Sunteți pe pagina 1din 26

Metodologia cercetării

Designuri de cercetare cu un singur subiect


și cercetări restrânse

Psihologie clinică și Psihoterapie


Anul I

Giușcă Cristina
Tudose Oana
Drăguț-Sorocianu Teona
Largu Alexandra

1
Designuri de cercetare cu un singur subiect
si cercetari restranse

Pana acum in aceasta carte a fost scoasa in evidenta metodologia de grup – metoda care a
fost creata pentru a examina performanta medie a unuia sau a mai multor grupuri de participanti.
In sectiunile anterioare au fost luate in considerare metodele experimentale. In capitolul de fata se
propun doua metodologii alternative acestora, care scot in evidenta studiul aupra unui singur
individ, numite “modele de cercetare asupra unui singur caz”.
Aceste modele de cercetare au fost folosite inca din secolul nouasprezece, adica de la
inceputurile psihologiei stiintifice. Metodele psihofizice isi au originea in lucrarea lui Gustav
Fechner din 1860 “Elemente de psihofizica”. Fechner si numerosi alti psihofizicieni, au inceput
din acel moment sa se bazeze pe datele obtinute prin experimente facute cu unul sau doi indivizi.
Hermann Ebbinghaus este o alta figura marcanta in istoria timpurie a psihologiei care a
utilizat un model de cercetare a unui singur caz, acest singur caz fiind, de fapt, o cercetare auspra
propriei persoane, el fiind atat participant la experiment cat si experimentator. In 1885,
Ebbinghaus a publicat o monografie asupra memoriei in care a introdus si rezultatele
experimentului mai sus mentionat. De-a lungul unei perioade de mai multe luni, el a invatat si
apoi a incercat sa reinvete sute de serii de silabe fara sens, oferind astfel primele date evidente
asupra conceptului de uitare odata cu trecerea timpului. Studii orientate asupra unui singur caz
apar de regula in jurnalele de psihologie si acopera o plaja foarte larga: probleme ce tin de terapia
cognitiva a veteranilor razboiului din Vietnam, studiul proceselor cerebrale ale pacientilor cu
amnezie, sau chiar tratamentul ticurilor (de miscare sau verbale) asociate cu sindromul Tourette.
Psihologia cognitiva care studiaza performantele unor experti, fie ei dansatori de balet, jucatori de
sah sau muzicieni, se bazeaza puternic pe aceste metode. Drept exemplu, cativa cercetatori au
raportat recent observatiile lor despre “Danny, un tanar savant autist care are talentul exceptional
de a oferi cel mai rapid si mai exact calendar din lume. In mai putin de o secunda el iti poate
spune ce zi a saptamanii era in ziua nasterii tale. Danny a fost diagnosticat cu aitism in jurul
varstei de sase ani si avea un IQ care se situa foarte aprope de granita cu retardarea mintala. Cu
toate acestea el era foste precis atunci cand era intrebat despre date si zile ale saptamanii situate
intre 1 martie 1900 si 28 februarie 2100. El facea insa, greseli in mod sistematic in afara acestor
coordonate, se presupune ca din cauza faptului ca nu intelegea foarte bine notiunea de ani bisecti.
Danny a fost evaluat o data la un an, folosindu-se diferite conditii de testare, astfel cercetatorii
reusind sa alcatuiasca un pattern cognitiv care putea explica performanta lui. S-a speculat chiar,
asupra dezvoltarii unor calitati de savant la indivizii care au fost diagnosticati cu autism.
In mod similar a fost utilizata metodologia cercetarii unui singur caz pentru a studia un
memorator japonez care a stabilit un recor mondial prin a enumera primele 40.000 de zecimale
ale numarului “PI”. Aceasta abilitate de memorie se pare ca nu era una naturala, ci se baza pe
capacitatea sa de a-si utiliza memoria vizuala.
In acest capitol se face referire in mod special la doua cazuri concrete de cercetare a unui
singur caz: metoda studiului de caz si modelul experimental in cazul unui singur subiect.

2
Metodele de cercetare ale unui singur caz sunt adesea intalnite in psihologie, dar ele sunt utilizate
si de cercetatori din alte domenii: antropologie, criminologie, neurologie si sociologie.
Neurologul Oliver Sacks a atras milioane de oameni cu studiile sale intense asupra
indivizilor cu afectiuni specifice si destul de rar intalnite ale creierului. Una dintre cele mai
cunoscute carti ale lui Sacks a fost: “The Man Who Mistook His Wife for a Hat and Other
Clinical Tales” in care acesta ne face cunostinta cu un barbat care cautandu-si palaria, a apucat
capul sotiei sale, a incercat sa-l ridice ca sa si-l puna pe post de palarie. Este de amintit si filmul
“Awakenings” in care au jucat Robert DeNiro si Robin Williams, film bazat pe una dintre aceste
povestiri clinice ale lui Sacks. Aceste povestiri ofera o perspectiva psihologica asupra modului in
care indivizii se adapteaza, se apara sau reusesc sa se descurce, pusi fiind in fata unor grave
deficiente neurologice.
Se vor trece in revista unele avantaje si dezavantaje ale metodelor de cercetare a unui
singur caz.
Intr-un model experimental pentru un singur caz accentul cade pe manuirea variabilelor si
pe interpretarea pentru un singur subiec, chiar daca sunt observati mai multi subiecti individual,
sau un singur grup. Modelele experimentale pentru un singur individ sunt frecvent denumite
“N=design experimental” sau “modele de cercetare la scara mica”. Aceste modele sunt
caracteristice unor abordari numite “analiza experimentala a comportamentului” si analiza
comportamentala aplicata (ABA).
Asa cum vom vedea aceste abordari reprezinta aplicatii de baza ale unor “modele de
cercetare la scara mica”.
Se vor analiza motivatiile care stau in spatele utilizarii acestor metode si se vor oferi
exemple concrete ale celor mai comune modele experimentale facute pentru un singur caz.

Metoda studiului de caz


Caracteristici

-“studiile de caz” sunt descrieri detaliate si analize asupra unor indivizi, dar carora le lipseste
gradul de control pe care le intalnim in “modelele de cercetare la scara mica”;
-“studiile de caz” constituie sursa unor ipoteze sau idei asupra comportamentului normal sau
anormal;
Un studiu de caz este o descriere si o analiza detaliata a unui singur individ, folosind
adesea date calitative, dar aceasta nu este o regula. Cercetatorii care folosesc metoda studiului de
caz isi obtin datele din cateva surse, incluzand observatia in mediul natural, interviuri, teste
psihologice, chiar date indosariate anterior. Un studiu de caz clinic, cel mai adesea, descrie modul
de aplicare si rezultatele obtinute printr-un anume tratament. Ca de exemplu, un studiu de caz
clinic ar putea sa descrie simptomele pe care le prezinta un individ, metodele folosite pentru a
intelege si pentru a trata acele simptome, si dovezi ale eficacitatii tratamentului. Astfel, studiul de
caz ofera o bogata sursa de informatie desprea anumiti subiecti. In studiile de caz clinice,
variabilele care tin de tratament sunt arareori controlabile, verificabile sistematic. De aici se
deduce o caracteristica importanta a studiului de caz si anume lipsa unui grad inalt de control.

3
Fara a fi verificabile este dificil pentru cercetatori sa emita concluzii cu privire la anumite
variabile care ar putea influenta comportamentul indivizilor. Gradul de verificabilitate este o
trasatura care face diferenta intre metoda studiului de caz si metoda modelului experimental la
scara mica, in cazul acesteia variabilele putand fi verificate.
Atat forma cat si continutul studiului de caz sunt extrem de variate. Unele dintre cele care
au fost publicate pot acoperi cateva pagini, sau pot umple o intreaga carte. Multe aspecte il
transforma intr-un mijloc unic prin care poate fi studiat comportamentul. Difera de alte abordari
experimentale, mai mult prin obiectivele pe care le urmareste, prin metodele utilizate si prin tipul
de informatie obtinut. Este adesea descris ca o metoda exploratorie, utilizata ca sursa de ipoteze si
idei asupra comportamentului, in timp ce alte metode, bazate mai mult pe experiment sunt vazute
ca posibilitati de testare a unor astfel de ipoteze. Studiul de caz a fost uneori vazut ca o metoda
antagonica unor metode mai puternic verificabile. O perspectiva mai potrivita este oferita de
Kazdin, care vede studiul de caz ca pe o metoda care interrelationeaza si este complementara
altor metode din psihologie.studiul de caz ofera atat avantaje, cat si dezavantaje activitatii de
cercetare psihologica. Ca exemplu este oferit un rezumat al unui studiu de caz real, realizat de
catre Kirsch.

“ Pot pacientii sa devina proprii terapeuti?”

Acest articol face referire la utilizarea unei terapii autoadministrate, strategie terapeutica
ce se bucura de avantajul de a fi o terapie scurta, dar in acelasi timp are dezavantajul de a lasa in
urma numeroase sarcini neindeplinite sau neindeplinite complet.
Esenta acestei abordari consta in a invata pacientul cum sa fie propriul terapeut
comportamental. Este invatat cum sa isi evalueze problemele din punct de vedere
comportamental, si cum sa dezvolte tehnici specifice cu care sa vina in intampinarea acestor
probleme, tehnici bazate pe tactici de tratament deja existente. Imediat ce acest proces intervine,
relatia traditionala “client- terapeut” este in mod considerabil afectata. Clientul isi asuma rolul
dual de pacient/terapeut, in timp ce psihologul isi asuma rolul de supervizor al procesului.

Cazul Suzanei

Susan este o femeie in varsta de 28 de ani, casatorita. Ea a inceput terapia afirmand ca a


suferit din cauza faptului ca are o memorie deficitara, un grad de inteligenta scazut si o mare lipsa
de incredere in sine. Presupusele deficiente au dus la inhibarea ei in numeroase situatii sociale.
Nu se putea implica in discutii despre filme, piese de teatru, carti sau diferite articole de prin
reviste din cauza ca nu si le putea amintidestul de bine. Uneori avea impresia ca nu va putea
intelege ceea ce I se va raspunde in timpul unei conversatei din cauza inteligentei sale scazute.
Adesea incerca sa-si ascunda neputinta adoptand un rol pasiv in timpul acestor interactiuni.
Mereu ii era teama ca nu cumva sa fie descoperita daca ar fi fost intrebata de mai multe ori. Nu
avea incredere in parerile proprii si uneori avea dubii ca ar fi avut asa ceva. Depindea de ceilalti
din acest punct de vedere: ei emiteau pareri, opinii iar ea era sau nu de acord cu ele. Aplicandu-i

4
un test (WAIS) am descoperit ca Susan avea un scor de inteligenta verbala egal cu 120, care nu
era nici pe departe un scor sub normal. Scorurile au aratat de asemenea ca memoria sa, cel putin
cea de scurta durata nu era deloc deficitara. Testul a confirmat ceea ce eu deja dedusesem din
discutiile cu dansa: nu era nimic in neregula nici cu memoria nici cu gradul ei de inteligenta.
Dupa ce am avut cu ea o discutie asupra acestor lucruri, i-am sugerat sa vorbim mai in detaliu
despre lucrurile pe care s-ar simti capabila sa le faca, daca ar ajunge la concluzia ca este destul de
inteligenta, ca are o memorie destul de buna si daca ar avea suficienta incredere in sine. In acest
fel, am putut fi de acord asupra unei liste de obiective, lista care introducea in comportamentul ei
actiuni cum ar fi: a-si exprima parerea, a pune intrebari pentru a-si clarifica anumite nelamuriri,
a-si asuma dezinteresul in ceea ce priveste anumite lucruri. De-a lungul terapiei am pus-o pe
Susan in diferite situatii terapeutice menite sa starneasca anxietate, si am ghidat-o asupra modului
in care ar putea sa reactioneze. Susan a primit teme pentru acasa, care au constituit inca un pas in
plus in realizarea obiectivelor terapeutice. Aceste teme au ajutat-o pe Susan sa tina evidenta
progreselor succesive facute. Am discutat de asemenea despre unele din afirmatiile ei, care aveau
o conotatie negativa la adresa propriei persoane si care nu se bazau pe date valide (“sunt
proasta”). I-am sugerat, ca de fiecare data cand se surprinde facand o declaratie de acest gen sa o
contreze prin afirmatii mult mai potrivite cu situatia ei (”nu sunt proasta, nu exista nici un motiv
logic care sa ma fac sa cred asta”). De-a lungul primelor cinci sedinte, Susan isi inddeplinea cu
succes temele care se presupunea ca ar fi dificile. Nu numai ca ii fusese usor sa le rezolve, dar
nici nu se confruntase cu situatii anxiogene in rezolvarea lor. Din acest punct relatia terapeutica a
inceput sa se altereze. In timpul sedintelor urmatoare Susan si-a masurat progresele facute in
timpul saptamanii, a calculat care ar fi urmatorul pas care ar fi trebuit facut si si-a conceput
propria tema pentru acasa. Rolul meu ca terapeut, devenise acela de supervizor al unui terapeut
incepator, subliniindu-I succesele, sau atragandu-i atentia asupra unor lucruri peste care ar fi
putut trece prea repede, fara sa vrea.
Dupa a noua sesiune de terapie procesul nu mai ea unul continuu. De-a lungul
urmatoarelor luni am sunat-o pe Susan de doua ori. M-a anuntat ca se simte foarte increzatoare in
fortele ei de a-si atinge scopurile si ca are un alt simt al controlului in ceea ce priveste viata sa.
Impresia mea a fost ca Susan a adoptat cu succes metoda rezolvarii de probleme pe cale
comportamentala, impartindu-si functional strategiile si sarcinile in asa fel incat sa-si atinga
obiectivele. La cinci luni dupa incheierea tratamentului am sunat-o din nou pe Susansi am
intrebat-o despre cum mai evolueaza lucrurile. Mi-a spus ca acum vorbeste mai mult decat
obisnuia sa o faca in diferitele situatii sociale in care era angajata, ca acum se simte mai
confortabil decat inainte atunci cand trebuie sa faca ceva pe cont propriu si mi-a mai spus ca, in
general, nu mai continua sa se considere proasta. A concluzionat spunand ca este la un nivel mai
ridicat sau cu un pas inaintea modului in care era inainte. Am intrebat-o daca mai foloseste
vreuna din tehnicile utilizate in terapie si daca da, care era aceea. Ea a raspuns ca de cel putin trei
ori dupa incheierea terapiei a folosit: “nu inteleg aceasta, poti sa-mi explici te rog?” aceasta
clarificare nu o utiliza inainte de teama de a nu crede interocutorul sau ca este proasta. La trei luni
dupa aceasta convorbire de monitorizare post-tratament, am primit o scrisoare neasteptata de la

5
Susan, in care mi-a amintit ca unul dintre exercitiile sale imaginare era sa intre intr-o sala de folk
si sa se simta confortabil. Ei bine, in cele din urma se intamplase.

Avantajele metodei studiului de caz

-studiile de caz ofera idei si ipoteze noi, ocazia de a dezvolta noi tehnici clinice si oportunitatea
de a studia fenomene rare;
-teoriile stiintifice deja existente pot fi imbunatatite sau privite dintr-o alta perspectiva atunci
cand se confrunta cu comportamente nou descoperite prin metoda studiului de caz;
-cercetarea asupra unui singur individ, pentru a identifica ceea ce este unic este complementara
cercetarii grupurilor pentru a identifica ceea ce este tipic;

Surse de idei noi despre anumite comportamente

Studiul de caz constituie o bogata sursa de informatii despre un anumit individ si de


asemenea pot fi trase anumite concluzii privind posibilele cauze ale unor comportamente. Aceste
concluzii pot fi apoi transformate in ipoteze de cercetare si testate folosind unele metode care
sunt verificabile in mai mare masura. Acest aspect al studiului de caz a fost atins de catre Kirsch,
discutand despre succesul avut in cazul psihoterapiei cu acea femeie, Susan. El a ajuns la
concluzia ca acel studiu de caz ar trebui privit ca un experiment. Este de dorit ca utilitatea acelei
tehnici sa fie stabilita prin intermediul unor metode mai usor verificabile. Metoda studiului de caz
este doar un punct de plecare pentru cercetatorii care isi doresc sa studieze o problema despre
care nu sunt cunoscute prea multe lucruri.

Ocazia de a imbunatati metode clinice deja existente

Studiul de caz ofera sansa de a incerca noi tehnici terapeutice, sau de a “incerca” aplicatii
unice, specifice a unor tehnici deja existente. Utilizarea tehnicilor auto-administrate in
psihoterapie este o inovatie datorata faptului ca, Kirsch a schimbat modul tipic de relationare
intre terapeut si pacient. Aceasta abordare se bazeaza pe a-i invata pe clienti cum sa fie proprii
terapeuti, cu alte cuvinte pe a-i invata cum sa-si identifice si sa-si defineasca problemele, iar apoi
cum sa dezvolte tehnici comportamentale care sa confrunte acea problema.
Clientul este in acelasi timp pacient si terapeut in timp ce adevaratul terapeut are doar un
rol de supervizor. Intr-un ton similar Kubany a dezvoltat tehnica “maraton” – o tehnica de o zi de
terapie cognitiva cu veteranii razboiului din Vietnam. Acestia, suferind de numeroase traume,
mustrari de constiinte, amintiri recurente, se pare ca aveau nevoie de numeroase sesiuni
terapeutice. Faptul ca aceasta tehnica “maraton” parea sa dea rezultate a dus la aparitia unei noi
modalitati de interventie.

6
Metoda de a studia fenomene rare

Studiul de caz este folositor in tratarea fenomenelor rare. Unele lucruri apar atat de rar in
jurul nostru, incat ele pot fi descrise doar prin studierea detaliata a unui singur caz. Multe dintre
studiile lui Oliver Sacks descriu indivizi cu afectiuni ale creierului foarte rar intalnite. Studierea
unor savanti diagnosticati cu autism si a altor indivizi cu abilitati exceptionale de memorie sunt
exemple ale modului in care studiul de caz este folosit pentru a cunoaste fenomene si evenimente
rare.

Provocare pentru noi presupuneri teoretice

O teorie despre faptul ca martienii ar avea trei capete ar fi contrazisa imediat daca un
observator specialist ar identifica un martian cu doar doua capete. Studiul de caz poate oferi deci,
un contraexemplu care sa infirme o anumita teore, ducand astfel la evolutie stiintifica. Un singur
caz care contravine unui adevar existent pana in acel momet poate duce la rasturnarea acestuia.
Luati ca exemplu cazul teoriei asupra dezvoltarii limbajului, care afirma ca dezvoltarea acestuia
depinde in totalitate de expunerea la limbajul normal, pe parcursul unei perioade, denumita
“critica”: din jurul varstei de doi ani, pana la varsta pubertatii. Aceasta teorie a fost sugerata de
Lennenberg, care afirma ca un copil care nu a fost expus la limbaj de-a lungul acestei perioade nu
va mai reusi niciodata si invete sa vorbeasca. Desigur, un experiment in acest sens, care sa
implice deprivarea controlata a unui copil de posibilitatea de a invata sa vorbeasca intre doi si
treisprezece, paisprezece ani ar fi inumana si imorala. Dar iata ca exista, unele experimente asa-
zis naturale. Este oferit cazul lui “Gennie”, un copil care prin anii saptezeci afost intr-un mod
crud izolat de cele mai multe dintre contactele umane normale, incluziv de expunerea la limbajul
natural, din jurul varstei de doi ani, pana la aproximativ treisprezece ani. Circumstantele acestui
caz au fost urmarite si notate de catre Ryner, care a avut ocazia de a testa teoria cu privire la
expunerea la limbajul natural de-a lungul perioadei “critice”. Cazul fetitei a oferit slabe
confirmari teoriei lui Lennenberg. Psihologii care au urmarit indeaproape situatia au afirmat ca
Gennie a facut unele progrese in ceea ce priveste limbajul, dar nu a reusit sa si-l insuseasca in
totalitate. Chiar si asa, acest rezultat a contrazis ipoteza ca limbajul nu mai poate fi invatat
niciodata daca subiectul nu a fost expus la limbaj intre doi si paisprezece ani. Teoria nu a fost
infirmata prin studiul de caz, dar nici nu a fost confirmata.

Suport experimental pentru teorii psihologice

Rezultatele unui studiu de caz pot oferi suportul pentru teoriile psihologice. Desi aceste
rezultate nu sunt folosite ca dovezi evidente, concluzivepentru anumite ipoteze, ele sunt totusi
folosite ca suport pentru unele teorii.
Cazul fetitei Gennie este un bun exemplu al modului in care ne putem confirma, infirma,
sau face o idee mai amanuntita asupra unei anumite teorii.

7
Un alt exemplu este oferit de literatura de specialitate scrisa despre memorie. In 1986,
Atkinson si Shiffrin au propus un model de cercetare a memorie umane care avea sa castige
multa consideratie in acest domeniu. Modelul, care era bazat pe principiile procesarii
informatiilor, a descris atat o memorie de scurta durata cat si o memorie de lunga durata. Desi
rezultatele multor experimente au oferit dovezi concludente asupra acestei dualitati a sistelului
uman de memorie Atkinson si Shiffrinau considerat ca cele mai convingatoare dovezi in acest
sens sunt rezultatele catorva studii de caz. Studiile tratau pacienti care fusesera operati pe creier,
fiindu-le eliminate anumite parti ale creierului din lobii temporali, inclusiv o structura
subcorticala cunoscuta sub numele de hipocamp. Cazul H. M., este un exemplu relevant. In urma
operatiei s-a observat faptul ca acesta avea un deficit foarte grav de memorie. Desi putea sa
poarte o conversatie normala si isi putea aminti fapte petrecute anterior pentru o scurta perioada
de timp, H. M. nu putea sa isi aminteasca evenimentele petrecute de la o zi la alta. Putea sa
citeasca aceeasi revista iar si iar fara ca ceva sa i se para cunoscut. Se pare ca H. M. avea un
sistem al memoriei de scurta durata neafectat, dar nu era la fel si in ceea ce priveste memoria sa
de lunga durata. Testarile ulterioare au aratat ca natura problemeisale este cu mult mai complexa
decat se sugerase initial, dar cazul mai sus mentionat continua sa fie dat ca exemplu mereu cand
vine vorba de teorii asupra memoriei umane.

Metoda este complementara cercetarii nomotetice asupra comportamentului

Psihologia cauta sa faca generalizari largi, sa gaseasca legi universale care sa fie
aplicabile pe populatii mari. Metoda nomotetica include cercetarea unui numar mare de
participanti si cauta sa gaseasca media unor anumite caracteristici ale grupului. Aceasta medie
poate sa nu reprezinte intotdeauna caracteristicile comportamentului fiecarui individ din grup.
Totusi cercetatorii isi doresc sa poata prezice comportamente pe baza acestei medii.
Unii psihologi, de amintit Allport considera ca aceasta metoda nomotetica fiind una
inadecvata. El considera ca un individ este mai complex decat poate arata o enumerare de valori
medii a unei anumite dimensiuni. Individul este unic si opereaza pe baza unor anumite principii
interne. Allport afirma ca cercetarea individului in parte, numita cercetare ideografica ar trebui sa
fie un important scop al cercetarii psihologice. Allport considera ca abordarea clinica poate fi de
folos in a prezice comportamente universale, dar ca acest lucru nu este suficient. El ajunge la
concluzia ca abordarea in cercetarea psihologica nu trebuie sa fie nici exclusiv nomotetica nici
exclusiv ideografica, ci trebuie sa se gaseasca un echilibru intre acestea doua. Metoda studiului
de caz permite unor observatii detaliate sa aduca in atentie anumite nuante pe care metodele de
grup le pot omite.

8
Dezavantajele metodei studiului de caz

• Cercetatorii sunt incapabili sa faca inferente cauzale valide folosind metoda studiului de
caz deoarece variabilele straine/parazite nu sunt controlate si mai multe „tratamente” pot
fi aplicate simultan in studiile de caz.

Exercitiu de incalzire

In acest exercitiu trebuie sa raspundeti la intrebarile care urmeaza dupa aceasta scurta
descriere.

Unul dintre prietenii tai urmeaza acest semestru un curs de introducere in psihologie si ea
iti descrie in timpul pranzului reactiile sale la ceea ce s-a intamplat la curs in acea dimineata.
Tema cursului era dezvoltarea adultului, si profesorul descrie doua studii de cercetare pe tema
mariajului si a divortului. Profesorul accentueaza faptul ca ambele studii reprezinta cercetari
excelente care au fost realizate de experti in domeniu. Primul studiu implica un esantion
semnificativ de cupluri casatorite care au fost selectate, in mod randomizat, dintr-o populatie bine
definita. Rezultatele acestui studiu au aratat ca mai mult de jumatate din mariaje sfarsesc prin
divort si ca factori precum conflictele persistente intre soti si un istoric al divorturilor in familie
sunt predictori de incredere ai divortului. Profesorul a accentuat analizele statistice care au
confirmat fiabilitatea acestor predictori. Cel de al doilea studiu consta intr-o lunga descriere
narativa a experientei unui cuplu cu privire la terapia cu un consilier de cuplu si familie. Studiul
de caz descrie cum acel cuplu a intrat in terapie gandindu-se in mod serios la divort, dar dupa un
an de terapie s-au decis sa ramana casatoriti. Profesorul a descris mai multe tehnici specifice
folosite de terapeut in lucrul cu acel cuplu pentru ai ajuta sa inteleaga si sa faca fata problemelor
precum conflictul din casatorie si riscul la care sunt expusi datorita istoricului privind divortul in
familia lor.

Cursul s-a sfarsit inainte ca profesorul sa aiba sansa sa descrie cum anume constatarile celor doua
studii relationau si ce concluzii cu privire la divort pot fi extrase. Cum anume ai raspunde la
intrebarile si grijile pe care prietena ta le-a avut dupa terminarea cursului?

1. Una dintre intrebarile prietenei tale este cum anume poate decide in care rezultate ale celor
doua studii sa aiba incredere. Primul studiu pare sa spuna ca conflictul marital si un istoric
al divortului conduc la divort, dar cel de al doilea studiu indica faptul ca acesti factori nu
conduc neaparat la divort. Prietena ta descrie ca inclina sa creada in rezultatele celui de al
doilea studiu. Gaseste exemplele personale descrise de profesor pentru cel de-al doilea
studiu mai convingatoare decat numerele pe care le-a folosit pentru a sprijini rezultatele
primului studiu. Ce credeti despre asta?

2. Prietena ta intreaba, de asemenea, daca unul dintre aceste studii va avea implicatii pentru
propria sa experienta de viata. Asta fiind, poate ea sa spuna ca, pe baza rezultatelor acestor
studii, va experimenta un divort daca alege ca intr-o buna zi sa se casatoreasca? Ce crezi?

9
• Prejudecatile observatorului si erorile in colectarea datelor pot conduce la interpretari
incorecte ale rezultatelor studiului de caz.
• Posibilitatea generalizari rezultatelor dintr-un studiu de caz depinde de variabilitatea
inauntrul populatiei din care cazul a fost selectat; unele caracteristici (spre exemplu
personalitatea) variaza mai mult de-a lungul indivizilor decat altele (spre exemplu
acuitatea vizuala).

Dificultatea extragerii concluziilor cauza-efect. Esti constint pana acum ca unul dintre
scopurile stiintei este sa descopere cauzele fenomenului – sa identifice factorii specifici care
produc un eveniment particular ca fiind in mod clar posibil. Unul dintre dezavantajele metodei
studiului de caz este faptul ca rareori se pot trage concluzii de tip cauza-efect pe baza rezultatelor
care sunt obtinute din studiile de caz. Acest dezavantaj apare in primul rand datorita faptului ca
cercetatorii sunt incapabili sa controleze variabilele straine/parazite din studiile de caz. Astfel,
schimbarile care au loc in studiile de caz pot fi explicate de mai multe ipoteze alternative
plauzibile.
Luati in considerare, spre exemplu, tratamentul lui Susan din timpul SMT-ului raportat de
Kirsch (1978). Cu toate ca, aparent, Susan a beneficiat de terapia SMT, putem fi siguri ca SMT a
cauzat ameliorarea sa? Multe boli si tulburari emotionale se vindeca fara tratament. Cercetatorii
studiului de caz au considerat de cele mai multe ori ipotezele alternative si anume ca exista
posibilitatea ca indivizii sa se fi vindecat fara tratament. In plus, mai multe aspecte ale situatiei
pot fi responsabile pentru imbunatatirea lui Susan. Ingrijirea sa se afla in mainile unui „psiholog
clinician” care ia furnizat reasigurari. De asemenea, e posibil ca Susan sa isi fi schimbat
atitudinea fata de sine datorita insight-urilor terapeutului sau si a feedback-ului primit din
rezultatele testelor sale, nu datorita SMT-ului. De asemenea, terapeutul i-a cerut lui Susan, ca
parte a terapiei sale, sa exerseze situatii care starnesc anxietate in mod secret dar si deschis/fatis.
Aceasta tehnica este similara repetitiei desensibilizarii, ceea ce poate fi un tratament eficient
(Rimm & Masters, 1979).
Deoarece mai multe tratamente au fost folosite simultan, nu putem argumenta intr-un mod
convingator ca SMT-ul a fost „cauza” lipsita de ambiguitate a imbunatatirii lui Susan. Dupa cum
am vazut, insusi Kirsch a fost sensibil la limitele metodei studiului de caz si a sugerat ca
inferentele extrase de el pe baza rezultatelor studiului sau trebuie considerate ca tentative, pana
cand vor fi investigate intr-un mod riguros.
Studiile de caz asociate cu abuzul si copii defavorizati precum Genie a ilustrat foarte bine
dificultatea in izolarea factorilor cauzali. Putem doar sa incercam sa ne imaginam tipurile de
terori experimentate de un copil care a fost izolat si abuzat fizic de un parinte cu tulburari
emotionale. Cat de mult din esecul de a dobandi un limbaj normal este rezultatul unei asemenea
tulburari emotionale? Ce altceva nu stim despre acesti copii? Genie a fost grav bolnav la varsta
de 14 luni si un medic care a avut-o in grija a sustinut ca avea semne de retard (Curiss, 1977). A
fost Genie programata sa fie intarziata din punct de vedere al dezvoltarii chiar daca nu ar fi
experimentat ingrozitoarea izolare? Datele din studiile de caz ne lasa deseori cu intrebari privind
cauzele comportamentului.
10
Surse potentiale de eroare. Rezultatele unui studiu de caz depinde deseori de concluziile
extrase de un cercetator care este atat participant cat si observator (Bolgar, 1965). Astfel fiind, un
terapeut observa comportamentul clientului sau si participa in procesul terapeutic. Este rezonabil
sa presupunem ca terapeutul poate fi motivat sa creada ca tratamentul il ajuta pe client. Ca
rezultat, terapeutul, chiar si bine intentionat, poate sa nu observe in mod acurat comportamentul
clinetului. Potentialul pentru erorile de interpretare nu este un lucru neobisnuit pentru metoda
studiului de caz. Anterior, am luat in considerare problemele privind erorile/prejudecatile
observatorului (capitolul 4) si erorile/prejudecatile experimentatorului (capitolul 7).
Rezultatele unui caz pot fi bazate in mare parte pe „impresiile” observatorului (Hersen &
Barlow, 1976). Spre exemplu, Kirsch (1978) a descris „sentimentele ” lui Susan cu privire la
abilitatea sa de a-si indeplini scopurile sale si a declarat cum se raporteaza ea la „simtul
controlului” privind viata sa. El a declarat ca „impresiile sale sunt acelea ca aceasta a reusit cu
succes sa adopte o metoda de evaluare comportamentala de rezolvare - problema si ca a devenit
indeajuns de experta la conceperea strategiilor pentru indeplinirea scopurilor sale” (pag.304). O
slabiciune importanta a metodei studiului de caz este acea ca interpretare rezultatelor este deseori
bazata exclusiv pe impresiile subiective ale observatorului.
De asemenea, eroarea poate aparea in studiile de caz atunci cand informatia este obtinuta
din surse precum documente personale, notite din sedinte si teste psihologice. Inregistrari
arhivate, precum am descris in capitolul 6, sunt deschis mai mult surse de distorsiune. Mai mult,
atunci cand indivizii ofera informatii despre ei (auto-rapoarte), pot distorsiona sau falsifica
informatia pentru „a se prezenta bine”. Aceasta posibilitate a existat in tratamentul lui Susan. Nu
avem cum sa stim daca a exagerat auto-rapoartele sale de imbunatatire/ameliorare. O alta
potentiala sursa de eroare apare atunci cand rapoartele se bazeaza pe memoria individului.
Psihologii cognitivisti au demonstrat in mod repetat ca memoria poate fi inexacta, in special
pentru evenimentele trecute.
Problema generalizarii pornind de la un singur individ. Una dintre cele mai mari
limite a metodei studiului de caz consta in validitatea externa a rezultatelor. In ce masura putem
sa generalizam rezultatele pentru un singur individ la o populatie extinsa? Raspuns nostru initial
ar putea fi ca rezultatele unei persoane nu pot fi deloc generalizate. Totusi, abilitatea noastra de a
generaliza pornind de la un singur caz depinde de gradul variabilitatii in populatia din care cazul
a fost selectat. Spre exemplu, psihologii care studiaza perceptia vizuala sunt deseori capabili sa
generalizeze rezultatele lor bazandu-se pe studiul unui singur individ. Acesti cercetatori adopta
ideea ca sistemul vizual este foarte similar la toti indivizii. Asadar, doar unul sau mai multe
cazuri pot fi folosite pentru a intelege cum anume functioneaza sistemul vizual. In contrast, alte
procese psihologice sunt mult mai diverse/variate, precum invatarea, memoria, emotiile,
personalitatea si sanatatea mentala. Cand studiem procese ce variaza enorm in cadrul unei
populatii, este imposibil sa pretindem ca ceea ce observam la un singur individ va fi valabil
pentru toti ceilalti.
Astfel, chiar daca acceptam concluziile lui Kirsch (1978) cu privire la eficacitatea tehnicii
psihoterapeutice SMT, nu stim daca acest tratament particular va fi un succes pentru alti indivizi
care pot fi diferiti din multe puncte de vedere fata de pacientul Susan, incluzand inteligenta,

11
varsta, contextul familial si genul. Precum si in cazul metodologiilor de grup, urmatorul pas
important este de a replica rezultatele pe o varietate de indivizi.

Gandind critic despre marturiile bazate pe un studiu de caz

• Fiind atent la limitele metodei studiului de caz poate fi de ajutor in evaluarea


declaratiilor indivizilor in ceea ce priveste eficienta unui tratament special.
Studiile de caz ofera uneori demonstratii exagerate a unor „noi” descoperiri sau
furnizeaza dovezi privind „succesul” unui tratament special. Ganditi-va la publicitatea pe care o
vedeti in mass-media (ex: reclamele). Cati oameni,dintre cei care sunt ingrijorati de greutatea lor
pot tine piept exemplului unui individ care inainte era supraponderabil si care este dat ca exemplu
pt ca a pierdut din greutate folosind produsul X? Dovezile din studiile de caz pot fi foarte
persuasive. Acest lucru este atat un avantaj cat si un dezavantaj pentru comunitatea stiintifica.
Studii de caz care demonstreaza descoperiri noi sau neobisnuite pot conduce cercetatorii in
reconsiderarea teoriilor sau ii poate conduce la cai noi si roditoare de cercetare. Astfel, studiile de
caz pot ajuta in avansare stiintei.
Dezavantajul studiilor de caz, pe de alta parte, este acela ca deseori descoperirile sunt
acceptate fara a fi criticate. Nerabdarea indivizilor de a pierde in greutate sau sa fie vindecati de o
boala nu pot fi considerate limite ale dovezilor studiului de caz. In schimb, dovezile ofera o raza
de speranta pentru vindecare. Pentru persoanele care au (sau cred ca au) putine alternative,
aceasta adunatura de paie nu este in totalitate nerezonabila. Insa, prea des, oamenii nu iau in
considerare (poate nu vor sa ia in considerare) motivele pentru care un tratament anume nu
functioneaza pentru ei.
Cand esuam in a tine cont de limitele dovezilor studiului de caz, riscam consecinte
nefericite. Spre exemplu, la inceputul anilor `80 a existat controverse considerabile in jurul
presupusului medicament laetril, considerat a vindeca cancerul (Sun, 1981). Putini oameni de
stiinta respectabili si cercetatori medicali au considerat acest drog ca avand un beneficiu in
tratamentul cancerului. Insa, sustinatorii medicamentului laetrile au prezentat studii de caz in care
s-au raportat rezultate pozitive. In mare parte, datorita presiunilor publice foarte mari, guvernul a
efectuat teste sistematice si scumpe a medicamentului in cadrul experimentelor controlate.
Cercetatorii nu au gasit efecte benefice ale medicamentului in experimentele controlate. Dupa
cum au comentat si criticii laetrile-ului, multi pacienti ce au utilizat laetrile in locul terapiilor
traditionale e posibil sa fi amanat sau intrerupt cursuri valide de tratament si astfel sa fi contribuit
la raspandirea cancerului.

Design-uri experimentale cu un singur subiect (n mic)

12
• In analizele comportamentale aplicate, metodele dezvoltate in cadrul analizelor
experimentale a comportamentului sunt aplicate la probleme sociale relevante.
In cadrul acestui capitol vom descrie design-urile experimentale cu un singur subiect.
Aceste design-uri isi au radacina intr-o abordare a studiului comportamentului ce a fost
dezvoltata de B.F.Skinner in anii `30. Abordarea poarta denumirea de analiza experimentala a
comportamentului. Aceasta prezinta o imagine comportamentala unica a naturii umane care nu
contine doar prescriptii pentru modul in care psihologii ar trebui sa faca cercetare, ci are de
asemenea si implicatii pentru modul in care societate ar trebui organizata. Mai multe carti ale lui
Skinner, inclusiv Walden Two si Beyond Freedom and Dignity, descriu cum anume principiile
derivate dintr-o analiza experimentala a comportamentului pot fi folosite pentru imbunatatirea
societatii.
In analiza experimentala a comportamentului (spre deosebire de metodologiile de grup
discutate in capitolul anterior), deseori se intampla ca esantionul sa fie un singur subiect sau un
numar mic de subiecti (small -n). Controlul experimental este demonstrat prin aranjarea
conditiilor experimentale in asa fel incat comportamentele individului sa se schimbe in mod
sistematic odata cu cu manipularea variabilei independente. Dupa cum spunea si Skinner (1966),
In loc de a studia sute de soareci cate o ora fiecare, sau o suta de soareci pentru zece ore
fiecare, investigatorul prefera sa studieze un singur soarec pentru sute de ore. Procedura nu este
doar apropiata unei intreprinderi care recunoaste individualitatea; este cel putin la fel de
eficienta in utilizarea echipamentului sau si a timpului si energiei investigatorului. Testul final al
uniformitatii sau reproductibilitatii nu este gasita in metodele folosite ci in gradul de control
obtinut, un test pe care analiza experimentala a comportamentului il trece de cele mai multe ori
cu usurinta. (pag. 21)

Deseori exista un minim al analizei statistice asociat cu design-urile experimentale cu un


subiect. Concluziile privind efectele unei variabile experimentale (tratament) sunt facute, in mod
normal, prin inspectarea vizuala a inregistrarii comportamentului pentru a putea observa daca
comportamentul se modifica sistematic odata cu introducerea si retragerea tratamentului
experimental. Asadar, este important sa accentuam in mod corespunzator definirea, observarea si
inregistrarea comportamentului. A fost comportamentul definit clar si in mod obiectiv astfel incat
sa poata fi fiabil observat si inregistrat? Va fi realizata o inregistrate continua a comportamentului
sau observatiile vor fi facute la intervale regulate? Desi frecventa raspunsului este o masura
comuna a comportamentului, durata comportamentului sau alte caracteristici sunt uneori
masurate. Mai mult, dupa cum veti observa mai tarziu in acest capitol, probleme statistice apar
uneori, precum variabilitate excesiva in comportamentul inregistrat, lucru care trebuie remediat.
O discutie cu privire la alte probleme asociate cu cercetarea design-urilor cu un singur subiect
este necesara in completarea scurtei noastre introduceri (vezi, spre exemplu, Kratochwill &
Levin, 1992)

In analizele comportamentale aplicate, metodele care sunt dezvoltate in cadrul unei


analize experimentale a comportamentului sunt aplicate problemelor sociale relevante. aceste
13
aplicatii sunt frecvent mentionate ca modificare ale comportamentului, dar cand sunt aplicate pe
populatii clinice se prefera termenul de terapie comportamentala (Wilson, 1978). Terapia
comportamentala este vazuta de multi psihologi ca fiind o abordare mult mai eficienta pentru
tratamentul clinic decat cea bazata pe un model psihodinamic. In loc sa cautam radacinile
problemei inauntrul inconstientului,terapia comportamentala se focuseaza asupra
comportamentelor observabile. Spre exemplu, comportamentele auto-stimulatoare (ex: balansari
prelungite ale corpului, privitul luminilor sau rotire) care adesea caracterizeaza copii autisti pot fi
conceptualizate ca si comportamente aflate sub controlul intariri neprevazute. In acest fel,
clinicienii si profesorii sunt capabili sa controleze frecventa ocurentei lor prin folosirea tehnicilor
de modificare comportamentala. (vezi Lovaas, Newsom, & Hickman, 1987). Numeroase studii
publicate arata cum modificarea comportamentului si terapia comportamentala poate fi folosita
cu succes pentru a schimba comportamentul de balbait, copii si adulti normali si cu insuficiente
mentale, pacienti de psihiatrie si multi altii. Abordarile bazate pe analizele comportamentale
aplicate au fost folosite de asemenea cu succes de catre psihologii scolari in sarcini educationale
(vezi Kratochwill & Martenss, 1994). O sursa importanta pentru aceste studii publicate este
Journal of Applied Behavior Analysis (Jurnalul Analizei Comportamentale Aplicate).

Caracteristicile experimentelor cu un singur subiect

• Cercetatorii manipuleaza o variabila independenta in experimentele cu un subiect;


prin urmare, aceste design-uri permit un control mai riguros decat studiile de caz.
• In experimentele cu un singur subiect, observatiile de baza sunt primele
inregistrate pentru a descrie cum anume este comportamentul unui individ (si
pentru a prezice cum va fi in viitor) fara tratament.
• Comportamentul de baza si cel de dupa interventie (tratament) sunt comparate
folosind inspectarea vizuala a observatiilor inregistrate/filmate.

Concep Experimentul cu un singur subiect, dupa cum spune si numele, in mod normal
t cheie se focuseaza asupra unei examinari a schimbarii comportamentale la un singur
individ sau, cel mult, cativa indivizi. Totusi, dupa cum vom vedea mai tarziu in acest
capitol, si comportamentul unui singur „grup” de indivizi poate fi tinta. Intr-un
experiment cu un singur subiect cercetatorul contrasteaza conditiile de tratament
pentru un individ a carui comportament a fost monitorizat continuu. Asadar, variabila
independenta de interes (de obicei un tratament) este manipulata sistematic pentru un
singur individ. Desing-urile experimentale cu un singur subiect sunt o alternativa
importanta la metoda studiului de caz relativ necontrolata (Kazdin, 1982).
Experimentele cu un singur subiect au mai multe avantaje decat experimentele cu
grupuri multiple descrise in chenarul 10.1
Avantajele designurilor cu un singur subiect fata de cele de grup:
mai putin poate fi mai mult

14
Designurile experimentale care utilizeaza un singur subiect pot fi mai potrivite decat cele
cu mai multe grupuri pentru anumite tipuri de cercetare aplicata (vezi Hersen si Barlow, 1976). O
astfel de situatie este atunci cand cercetarea este directionata catre schimbarea comportamentala a
unui individ specific. De exemplu, rezultatul unui experiment de grup poate conduce la
recomandari despre ce tratamente anume sunt eficiente „in general” in modificarea
comportamentului. Nu este posibil sa se precizeze, cu toate acestea, efectul acelui tratament
asupra oricarui individ particular, plecand de la media grupului. Kazdin (1982) rezuma aceasta
caracteristica a experimentelor individuale: „Poate ca cel mai evident avantaj (a designurilor
experimentale cu un singur subiect) este ca metodologia permite investigarea clientului individual
si evaluarea tratamentului pentru client” (pagina 482).
Un alt avantaj al experimentelor cu un singur subiect fata de experimentele cu mai multe
grupuri experimentale implica problema etica legata de ascunderea tratamentului care poate
aparea in cercetarea clinica. Intr-un design cu mai multe grupuri, un tratament potential folositor
trebuie ascuns indivizilor pentru a asigura un grup de control care satisface cerintele de validitate
interna. Deoarece experimentele cu un singur subiect compara conditiile de „non-tratament” si
„tratament” in cadrul aceluiasi individ, problema ascunderii tratamentului poate fi evitata. Mai
mult, investigatorii care fac cercetare clinica au des dificultati in a castiga acces la destui clienti
pentru a face un experiment cu mai multe grupe. De pilda, un clinician poate fi capabil sa
identifice doar cativa clienti cu claustrofobie (frica excesiva de spatii inchise). Experimentul
individual asigura o solutie practica la problema investigarii concluziilor cauza-efect atunci cand
putini participanti sunt disponibili.

Etapele experimentelor cu un singur subiect

- Prima etapa a experimentelor cu un singur subiect este de obicei o faza de observare sau
etapa de baza. In timpul acestei etape cercetatorii inregistreaza comportamentul
subiectului inainte de orice tratament. Cercetatorii clinicieni de obicei masoara frecventa
comportamentului-tinta in cadrul unei unitati de timp, ca o zi sau o ora. De exemplu, un
cercetator poate nota in timpul unui interviu de 10 minute de cate ori face un copil excesiv
de timid contact vizual, numarul de migrene dintr-o saptamana raportat de o persoana care
sufera de migrene sau numarul pauzelor verbale facute pe minut de o persoana care sufera
de balbism cronic. Utilizand inregistrarile de baza, initiale, cercetatorii sunt capabili sa
descrie comportamentul inainte de a acorda un tratament. Cel mai important, directia de
baza permite cercetatorilor sa prezica ce comportament va fi probabil in viitor, fara
tratament (Kazdin, 1998). Desigur, in afara de cazul in care acel comportament este
monitorizat, cercetatorii nu stiu cu siguranta ce comportament viitor este probabil, dar
masuratorile de baza le permite sa prezica ce le rezerva viitorul. Figura 10.2 ilustreaza
aceasta functie a inregistrarilor de baza. In exemplul ipotetic, toate cele trei masuratori ale
tendintei generale (media, mediana, modul) converg in predictia viitorului comportament.
Observatiile actuale asupra comportamentelor complexe sunt probabile sa nu demonstreze

15
aceasta uniformizare si cercetatorii trebuie sa considere avantajele si dezavantajele ale
diferitelor masuratori ale tendintei centrale.
- O data ce cercetatorii observa faptul ca acel comportament al individului este relativ stabil
– adica arata o fluctuatie redusa intre intervalele de inregistrare – ei introduc o interventie
(tratament).
- Urmatorul pas este sa inregistreze comportamentul individului cu aceleasi masuratori
utilizate in timpul etapei de baza. Prin compararea comportamentului observat imediat
dupa interventie cu performanta de baza, cercetatorii sunt capabili sa determine efectul
tratamentului. Efectul tratamenului este vazut cel mai usor utilizand un grafic al
inregistrarilor comportamentale. Pastrati in minte faptul ca putem prezice ce
comportament va fi probabil fara tratament; acest lucru este reprezentat prin linia punctata
in figura 10.2. Prin observarea vizuala a diferentei dintre comportamentul ulterior
tratamentului si ce a fost prezis ca se va intampla fara tratament, putem infera daca
tratamentul a schimbat efectiv comportamentul individului. Traditional, analiza
experimentelor cu un singur subiect nu a implicat utilizarea testelor de semnificatie
statistica, dar a existat o oarecare controversa legata de acest aspect (Kratochwill si
Brody, 1978). Mai tarziu in acest capitol vom discuta cateva dintre problemele care pot sa
apara cand observarea vizuala este utilizata pentru a determina daca un tratament a fost
eficient (vezi si Kazdin, 1998).

Designuri experimentale specifice

- In designul ABAB, baza, faza initiala (A) si faza de tratament (B) sunt alternate pentru a
determina efectul tratamentului asupra comportamentului.
- Cercetatorii concluzioneaza faptul ca tratamentul cauzeaza schimbarea comportamentala
cand comportamentul se schimba sistematic o data cu introducerea si retragerea
tratamentului.
- Interpretarea efectului cauzal al tratamentului este dificil in designul ABAB daca acel
comportament nu revine la nivelele de baza cand tratamentul este intrerupt.
- Consideratii etice pot retine psihologii de la a utiliza designul ABAB.
- In designuri cu mai multe faze de baza, un efect al tratamentului este vizibil cand
comportamentele din mai mult de o faza de baza se schimba doar ca urmare a introducerii
unui tratament.
- Mai multe faze de baza pot fi observate intre indivizi, comportamente sau situatii.
- Interpretarea efectului cauzal al tratamentului este dificil in designuri cu mai multe faze de
baza cand schimbarile sunt vazute intr-o etapa de baza inaintea unei interventii
experimentale; acest lucru se poate intampla cand efectele tratamentului sunt abstracte,
generale.

Designul ABAB

16
Cercetatorii utilizeaza designul ABAB pentru a demonstra ca acel comportament se
schimba sistematic atunci cand alterneaza conditiile “non-tratament” si “tratament”. O etapa
initiala de baza (A) este urmata de o etapa de tratament (B), apoi de o revenire la directia de baza
(A) si apoi de o alta etapa de tratament (B). Deoarece tratamentul este inlaturat in timpul celei de-
a doua etape A si orice imbunatatire in comportament este probabil sa fie reversibila in acest
moment, acest design mai este numit si design reversibil. Cercetatorul care utilizeaza designul
ABAB observa daca acel comportament se schimba imediat dupa introducerea unei variabile de
tratament (primul B), daca acel comportament este reversibil atunci cand tratamentul este
intrerupt (al doilea A) si daca acel comportament se imbunatateste iar atunci cand tratamentul
este reintrodus (al doilea B). Daca acel comportament se schimba dupa introducerea si
intreruperea tratamentului, cercetatorul castiga probe considerabile ca tratamentul a cauzat
schimbarea comportamentala.
Horton (1987) a utilizat un design ABAB pentru a evalua efectele screening-ului
(ecranare) facial asupra comportamentului maladaptiv al unei fetite de 8 ani, cu un handicap
mental sever. Screening-ul facial este o tehnica ce produce o usoara aversiune, implicand
acoperirea fetei (de exemplu cu o bucata de panza usoara) atunci cand are loc comportamentul
indezirabil. Cercetari anterioare aratasera ca aceasta tehnica este eficienta in reducerea frecventei
unor comportamente de auto-vatamare cum ar plesnirea peste fata. Horton a cautat sa determine
daca ar reduce frecventa loviturilor de lingura la acea fetita, in timpul mesei. Batutul lingurii o
oprea pe acea fata de la a cina alaturi de colegii ei de clasa, la scoala pentru copii speciali la care
mergea. Lovitul era distructiv nu numai din cauza zgomotului, ci si din cauza faptului ca ducea
deseori la aruncarea de mancare pe podea sau la scaparea lingurii pe jos.
1. O defintie clara a izbirii lingurii a fost facuta pentru a o distinge de miscarile normale cu
lingura.
2. Apoi, un para-specialist a fost antrenat sa observe si sa administreze tratamentul. O
numaratoare a frecventei a fost utilizata pentru a evalua amplitudinea loviturilor de
lingura in timpul fiecarei sesiuni de 15 minute de masa. In timpul perioadei initiale sau de
baza, para-specialistul inregistra frecventa si, o data cu fiecare ocurenta a raspunsului,
spunea “nu lingura”, o apuca pe fetita cu blandete de incheietura mainii si ii intorcea
mana spre farfurie. Procedura a fost inregistrata video si un observator independent a
vizionat filmele si a inregistrat frecventa ca o masura de control a fidelitatii. Fidelitatea
inter-observatori a fost de aproximativ 96%. Etapa de baza s-a desfasurat timp de 16 zile.
3. Prima etapa de tratament a inceput in ziua 17 si a durat 16 zile. De fiecare data cand era
observata lovirea lingurii, para-specialistul a continuat sa ofere feed-back-ul corectiv de
“nu lingura” si intorcea mana fetei spre farfurie. Cu toate acestea, para-specialistul acum
mai si tragea baveta din panza peste fata fetitei, pentru 5 secunde. Intreruperea screening-
ului facial era conditionata de faptul ca participantul sa nu loveasca pentru 5 secunde.
4. Prima faza de tratament era urmata de a doua perioada de baza si de o alta faza de
tratament. Observatiile in urma tratamentului au mai fost facute la 6, 10, 15 si 19 luni.
Figura 10.4 arata schimbarile in frecventa comportamentului de lovire a lingurii de catre
fata, ca functie a fazelor de baza si de tratament alternante. Screening-ul facial a fost eficient nu

17
numai in reducerea acestui comportament in timpul fazelor de tratament; observatiile care au
urmarit in continuare au aratat ca lovirea lingurii era absenta la cateva luni dupa. Dupa faza
tratamentului final, fata nu mai necesita supervizare directa in timpul mesei nici la scoala, nici
acasa si i se permitea sa manance cu colegii ei. A fost o dovada clara ca aplicarea screening-ului
facial a fost responsabil pentru eliminarea lovirii lingurii. Screening-ul facial a fost singurul
tratament administrat si inspectarea vizuala a figurii 10.4 arata ca acel comportament s-a
schimbat sistematic o data cu introducerea si intreruperea tratamentului. Tehnica screening-ului
facial a fost o procedura de succes pentru controlarea comportamentului maladaptativ al copiilor
mici, atunci cand alte proceduri, mai putin deranjante, au esuat.

Probleme metodologice asociate cu design-urile ABAB

1. O problema metodologica majora care apare uneori contextul procedurii ABAB poate
fi ilustrata prin observarea inca o data a rezultatelor din studiul lui Horton (1987) reprezentat in
figura 10.4. In a doua etapa de baza, cand aplicarea screening-ului facial a fost intrerupta, lovirea
lingurii s-a intensificat. Aceasta inseamna ca imbunatatirea observata in etapa anterioara de
tratament a fost reversibila. Cum ar fi fost daca acel comportament al lovirii lingurii ar fi ramas
scazut cand tratamentul a fost intrerupt ? Ce poate concluziona cercetatorul despre eficacitatea
tratamentului cand comportamentul din a doua etapa de baza nu revine la cel care era in prima
etapa de baza ? In cutia 10.2 descriem motivele pentru care comportamentul ar putea sa nu revina
la nivelul de baza atunci cand tratamentul este intrerupt.

Cutia 10.2 De ce intoarcerea la comportamentul initial poate sa nu se produca


in designul reversibil

Un motiv pentru care comportamentul poate sa nu revina la nivelul de baza este ca acel
comportament poate sa nu fie asteptat in mod logic sa se schimbe o data ce tratamentul a dus la
imbunatatiri. Acest lucru se intampla in situatii in care tratamentul implica invatarea de noi
abilitati de catre indivizi. De exemplu, un tratament al unui cercetator ar putea fi invatarea unui
individ cu dizabilitati de dezvoltare cum sa realizeze o activitate la munca. O data ce abilitatea
este invatata, este putin probabil sa fie dezvatata (sa revina la nivelul initial) atunci cand
tratamentul este intrerupt. Solutia la aceasta problema este simpla. Cercetatorii nu ar trebui sa
utilizeze designul ABAB atunci cand se asteapta in mod logic ca acel comportament-tinta nu va
reveni la nivelul de baza atunci cand tratamentul este intrerupt.
Ce alte motive sunt pentru ca acel comportament sa nu revina la nivelul de baza in a doua
etapa ? O posibilitate este ca o variabila, alta decat variabila de tratament, a cauzat schimbarea
comportamentului in primul schimb de la etapa initiala la cea de tratament. De exemplu,
individul poate primi atentie crescuta de la personal sau prieteni in timpul tratamentului. Aceasta
atentie crescuta – mai degraba decat tratamentul – poate cauza imbunatatirea comportamentului.
Daca atentia persista chiar daca tratamentul specific este intrerupt, schimbarea comportamentala

18
este probabil sa persiste de asemenea. Aceasta explicatie sugereaza o confuzie intre variabila de
tratament cu alta, un factor necontrolat (ca atentia).
Este de asemenea posibil ca, desi tratamentul a cauzat imbunatatirea comportamentala,
alte variabile au preluat controlul noului comportament. Din nou, putem considera efectul atentiei
asupra comportamentul. Cand familia si prietenii sunt martori la o schimbare comportamentala,
pot acorda atentie individului. Ganditi-va la lauda pe care o primesc oamenii atunci cand au slabit
sau au renuntat la fumat. Intarirea pozitiva in forma atentiei poate mentine schimbarea
comportamentala care a fost declansata de tratament si asa sa nu ne asteptam ca acel
comportament sa revina la nivelele de baza atunci cand tratamentul este intrerupt.
Daca pentru oricare motiv comportamentul nu revine la nivelele de baza cand tratamentul
este intrerupt, cercetatorii nu pot concluziona fara grija ca tratamentul a cauzat schimbarea
comportamentala (Kazdin, 1980, 1998). Cercetatorul trebuie sa examineze situatia cu atentie, cu
speranta ca va identifica variabilele care ar putea contamina variabila de tratament sau sa
realizeze o replicare a procedurii cu subiecti diferiti (Hersen si Barlow, 1976).

2. Cercetatorii se mai pot confrunta cu o problema etica atunci cand utilizeaza designul
ABAB. Sa presupunem ca tratamentul pare ca imbunatateste comportamentul individului
comparativ cu nivelul de baza. Este etic sa se intrerupa ceea ce pare a fi un tratament benefic ,
pentru a determina daca tratamentul intr-adevar a cauzat imbunatatirea ? Asa cum va puteti
imagina, intreruperea unui tratament benefic nu poate fi justificata in toate cazurile. Unele
comportamente pot fi amenintatoare vietii sau sa se constituie intr-o debilitate extrem de mare si
nu ar fi etic sa se indeparteze tratamentul o data ce este observat un efect pozitiv. De exemplu,
unii copii autisti manifesta comportamente de auto-vatamare precum lovirea capului. Daca un
cercetator clinic are succes in reducerea frecventei acestui comportament, nu ar fi etic sa se
intrerupa tratamentul pentru a intruni cerintele designului ABAB. Din fericire, exista un design
experimental cu un singur caz, care nu implica intreruperea tratamentului si care ar putea fi
potrivit in aceste situatii – designul cu multiple puncte de plecare.

Design-ul cu multiple baseline-uri (puncte de plecare)

Design-ul cu multiple puncte de plecare sau baseline-uri utilizează, de asemenea, stadiul


iniţial şi stadiul de tratament, dar nu implică întreruperea tratamentului ca în cazul design-ului
ARAB. Aşa cum sugerează şi numele, în cazul acestui tip de design cercetătorii stabilesc mai
multe puncte de plecare. Astfel se demonstrează eficienţa studiului arătând că există modificări în
mai mult de o situaţie iniţială, după introducerea tratamentului.
Un exemplu de design cu multiple baseline-uri este tratarea comportamentului unei
persoane în diferite situaţii. În aceat caz, primul pas este înregistrarea comportamentului (de
exemplu agresivitatea unui copil) aşa cum se manifestă în mod normal în diverse situaţii (acasă,
în clasă, după şcoală). Cercetătorul stabileşte frecvenţa iniţială a comportamentului în fiecare
situaţie (de aici punctele de plecare multiple). În continuare tratamentul este introdus doar în una
dintre situaţii (ex. acasă), dar nu şi în celelalte situaţii. Monitorizarea continuă în toate situaţiile

19
specificate. Elementul cheie este aplicarea tratamentului într-o singură situaţie, nu şi în celelalte.
Comportamentul în condiţia de tratament ar trebui să se îmbunătăţească, în timp ce în celelalte ar
trebui să rămână neschimbat. Următorul pas este aplicarea tratamentului în a doua situaţie (în
timp ce în prima poate continua), lăsând a treia situaţie la nivelul iniţial. Din nou,
comportamentul este de asteptat să se modifice în situaţia de tratament, nu şi în cealaltă. Ultimul
pas este administrarea tratamentului şi în a treia situaţie; ca şi anterior, ne aşteptăm la o
modificare a comportamentului după tratament. Ideea cheie care stă la baza eficienţei design-ului
cu baseline-uri multiple este demonstrarea modificării comportamentale doar prin introducerea
tratamentului.
Există o serie de variaţii ale design-ului cu baseline-uri multiple, în funcţie de o serie de
criterii: multiple puncte de plecare pentru mai mulţi indivizi, sau pentru mai multe
comportamente ale aceluiaşi individ, sau pentru acelaşi individ în situaţii diferite. Deşi par
complexe, design-urile cu multiple puncte de plecare sunt frecvent folosite şi sunt uşor de înţeles.
În continuare vom descrie fiecare tip de design de acest fel, folosind un exemplu de aplicaţie în
cercetare.
În design-ul cu multiple puncte de plecare interindividual, longitudinal, baseline-urile sunt
stabilite pentru indivizi diferiţi. Când comportamentul fiecărui individ devine stabil, se intervine
prin tratament asupra unui singur individ din lot, apoi pentru încă unul şi aşa mai departe. La fel
ca în cazul tuturor design-urilor cu puncte de plecare multiple, tratamentul este introdus în
momente diferite pentru fiecare baseline (în acest caz, pentru fiecare individ). Dacă tratamentul
este eficient, atunci o schimbare în comportament apare imediat după aplicarea sa la fiecare
individ.
Un exemplu de utilizare al unui designului cu baseline-uri multiple vine din domeniul
psihologiei sportului. Allison şi Ayllon (1980) au fost interesaţi să evalueze eficienţa unei metode
de antrenament care implică mai multe tehnici comportamentale privind dobândirea abilităţilor în
fotbal, tenis, gimnastică. Deşi aceştia au constatat că metoda a fost eficientă pentru fiecare sport,
vom descrie în continuare testarea eficienţei antrenamentului comportamental pentru dobândirea
abilităţilor în fotbal. Participanţii la acest experiment erau membri de rezervă într-un program
municipal de fotbal, aleşi pentru că "le lipseau complet abilităţile fundamentale în fotbal" (p.
299).
Abilitatea care urma să fie dobândită în studiul lui Allison şi Ayllon (1980) era blocarea.
Abilitatea de blocare a fost definită operaţional, în termeni a opt elemente, variind de la prezenţa
corpului în spatele liniei de grămadă la menţinerea contactul corporal până la fluier.
Antrenamentul comportamental implica proceduri specifice puse în aplicare de către antrenorul
echipei, inclusiv feedback-ul verbal sistematic, întărirea pozitivă şi negativă, şi câteva alte tehnici
comportamentale. Experimentatorul a stabilit iniţial nivelul de bază pentru câţiva membri ai
echipei de fotbal, în condiţii de "antrenare standard". În cadrul procedurii de antrenare standard,
antrenorul utiliza instrucţiuni verbale, oferea ocazional indicaţii sau aprobare verbală, şi, atunci
când executarea era incorectă, „informa jucătorii ţipând şi, uneori, comenta prostia jucătorului,
lipsa de curaj, de atenţie, sau chiar mai rău” (p. 300). Pe scurt, acesta era un exemplu foarte des
întâlnit de antrenament negativ.

20
Experimentatorul şi un al doilea observator au înregistrat frecvenţa de blocaje corecte
făcute în seturi de 10 încercări. Antrenamentul comportamental a inceput, în conformitate cu
design-ul cu multiple puncte de plecare, la momente diferite pentru fiecare din cei partu jucători
de fotbal. Rezultatele acestei intervenţii sunt prezentate în figura 10.5. La toţi cei patru indivizii,
antrenamentul comportamental s-a dovedit a fi eficace în creşterea frecvenţei de blocaje corecte
executate. Acordul dintre cei doi observatori asupra performanţei de blocare a variat de la 84% la
94%, indicând faptul că observaţiile asupra comportamentului sunt fiabile. Îndemânarea s-a
modificat pentru fiecare jucator din momentul introducerii antrenamentului comportamental.
Astfel, există dovezi în acest design-ul cu baseline-uri că metoda de antrenare a provocat
schimbarea în performanţă pentru fiecare jucător.
Figura 10.5 Baseline-uri multiple care evidenţiază procentul de blocaje executate corect
de către patru jucători, în situaţia de antrenament standard, versus antrenament comportamental
Un al doilea tip de design cu baseline multiplu implică stabilirea a două sau mai puncte de
plecare, prin observarea comportamentelor diferite la aceeaşi persoană (un design cu baseline-uri
multiple intraindividuale, dar intercomportamentale). Un tratament se aplică iniţial unui
comportament, apoi la altul, şi aşa mai departe. Dovezile pentru o relaţie de cauzalitate între
tratament şi comportament sunt obţinute dacă modificările pentru fiecare comportament se obţin
imediat după ce este aplicat tratamentul. De exemplu, Gena, Krantz, McClannahan, şi Poulson
(1996) au încercat să predea cateva comportamente afective sociale adecvate unor tineri cu
autism. După cum au arătat cercetătorii, copiii cu autism prezintă adesea comportamente
inadecvate afectiv, care limitează posibilităţile acestora de a comunica eficient cu ceilalţi şi de a
dezvolta relaţii interpersonale. Tratamentul a inclus laude verbale şi jetoane (interschimbabile
pentru recompense), care au fost oferite imediat după răspunsurile afective corecte, în trei sau
patru categorii comportamentale. Comportamente ţintă au fost selectate din urmatoarele:
exprimarea aprecierii, vorbirea despre lucruri preferate, râzând despre absurdităţi, exprimarea
empatiei şi neplacerii. Inspecţia vizuală a înregistrărilor comportamentale dovedeşte eficacitatea
tratamentului. Asa cum cere design-ul cu puncte de plecare multiple, comportamente afective
diferite s-au schimbat imediat după introducerea intervenţiei pentru fiecare dintre ele.
A treia variaţie majoră asupra design-ul cu puncte de plecare multiple presupune stabilirea
a două sau mai multe baseline-uri pentru comportamentul unei persoane în diferite situaţii, un
design cu baseline multiplu în situatii diferite. De exemplu, aşa cum am descris atunci când am
prezentat design-ul cu puncte de plecare multiple, un cercetător ar putea stabili baseline-ul care
indică frecvenţa comportamentului agresiv al unui copil la domiciliu, în clasă, şi la o unitate de
ingrijire postşcolara. Ca şi în alte variante de acestui model, tratamentul este aplicat în momente
diferite şi înregistrările comportamentale sunt examinate pentru a determina sistematic
modificările de comportament dupa introducerea de tratamentului.
Hartl şi Frost (1999), au tratat cu succes o femeie de 53 de ani care suferea de o tulburare
compulsivă de adunare de obiecte. Dezordinea din casa ei a limitat cu aproximativ 70% spaţiul de
locuit, astfel încât camerele nu mai puteau fi utilizate pentru scopul lor originar. In camera TV,
de exemplu, ziare, facturi plătite şi neplătite, scrisori şi alte elemente au fost îngrămădite 1 metru
pe canapea şi împrăştiate pe podea, îngropând o masuta de cafea. În alte camere şi holuri erau

21
numeroase daruri pe care clientul le-a cumpărat fara nici un beneficiar special în minte, gramezile
atingând tavanul. Tratamentul a constat „antrenament în luarea deciziilor şi categorizare,
expunere şi acomodare la aruncarea lucrurilor, şi restructurare cognitivă ... fiecare grefate în
contextul sesiunilor de săptămânale de debarasare" (p. 454) Un design cu multiple baseline-uri în
situaţii diferite este utilizat, în acest caz situaţiile diferite reprezentând camerele diferite din casă.
Pentru a măsura progresele cercetatorii au calculat ”raţii de mizerie” pe baza proporţiei de metri
pătrati din cameră acoperţi cu deseuri. Tratamentul a început în bucătărie, în timp ce patru camere
suplimentare reprezentau nivelul de bază; după mai multe şedinte de tratament în bucătărie,
cercetatorii au mutat tratamentul în altă cameră, şi aşa mai departe. Fiecare sesiune a durat
aproximativ 2 ore, iar numărul total de sesiuni a continuat pentru mai mult de un an. Un grafic
care arată tratamentul şi situaţiile de bază (camere), a furnizat dovezi clare că raţiile de mizerie
"au scăzut substanţial în fiecare din camerele ţintă o dată ce tratamentul a fost aplicat" în camera
respectivă (p. 456).

Probleme metodologice asociate cu design-ul cu puncte iniţiale multiple

* Cum stabilim cate baseline-uri sunt necesare?

Ca în multe alte aspecte de cercetare a unui singur caz, nu există un răspuns scurt şi rapid
pentru întrebarea "Cât de multe referinte am nevoie sa stabilesc?" Minimul este clar două puncte
iniţiale de refeinţă, dar acest lucru este în general considerat inadecvat. Trei sau patru baseline-uri
sunt recomandate într-un design-ul cu puncte iniţiale multiple (Hersen & Barlow, 1976).

* Ce se întâmplă dacă înainte de intervenţie comportamentul se modifică ?

Problemele pot apărea în oricare dintre design-urile cu baseline-uri multiple atunci când
schimbările de comportament sunt observate înainte de administrarea tratamentului. Motivele
acestor schimbări premature nu sunt întotdeauna clare. Logica desgn-urilor cu puncte iniţiale
multiple depinde de modificările de comportament care au loc imediat după introducerea
tratamentului. Astfel, atunci când modificările performanţei din baseline apar înainte de
implementarea tratamentului, este greu de concluzionat că tratamentul a fost eficace. Dacă au loc
modificări înainte de tratament doar în una din situaţiile iniţiale (mai ales dacă există o explicaţie
logică pentru schimbare pe baza unor factori de procedură sau situaţionali), design-ul cu baseline-
uri multiple poatet fi interpretat cu un anumit grad de încredere. De exemplu, Kazdin şi Erickson
(1975) au folosit un design-ul cu multiple puncte de plecare interindividual pentru a ajuta
pacienţii cu dizabilităţi mentale să raspundă instrucţiunilor. Participanţii care au urmat
instrucţiunile au fost recompensaţi cu cereale glazurate şi cu laude, şi această intervenţie a fost
introdusă în fiecare din cele patru grupuri, în diferite momente temporale. Performanţa s-a
schimbat în mod direct proportional cu aplicarea procedurii de întărire pozitivă în trei grupe, dar
nu şi în al patrulea. În acest grup, care a avut cel mai lung baseline, comportamentul s-a
îmbunătăţit treptat după intervenţie. Cercetatorii au sugerat în mod rezonabil că acest lucru a avut

22
loc pentru că indivizii în acest grup au văzut alţi participanţi care se conformau instrucţiunilor şi
le-au imitat apoi comportamentul".

* Ce se întâmplă dacă tratamentul se generalizează şi pentru alte comportamente sau


situaţii?

O problemă întâlnită uneori în design-urile cu multiple puncte de plecare apare atunci


când schimbările într-un comportament se generalizează la alte comportamente sau situaţii. Când
Hartl şi Frost (1999) au tratat cu succes o femeie pentru tendinţa compulsivă de a aduna lucruri,
s-ar putea specula că tratamentul într-o cameră din casa ei ar duce la o scădere a dezordinei în
alte camere. Astfel de scăderi nu au fost observate însă, iar dezordinea chiar a crescut uşor în
dormitor, care a servit drept cameră de control, fără nici o intervenţie.
În confruntarea cu posibilile probleme de generalizare, cercetătorii trebuie să ţină cont de
maxima "O uncie de prevenire este valorează cât o jumătate de kilogram de cură." În cazul în
care modificarea comportamentului unui individ este de natură să afecteze comportamentele
celorlalţi, sau comportamentul într-o singură situaţie este de natură să influenţeze
comportamentul într-o altă situaţie, sau schimbarea unui anumit comportament este de natură să
afecteze alte comportamente, design-urile cu baseline-uri multiple pot fi să fie modificate sau
abandonate (Kazdin, 1998). Din păcate, a anticipa dacă modificările vor avea loc simultan în mai
multe baseline-uri nu este întotdeauna uşor, dar aceste probleme par a fi excepţii relativ rare
(Kazdin, 1998). Ceea ce este clar, însă, este faptul că implementarea unui tratament este eficientă
folosind un design-urile cu mai multe puncte de plecare dacă modificările comportamentale
urmează direct aplicarea tratamentului în fiecare baseline.

Probleme şi Limitări Comune tuturor Designurilor cu Un Singur Subiect

• Interpretarea efectului unui tratament poate fi dificilă în cazul în care nivelul iniţial prezintă o
variabilitate excesivă sau creşteri/descreşteri în tendinţele comportamentale.
• Problema validităţii externe scăzute în cazul experimentelor cu un singur subiect poate fi
reduse prin testarea pe grupuri mici de indivizi.

Probleme legate de înregistrarea nivelurilor iniţiale O înregistrare ideală a situaţiei iniţiale


şi a răspunsului la o intervenţie sunt afişate în panoul A din figura 10.6. Comportamentul în
timpul etapei de bază este foarte stabil, şi apar modificări de comportament imediat după
aplicarea tratamentului. Dacă aceastea ar fi rezultatele primelor etape fie ale un design ABAB sau
ale unui design cu baseline-uri multiple, am putea demonstra că tratamentul nostru este eficient în
modificarea comportamentului. Cu toate acestea, să luăm în considerare etapele de bază şi
tratamentul indicat în panoul B din Figura 10.6. Deşi comportamentul dorit se pare prezintă o
creştere a frecvenţei în urma unei intervenţii, punctele de referinţă indică o mare variabilitate.
Este dificil să ştie dacă tratamentul a produs schimbarea comportamentului sau acesta doar s-a

23
întâmplat să fie în creştere. În general, este greu să se decidă dacă o intervenţie a fost eficace
atunci când există o variabilitate excesivă în liniile de referinţă.
Există mai multe moduri de a confrunta această problemă a variaţiei excesive a punctelor de
plecare. O modalitate este de a căuta în situaţia în sine factori care ar putea determina variaţiile şi
care ar putea fi eliminaţi. Prezenţa unui anumit membru al personalului, de exemplu, ar putea fi
cauza schimbării în comportamentul unui pacient psihiatric. O altă abordare este de „a aştepta" –
a efectua în continuare măsurători până când comportamentul se stabilizează. Desigur, nu este
posibil să se prevadă când şi dacă acest lucru se va întâmpla. Aplicarea tratamentului înainte de
stabilizarea comportamentului ar periclita interpretarea clară a rezultatului. O ultimă modalitate
este de a face faţă unei variabilităţi excesive este de a calcula o medie a punctelor iniţiale. Prin
evidenţierea unei înregistrări comportamentale folosindu-se medii ale mai multor puncte,
cercetătorii pot reduce, uneori, "aspectul" de variabilitate (Kazdin, 1978).
Panoul C din Figura 10.6 ilustrează o altă problemă potenţială care poate apărea atunci când
liniile de bază indică o tendinţă crescătoare sau descrescătoare. În cazul în care scopul
intervenţiei a fost de a creşte frecvenţa comportamentului, tendinţa de scădere indicată în panoul
C nu ridică probleme de interpretare. O intervenţie care a inversat tendinţa de scădere poate fi
considerată ca o dovadă că tratamentul a fost eficace. În cazul în care scopul intervenţiei a fost de
a reduce frecvenţa unui comportament, problema ar fi mai gravă. Această situaţie este ilustrată în
panoul de D. Aici vom vedea o tendinţă descrescătoare în etapa de bază şi reducerea continuă a
frecvenţei în faza de tratament. Ar fi dificil să ştie dacă tratamentul a avut un efect, deoarece
scăderea în urma intervenţiei ar putea fi din cauza intervenţie sau o continuare a tendinţei de
referinţă. Atunci când o intervenţie este de aşteptat să aibă un efect în aceeaşi direcţie ca o
tendinţă de bază, următoarea modificare de intervenţie trebuie să fie mult mai marcantă decât cea
indicată în panoul D pentru a susţine concluzia că tratamentul ar fi fost eficace (Kazdin, 1978).
Această problemă devine şi mai ingrijoratoare, deoarece în demonstrarea efectului tratamentului
într-un model cu un singur subiect, de obicei, comportamentul pacientului este inspectat vizual.
Este adesea dificil de a spune ce constituie o schimbare "marcantă" în procesul verbal-
comportamental (a se vedea, de exemplu, Parsonson & Baer, 1992). În aceste circumstanţe, este o
idee bună să se completeze observaţiile comportamentale cu alte mijloace de evaluare, cum ar fi a
face comparaţii cu indivizi "normali" sau să se ceară evaluări subiective de la persoane
familiarizate cu individul.

Problema validităţii externe. O critică frecventă în modelele de cercetare cu un singur subiect


este că rezultatele au validitate externă limitată. Cu alte cuvinte, experimentul cu un singur
subiect pare să aibă aceeaşi limitare ca metoda de studiu de caz. Deoarece fiecare persoană este
unică, se poate argumenta că nu există nici o modalitate de a şti dacă efectul unei intervenţii
anume va fi generalizat la alte persoane. Există mai multe motive, însă, ca validitatea externă a
rezultatelor din experimente cu un singur subiect să nu fie limitată.
În primul rând, tipurile de intervenţie utilizate în experimente cu un singur subiect sunt
adesea potente şi produc frecvent schimbări dramatice şi considerabile în comportament (Kazdin,
1978). În consecinţă, aceste tipuri de tratamente pot adesea fi generalizate altor persoane. Alte

24
dovezi pentru generalizarea efectelor pe baza experimentelor „un singur subiect” vin din
utilizarea design-urilor cu multiple baseline-uri. Un design cu multiple puncte iniţiale
interindividual, de exemplu, este adesea în măsură să evidenţieze succesul unei anumite
intervenţii în modificarea comportamentului a mai multor persoane. În mod similar, punctele de
referinţă multiple în diferite situaţii şi comportamente pot atesta validitatea externă a efectului
unui tratament.
Poate cea mai bună metodă pentru a stabili o validitate externă a efectului unui tratament
în cazul unui experiment cu un singur subiect este de a testa un singur grup de subiecţi.
Procedurile asociate cu modele cu un singur subiect sunt uneori folosite în grupuri mici de
indivizi. De exemplu, Kadzin şi Erickson (1975) au descoperit că încurajările pozitive au
îmbunătăţit reacţiile la instrucţiuni în grupuri mici de persoane cu dizabilităţi mintale.
Cercetatorii au putut să demonstreze că un tratament a fost, în medie, eficient pentru un grup mic
de participanţi, precum şi pentru fiecare persoană din grup. Într-un fel, efectul tratamentului a
fost replicat de cateva ori pe membrii grupului. Experimentele cu un singur subiect ca acestea
oferă dovezi impresionante atât pentru validitatea internă cât şi pentru cea externă.

REZUMAT

Două dintre cele mai importante design-uri de cercetare cu un singur subiect sunt studiul
de caz şi experimentul cu un singur subiect, sau design-ul cu n-mic. Metoda de studiu de caz
poate fi o sursă importantă de ipoteze despre comportament, poate oferi o oportunitate pentru
inovare clinică (de exemplu, încercarea de noi abordări în terapie), poate permite studiul intensiv
al fenomenelor rare, poate contesta presupuneri, şi poate oferi sprijin pentru o tentativă de teorie
psihologică. Studiul intensiv al indivizilor care este semnul distinctiv al metodei de studiu de caz
este numit cercetare idiografică, şi poate fi privit ca un instrument complementar abordării
nomothetice (care caută legi generale sau principii), de asemenea caracteristică psihologiei.
Problemele apar atunci când metodele studiului de caz sunt folosite pentru a trage concluzii
cauză-efect, sau atunci când inadecvările în colectarea şi interpretarea datelor nu sunt identificate.
Metoda de studiu de caz implică, de asemenea problemele potenţiale de generalizare a
concluziilor bazate pe studiul unui singur individ. Mai mult decât atât, "dramaticile" rezultatele
obţinute de la unele studii de caz, deşi pot oferi cercetătorilor perspective importante, sunt deseori
acceptate ca fiind valabile de către persoane care nu sunt conştiente de limitele acestei metode.
B.F. Skinner a dezvoltat analiza experimentală a comportamentului. Analiza
comportamentală aplicată caută să aplice principiile derivate dintr-o analiză experimentală a
comportamentului în situaţii relevante din punct de vedere social. Metodologia majoră a acestor
abordări este experimentul cu subiect unic, sau de cercetare restrânsă. Deşi există multe tipuri de
modele cu un singur subiect, cele mai frecvente sunt desugn-urile ABAB şi design-urile cu
puncte de refetinţă multiple.
Un design ABAB, sau model de inversare, permite unui cercetător să confirme un efect al
tratamentului, arătând cum comportamentul se schimbă sistematic cu condiţiile de non-tratament
(nivelul de bază) şi tratament. Problemele metodologice apar în acest design atunci când un

25
comportament care s-a schimbat în etapa primului tratament (B) nu revine la stadiul iniţial atunci
când tratamentul este retras în cea de-a doua base-line (A). Când se întâmplă acest lucru, este
dificil să se stabilească faptul dacă tratamentul a fost responsabil pentru schimbarea iniţială.
Cercetătoru se poate confrunta cu probleme etice atunci când se utilizează proiectarea ABAB
dacă un tratament care s-a dovedit a fi benefic este retras în timpul celei de-a doua faze.
Design-ul cu multiple puncte iniţiale demonstrează eficienţa unui tratament prin faptul că
modificarea comportamentală peste valoarea iniţială la mai mult de o situaţie de referinţă este
urmare a introducerii tratamentului. Punctele iniţiale de referinţă se stabilesc pentru prima dată la
indivizi diferiţi, sau pe comportamente sau în situaţii diferite ale aceluiaşi individ. Probleme
metodologice apar atunci când comportamentul nu se schimbă imediat după introducerea unui
tratament sau atunci când un efect al tratamentului se generalizează la alte persoane, alte
comportamente, sau alte situaţii.
Problemele de variabilitate excesivă a nivelurilor iniţiale, precum şi creşterea sau
descreşterea lor sunt dificil de interpretat în rezultatele studiilor. Problema de variabilitate iniţială
excesivă poate fi abordată căutând şi înlăturând sursele de variabilitate, prin extinderea timpului
de observaţie iniţial, sau calculând media punctelor iniţiale pentru a elimina "aspectul" de
variabilitate. Creşterea sau descreşterea punctelor iniţiale de referinţă pot impune cercetătorului
să gasească alte tipuri de dovezi pentru eficacitatea tratamentului. În cele din urmă, modelul cu
un singur subiect este adesea criticat pentru lipsa sa de validitate externă. Cu toate acestea,
deoarece tratamentele de obicei produc schimbări substanţiale în comportament, aceste schimbări
pot fi de multe ori uşor de reprodus la diferiţi indivizi. Utilizarea unui singur grup de subiecţi
(cercetări restrânse) poate, de asemenea, oferi dovezi imediate privind generalizarea
interindividuală.

26