AGREGATE TERMICE CURS Nr.

4. PRODUCEREA CĂLDURII ÎN SPAŢIUL DE LUCRU AL

CUPTOARELOR ŞI AGREGATELOR METALURGICE

4.1. TRANSFORMAREA ENERGIEI CHIMICE ÎN ENERGIE CALORICĂ

Eliberarea energiei calorice se face prin ardere, proces chimic prin care
combustibilii (solizi, lichizi sau gazoşi) se combină cu oxigenul.

4.1.1. Clasificarea combustibililor

Clasificarea combustibililor se face în principal după originea lor şi după starea
lor de agregare. Ca atare, combustibilii de tot felul se împart în combustibili naturali şi
artificiali, fiecare categorie, la rândul ei subîmpărţindu-se în combustibili solizi, lichizi şi
gazoşi.

1.Combustibili solizi

Combustibilii solizi pot fi împărţiţi în două mari categorii:

a) naturali – lemn, turbă, cărbune brun, huilă, antracit, etc.;
b) artificiali – cărbune de lemn, cocs, praf de cărbune, etc. Aceşti combustibili se
obţin din combustibilii naturali prin diferite metode fizico-mecanice
(îmbogăţire, clasare, brichetare, etc.) şi fizico-chimice (carbonizare,
cocsificare, etc.).
Combustibilii solizi naturali sunt de origine vegetală şi sunt caracterizaţi, în afară
de datele analizei chimice elementare şi prin datele aşa numitei analize tehnice. Prin
analiză tehnică se determină:
- umiditatea;
- materiile volatile;
- conţinutul de cenuşă;
- conţinutul de sulf;
- puterea calorifică.

2. Combustibili lichizi

a) Combustibil lichid natural este doar ţiţeiul, care în stare brută nu se foloseşte
ca şi combustibil deoarece distilarea lui este mult mai economică.

1
AGREGATE TERMICE CURS Nr. 3

b) Ca şi combustibili lichizi artificiali avem produsele care rezultă în urma

procesului de distilare a ţiţeiului. Dintre acestea putem amintii: motorina,
combustibili lichizi uşori (c.l.u.), combustibili lichizi grei (c.l.g.) –păcura.
Câteva din proprietăţile fizice ale combustibililor lichizi sunt:
- viscozitatea – este importantă pentru transportul combustibililor lichizi
prin conducte şi pulverizarea lor;
- tensiunea superficială – importantă în procesul de pulverizare a
combustibililor lichizi pentru ardere;
- densitatea – cuprinsă între 0,86 – 1,06 kg/dm3;
- temperatura de inflamabilitate – este temperatura cea mai joasă la
care combustibilul emite o cantitate suficientă de vapori, pentru a forma
un amestec inflamabil;
- conţinutul de impurităţi mecanice – trebuie să fie < 1 %, pentru a nu
obtura conductele şi duzele arzătorului;
- indicele de cocsare – o măsură a depunerii de cocs pe capul arzătorului;
- conţinutul de sulf – trebuie să fie cât mai scăzut deoarece sulful este un
element nociv pentru instalaţiile de ardere şi pentru procesele
tehnologice, datorită faptului că prin ardere formează bioxid de sulf
(SO2), care se combină cu apa şi formează acizi;
- puterea calorifică - este mare (40000 – 42000 kJ/kg). Puterea calorifică
reprezintă cantitatea de căldură care se degajă când arde o cantitate de
combustibil egală cu unitatea. Se măsoară în [kcal/kg, kJ/kg, kJ/kmol,
kJ/m3N, etc.).
• puterea calorifică superioară reprezintă cantitatea de căldură
degajată prin arderea completă a unei unităţi din acel
combustibil, produsele de ardere fiind aduse a o temperatură mai
mică de temperatura de condensare a vaporilor de apă (120 0C);
• puterea calorifică inferioară reprezintă cantitatea de căldură
degajată prin arderea completă a unei unităţi din acel
combustibil, produsele de ardere fiind aduse a o temperatură
superioară temperaturii de condensare a vaporilor de apă.

3. Combustibili gazoşi.

La fel ca şi la combustibilii lichizi şi în cazul acestor combustibili avem:

a) Combustibil gazos natural – gazul metan;
b) Combustibili gazoşi artificiali – gazul de furnal, gazul de cocserie, gazul de
generator, gazul de cubilou, etc.
Aceşti combustibili prezintă unele avantaje faţă de ceilalţi combustibili prezentaţi
până acum:
- posibilitate mai bună de amestecare cu aerul necesar arderii;
- arderea complectă, se poate realiza cu exces minim de aer;
2
AGREGATE TERMICE CURS Nr. 3

- transportul combustibilului la consumator se poare realiza mai uşor;

- exploatarea instalaţiilor de ardere este mai uşoară şi mai sigură;
- nu se produc reziduuri de ardere.
Pe lângă aceste avantaje utilizarea combustibililor gazoşi prezintă şi unele
dezavantaje:
- prezintă pericol mai mare de explozie;
- puterea calorifică este mai mică.

4.1.2. Arderea combustibililor

Procesul chimic al arderii necesită existenţa unor fenomene de schimb de masă şi

de căldură care pun în contact, şi pregătesc, amestecul de combustibil cu oxigenul, a
unor fenomene de încălzire a agenţilor care intră în reacţie până la temperaturi care fac
posibilă o dezvoltare suficient de rapidă a reacţiei chimice şi a unor reacţii chimice care
au loc în condiţii impuse de concentraţiile, presiunile şi temperaturile existente în
spaţiile de ardere.
Procesele de ardere a unui combustibil pot fi împărţite în:
- procese omogene – arderea are loc în volum, când se amestecă combustibilul cu
aerul necesar arderii (caracteristic arderii combustibililor gazoşi);
- procese eterogene – arderea are loc la suprafaţa de separaţie dintre combustibil
şi aerul necesar arderii (caracteristic arderii combustibililor solizi şi lichizi).

4.1.2.1. Arderea combustibililor gazoşi

În afară de calculele de ardere, prin care se înţelege determinare cantităţii de aer

necesar arderii şi a compoziţiei gazelor de ardere, trebuie cunoscute şi principalele
fenomene de aprindere şi de propagare a flăcărilor, în cazul arderii combustibililor
gazoşi.
Aprinderea amestecului combustibil se poate face în două moduri:
- întregul amestec combustibil se încălzeşte până la o temperatură de la care se
aprinde fără nici o intervenţie din exterior. Acest mod de aprindere se mai numeşte şi
autoaprindere şi este specifică aprinderii combustibililor în motoarele cu aprinde prin
compresie.
- amestecul de combustibil rece este aprins numai într-un punct sau zonă a sa, cu
ajutorul unor surse de temperaturi înalte (flacără exterioară, scânteie, corp încălzit), iar
aprinderea întregului volum se face cu viteza de propagare a frontului de flacără. Acest
mod de aprindere locală (forţată) este specifică proceselor de ardere în focarele
agregatelor termice.
Procesul de autoaprindere poate fi studiat pentru cazul simplu când se consideră
un volum V de amestec combustibil mărginit de pereţi ai căror temperatură T poate fi
mărită. Considerăm pentru simplificare că în întregul volum V concentraţia şi
temperatura sunt aceleaşi. Căldura degajată datorită reacţiei chimice va fi:
3
AGREGATE TERMICE CURS Nr. 3

Q1 = q ⋅ w ⋅ V (4.1)

relaţie în care: q – căldura de reacţie, [J/m3];

w – viteza de reacţie;
V – volumul amestecului combustibil.
Căldura Q1 este folosită pentru ridicarea temperaturii amestecului şi o parte din ea
se pierde prin pereţii incintei. Căldura care se pierde se poate calcula cu relaţia:
Q 2 = α ⋅ ( T − Tw ) ⋅ S (4.2)
0
relaţie în care: Tw – temperatura pereţilor incintei, [ C];
S – suprafaţa pereţilor, [m2];
α - coeficient de schimb de căldură de la gaze la pereţi, [W/m2⋅ grd];
T – temperatura amestecului gazos, [0C].

Fig.4.1. Regimul termic la temperatura de autoaprindere.

Dacă se reprezintă grafic curbele de variaţie ale mărimilor Q1 şi Q2, în funcţie de

temperatura amestecului, rezultă că aceste curbe se pot intersecta în două puncte
corespunzătoare la două valori ale temperaturii, iar pentru o anumită temperatură a
pereţilor cele două curbe devin tangente (fig.4.1). Se poate demonstra că temperatura
amestecului, Ta la care cele două curbe devin tangente, reprezintă temperatura de
autoaprindere, şi că legătura dintre această temperatură şi temperatura Tw a pereţilor
incintei este:
Tw2 ⋅ R
Ta = Tw + (4.3)
E
unde: E – energia de activare a reacţiei chimice, [J];
R – constanta universală a gazelor.
Tw2 ⋅ R
Cum valoarea este în general
E

4
AGREGATE TERMICE CURS Nr. 3

mai mică de 30 – 40 0C, rezultă că este suficient să se măsoare temperatura pereţilor

incintei în momentul aprinderii amestecului pentru a determina temperatura de
autoaprindere. De aceea uneori, temperatura de autoaprindere se consideră temperatura
minimă a pereţilor incintei la care, în condiţiile date, are loc explozia termică a
amestecului.

Temperatura teoretică de ardere

Dacă arderea are loc într-o incintă adiabatică, atunci gazele de ardere se încălzesc
până la o temperatură maximă caracteristică fiecărui combustibil, temperatură care se
numeşte temperatură teoretică de ardere şi care se poate calcula cu relaţia:

Hi
tt = , [0C] (4.5)
Vg ⋅ c g
unde: Hi – puterea calorifică inferioară a combustibilului, [kJ/kg; kJ/m3N];
Vg – volumul de gaze rezultat din arderea completă a combustibilului,
[m3N/kg; m3N];
c g - căldura specifică medie a gazelor, [kJ/m3N⋅ grd];
Dacă arderea se face cu aer preîncălzit:
Hi + λ ⋅ L0 ⋅ ia
tt = , [0C] (4.6)
Vg ⋅ c g
unde: λ - coeficientul de exces de aer;
L0 – aerul minim necesar arderii complete;
ia - entalpia aerului.
La temperaturi mai mari de 1500 0C apare fenomenul endoterm de disociere a
produselor de ardere, iar în acest caz temperatura teoretică de ardere se calculează cu
relaţia:
H i (1 − ε )
tt = 0
Vg ⋅ c g , [ C] (4.7)
unde ε reprezintă gradul de disociere şi ia următoarele valori în funcţie de temperatură:
ε 1500 = 0; ε 1700 = 2,5 %; ε 2000 = 7 %.

4.1.2.2. Arderea combustibililor lichizi

Combustibilii lichizi au întotdeauna temperatura de fierbere mult mai mică decât

temperatura de iniţiere a reacţiei de ardere (temperatura de aprindere). Deoarece în
timpul arderii temperatura suprafeţei combustibilului lichid nu poate depăşi temperatura
de fierbere, rezultă că arderea acestui combustibil are loc în fază gazoasă la oarecare
distanţă fata de suprafaţa de separaţie lichid-vapori.

5
AGREGATE TERMICE CURS Nr. 3

În instalaţiile de ardere industriale, în care pentru intensificarea arderii

combustibilii lichizi sunt pulverizaţi în picături cu diametru mic, zona de ardere poate să
fie sferică-simetrică în jurul picăturii sau se situează în dâra hidrodinamică a acesteia.
În regim staţionar arderea este caracterizată de două procese:
- evaporarea combustibilului la suprafaţa picăturii, datorită căldurii primite din
zona de reacţie;
- arderea propriu-zisă a amestecului format din vapori de combustibil şi aer în
zona de reacţie.
Pe baza analizei proceselor de schimb de masă şi căldură, realizarea condiţiei
impuse de regimul staţionar (adică egalitatea dintre viteza de evaporare şi viteza de
ardere a vaporilor formaţi) se exprimă prin egalitatea între parametrul de transport de
masă BM şi parametrul de transport BT:
BM = BT (4.8)
Această egalitate se mai poate scrie, ţinând cont de expresia fiecărui parametru:
Cm − Cw T −T
= cp m * w (4.9)
Cm − 1 q
unde: Cm – concentraţia masică a componentei active în masa de fluid;
Cw – concentraţia agentului activ la suprafaţa de separaţie;
cp – căldura specifică a gazului în care evoluează particula de combustibil lichid;
Tm – temperatura mediului gazos;
Tw – temperatura suprafeţei picăturii;
q* - căldura cedată de mediul ambiant pe unitatea de masă a lichidului ce se
evaporă ;

Fig.4.4. Determinarea temperaturii la suprafaţa picăturii

de combustibil lichid din egalitatea BM = BT.

Parametrul de transport de masă BM va varia în funcţie de temperatura suprafeţei

picăturii Tw conform curbei 1 (fig.4.4), prezentând asimptote la Tw = 0 (unde Cw = 0 şi
BM = -Cm) şi la Tw = Ts (unde Ts reprezintă temperatura de fierbere a combustibilului
lichid). Reprezentând totodată curba pentru parametrul de transport BT în funcţie de Tw,
se obţine o dreaptă cu panta cp/q* (curba 2 din fig.4.4). La intersecţia celor două curbe se
determină temperatura Tw, la care are loc egalitatea BM = BT . Se observă că odată cu

6
AGREGATE TERMICE CURS Nr. 3

mărirea temperaturii mediului gazos Tm, temperatura suprafeţei picăturii Tw tinde spre
temperatura de fierbere Ts, după care temperatura suprafeţei rămâne constantă, deci
Tw = Ts. În cazul concret al arderii picăturii de combustibil, când temperatura în zona de
reacţie care înconjoară picătura este foarte ridicată se poate lua cu aproximaţie Tw = Ts.
Ţinând cont de acestea, în continuare, se poate demonstra că timpul de ardere al
picăturii de combustibil lichid este proporţional cu pătratul razei picăturii.
Rezultatele obţinute pe cale teoretică, deşi descriu cu suficientă precizie
fenomenul arderii picăturii de combustibil, comportă totuşi o aplicare limitată, deoarece
s-au obţinut în ipoteza proceselor staţionare şi a existenţei unei simetrii sferice a
proceselor de schimb de masă şi căldură. Aceste ipoteze sunt în general valabile în cazul
arderii picăturilor foarte fine, unde convecţie naturală sau forţată nu poate juca un rol
important. Realitatea dovedeşte însă existenţa în jetul pulverizat a unor picături cu
diametre mari, pentru care nu se pot neglija o serie de factori (rezistenţa aerodinamică a
picăturii, asimetria procesului de ardere, forţele gravitaţionale etc.) care modifică
condiţiile de ardere adoptate teoretic şi care complică mult calculul respectiv. De
asemenea este dificil să se cunoască valorile precise ale unor parametrii fizici şi chimici
ai combustibilului şi mediului oxidant care depinde de repartiţia câmpurilor de viteze,
concentraţii, temperaturii etc. în imediată vecinătate a picăturii.

4.1.2.3. Arderea combustibililor solizi

Teoria actuală a arderii, permite clasificarea arderii combustibilului solid după

domeniul în care se desfăşoară procesul, respectiv cinetic sau difuziv. Pentru a se putea
reda mecanismul arderii unei particule de combustibil solid, se recurge la ipoteze
simplificatoare. Dacă se consideră de exemplu că particula este sferică şi se găseşte într-
un mediu încălzit, considerat practic infinit, se pot distinge două cazuri de ardere în
funcţie de viteza mediului faţă de particulă:
- viteză mare, Re > 100;
- viteză mică, Re < 100.
La viteze mici procesele care au loc între particulă şi exteriorul ei sunt identice în
orice punct cu aceleaşi coordonate faţă de centrul sferei (simetrie sferică). Sfera se
înconjoară cu o peliculă subţire de oxid de carbon, flacăra este puţin luminoasă. Ea este
rezultatul arderii oxidului de carbon care, după ce a depăşit suprafaţa particulei, arde în
jurul acesteia datorită difuziei oxigenului. Prin urmare arderea oxidului de carbon se
suprapune cu arderea carbonului, preluând o parte din oxigenul în drumul spre particulă
(fig.4.5, a).

7
AGREGATE TERMICE CURS Nr. 3

Fig.4.5. Schema proceselor de ardere al particulei sferice

de combustibil solid.

La viteze mari, arderea este neuniformă. Pe partea frontală a particulei, cea expusă
jetului de fluid, reacţia este mai puternică şi aici se formează oxidul de carbon, care însă
nu are timp să ardă în această parte a particulei, fiind suflat în spatele acesteia. Arderea
oxidului de carbon format are loc abia lateral şi în spatele particulei, unde există o zonă
de recirculaţie ce favorizează aprinderea. Produsele descompunerii termice ard împreună
cu oxidul de carbon în spatele particulei unde accesul oxigenului la particulă este practic
inexistent, având, ca bioxidul de carbon, efect de frânare asupra vitezei de ardere a
particulei. Se consideră că cca. 0, din suprafaţa particulei nu participă la proces. Deci, în
cazul vitezelor mari, procesul de ardere a CO şi C se separă spaţial (fig.4.5, b).
Timpul de ardere al unei particule de combustibil solid poate fi imaginat ca suma
a trei componente :
τ tot = τ p + τ v + τ r (4.10)
unde: τ p – timpul necesar încălzirii particulei până la temperatura de aprindere;
τ v – timpul de ardere a materiilor volatile;
τ r – timpul de ardere a reziduului de carbon.
Dintre aceste componente, ponderea cea mai mare revine ultimei (τ r) deoarece în
această perioadă se consumă cea mai mare parte a carbonului care intră în componenţa
particulei respective.

4.2. TRANSFORMAR EA ENERGIEI ELECTRICE ÎN ENERGIE CALORICĂ

În comparaţie cu metodele de încălzire cu flacără, încălzirea cu ajutorul energiei

electrice prezintă avantaje importante, care au determinat de astfel răspândirea ei pe
scară tot mai mare. În acest sens putem enumera:

8
AGREGATE TERMICE CURS Nr. 3

- posibilitatea reglării în limite largi de timp şi spaţiu a aportului de căldură şi

posibilitatea menţinerii cu precizie a regimurilor de temperatură la valorile prescrise;
- posibilitatea izolării spaţiului de lucru de mediul ambiant şi a utilizării unor
atmosfere controlate (cu gaze de protecţie sau cu vid);
- posibilitatea obţinerii unor temperaturi foarte ridicate, ca urmare a concentrării
unor surse puternice de căldură în spaţii restrânse;
- posibilitatea mecanizării, automatizării şi introducerii proceselor electrotermice
în linii automate de producţie în flux continuu;
- simplitatea transportului energiei electrice, lipsa produselor de ardere, condiţii
mai bune de lucru.
Dezavantajele proceselor electrotermice sunt:
- costul ridicat al energiei electrice în comparaţie cu costul unei cantităţi
echivalente de combustibil clasic;
- complicaţia constructivă a echipamentului, cheltuieli mari de investiţii şi
reparaţii, utilizarea unor materiale deficitare.
În concluzie, utilizarea proceselor electrotermice nu poate fi aleasă la întâmplare
ci numai atunci când:
- procesul tehnologic nu se poate realiza altfel;
- procesul electrotermic realizează o eficienţă economică directă (de exemplu prin
micşorarea procentului de metal ars la încălzire sau topire);
- procesul electrotermic permite o ridicare a calităţii produselor care să
compenseze ridicarea costului;
- este necesară o îmbunătăţire a condiţiilor de muncă, o micşorare a efortului fizic
şi o sporire a securităţii muncii.

4.2.1. Încălzirea cu rezistori electrici

Acest procedeu are la bază transformarea energiei electrice în căldură conform

legii lui Joule-Lennz. Astfel la nivelul unui rezistor străbătut de curent electric se
dezvoltă o cantitate de căldură Qr, care se poate calcula cu ajutorul relaţiei:
U2
Qr = R ⋅ I2 = , [W] (4.11)
R
unde: R – rezistenţa rezistorului electric, [Ω ];
I – intensitatea curentului electric care circulă prin rezistor, [A];
U – tensiunea aplicată rezistorului, [V].
Rezistenţa electrică a unui rezistor se poate determina cu ajutorul relaţiei:
ρ⋅l
R= (4.12)
S
relaţie în care: ρ - rezistivitatea materialului din care este executat rezistorul, [Ω ⋅ m];
ρ = ρ 0 (1 + α ⋅ t r ) (4.13)
ρ 0 – rezistivitatea materialului în condiţii standard, [Ω ⋅ m];
9
AGREGATE TERMICE CURS Nr. 3

α - coeficientul de dilatare a rezistorului, [grd-1];

tr – temperatura la care se află rezistorul;
l – lungimea rezistorului, [m];
S – aria secţiunii rezistorului, [m2].
În practica metalurgică se deosebesc două tipuri de încălzire cu ajutorul
rezistorilor electrici:
a) încălzire directă – transformarea energiei electrice în căldură se face chiar la
nivelul încărcăturii agregatului termic, aceasta constituind ea însăşi rezistorul
electric al circuitului;
b) încălzire indirectă – transformarea energiei electrice în căldură se face la
nivelul unor rezistori situaţi în afara încărcăturii, amplasaţi pe zidăria
cuptorului.
În primul caz, rezistorul fiind însăşi încărcătura, temperatura necesară procesului
se asigură prin reglarea curentului care circulă prin încărcătură, astfel încât să se obţină
temperatura finală de încălzire la suprafaţa încărcăturii.
Pentru al doilea caz temperatura necesară procesului se asigură prin reglarea
curentului prin rezistorii, dimensionaţi anterior, astfel încât aceştia să dezvolte cantitatea
de căldură cerută de proces.

4.2.2. Încălzirea prin inducţie

Metoda constă în transformarea în căldură a energiei electromagnetice care ia

naştere într-un conductor masiv, situat în câmpul magnetic variabil în timp, produs de o
bobină (inductor).
Conductorul masiv este însăşi încărcătura, iar încălzirea sau topirea are loc tot prin
efectul Joule-Lenz, al curenţilor turbionari care apar în interiorul încărcăturii.
Cantitatea de căldură dezvoltată prin inducţie electromagnetică se poate determina
cu ajutorul relaţiei:
Qi = P , [W] (4.14)
Şi conform literaturii de specialitate, în cazul în care încărcătura are formă cilindrică
puterea P este dată de relaţia:
4 ⋅ π2 ⋅ r 2
P = 10 2 Is ⋅ µ ⋅ f ⋅ ρ , [W] (4.15)
h
unde: r – raza încărcăturii cilindrice, [m];
h – înălţimea încărcăturii cilindrice, [m];
Is – curentul electric care circulă prin indus, [A];
f – frecvenţa curentului electric care circulă prin inductor, [Hz];
µ - permeabilitatea magnetică a încărcăturii, [H/m];
ρ - rezistivitatea electrică a încărcăturii, [Ω ⋅ m].

În cuptoarele şi instalaţiile de încălzire prin inducţie transformarea energiei

electromagnetice în căldură se face în însăşi masa încărcăturii sau a pieselor de încălzit,
10
AGREGATE TERMICE CURS Nr. 3

ceea ce conferă acestui procedeu o viteză de încălzire superioară metodelor de încălzire

indirectă.
Faţă de încălzirea directă, prin rezistor, încălzirea prin inducţie prezintă marele
avantaj că nu necesită contacte electrice, ceea ce simplifică mult construcţia instalaţiei şi
permite utilizarea acestei metode în condiţiile producţiei automatizate în flux tehnologic,
în vid sau în medii protectoare.
Ca urmare a pătrunderii limitate a câmpului electromagnetic în straturile
superficiale a pieselor, la frecvenţe ridicate se poate realiza o încălzire rapidă a
suprafeţelor pieselor cu scopul călirii superficiale.
Încălzirea prin inducţie se utilizează din ce în mai mult la topirea metalelor şi
aliajelor sau la menţinerea lor în stare topită. Sub acţiunea forţelor electrodinamice sau
de natură termică, metalul lichid este în continuă mişcare, ceea ce favorizează obţinerea
unor compoziţii chimice omogene şi a unei încălziri uniforme.

4.2.3. Încălzirea cu arc electric

Arcul electric reprezintă un amestec de molecule, ioni pozitivi şi electroni, cu

temperatură foarte ridicată (2000 – 3000 0C), rezultaţi în urma ionizării aerului de către
electronii liberi emişi de către un catod şi apoi acceleraţi de câmpul electric care ia
naştere între acesta şi anod.
Datorită temperaturii foarte ridicate, arcul electric se foloseşte doar la topirea
materialelor metalice.
Electrozii (catodul şi anodul) sunt legaţi la o sursă de curent alternativ sau
continuu . În ambele variante, sursa de alimentare cu energie electrică trebuie să asigure
tensiunea de amorsare (Uam) la care se iniţiază arcul electric, adică începe emisia de
electroni liberi şi ionizarea aerului. Arcul electric incandescent închide circuitul electric
şi este caracterizat de :
- căderea de tensiune pe arc, Ua, [V];
- rezistenţa electrică a arcului, Ra, [Ω ];
- intensitatea curentului prin arc, Ia, [A].
În timpul procesului de ionizare, care se intensifică treptat, rezistenţa arcului (Ra)
scade, deci scade şi tensiunea Ua. Dacă se ajunge la situaţia în care Ua < Ust (tensiunea de
stingere a arcului), arcul se va stinge. Pentru evitarea acestui fenomen trebuie ca la
alimentarea în curent continuu să se asigure parametrii: ∆ U = Uam – Ust > 0 .

4.2.4. Încălzirea dielectrică

Încălzirea dielectrică se poate produce prin amplasarea materialelor izolatoare

într-un câmp electric alternativ de înaltă frecvenţă, produs de un condensator. Ca urmare
a polarizării dielectricului forţele de frecare de natură viscoasă care se opun orientării
dipolilor electrici determină transformarea energiei câmpului electric în căldură.

11
AGREGATE TERMICE CURS Nr. 3

Cantitatea de căldură dezvoltată în unitatea de timp este cu atât mai mare cu cât este mai
mare frecvenţa.
Avantajele încălzirii dielectrice decurg din caracteristica de bază a acestui proces
electrotermic, la care dezvoltarea de căldură are loc uniform în întreaga masă a
dielectricului. Acest lucru este foarte important ţinând cont de faptul că materialele
electroizolante sunt întotdeauna prost conducătoare de căldură, fapt care face ca
încălzirea din exterior prin conducţie, convecţie sau radiaţie să fie cu totul
necorespunzătoare, deoarece straturile exterioare ar fi expuse unor temperaturi foarte
mari, în timp ce straturile interioare s-ar încălzii foarte încet.
Cantitatea de căldură dezvoltată în cazul încălzirii dielectrice este egală cu
pierderile dielectrice şi se poate calcula cu relaţia:
U2
Q d = Pd = = C ⋅ U 2 ⋅ tg δ ⋅ ω [W] (4.16)
R
unde: U – valoarea efectivă a tensiunii alternative aplicate la bornele condensatorului,
[V];
ω - pulsaţia curentului, [s-1];
C – capacitatea condensatorului, [F];
tg δ - tangenta unghiului de pierderi dielectrice care depinde de natura
materialului, de impurităţi, umiditate, temperatură, frecvenţa şi intensitatea câmpului
electric.

4.2.5. Încălzirea cu radiaţii infraroşii

Reprezentându-se grafic (fig.4.6) dependenţa de temperatură a radiaţiei asupra

unui corp şi a convecţiei, se remarcă faptul că transmiterea căldurii prin radiaţie (curbele
d şi e) este net superioară transmiterii căldurii prin convecţie (curbele a, b, c) dacă
diferenţa ∆ T > 400 0C. Practic diferenţa dintre cele două fenomene se manifestă prin
faptul că, în timp ce la convecţie obiectele supuse încălzirii nu pot depăşii temperatura
aerului înconjurător, prin radiaţii infraroşii încălzirea se face practic independent de
temperatura aerului înconjurător.

12
AGREGATE TERMICE CURS Nr. 3

Fig.4.6. Transmiterea căldurii prin convecţie şi radiaţie:

a, b, c – transmiterea căldurii prin convecţie pentru diferite viteze ale aerului;
d, e – transmiterea căldurii prin radiaţie pentru corpuri cu factorul de absorbţie de 0,4 respectiv 0,18.

Transmiterea energiei radiante este continuă atâta timp cât izvorul de radiaţie este
în funcţiune. Temperatura corpului supus radiaţiei creşte tinzând către o valoare limită
(maximă) determinată de trei factori:
- valoarea iradiaţiei, [W/m2];
- factorul de absorbţie al corpului iradiat
- temperatura mediului ambiant.
Temperatura limită se atinge când se stabileşte un regim staţionar, adică din
momentul în care pierderile corpului încălzit prin radiaţie sunt egale cu căldura
absorbită. Dacă valoarea iradiaţiei şi temperatura mediului înconjurător sunt constante,
temperatura limită devine funcţie numai de factorul de absorbţie al corpului iradiat.
Masa şi grosimea corpului încălzit influenţează durata încălzirii, dar nu şi
temperatura limită.
Se remarcă de asemenea influenţa temperaturii Ta a mediului ambiant;
temperatura maximă a corpului încălzit poate fi cu atât mai ridicată cu cât mediul
înconjurător este mai cald. Astfel, se poate scrie:
Tmax – Ta = K ⋅ J (4.17)
0
unde: Tmax – temperatura maximă la care se poate încălzi corpul, [ C];
Ta – temperatura mediului ambiant [0C];
J – iradiaţia, [W/m2];
K – coeficient de proporţionalitate, [0C⋅ m2/W].
Aşa cum se observă din această relaţie, diferenţa dintre cele două temperaturi este
proporţională cu iradiaţia J, prin intermediul unui coeficient de proporţionalitate K ce
caracterizează regimul de pierderi şi de absorbţie al corpului (tab.4.1)

13
AGREGATE TERMICE CURS Nr. 3

Tabelul 4.1
 C ⋅ cm 2 
0

Materialul Suprafaţa K,  
 W 
Oţel lustruit 92
Oţel înnegrită 160
Cupru lustruită 60
Aluminiu lustruită 60

În practică este important să se cunoască ecuaţia încălzirii corpului iradiat, care ne

permite calcularea temperaturii corpului iradiat după timpul de iradiere τ . Această
ecuaţie are următoarea formă:
T − Ta = ( Tmax − Ta ) (1 − e − B⋅τ ) (4.18)
b ⋅λ
B= (4.19)
c ⋅ ρ⋅ d ⋅ f
Ap A
b= ; f = ; (4.20)
Ar Ar
k ⋅a
Tmax = Ta + J (4.21)
b⋅λ
unde: T – temperatura corpului, [0C];
Ta – temperatura mediului ambiant, [0C];
Tmax – temperatura maximă la care se poate încălzii corpul, [0C];
τ - timpul, [s];
A – aria suprafeţei corpului, [m2];
Ap – aria suprafeţei de contact a corpului cu mediul [m2];
Ar – aria suprafeţei iradiate, [m2];
λ - factor de pierderi prin contact cu mediul ambiant;
c - căldura specifică a corpului, [kJ/kg⋅ 0C];
ρ - densitatea corpului, [kg/m3];
d – grosimea corpului, [m];
k – factorul de trecere de la unităţi de energie radiantă la unităţi de căldură;
a – factorul de absorbţie a radiaţiilor de către suprafaţa iradiată.

14