Sunteți pe pagina 1din 4

Luceafarul

Considerat ultimul mare romantic al literaturii universale, eminescu se remarca


prin tematica cratiilor sale, dar mai ales prin limbajul poetic care valorifica toate resursele
limbii romane. Luceafarul este fara indoiala capodopera capodoperelor eminesciene,
opera literara unica, creatie lirica integrata marilor valori romantice ale intregii lumi. Este
un poem filosofic ce asigura ‘o sinteza a categoriiilor lirice mai de seama pe care poezia
lui eminescu le-a produs mai inainte’(T. Vianu)
Romantismul este o miscare artistica si literara aparuta ca o reactie impotriva
clasicismului. Innoieste literatura promovand cateva principii estetice definitorii,
cultivarea sensibilitatii, a imaginatiei, a fanteziei in defavoarea ratiunii, interesul pentru
natura, pentru folclor si istoric, prezentarea unor eroi exceptionali surprinsi in situatii
exceptionale, evadarea din realitate in fantezie, preocuparea pt geneza si amestecul
genurilor si al stilurilor.

Folclor si mituri
Poemul ‘Luceafarul’ este o sinteza de teme si motive romantice, maestria poetica
reuseste sa realizeze intr-o creatie unitara o insumare a principiilor estetice ale
romantismului. Astfel interesul pt folclor se regaseste in preocuparile poetului, poemul
‘Luceafarul’ este inspirat din basmul romanesc ‘Fata din gradina de aur’ cules de Richard
Kunisch. Basmul prezinta povestea unei frumoase fete de care se indragosteste un zmeu,
fata se teme de nemurirea zmeului, acesta cere demiurgului dezlegarea de nemurire si
este refuzat. Reintors zmeul gaseste fata indragostita de un pamantean, fata este ucisa iar
feciorul de imparat moare de durere. Eminescu versifica basmul schimbandu-i finalul,
zmeul arunca asupra celor doi un blestem ‘de a nu muri deodata’. Alaturi de acest basm,
poetul valorifica si mitul zburatorului din literatura populara, miturile greciei antice si
mitologia crestina.
Pornind de la aceste surse, poetul realizeaza poemul, transformand elementele
basmului intr-o alegorie pe tema geniului, tema romantica, dar si o meditatie asupra
conditiei umane. Interpretarea poemului o da insusi poetul precizand “...daca geniul nu
cunoaste moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici pe pamant ,
nu e nici capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de fi fericit. El n-are moarte dar nici
noroc.” Din perspectiva acestei marturisiri, Luceafarul devine o alegorie pe tema
romantica a locului si rostul geniului in lume.
O alta interpretare o da Tudor Vianu care vede in pers voci ale poemului, mastile lui,
eul poetic si proiecteaza pe sine in diverse ipostaze lirice corespunzatoare contradictiilor
fiintei umane. Poemul este de substanta lirica cu o schema epica in care sunt tesute elem
dramatice.

Conditia omului de geniu


Atras de conceptia filosofica a lui Schopenhauer, Em preia din lucrarile acestuia
‘lumea ca vointa si reprezentare’ viziunea antitetica dintre omul obisnuit caracterizat prin
mediocritate, prin neputinta de a-si depasi numele, prin dorinta de a trai si a fii fericit si
geniul caracterizat prin inteligenta profunda mediativa, sete de cunoastere, aspiratie spre
absolut, puterea de sacrificiu, capacitatea de a-si depasi limitele conditiei umane.
Ipostaza geniului este intruchipata de Luceafarul-Hyperion, care din setea de
cunoastere se indragosteste de ‘prea frumoasa fata’ –Catalina, omul comun care are
nostalgia absolutului. Personajul eminescian ‘Luceafarul’ intruneste calitatile geniului, el
este capabil de a renunta la statului sau ontologic, fiinta nemuritoare a universului pt ‘o
ora de iubire’. Apartinand eternitatii astrul are capacitatea de a cunoaste tainele
universului, este martor ar genezei universului. Necunoscand limitele spatiului si ale
timpului, apartine ordinii primordiale de care este gata sa se desparta, in timp de
muritorul Catalina nu-si poate depasi granitele lumii proprii. De conditia geniului tine
obiectivitatea asupra realitatii, detasarea orgolioasa, retragerea in propria-i ternitatea asa
cum reiese din raspunsul luceafarului in finalul poemului: ‘Ci eu in lumea mea ma simt
nemuritor si rece.’

Incheiere
Luceafarul reprezinta geniul capabil sa depaseasca sfera subiectivitatii, sa se
depaseasca pe sine, sa se sacrifice in numele unui ideal.

Iubirea
Iubirea este una dintre temele preferate ale romantismului, tema ilustrata in poemul
luceafarul sub 2 aspecte, o iubire fantastica intre 2 fiinte apartinand unor lumi diferite,
cea terestra si cea cosmica, o iubire imposibila. Apare in poem si o idila intre 2 fiinte
apartinand aceleasi lumi, o iubire posibila, concretizata in cuplul Catalin-Catalina.
Iubirea imposibila intre luceafar si Catalina este stranie, comunicarea dintre cei doi
realizandu-se in planul visului. Deosebirea dintre protagonisti este evidentiata de modul
in care se statorniceste sentimentul, daca pt fiinta muritoare sentimentul apare dupa
cateva zile, pt astru iubirea se sedimenteaza intr-o perioada mai lunga ‘Iar el privind de
saptamani / Ii cade draga fata’. Incompatibilitatea, imposibilitatea de armonizare se
concretizeaza in cele doua metafore ale luceafarului intruchipat o data sub forma unui
inger :’Cerul este tatal meu/ Si muma-mea e marea’. Refuzul fetei de-al urma in sfera sa
este generat de teama, de incapacitatea omului obisnuit de a-si depasi limitele. Nici
ipostaza demonica nu este perceputa ca potrivita ‘Privirea ta ma arde’. Fiinta superioara
este capabila de sacrificiul suprem acceptand schimbarea statului existential ‘Cu vesnicia
sunt legat / Ci voi sa ma dezlege’.
Esuarea iubirii imposibile, iubirea dintre repr a 2 lumi diferite isi are corespondent in
implinirea iubirii dintre 2 pamanteni, cuplul Catalin-Catalina este o alta ipostaza a iubirii
opuse iubirii ideale. Cei doi formeaza un cuplu fericit dar supus legilor pamantene.
Catalina ramane in suflet cu nostalgia luceafarului.

Natura
Tema cultivata de romantism apare in poemul ‘Luceafarul’ sub 2 aspecte, o data
intalnim un pastel al naturii terestre ilustrat in prima parte si ultima parte a poemului si un
pastel cosmic regasit in partea a3a, drumul Luceafarului spre Demiurg.
Prima parte contureaza un tablou tipic romantismului in contul caruia se afla marea,
element primordial al universului ‘Pe miscatoarele carari corabii negre duce’. In partea
aIVa regasim imaginea naturii terestre stralucitoare in frumusete, calda si ocrotitoare, un
cadru pt iubirea impartasita. Imaginea naturii se realizeaza vizual concentrandu-se injurul
unor motive eminesciene: seara, noaptea, luna, codru. Epitetele se impletesc cu
personificarile, natura armonizandu-se cu starea sufleteasca a celor 2 indragostiti.
Maretia naturii cosmice este suprinsa in imaginea zburatorului intergalactic.
Cosmicul este redat in imagini concrete de o exceptionala expresivitate, procesul genezei
universale este continuu, idee concretizata vizual ‘Si din a chaosului vai/ Jur imprejur de
sine/ Vedea ca-n ziua cea dintai/ Cum izvoarele lumine”. Centrul universului, punctul
unde salasluieste Demiurgul este lipsit de repere temporale si spatiale ‘Caci unde ajunge
nu-i hotar/ ... Si vremea incearca in zadar/ Din goluri a se naste’, poetul reusind sa
concretizeze obstacolul in imagini sugestive.

Elemente de cosmogonie
O tema abordata de literatura romantica este cosmogenia, geneza universului sau
marile prabusiri cosmice, tema prezenta in poemul “Luceafarul” in tabloul al 3-lea, numit
si “drumul cunoasterii”, tablou care ilustreaza planul universal cosmic prezentand zborul
Luceafarului spre Demiurg.Fragmentul debuteaza cu un pastel cosmic in care natura este
fascinanta, poetul facand referire la ideea filosofica a timpului bivalent si la
caracteristicile planului universal trimitand si inspre
problematica genezei universului prin valorificarea ideilor poetului indicand “Reg-
Veda”.Calatoria intergalactica a Luceafarului –Hyperion (pe deasupra mergatorul) reface
drumul invers creatiunii dinspre micro spre macro cosmic ceea ce justifica expresia
“drum al cunoasterii”, secventa contine elemente de meditatie pe tema destinului uman:
cu o maiestrie deosebita, Eminescu concretizeaza abstractul in imagini sugestive ca de
exemplu timpul bivalent: “Si cai de mii de ani trecea in tot atatea clipe”.Infinitul cosmic
se concretizeaza intr-o imagine sugestiva :”Un cerc de stele dedesupt/Deasupra-i cerc de
stele”. Devenit spirit pur, lumina, Hyperion traverseaza cosmicul intr-un traseu luminos
“paream fulger neintrerupt ratacitor prin ele”.Continuitatea procesului genezei este
sugerata prin imagini concrete , “lumile noi izvorasc din intunecatele vai ale haosului
primordial “Si din a chaosului vai/Jur imprejur de sine/Venea ca in ziua cea dintai/Cum
izvorau lumine”. Determinarile spatiale si temporale dispar, spatiul este fara hotar iar
timpul devine vesnicie “Caci unde ajunge nu-i hotar …si vremea incearca in zadar/Din
goluri a se naste” .

Amestecul genurilor si speciilor este o particularitate a romantismului ilustrata in


poemul “Luceafarul”. Aici se “tes” cele trei genuri literare intr-un tot armonios. Genul
liric se defineste prin exprimarea directa a viziunii, a sentimentelor privind idealul de
iubire absoluta si conditia geniului ca simbol al eternitatii. “Tu-mi ceri chiar nemurirea
mea/In achimb pe-o sarutare/Dar voi sa stii asemenea/Cat te iubesc de tare”.
Genul epic este ilustrat prin faptul ca opera respecta subiectul narativ al basmului
popular pe care Eminescu il imbogateste cu valente filozofice, iar genul dramatic este
motivat de existenta mastilor : “Catalin, Catalina, Luceafarul, Demiurgul”, toate ipostaze
ale unui liric complex. In plan formal, dramatismul este accentuat de secventele dialogate
: Fata de imparat-Luceafar, Hyperion-Demiurgul, Catalin-Catalina.De natura dramatica
tine si neputinta omului obisnuit de a accede spre valori superioare, dar si drama omului
de geniu in aspiratia sa spre absolut.
Dintre speciile literare care se regasesc in “Luceafarul” se remarca idila pastorala,
tabloul al 2-lea al poemului, iubirea dintre Catalin si Catalina.Meditatia filozofica este
ilustrata in tabloul al 3 lea unde apare antiteza dintre muritor-nemuritor, doua statute
ontologice diferite: “Ei toti se nasc spre a muri” si “ noi nu avem nici timp nici loc/Si nu
cunoastem moarte”.
Elegia exprima tristetea, nostalgia omului obisnuit in neputinta sa de a atinge
absolutul, ilustrata la nivelul personajului feminin: “Luceste cu-n amor nespus/Dar se
nalta tot mai sus/Ca sa nu-l pot ajunge”.De aceeasi factura este si finalul poemului,
tristetea Luceafarului neinteles de fiintele efemere “Traind in cercul vostru
stramt/Norocul va petrece/Caci eu in lumea mea ma simt /Nemuritor si rece”.Apar
elemente de satira ilustrate de sarcasmul eului poetic referitor la superficialitatea
societatii umane “Ce-ti pasa tie chip de lut/De oi fi eu sau altul”. Pastelul ca specie
literara se concretizeaza sub doua aspecte, pastelul terestru si pastelul cosmic.
Dintre procedeele artistice utilizate de romantism, s-au impus antiteza si
comparatia ampla. In poem antiteza se realizeaza la nivelul statutului existential al
cuplului fata de imparat –Luceafarul, destinul fetei este cel al fiintei muritoare, viata sa
sta sub” semnul schimbator al norocului, astrul ceresc este nemuritorul legat de vesnicie.
Comparatia expresiva este utilizata pentru a contura imaginea cuplului Catalin-
Catalina, “lectia de iubire” presupune armonizarea gesturilor “Cum vanatorul-intinde-n
crang /La pasarele glasul/Cand ti-oi intinde bratul stang/Sa ma cuprinzi cu bratul”. De
asemenea, pentru concretizarea imaginii zborului spre Demiurg, poetul recurge la
comparatia “parea un fulger neintrerupt/Ratacitor prin ele.”
Poemul “Luceafarul” este o sinteza a creatiei eminesciene, aici se regasesc
principalele teme si motive romantice din celelalte creatii ale poetului, toate insumate
intr-o structura unitara cu multiple valente filozofice.

Luceafarul este un poem filosofic in care pastelul, idila, elegia si medidatia reliefeaza, in
formele artistice variate, adancimea simtirii si cugetarii poetice.