Sunteți pe pagina 1din 30

ANALIZA PERFORMANŢELOR PE BAZA CONTULUI DE

REZULTAT

1. Rentabilitatea – criteriu de performanţă reflectat în contul de profit şi


pierdere

Rentabilitatea este categoria economică ce exprimă capacitatea întreprinderii de a


obţine profit, ceea ce reflectă performanţa acesteia. Obiectivul major al întreprinderii este atât
mărirea averii participanţilor la viaţa întreprinderii (acţionari, salariaţi, creditori, stat), cât şi
creşterea valorii sale, pentru asigurarea propriei dezvoltări. Realizarea acestui obiectiv este
condiţionată de desfăşurarea unei activităţi rentabile, care să permită remunerarea factorilor
de producţie şi a capitalurilor utilizate, indiferent de provenienţă.
Orice afacere implică o investiţie care are drept consecinţă rezultatul aşteptat de
investitor. Cu cât acest rezultat este mai mare, cu atât se pot forma noi surse disponibile
pentru alte investiţii în diverse scopuri: stimularea partenerilor, asigurarea propriei dezvoltări,
crearea de rezerve. Rentabilitatea unei afaceri rezultă din comensurarea efectelor concretizate
în venituri cu eforturile depuse reflectate în cheltuielile aferente.
După modul în care se realizează comparaţia între efecte şi eforturi, în analiza
rentabilităţii se utilizează două serii de indicatori de evaluare care se exprimă în mărimi
absolute şi în mărimi relative. Indicatorii în mărimi absolute se obţin sub forma unor marje,
(diferenţe) între venituri şi cheltuieli, iar indicatorii în mărimi relative se obţin sub forma unor
rate (rapoarte) între diverse rezultate şi cheltuielile sau capitalurile utilizate.
Marjele prin ele însele caracterizează insuficient gradul de rentabilitate al
întreprinderii, deoarece pot exista unităţi foarte rentabile cu marje mici şi invers, rentabilităţi
slabe cu marje mari. Numai ratele caracterizează real gradul de rentabilitate, exprimând în
modul cel mai sintetic eficienţa cheltuielilor sau a utilizării capitalurilor.
Analiza rentabilităţii se realizeză pe baza datelor din contul de rezultat Profit şi
pierdere, situaţie financiară anuală redactată în termeni de flux, care cuprinde ansamblul
fluxurilor patrimoniale ce permit crearea bogăţiei plecând de la ansamblul cheltuielilor şi
veniturilor. Soldul net al contului (creditor sau debitor) reflectă performanţa
(contraperformanţa) întreprinderii, respectiv capacitatea acesteia de a genera fluxuri viitoare
de numerar prin utilizarea resurselor existente.
Prezentarea contului de rezultat poate fi realizată în două moduri : după natură şi după
funcţii (destinaţie). În prima variantă contul de rezultat este redat sub formă de tabel, în debit
înregistrând cheltuielile, iar în credit veniturile.

Structurarea contului de profit şi pierdere sub formă tabelară permite determinarea


marjelor de rentabilitate pe cinci niveluri după cum urmează:

1
Cheltuieli pe tipuri de activităţi Venituri pe tipuri de activităţi
1. Cheltuieli de exploatare 1. Venituri din exploatare
(+) A.Rezultatul din exploatare (-)
2. Cheltuieli financiare 2. Venituri financiare
(+) B. Rezultatul financiar (-)
(+) C. Rezultatul curent (A+B) (-)
3.Cheltuieli extraordinare 3. Venituri extraordinare
(+) D.Rezultatul extraordinar (-)
Cheltuieli totale Venituri totale
(+) E. Rezultatul brut (C+D) (-)
Impozit pe profit
(+)F. Rezultatul net al exerciţiului (-)

Reglementările contabile româneşti armonizate (OMFP 3055/2009) preferă formatul


contului după natură în listă, dar Nota explicativă 4 Analiza rezultatului din exploatare cere
detalierea acestui rezultat şi după destinaţie.
Studiul modului de determinare a rezultatului constituie preambulul analizei
rentabilităţii, al analizei financiare, al diagnosticului financiar şi al evaluării întreprinderii.
Pornind de la rezultat, se defineşte capacitatea de autofinanţare a întreprinderii, autofinanţarea
şi conceptul de cash-flow, care sunt la originea conceptului de flux de trezorerie.

2. Analiza structurală a contului de profit şi pierdere. soldurile intermediare de gestiune

2.1. Contul de profit şi pierdere

Face parte din situaţiile financiare de închidere a exerciţiului financiar, este un


document contabil de sinteză, ce prezintă rezultatul activităţii întreprinderii şi astfel măsoară
performanţele firmei în cursul unei perioade de gestiune. În calitate de componentă a
situaţiilor financiare contul de profit şi pierdere prezintă un dublu interes:

• permite determinarea rezultatului global dar şi formarea unei aprecieri de ansamblu


asupra performanţelor financiare ale perioadei de gestiune;
• oferă posibilitatea unei recapitulări în întregime a elementelor de venituri şi cheltuieli
ce au contribuit la obţinerea rezultatului dar şi la identificarea factorilor (favorabili sau
nefavorabili) care l-au influenţat.

Utilizatorii informaţiilor degajate de această situaţie financiară sunt:


• investitorii (acţionari actuali şi potenţiali);
• manaaerii;
• creditorii financiari;
• clienţii;
• statul;
• publicul;
• analiştii financiari, etc.

2
Componentele contului de profit şi piedere sunt trecute într-o anumită ordine, de aşa
manieră încât fiecare linie să arate utilizatorului care este situaţia societăţii.
Modul de prezentare a contului de profit şi pierdere diferă de la o ţară la alta, după
conţinutul informaţional şi forma de prezentare.

Există două forme de prezentare1

1) După conţinutul informaţional se • contul de profit şi pierdere cu prezentarea


distinge: veniturilor şi cheltuielilor după natura lor;
cont de profit şi pierdere cu prezentarea după
destinaţie a cheltuielilor de exploatare.

2) După forma de prezentare • sub formă de listă (vertical) se prezintă formarea


deosebim: din treaptă în treaptă a rezultatului exerciţiului,
• sub formă de cont (tablou bilateral) unde, în partea
stângă, se prezintă cheltuielile şi profitul, iar, în
partea dreaptă, veniturile şi pierderile.

Aceste modele sunt recomandate de Directiva a IV-a a Uniunii Europene.

A. Contul de profit şi pierdere - format listă - după natura cheltuielilor


1. Mărimea netă a cifrei de afaceri
2. Variaţia stocurilor de produse finite si lucrări în curs de execuţie
3. Lucrări efectuate de întreprindere, pentru sine, înregistrate în activ
4. Alte venituri din exploatare
5. a) Cheltuieli cu materiile prime şi materiale consumabile
b) Alte cheltuieli externe
6. Cheltuieli de personal:
a) Salarii şi alte drepturi de personal
b) Cheltuieli sociale, cu menţionarea separată a celor care acoperă pensiile
7. a) Corectările de valoare privind cheltuielile de constituire, imobilizările corporale
şi necorporale
b) Corectările de valoare privind elementele activului circulant, în măsura în care
ele depăşesc corectările normale de valoare în cadrul întreprinderii
8. Alte cheltuieli de exploatare
9. Venituri care provin din participaţii, cu menţionarea separată a celor ce provin de
întreprinderile legate.
10. Venituri care provin din alte valori mobiliare şi din alte creanţe ale activului
imobilizat, cu menţionarea separată a celor ce provin de la întreprinderile legate
11. Alte dobânzi şi venituri asimilate, cu menţionarea separată a celor ce provin de la
întreprinderile legate
12. Corectările de valoare privind imobilizările financiare şi valorile mobiliare
aparţinând activului circulant
13. Dobânzi şi cheltuieli asimilate, cu menţionarea separată a celor ce vizează
întreprinderile legate
14. Impozitul asupra rezultatului care provine din activităţile ordinare
15. Rezultatul care provine din activităţi ordinare, după impozitare

1
Vâlceanu Gh., Robu V., Gerogescu N., Analiză economico-financiară, Ediţia a-II-a, Editura Economică,
Bucureşti, 2005, pag. 239

3
16. Venituri extraordinare
17. Cheltuieli extraordinare
18. Rezultatul extraordinar
19. Impozitul asupra rezultatului extraordinar
20. Alte impozite care nu figurează în posturile anterioare
21. Rezultatul exerciţiului

B. Contul de profit şi pierdere - format cont - după natura cheltuielilor


Cheltuieli Sume Venituri Sume
1 .Reducerea stocului de produse finite 1. Mărimea netă a cifrei de afaceri
şi lucrări în curs
2. a) Cheltuieli cu materiile prime şi 2. Creşterea stocurilor de produse finite
materialele consumabile şi lucrări în curs
b) Alte cheltuieli externe 3. Lucrări efectuate de întreprinderi
pentru sine şi capitalizate
3. Cheltuieli cu personalul 4. Alte venituri de exploatare
a) Salarii 5. Venituri care provin din participaţii,
cu menţionarea separată a celor ce
provin de la întreprinderile asociate
b) Cheltuieli sociale.cu menţionarea 6. Venituri ce provin din alte valori
separată a celor care acoperă pensiile mobiliare şi din alte creanţe ale activului
imobilizat, cu menţionarea separată a
celor ce provin de la întreprinderile
asociate
4. a) Corectările de valoare privind 7. Alte dobânzi şi venituri asimilate, cu
cheltuielile de constituire, imobilizări menţionarea separată a celor ce provin
corporale şi necorporale de la întreprinderile asociate
b) Corectările de valoare privind REZULTATUL CE PROVINE DIN
elementele activului circulant ACTIVITĂŢILE CURENTE, DUPĂ
IMPOZITARE (PIERDERE)
5. Alte cheltuieli de exploatare 8. Venituri extraordinare
6. Corectările de valoare privind
imobilizările financiare şi valorile
mobiliare aparţinând activului circulant
7. Dobânzi şi cheltuieli asimilate, cu
menţionarea separată a celor ce provin
de la întreprinderile asociate
8. Dobânzi şi cheltuieli asimilate, cu
menţionarea separată a celor ce provin
de la întreprinderile asociate
9. Dobânzi şi cheltuieli asimilate, cu
menţionarea separată a celor ce provin
de la întreprinderile asociate
10. Impozitul asupra rezultatului care
provine din activităţile curente
11. REZULTATUL CE PROVINE DIN
ACTIVITĂŢILE CURENTE, DUPĂ
IMPOZITARE (PROFIT)
12. Cheltuieli extraordinare

4
13. Impozitul asupra rezultatului
extraordinar
14. Alte impozite ce nu figurează la
posturile anterioare
REZULTATUL EXERCIŢIULUI REZULTATUL EXERCIŢIULUI
(PROFIT) (PIERDERE)

2.2. Soldurile intermediare de gestiune

Structura contului de profit şi pierdere pe cele trei tipuri de activităţi permite


calcularea unor solduri de acumulări băneşti potenţiale, destinate să îndeplinească o anumită
funcţie de remunerare a factorilor de producţie şi de finanţare a activităţii viitoare, denumite
solduri intermediare de gestiune (SIG).
Realizarea acestui obiectiv presupune o tratare prealabilă a contului de profit şi
pierdere pentru a pune în evidenţă: modul de funcţionare şi rentabilitatea întreprinderii ca
marjă comercială, producţie a exerciţiului, valoare adăugată, excedent brut de exploatare,
rezultat al exploatării, rezultat curent şi rezultat net al exerciţiului.
Tabelul 2.1.
Tabloul Soldurilor Intermediare de Gestiune
Nr.
Elemente de calcul Poziţia în CPP
Crt.
1 Venituri din vânzarea mărfurilor (ct 707) 03
2 Cheltuieli privind mărfurile (ct 607) 14
3 Marja comercială (1-2)
4 Producţia vândută (ct 701 - 706 +708) 02
5 Variaţia stocurilor (ct 711 +/-) 06/07
6 Producţia imobilizată (ct 721 + 722) 08
7 Producţia exerciţiului (4 +5+6)
8 Consumuri intermediare inclusiv cheltuieli provenite de la terţi(gr.60, 11+12+13+24
exclusiv 607, gr.61, gr.62, exclusiv 621)
9 Valoarea adăugată (3+7-8)
10 Venituri din subvenţii de exploatare (7411) 05
11 Cheltuieli cu impozitele şi taxele (gr.63) 26
12 Cheltuieli cu personalul (gr 64 +621) 15
13 Excedentul (deficitul) brut din exploatare (9+10-11-12)
14 Alte venituri din exploatare şi venituri dinjprovizioane 09+20+23+31
15 Alte cheltuieli din exploatare 24
16 Cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele 18+21+29
17 Rezultatul din exploatare (13+14-15-16)
18 Venituri financiare 42
19 Cheltuieli financiare 49
20 Rezultatul curent (17+18-19)
21 Venituri extraordinare 54
22 Cheltuieli extraordinare 55
23 Rezultatul extraordinar (21-22)
24 Rezultatul brut al exerciţiului (20+23)
25 Impozitul pe profit 62
26 Rezultatul net al exerciţiului (24-25)

5
Soldurile intermediare de gestiune reprezintă, de fapt, etape succesive în formarea
rezultatului final. Construcţia indicatorilor se realizează în cascadă pornind de la cel mai
cuprinzător (producţia exerciţiului+marja comercială) şi încheind cu cel mai sintetic
(rezultatul net al exerciţiului).
Fiecare sold intermediar de gestiune reflectă rezultatul gestiunii financiare la treaptă
respectivă de acumulare.

Marja comercială (Mc)

• se referă la activitatea comercială desfăşurată de agentul economic, de distribuţie sau


la partea pur comercială a întreprinderilor producătoare;
• devine mai semnificativă ca informaţie în activitatea de analiză şi gestionare cu cât ea
este determinată mai detaliat, respectiv pe produse sau grupe de produse. Este
denumită şi marjă brută şi se exprimă adesea ca procent din cifra de afaceri (volumul
vânzărilor).

• Venituri din vânzarea mărfurilor


- Cheltuieli privind mărfurile vândute
= Marja comercială

Producţia exerciţiului (Pe)

• se calculează, de către întreprinderile industriale. Include valoarea bunurilor şi


serviciilor „fabricate" de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru
nevoile proprii.
• cuprinde trei elemente: producţia vândută, producţia stocată (variaţia stocurilor) şi
producţia imobilizată.

• Producţia vândută
+ Variaţia producţiei stocate
+ Producţia imobilizată
= Producţia exerciţiului

Nefiind un sold intermediar de gestiune, ci un post al contului de rezultate, cifra de


afaceri reprezintă un indicator global al vânzărilor, din activitatea de distribuţie şi cea de
producţie (obţinut prin însumarea vânzărilor de mărfuri şi a producţiei vândute).

Valoarea adăugată (Va)

• Reprezintă plusul de valoare (bogăţie) obţinut peste consumurile


intermediare provenite de la terţi.
• Permite aprecierea contribuţiei întreprinderii la crearea produsului intern,
evidenţiază şi gradul de integrare pe verticală.
La nivel microeconomic, valoarea adăugată este un indicator ce permite măsurarea
puterii economice a întreprinderii, ce se poate determina prin două procedee:
• ca diferenţă între producţia exerciţiului (obţinută prin raportarea marjei comerciale la
producţia exerciţiului) şi consumurile de bunuri şi servicii furnizate de la terţi
(consumurile intermediare) pentru producţia respectivă.

6
• Producţia exerciţiului
+ Marja comercială
- Consumuri intermediare (Cheltuieli cu materii prime, materiale şi
cheltuieli cu lucrări şi servicii executate de terţi)
= Valoarea adăugată

• prin adiţionarea elementelor ce compun valoarea adăugată respectiv remuneraţiile


tuturor factorilor ce participă la procesul producţiei, inclusiv a statului, cât şi
autofinanţarea întreprinderii, respectiv, cheltuielile de personal, cheltuieli financiare,
impozitele, taxele şi vărsămintele asimilate, legate de activitatea întreprinderii,
cheltuielile cu amortismentele, impozitul pe profit, partea de rezultat trecut la rezerve,
alte elemente de valoare adăugată.

• Cheltuieli cu personalul
+ Impozite şi taxe
+ Dobânzi
+ Amortizare
+ Dividende
+ Profit reinvestit
= Valoarea adăugată

Excedentul brut al exploatării (EBE)

• corespunde rezultatului economic al întreprinderii generat de operaţiile de exploatare


independent de politica financiară, politica de amortizare şi de provizioane constituite,
fapt ce determină să fie considerat ca indicator esenţial în analizele de gestiune şi în
efectuarea analizelor comparative între întreprinderi.
Rolul excedentului brut al exploatării, poate fi urmărit sub trei aspecte:
• este o măsura a performanţelor economice ale întreprinderii. Un EBE suficient de
mare va permite întreprinderii reînnoirea imobilizărilor sale prin amortizări, acoperirea
riscurilor din provizioanele constituite şi asigurarea finanţării sale care antrenează
cheltuieli financiare, iar diferenţa va fi distribuită statului (impozit pe profit),
acţionarilor (dividende) şi/sau conservată prin autofinanţare.
• este independent de politica financiară, de politica de investiţii (nu ţine cont de
deciziile întreprinderii privind modalităţile de calcul a amortizării), de politica de
dividend (deciziile întreprinderii privind repartizarea profitului net), de politica fiscală
şi de elementele extraordinare (nu ia în\calcul impozitul pe profit şi rezultatul
extraordinar)
• reprezintă o resursă financiară fundamentală pentru întreprindere.
EBE constituie primul nivel al analizei privind formarea trezoreriei globale a
întreprinderii, deci punctul de pornire în tabloul fluxurilor de trezorerie.
EBE se calculează prin două metode:

• Metoda substractivă:
• Valoarea adăugată
+ Subvenţii pentru exploatare
- Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate
- Cheltuieli cu personalul
= Excedentul brut al exploatării

7
• Metoda aditivă:
• Rezultatul exploatării
+ Cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele aferente exploatării
+ Alte cheltuieli de exploatare
- Venituri din provizioane privind exploatarea
- Alte venituri din exploatare
= Excedentul brut al exploatării

Rezultatul exploatării (Re)

• Evaluează rentabilitatea economică a unei întreprinderi şi corespunde activităţii


normale şi curente a întreprinderii, include şi operaţiunile efectuate în exerciţiile
anterioare dar aferente exerciţiului curent. Nu este luată în calcul activitatea
corespunzătoare operaţiilor financiare şi extraordinare.
• Permite compararea performanţelor întreprinderilor ce au politici financiare diferite.
• Cunoaşte două modalităţi de calcul:

• ca diferenţă dintre totalul veniturilor din exploatare (Ve) şi totalul cheltuielilor din
exploatare (Che)

• Venituri din exploatare


- Cheltuieli din exploatare
= Rezultatul exploatării

Această relaţie de calcul fundamentează strategii şi politici pe. care le adoptă


managementul întreprinderii pentru a ameliora rezultatul său. Variantele posibile sunt:
majorarea veniturilor sau diminuarea cheltuielilor, în condiţiile menţinerii constante a celuilalt
factor; sporirea ambelor componente cu respectarea restricţiei ca ritmul creşterii veniturilor să
devanseze ritmul de creştere a! cheltuielilor.
• pornind de la mărimea EBE:

• Excedent brut din exploatare


+ Alte venituri din exploatare
- Alte venituri din provizioane
- Cheltuieli cu amortizările şi provizioanele
- Alte cheltuieli de exploatare
= Rezultatul exploatării

Rezultatul curent (Re)

• Reprezintă rezultatul tuturor operaţiilor curente, obişnuite ale întreprinderii, fiind


determinat atât de rezultatul exploatării curente, cât şi de cel al activităţii financiare,
permiţând şi aprecierea impactul politii financiare a întreprinderii asupra rentabilităţii.

• Rezultatul exploatării
+ Venituri financiare
- Cheltuieli financiare
= Rezultatul curent

8
Rezultatul extraordinar

• Sintetizează rezultatul concretizat în profit sau pierdere generat de operaţii de gestiune


sau capital cu caracter extraordinar şi se calculează astfel:

• Venituri extraordinare
- Cheltuieli extraordinare
= Rezultatul extraordinar

Mărimea rezultatului extraordinar constituie o informaţie importantă, în special


pentru potenţialii investitori.

Rezultatul net al exerciţiului (Rn)


• Exprimă, în mărimi absolute, rentabilitatea netă sau pierderile aferente activităţii
întreprinderii, după deducerea din veniturile totale a cheltuielilor totale şi a
impozitului pe profit.

• Rezultatul curent (+/-)


• Rezultatul extraordinar (+/-)
- Cheltuieli cu impozitul de profit (ct. 691)
= Rezultatul net al exerciţiului (+/-)

Rezultatul net al exerciţiului este mărimea care urmează să fie supusă deciziei de
repartizare de către adunarea generală a acţionarilor sau asociaţilor, după caz.

Studii de caz.

3. Analiza cheltuielilor întreprinderii

Cheltuielile unei întreprinderi reflectă sub formă valorică întregul consum de factori de
producţie sau de resurse materiale, umane şi financiare efectuat pentru fabricarea şi vânzarea
producţiei. Nivelul, dinamica şi structura acestor cheltuieli reflectă în mod sintetic activitatea
întreprinderilor industriale pe linia folosirii eficiente a resurselor de care dispun, iar reducerea
nivelului lor trebuie să reprezinte un obiectiv principal pentru toţi agenţii economici în
vederea sporirii eficienţei întregii activităţi desfăşurate.

3.1. Analiza dinamicii şi structurii cheltuielilor totale ale întreprinderii.


Cheltuielile totale ale întreprinderii se structurează după mai multe criterii, unul
important în funcţie de care se grupează şi în contul de profit şi pierdere fiind natura acestora.
Potrivit acestui criteriu, cheltuielile totale cuprind:
- cheltuieli de exploatare;
- cheltuieli financiare;
- cheltuieli extraordinare.
Ct = Ce + C f + Cex
În mod corespunzător veniturile totale obţinute din activitatea unei întreprinderi
cuprind:

9
- venituri de exploatare;
- venituri financiare;
- venituri extraordinare.
Vt =Ve +V f +Vex
Pentru analiza cheltuielilor totale este necesar să se calculeze modificările absolute şi
procentuale intervenite în nivelul acestora, astfel:
∆Ct = Ct1 − Ct 0
∆Ct Ct1
∆Ct % = × 100 sau ∆Ct % = I Ct − 100 = × 100 − 100
Ct 0 Ct 0
În funcţie de mărimea şi semnul modificărilor intervenite se pot face aprecieri cu privire
la creşterea sau scăderea cheltuielilor totale efective faţă de cele prevăzute sau din perioada de
bază. În procesul de analiză se pot calcula şi influenţele fiecărei categorii de cheltuieli asupra
modificării cheltuielilor totale ale întreprinderii prin aplicarea metodei balanţiere astfel:
- ∆ Cet = Ce1 − Ce0
C

C
- ∆ Cft = C f1 − C f 0
- ∆ Cext = Cex1 − Cex0
C

În cadrul analizei este necesar să se studieze şi structura cheltuielilor totale pe cele 3


categorii. În acest scop se va calcula ponderea fiecărei categorii de cheltuieli în cheltuielile
totale, precum şi modificarea acestor ponderi:
Ce ; C f ; Cex
G= ×100
Ct
∆G = G1 − G0
În funcţie de mărimea şi semnul modificărilor intervenite în nivelul lui „G”, se pot face
aprecieri cu privire la modificările intervenite în structura cheltuielilor totale în perioada
curentă faţă de cea prevăzută sau cea din perioada de bază.
Analiza structurii cheltuielilor totale se mai poate efectua ţinând seama şi de alte
posibilităţi de grupare a cheltuielilor întreprinderii. Astfel, în funcţie de dependenţa acestor
cheltuieli faţă de variaţia volumului fizic al producţiei, cheltuielile totale se împart cheltuieli
variabile şi cheltuieli fixe:
Ct = Cv + C f
Dacă se ţine seama de modul de repartizare a cheltuielilor pe produse se poate face o
grupare în cheltuieli directe şi cheltuieli indirecte:
Ct = Cd + Ci
Cheltuielile directe sau cele indirecte se pot grupa pe categorii sau elemente de
cheltuieli în cheltuieli materiale şi cheltuieli salariale efectuate în cadrul întreprinderii.
Ţinând seama de aceste grupări se poate adânci analiza dinamicii şi structurii
cheltuielilor totale prin calcularea modificărilor absolute şi procentuale pe fiecare categorie de
cheltuieli, precum şi a ponderii fiecărei categorii de cheltuieli în cheltuielile totale.

3.2. Analiza cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale.


Pentru aprecierea eficienţei cheltuielilor efectuate de către o întreprindere este necesar
să se calculeze nivelul cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale ale întreprinderii. Acest
indicator numit şi rată de eficienţă a cheltuielilor totale se calculează prin raportarea
cheltuielilor totale la veniturile totale şi înmulţit cu 1000:
Ct C + C f + Cex
Ct / 1000 Vt = ×1000 = e ×1000
Vt Ve +V f +Vex

10
Ţinând cont de modul de calcul al indicatorului, ca raport între efort şi efect, o reducere
a nivelului cheltuielilor la 1000 lei venituri relevă o situaţie favorabilă respectiv de creştere a
eficienţei cheltuielilor totale.
Pornind de la acest model de corelaţie, modificarea cheltuielilor totale la 1000 lei
venituri totale se explică prin modificarea veniturilor totale şi a cheltuielilor totale ale
întreprinderii ale căror influenţe se calculează cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ:
∆Ct / 1000 Vt = Ct1 / 1000 V t − Ct 0 / 1000 V t
Ct 0 Ct 0
∆VCt t / 1000V = × 1000 − × 1000
t
Vt1 Vt 0
Ct1 Ct 0
∆CCtt / 1000V = × 1000 − × 1000
t
Vt1 Vt1
Modificarea nivelului cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale mai poate fi
explicată şi prin efectuarea unui alt tip de analiză factorială. În acest caz, nivelul cheltuielilor
totale la 1000 lei venituri totale se poate calcula în funcţie de structura sau ponderea
veniturilor întreprinderii pe cele 3 categorii şi de nivelul cheltuielilor la 1000 lei venituri pe
cele 3 categorii de venituri şi cheltuieli:
Ct / 1000 Vt =
∑g i × ci / 1000
100
unde: gi = ponderea veniturilor întreprinderii pe cele 3 categorii (
Vi Ve ;V f ;Vex
gi = ×100 = ×100 );
Vt Vt
ci / 1000 = nivelul cheltuielilor la 1000 lei venituri pe cele 3 categorii
sau rata de eficienţă a cheltuielilor pe cele 3 categorii (
Ce ; C f ; Cex
ci / 1000 = ×1000 ).
Ve ;V f ;Vex
Influenţa celor 2 factori asupra modificării cheltuielilor la 1000lei venituri se calculează
de asemenea cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ:
- ∆gC i
=
∑g 1i × c0i / 1000

∑g 0i × c0i / 1000
t / 1000 V t
100 100
- ∆cCi
=
∑ g1i × c1i / 1000 −
∑ g1i × c0i / 1000
t / 1000 V t
100 100
În finalul analizei este necesar să surprindem principalele măsuri ce trebuie întreprinse
pentru reducerea nivelului cheltuielilor totale la 1000lei venituri totale. În general acestea se
referă la:
a) preţurile de vânzare şi tarifele practicate pentru realizarea produselor şi
serviciilor trebuie să acopere costurile şi să permită obţinerea unui profit corespunzător;
b) adaptarea unei structuri optime de finanţare a mijloacelor economice;
c) valorificarea activelor fixe la valori cât mai mari precum şi onorarea la timp a
obligaţilor faţă de clienţi şi faţă de bugetul statului.

3.3. Analiza cheltuielilor de exploatare


Cheltuielile de exploatare deţin ponderea principală în cheltuielile totale ale
întreprinderii. Ele cuprind toate cheltuielile aferente ciclului de exploatare, respectiv pentru

11
aprovizionarea materiilor prime şi materialelor, stocarea acestora, producerea bunurilor şi
serviciilor şi desfacerea acestora.
Cheltuielile de exploatare pot fi grupate în 3 categorii:
- cheltuieli aferente producţiei vândute;
- cheltuieli aferente producţiei stocate;
- cheltuieli aferente producţiei imobilizate.
Ce = C pv + C ps + C pi
În mod corespunzător, veniturile de exploatare cuprind:
- venituri aferente producţiei vândute;
- venituri aferente producţiei stocate;
- venituri aferente producţiei imobilizate.
Ve =V pv +V ps +V pi
Indicatorul cu ajutorul căruia se apreciază eficienţa cheltuielilor de exploatare se
numeşte cheltuieli de exploatare la 1000lei venituri de exploatare sau rată de eficienţă a
cheltuielilor de exploatare şi se determină raportând nivelul cheltuielilor de exploatare la
veniturile de exploatare înmulţit cu 1000.
Ce C + C ps + C pi
Ce / 1000 Ve = ×1000 = pv ×1000
Ve V pv +V ps +V pi
Reducerea cheltuielilor la 1000lei venituri de exploatare arată o creştere a eficienţei
activităţii de exploatare prin îmbunătăţirea utilizării resurselor materiale, umane şi financiare
din fiecare fază a ciclului de exploatare (aprovizionare, producţie, desfacere).
Pornind de la acest model de corelaţie, modificarea se explică prin modificarea
veniturilor de exploatare şi a cheltuielilor de exploatare ale căror influenţe se calculează cu
metoda substituirilor în lanţ:
Ce Ce
∆VCee / 1000V = 0 × 1000 − 0 × 1000
e
Ve1 Ve0
Ce1 Ce0
∆CCee / 1000V = × 1000 − × 1000
e
Ve1 Ve1
Analiza se poate adânci prin luarea în considerare a celor 3categorii de venituri de
exploatare şi cheltuieli de exploatare. Analiza eficienţei cheltuielilor de exploatare poate fi
continuată pe baza unui alt model factorial, caz în care nivelul cheltuielilor de exploatare la
1000lei venituri de exploatare se poate stabili în funcţie de ponderea fiecărei categorii de
venituri de exploatare faţă de totalul veniturilor de exploatare şi de nivelul cheltuielilor de
exploatare la 1000lei venituri de exploatare pe cele 3 categorii:
Ce / 1000 Ve =
∑g j × c j / 1000
100
unde: g j - ponderea categoriilor de venituri de exploatare în totalul veniturilor
V pv ;V ps ;V pi
de exploatare ( g j = ×100 );
Ve
cj
- nivelul cheltuielilor la 1000lei venituri de exploatare pe cele 3
categorii sau rata de eficienţă a cheltuielilor de exploatare pe categorii (
C pv ; C ps ; C pi
cj = ×1000 ).
V pv ;V ps ;V pi
Influenţa celor 2 factori asupra ratei de eficienţă a cheltuielilor de exploatare se
determină cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ:

12
g
∆Cje / 1000V =
∑g 1j × c0 j / 1000

∑g 0j × c0 j / 1000
e
100 100
c
∆Cj e / 1000 V =
∑ 1 j × c1 j / 1000
g

∑ 1 j × c0 j / 1000
g
e
100 100
În cadrul cheltuielilor de exploatare, ponderea cea mai mare revine cheltuielilor aferente
producţiei vândute sau cheltuielile aferente cifrei de afaceri, fapt pentru care este necesară
aprofundarea analizei prin determinarea eficienţei cheltuielilor aferente cifrei de afaceri.
Pentru aprecierea eficienţei cheltuielilor aferente cifrei de afaceri se foloseşte
indicatorul cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri sau rata de eficienţă a cheltuielilor aferente
cifrei de afaceri, calculat ca un raport între cheltuielile aferente producţiei vândute sau cifrei
de afaceri şi veniturile aferente producţiei vândute înmulţit cu 1000:
C/ 1000 =
C pv
×1000 =
∑q × c ×1000
V pv ∑q × p
în care: q – volumul fizic al producţiei vândute;
c – costul complet pe o unitate de produs;
p – preţul unitar de vânzare.
Asupra modificării cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri influenţează 3 factori cu
acţiune directă, respectiv:
- modificarea structurii producţiei vândute;
- modificarea preţurilor de vânzare;
- modificarea costurilor complete pe o unitate de produs.
Modificarea volumului fizic al producţiei vândute nu influenţează în mod direct nivelul
cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri pentru că acţionează cu aceeaşi mărime atât asupra
numărătorului cât şi a numitorului relaţiei de calcul. Totuşi modificarea volumului fizic al
producţiei vândute influenţează în mod indirect nivelul cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri
prin intermediul costului pe unitatea de produs care se modifică în sens invers faţă de variaţia
volumului fizic al producţiei vândute pe seama cheltuielilor fixe ce revin pe unitatea de
produs.
În ceea ce priveşte modificarea structurii, deşi ea apare atât la numărător cât şi la
numitor, influenţa sa nu este nulă pentru că la numărător avem structura producţiei vândute
exprimată cu ajutorul costului în timp ce la numitor avem structura producţiei vândute
exprimată cu ajutorul preţului, iar raportul cost-preţ nu este constant pentru toate produsele, şi
deci, şi cele două posibilităţi de exprimare a structurii sunt diferite.
Calculul influenţelor celor 3 indicatori se realizează de asemenea cu ajutorul metodei
substituirilor în lanţ:
∆C/ 1000 = C1 / 1000 − C0 / 1000
1) influenţa modificării structurii producţiei vândute:
∆qC / 1000 =
∑q × c 1 0
×1000 −
∑q × c0 0
×1000
∑q × p 1 0 ∑q × p0 0

unde: q1 ×c0 - volumul efectiv al producţiei vândute exprimat în costul prevăzut;


q1 × p0 - volumul efectiv al producţiei vândute exprimat în preţul prevăzut;
q0 ×c0 - cheltuielile aferente cifrei de afaceri din perioada de bază;
q0 × p0 - cifra de afaceri previzionată.
2) influenţa modificării preţului de vânzare:
∆pC / 1000 =
∑q × c 1 0
×1000 −
∑q × c1 0
×1000
∑q × p 1 1 ∑q × p1 0

q1 ×co - volumul efectiv al producţiei vândute exprimat în costuri prevăzute;.

13
q1 × p1 - cifra de afaceri efectivă.
3) influenţa modificării costurilor pe unitatea de produs:
∆cC / 1000 =
∑q × c
1 1
×1000 −
∑q × c
1 0
×1000
∑q × p
1 1 ∑q × p
1 1

În finalul analizei este necesar să se studieze şi consecinţele modificării cheltuielilor la


1000 lei cifră de afaceri asupra principalilor indicatori economico-financiari ai întreprinderii
şi anume:
- asupra profitului aferent cifrei de afaceri;
- asupra eficienţei utilizării mijloacelor fixe;
- asupra eficienţei activelor circulante;
- asupra eficienţei utilizării forţei de muncă.

3.4. Analiza cheltuielilor întreprinderii în corelaţie cu volumul fizic al producţiei


În funcţie de corelaţia cu volumul fizic al producţiei, cheltuielile întreprinderii se împart
în cheltuieli variabile şi fixe. Cele variabile reprezintă acea categorie de cheltuieli care se
modifică o dată cu variaţia volumului fizic al producţiei. Această modificare poate fi strict
proporţională, caz în care cheltuielile variabile evoluează după o funcţie de tipul: Cv = a × Q ,
sau nonstrict proporţională când cheltuielile variabile evoluează după o funcţie: Cv = f (Q ) .
Dacă reprezentăm grafic evoluţia acestora, aceasta ar fi următoarea:

Din categoria cheltuielilor variabile fac parte cheltuielile cu materii prime şi materiale
directe; cheltuielile cu salariile directe precum şi o parte din cheltuielile legate de întreţinerea
şi funcţionarea utilajelor (cheltuieli legate de combustibil – energie).
Cheltuielile fixe sau constante reprezintă acele cheltuieli care în anumite limite ale
modificării volumului fizic al producţiei rămân constante. Din această categorie fac parte:
cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe, cheltuielile cu repartiţiile clădirilor
administrative, cheltuielile generale ale secţiilor şi ale întreprinderilor legate de administrarea
şi conducerea întreprinderii.
Dacă ar fi să reprezentăm grafic evoluţia acestor cheltuieli, acesta s-ar prezenta astfel:

14
Observăm deci că mărimea acestor cheltuieli nu este nelimitat constantă, ci peste un
anumit volum de activitate se modifică şi nivelul lor. Pe unitatea de produs, aceste cheltuieli
capătă un caracter variabil şi se modifică în sens invers în raport cu variaţia volumului
producţiei.
Ţinând seama de gruparea cheltuielilor întreprinderii în cheltuielile variabile şi fixe,
nivelul lor se poate determina însumând cele 2 categorii de cheltuieli:
Ct = Cv + C f
Rezultă deci că modificarea cheltuielilor totale se explică prin modificarea cheltuielilor
variabile şi a celor fixe ale căror contribuţii se pot calcula cu ajutorul metodei bilanţiere.
∆Ct = Ct1 − Ct 0
∆CCvt = Cv1 − Cv0
C
∆ Cft = C f1 − C f o
În cadrul analizei este necesar să se stabilească şi ponderea cheltuielilor variabile şi a
cheltuielilor fixe faţă de cheltuielile totale precum şi modificarea acestor ponderi, astfel:
Cv
GC v = ×100
Ct
Cf
GC f = ×100
Ct
∆G = G1 − G0
În funcţie de modificările absolute intervenite în mărimea cheltuielilor variabile sau
cheltuielilor fixe, precum şi în ponderea acestor categorii de cheltuieli se pot face aprecieri cu
privire la creşterea sau scăderea cheltuielilor variabile sau cheltuielilor fixe şi contribuţia lor
la modificarea cheltuielilor totale ale întreprinderii.
Analiza eficienţei cheltuielilor variabile
Pentru aprecierea eficienţei cheltuielilor variabile se folosesc indicatorii:
a) cheltuieli variabile la 1000 lei venituri din exploatare:
Cv
Cv / 1000 Ve = ×1000
Ve
b) cheltuieli variabile la 1000 lei cifră de afaceri:
C
Cv / 1000 CA = v × 1000
CA
Pentru analiza factorială a acestora vom utiliza următorul model:
Cv / 1000 =
∑q × c ×1000 v

∑q × p
Factorii care influenţează rata de eficienţă a cheltuielilor variabile sunt:
- structura producţiei vândute,
- preţurile unitare de vânzare;
- costurile variabile pe unitatea de produs.
Influenţele acestor factori se vor calcula cu ajutorul metodelor substituţiei în lanţ:
∆Cv / 1000 = Cv − Cv
1 / 1000 0 / 1000

1) ∆ Cv / 1000 =
q ∑q × c1 v0
× 1000 −
∑q × c
0 v0
× 1000
∑q × p1 0 ∑q × p
0 0

2) ∆ C v / 1000
p
=
∑q × c1 v0
× 1000 −
∑q × c
1 v0
× 1000
∑q × p 1 1 ∑q × p
1 0

15
3) ∆ Cv v / 1000 =
c ∑q × c1 v1
× 1000 −
∑q × c 1 v0
× 1000
∑q × p1 1 ∑q × p 1 1

Analiza eficienţei cheltuielilor fixe


Ca şi în cazul cheltuielilor variabile, pentru a aprecia eficienţa cheltuielilor fixe se
foloseşte indicatorul cheltuieli fixe la 1000 lei cifră de afaceri al cărui mod de calcul şi model
de analiză este următorul:
Cf Cf
Cf = ×1000 = ×1000
∑q × p
/ 1000
CA
∆C f / 1000 = C f1 / 1000 − C f 0 / 1000
C f0 C f0
1) ∆C f / 1000 = × 1000 − × 1000
CA

∑q × p1 1 ∑q 0 × p0
din care:
C f0 C f1
1.1) ∆C f / 1000 = × 1000 − × 1000
q

∑q × p 1 0 ∑q 0 × p0
C f0 C f1
1.2) ∆C f / 1000 = × 1000 − × 1000
p

∑q × p 1 1 ∑q × p 1 0

C C f1 C f0
2) ∆C f / 1000 = × 1000 − × 1000
f

∑q × p1 1 ∑q × p 1 1

Studii de caz

16
POZIŢIA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

1. Conceptul de poziţie financiară

Globalizarea solicită generalizarea instituţiilor şi instrumentelor. Norme cu circuit


internaţional, printre care se numără şi Standardele Internaţfenale de Contabilitate, au fost
emise şi instituite din necesitatea informării corecte, inteligibile, relevante, credibile a
utilizatorilor (investitori, creditori, furnizori, clienţi, public, etc.) asupra situaţiei financiare a
întreprinderilor, caracterizată prin: poziţia financiară, performanţă, modificarea poziţiei
financiare, capacitatea de a genera fluxuri de numerar şi echivalente de numerar.
Potrivit IAS 1, Prezentarea situaţiilor financiare, informaţiile privind nozitia
financiară vizează:
• resursele economice pe care le controlează şi care sunt utile pentru anticiparea
capacităţii întreprinderii de a genera fluxuri monetare în viitor;
• structura de finanţare, care este utilă pentru a anticipa nevoile viitoare de credite şi
posibilitatea obţinerii acestor credite;
• modul de repartizare a profiturilor şi fluxurilor viitoare de trezorerie, lichiditatea şi
solvabilitatea întreprinderii şi capacitatea sa de a se adapta schimbărilor mediului în
care îşi desfăşoară activitatea.

Informaţiile privind poziţia financiară sunt oferite în primul rând de bilanţ. De aceea,
analiza bilanţului, în viziune patrimonială, economică sau financiară furnizează diverşilor
utilizatori baza ştiinţifică a raţionamentelor necesare fundamentării deciziilor operaţionale şi
strategice2.

2. Surse informaţionale pentru analiza poziţiei financiare

• Bilanţul este procedeul de bază al contabilităţii care reflectă în expresie valorică, la un


moment dat, mijloacele economice şi sursele lor de finanţare, precum şi rezultatele
obţinute ca urmare a investirii, consumării şi reproducţiei capitalului3.
• Conform OMFP 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu
directivele europene, formatul bilanţului este următorul:

Active
A. Active imobilizate
/. Imobilizări necorporale
1. Cheltuieli de constituire
2. Cheltuieli de dezvoltare**
3. Concesiuni, brevete, licenţe, mărci comerciale, drepturi şi active similare, dacă
acestea au fost achiziţionate cu titlu oneros
4. Fondul comercial, în măsura în care acesta a fost achiziţionat cu titlu oneros
5. Avansuri şi imobilizări necorporale în curs de execuţie
//. Imobilizări corporale

2
Niculescu, M., Diagnostic financiar, voi. 2, Editura Economică. Bucureşti, 2005, pag. 243.
3
Bojian, O., Bazele contabilităţii - 2003, Editura Economică. Bucureşti, 2003, pag. 55

17
1. Terenuri şi construcţii
2. Instalaţii tehnice şi maşini
3. Alte instalaţii, utilaje şi mobilier
4. Avansuri şi imobilizări corporale în curs de execuţie
III. Imobilizări financiare
1. Acţiuni deţinute la entităţile afiliate
2. Împrumuturi acordate entităţilor afiliate
3. Interese de participare
4. Împrumuturi acordate entităţilor de care compania este legată în virtutea
intereselor de participare
5. Investiţii deţinute ca imobilizări
6. Alte împrumuturi
B. Active circulante
I. Stocuri
1. Materii prime şi materiale consumabile
2. Producţia în curs de execuţie
3. roduse finite şi mărfuri
4. Avansuri pentru cumpărări de stocuri
II. Creanţe
(Sumele care urmează să fie încasate după o perioadă mai mare de un an trebuie
prezentate separat pentru fiecare element.)
1. Creanţe comerciale
2. Sume de încasat de la entităţile afiliate
3. Sume de încasat de la entităţile de care compania este legată în virtutea intereselor
de participare
4. Alte creanţe
5. Capital subscris şi nevărsat
III. Investiţii pe termen scurt
1. Acţiuni deţinute la entităţile afiliate
2. Alte investiţii pe termen scurt
IV. Casa şi conturi la bănci
C. Cheltuieli în avans
D. Datorii: sumele care trebuie plătite într-o perioadă de până la un an
1. Împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni, prezentându-se separat împrumuturile
din emisiunea de obligaţiuni convertibile
2. Sume datorate instituţiilor de credit
3. Avansuri încasate în contul comenzilor
4. Datorii comerciale - furnizori
5. Efecte de comerţ de plătit
6. Sume datorate entităţilor afiliate
7. Sume datorate entităţilor de care compania este legată în virtutea intereselor de
participare
8. lte datorii, inclusiv datoriile fiscale şi datoriile privind asigurările sociale
E. Active circulante nete/datorii curente nete
F. Total active minus datorii curente
G. Datorii: sumele care trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an
1. Împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni, prezentându-se separat împrumuturile
din emisiunea de obligaţiuni convertibile
2. Sume datorate instituţiilor de credit
3. Avansuri încasate în contul comenzilor

18
4. Datorii comerciale - furnizori
5. Efecte de comerţ de plătit
6. Sume datorate entităţilor afiliate
7. Sume datorate entităţilor de care compania este legată în virtutea intereselor de
participare
8. Alte datorii, inclusiv datoriile fiscale şi datoriile privind asigurările sociale
H. Provizioane
1. Provizioane pentru pensii şi obligaţii similare
2. Provizioane pentru impozite
3. Alte provizioane
I. Venituri în avans
J. Capital şi rezerve
/. Capital subscris
1. Capital subscris vărsat
2. Capital subscris nevărsat
II. Prime de capital
III. Rezerve din reevaluare
IV. Rezerve
1. Rezerve legale
2. Rezerve statutare sau contractuale
3. Alte rezerve
V. Profitul sau pierderea reportat(ă)
VI. Profitul sau pierderea exerciţiului financiar

• Concepţia patrimonială priveşte bilanţul drept un inventar a tot ceea ce posedă şi a tot
ceea ce datorează o întreprindere, este un inventar al averii agentului economic folosit
pentru a măsura valoarea reală a patrimoniului.
• Succint structura bilanţului se prezintă astfel:

Imobilizări Capitaluri proprii


Stocuri Provizioane
Creanţe Datorii
Disponibilităţi
Investiţii pe termen scurt
Cheltuieli înregistrate în avans Venituri înregistrate în avans
TOTAL ACTIV TOTAL CAPITALURI PROPRII
ŞI DATORII
Figura 1. Structura bilanţului contabil

• Prezentarea bilanţului contabil nu este însă suficientă pentru a demara caracterizarea


situaţiei financiare, a rentabilităţii unei întreprinderi. De aceea trebuie avut în vedere,
modalitatea de prelucrare a bilanţului contabil cu scopul de a caracteriza echilibrul
financiar al întreprinderii şi solvabilitatea etc.
• Prin operaţiunile de rectificare şi reclasificare se asigură trecerea de la bilanţul
contabil la bilanţul financiar, în cadrul căruia posturile de activ sunt poziţionate
respectând criteriul de lichiditate, iar posturile de pasiv sunt poziţionate în virtutea
criteriului de exigibilitate.
• O structură sintetică a bilanţului financiar se prezintă astfel:

19
ACTIV PASIV
Active imobilizate Capitaluri proprii
Datorii mai mari de un an
Active circulante
Datorii pe termen scurt
Figura 2. Bilanţ financiar

• Bilanţul financiar pune în evidenţă două reguli principale ale finanţării, respectiv
nevoile permanente de finanţare vor fi acoperite din capitaluri permanente, îndeosebi
din capitaluri proprii, iar nevoile temporare vor fi finanţate, în special din resurse
temporare. Nerespectarea acestor reguli de finanţare va determina o situaţie de
dezechilibru financiar.
• Bilanţul funcţional este construit pe ideea de a pune în evidenţă funcţiunile principale
ale întreprinderii pe cicluri: ciclul investiţii, ciclul exploatare, ciclul de finanţare.
• În practica financiară, bilanţul funcţional este suportul analizei trezoreriei.
• Faţă de bilanţul financiar, construirea şi analiza bilanţului funcţional are următoarele
avantaje:
 aplică principiile adecvării resurselor la nevoi specifice;
 urmăreşte în primul rând natura elementelor de activ şi pasiv, şi nu
lichiditatea şi exigibilitatea;
 elimină incidenţele aspectelor juridice, contabile şi fiscale care
împiedică reflectarea situaţiei economice şi financiare reale a agenţilor
economici.
• Din punct de vedere structural, bilanţul funcţional se prezintă
astfel:

NEVOI - ACTIV SURSE - PASIV


NEVOI ACICLICE (STABILE) SURSE ACICLICE (DURABILE)
■ Activ imobilizat (brut) ■ Capitaluri proprii
■ Amortizări şi provizioane
■ Datorii financiare
NEVOI CICLICE SURSE CICLICE
■ Activ circulant de exploatare ■ Datorii de exploatare
■ Activ circulant în afara exploatării ■ Datorii în afara exploatării
(brut) ■ Pasive de trezorerie
■ Active de trezorerie
Figura 3. Bilanţ funcţional

3. Analiza poziţiei financiare cu ajutorul ratelor

Conţinutul şi sistemul de rate

În analiza poziţiei financiare a firmei o metodă utilizată prin excelenţă este metoda
ratelor. Rata exprimă raportul dintre doi indicatori care se condiţionează şi au o anumită
putere informativă, raport, ce poate fi exprimat fie sub formă de coeficient (un număr), fie sub
formă procentuală sau printr-un număr de zile (durată). Metoda ratelor permite realizarea unor
studii comparative în timp şi spaţiu, aprecierea obiectivă a poziţiei şi performanţelor
diverselor întreprinderi.

20
Mărimile ce se iau în considerare în construcţia indicatorilor se obţin fie din
situaţiile financiare anuale (bilanţ, contul de profit şi pierdere, note explicative), fie din alte
evidenţe cu caracter operativ sau statistic.
O rată izolată, singulară nu este semnificativă. Aprecierea informaţiilor furnizate
prin metoda ratelor nu poate fi dezvoltată decât dacă analistul dispune de valori de referinţă
interne sau externe pentru a avea un criteriu de comparaţie. Valorile de referinţă externe pot
fi: norme sectoriale, valori înregistrate de întreprinderile ce pot fi considerate ca etalon pentru
activitatea respectivă. Valorile de referinţă interne pot fi: valori înregistrate în trecut pentru
ratele respective, valori corespunzând obiectivelor stabilite de conducerea întreprinderii.
Ratele sunt utile în analiză din următoarele considerente4:
• permit aprecierea stării de sănătate financiară a întreprinderii şi evaluarea
performanţelor managementului, constituind o informaţie sintetică atât pentru
conducerea întreprinderii, cât şi pentru acţionari, bancă, analişti financiari, etc.
• permit vizualizarea unei evoluţii, cu condiţia ca perioada luată în considerare să fie
suficient de mare, cel puţin trei ani, pe baza evoluţiei trecute putându-se previziona
tendinţa în viitor, cel puţin un an, cu condiţia să nu se producă modificări majore faţă
de perioadele anterioare;
• asigură realizarea de comparaţii cu alte întreprinderi de acelaşi tip, cu întreprinderi din
aceeaşi ramură sau cu date statistice, permiţând şi efectuarea unor agregări şi
prezentarea nivelurilor ratelor financiare, ca medii pe activităţi economice specifice;
• ratele sunt elemente esenţiale ale tabloului de bord al întreprinderii. Ele trebuie
regrupate şi transcrise sub formă de grafice simple, uşor de citit şi adaptate nivelului
fiecărui responsabil, pentru a clarifica şi sintetiza informaţiile în vederea uşurării luării
deciziilor.
• ratele contribuie la luarea deciziilor, recomandându-se totuşi utilizarea cu prudenţă a
acestora, fără a lansa aprecieri excesive pe baza unei singure rate.

Ratele de structură ale bilanţului

Analiza structurii patrimoniale, ca parte componentă a analizei poziţiei financiare,


urmăreşte analiza ponderii diferitelor elemente patrimoniale în totalul bilanţului, precum şi
raportul între diferite componente de activ, respectiv pasiv. Aceasta completează studiul
indicatorilor în mărimi absolute şi permite efectuarea de comparaţii pentru a situa mai corect
întreprinderea în mediul său concurenţial în spaţiu sau pentru a-i aprecia evoluţia prin
analizele comparative în timp.

Principalele rate de caracterizare a structurii activului sunt.\

a). Rata activelor imobilizate

Active imobilizat e
Rai = x100
Activ total

• Această rată urmăreşte evoluţia ponderii elementelor patrimoniale utilizate permanent


în total activ, reflectând gradul de investire a capitalului în întreprindere.
• Nivelul normal al acestei rate diferă de la o întreprindere la alta, în funcţie de ramura
sau sectorul de activitate din care face parte, cel mai frecvent situându-se în jurul

4
Lezeu, D.N., Analiza situaţiilor financiare ale întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 152

21
valorii de 40-60%. De asemenea, este cunoscut faptul că dotarea tehnică variază în
funcţie de profil.

Se pot întâlni următoarele situaţii:


• Rai1>Rai0 - semnifică faptul că ponderea imobilizărilor creşte în perioada curentă faţă
de perioada de bază ca urmare a modificării într-o proporţie mai mare a valorii
activelor imobilizate în raport cu valoarea activului total;
• Rai1<Rai0 - ponderea imobilizărilor scade în perioada curentă faţă de perioada de bază
ca urmare a modificării într-o porţie mai mare a valorii activului total în raport cu
valoarea activelor imobilizate. Ca urmare a conţinutului diferit al componentelor
activului imobilizat, se pot utiliza următoarele rate complementare:

al). Rata imobilizărilor necorporale (Rin) arată ponderea valorii activelor


intangibile (brevete, licenţe, mărci comerciale, fond comercial, etc.) în total activ.

Imobizari necorporal e
Rin = x100
Total activ

• O rată înaltă a imobilizărilor necorporale înseamnă fie o activitate de cercetare-


dezvoltare semnificativă, fie interesul pentru achiziţia de astfel de imobilizări în
scopul exploatării lor. în general, întreprinderile româneşti au o pondere redusă a
activelor necorporale. în ţările dezvoltate bilanţurile firmelor evidenţiază ponderi
importante ale activelor imobilizate necorporale.

a2). Rata imobilizărilor corporale (Ric) măsoară ponderea capitalurilor fixe


corporale (terenuri, clădiri, maşini şi echipamente) în cadrul activelor întreprinderii. Indirect
reflectă flexibilitatea întreprinderii la schimbările cerinţelor pieţei şi a tehnologiei.

Imobizari corporale
Ric = x100
Total activ

• Rata imobilizărilor corporale depinde de natura activităţii desfăşurate de către o


întreprindere. Astfel, ea este mai ridicată în cazul unităţilor cu un proces tehnologic
complex, ce necesită o infrastructură importantă sau echipamente costisitoare şi mai
scăzută la societăţile de comerţ şi prestări servicii.
• Nivelul ratei imobilizărilor corporale este influenţat semnificativ de politica de
amortizare, politica de investiţii sau alegerea contabilă între cost istoric şi valoare justă
pentru imobilizările corporale.

a3). Rata imobilizărilor financiare (Rif) arată ponderea valorii activelor financiare
în total activ şi reflectă politica de investiţii financiare a firmei.

Imobizari financiare
Rif = x100
Total activ

• În mod firesc, indicatorul înregistrează valori ridicate în cazul holdingurilor al căror


obiect de activitate îl reprezintă gestionarea unui portofoliu de participaţii. Valori

22
foarte reduse se pot întâlni la întreprinderile mici şi mijlocii, la firmele ce nu dezvoltă
o politică activă de investiţii financiare5.
• Rata activelor imobilizate poate fi exprimată ca o însumare a celor trei rate
complementare:

b). Rata activelor circulante

Active circulante
Rac = x100
Total activ
• Această rată reflectă ponderea activelor cu caracter temporar în total activ, fiind o
măsură a flexibilităţii financiare în măsura în care evidenţiază importanţa relativă a
activelor uşor de transformat în bani.
• Între rata activelor imobilizate şi rata activelor circulante se formează relaţia:
Rai + Rac = 100

Se pot întâlni următoarele situaţii:


• Rac1>Rac0 - ponderea activelor circulante creşte în perioada curentă faţă de perioada
de bază, ca urmare a modificării valorii activelor circulante într-o proporţie mai mare
decât cea a activului total. Această modificare este considerată favorabilă în situaţia în
care cifra de afaceri are cel puţin aceeaşi valoare cu cea a activelor circulante, în
condiţiile realizării vitezei de rotaţie cel puţin la nivelul perioadei de bază.
• Rac1<Rac0 - ponderea activelor circulante scade, ca efect al modificării valorii
activului total într-o proporţie mai mare decât cea a activelor circulante. Pentru o
apreciere favorabilă (la nivelul unei limite minime), viteza de rotaţie a activelor
circulante trebuie să crească, în condiţiile realizării cifrei de afaceri cel puţin la nivelul
anului de bază.

Ca şi în cazul activelor imobilizate, pentru procesul de decizie operaţional se


recomandă ratele analitice ale activelor circulante: rata stocurilor, rata creanţelor şi rata
disponibilităţilor.
bl). Rata stocurilor (Rst) reflectă ponderea stocurilor (activele circulante cel mai
puţin lichide) în total active.

Stocuri
Rst = x100
Total activ
• Acest indicator înregistrează niveluri ridicate în cazul întreprinderilor cu activitate de
producţie şi ciclu lung de fabricaţie, precum şi în cazul firmelor de distribuţie care prin
specificul activităţii înregistrează un volum ridicat al stocurilor. In sfera serviciilor,
această rată înregistrează niveluri foarte scăzute.
• În practică se consideră că un nivel echilibrat al ratei stocurilor ar fi de aproximativ
30% în ramurile industriale şi de 40-45% în construcţii şi comerţ6.
• Interpretarea evoluţiei în timp a ratei stocurilor necesită corelarea cu nivelul cifrei de
afaceri, creşterea stocurilor fiind justificată, doar dacă are loc creşterea volumului de
activitate:
ICA>Is
unde:

5
Vâlceanu, Gh., Robu, V., Geoergescu, N., Analiză economico-fmanciară, Editura Economică, Bucureşti,
2004, pag. 347
6
Buglea, Al., Analiza situaţiei financiare a întreprinderii, Editura Mirton, Timişoara, 2004, pag. 87

23
I - indicele cifrei de afaceri;
CA

Is - indicele stocurilor.

• Stocurile fiind formate dintr-o serie de elemente: materii prime, producţie neterminată,
produse finite, mărfuri etc, rata stocurilor poate fi descompusă în următoarele rate
analitice:

Materii prime
Rata materiilor prime = x100
Active circulante

Productia in curs
Rata productia in curs = x100
Active circulante

Produse finite
Rata produselor finite = x100
Active circulante

Marfuri
Rata stocurilor de marfuri = x100
Active circulante

Evoluţia acestor rate prezintă informaţii indispensabile fundamentării politicii


comerciale.

b2). Rata creanţelor (Rcr) reflectă ponderea creanţelor pe care le are întreprinderea
în total activ.

Total creante
Rcr = x100
Total activ

• Mărimea acestei rate este influenţată de domeniul de activitate, de natura relaţiilor


întreprinderii cu partenerii aflaţi în aval, de termenele de plată practicate. Ea
înregistrează valori foarte scăzute sau nule în cazul întreprinderilor aflate în contact
direct cu o clientelă numeroasă, ce îşi achită cumpărăturile în numerar (comerţ cu
amănuntul, prestări servicii către populaţie etc.) şi valori mai ridicate în cazul relaţiilor
dintre întreprinderi.
• Valorile normale ale acestei rate sunt cuprinse între 20% şi 30% în cazul
întreprinderilor industriale, şi între 10% şi 15% în cazul unităţilor de construcţii şi de
desfacere cu ridicata.
• Pentru evidenţierea unor aspecte analitice cu implicaţii asupra echilibrului unei firme,
este utilă aprofundarea analizei creanţelor, având în vedere: natura creanţelor,
certitudinea realizării lor, precum şi termenul de realizare.

b3). Rata disponibilităţilor (Rdb) reflectă ponderea disponibilităţilor în total active


şi măsoară lichiditatea internă a întreprinderii.

Disponibil itati
Rdb = x100
Total activ

• Nivelul disponibilităţilor unei întreprinderi arată şi virtuţi organizatorico-manageriale,


dar şi vicii. Un nivel ridicat înseamnă echilibru financiar consolidat, dar şi resurse
insuficient utilizate. Rata disponibilităţilor trebuie apreciată cu multă prudenţă şi din

24
motivul prezentat, dar şi datorită fluctuaţiilor rapide şi posibilităţilor multiple de
operare cu date eronate. La nivelul unei întreprinderi sunt considerate normale
următoarele rate ale disponibilităţilor băneşti:
a. 3 - 5% pentru ponderea disponibilităţilor băneşti total active circulante;
b. 1,5 - 2% pentru ponderea disponibilităţilor băneşti în total activ.
• Rata activelor circulante poate fi exprimată ca o însumare a celor trei rate
complementare:

Ac St + Cr + Db
Rac = x100 = x100 = Rst + Rcr + Rdb
At At

Ratele de structură din pasiv, cunoscute şi ca rate ale surselor de finanţare, permit
aprecierea politicii financiare a întreprinderii (modul de structurare a surselor de finanţare în
funcţie de provenienţă şi de gradul de exigibilitate a acestora). Totodată oferă o serie de
informaţii specifice cu semnificaţii mai complexe decât ratele structurii activului.
Principalele rate de structură ale surselor de finanţare sunt:
a). Rata stabilităţii financiare (Rsf) reflectă ponderea surselor pe care le are
întreprinderea pentru o perioadă mai mare de un an, în totalul surselor de acoperire a
mijloacelor economice.
Capital permanent
Rsf = x100
Total pasiv

unde: Capitalul permanent = Capital propriu + Datorii mai mari de un an

• Rata stabilităţii financiare, analizată în dinamică, dacă înregistrează o creştere, reflectă


o situaţie favorabilă, dacă majorarea capitalului permanent în raport cu totalul
pasivului se datorează creşterii capitalurilor proprii într-un ritm superior datoriilor pe
termen lung.
• Dacă rata prezintă o tendinţa de scădere, situaţia poate fi considerată favorabilă dacă
este determinată de reducerea datoriilor pe termen lung, fără ca acestea să scadă sub
anumite limite dacă întreprinderea beneficiază de efectul de levier.
• Preponderenţa capitalului angajat în sursele financiare reflectă caracterul permanent al
finanţării activităţii conferind grad ridicat de siguranţă prin stabilitate în finanţare.
Valoarea minimă care oferă o stabilitate acceptabilă este de 50%, deşi se consideră
normală dacă oscilează în jurul valorii de 66%.

b). Rata autonomiei financiare (Raf) arată cât din patrimoniul întreprinderii este
finanţat pe seama resurselor proprii şi se determină cu relaţiile:
• Rata autonomiei financiare globale (Rafg):

Capital propriu
Rafg = x100
Total pasiv

Reflectă ponderea capitalurilor proprii în total surse de finanţare. Este de dorit ca


nivelul ratei să fie cât mai mare.
Teoria şi practica economică au format variantele:
• în situaţia în care capitalul propriu reprezintă cel puţin 2/3 din capitalul total,
întreprinderea dispune de o autonomie financiară ridicată, prezentând garanţii aproape
certe pentru eventualii creditori;

25
• dacă ponderea capitalului propriu în totalul resurselor este cuprinsă între 30 şi 50%,
riscurile în cazul acordării creditelor sunt mai mari, dar întreprinderea poate beneficia
mai departe de credite;
• dacă capitalul propriu se situează sub 30%, întreprinderea nu mai prezintă garanţii
pentru a beneficia de noi credite.

Rata autonomiei financiare la termen (Raft) - este mai semnificativă decât rata
precedentă deoarece prezintă structura capitalurilor permanente şi arată gradul de
independenţă financiară a întreprinderii pe termen lung. Se poate calcula după relaţiile:

Capital propriu
(1) Rafg = Capital permanent x100

Capital propriu
(2) Raft = Datorii pe termen lung x100
• Pentru prima relaţie, autonomia financiară este asigurată, în situaţia în care capitalul
propriu reprezintă cel puţin jumătate din cel permanent (Raft(1)>50%).
• În al doilea caz, autonomia financiară este asigurată când capitalul propriu este mai
mare sau egal cu datoriile pe termen lung (Raft(2)>100%).

c). Rata datoriilor pe termen scurt (Rds) reflectă măsura în care resursele curente
participă la formarea resurselor totale şi la finanţarea activităţii. Valoarea maxim admisibilă a
indicatorului nu poate depăşi 50% din total pasiv, valoarea normală oscilând în jurul a 33%.

Datorii pe termen scurt


Rds = x100
Total pasiv

d). Rata îndatorării măsoară ponderea datoriilor întreprinderii în totalul surselor de


finanţare. Acesta se calculează în următoarele variante:
• Rata îndatorării globale (Rîg) - măsoară ponderea datoriilor totale faţă de terţi,
indiferent de natura lor, în totalul surselor de finanţare.
Datorii totale
Rig = x100
Total pasiv
O valoare situată în jurul a 66% este considerată normală.

• Rata îndatorării la termen (Rît) - se determină folosind relaţiile:


Datorii pe termen scurt
(1) Rit = Capital permanent
x100

Datorii pe termen scurt


(2) Rit = Capital propriu
x100

• Calculată cu prima relaţie, rata îndatorării la termen reflectă proporţia în care datoriile
pe termen lung participă la formarea capitalului permanent şi exprimă o situaţie
favorabilă a întreprinderii dacă are un nivel < 50%.
• Cea de-a doua relaţie de calcul a ratei de îndatorare la termen arată raportul în care se
află datoriile pe termen lung faţă de capitalurile proprii, permiţând aprecierea
capacităţii de îndatorare a unei întreprinderi. In acest caz, capacitatea de îndatorare
este saturată când rata îndatorării la termen se apropie de 100%.

26
Ratele de structură pentru analiza lichidităţii şi solvabilităţii

Analiza ratelor de lichiditate

• Lichiditatea măsoară aptitudinea întreprinderii de a face faţă obligaţiilor pe termen


scurt şi reflectă capacitatea de a transforma rapid activele circulante în disponibilităţi
(bani). O întreprindere este „lichidă" când resursele degajate de operaţiunile curente
ale exerciţiului îi furnizează suficiente disponibilităţi pentru a face faţă scadenţelor pe
termen scurt.
• Pe baza faptului că activele circulante conţin trei elemente (stocuri, cre-anţe şi
disponibilităţi băneşti - inclusiv investiţii financiare pe termen scurt), se pot construi
trei rate de lichiditate patrimonială.

1. Lichiditatea generală (Lg) se calculează ca raport între activele curente şi datoriile


curente:

Active curente
Lg = x100
Datorii curente

• Conform IAS 1, Prezentarea situaţiilor financiare, lichiditatea generală este strâns


legată de fondul de rulment şi este considerată a fi un bun indicator al capacităţii
întreprinderii de a-şi achita facturile şi de a rambursa creditele contractate.
• Nivelul acestei rate variază în funcţie de sectorul economic: este subunitar în sectorul
de distribuţie şi aproape de 2 în sectoarele industriale cu ciclu lung de fabricaţie.
Potrivit uzanţelor internaţionale, lichiditatea generală trebuie să fie situată înjurai cifrei
2 (respectiv 200%).
• Valoarea supraunitară a acestei rate semnifică faptul că fondul de rulment este pozitiv
(calculat pe baza părţii de jos a bilanţului) şi totodată acesta îi permite întreprinderii să
facă faţă anumitor dereglări care pot, apărea în mişcarea activelor circulante.
• Valoarea subunitară a ratei înseamnă că datoriile pe termen scurt nu sunt acoperite de
activele circulante, iar fondul de rulment are o valoare negativă.

2. Lichiditatea curentă sau intermediară, în literatura străină de specialitate, se


întâlneşte şi sub denumirea de lichiditate imediată, având în vedere circulaţia în plin a
titlurilor de credit (cambia şi biletul la ordin)7. Exprimă capacitatea firmei de a-şi onora
datoriile pe termen scurt din creanţe, investiţii financiare pe termen scurt şi disponibilităţi
băneşti. Este evident faptul că, mijloacele băneşti, precum şi creanţele sunt mai uşor
disponibile pentru stingerea datoriilor decât o unitate de stocuri, de orice tip.

Active curente - stocuri


Lc = x100
Datorii curente
• Valoarea acestei rate se consideră normală, potrivit uzanţelor internaţionale, dacă este
de 0,8-1 (sau 80-100%). Lichiditatea curentă prezintă un nivel asiguratoriu, cerficând
faptul că întreprinderea este capabilă să-şi acopere datoriile pe termen scurt.

7
Gheorghiu, AL, Analiza economico-financiară la nivel microeconomic, Editura Economică, Bucureşti, 2004,
pag. 229

27
• Valoarea informaţională a acestei rate se dezvăluie prin analiza comparativă în timp şi
prin raportare la lichiditatea generală.

3. Lichiditatea la vedere (imediată), numită şi capacitate de plată, reflectă


capacitatea firmei de a achita datoriile curente, pe baza disponibilităţilor băneşti (inclusiv a
investiţiilor pe termen scurt):

Diponibili tati + Investitii pe termen scurt


Li = x100
Datorii curente

• Se consideră că nivelul acestei rate este normal între 0,2 şi 0,3.

În analiza economico-financiară, rata lichidităţii imediate mai este cunoscută şi sub


denumirea de rată a solvabilităţii imediate. Interpretarea ei presupune o serie de capcane:
• Un nivel ridicat al acestei rate indică o solvabilitate mare, dar acest lucru se poate
datora unei utilizări precare a resurselor disponibile. Valoarea ridicată a acestei rate nu
constituie o garanţie a solvabilităţii, dacă restul activelor circulante au un grad redus
de lichiditate.
• Un nivel redus al ratei lichidităţii imediate, arătând o valoare redusă a lichidităţii,
ilustrează o situaţie care poate fi comparabilă cu menţinerea echilibrului financiar, şi
numai dacă întreprinderea minimizează valoarea disponibilităţilor, dar deţine, în
schimbul acestora, valori de plasament, creanţe, stocuri cu un grad mare de lichiditate.

Analiza ratelor de solvabilitate


• Solvabilitatea constituie aptitudinea întreprinderii de a face faţă.. scadenţelor pe
termen lung şi mediu şi depinde de mărimea datoriilor cu asemenea scadenţe şi de
cheltuielile financiare (costul îndatorării). Ea constituie un obiectiv prioritar al
întreprinzătorului care doreşte să-şi păstreze autonomia financiară şi flexibilitatea
gestiunii şi rezultă din echilibrul dintre fluxurile de încasări şi fluxurile de plăţi, dar şi
dintr-un fond de rulment net pozitiv, adică dintr-o bună adecvare între necesarul de
finanţare pe termen lung (în active corporale şi financiare) şi resursele de finanţare cu
caracter permanent (capitalurile proprii şi îndatorarea la termen)8.
• Solvabilitatea întreprinderii se exprimă cel mai des prin intermediul următorilor
indicatori:

1. Rata solvabilităţii generale (Rsg) arată măsura în care activele totale ale firmei
pot acoperi datoriile totale ale firmei.

Activ total
Rsg = x100
Datorii totale

Prin acest indicator se măsoară securitatea de care se bucură firma faţă de bancă şi
creditori. Valoarea critică a acestei rate este de 1,5. In analiză putem distinge următoarele
cazuri:
• o valoare mai mare decât 1,5 a acestei rate semnifică faptul că firma are capacitatea de
a-şi achita obligaţiile băneşti faţă de terţi;
• o valoare situată sub 1,5 evidenţiază riscul de insolvabilitate pe care şi l-au asumat
furnizorii/creditorii de fonduri puse la dispoziţia întreprinderii.
8
Petrecu, S., Diagnostic economic--financiar; Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004, pag. 239

28
2. Rata solvabilităţii patrimoniale (Rsp) se calculează ca raport între capitalul
propriu şi suma dintre acesta şi creditele totale.

Capital propriu
Rsp = x100
Capital propriu + credite totale
• Acest indicator este calculat în cele mai multe situaţii de bănci, în studiile de bonitate
efectuate în cazul solicitării de credite. Valoarea minimă a ratei solvabilităţii
patrimoniale trebuie să se încadreze în limitele 0,3-0,5. De regulă, o rată a
solvabilităţii patrimoniale situată sub 0,3 este apreciată ca riscantă de către finanţatori.

Studii de caz

29
30

Evaluare