Relativitate generală

Teoria relativității • Relativitate generală

restrânse o Istorie
o Matematică
o Literatură
Relativitatea restrânsă (Teoria relativității o Teste
restrânse sau teoria restrânsă a relativității) • Gaură neagră
este teoria fizică a măsurării în sistemele de • Ecuația lui Einstein
referință inerțiale propusă în 1905 de către • Principiul echivalenței
Albert Einstein în articolul său Despre • Orizontul evenimentului
electrodinamica corpurilor în mișcare. Ea • Soluții exacte
• Coordonatele Robertson-Walker
generalizează principiul relativității al lui
• Lentilă gravitațională
Galilei — care spunea că toate mișcările • Radiație gravitațională
uniforme sunt relative, și că nu există stare de • Metrică Kerr
repaus absolută și bine definită (nu există • Gravitație cuantică
sistem de referință privilegiat) — de la • Metrică Schwarzschild
mecanică la toate legile fizicii, inclusiv • Raza Schwarzschild
electrodinamica.
• Singularitate
Pentru a evidenția acest lucru, Einstein nu s-a Subiecte corelate
oprit la a lărgi postulatul relativității, ci a • Albert Einstein
adăugat un al doilea postulat: acela că toți • Astrofizică
observatorii vor obține aceeași valoare pentru • Cosmologie
viteza luminii indiferent de starea lor de • Relativitate specială
mișcare uniformă și rectilinie.[1]
• Geometrie riemanniană
modifică
Această teorie are o serie de consecințe
surprinzătoare și contraintuitive, dar care au
fost de atunci verificate pe cale experimentală. Relativitatea restrânsă modifică noțiunile
newtoniene de spațiu și timp afirmând că timpul și spațiul sunt percepute diferit în sensul
că măsurătorile privind lungimea și intervalele de timp depind de starea de mișcare a
observatorului. Rezultă de aici echivalența dintre materie și energie, exprimată în formula
de echivalență a masei și energiei E = mc2, unde c este viteza luminii în vid. Relativitatea
restrânsă este o generalizare a mecanicii newtoniene, aceasta din urmă fiind o
aproximație a relativității restrânse pentru experimente în care vitezele sunt mici în
comparație cu viteza luminii.

Teoria a fost numită "restrânsă" deoarece aplică principiul relativității doar la sisteme
inerțiale. Einstein a dezvoltat relativitatea generalizată care aplică principiul general,
oricărui sistem de referință, și acea teorie include și efectele gravitației. Relativitatea
restrânsă nu ține cont de gravitație, dar tratează accelerația.

Deși teoria relativității restrânse face anumite cantități relative, cum ar fi timpul, pe care
ni l-am fi imaginat ca fiind absolut, pe baza experienței de zi cu zi, face absolute unele
cantități pe care le-am fi crezut altfel relative. În particular, se spune în teoria relativității
că viteza luminii este aceeași pentru toți observatorii, chiar dacă ei sunt în mișcare unul
față de celălalt. Relativitatea restrânsă dezvăluie faptul că c nu este doar viteza unui
anumit fenomen - propagarea luminii - ci o trăsătură fundamentală a felului în care sunt
legate între ele spațiul și timpul. În particular, relativitatea restrânsă afirmă că este
imposibil ca un obiect material să fie accelerat până la viteza luminii.

Cuprins
[ascunde]

• 1 Origini
• 2 Postulate
• 3 Lipsa unui sistem de referință absolut
• 4 Consecințe
• 5 Sisteme de referință, coordonate și transformarea Lorentz
• 6 Simultaneitatea
• 7 Dilatarea timpului și contracția lungimilor
• 8 Cauzalitatea și imposibilitatea depășirii vitezei luminii
• 9 Compunerea vitezelor
• 10 Masa, impulsul și energia
• 11 Masa relativistă
• 12 Forța
• 13 Geometria spațiu-timpului
• 14 Fizica spațiu-timpului
o 14.1 Metrica și transformările de coordonate
• 15 Statutul teoriei
o 15.1 Experimente fondatoare
o 15.2 Experimente testare teorii alternative
o 15.3 Abateri la nivel microscopic
• 16 Oponenți notabili

• 17 Note

[modificare] Origini
Această teorie a fost formulată pentru a explica aspecte legate de electrodinamica
corpurilor în mișcare, acesta fiind titlul articolului original al lui Einstein de la care a
pornit formularea teoriei.

[modificare] Postulate
• Primul postulat - Principiul relativității restrânse - Legile fizicii sunt aceleași în
orice sistem de referință inerțial. Cu alte cuvinte, nu există sistem de referință
inerțial privilegiat.
• Al doilea postulat - Invarianța lui c - Viteza luminii în vid este o constantă
universală, c, independentă de mișcarea sursei de lumină.
Puterea argumentului lui Einstein reiese din maniera în care a dedus niște rezultate
surprinzătoare și aparent incredibile din două presupuneri simple bazate pe analiza
observațiilor. Un observator care încearcă să măsoare viteza de propagare a luminii va
obține exact același rezultat indiferent de cum se mișcă componentele sistemului.

[modificare] Lipsa unui sistem de referință absolut

Principiul relativității, care afirmă că nu există sistem de referință staționar, datează de pe
vremea lui Galileo Galilei, și a fost inclus în fizica newtoniană. Însă, spre sfârșitul
secolului al XIX-lea, existența undelor electromagnetice a condus unii fizicieni să
sugereze că universul este umplut cu o substanță numită "eter", care ar acționa ca mediu
de propagare al acestor unde. Se credea că eterul constituie un sistem de referință absolut
față de care se pot măsura vitezele. Cu alte cuvinte, eterul era singurul lucru fix și
nemișcat din univers. Se presupunea că eterul are niște proprietăți extraordinare: era
destul de elastic pentru a suporta unde electromagetice, iar aceste unde puteau
interacționa cu materia, dar același eter nu opunea rezistență corpurilor care treceau prin
el. Rezultatele diferitelor experimente, în special experiența Michelson-Morley, au
indicat că Pământul este mereu în repaus în raport cu eterul — ceva dificil de explicat,
deoarece Pământul era pe orbită în jurul Soarelui. Soluția elegantă dată de Einstein avea
să elimine noțiunea de eter și de stare de repaus absolută. Relativitatea restrânsă este
formulată de așa natură încât să nu presupună că vreun sistem de referință este special; în
schimb, în relativitate, orice sistem de referință în mișcare uniformă va respecta aceleași
legi ale fizicii. În particular, viteza luminii în vid este mereu măsurată ca fiind c, chiar și
măsurată din sisteme multiple, mișcându-se cu viteze diferite, dar constante.

[modificare] Consecințe
Einstein a spus că toate consecințele relativității restrânse pot fi derivate din examinarea
transformărilor Lorentz.

Aceste transformări, și deci teoria relativității restrânse, a condus la predicții fizice

diferite de cele date de mecanica newtoniană atunci când vitezele relative se apropie de
viteza luminii. Viteza luminii este atât de mult mai mare decât orice viteză întâlnită de
oameni încât unele efecte ale relativității sunt la început contraintuitive:

• Dilatarea temporală — timpul scurs între două evenimente nu este invariant de

la un observator la altul, dar el depinde de mișcarea relativă a sistemelor de
referință ale observatorilor (ca în paradoxul gemenilor care implică plecarea unui
frate geamăn cu o navă spațială care se deplasează la viteză aproape de cea a
luminii și faptul că la întoarcere constată că fratele său geamăn a îmbătrânit mai
mult).
• Relativitatea simultaneității — două evenimente ce au loc în două locații
diferite, care au loc simultan pentru un observator, ar putea apărea ca având loc la
momente diferite pentru un alt observator (lipsa simultaneității absolute).
 • Contracția Lorentz — dimensiunile (de exemplu lungimea) unui obiect
măsurate de un observator pot fi mai mici decât rezultatele acelorași măsurători
efectuate de un alt observator (de exemplu, paradoxul scării implică o scară lungă
care se deplasează cu viteză apropiată de cea a luminii și ținută într-un garaj mai
mic).
• Compunerea vitezelor — vitezele nu se adună pur și simplu, de exemplu dacă o
rachetă se mișcă la ⅔ din viteza luminii pentru un observator, și din ea pleacă o
altă rachetă la ⅔ din viteza luminii relativ la racheta inițială, a doua rachetă nu
depășește viteza luminii în raport cu observatorul. (În acest exemplu, observatorul
vede racheta a doua ca deplasându-se cu 12/13 din viteza luminii.)
• Inerția și impulsul — când viteza unui obiect se apropie de cea a luminii din
punctul de vedere al unui observator, masa obiectului pare să crească făcând astfel
mai dificilă accelerarea sa în sistemul de referință al observatorului.
• Echivalența masei și energiei, E = mc2 — Energia înmagazinată de un obiect în
repaus cu masa m este egală cu mc2. Conservarea energiei implică faptul că în
orice reacție, o scădere a sumei maselor particulelor trebuie să fie însoțită de o
creștere a energiilor cinetice ale particulelor după reacție. Similar, masa unui
obiect poate fi mărită prin absorbția de către acesta de energie cinetică.

[modificare] Sisteme de referință, coordonate și

transformarea Lorentz

Diagrama 1. Modificarea percepţiei spaţiu-timpului de-a lungul liniei de univers a unui

observator care accelerează rapid.

În această animație, direcția verticală indică timpul iar cea orizontală indică distanța, linia
punctată este traiectoria spațiu-timp ("linia de univers") a observatorului. Sfertul inferior
al diagramei arată evenimentele vizibile pentru observator, iar sfertul superior arată conul
de lumină- cei care pot vedea observatorul. Punctele mici sunt evenimente arbitrare din
spațiu-timp.

Panta liniei de univers (deviația de la verticală) dă viteza relativă față de observator. De

observat cum percepția spațiu-timpului se modifică atunci când observatorul accelerează.
Teoria relativității depinde de "sisteme de referință". Un sistem de referință este o
perspectivă observațională în spațiu în repaus sau în mișcare uniformă, de unde se poate
măsura o poziție de-a lungul a 3 axe spațiale. În plus, un sistem de referință are abilitatea
de a determina măsurătorile evenimentelor în timp, folosind un 'ceas' (orice dispozitiv de
referință cu periodicitate uniformă).

Un eveniment este un lucru căruia i se poate asigna un moment în timp și o locație în

spațiu unice în raport cu un sistem de referință: este un "punct" în spațiu-timp. Deoarece
viteza luminii este constantă în teoria relativității în orice sistem de referință, impulsurile
luminoase pot fi folosite pentru a măsura neambiguu distanțele și a da timpuu la care
evenimentele au avut loc pentru ceasul sistemului, deși lumina are nevoie de timp pentru
a ajunge la ceas după ce evenimentul a trecut.

De exemplu, explozia unei petarde poate fi considerată un "eveniment". Putem specifica

complet un eveniment prin cele patru coordonate spațiu-timp: Momentul la care a avut
loc și locația spațială în 3 dimensiuni definesc un punct de referință. Să numim acest
sistem de referință S.

În teoria relativității se dorește adesea calcularea poziției unui punct dintr-un alt sistem de
referință.

Să presupunem că avem un al doilea sistem de referință S', ale cărui axe spațiale și ceas
coincid exact cu ale lui S la momentul zero, dar care se mișcă cu o viteză constantă în
raport cu S în jurul axei .

Deoarece nu există sistem de referință absolut în teoria relativității, conceptul de "în

mișcare" nu există în sens strict, întrucât toate sunt mereu în mișcare în raport cu alte
sisteme de referință.

Să definim evenimentul de coordonate spațiu-timp în sistemul S și

în S'. Atunci transformările Lorentz specifică faptul că aceste coordonate
sunt legate în felul următor:

unde se numește factor Lorentz și este viteza luminii în vid.

Coordonatele și nu sunt afectate, dar axele și sunt implicate în transformare. Într-un

fel, această transformare poate fi înțeleasă ca o rotație hiperbolică.
[modificare] Simultaneitatea
Din prima ecuație a transformărilor Lorentz în termeni de diferențe de coordonate

este clar că două evenimente care sunt simultane în sistemul de referință S (satisfăcând
), nu sunt neapărat simultane în alt sistem inerțial S' (satisfăcând ).
Doar dacă aceste evenimente sunt colocale în sistemul S (satisfăcând ), atunci
ele vor fi simultane și în S'.

[modificare] Dilatarea timpului și contracția lungimilor

Scriind transformarea Lorentz și inversa sa în termenii diferențelor de coordonate, se
obține

și

Să presupunem că avem un ceas în repaus în sistemul S. Două bătăi consecutive ale

acestui ceas sunt caracterizate prin Δx = 0. Dacă vrem să știm relația dintre timpii dintre
aceste bătăi măsurate în ambele sisteme, putem folosi prima ecuație și obținem:

pentru evenimentele care satisfac condiția

Aceasta arată că durata de timp Δt' între două bătăi ale ceasului, văzute în sistemul în
mișcare S' este mai mare decât durata de timp Δt dintre aceleași bătăi măsurate în
sistemul în care ceasul este în repaus. Acest fenomen se numește dilatare temporală.

Similar, presupunem că avem un etalon de lungime în repaus în sistemul S. În acest

sistem, lungimea etalonului este scrisă ca Δx. Dacă dorim să aflăm lungimea acestui
etalon, ca măsurată în sistemul în mișcare S', trebuie să ne asigurăm că măsurăm
distanțele x' între capetele etalonului simultan în sistemul S'. Cu alte cuvinte, măsurarea
este caracterizată prin Δt' = 0, pe care o putem combina cu a patra ecuație pentru a găsi
relația dintre lungimile Δx și Δx':
 pentru evenimente care satisfac

Aceasta arată că lungimea Δx' a etalonului măsurată în sistemul în mișcare S' este mai
mică decât lungimea Δx în sistemul față de care se află în repaus. Acest fenomen se
numește contracția lungimii sau contracție Lorentz.

Aceste efect nu sunt doar aparente; ele sunt legate explicit de felul în care măsurăm
intervalele de timp între evenimente care au loc în același loc într-un sistem de
coordonate dat (numite evenimente "co-locale"). Aceste intervale de timp vor fi diferite
într-un alt sistem de coordonate, în mișcare în raport cu primul, dacă evenimentele nu
sunt simultane. Similar, aceste efecte leagă de distanțele măsurate între evenimente
separate dar simultane într-un sistem de coordonate dat. Dacă aceste evenimente nu sunt
co-locale, ci separate de distanță (spațiu), ele nu vor avea loc la aceeași distanță spațială
unul de celălalt când vor fi văzute din alt sistem de coordonate în mișcare.

[modificare] Cauzalitatea și imposibilitatea depășirii

vitezei luminii

Diagrama 2. Conul de lumină

În diagrama 2, intervalul AB este temporal; cu alte cuvinte, există un sistem de referință

în care evenimentul A și evenimentul B au loc în aceeași poziție în spațiu, și sunt separate
doar de faptul că au loc la momente de timp diferite. Dacă A precede B în acel sistem de
referință, atunci A precede B în toate sistemele de referință. Ipotetic, este posibil ca
materia (sau informația) să călătorească de la A la B, astfel că poate exista o relație
cauzală între ele (A fiind cauza, iar B efectul).

Intervalul AC din diagramă este 'spațial'; cu alte cuvinte, există un sistem de referință în
care evenimentul A și evenimentul C au loc simultan, fiind separate doar de o distanță în
spațiu. Însă există și sisteme în care A precede C (după cum se vede) și sisteme în care C
precede A. Dacă ar fi posibilă o relație de tip cauză-efect între evenimentele A și C,
atunci ar rezulta paradoxuri ale cauzalității. De exemplu, dacă A este cauza, iar C efectul,
atunci ar exista sisteme de referință în care efectul precede cauza. Deși acest fapt singur
nu dă naștere vreunui paradox, se poate arăta [2] [3] că se pot trimite semnalele cu viteză
mai mare decât a luminii în trecut. Atunci se poate construi un paradox cauzal trimițând
semnalul dacă și numai dacă anterior nu s-a primit niciun semnal.

Astfel, una din consecințele relativității restrânse este că (presupunând că se păstrează

cauzalitatea), nicio informație și niciun obiect material nu pot călători mai repede decât
lumina. Pe de altă parte, situația logică nu mai este așa de clară în cazul relativității
generalizate, deci rămâne o întrebare deschisă dacă există vreun principiu fundamental
care păstrează cauzalitatea (și deci previne mișcarea cu viteză mai mare decât a luminii)
în relativitatea generalizată.

Chiar fără a lua în calcul cauzalitatea, sunt alte motive puternice pentru care călătoria cu
viteză peste cea a luminii este interzisă de relativitatea restrânsă. De exemplu, dacă se
aplică o forță constantă asupra unui obiect pentru o perioadă nelimitată de timp, atunci

integrând rezultă un impuls care crește nelimitat, dar aceasta se întâmplă doar
pentru că p = mγv tinde la infinit când v tinde la c. Pentru un observator care nu
accelerează, pare că inerția obiectului crește, producând o accelerație mai mică pentru
aceeași forță aplicată. Acest comportament este observat în acceleratoarele de particule.

[modificare] Compunerea vitezelor

Dacă observatorul din vede un obiect care se mișcă de-a lungul axei cu viteza ,
atunci observatorul din sistemul , un sistem de referință ce se mișcă la viteza în
direcția în raport cu , va vedea obiectul mișcându-se cu viteza unde

Această ecuație poate fi derivată din transformările spațială și temporală de mai sus. De
observat că dacă obiectul s-ar mișca cu viteza luminii în sistemul (adică ),
atunci el s-ar mișca cu viteza luminii și în sistemul . De asemenea, dacă și sunt mici
în raport cu viteza luminii, se recuperează transformările galileiene ale vitezelor:
[modificare] Masa, impulsul și energia
În plus față de modificarea noțiunilor de spațiu și timp, relativitatea restrânsă forțează
reconsiderarea conceptelor de masă, impuls și energie, toate fiind concepte de bază în
mecanica newtoniană. Relativitatea restrânsă arată că, de fapt, aceste concepte sunt toate
diferite aspecte ale aceleiași cantități fizice cam în același fel în care arată că spațiul și
timpul sunt interconectate.

Există câteva moduri echivalente de a defini impulsul și energia în relativitatea restrânsă.

O metodă folosește legile de conservare. Dacă aceste legi rămân valide în teoria
relativității restrânse, ele trebuie să fie adevărate în orice sistem de referință posibil. Însă,
dacă se fac niște simple experimente imaginare folosind definițiile newtoniene ale
impulsului și energiei, se vede că aceste cantități nu se conservă în relativitatea restrânsă.
Ideea de conservare se poate salva făcând câteva mici modificări ale definițiilor acestora
pentru a ține cont de vitezele relativiste. În teoria relativității, aceste definiții sunt
considerate definiții corecte pentru impuls și energie.

Dat fiind un obiect cu masa invariantă m călătorind cu viteza v energia și impulsul lui
sunt date (și definite) de

unde γ (Factorul Lorentz) este dat de

unde β raportul dintre viteză și viteza luminii. Termenul γ apare frecvent în relativitate, și
vine din ecuațiile transformărilor Lorentz.

Energia relativistă și impulsul relativist sunt legate prin relația

numită și ecuația relativistă energie-impuls. Este interesant de observat că în timp ce

energia și impulsul sunt dependente de observator (variază de la un sistem de
referință la altul) cantitatea este independentă de observator.

Pentru viteze mult mai mici decât a luminii, γ poate fi aproximat folosind o dezvoltare în
serie Taylor din care rezultă
Eliminând primul termen din expresia energiei, aceste formule sunt exact definițiile
standard ale energiei cinetice și impulsului. Așa și trebuie să fie, deoarece mecanica
newtoniană este o aproximație a relativității restrânse pentru viteze mici.

Privind formula de mai sus, a energiei, se vede că atunci când un obiect este în repaus (v
= 0 și γ = 1) rămâne o energie diferită de zero:

Această energie este denumită energia stării de repaus. Energia stării de repaus nu
cauzează niciun conflict cu teoria newtoniană deoarece este constantă și, din punctul de
vedere al energiei cinetice, doar diferențele de energie au semnificație.

Interpretând această formulă, se poate concluziona că în teoria relativității masa este doar
o altă formă a energiei. În 1927 Einstein a făcut următoarea remarcă privind relativitatea
restrânsă:

În această teorie, masa nu este o mărime nealterabilă, ci o mărime dependentă de (și,

într-adevăr, identică cu) cantitatea de energie.[4]

Această formulă devine importantă când se măsoară masele diferiților nuclei atomici.
Privind diferențele de masă, se poate prezice care nuclei au energie suplimentară stocată
și care poate fi eliberată prin reacții nucleare, oferind informații importante utile în
dezvoltarea energiei nucleare și, în consecință, a bombei nucleare.

[modificare] Masa relativistă

Cursurile de fizică introductivă, precum și unele manuale mai vechi despre teoria
relativității restrânse definesc o masă relativistă care crește cu creșterea vitezei unui corp.
Conform interpretării geometrice a relativității restrânse, această definiție nu se mai
folosește, iar termenul "masă" este limitat la noțiunea de masă de repaus fiind astfel
independentă de sistemul de referință.

Folosind definiția relativistă a masei, masa unui obiect poate varia în funcție de sistemul
de referință inerțial al observatorului, în același fel în care alte proprietăți ale sale, cum ar
fi lungimea, fac același lucru. Definirea unei astfel de cantități poate fi uneori utilă prin
faptul că această definire simplifică un calcul restricționându-l la un anumit sistem de
referință. De exemplu, considerând un corp cu masa de repaus m care se mișcă la o
anumită viteză relativ la un sistem de referință al observatorului. Acel observator
definește masa relativistă a corpului ca fiind:

"Masa relativistă" nu trebuie să fie confundată cu "masa longitudinală" și cea

"transversală", definite și utilizate în preajma anului 1900 și bazate pe o aplicare
inconsistentă a legilor lui Newton: acestea foloseau f=ma pentru o masă variabilă, pe
când masa relativistă corespunde masei dinamice a lui Newton în care p=Mv și f=dp/dt.

Se observă și faptul că corpul nu devine mai masiv în sistemul său propriu de referință,
deoarece masa relativistă este diferită doar pentru un observator dintr-un alt sistem.
Singura masă independentă de sistemul de referință este masa de repaus. Când se
folosește masa relativistă, trebuie să se specifice și sistemul de referință aplicabil dacă nu
este evident, sau dedus implicit din formularea problemei. Este evident și că creșterea de
masă relativistă nu rezultă din creșterea numărului de atomi al obiectului. În schimb,
masa relativistă a fiecărui atom și particulă subatomică crește ea însăși.

Manualele de fizică folosesc uneori masa relativistă, deoarece ea permite studenților să

utilizeze cunoștințele lor de fizică newtoniană pentru a face mai intuitive anumite
concepte, restrângându-le la anumite sisteme de referință alese. "Masa relativistă" este
consistentă și cu conceptele de "dilatare temporală" și "contracție a lungimii".

[modificare] Forța
Definiția clasică a forței f este dată de Legea a doua a lui Newton în forma ei originală:

și aceasta este valabilă în teoria relativității.

Multe manuale moderne rescriu Legea a doua a lui Newton sub forma

Această formă nu este valabilă în teoria relativității sau în alte situații în care masa
relativistă M este variabilă.

Această formulă poate fi înlocuită în cazul relativist cu

După cum se vede din ecuație, vectorii clasici forță și accelerație nu mai sunt neapărat
paraleli în teoria relativității.

Totuși expresia tetradimensională care leagă tetraforța cu masa de repaus m și

tetraaccelerația restaurează aceeași formă a ecuației
[modificare] Geometria spațiu-timpului
Pentru detalii, vezi: Spațiu Minkowski.

În teoria relativității se folosește un spațiu Minkowski tetradimensional plat, care este un

exemplu de spațiu-timp. Acest spațiu, însă, este foarte similar cu spațiul tridimensional
euclidian standard, și astfel este ușor de lucrat cu el.

Diferențiala distanței (ds) în spațiul cartezian 3D este definită ca:

unde (dx1,dx2,dx3) sunt diferențialele celor trei dimensiuni spațiale. În geometria

relativității restrânse, se adaugă o a patra dimensiune, derivată din timp, și astfel ecuația
diferențialei distanței devine:

Dacă se dorește să se facă și coordonata timpului să arate ca și cele spațiale, se poate trata
timpul ca fiind imaginar: x4 = ict. În acest caz, ecuația de mai sus devine simetrică:

Aceasta sugerează ceea ce de fapt este o concluzie teoretică profundă, care arată că teoria
relativitățiieste doar o simetrie de rotație a spațiu-timpului nostru, foarte simialră cu
simetria de rotație a spațiului euclidian. Așa cum spațiul euclidian folosește o metrică
euclidiană, și spațiul timpul folosește o metrică Minkowski. În esență, relativitatea
restrânsă poate fi enunțată în termenii invarianței intervalului spațiu-timp (dintre oricare
două evenimente) ca văzut din orice sistem de referință inerțial. Toate ecuațiile și efectele
relativității restrânse pot fi deduse din această simetrie de rotație (grup Poincaré) a spațiu-
timpului Minkowski. Misner (1971 §2.3), În cele din urmă, profunda înțelegere a
relativității restrânse și a celei generale vor veni din studiul metricii Minkowski (descrisă
mai jos) și nu din cel al unei metrici euclidiene "deghizate" folosind ict drept coordonată
temporală.

Dacă reducem la 2 numărul dimensiunilor spațiale, pentru a putea reprezenta fizica într-
un spațiu 3D

vedem că liniile geodezice nule se află de-a lungul unui con definit de ecuația
sau

Adică ecuația unui cerc de rază r=c×dt. Dacă extindem aceasta la dimensiuni spațiale
3D, geodezicele nule se află pe un con tetradimensional:

Acest con dual reprezintă "raza vizuală" a unui punct din spațiu. Adică atunci când
privim stelele și spunem "Lumina pe care o recepționez de la stea este veche de X ani",
privim până la limita acestei raze vizuale: o geodezică nulă. Privim un eveniment la o

distanță de metri ce a avut loc cu d/c secunde în urmă. Din acest

motiv, conul dual nul este numit și 'con de lumină'.

Conul din regiunea -t este informația pe care acel punct o primește, iar conul din
secțiunea +t este informația pe care acel punct o trimite.

Geometria spațiului Minkowski poate fi descrisă printr-o diagramă Minkowski, utilă în

înțelegerea multor experimente imaginare din teoria relativității restrânse.

[modificare] Fizica spațiu-timpului

Poziția unui eveniment în spațiu-timp este dată de un cuadrivector contravariant ale cărui
componente sunt:

Adică, x0 = t, x1 = x, x2 = y și x3 = z. La exponent sunt indicii contravarianți și nu puteri.

La indice sunt indicii covarianți, de la zero la trei. Gradientul în spațiu-timp al unui câmp
φ este:

[modificare] Metrica și transformările de coordonate

După ce a fost identificată natura tetradimensională a spațiu-timpului, se folosește
metrica Minkowski, η, dată pe componente (valide în orice sistem de referință inerțial)
ca:

Inversa ei este:

Transformările de coordonate între sisteme de referință inerțiale sunt date de tensorul

transformărilor Lorentz Λ. Pentru cazul special al mișcării de-a lungul axei x, avem:

adică matricea de rotație de la coordonatele x la t. μ' indică rândul și ν indică coloana. De

asemenea, β și γ sunt definite ca:

Mai general, o transformare de la un sistem inerțial (ignorând translațiile, pentru

simplitate) la un altul trebuie să satisfacă condiția:

unde este implicită suma lui și de la 0 la 3 în partea dreaptă a ecuației, conform

notației Einstein pentru sume. Grupul Poincaré este cel mai general grup de transformări
care păstrează metrica Minkowski și reprezintă simetria fizică ce stă la baza relativității
restrânse.
Toate cantitățile fizice sunt date ca tensori. Pentru a trece dintr-un sistem în altul, se
folosește legea transformărilor tensoriale

unde este matricea inversă a lui .

Pentru a vedea utilitatea acesteia, transformăm poziția unui eveniment de la un sistem de

coordonate S la un sistem S', calculând

care este chiar transformarea Lorentz dată mai sus. Toți tensorii se transformă după
aceeași regulă.

Tetravectorul pătratelor diferențialelor distanțelor construit folosind

este invariant. Faptul că este invariant înseamnă că are aceeași valoare în toate sistemele
inerțiale, deoarece este un scalar (tensor de rang 0), și astfel Λ nu apare în transformarea
sa trivială. De observat că atunci când elementul este negativ,
este diferențiala timpului propriu, iar când este pozitiv, este diferențiala
distanței proprii.

Utilitatea principală a exprimării ecuațiilor fizicii în formă tensorială este că atunci sunt
invariante în raport cu grupul Poincaré, astfel că nu avem de-a face cu un calcul special și
dificil pentru a verifica aceasta. De asemenea, la construirea acestor ecuații adesea găsim
că alte ecuații despre care anterior credeam că nu au nicio legătură cu ele sunt, de fapt,
strâns legate, ca făcând parte din aceeași ecuație tensorială.

[modificare] Statutul teoriei

Relativitatea restrânsă este exactă doar când potențialul gravitațional este mult mai mic ca
c2; într-un câmp gravitațional puternic trebuie să se folosească teoria relativității
generalizate (care este, la limită, echivalentă cu cea restrânsă pentru câmpuri
gravitaționale slabe). La scară foarte mică (la lungimi de ordinul distanței Planck și mai
mici) trebuie să fie luate în calcul și efectele cuantice, de unde rezultă gravitația cuantică.
Totuși, la nivel macroscopic și în absența câmpurilor gravitaționale puternice,
relativitatea restrânsă a fost testată experimental, obținându-se un grad extrem de înalt de
precizie (10-20) [5] [6] și astfel este acceptată de comunitatea fizicienilor. Rezultatele
experimentale care par să o contrazică nu sunt reproductibile și sunt considerate a se
datora erorilor experimentale.

Datorită libertății pe care o acordă teoria de a alege cum să se definească unitățile de

distanță și timp în fizică, este posibil să se facă unul din postulatele relativității consecință
tautologică a definițiilor, dar acest lucru nu poate fi făcut pentru ambele postulate
simultan, deoarece, împreună, ele au consecințe independente de alegerea definițiilor
pentru distanță și timp.

Relativitatea restrânsă este consistentă cu ea însăși din punct de vedere matematic, și este
parte organică din toate teoriile fizice moderne, în primul rând din teoria cuantică de
câmp, teoria corzilor, și teoria relativității generalizate (pentru cazul câmpurilor
gravitaționale neglijabile).

Mecanica newtoniană derivă matematic din teoria relativității restrânse pentru viteze mici
față de cea a luminii - astfel mecanica newtoniană poate fi considerată o relativitate
restrânsă a corpurilor lente.

[modificare] Experimente fondatoare

Câteva experimente-cheie au condus la elaborarea teoriei relativității restrânse:

• Experimentul Trouton–Noble a arătat că momentul unui condensator este

independent de poziția sa și de sistemul de referință inerțial
• Celebrul experiment Michelson-Morley a dat mai mult suport postulatului privind
imposibilitatea detectării unei viteze absolute[necesită citare].

[modificare] Experimente testare teorii alternative

O serie de experimente au fost efectuate cu scopul de a testa teoria relativității restrânse

în raport cu alte teorii rivale. Printre acestea se numără:

• Experimentul lui Kaufmann — devierea electronilor conform predicției Lorentz-

Einstein
• Experimentul Hamar — absența obstrucției fluxului de eter
• Experimentul Kennedy–Thorndike — dilatarea temporală conform cu
transformările Lorentz
• Experimentul Rossi-Hall — efecte relativiste asupra timpului de înjumătățire a
unei particule de mare viteză
• Experimentele de test ale teoriei emisiei au demonstrat că viteza luminii este
independentă de viteza sursei acesteia.

[modificare] Abateri la nivel microscopic

La nivel microscopic o abatere o constituie viteza de spin a electronilor. În plus,
acceleratoarele de particule funcționează aproape în fiecare zi în toate colțurile lumii,
accelerând în mod repetat și măsurând proprietățile particulelor ce se deplasează la viteze
apropiate de cea a luminii. Multe efecte observate în acceleratoarele de particule sunt
consistente cu teoria relativității și profund inconsistente cu mecanica newtoniană
anterioară.