Sunteți pe pagina 1din 12

Agneta M.

BALINT

UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIŞOARA


FACULTATEA DE FIZICA
B-dul Vasile Pârvan nr. 4
300223-Timisoara, Romania
Tel/fax +40-(0)256-496088
“Cei care se avântă în practică înainte de a fi invăţat teoria, seamănă cu marinarii care
merg pe mare într-un vas fără cârmă” Leonardo da Vinci

Pentru a completa analogia lui Leonardo da Vinci, putem spune că un


management prost al deşeurilor este comparabil cu situaţia în care barca noastră ia apă şi
noi încercăm haotic să o golim de apă fără a localiza locul pe unde se umple cu apă.
Principalul obiectiv al managementului deşeurilor pare a fi îndepărtarea acestora.
La conferinţele despre gestionarea deşeurilor pot fi ascultate nenumărate prezentări
despre cum să transformi sau să utilizezi deşeurile în moduri cât mai ingenioase.
Unii ar spune că acesta este mersul firesc al lucrurilor. Pentru început este de ajuns să
acceptăm că deşeurile există, vin de undeva şi că cei ce se ocupă de ele se străduiesc
să le ţină departe de vederea noastră.
Gestionarea deşeurilor este, înainte de toate, o reacţie la deşeuri. Să-l luăm ca
exemplu pe cetăţeanul simplu. Este de datoria municipalităţii să asigure existenţa unor
containere. Cetăţeanul îşi varsă gunoiul acolo şi nu va mai fi nici o problemă. El se poate
plânge că locul este murdar, sau că recipientele pentru gunoi sunt urâte, respingătoare la
atingere şi ca miros. Abia la sfârsitul week-end-ului, când containerele sunt prea pline cu
saci de plastic şi pagini de ziar zboară în jurul gunoaielor, cetăţeanul poate acuza
municipialitatea că nu-şi face treaba. După momentul “crucial” când îşi aruncă gunoiul în
sac de plastic în container, pe cetăţean îl cuprinde o stare de amnezie ciudată, şi el uită
instantaneu că ar putea avea ceva de a face cu aceste noxe.
In anii ’60 si ’70 s-a considerat că munţii de gunoaie reprezintă expresia consumului şi a
bunăstării. Dar, în ultimii 40 de ani am început să resimţim efectele aerului poluat. “Ne-
am cunoscut inamicii şi ei suntem noi” spune personajul de desen animat al lui Walt
Kelly. Aceasta nu înseamnă, totuşi, că noi am putea menţine un standard ridicat de viaţă
fără a crea aceşti munţi de gunoaie.

Definirea deşeurilor
“A face sau nu deşeu: totul stă în definiţie.” (B. Quinn)

Orice termen folosit în teoria ştiinţifică, ori în orice altă branşă a ştiinţei, trebuie definit
precis. Definiţia poate părea cea mai evidentă sau poate singura metodă adecvată de
caracterizare a unui concept ştiinţific. Definiţiile sunt folosite pentru unul dintre
următoarele scopuri (Hempel 1966):
1. pentru a stabili sau a descrie înţelesurile acceptate ale termenului folosit;
2. pentru a fixa, prin stipulare, un înţeles special al unui termen dat, care poate
fi o nouă invenţie verbaăa sau o expresie simbolică, sau un termen vechi care va fi
folosit într-un sens tehnic specific.
Definiţiile folosite în primul scop vor fi socotite drept descriptive, iar cele
folosite în cel de-al doilea scop vor fi considerate ca stipulative.
Definiţile eficace ale conceptelor esenţiale au câteva caracteristici importante
(Love 2002):
să aibe o structură teoretică bine-legată;
să aibe acelaşi rol şi scop în toate domeniile intenţionate cercetării;
să asigure condiţile necesare şi suficiente pentru a se aplica definiţia;
să nu dezvolte o teorie prea largă.
Politica deşeului municipal a fost imbrăţişată de la început,ea fiind compusă din
obiectivele conservării resurselor şi politica de eliminare a deşeurilor. In întelegerea
ulterioară, aceasta însemnând că multe din directivele deşeurilor originale pot fi criticate
pentru neclaritatea lor (Tromans 2001). Problemele includ lipsa de definiţii clare ale unor
termeni cheie. Părerile se împart clar între întrebări fundamentale cum ar fi definiţia
indicată a deşeurilor şi problemele relatate a celui mai apropiat scop al ordonanţei
reglementării materialelor secundare reciclabile (Smith 1993).

Definiţiile deşeurilor
Conceptul de «deşeu» pare a fi «evident». In efortul de a demonstra doar cât de neclar
este acest concept, tabelul următor va rezuma câteva dintre cele mai curente definiţii ale
deşeurilor:
Tabelul 1. Cele mai curente definiţii ale deşeurilor

EU Deşeu inseamnă orice substanţă sau obiect pe care


proprietarul o/îl inlătură sau i se cere să o înlature/
să o arunce. (Consiliul European 1991a)

Deşeurile sunt materiale, altele decât cele


OECD radioactive, menite a fi eliminate. (OECD 1994)

Deşeurile sunt substanţe sau obiecte, care sunt sau


UNEP se intenţionează, sau este necesar să fie aruncate
datorită prevederilor legii naţionale.
(UNEP 1989)

O altî metodă a definirii deşeurilor este cea de a întocmi o listă a activităţilor sau a
substanţelor care vin din afara şirului de definiţie. O altă tehnică alternativă ar fi definirea
prin trimiterea la scopul iniţial stabilit. Majoritatea sistemelor adoptă o combinare a celor
două tehnici (Cheyne & Purdue 1995). Anexa 1 din Catalogul European al Deşeurilor
(EWC) este identică cu Tabelul 1 al OECD
Anexa 1 – Categorii de deşeu (Consiliul European 1991a)

Q1 Producţia şi consumul reziduurilor nespecificate mai jos într-un alt mod.


Q2 Produse nespecifice.
Q3 Produse a căror garanţie este expirată.
Q4 Materiale aruncate, pierdute sau având defecte, sau alte materiale, echipamente
contaminate din greşeală.
Q5 Materiale contaminate sau murdărite rezultate în urma unor acţiuni planificate.
Ex: reziduurile produse în urma procesului de curăţire, containerele etc.
Q6 Părti inutilizabile. Ex: baterii respinse, catalizatori epuizaţi etc.
Q7 Substanţe care nu mai au performanţele dorite. Ex: acizi contaminaţi, solvenţi
impuri, săruri expirate etc.
Q8 Reziduuri obţinute din procesele industriale. Ex: zgura, rămăşiţele distilării etc.
Q9 Resturile din procesele de purificare. Ex: mâlul de la epurare, filtrele folosite etc.
Q10 Reziduuri produse de maşinile industriale. Ex: resturi de la strung etc.
Q11 Reziduuri provenite din extracţii miniere şi prelucrarea lor. Ex: material steril.
Q12 Materialele amestecate. Ex: uleiuri contaminate cu PCB etc.
Q13 Orice material, substanţă sau produs a cărui utilizare a fost interzisă de legea din
ţara de export.
Q14 Produse pentru care nu mai există utilizare. Ex: deşeuri din agricultură, deşeuri
menajere, din birouri, din domeniul comercial etc.
Q15 Materiale, substanţe sau produse rezultate din acţiunile de purificare şi
întreţinere a pământului contaminat.
Q16 Orice material, substanţă sau produs pe care producătorul sau exportatorul o
declară deşeu şi care este conţinută ţn categoriile de mai sus.

Acest catalog este revăzut periodic şi, dacă este necesar, este revizuit. El conţine
în total 700 itemi, câţiva dintre ei fiind de tipul “deşeu nespecificat în altă parte”.
Cheyne & Purdue (1995) consideră că această categorie largă este necesară pentru că nu
există obiective absolute sau puncte de vedere externe că o substanţă sau un obiect
trebuie considerat ca fiind pretins de managementul deşeurilor. EWC declară deasemenea
că “includerea unui material în Catalogul European al Deşeurilor nu înseamnă că
materialul este deşeu în toate circumstanţele”. Astfel, nu se va rezolva orice incertitudine
ce poate apărea din definiţia deşeurilor din cadrul Directivei Deşeurilor, nici din definiţia
oferită de OECD. Ce pare a fi comun în definiţiile din tabelul 1 este că deşeul este ceva
ce proprietarul lui îl va arunca , va scăpa de el.
Iniţial, versiunea Directivei Deşeurilor din 1977 defineşte deşeul ca fiind “orice
substanţă sau obiect pe care deţinătorul îl aruncă sau este indicat să o facă în
conformitate cu hotărârile legii naţionale”.
Dacă aceste definiţii nu descriu precis deşeul, cum poate cineva să distingă deşeul
de non-deşeu? Dacă cineva vede un lucru aruncat, cum poate decide dacă este deşeu sau
nu? Intrebând dacă cineva a aruncat acel lucru? Cine poate spune aceasta? Sau chiar dacă
răspunsul ar fi “da”, aceasta ar însemna că lucrul vizat este deşeu? Dar dacă întrebarea ar
fi pusă astfel: “Aş arunca eu, personal, lucrul în cauză dacă aş fi proprietarul lui?” Ce se
întâmplă dacă raspunsul ar fi “nu”? Deci acel lucru este deşeu sau nu? Cineva poate să ia
o decizie individuală dacă deşeul îi aparţine, dar asta nu înseamnă că acel lucru este un
“deşeu universal”/ “deşeu general-valabil”.
Deşeul este un concept valoros, construit cultural şi subiectiv pentru fiecare
individ, fie el atât observator cât şi proprietar al deşeului. In consecinţă, dacă
asociem deşeul cu persoana ce îl produce, nu vom putea defini deşeul într-un mod
obiectiv.
Aşadar, există oare o altă metodă de descriere a deşeului? Clasificarea deşeurilor
în grupe, aşa cum a intenţionat Directiva Uniunii Europene în Anexa 1, este mult mai
folositoare. In această anexă sunt trecute toate deşeurile cunoscute în prezent, aşa că dacă

1. Lucruri nedorite, create neintenţionat, In această categorie intră producţiile cu valoare (a pieţei)
care nu au nici scop. scăzută, produse nefolosibile, deşeuri din producţie etc.
2. Lucruri/ obiecte cărora li s-a dat un scop Acesta este grupul produselor de unică folosinţă:
finit, dar destinate să devină inutilizabile majoritatea ambalajelor, aparate de fotografiat de unică
după îndeplinirea acelui scop. folosinţă etc.
3. Obiecte cu un scop bine definit, dar Produse învechite, mobilă demodată, baterii care nu se pot
performanţa lor a încetat să mai fie reîncărca, deşeul provenit de la demolări etc.
acceptabilă
4. Obiecte cu un scop definit, performanţe Produse utilizate în exces, produse pe care proprietarii nu
acceptabile, dar utilizatorii lor au eşuat mai vor să le păstreze etc. Produse ce sunt în perfectă
folosindu-le într-un cu totul alt scop decât stare de utilizare, dar care devin deşeu datorită acţiunii
cel indicat de producător. greşite a detinatorului. In această clasă se regăsesc
majoritatea deşeurilor
reziduul unei industrii particulare este inclus în Anexa 1, el poate fi considerat într-un
mod sigur, deşeu. Comisia Europeană recunoaşte că nu există o definiţie satisfăcătoare
care să afirme când un produs devine deşeu, nici când un deşeu devine din nou un produs
(Bontoux & Leone 1997).
Legislaţia este legată de deşeul existent. Aparent, legislaţia acceptă faptul că
oamenii, industriile, instituţiile produc şi aruncă lucruri care nu mai au nici o utilizare
pentru ei, şi se concentrează pe dilema “ce să facem cu deşeurile?”. Deci, principalele
obiective in Legislaţia Europeană pentru Deşeuri sunt: protecţia sănătăţii oamenilor şi
a împrejurimilor.
Ca o concluzie putem spune că definiţiile de tipul “deşeurile: lucruri aruncate de
proprietarul lor” nu pot acoperi toate tipurile de deşeu. Iar definiţiile de genul “lucruri
ce se incadrează în cei 700 de itemi” nu pot fi considerate definiţii ştiinţifice, deoarece
conţin clase de deşeuri cum ar fi “deşeuri nespecificate în altă parte” (Q1 din tabelul 2.).

(RE)DEFINIREA DEŞEURILOR
Clase de deşeuri (Pongrácz & Pohjola 1997)
Stadiul actual al managementului deşeurilor
urbane în România

Calitatea vieţii este şi trebuie să fie o componentă esenţială în dezvoltarea socio-


economică a României. Pentru locuitorii oraşelor şi municipiilor, adică pentru peste 55%
din populaţia României, calitatea vieţii este strict condiţionată şi de calitatea serviciilor de
gospodărie comunală, a calităţii mediului în care trăiesc. In structura serviciilor de
gospodărie comunală sunt incluse componente ca :
• alimentarea cu energie electrică şi gaze ;
• producţia şi distribuţia apei potabile ;
• canalizarea şi epurarea apelor uzate şi meteorice
• producţia şi distribuţia energiei termice pentru incălzire şi apă caldă
• salubritatea şi gestiunea deşeurilor urbane;
• întreţinerea străzilor, spaţiilor verzi şi obiective din domeniul public;
• transportul local public;
• administrarea, întreţinerea şi repararea fondului locativ de stat.

Acestea alcătuiesc tabloul complex şi atât de important de


apreciere a stadiului de civilizaţie a localităţilor ţării. In acest context, salubritatea
localităţilor, managementul deşeurilor urbane, este un obiectiv important al unor structuri
guvernamentale şi locale, dar şi al unor Asociaţii Profesionale, ca exponente ale societăţii
civile. Aceasta cu atât mai mult cu cât în România, cât şi în alte ţări, impactul deşeurilor
asupra mediului a crescut alarmant în ultimii ani, administrarea necorespunzătoare a
acestora, generând contaminări ale solului şi ale pânzei freatice, precum şi emisii de
metan, CO2 şi gaze toxice, cu efecte directe asupra sănătăţii populaţiei şi mediului.
Tabel 1. Situaţia depozitelor de deşeuri industriale (Date furnizate de MAPN)
Depozite Iazuri de Halde de Halde de zgură Depozite Depozite To
industriale decantare steril şi cenuşă simple subterane tal
Număr 209 251 108 354 29 951
Suprafaţa
2466 5932 2823 748 17 11986
ocupată (ha)

Tabelul 2. Deşeuri industriale produse în diferite ţări pe an în tone x 1000 (Centrul


European de deşeuri şi pierderi materiale, 2002)
Ţara 1990 1992 1993 1994 1995 1996 1997
Austria - - - - 10468 14284 -
Belgia - - - 13365 - - -
Danemarca - - - 2309 2563 2632 2736
Finlanda - 15400 - - - - -
Franţa - - 105000 101000 - - -
Germania 84051 - 65119 - - - -
Grecia - 512 - - 2905 - -
Islanda - 8 - 8 9 9 9
Italia - - - - 22208 - -
Norvegia 2000 - - - 3288 2875 -
Portugalia - - - 418 - - -
Spania - - - 13800 - - -
Olanda - - - 19200 19580 19970 -
Marea Britanie 56000 - - - 56000 56000 -

Tabelul 3. Compoziţia procentuală medie a deşeurilor menajere (date furnizate de


MAPN)
Material %
Hârtie, carton 13,8
Sticlă 5,5
Metale 2,5
Materiale plastice 11,0
Textile 3,2
Alte materiale 64,0
Total 100,0
Componenţa deşeurilor urbane (date furnizate de MAPN)

Deşeuri urbane %
Deşeuri menajere 75-80
Deşeuri stradale 10-12
Nămol de epurare orăşenesc 7-9
Alte deşeuri similare 3-4

Evoluţia indicelui de producere a deşeurilor urbane (date furnizate de MAPN):


Indicele de producere
Anul
kg/loc.an kg/loc.zi
1995 254 0.7
1996 356 0.97
1997 366 1
1998 336 0.92
1999 372 1.02

Se constată că deşeurile menajere din România au cantităţi mari de substanţe organice


51,4% faţă de 16,4 % în S.U.A. şi 25 % în Franţa, cantităţi reduse de hârtie 11,3 % , faţă
de 31 % în SUA şi 30% în Franţa.
Datorită faptului că în România nu se realizează colectarea separată a deşeurilor
menajere, se poate afirma că aproximativ 36% din componente, reprezentând materiale
reciclabile (hârtie, carton, plastic, sticlă, metale), nu se recuperează, ci se elimină prin
depozitare. Se pierd, astfel, mari cantităţi de materii prime secundare şi resurse
energetice.

Disfunctionalităţi în gestiunea deşeurilor menajere din România

Având o structură incipientă de reglementare a gestionării deşeurilor, practicile de


management al deşeurilor din România nu sunt bine dezvoltate şi se bazează foarte mult
pe depunerea la gropi de gunoi . Este de menţionat, că în marea lor majoritate gropile de
gunoi, prin modul în care sunt realizate, prin modul în care sunt exploatate, sunt departe
de respectarea exigenţelor de mediu.
Se poate constata că România nu are o capacitate tehnologică suficientă pentru
gestionarea, reciclarea sau recuperarea unor cantităţi mari de deşeuri şi pentru
utilizarea lor ca materie primă pentru alte procese tehnologice. In aceste condiţii
peste 93 % din deşeurile generate în România ajung pe astfel de amplasamente, cu
toate că înglobează în ele materii utile ca: sticlă, metal, hârtie, plastic etc.
Se poate prezenta şi o clasificare a procedeelor de reintegrare în mediu a deşeurilor din
România :
* Deponii 202,5 milioane tone
* Reciclare 12,1 milioane tone
* Incinerare 0,3 milioane tone
* In depozite 2,6 milioane tone
Depozitarea întâmplătoare pe sol a deşeurilor, evacuarea acestora în cursurile de apă,
arderea necontrolată a deşeurilor din mediul urban, (devenite, din păcate, practici curente
în România) toate reprezintă un risc major pentru mediu ambiant.
In aceste condiţii, România se confruntă cu mari dificultăţi în ceea ce priveşte
gospodărirea corectă a deşeurilor menajere, în special datorită următoarelor cauze:
• nivel civic şi educaţional scăzut al populaţiei, în raport cu problematica deşeurilor;
• lipsa totală de informaţii şi reponsabilizare în ceea ce priveşte situaţia şi circuitul
deşeurilor;
• proliferarea surselor şi tipurilor de deşeuri prin multiplicarea şi diseminarea agenţilor
economici, în special în comerţul stradal şi în pieţe;
• creşterea impresionantă a ambalajelor, în special a celor din hârtie şi plastic, în circuitul
de consum;
• preocupări insuficiente ale primariilor localităţilor pentru abordarea şi rezolvarea
problemelor de salubritate, pe tot fluxul cunoscut: colectare-transport-depozitare-
reintegrare în natură;
• reducerea semnificativă a activităţii de preluare a materialelor refolosibile din deşeuri şi
a ambalajelor, atât la nivelul REMAT, cât şi în cel comercial sau privat;
• lipsa de voinţă politică a diferitelor structuri ale statului de a se implica profund în
rezolvarea gestionării deşeurilor;
• neabordarea de către mass-media, la nivelul necesar, a acestui subiect.

Cea mai mare structură de pe planetă nu este piramida din Egipt, ci Staten Island
Fresh Kills landfill din apropiere de New York (loc de îngropare al deşeurilor) cu o
adâncime de 100 de metri şi o suprafaţă de 9 km2. Este chiar mai mare decât Marele Zid
Chinezesc şi poate fi văzut cu ochiul liber din spaţiu (Homer-Dixon 2000).
Fig. 5. Groapa de gunoi Staten
Island Fresh Kills
Tehnologia de îngropare
a deşeurilor este intens
studiată. Mari cantităţi de
materiale sunt îngropate şi
produc metan.

Fig.6. Producerea
metanului în gropile de
gunoi

Un alt fapt constatat clar ar fi că materialele ascunse în pământ au o valoare monetară


ridicată. Comunitatea Europeană (1999) susţine că atât deversarea deşeurilor cât şi
încinerarea sunt foarte dăunatoare pentru mediu şi pentru sănătatea omului.
Cea mai comună neînţelegere este aceea că hârtia şi mâncarea se biodegradează imediat
ce au ajuns în pământ. Adevărul este că aceste materiale au nevoie de umezeală şi de aer
pentru a se degrada.

Fig. 7. Deşeuri înainte de degradarea lor în pământ


Fig.8. Deşeuri după degradarea lor în pământ

Reciclarea a fost definită astfel (Consiliul European 1994):


“Reciclarea ar trebui să însemne reprocesarea în cadrul procesului de producţie
a deşeurilor pentru scopul iniţial sau pentru alte scopuri incluzând reciclarea
organică, dar excluzând refacerea energiei”.
Este util să distingem 3 forme diferite ale reciclării: reciclarea în cerc inchis,
reciclarea în cerc deschis şi reciclarea pe verticală, ce pot fi definite după cum urmează
(Lox 1994):
“Reciclarea în cerc închis este un proces de reciclare în care deşeurile sunt utilizate în
acelaşi scop ca şi cel original sau în alt scop ce necesită proprietăţi cel putin la fel de
severe ca şi aplicaţia anterioară aşa încât, după una sau mai multe folosiri acest material
să poată fi utilizat înapoi pentru scopul iniţial”.
“Reciclarea în cerc deschis este un proces de reciclare în care deşeurile sunt utilizate
pentru alt scop decât cel iniţial şi nu vor mai fi utilizate din nou pentru acelaşi scop
iniţial”.
“Reciclarea pe verticală este un proces de reciclare în care (o parte din) deşeurile ce
provin dintr-un material uzat sunt folosite pentru a face un produs ce nu necesită
proprietăţi atat de severe ca cele anterioare.”
Tabelul 5. Generarea de deşeu în kilograme/ cap de locuitor în 1996

Tara Deşeuri casnice Deşeuri municipale


Austria 344 654
Belgia (Bruxel) 366 655
Danemarca 496 540
Finlanda 171 413
Franţa 435 597
Germania - 536
Grecia - 344
Islanda 242 558
Italia - 455
Norvegia 293 536
Portugalia - 353
Spania - 390
Suedia - 364
Olanda 486 562
Marea Britanie 442 476

Tabelul 6. Cantitatea de deşeu municipal în kilograme/ cap de locuitor

Tara 1985 1990 1996 Rata de creştere%


Austria 620 229 564 253.5
Belgia 343 - 492 67.2
Danemarca - 475 540 35.3
Finlanda 624 510 413 (1994) -33.8
Franţa 360 294 597 120.3
Germania 335 317 536 (1993) 61
Grecia 296 304 344 32.8
Islanda 314 - 558 77.7
Italia 348 265 455 77
Norvegia 472 474 536 26.4
Portugalia 257 247 353 65.7
Spania 322 260 390 75.6
Suedia 374 317 364 (1994) 24.2
Olanda 497 43 562 12.9
Marea Britanie 348 341 475 46.9

Tabelul 5 relevă datele obţinute în ceea ce priveşte deşeurile casnice şi cele municipale în
anul 1996, în unele ţări membre ale U.E. Sursa datelor este un sondaj de opinie realizat
de Organizaţia Economică de Cooperare şi Dezvoltare (OECD) şi de Eurostat.
Danemarca şi Olanda au raportat deşeuri de aproximativ 500 kg/cap de
locuitor/an ceea ce este dublu faţă de Islanda şi Finlanda, şi cu 50% mai mult decât au
raportat Austria şi Norvegia.
Tabelul 6 ilustrează creşterea în cantitate a deşeurilor municipale ale statelor
membre ale Agenţiei Europene a Mediului din 1985. Datele individuale pot fi nerelevante
din cauza diferenţelor raportate de ţări. In timp ce creşterea în multe ţări nu depăşeşte
50%, în Franţa şi Italia este peste 100%, iar în Austria peste 250%, în timp ce Finlanda
declară un declin al cantităţii de deşeuri municipale.

Tabelul 4. Criteriile de separare a deseurilor de non-deşeuri în unele ţări europene.


Ţara Criteriul de separare a deşeurilor de non- deşeuri
Austria O substanţă nu trebuie considerată deşeu atâta timp cât:
- este nouă, sau este folosită pentru scopul intenţionat şi se
conformează standardelor cerute de utilizator;
- este folosită intr-un mod admisibil;
- este reciclată din imediata vecinătate unde a fost folosită pentru
scopul iniţial.
Belgia O substanţă integrată într-un proces de producţie este deşeu numai dacă este
folosită într-o manieră diferită faţă de funcţia destinatată.
Franţa Un non-deşeu trebuie:
- sa aibe o valoare de folosinţă;
- sa aibe caracteristicile definite de utilizator;
- sa fie identificabil;
- sa existe relaţii contractuale clare între producător şi utilizator.
Olanda Un non-deşeu trebuie: - folosit 100% intr-un proces de producţie;
- să nu fie subiectul unui proces comparabil cu cel de
eliminare a deşeurilor;
- să fie transportat direct de la producător la utilizator.
Marea Britanie Un material reciclabil nu este deşeu dacă este:
- un material care este în afara procesului comercial;
- un material ce poate fi folosit fără a mai trece prin procese de recondiţionare;
- un material ce poate fi folosit ca materie primă.