PROCEDURA DIVORȚ ULUI

1. SEDIUL MATERIEI.
În ţara noastră , după ce divorţul a fost reglementat în Codul civil, în
prezent dispoziţiile de drept material se gă sesc în Codul familiei (art. 37 - 44),
iar cele de procedură în Codul de procedură civilă (art. 607 -619).
Reglementarea a cunoscut numeroase modifică ri – Decretele nr. 799/1966,
680/1969, 312/1977 şi 475/1977 - ultimele fiind aduse prin Legea nr.
59/1993 Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000 şi Legea nr.202/2010.
Conform art. 37 alin.2 C.fam. „Că să toria se poate desface prin divorţ.
Divorţul poate avea loc:
   a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi;
   b) atunci câ nd, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt
grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
   c) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă
continuarea căsătoriei.”

2. SESIZAREA INSTANȚ EI DE DIVORȚ . PARTICULARITĂ Ț I PRIVIND FAZA

JUDECĂ Ț II

2.1. Instanta competentă în materia divorțului

În ce priveşte competenţa materială îşi gă sesc aplicare dispoziţiile art. 1 Cod
Procedura civila, care consacră plenitudinea de competenţă a judecă torilor
pentru judecata în primă instanţă .
Dispoziţiile derogatorii întâ lnim numai în materia competenţei teritoriale,
deoarece, spre deosebire de art. 5 Cod procedura civila care instituie regula
actor seguitur forum rei, art. 607 prevede că cererea de divorţ este de
competenţa judecă toriei în care se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor,
însă numai dacă la data introducerii acţiunii cel puţin unul dintre soţi mai
locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu
comun. Pe de altă parte este de reţinut că la stabilirea competenţei prezintă
importanţă data introducerii acţiunii, schimbarea ulterioară a domiciliului
soţilor neprezentâ nd relevanţă .
În doctrină şi jurisprudenţă s-a decis că la stabilirea competenţei nu
interesează dacă soţii au avut fă cută mutaţia în evidenţele poliţiei, ci dacă au
locuit efectiv în acea localitate.
Dacă soţii nu au avut un domiciliu comun sau dacă, la data introducerii
acţiunii, nici unul din soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei
ultimului domiciliu comun, îşi gă sesc aplicare – potrivit art. 607 Cod procedura
1
civila – dispoziţiile dreptului comun şi deci cererea va fi adresată judecă toriei
de la domiciliul sau reşedinţa soţului pârât.
În sfâ rşit, art. 607 precizează că în situaţia în care pârâtul are domiciliul
sau reşedinţa în străinătate, acţiunea se va înainta la judecă toria în raza că reia
domiciliază reclamantul, deci textul se îndepă rtează de la dispoziţiile art. 5 Cod
procedura civila, care prevă d această competenţă numai dacă pâ râ tul ce
domiciliază în straină tate nu are o reşedinţă cunoscută în ţară .
Pe de altă parte, este de observat că art. 607 nu se ocupă de ipoteza în
care pârâtul nu are domiciliul cunoscut, astfel încât ar trebui să se aplice regula
de drept comun, înscrisă în art. 5, competenţa revenind judecă toriei de la
reşedinţa pâ râ tului şi numai dacă acesta nu are nici reşedinţă cunoscută va
deveni competentă judecă toria de la domiciliul reclamantului. În doctrină şi
jurisprudenţă s-a decis însă în sensul că acţiunea se introduce la judecă toria
domiciliului reclamantului, fă ră a condiţiona această competenţă de inexistenţa
unei reşedinţe cunoscute, ca şi în cazul în care pâ râ tul ar avea domiciliul în
stră ină tate.
Instanţele enumerate de art. 607 Cod procedura civila nu sunt toate
deopotrivă competente şi deci reclamantul nu are posibilitate de opţiune, ci
trebuie să -şi intenteze acţiunea în ordinea şi condiţiile stabilite de lege. Aceasta
pentru că în materie de divorţ competenţa teritorială este stabilită prin norme
imperative şi deci fiind absolută, părţile sau chiar instanţa nu o pot înlătura. Pe
de altă parte, fiind o normă specială , ea este de strictă interpretare şi nu poate
fi aplicată prin analogie la alte materii, cum ar fi anularea că să toriei.

2.2. Legitimarea procesuală

Acţiunea de divorţ are un caracter strict personal şi nimeni nu o poate exercita
în locul soţului reclamant, iar ca pârât nu poate fi chemat decât celălalt soţ.
Creditorii să i nu ar putea recurge, în această privinţă , la acţiunea oblică
reglementată de art. 974 Cod civil. Acest drept nu îl are nici procurorul [art. 45
alin. 1 Cod procedura civila], iar moştenitorii reclamantului, în cazul decesului
acestuia pe parcursul procesului, nu vor putea continua acţiunea, deoarece
că să toria încetează prin deces şi dosarul de divorţ se inchide. Aceeaşi soluţie se
impune şi în cazul soţului pâ râ t, care nu poate continua cererea sa
reconvenţională împotriva moştenitorilor reclamantului.
Se susţine, în doctrină şi jurisprudenţă , admisibilitatea introducerii
acţiunii de către soţul pus sub interdicţie aflat în momente de luciditate,
ară tâ ndu-se, în esenţă , că dacă s-ar ră spunde negativ la problema
admisibilită ţii acţiunii de divorţ introdusă de interzisul judecă toresc,
incapacitatea de exerciţiu a acestuia s-ar transforma într-o incapacitate de

2
folosinţă . Dacă ulterior introducerii cererii de divorţ, soţul reclamant îşi pierde
luciditatea, el va fi reprezentat în faţa instanţei de că tre tutore, potrivit art. 614
Cod procedura civila. În orice caz, pe parcursul judecă ţii soţul interzis,
indiferent dacă este reclamat sau pâ râ t, va putea fi reprezentat de tutore,
deoarece art. 614 nu face nici o distinţie.
În ce priveşte pe alienatul neinterzis, chiar internat, el va putea introduce
cererea de divorţ. Dacă pe parcursul judecă ţii, instanţa ar constata că
reclamantul, datorită bolii, nu poate să -şi apere interesele în condiţii
mulţumitoare, poate solicita autorită ţii tutelare numirea unui curator care să -l
reprezinte [art.152 lit. a Cod familie].
În sfâ rşit, trebuie retinut că în cazul în care un soţ este dispărut, celă lalt
soţ poate introduce cerere de divorţ, citarea pârâtului făcându-se prin
publicitate.

2.3. Cererea de divorţ

În afară de cerinţele de ordin general, prevă zute de art. 112 Cod procedura
civila, art. 612 prevede că cererea de divorţ mai trebuie să cuprindă şi numele
copiilor minori născuţi din căsătorie sau al celor cu aceeaşi situaţie legală, ori
arătarea că asemenea copii nu exista. La cerere se va ală tura certificatul de
că să torie şi certificatul de naştere ale copiilor minori, dacă este cazul, acestea
fiind indispensabile pentru judecarea proceselor de divorţ. Instanţele
judecă toreşti nu vor putea da curs acelor cereri care nu cuprind elementele şi
anexele menţionate, aceste cerinţe avâ nd un caracter imperativ.
Cererea de divorţ este supusă taxei judiciare de timbru în funcţie de
temeiul de drept invocat [art.38 alin. 1, 2 sau 3 Cod fam.] şi de faptul dacă
reclamantul nu realizează venituri sau acestea sunt inferioare salariatului
minim brut pe ţară , după distincţiile pe care le face art. 7 lit. a şi b din Legea nr.
146/1997. La această taxă se adaugă şi timbrul judiciar.

2.4. Depunerea cererii. Fixarea termenului. Citarea

Spre deosebire de dreptul comun, unde cererea de chemare în judecată poate fi
trimisă prin poştă sau depusă de un mandatar, în materia divorţului, cererea
trebuie depusă personal de că tre reclamant. Este o soluţie care rezultă fă ră
dubiu din art. 612 alin. 4, care stabileşte că cererea de divorţ, împreună cu
înscrisurile doveditoare, se va prezenta personal de că tre reclamant
preşedintelui judecă toriei şi din art. 613, care prevede că preşedintele
instanţei, primind cererea de divorţ, va da reclamantului sfaturi de împă care.
Dacă reclamantul stă ruie în cererea sa, preşedintele va fixa termen
pentru judecarea cererii.

3
 Întâ mpinarea nu este obligatorie în această materie [art. 612 alin. 5].
În situaţia în care reclamantul învederează că , deşi a fă cut toate
eforturile, nu a putut afla domiciliul soţului pâ râ t, preşedintele va dispune
citarea acestuia prin publicitate, în condiţiile art. 95 Cod procedura civila. O
declaraţie fă cută cu rea-credinţă atrage casarea hotă râ rii sau retractarea ei pe
calea contestaţiei în anulare.
Chiar dacă citarea nu s-a făcut prin publicitate, dar procedura de chemare
s-a îndeplinit prin afişare, în cazul în care pârâtul nu se prezintă la primul
termen de judecată , art. 616 obligă instanţa să ceară dovezi sau să dispună
cercetă ri pentru a verifica dacă pâ râ tul îşi are domiciliul la locul indicat în
cerere şi, dacă constată că nu mai domiciliază acolo, va dispune citarea lui la
domiciliul să u, precum şi, dacă este cazul, la locul să u de muncă .
Dacă părţile au copii minori, instanţa va dispune şi citarea autorităţii
tutelare, spre a fi ascultată în legă tură cu încredinţarea acestora, potrivit art. 42
Cod familie.

2.5. Cererea reconvenţională

Soţul pâ râ t poate cere şi el desfacerea că să toriei prin divorţ în condiţiile
stabilite de art. 608-610 Cod procedura civila, prin cerere reconvenţională . Să
menţionă m aspectele derogă rii faţă de cererea similară din dreptul comun.
Astfel, potrivit art. 608 alin. 1, pâ râ tul poate face cerere reconvenţională
pâ nă la prima zi de înfă ţişare, în şedinţă publică , pentru faptele petrecute pâ nă
la această dată . Pentru faptele să vâ rşite de reclamant după această dată , soţul
pâ râ t va putea face cerere reconvenţională , pâ nă la începerea dezbaterilor
asupra fondului, în cererea reclamantului. În cazul în care motivele s-au ivit
după începerea dezbaterilor la prima instanţă şi în timp ce judecata primei
cereri se află în apel, cererea pâ râ tului va fi fă cută direct la instanţă învestită cu
judecarea apelului. Această dispoziţie cuprinsă în art. 619 constituie o derogare
expresă da la prevederile art. 294 alin. 1 Cod procedura civila, care interzic
cereri noi în apel.
În toate aceste cazuri cererea reconvenţională se judecă , potrivit art. 608
alin. 2, împreună cu cererea de divorţ principală , neexistâ nd posibilitatea
disjungerii.
Neintroducerea cererii reconvenţionale în termenele prevăzute de art. 608
şi art. 609 atrage decăderea pentru soţul pârât din dreptul de a mai cere
desfacerea căsătoriei, deci, observă m, şi din acest punct de vedere, o derogare
faţă de dreptul comun, unde art. 135 prevede o altă soluţie (judecarea separată
a cererii).

4
 Cererea reconvenţională nu este, în principiu, obligatorie deoarece
instanţa judecă torească poate pronunţa desfacerea că să toriei prin divorţ, chiar
dacă soţul pâ râ t nu a fă cut cerere reconvenţională , cu condiţia, însă , ca din
administrarea dovezilor să reiasă vina ambilor soţi [art. 617 alin. 1 Cod
procedura civila]. În lipsa însă a cererii reconvenţionale, nu se va pronunţa
desfacerea căsătoriei, ci se va respinge cererea reclamantului dacă motivele
invocate de el sunt neîntemeiate, chiar dacă din dezbateri ar rezulta vina
exclusivă a soţului reclamant pentru destrămarea raporturilor de familie.
Într-o asemenea ipoteză soţul pâ râ t va putea cere el desfacerea
că să toriei, dar în condiţiile stabilite de art. 610 Cod procedura civila, deci
pentru motive ulterioare.

2.6. Şedinţa de judecată

Ea se desfă şoară după regulile obişnuite, de drept comun, dar există şi
unele derogări asupra că rora ne vom opri în cele ce urmează .

Publicitatea
Ca şi în dreptul comun, art. 615 stabileşte regula potrivit că reia cererea de
divorţ se judecă în şedinţă publică . Totuşi, acelaşi text îngă duie instanţei să
dispună judecarea în camera de consiliu, dacă va aprecia că prin aceasta s-ar
asigura o mai bună judecare sau administrare a probelor.

B. Obligativitatea înfă ţişă rii personale a pă rţilor. Prezenţa obligatorie a

reclamantului
Spre deosebire de dreptul comun, care îngă duie pă rţilor să -şi exercite
drepturile procedurale personal sau prin mandatar [art. 67 alin. 1], în
procesele de divorţ în faţa instanţelor de fond, soţii trebuie să se prezinte
personal, neputâ nd sta în proces prin reprezentanţi. Astfel spus, ei pot fi numai
asistaţi de că tre avocat, nu şi reprezentaţi.
De la această regulă , art. 614 Cod procedura civila prevede patru excepţii
când soţul se poate înfăţişa prin mandatar:
1) dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate;
2) dacă este împiedicat de o boală gravă ;
3) dacă este pus sub interdicţie;
4) dacă are reşedinţa în stră ină tate.
Distinct de cerinţa ca pă rţile să se înfă ţişeze personal în faţa instanţelor
de fond, legea pretinde prezenţa reclamantului pe tot parcursul procesului de
divorţ [art. 616 şi art. 619 alin. 2].

5
 Deci, prin derogare de la dreptul comun, unde judecata poate avea loc
chiar dacă este prezent numai pâ râ tul, ori chiar în lipsa ambelor pă rţi, dacă cel
puţin una din ele a solicitat judecata în lipsă , în materia divorţului, potrivit art.
616 Cod procedura civila, dacă la termenul de judecată , în primă instanţă
reclamantul lipseşte şi se prezintă numai pâ râ tul, cererea va fi respinsă ca
nesusţinută . Această soluţie se bazează pe prezumţia legală de renunţare la
judecată şi pâ râ tul nu se poate opune acestei prezumţii, cerâ nd judecata în
lipsă . La fel, apelul sau recursul reclamantului împotriva hotă râ rii prin care s-a
respins cererea, va fi respins ca nesusţinut, dacă la judecată se prezintă numai
pâ râ tul [art. 619 alin. 2].
În situaţia în care însă în cursul judecă ţii, indiferent de instanţă , lipsesc
ambele părţi, procesul se va suspenda în temeiul art. 242 alin. 1 pct. 2 Cod
procedura civila.

Regimul probelor
Faţă de dreptul comun, există în materia divorţului dispoziţii derogatorii:
Potrivit art. 190 Cod procedura civila, rudele şi afinii pă rţilor, cu excepţia
descendenţilor, pot fi martori. Soluţia legiuitorului este explicabilă , deoarece
acestea fiind persoanele cele mai apropiate de soţi, sunt în mă sură să cunoască
cel mai bine adevă ratele raporturi dintre ei.
În legă tură cu probele din materia divorţului, evidenţiem şi faptul că în
legă tură cu una din cererile accesorii care se soluţionează chiar din oficiu de
că tre instanţă – încredinţarea copiilor minori – art. 42 alin. 1 Cod familie
prevede că vor fi ascultaţi părinţii, autoritatea tutelară şi minorii, dacă au
îndeplinit vârsta de 10 ani. Pronunţarea hotă râ rii în condiţiile în care nu a fost
citată autoritatea tutelară ori dacă delegatul să u nu a prezentat punctul de
vedere sau fă ră a exista un referat scris, hotă râ rea este casabilă .
Dacă în apel sau în recurs se invocă necitarea autorită ţii tutelare, dar nu
s-a luat nici o mă sură cu privire la minor, deoarece cererea de divorţ a fost
respinsă , motivul nu poate duce la admiterea că ii de atac.
Ascultarea minorului în vederea încredinţării sale – şi nu ca martor în
procesul de divorţ al pă rinţilor să i, cum, din pă cate, se spune uneori, se face,
potrivit art. 144 Cod procedura civila, în camera de consiliu. Dacă apreciază
necesar, faţă de împrejură rile cauzei, instanţa poate proceda la ascultarea
copilului minor fă ră ca pă rţile sau alte persoane să fie de faţă .

D. Luarea unor măsuri provizorii pe timpul judecării divorţului

Art. 613 Cod procedura civila ingă duie să se poată lua, pe tot timpul
divorţului, prin ordonanţă preşedenţială, măsuri vremelnice cu privire la

6
încredinţarea copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copii
şi la folosirea locuinţei.
După cum rezultă din text, norma specială pretinde declanşarea
procesului, spre deosebire de dreptul comun, unde, cererea de ordonanţă
preşedenţială nu necesită existenţa procesului asupra fondului.
Aşa fiind, chiar în legă tură cu încredinţarea copiilor minori, la obligaţia de
întreţinere, la alocaţia pentru copii şi la folosirea locuinţei, se pot lua mă suri
vremelnice şi înainte de sesizarea instanţei de divorţ, dar în temeiul art. 581 Cod
procedura civila, ceea ce presupune dovedirea urgenţei, deoarece ea nu mai
este presupusă ca în cazul normei speciale. În orice caz, toate mă surile luate
sunt valabile doar pâ nă la soluţionarea procesului de fond privind desfacerea
că să toriei.

Judecarea unor cereri accesorii

În cadrul procesului de divorţ, se solicită , de regulă , fie prin cererea de
chemare în judecată , fie prin cererea reconvenţională şi soluţionarea unor
cereri accesorii, precum:
încredinţarea spre creşterea şi educare a copiilor minori şi stabilirea contribuţiei
fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învă ţă tură şi pregă tire
profesională a acestora (art. 42 Cod familie);
instanţa va lua act de învoiala soţilor cu privire la nume, în sensul ca, cel care,
potrivit art. 27 Cod familie, a purtat în timpul că să toriei numele celuilalt soţ, să
poarte acest nume şi după divorţ. În cazul în care nu se învoiesc, iar soţul care a
luat la că să torie numele celuilalt soţ doreşte să -l pă streze, instanţa îi poate
încuviinţa acest drept dacă există motive temeinice (art. 40 Cod familie);
instanţa de divorţ poate, dacă soţii nu s-au învoit cu privire la împărţirea
bunurilor comune, să se pronunţe şi în legă tură cu acest aspect, la cererea
orică ruia dintre soţi, urmâ ndu-se regulile partajului judiciar;
la solicitarea soţului interesat, instanţa va rezolva şi cererea de pensie de
întreţinere, în condiţiile art. 41 Cod familie;
instanţa poate hotă rî, la cererea pă rţilor, şi asupra beneficiului contractului de
locaţiune.
Potrivit art. 38 alin 4 Cod familie, la soluţionarea cererilor accesorii,
referitoare la încredinţarea copiilor minori, obligaţia de întreţinere şi folosirea
locuinţei, instanţa va ţine seama şi de interesele minorilor.
Cu excepţia cererilor menţionate la lit. a şi a celei privitoare la nume –
constatarea învoielii soţilor sau încuviinţarea pentru motive temeinice,
formularea celorlalte cereri accesorii în cadrul procesului de divorţ este

7
facultativă pentru pă rţi, şi deci, ele pot cere rezolvarea acestor aspecte prin
acţiune separată .
În cazul însă în care soluţionarea cererilor ce au caracter facultativ ar
duce la întâ rzierea soluţionă rii cererii de divorţ, instanţa va putea dispune
disjungerea.

F. Particularită ţi privind actele procesuale de dispoziţie în procesul de divorţ

O primă derogare de la dreptul comun se referă la condiţiile în care
reclamantul poate renunţa la judecată . Potrivit art. 618 alin. 1 Cod procedura
civila, reclamantul poate renunţa la cerere în tot cursul judecăţii înaintea
instanţelor de fond, chiar dacă pârâtul se împotriveşte. Este o soluţie legislativă
care doreşte să contribuie, dacă mai este posibil, la salvarea că să toriei. Aşa
fiind, numai dacă reclamantul ar dori să renunţe la judecată în faţa instanţei de
recurs ar fi nevoie de consimţământul soţului pârât.
Acelaşi text, în alin. 2, consacră o altă particularitate, stabilind că
acţiunea de divorţ se va stinge prin împăcarea soţilor în orice fază a procesului,
chiar dacă intervine în instanţă de apel sau de recurs, iar apelul ori recursul nu
sunt timbrate conform legii. Dacă împă carea nu dă rezultate, reclamantul va
putea porni o cerere nouă pentru fapte petrecute ulterior, dar are posibilitatea
în acest caz să se folosească şi de faptele vechi [art. 618 alin. 3].
În sfâ rşit, este menţionat că întelegeri, chiar sub forma tranzacţiei
judiciare uneori, pot interveni şi cu privire la cererile accesorii. Important este de
reţinut că în unele cazuri, cum ar fi prestarea întreţinerii şi încredinţarea
minorului, stabilirea modalită ţii de exercitare a dreptului de a avea legă turi
personale cu minorul sau numele purtat după divorţ, învoiala nu-şi poate
produce efectele decâ t dacă este încuviinţată de că tre instanţa judecă torească .

2.7. Hotă râ rea de divorţ şi efectele ei

Deliberarea, pronunţarea şi redactarea hotă râ rii se fac, în principiu, după
regulile dreptului comun. Totuşi este de reţinut că, potrivit art. 617 alin. 2,
hotă râ rea prin care se pronunţă divorţul nu se va motiva dacă ambele pă rţi
solicită instanţei aceasta.
Câ t priveşte soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa în caz de
admitere a cererii, acestea sunt desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a soţului
pârât sau din vina ambilor soţi. În art. 617 alin. 1 se precizează că această
soluţie se poate pronunţa, chiar dacă numai unul dintre ei a fă cut cerere, dacă
din dovezile care s-au administrat reiese vina amâ ndorura. Rezultă deci, că sub
această condiţiie, soluţia desfacerii că să toriei din vina ambilor soţi se poate
pronunţa şi atunci câ nd pâ râ tul a formulat cerere reconvenţională . În sfâ rşit,

8
divorţul se poate pronunţa numai din vina soţului reclamant dacă pârâtul a
introdus cerere reconvenţională, iar din dezbateri a rezultat culpa exclusivă a
soţului reclamant, astfel că cererea principală a fost respinsă, iar cererea
reconvenţională a fost admisă.
În art. 617 alin. 3 se precizează că   în cazurile prevă zute de art. 38 alin. 1
din Codul familiei, instanţa va dispune desfacerea că să toriei fără a pronunţa
divorţul din vina unuia sau a ambilor soţi. Soluţia cuprinsă în art. 617 alin. 3 va
avea implicaţii şi asupra cheltuielilor de judecată, deoarece nefiind stabilită
culpa vreunuia dintre soţi, art. 274 Cod procedura civila nu-şi poate gă si
aplicare.
Prin hotă râ rea de divorţ, instanţa se va pronunţa şi asupra aspectelor pe
care trebuie să le rezolve obligatoriu, chiar în lipsa cererii pă rţilor, precum şi a
cererilor accesorii formulate de că tre pă rţi.
Potrivit art. 39 alin. 1 Cod familie, că să toria este desfă cută din ziua când
hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă. În cazul
prevă zut la art. 381, că să toria este desfă cută pe data eliberării certificatului de
divorţ.
Efectele desfacerii că să toriei prin divorţ se produc de la această dată
numai pentru viitor. Suntem deci în prezenţa unei hotărâri constitutive.
Însă , în ce priveşte efectele patrimoniale ale căsătoriei faţă de terţi, art. 39
alin. 3 Cod familie stabileşte că ele încetează de la data când s-a făcut menţiune
despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie sau la data când ei
au cunoscut divorţul pe altă cale.

2.8. Că ile de atac

Ş i în legă tură cu exercitare că ilor de atac există anumite particularită ţi.
Ne-am referit deja la respingerea apelului şi recursului reclamantului ca
nesusţinete, precum şi la posibilitatea soluţionă rii apelului ori recursului
introdus de pâ râ t, dacă se prezintă numai reclamantul [art. 619 alin. 2 şi 3]. O
altă derogare vizează termenul de exercitare a celor 2 că i de atac, care, spre
deosebire de dreptul comun, este de 30 de zile de la comunicarea hotă râ rii.
Cum textul nu face nici o distincţie, iar hotă râ rea are caracter unitar, s-a decis
că hotă râ rea de divorţ este supusă acestui termen de recurs special, chiar dacă
prin intermediul recursului se atacă numai soluţia dată unei cereri accesorii. În
mod corespunză tor, aceeaşi trebuie să fie soluţia şi în cazul apelului.
În privirea că ilor extraordinare de atac, art. 619 alin. 5 Cod procedura
civila instituie o singură derogare şi anume prevede că hotă râ rea dată în
materie de divorţ nu este supusă revizuirii. Această dispoziţie vizează numai

9
capă tul principal de cerere, astfel că revizuirea este totuşi admisă dacă se atacă
soluţia capetelor accesorii.

3. DIVORŢ UL PRIN CONSIMŢ Ă MÂ NTUL SOŢ ILOR

10
 Divorţul prin acordul pă rţilor a fost introdus prin Legea nr.59/1993 şi
recent – prin Legea nr.202/2010 – s-a lă rgit sfera de aplicare a acestei
modalită ţi de desfacere a că să toriei.
Astfel, potrivit art. 38-38^4 Cod fam., divorţul prin acord poate fi
pronunţat de :
a) instanţa de judecată
b) ofiţerul de stare civilă ori notarul public de la locul că să toriei sau al
ultimei locuinţe comune a soţilor (modificare adusă prin Legea nr.202/2010)

a) Divorţul pronunţat de instanţa judecă torească

Potrivit art. 38 alin.1 Cod fam., divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat
de către instanţa judecătorească indiferent de durata căsătoriei şi indiferent
dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie.
Există o singură limitare: Divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă
unul dintre soţi este pus sub interdicţie (art.38 alin.2).
Potrivit art 613¹ Cod de proc.civ., în caz de acord, cererea va fi semnată de
ambii soţi.
Primind cererea de divorţ, instanţa va verifica existenţa consimţământului
soţilor, după care va fixa termen în camera de consiliu.
Prin cererea de divorţ, atunci câ nd este cazul, soţii vor stabili şi modalităţiile în
care au convenit să fie soluţionate cererile accesorii divorţului.
La termenul de judecată, instanţa va verifica dacă soţii stăruie în desfacerea
că să toriei pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va trece la judecarea cererii,
fără a administra probe cu privire la motivele de divorţ.
Desfacerea că să toriei se va dispune fără a se pronunţa divorţul din vina unuia
sau a ambilor soţi şi, desigur, hotărârea nu va fi motivată în ceea ce priveşte
acest capăt de cerere
Prin aceeaşi hotărâre, instanţa se va pronunţa, potrivit legii, cu privire la
numele pe care îl va purta fiecare soţ după desfacerea că să toriei şi, câ nd este
cazul, cu privire la încredinţarea copiilor minori şi contribuţia părinţilor la
cheltuielile de creştere, educare, învă ţă tură şi pregă tire profesională a copiilor.
Tot astfel, instanţa va putea lua act de învoiala soţilor cu privire la alte cereri
accesorii, în condiţiile legii.
    În cazul în care soţii nu se învoiesc asupra cererilor accesorii, instanţa
va continua judecata administrând probele prevăzute de lege pentru
soluţionarea acestor cereri.
   În ceea ce priveşte divorţul, hotărârea care se pronunţă este definitivă şi
irevocabilă [art. 619 alin. 4 Cod proc.civ.], astfel că nu poate fi atacată nici pe
calea apelului şi nici a recursului. Teoretic, ar putea fi exercitată contestaţi în

11
anulare, dacă ar fi îndeplinite cerinţele prevă zute de lege pentru această cale de
atac.
Din interpretarea art. 619 alin. 4 rezultă că în ce priveşte soluţiile date cererilor
accesorii, hotărârea ar putea fi atacată atât cu apel, cât şi cu recurs. Nu rezultă
care ar fi termenul de exercitare, dar fiind vorba de o hotă râ re de divorţ,
apreciem că termenul este de 30 de zile de la comunicare. Există şi opinii în
sensul că termenul de exercitare a apelului şi a recursului ar trebui să fie cel de
drept comun.

b) Divorţul constatat de ofiţerul de stare civilă ori notarul public

Potrivit art. 381 Cod fam., dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au
copii minori, născuţi din căsătorie sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă ori
notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor
poate constata desfacerea că să toriei prin acordul soţilor, eliberâ ndu-le un
certificat de divorţ, potrivit legii. Dispoziţiile art. 38 alin. 2 ră mâ n aplicabile.
Aşadar, constatarea divorţului de către ofiţerul de stare civilă ori de către
notar se poate face numai dacă soţii nu au copii minori, nă scuţi din că să torie sau
adoptaţi.
       Conform art. 382, ofiţerul de stare civilă sau notarul public
înregistrează cererea (depusă de soţi împreună ) şi le acordă un termen de 30
de zile pentru eventuala retragere a cererii de divorţ.
    La expirarea acestui termen, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul
public verifică dacă soţii stăruie să divorţeze şi dacă , în acest sens,
consimţământul lor este liber şi neviciat.
    Dacă soţii stă ruie în divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul
public eliberează certificatul de divorţ fără să facă vreo menţiune cu privire la
culpa soţilor.
    Dacă soţii nu se înţeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după
divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public emite o dispoziţie de
respingere a cererii de divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze instanţei de
judecată, potrivit prevederilor art. 38.
    Soluţionarea cererilor privind alte efecte ale divorţului asupra cărora soţii nu
se înţeleg este de competenţa instanţei judecătoreşti.    
Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile art. 38 1, ofiţerul de stare civilă sau,
după caz, notarul public respinge cererea de divorţ. (Art. 384)
    Împotriva refuzului ofiţerului de stare civilă sau notarului public nu există cale
de atac, dar soţii se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de judecată, pentru
a dispune desfacerea că să toriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei
prevă zut de lege.

12
    Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofiţerului de stare civilă
sau notarului public de a constata desfacerea că să toriei prin acordul soţilor şi
de a emite certificatul de divorţ, oricare dintre soţi se poate adresa, pe cale
separată , instanţei competente.

13