3.

Tranzacţia judiciară
3.1. Noţiune
Tranzacţia judiciară reprezintă contractul prin care părţile sting un proces început, prin concesii
recirpoce, constând în renunţări reciproce la pretenţii ori în prestaţii noi săvârşite sau promise de o parte în
schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul litigios.
Tranzacţia judiciară este reglementată în art. 271-273 C.proc.civ.
Pentru a putea încheia valabil o tranzacţie judiciară părţile trebuie să îndeplinească toate condoţiile
pentru încheierea valabilă a oricărei convenţii: capacitate, consimţământ, obiect, cauză.
Fiind un act de dispoziţie, mandatarilor, pentru a tranzacţiona, le este necesară o procură specială şi
autentică.
Instanţa de judecată are aceleaşi obligaţii ca şi în cazul renunţării la judecată
3.2. Procedura
Părţile care decid să tranzacţioneze se pot prezenta în acest scop la termenul de judecată, sens în care
tranzacţia va fi consemnată în faţa instanţei şi poate fi primită de un singur judecător.
Hotărârea se va pronunţa de instanţă în şedinţă publică.
Dacă părţile se prezintă pentru a tranzacţiona în afara termenului de judecată, instanţa va da hotărârea
în camera de consiliu.
Tranzacţia părţilor va constitui dispozitivul hotărârii.
3.3. Efecte
Instanţa ia act de tranzacţie şi pronunţă o hotărâre, numită hotărâre de expedient, care va avea ca
dispozitiv conţinutul tranzacţiei părţilor.
Hotărârea de expedient este definitivă, putând fi atacată numai cu recurs.
Ca orice act juridic, ea poate fi atacată şi pe calea unei acţiuni în anulare.
Dacă una din părţi nu îşi execută de bună voie obligaţiile asumate prin hotărâre, aceasta poate fi pusă
în executare.
Hotărârea se bucură de autoritate de lucru judecat.
1.1. Definiţia excepţiilor procesuale
Excepţiile sunt mijloacele procesuale prin care, in conditiile legii, partea interesata, procurorul sau instanţa
din oficiu, invocă in cadrul procesului civil si fara a pune in discutie fondul dreptului,neregularitati procedurale
privitoare la compunerea si constituirea instantei, competenta acesteia, ori la procedura de judecata sau lipsuri
referitoare la exercitiul dreptului la actiune, ori, dimpotriva, aplicarea normelor legale referitoare la acestea,
urmarind, dupa caz, declinarea competentei, amanarea judecatii, refacerea unor acte, anularea, perimarea,
respingerea cererii ca urmare a admiterii exceptiei. In alti termeni, intarzierea sau impiedicarea judecatii.
(V.M.Ciobanu)
La randul lor, dupa natura neregularitatii invocate exceptiile procesuale se pot clasifica in exceptii
de fond si exceptii de procedura.

2. Clasificarea exceptiilor procesuale

2.1.In functie de obiectul lor, asa cum am aratat deja, exceptiile procesuale se clasifica in exceptii de
procedura si exceptii de fond.
Exceptiile de procedura – sunt acele mijloace procedurale prin care partea interesata, procurorul sau
instanta din oficiu, invoca in cadrul procesului civil, fara a pune in discutie fondul cauzei, neregularitati
procedurale privitoare la regulile de organizare judecatoreasca, la competenta instantei sesizate ori la celelalte
norme de procedura, urmarind, fie amanarea judecatii, declinarea competentei, refacerea unor acte, fie anularea
ori perimarea cererii.
Exceptiile de fond – sunt acele mijloace procedurale prin care partea interesata, procurorul sau
instanta din oficiu, invoca in cadrul procesului civil, fara a pune in discutie fondul cauzei, dar strans legate de
acest fond, lipsuri referitoare la exercitiul dreptului la actiune sau incalcarea normelor referitoare la exercitiul
acestui drept, urmarind respingerea actiunii pe cale de consecinta (ca urmare a admiterii exceptiei, fara sa se
intre in cercetarea fondului) sau anularea acţiunii.
2.2. Dupa efectul pe care tind sa-l realizeze: exceptii dilatorii- acelea cre determina doar o amanare
a solutionarii cauzei; exceptiile peremptorii (dirimante) - tind la respingerea sau anularea cererii sau la
stingerea procesului (majoritatea). Unele dintre aceste exceptii, in faza initiala a invocarii lor au si un efect
dilatoriu (exceptia lipsei semnaturii, lipsei dovezii de reprezentant, lipsei capacitatii procesuale – art.133, 161).
O parte a doctrinei noastre recunoaste si existenta categoriei exceptiilor declinatorii – acelea care
determina trimiterea cauzei la o alta instanta competenta in solutionarea litigiului. Dupa cum judicios s-a
remarcat, exceptia de necompetenta poate fi considerata insa ca avand un caracter mixt, deopotriva dilatoriu (se
amana solutionarea pe fond a cauzei), cat si peremptoriu (intrucat prin pronuntarea hotararii de declinare a
competentei instanta initial investita se dezinvesteste, urmand o noua judecata).
2..3. Dupa caracterul imperativ sau dispozitiv al normei incalcate: exceptii absolute – sunt
determinate de incalcarea unor norme imperative (exemple) si exceptii relative – sunt consecinta incalcarii
unor norme cu caracte dispozitiv (exemple: recuzarea, necompetenta teritoriala generala etc).
Distinctia este deosebit de importanta datorita regimului juridic diferit al celor doua categorii de
exceptii, cu efecte in plan procesual. Astfel, exceptiile absolute (de ordine publica) pot fi invocate oricand
(inclusiv in fata instantelor de control judiciar – apel, recurs), de orice parte interesata, procuror sau instanta din
oficiu (exemple); invocarea lor si admiterea intr-o cale de atac atrage nulitatea hotararii pronuntate de instanta
inferioara.
Exceptiile relative pot fi invocate numai de partea interesata, pana la prima zi de infatisare (daca au
existat sau au fost cunoscute anterior acestui moment – exemple) sau cel mai tarziu la primul termen urmator
celui in care s-a ivit neregularitatea – (art.136, efectele neinvocarii in termen).