Sunteți pe pagina 1din 10

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea Relații Internaționale, Științe Politice și


Administrative
Catedra Științe Administrative

REFERAT

Administrația Publică Centrală


în Italia

A efectuat:
Masteranda an. I, SPP
Razgradscaia Tatiana
A verificat:
Vl. Borș
Chișinău 2011

Cuprins:
1. Introducere.
2. Sistemul de partide.
3. Autoritatea executiva in Italia
4. Autoritatea legislativa.
Introducere.

Conform Constitutiei, intrate in vigoare la 01.01.1948, Italia este o republica parlamentara.


Ea este constituita ca stat independent, organizat dupa modelul francez cu o importanta delegare
de autoritate la nivelurile inferioare ale structurii administrative, respective cel regional, al
provinciilor si municipalitatilor.
Constitutia italiana a fost elaborate in perioada 1946-1947 si a fost adoptata in 1948.
Specialistii apreciaza ca are un continut rigid, motiv pentru care frecvent este necesara
amendarea ei. Constitutia ofera insa cetatenilor o serie de posibilitati de participare la abrogarea
continutului unor legi, fie prin referendum, sau prin solicitarea formulate expres de patru
consilii regionale.
Constitutia italiana stabileste ca exista o separare a autoritatii executive de cea juridica.
Executivul este responsabil pentru implementarea legilor, in timp ce autoritatea
juridicaurmareste daca aceste legi sunt aplicate correct, atit in ceea ce priveste cetatenii, cit si
intre acestia si administratia publica.1
Sistemul parlamentar Italian se caracterizeaza prin alteranța partidelor de putere, dar care
se realizează în condiții specific și restrînse. Această întrucît multipartidismul Italian este
pluripolar. Acest sistem se distinge prin cîteva dimensiuni, unele chiar contradictorii, altele cu
totul inedited, între care:
a) viața politică parlamentară este întreținută și dominată de activitatea partidelor politice,
în cadrul căreia se decide totul;
b) multipartidismul Italian se remarcă cel puțin prin faptul că:
-există totuși două partied dominante, în jurul cărora sunt polarizate toate celelalte, fără
însă ca vreunul din ele să-și poată asigura majoritatea parlamentară;
-unul dintre partide este de opoziție nu doar fața de guvern, dar și față de regim;
-în majoritatea celorlalte partide, începînd cu cel dominant, există multiple tendințe și
fracțiuni, o «federație de fracțiuni», avînd fiecare conducerea sa şi obiectivele sale;
c) în aceste condiţii, parlamentarismul italian, un parlamentarism raţionalizat, are o
semnificaţie pur formală.
O privire generala supra sistemului politic italian in cei aproape 50 de ani care au trecut de la
adoptarea Constitutiei, arata ca Parlamentele au legiferat intr-un climat democratic, iar
guvernele, in ciuda frecventei lor inlocuiri, au actionat in limetele ordinii constitutionale. Si
1
Stanciulescu Gabriela, Androniceanu Armenia. Sisteme comparate de administratie publica europeana.- Bucuresti:
Editura economica, 2001, p.273-274.
totusi, in mod paradoxal, democratia italiana este apreciata ca o “democratie dezorganizata” sau,
altfel spus, ca o democratie in care nu se respecta regulile jocului politic.O astfel de democratie
risca insa sa se blocheze, datorita unor factori destabilizatori: partidele politice.
Paradoxul intre tenta constitutionala a guvernarii si “democratia dezorganizata” este de fapt,
rezultatul contradictiei intre stabilitatea Parlamentelor si instabilitatea Guvernelor. Astfel, circa
4 decenii, raporturile de forta in Parlament – intre democrat-crestini, comunisti si socialisti – au
ramas practic neschimbate. In schimb, Guvernele de coalitie, care nu pot obtine sprijinul unei
majoritati parlamentare absolute se succed la putere cu o frecventa destabilizatoare uneori
pentru viata politica a tarii.
Observatorii politici italieni nu se sfiesc, de aceea, sa aprecieze ca democratia italiana
aluneca spre o dictatura a partidelor politice, fenomen similar cu situatia politica a Frantei in
timpul celei de a IV-a Republicii (1946-1958). Altfel spus, in Italia puterea nu se concentreaza
exclusiv in Parlament, ci in statele majore ale partidelor politice, reprezentate in Guvern.
Aceasta realitate politica incontestabila a permis unor autori sa aprecieze Italia ca un stat al
“partitocratiei”. Remediul este sesizabil chiar pentru oamenii politici. Este pilduitoare, in acest
sens, demisia presedintelui Cossiga in vara 1992 in favoarea desemnarii “unui presedinte
puternic”.
Cadrul institutional italian se compune din organul legislativ, organele executive şi Curtea
Constituţională.

Sistemul de partide:
Multipartidizmul italian – ca fenomen – are patru trasaturi care ii confera conotatii specifice,
generate in parte si de factori social-istorici ce caracterizeaza natiunea italiana, cum ar fi:
promovarea extremismului politic, fie de stinga, fie de dreapta; marea diversitate ideologica a
formatiunelor politice; exclusivismul politic cvasi-genetic- reminescenta a marelui Imperiu
Roman;contradictia intre institutiile democratice si principiile antisocialeale Mafiei. Din
perspectiva analizei istorice trasaturile multipartidismului italian – ca sistem de partide - au fost
considerate:
a) Existenta a doua partide politice proeminente, avind o pondere asemanatoare, dar
insuficienta pentru obtinerea majoritatii absoute a mandatelor in parlament si care nu
putea forma un guvern monocolor. Pina la alegerile parlamentare din 1994 aveau rolul de
partide proeminente Uniunea Crestin Democratica si Partidul Democrat al Stingii (fostul
partid comunist). Cele doua formatiuni erau ireconciliabil opuse din punct de vedere
politic si ideologic;
b) Partidul comunist, transformat in Partidul Democrat al Stingii s-a aflat intr-o perpetua
opozitie parlamentara si guvernamentala. Mai mult, participarea comunistilor la
guvernare a fost traditional exclusa, deoarece erau scotiti chiar si dupa reorientarea
ideologica si cererea de a fi admisi in Internationala Socialista, ca adversari ai regimului
si ai ordinii constitutionale;
c) Existenta in cadrul fiecarei formatiuni politice a curentelor, fractiunilor, grupurilor
dizidente ceea ce nu favorizeaza formarea unei coeziuni a programului politic si
promovarea unei linii politice unitare.
Principalele partide politice in Italia sunt:
- Partidul Crestin-Democrat;
- Partidul Democrat de Stinga;Partidul Comunist Restructurat;
- Liga Lombarda;
- Partidul Socialist;
- Partidul Liberal;
- Partidul Social Democrat.
In afara partidelor politice , in Italia exista numeroase sindicate, asociatii patronale, cercuri
religioase si etc.. care tind sa exercite o puternica presiune si influenta asupra guvernantilor, ca
si asupra maselor de cetateni prin metode de manipulare a opiniei publice. In felul acesta
organismele mentionate participa indirect la jocul politic.2
Desfasurarea activitatii in cadrul Camerelor este sustinuta de implicarea directa a comisiilor
parlamentare diferite ca numar de la o camera la alta. Camera Deputatilor are 14 comisii
permanente, fiecare aproximativ cu 45 de membri. Acestea sunt structurate in subcomisii si
subcomisii ad-hoc. Senatul are 12 comisii, fiecare cu cite 30 de membri structuralipe subcomisii,
subgrupuri si grupuri de lucru.
Comisiile Parlamentare au autoritate in a dezbate actele normative primate de la Guvern si de
a analiza propunerile legislative formulat de catre cealalta camera. Aceste propuneri urmeaza a
se dezbate si aproba in plen. Frecvent comisiile sunt imputernicite sa exercite direct putere
legislativa. De asemenea, comisiile parlamentare sunt implicate in exercitarea functiei de control
si chiar derularea de investigatii in legatura cu activitatea desfasurata de Guvern.
Camerele pot constitui comisii bicamerale si comisii de interpelare, care colaboreaza cu
institutiile juridice pentru a obtine informatii.
Consiliul National pentru Economie si Probleme si Probleme de Munca este format din
reprezentanti din industrie si forta de munca numiti de Presedintele Republicii. Acesta are

2
Ionescu Cristian. Drept constitutional si institutii politice. Teoria generala a institutiilor politice. Vol. I.- Bucuresti:
Luminalex, 2001, p. 494-495.
functie de consultare si investigare in domeniul muncii, angajarii fortei de munca si economiei.
Influenta pe care o exercita este relativ redusa.3

Autoritatea legislativa.
Autoritatea legislativa in Italia apartine parlamentului.
Initiativa legislativa in Italia apartine:
 Guvernului;
 Camerei Deputatilor;
 Senatului;
 Adunarilor Regionale;
 Consiliului National pentru Economie si Probleme de Munca;
 Cetatenilor, daca aceasta dorinta estevexprimata in scris si este sustinuta de cel
putin 50000 de votanti.
Parlamentul este bicameral,Camera Deputatilor si Senatul Republicii. Ambele camera au
aceeasi autoritate si functii identice: fiecare lege trebuie sa fie aprobatade ambele camera, ceea
cev in Italia se numeste “bicameralism perfect”. Membrii ambelor camera sunt alesi pentru 5 ani
si pot fi eliberati din functie inainte de expirarea mandatului, daca nu reusesc sa formeze
majoritatea guvernului.
Camera Deputatilor isi desfasoara activitatea in Palazzo di Montecitorio si este compusa
din 630 deputati alesi prin vot direct universal.Numarul deputatilor este proportional cu
populatia, iar virsta nlor trebuie sa fie peste 25 de ani.
Senatul Republicii se afla in Palazzo Madame si este format din 315 senatori alesi plus
senatorii alesi pe viata (primul Presedinte al Republicii si 5 senatori numiti de Presedintele
Republicii).Senatorii sunt alesinla nivelul regiunilor si trebuie sa aiba ca virsta mai mult de 40
de ani.

Autoritatea executiva.
Autoritate executiva se exercita prin Consiliul de Ministri numit de Presedintele Republicii.
Guvernul are o structură uniorganică, în sensul că Guvernul este format din Prim-ministru si
membrii guvernului, fără un nivel ierarhic intermediar.
Optiunea Presedintelui pentru Consiliul de Ministri este formulata dupa un proces de
consultare a partidelor politice desfasurat sub conducerea Presedintelui. Constituţia Italiei

3
Stanciulescu Gabriela, Androniceanu Armenia. Sisteme comparate de administratie publica europeana.- Bucuresti:
Editura economica, 2001, p.274-275.
prevede că Primul ministru este numit de Președinte. De asemenea, șeful satului îi numește și pe
miniștri la propunerea premierului. Guvernul trebuie să obţină încrederea ambelor Camere ale
Parlamentului, însă este posibil să fie învestit şi cu votul contraral unei Camere,dar va avea
puţine şanse de supravieţuire, deoarece acea Cameră îi va bloca iniţiativele legislative.
Președintele are la dispoziție o paletă largă de posibilități de desemnare a Primului –ministru
în funcție de configurația politică a Guvernului. Miniștrii pot fi recrutați fie din cadrul
Parlamentului, fie din afara acestuia. Statisticcile guvernamentale indică însă practica de
recrutare a miniștrilor din rîndul membrilor Parlamentului, miniștrii non-parlamentari fiind prin
excelența specialiști cu înaltă calificare sau militari. Primul ministru derecționează politica
general a Guvernului și își asumă răspunderea pentru aplicarea acesteia.
Cele mai importante componente ale Biroului Presedintelui Consiliului de Ministri sunt:
• Subsecretarul Biroului Presedintelui Consiliului de Ministrii este peincipalul colaborator
al Presedintelui si Secretarul Consiliului de Ministri;
• Departamentele, citeva cu sarcini de coordonare, altele responsabile pentru activitati
desfasurate in sectoare specifice. Citeva ministere sunt conduse de ministri fara
portofoliu, echivalent cu un ministru de stat. Acestea sunt atasate Biroului Presedintelui
Consiliului de Ministri si de obicei coordoneaza activitatea dintre diferite sectoare.
• Secretariatul General care coordoneaza activitatea diferitelor ministere.

Biroul Presedintelui Consiliului de Ministri include:


 Cosiliul de Cabinet, un compartiment responsabil pentru formularea
propunerilor de solutionare a problemelor politice presante si pentru
monitorizarea implementarii programelor guvernului. Acest Consiliu este format
dintr-un numar limitat de ministri reprezentind toate partidele reunite in
coalitie.
 Conferinta Permanenta a Regiunelor Statului este un compartiment care
coordoneaza actiunele guvernului central si ale guvernelor regionale.
 Consiliul Superior al Administratiei Publice si Scoala Superioara de
Administratie publica, organizata dupa modelul francez al Ecole Nationale
d’Administration (ENA), ambele sunt administrate de Ministerul pentru Servicii
Civile.
Consiliul de Ministri este format din toti ministrii guvernului cu si fara portofoliu. Pe baza
unor legi nescrise, ministrii sunt de obicei membri ai Parlamentului. Consiliul de Ministri este
principala institutie de fundamentare a deciziilor, responsabila pentru toate proiectele
Guvernului, care urmeaza a fi aprobate inainte de prezentarea in Parlament. Exercita si putere
legislativa aprobînd decrete si hotarîri in cadrul Consiliului. Membrii Consiliului de Ministri
numesc Seful Departamentului de Administratie Publica, directorii generali din ministere si
intervin in solutionarea situatiilor de conflict dintre ministere.
În Italia, conform Constituţiei, numărul, atribuţiile şi organizarea ministerilor sunt
determinate prin lege. Fiecare minister este condus de un ministru, responsabil pentru activitatea
propriului minister şi de cel puţin un secretar de stat, asistat de un birou, format din şeful
biroului şi persoane responsabile pentru problemele legislative şi relaţii cu presa. Un minister
este structurat de obicei în direcţii care reunesc devizii.4
Ministerul pentru Planificare Economica si Buget nu are putere efectivadar are atributii
pentru coordonarea procesului de formulare si implementarea programelor de infrastructura din
sectorul public.
Exista, de asemenea, un numar de comisii interministeriale formate de ministrii responsabili
si implicati direct in diferite domenii de activitate. Ei sunt: functionari publici si experti, care
pregatesc si coordoneaza activitatea Consiliului de Ministri in sectoare specifice. ( de exemplu:
control, pret, industrie, mediu, politica economica etc.).
Comisie cea mai importanta este Comisia Interministeriala pentru Planificare Economica
condusa de Ministerul pentru Planificare Economica si Bugetara.
Responsabilitatile ministerilor pot fi modificate. Fiecare minister este condus de un ministru,
responsabil pentru activitatea propriului minister si de cel putin un secretar de stat. Acesta este
asistat de un birou format din seful biroului si persoane responsabile pentru problemele
legislative si relatii cu presa.
Un minister este de obicei structurat in directi, care reunesc divizii. In decembrie 1991
existau 19 ministere, dintre care 8 erau fara portofoliu (Serviciile Civile, Politica Comunitara,
Afaceri Regionale Relatii Parlamentare, Protectie civila, Afaceri Speciale si Sectorul Urban),
conduse si finantate din surse extrabugetare.
Președintele Italiei are următoarele atribuții de bază:
 trimite mesaje Camerelor;
 autorizează prezentarea în Camere a proiectelor de lege de către Guvern;
 fixează referendumul popular, în cazurile prevăzute de lege;
 numește pe funcționari de stat;
 acreditează și primește ambasador;
 ratifică tratatele internaționale, după autorizația prealabilă a celor două Camere
legislative în cazurile cerute de Constituție;
 este comandantul forțelor armate și prezidează Consiliul Suprem al Apărării;
4
Zaharia Gheorghe T. Sisteme administrative în context european. Chişinău: TENICA –Info, 2005,p.126.
 prezidează Consiliul Superior al Magistraturii;
 exercită dreptul de grațiere;
 conferă decorații.
Actele în care se materializează atribuțiile prezidențiale sunt contrasemnate de miniștri de
resort, care își asumă responsabilitatea pentru conținutul lor. Actele care au valoare legislativă,
precum și celelalte acte prevăzute prin lege, sunt contrasemnate de primul-ministru.
Ca orice șef de stat într-un regim parlamentar, Președintele Italiei nu răspunde de actele
săvîrșite în timpul exercitării funcțiilor sale, decît pentru actele de înaltă tradare sau atentat
împotriva Constituției. Dacă se face vinovat de înaltă trădare sau de activitatee
anticonstitușională, Președintele va fi pus sub acuzare de cele două Camere legislative reunite
în ședință comună, decizia fiind luată cu votul majorității absolute a membrilor acestora.
Competența de a judeca revine potrivit art. 134 Legii fundamentale – Curții Constituționale.
Curtea Constituțională sesizată se va pronunța asupra legalității încriminării.În cazul stabilirii
vinovației, Președintele Republicii și Miniștrii pot fi defiriți Curții Constituționale pentru crime
prevăzute în Codul Penal, comise în legătura cu exercitarea funcțiilor guvernamentale. Împotriva
deciziilor Curții Constituționale nu se poate iniția nici o cale de recurs.