Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Istoria Timișoarei este una îndelungată care începe cu antice așezări umane pe actuala
vatră a orașului și mai apoi cu apariția primei cetăți fortificate, în jurul secolului XII.
Cetatea a trecut prin diverse stăpâniri care i-au marcat profund cursul dezvoltării. A
început să se dezvolte sub stăpânirea ungară a lui Carol Robert de Anjou, în secolul XIV,
devenind pentru scurt timp și capitală a Regatului Ungar. Cetatea a fost apoi cucerită de
otomani, în 1552, și pentru aproape două secole a devenit un important bastion militar
turcesc. În 1716 istoria Timișoarei ia o puternică întorsătură, când cetatea e cucerită de
Imperiul Habsburgic și începe reconstrucția și dezvoltarea orașului drept capitală a
Banatului. Colonizarea Banatului face din Timișoara un adevărat centru multicultural și
multiconfesional. Construcția canalului navigabil Bega dă un avânt puternic dezvoltării
economice și a comerțului. Orașul cunoaște o perioadă de înflorire fără precedent,
ajungând să primească numele de "Mica Vienă" ca recunoaștere a importanței și
frumuseții lui. În 1919, Banatul se unește cu România și în Timișoara se instaurează
pentru prima dată administrația română. Ocupația sovietică postbelică marchează
începutul perioadei comuniste, perioadă care ia sfârșit în 1989 odată cu Revoluția
anticomunistă: revoluție pornită tocmai din orașul de pe Bega.
Timpuri străvechi
Primele urme ale prezenței omului pe teritoriul de astăzi al Timișoarei datează din
neolitic, mai bine de 6.000 de ani în urmă. Poziția geografică a vetrei pe care s-a
dezvoltat orașul Timișoara, aproape în centrul unei zone delimitate de trei artere
importante de circulație (Mureș, Tisa, Dunărea), fertilitatea Câmpiei bănățene, luncile și
mlaștinile întinse din preajmă au oferit, încă din vechime, condiții favorabile de hrană și
viețuire a oamenilor.
În cartierul Fratelia au fost descoperite vase ceramice aparținând culturii Vinca, iar în altă
locație, un complex de locuințe și ceramică. De asemenea, au fost descoperite obiecte
aparținând acestei perioade (anul 4000 î.Chr) în cartierele Cetate, Mehala și la Pădurea
Verde.
Epoca fierului, legată puternic de înflorirea civilizației geto-dacă, este destul de slab
reprezentată. Au fost descoperite ceramică, monede romane și un cuțit la Pădurea Verde.
Din perioada romană au fost descoperite monede, fibule și un vârf de lance în cartierele 1
Mai și Mehala. În vatra orașului este atestată o continuitate și după retragerea aureliană.
În cartierul Freidorf au fost găsite fragmente de râșniță, semințe carbonizate, gropi de
provizii toate datând din secolele III-IV și care atestă practicarea agriculturii și creșterea
animalelor, iar resturile de vânat indică practicarea vânătorii. De asemenea în așezarea de
la Cioreni s-a descoperit ceramică autohtonă, dar și romană aparținând secolelor II-IV, iar
locuirea așezării se prelungește până în secolele VIII-IX. Tot în acestă așezare a fost
identificată o necropolă aparținând feudalismului timpuriu din care s-au cercetat 20 de
morminte. Este vorba de același lucru și în cazul cercetărilor de la Dumbrăvița unde
materialul ceramic și celelalte obiecte descoperite în acest loc au dus la concluzia
existenței aici a unei așezări daco-romane în secolele II-III.
Se presupune că în secolul IX, cneazul Glad domnea peste aceste locuri. El a acceptat
suzeranitatea ungară. Totuși, până acum nu a fost descoperit nici un document care să
dateze din acea perioadă. Prima atestare documentară a localității Timișoara este destul
de controversată, aceasta fiind plasată de specialiști fie în 1212, fie în 1266. În această
perioadă, cetatea ocupa o suprafață dreptunghiulară, iar fortificația consta dintr-un val de
pământ cu palisadă care era apărată din trei părți de brațe de apă, iar pe a patra latură de
un canal. Așezarea care a evoluat în această zonă nu dobândise până atunci o importanță
politică, economică, socială sau religioasă, pentru că rolul dominant în zonă, în plan
politic și spiritual, îl avea Cenadul. În 1175 este menționat comitatul Timiș, dar sursele
nu menționează care este centrul economic și administrativ al acestuia. În momentul
atestării sale, acesta făcea parte din comitatul Timiș, o unitate administrativ teritorială a
regatului ungar. Teritoriul cunoscut mai târziu ca Banat, cu centrul administrativ în „Urbs
Morisena” (apoi Cenad) fusese cucerit de către maghiari în jurul anului 1030 și
încorporat regatului ungar.
Fiind așezată într-un punct strategic, de unde putea fi controlată o mare parte a Câmpiei
Banatului, atât Timișoara cât și funcția de comite de Timiș devin din ce în ce mai
importante. Timișoara primește un impuls deosebit în timpul domniei regelui Carol
Robert de Anjou care în urma vizitei sale din 1307 ordonă construirea unui palat regal, pe
locul unde este acum Castelul Huniazilor construit de Ioan de Hunedoara, iar în timpul
anarhiei feudale, acesta chiar își va muta capitala la Timișoara. Stabilirea curții regale în
acest loc a determinat o creștere demografică a așezării, dar importanța ei devine și
comercială și politică. Timișoara devine capitala regatului ungar pentru o perioadă de 8
ani, între 1316-1323. Carol Robert de Anjou va mai reveni la Timișoara în 1330 când
pornește de aici împotriva lui Basarab I, Domnul Țării Românești. Palatul regal a fost
ridicat cu meșteri italieni și era organizat în jurul unei curți dreptunghiulare având un
corp principal care era prevăzut și cu un donjon sau un turn.
Un episod deosebit din istoria Timișoarei îl reprezintă asediul cetății de către oastea
țăranilor răsculați condusă de Gheorghe Doja. Războiul țărănesc a pornit din
Transilvania, după ce Gheorghe Doja a fost numit comandant al cruciadei anti-otomane,
inițiate de Papa Leon al X-lea. Acesta promisese iobagilor participanți la cruciadă,
eliberarea, însă cum războiul nu a mai avut loc, nemulțumirea maselor oprimate a dus la
transformarea revoltei într-o răscoală. Armatele răsculate, formate din iobagi români și
unguri au înfrânt mai întâi nobilimea condusă de comitele Ștefan Bathory și episcopul
Nicolaie Csaki, dar au fost înfrânte lângă Timișoara de comitele Ioan Zapolya. Gheorghe
Doja a încercat să schimbe albia Begăi pentru a se putea apropia mai ușor de cetate, dar
nu a reușit și a fost înfrânt. Se spune că locul unde Doja a suferit o cumplită moarte, fiind
pus pe un scaun din fier înroșit și ars de viu, este marcat de statuia Sfintei Marii din Piața
cu același nume a cartierului Iosefin. Totuși, ultimele ipoteze susțin că torturarea lui Doja
a avut loc chiar lângă castel, de unde nobilii au putut urmări macabrul spectacol. Deci
este mult mai probabil ca locul execuției să fie undeva în fața Hotelului Central de lângă
Muzeul Banatului.
După moartea lui Ioan Zapolya, Transilvania și Banatul, împreună cu Timișoara, vor
ajunge în mâinile Habsburgilor. După un asediu eșuat în anul 1551, turcii se regrupează și
se întorc cu o nouă strategie. La 22 aprilie 1552 o armată de 160.000 de oameni sub
comanda lui Ahmed–Pașa pleacă de la Adrianopol, iar peste două luni ajunge în fața
Timișoarei, înconjurând-o în două zile. Se construiesc poduri peste râu, iar mlaștinile sunt
acoperite cu lemn și scânduri. Luptele au continuat 25 de zile, iar cei 160.000 de mii de
turci atacau cetatea apărată de numai câteva mii de creștini. Lovitura de grație este
distrugerea Turnului de apă care făcea legătura între oraș și castel, iar cei din cetate
rămân fără apă pe o căldură dogoritoare. Așadar, comitele Ștefan de Losoncz nu mai are
altă soluție decât să negocieze predarea cetății și reușește să obțină promisiunea că
trupele creștine decimate și civilii din oraș vor putea trece cu tot avutul lor, lăsând cetatea
în mâna turcilor. Astfel, la 30 iulie 1552 soldații, civilii și răniții ies din cetate încrezători
în vorbele pașei însă acesta își încalcă jurământul și toți supraviețuitorii, sunt măcelăriți
cu cruzime de către ieniceri. Rănit grav, Ștefan de Losoncz, comandantul garnizoanei,
este adus în fața lui Ahmed – Pașa și decapitat. Orașul este apoi prădat, devastat,
bisericile creștine sunt transformate în geamii musulmane, iar clopotele, aruncate din
turnuri.
Vilaietul Timişoara
Cu excepția unei perioade de la sfârșitul secolului XVI, orașul nu va mai suferi asedii
până la sfârșitul secolului XVII. Dar rolul său militar, strategic rămâne foarte important
prin implicarea garnizoanei turcești în acțiunile desfășurate în alte zone de interes pentru
Poarta Otomană. Puternica garnizoană va fi mereu prezentă în confruntările dintre
partidele nobiliare ardelene, dintre pretendenții la tronurile Țărilor Române. Vreme de
peste o sută de ani Cetatea și orașul cunosc un permanent du-te–vino de oști, căpetenii
(inclusiv sultanul), de suite militare sau nobiliare, solii străine. La Timișoara s-au refugiat
și au căutat să obțină sprijin militar diferite căpetenii nobiliare filo-turce, care râvneau la
tronul Transilvaniei. Tot de aici încercau să primească ajutor și unii pretendenți la tronul
Țării Românești și chiar al Moldovei. Ca reședință de vilayet (elayet), Timișoara va fi
unul dintre cele mai importante centre ale stăpânirii otomane și un punct-cheie în această
parte a Europei.
După 17 ani de relativă liniște izbucnește un nou război austro-turc. După victoria de la
Petrovaradin (5 august 1716) asupra oștilor otomane, prințul Eugeniu de Savoia decide
cucerirea cetății Timișoara, pentru a pune stăpânire pe această importantă poziție
strategică. În urma unui asediu de 48 de zile, însoțit de bombardamente repetate, care au
distrus în mare parte clădirile din interiorul cetății, la 12 octombrie 1716, Mehmed Pașa,
ultimul comandant otoman al Timișoarei, acceptă capitularea, iar garnizoana turcă
părăsește definitiv orașul. La 18 octombrie 1716, prințul Eugeniu de Savoia își face
intrarea triumfală într-o cetate grav răvășită de violentul asediu. Garnizoana otomană se
retrage în sudul Dunării, iar după 164 de ani cetatea intră din nou sub stăpânirea
europenilor.
Canalul Bega
Dacă inițial, apa a jucat un rol important în apariția așezării, dimpotrivă, în secolul XVIII,
mlaștinile erau considerate principala sursă a molimelor. Cele mai importante realizări
teritoriale au ținut de hidrotehnică: regularizarea debitelor râurilor și asanarea mlaștinilor.
Între 1728 și 1732 cursul râului Bega a fost regularizat, creându-se un canal navigabil
între Timișoara și cursul inferior. Astfel orașul a fost conectat, prin intermediul râului
Tisa și al Dunării, la rețeaua fluvială central europeană, devenind apt să facă față
transporturilor masive înainte de apariția căii ferate. Prin urmare, lucrările de regularizare
a cursului Bega și Timișului și desecarea mlaștinilor au schimbat radical imaginea
orașulu
Revoluția de la 1848
Anul 1989 a dus la căderea sistemului totalitar comunist în întreaga Europă. Spre sfârșitul
anului, îndeosebi în vestul României, populația aflase, de la posturile de televiziune
externe (maghiare, iugoslave) și emisiunile în limba română de la Radio Europa Liberă și
Vocea Americii, de schimbările din Europa. Așa a fost posibil ca un eveniment aparent
banal (evacuarea arbitrară a pastorului timișorean al Bisericii reformate László Tőkés
fixată pentru data de 15 decembrie 1989) să devină pretext pentru o revoltă populară în
Timișoara, transformată apoi, prin radicalizare, în revoluție.
În 15 decembrie s-au adunat în fața casei parohiale mai mulți enoriași care doreau să
împiedice evacuarea pastorului. Fiind o zonă extrem de circulată, aproape de centrul ora-
șului, mulți locuitori ai orașului se opreau pentru a afla ce se întâmplă; ei au îngroșat,
astfel, inițial involuntar, numărul celor adunați.
În data de 16, numărul celor adunați crescuse la circa 400 de persoane, majoritatea
nemaifiind enoriași reformați, ci cetățeni ai Timișoarei, de diferite etnii și confesiuni. Prin
blocarea circulației în zonă, situația s-a radicalizat. După-amiaza se strigă pentru prima
dată "Jos Ceaușescu!”. A fost de ajuns această scânteie pentru a se declanșa revolta; în
strigăte de “Jos Ceaușescu!” și “Jos comunismul!”, demonstranții s-au deplasat în diverse
puncte ale Timișoarei pentru a chema oamenii la revoltă. Au fost trimise trupe de Armată,
Miliție, Securitate pentru a dispersa mulțimea; demonstranții au fost bătuți și arestați în
aceeași noapte și în dimineața următoare. Au fost arestați 930 de persoane, dintre care
130 minori.
În 18 decembrie, în fața Catedralei, s-au adunat mai mulți tineri și copii care au început să
cânte colinde și să strige lozinci anticomuniste. În noaptea de 18/19, cu complicitatea
conducerii Spitalului Județean, autoritățile au sustras o parte din cadavrele eroilor din
morga spitalului, transportându-le la București, unde au fost arse la Crematoriu. Alte
cadavre au fost îngropate pe ascuns într-o groapă comună; pentru a se șterge toate
urmele, documentația referitoare la aceste cadavre a fost distrusă. În zilele următoare,
rezistența nu a încetat; în 19 decembrie, muncitorii de la Întreprinderea ELBA au intrat în
grevă iar în 20 decembrie a izbucnit greva generală în toate fabricile timișorene.Mulțí
românii s+au adunat prin data de 19 decembrie 1989 si 20 decembrie 1989 cu florii in
mână strigând "Noi venim cu o floare , nu cu bâte si topoare"