Sunteți pe pagina 1din 7

Istoria Timișoarei

Istoria Timișoarei este una îndelungată care începe cu antice așezări umane pe actuala
vatră a orașului și mai apoi cu apariția primei cetăți fortificate, în jurul secolului XII.
Cetatea a trecut prin diverse stăpâniri care i-au marcat profund cursul dezvoltării. A
început să se dezvolte sub stăpânirea ungară a lui Carol Robert de Anjou, în secolul XIV,
devenind pentru scurt timp și capitală a Regatului Ungar. Cetatea a fost apoi cucerită de
otomani, în 1552, și pentru aproape două secole a devenit un important bastion militar
turcesc. În 1716 istoria Timișoarei ia o puternică întorsătură, când cetatea e cucerită de
Imperiul Habsburgic și începe reconstrucția și dezvoltarea orașului drept capitală a
Banatului. Colonizarea Banatului face din Timișoara un adevărat centru multicultural și
multiconfesional. Construcția canalului navigabil Bega dă un avânt puternic dezvoltării
economice și a comerțului. Orașul cunoaște o perioadă de înflorire fără precedent,
ajungând să primească numele de "Mica Vienă" ca recunoaștere a importanței și
frumuseții lui. În 1919, Banatul se unește cu România și în Timișoara se instaurează
pentru prima dată administrația română. Ocupația sovietică postbelică marchează
începutul perioadei comuniste, perioadă care ia sfârșit în 1989 odată cu Revoluția
anticomunistă: revoluție pornită tocmai din orașul de pe Bega.

Timpuri străvechi

Primele urme ale prezenței omului pe teritoriul de astăzi al Timișoarei datează din
neolitic, mai bine de 6.000 de ani în urmă. Poziția geografică a vetrei pe care s-a
dezvoltat orașul Timișoara, aproape în centrul unei zone delimitate de trei artere
importante de circulație (Mureș, Tisa, Dunărea), fertilitatea Câmpiei bănățene, luncile și
mlaștinile întinse din preajmă au oferit, încă din vechime, condiții favorabile de hrană și
viețuire a oamenilor.

În cartierul Fratelia au fost descoperite vase ceramice aparținând culturii Vinca, iar în altă
locație, un complex de locuințe și ceramică. De asemenea, au fost descoperite obiecte
aparținând acestei perioade (anul 4000 î.Chr) în cartierele Cetate, Mehala și la Pădurea
Verde.

Referitor la perioada bronzului, cea mai relevantă descoperire este o necropolă de


incinerație, în cartierul Fratelia, unde arheologii au scos la lumină 200 de morminte și
400 de vase. Această necropolă susține ipoteza că aici exista o așezare stabilă. Au mai
fost descoperite urme din epoca bronzului și în Fabric și Mehala.

Epoca fierului, legată puternic de înflorirea civilizației geto-dacă, este destul de slab
reprezentată. Au fost descoperite ceramică, monede romane și un cuțit la Pădurea Verde.
Din perioada romană au fost descoperite monede, fibule și un vârf de lance în cartierele 1
Mai și Mehala. În vatra orașului este atestată o continuitate și după retragerea aureliană.
În cartierul Freidorf au fost găsite fragmente de râșniță, semințe carbonizate, gropi de
provizii toate datând din secolele III-IV și care atestă practicarea agriculturii și creșterea
animalelor, iar resturile de vânat indică practicarea vânătorii. De asemenea în așezarea de
la Cioreni s-a descoperit ceramică autohtonă, dar și romană aparținând secolelor II-IV, iar
locuirea așezării se prelungește până în secolele VIII-IX. Tot în acestă așezare a fost
identificată o necropolă aparținând feudalismului timpuriu din care s-au cercetat 20 de
morminte. Este vorba de același lucru și în cazul cercetărilor de la Dumbrăvița unde
materialul ceramic și celelalte obiecte descoperite în acest loc au dus la concluzia
existenței aici a unei așezări daco-romane în secolele II-III.

Atestarea documentară a castrului Tymes

Se presupune că în secolul IX, cneazul Glad domnea peste aceste locuri. El a acceptat
suzeranitatea ungară. Totuși, până acum nu a fost descoperit nici un document care să
dateze din acea perioadă. Prima atestare documentară a localității Timișoara este destul
de controversată, aceasta fiind plasată de specialiști fie în 1212, fie în 1266. În această
perioadă, cetatea ocupa o suprafață dreptunghiulară, iar fortificația consta dintr-un val de
pământ cu palisadă care era apărată din trei părți de brațe de apă, iar pe a patra latură de
un canal. Așezarea care a evoluat în această zonă nu dobândise până atunci o importanță
politică, economică, socială sau religioasă, pentru că rolul dominant în zonă, în plan
politic și spiritual, îl avea Cenadul. În 1175 este menționat comitatul Timiș, dar sursele
nu menționează care este centrul economic și administrativ al acestuia. În momentul
atestării sale, acesta făcea parte din comitatul Timiș, o unitate administrativ teritorială a
regatului ungar. Teritoriul cunoscut mai târziu ca Banat, cu centrul administrativ în „Urbs
Morisena” (apoi Cenad) fusese cucerit de către maghiari în jurul anului 1030 și
încorporat regatului ungar.

Timișoara medievală, în Regatul maghiar (până în 1554)

Fiind așezată într-un punct strategic, de unde putea fi controlată o mare parte a Câmpiei
Banatului, atât Timișoara cât și funcția de comite de Timiș devin din ce în ce mai
importante. Timișoara primește un impuls deosebit în timpul domniei regelui Carol
Robert de Anjou care în urma vizitei sale din 1307 ordonă construirea unui palat regal, pe
locul unde este acum Castelul Huniazilor construit de Ioan de Hunedoara, iar în timpul
anarhiei feudale, acesta chiar își va muta capitala la Timișoara. Stabilirea curții regale în
acest loc a determinat o creștere demografică a așezării, dar importanța ei devine și
comercială și politică. Timișoara devine capitala regatului ungar pentru o perioadă de 8
ani, între 1316-1323. Carol Robert de Anjou va mai reveni la Timișoara în 1330 când
pornește de aici împotriva lui Basarab I, Domnul Țării Românești. Palatul regal a fost
ridicat cu meșteri italieni și era organizat în jurul unei curți dreptunghiulare având un
corp principal care era prevăzut și cu un donjon sau un turn.

Timișoara va juca un rol important și în lupta cu noua amenințare de la Sud: turcii


otomani. În 1394, turcii conduși de Baiazid trec pe lângă Becicherecul Mare și Timișoara
în drumul lor spre Țara Românească unde vor fi înfrânți de către voievodul muntean
Mircea cel Bătrân în bătălia de la Rovine. Timișoara va servi din nou ca punct de
concentrare a forțelor armate creștine, de data aceasta în vederea confruntării de la
Nicopole. După înfrângerea creștinilor, turcii vor devasta Banatul până la Timișoara, de
unde vor fi alungați de către comitele de Timiș, Ștefan de Lossoncz (Lossonczy István).

Numirea lui Iancu de Hunedoara în 1440 în funcția de comite de Timiș marchează un


capitol aparte din istoria Timișoarei. Iancu de Hunedoara va fi cunoscut în întreaga
regiune pentru reputata victorie de la Belgrad, asupra otomanilor, fiind considerat în acea
vreme apărător al creștinătății. El va transforma orașul într-o tabără militară permanentă
și în domiciliul său, pentru că se mută împreună cu familia. Astfel, cetatea va rămâne în
posesia Corvineștilor până în 1490. Iancu de Hunedoara se ocupă și de refacerea
vechiului castel, cu ajutorul unui arhitect italian. După moartea lui Ladislau al V-lea,
regele Ungariei, Matei Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara, este ales suveran al Ungariei
(1458). Acesta este considerat de către istoriografia maghiară drept unul dintre cei mai
mari regi din istoria Ungariei. Odată cu extinderea teritorială a Imperiului Otoman în
această parte a Europei, Timișoara, prin poziția sa și prin forța garnizoanei sale devine
cheia unui întreg sistem defensiv ce asigura partea sud-estică a Ungariei. Din această
cauză încercările de cucerire ale turcilor devin din ce în ce mai insistente. Astfel, tentative
de cucerire a cetății au loc în anii 1462, 1467, dar toate aceste expediții au eșuat. În anul
1478, Matei Corvin numește în funcția de comite de Timiș pe Paul Chinezu.

Răscoala lui Gheorghe Doja (1514)

Un episod deosebit din istoria Timișoarei îl reprezintă asediul cetății de către oastea
țăranilor răsculați condusă de Gheorghe Doja. Războiul țărănesc a pornit din
Transilvania, după ce Gheorghe Doja a fost numit comandant al cruciadei anti-otomane,
inițiate de Papa Leon al X-lea. Acesta promisese iobagilor participanți la cruciadă,
eliberarea, însă cum războiul nu a mai avut loc, nemulțumirea maselor oprimate a dus la
transformarea revoltei într-o răscoală. Armatele răsculate, formate din iobagi români și
unguri au înfrânt mai întâi nobilimea condusă de comitele Ștefan Bathory și episcopul
Nicolaie Csaki, dar au fost înfrânte lângă Timișoara de comitele Ioan Zapolya. Gheorghe
Doja a încercat să schimbe albia Begăi pentru a se putea apropia mai ușor de cetate, dar
nu a reușit și a fost înfrânt. Se spune că locul unde Doja a suferit o cumplită moarte, fiind
pus pe un scaun din fier înroșit și ars de viu, este marcat de statuia Sfintei Marii din Piața
cu același nume a cartierului Iosefin. Totuși, ultimele ipoteze susțin că torturarea lui Doja
a avut loc chiar lângă castel, de unde nobilii au putut urmări macabrul spectacol. Deci
este mult mai probabil ca locul execuției să fie undeva în fața Hotelului Central de lângă
Muzeul Banatului.

Atacul otoman (1552)

După moartea lui Ioan Zapolya, Transilvania și Banatul, împreună cu Timișoara, vor
ajunge în mâinile Habsburgilor. După un asediu eșuat în anul 1551, turcii se regrupează și
se întorc cu o nouă strategie. La 22 aprilie 1552 o armată de 160.000 de oameni sub
comanda lui Ahmed–Pașa pleacă de la Adrianopol, iar peste două luni ajunge în fața
Timișoarei, înconjurând-o în două zile. Se construiesc poduri peste râu, iar mlaștinile sunt
acoperite cu lemn și scânduri. Luptele au continuat 25 de zile, iar cei 160.000 de mii de
turci atacau cetatea apărată de numai câteva mii de creștini. Lovitura de grație este
distrugerea Turnului de apă care făcea legătura între oraș și castel, iar cei din cetate
rămân fără apă pe o căldură dogoritoare. Așadar, comitele Ștefan de Losoncz nu mai are
altă soluție decât să negocieze predarea cetății și reușește să obțină promisiunea că
trupele creștine decimate și civilii din oraș vor putea trece cu tot avutul lor, lăsând cetatea
în mâna turcilor. Astfel, la 30 iulie 1552 soldații, civilii și răniții ies din cetate încrezători
în vorbele pașei însă acesta își încalcă jurământul și toți supraviețuitorii, sunt măcelăriți
cu cruzime de către ieniceri. Rănit grav, Ștefan de Losoncz, comandantul garnizoanei,
este adus în fața lui Ahmed – Pașa și decapitat. Orașul este apoi prădat, devastat,
bisericile creștine sunt transformate în geamii musulmane, iar clopotele, aruncate din
turnuri.

Timișoara otomană, vilaietul (1552-1716)

Vilaietul Timişoara

Transformarea Timișoarei în capitală de vilayet otoman, sub conducerea unui vali


(guvernator) sau beilerbei (uneori cu rang de pașă sau chiar de vizir), schimbă mult
orașul, în primul rând în ceea ce privește compoziția etnică. Musulmanii privilegiați (și
odată cu ei și primii evrei, de rit sefard) vin aici și, pe lângă agricultură s-a dezvoltat mult
și comerțul. În această perioadă o parte din Banat este organizată de către turci în Vilaiet.
Aceasta cuprinde 6 sangeacuri: Timișoara, Cenad, Lipova, Gyula, Moldova Veche și
Orșova, dar reședința Vilaietului rămâne la Timișoara, care avea atunci același statut cu
Buda și Belgrad, unde conducea un supus direct al sultanului, un beglerbeg. Orașul va fi
împărțit în patru districte, iar suburbiile în 10 mahalale. Casele au fost construite din lut și
acoperite cu țigle din lemn, străzile fiind pavate cu lemn. Apa folosită pentru spălat și
băut provenea din râul Bega (numit din greșeala Timiș), dar tot aici se aruncau și
gunoaiele. Orașul avea un caracter policentrat, din cauza condițiilor geografice (foarte
multe canale și mlaștini). Din necesități de ordin militar a fost nevoie ca fiecare cartier să
fie fortificat. Fortificațiile, în afară de castel, sunt realizate din lemn și pământ.

Cu excepția unei perioade de la sfârșitul secolului XVI, orașul nu va mai suferi asedii
până la sfârșitul secolului XVII. Dar rolul său militar, strategic rămâne foarte important
prin implicarea garnizoanei turcești în acțiunile desfășurate în alte zone de interes pentru
Poarta Otomană. Puternica garnizoană va fi mereu prezentă în confruntările dintre
partidele nobiliare ardelene, dintre pretendenții la tronurile Țărilor Române. Vreme de
peste o sută de ani Cetatea și orașul cunosc un permanent du-te–vino de oști, căpetenii
(inclusiv sultanul), de suite militare sau nobiliare, solii străine. La Timișoara s-au refugiat
și au căutat să obțină sprijin militar diferite căpetenii nobiliare filo-turce, care râvneau la
tronul Transilvaniei. Tot de aici încercau să primească ajutor și unii pretendenți la tronul
Țării Românești și chiar al Moldovei. Ca reședință de vilayet (elayet), Timișoara va fi
unul dintre cele mai importante centre ale stăpânirii otomane și un punct-cheie în această
parte a Europei.

Cucerirea Timișoarei de către Habsburgi

După 17 ani de relativă liniște izbucnește un nou război austro-turc. După victoria de la
Petrovaradin (5 august 1716) asupra oștilor otomane, prințul Eugeniu de Savoia decide
cucerirea cetății Timișoara, pentru a pune stăpânire pe această importantă poziție
strategică. În urma unui asediu de 48 de zile, însoțit de bombardamente repetate, care au
distrus în mare parte clădirile din interiorul cetății, la 12 octombrie 1716, Mehmed Pașa,
ultimul comandant otoman al Timișoarei, acceptă capitularea, iar garnizoana turcă
părăsește definitiv orașul. La 18 octombrie 1716, prințul Eugeniu de Savoia își face
intrarea triumfală într-o cetate grav răvășită de violentul asediu. Garnizoana otomană se
retrage în sudul Dunării, iar după 164 de ani cetatea intră din nou sub stăpânirea
europenilor.

Canalul Bega

Dacă inițial, apa a jucat un rol important în apariția așezării, dimpotrivă, în secolul XVIII,
mlaștinile erau considerate principala sursă a molimelor. Cele mai importante realizări
teritoriale au ținut de hidrotehnică: regularizarea debitelor râurilor și asanarea mlaștinilor.
Între 1728 și 1732 cursul râului Bega a fost regularizat, creându-se un canal navigabil
între Timișoara și cursul inferior. Astfel orașul a fost conectat, prin intermediul râului
Tisa și al Dunării, la rețeaua fluvială central europeană, devenind apt să facă față
transporturilor masive înainte de apariția căii ferate. Prin urmare, lucrările de regularizare
a cursului Bega și Timișului și desecarea mlaștinilor au schimbat radical imaginea
orașulu

Revoluția de la 1848

În 1848 izbucnește revoluția în Europa. În Imperiul Habsburgic aceasta a avut un caracter


preponderent național, maghiarii vedeau momentul oportun pentru a ieși de sub
autoritatea Casei Imperiale, în timp ce minoritățile din regatul maghiar doreau să
folosească momentul să se desprindă de regatul maghiar. În acest an, trupele
revoluționare maghiare înfrâng trupele imperiale austriece din Transilvania și Banat
asediind timp de 114 zile cetatea Timișoarei, fără a o cuceri. Totuși pierderile de vieți
umane și pagubele materiale au fost semnificative. Revoluția a fost înnăbușită în Banat și
Transilvania prin intervenția trupelor imperiale. Ca o urmare directă a revoluției, Ungaria
a fost pusă sub o administrație militară, unele provincii intrând, ca domenii ale coroanei,
sub jurisdicția nemijlocită a Casei de Habsburg, printre acestea numărându-se și nou-
înființata provincie “Voevodina sârbească și Banatul timișan” cu reședința în Timișoara.
Revoluția din 1989

Anul 1989 a dus la căderea sistemului totalitar comunist în întreaga Europă. Spre sfârșitul
anului, îndeosebi în vestul României, populația aflase, de la posturile de televiziune
externe (maghiare, iugoslave) și emisiunile în limba română de la Radio Europa Liberă și
Vocea Americii, de schimbările din Europa. Așa a fost posibil ca un eveniment aparent
banal (evacuarea arbitrară a pastorului timișorean al Bisericii reformate László Tőkés
fixată pentru data de 15 decembrie 1989) să devină pretext pentru o revoltă populară în
Timișoara, transformată apoi, prin radicalizare, în revoluție.

În 15 decembrie s-au adunat în fața casei parohiale mai mulți enoriași care doreau să
împiedice evacuarea pastorului. Fiind o zonă extrem de circulată, aproape de centrul ora-
șului, mulți locuitori ai orașului se opreau pentru a afla ce se întâmplă; ei au îngroșat,
astfel, inițial involuntar, numărul celor adunați.

În data de 16, numărul celor adunați crescuse la circa 400 de persoane, majoritatea
nemaifiind enoriași reformați, ci cetățeni ai Timișoarei, de diferite etnii și confesiuni. Prin
blocarea circulației în zonă, situația s-a radicalizat. După-amiaza se strigă pentru prima
dată "Jos Ceaușescu!”. A fost de ajuns această scânteie pentru a se declanșa revolta; în
strigăte de “Jos Ceaușescu!” și “Jos comunismul!”, demonstranții s-au deplasat în diverse
puncte ale Timișoarei pentru a chema oamenii la revoltă. Au fost trimise trupe de Armată,
Miliție, Securitate pentru a dispersa mulțimea; demonstranții au fost bătuți și arestați în
aceeași noapte și în dimineața următoare. Au fost arestați 930 de persoane, dintre care
130 minori.

În după-amiaza de 17 decembrie, mulțimea s-a adunat din nou în centrul orașului.


Informat că revolta nu a putut fi înfrântă, Nicolae Ceaușescu a dat ordin să se deschidă
foc împotriva manifestanților iar ordinul a fost dus la îndeplinire, căzând primii martiri ai
Revoluției din Timișoara.

În 18 decembrie, în fața Catedralei, s-au adunat mai mulți tineri și copii care au început să
cânte colinde și să strige lozinci anticomuniste. În noaptea de 18/19, cu complicitatea
conducerii Spitalului Județean, autoritățile au sustras o parte din cadavrele eroilor din
morga spitalului, transportându-le la București, unde au fost arse la Crematoriu. Alte
cadavre au fost îngropate pe ascuns într-o groapă comună; pentru a se șterge toate
urmele, documentația referitoare la aceste cadavre a fost distrusă. În zilele următoare,
rezistența nu a încetat; în 19 decembrie, muncitorii de la Întreprinderea ELBA au intrat în
grevă iar în 20 decembrie a izbucnit greva generală în toate fabricile timișorene.Mulțí
românii s+au adunat prin data de 19 decembrie 1989 si 20 decembrie 1989 cu florii in
mână strigând "Noi venim cu o floare , nu cu bâte si topoare"

Liderii revoluționarilor timișoreni au prezentat autorităților comuniste o listă cu cereri din


partea populației, listă ce va deveni un real program revoluționar; în aceeași zi de 20
decembrie 1989, Timișoara a fost declarat primul oraș liber al României de către
reprezentații Frontului Democratic Român. Protestul s-a extins apoi în capitală și în restul
țării, ducând la căderea regimului comunist.