P. 1
Www.referat.ro-istoria Limbii Romane

Www.referat.ro-istoria Limbii Romane

|Views: 993|Likes:
Published by Dorotheea Thea

More info:

Published by: Dorotheea Thea on May 22, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/22/2011

pdf

text

original

Modulul Istoria limbii române se introduce în planul de studiu pentru studenţii Facultăţii de Filologie la anul II.

El se constituie din două părţi: Istoria limbii române, care studiază istoria formării dialectului dacoromân, începînd cu căderea Sarmisegetuzei, în anul 102, şi pînă în secolul al XV-lea. Partea I constă din 3 capitole mari: Fonetica, Lexicologia şi Gramatica. La capitolul Fonetica se cercetează cazurile de apariţie a fiecărui fonem vocalic şi consonantic. Capitolul Lexicologia studiază fondul latin principal, elementul geto-dacic şi împrumuturile slavone, turanice, maghiare şi săşeşti. La capitolul Gramatica se studiază evoluţia tuturor părţilor de vorbire. Partea a II-a a modulului, care se numeşte Istoria limbii române literare, stidiază evoluţia limbii odată cu apariţia primelor texte scrise în limba română şi pînă la etapa contemporană, cuprinzînd şi ea cîteva capitole mai importante: Unele prercizări terminologie, Probleme cu care se confruntă disciplina de studii, Probleme ale dezvoltării limbii române în secolele XVII-XVIII, înte anii 1780-1840, în Principatele româneşti, în perioada modernă. Pentru studierea modulului se rezervează 45 de ore prelegeri şi 30 de ore practice. Cursul se încheie cu un examen.

Partea I. ISTORIA LIMBII ROMÂNE PRELIMINARII I. Obiectul Istoriei limbii române
Istoria limbii române sau Gramatica istorică, cum era numită altădată această disciplină filologiecă universitară, este unul din compartimentele principale ale istoriei limbii literare şi are ca obiect de cercetare procesul constituirii şi evoluţia sistemului limbii, a normelor lingvistice ca formă a progresului general al limbii naţionale. Altfel spus, Istoria limbii române studiază felul în care o variantă a limbi, atestată în scris sau în mod verbal, trecînd ptrin difetrite ipostaze şi fiind supusă legităţilor fonetice de evoluţie, s-a impus, s-a dezvoltat şi s-a consolidat ca normă unică în diferite epoci istorice, devenind expresia unitară şi superioară a limbii naţionale. Studierea limbii din punct de vedere istoric este legată de alte discipline umanitare, cu care tangentează. Ea este, în primul rînd, o disciplină lingvistică şi, în consecinţă, se bazează pe principiile teoretice ale ştiinţei despre limbă. În al doilea rînd, ea ţine seama de istoria şi filozofia neamului. Bunăoară, cei care au încercat să dovedească cum că dacii, care au dat naştere poporului român, locuiau doar pînă la Dunăre şi în regiunea Carpaţilor, au primit o ripostă cruntă din partea istoriei. În anul 1912, lîngă satul Ezerovo de lîngă oraşul bulgar Plovdiv, a fost găsit, într-un mormînt, alături de osemintele răposatului, ale soţiei sale – un inel, care, din 19 variante posibile, avea următorul conţinut, cel mai verosimil: „O Rolistene, eu, a ta tînără soţie, a ta aleasă, mor alături de tine, iubitul meu pe veci”. Acest conţinut a fost pus de istoricieni în legătură cu cele

1

povestite de istoricul antic Herodot, care ne relatează despre obiceiurile întîlnite doar la daci. Şi anume: dacii bogaţi aveau mai multe soţii şi, dacă se întîmplă să moară capul familiei, între soţiile acestuia se isca o mare ceartă – care dintre ele a fost, pentru răposat, cea mai iubită? Şi cea asupra căreia a căzut alegerea, fiind proslăvită de rude, era înjunghiată chiar pe mormînt şi înmormîntată împreună cu soţul. Acest fapt istoric ne dovedeşte că strămoşii noştri şi-au extins teritoriile şi după Dunăre. Un alt moment la elucidarea căruia vin argumentele istorice. Unii cercetători au încercat să dovedească că limba română s-a format doar pe baza latinei vorbite de către colonizatorii romani şi că elementul autohton a fost nul, deoarece, cică, romanii i-au nimicit pe toţi bărbaţii daci. Întradevăr, unele cronici ale timpului scriau: „Dacia, duiterno bello Decibali, viris fuerat exhausta” 1. Desigur, brutalitatea conflictelor dintre daci şi romani, setea de libertate a autohtonilor, sentimentul că o moarte onorabilă e mai preferabilă decît robia şi înjosirea i-au făcut pe mulţi viteji să-şi găsească sfîrşitul pe cîmpul de bătaie sau să-şi pună capăt zilelor, urmînd exemplul neînfricatului lor rege Decebal. Cu toate acestea, cea mai mare parte a populaţiei dacice a supravieţuit dezastrului, supunîndu-se cuceritorilor şi acceptînd noua realitate. În afară de aceasta, documentele istorice ne informează că pe teritoriile ocupate de romani se formau unităţi militare alcătuite din autohtoni daci. Numai provincia carpatică număra cel puţin 12 auxilia (unităţi militare auxiliare), ocupînd locul al doilea (după Syria), ceea ce demonstrează că în Dacia exista un mare potenţial uman autohton, acest fapt infirmînd ideea exterminării dacilor de către romani. De aici mai tragem concluzia că la baza formării limbii române a stat nu exclusiv limba vorbită de coloniştii romani, ci că limba română mai poartă coloritul dacic şi filosofia strămoşilor noştri. Adepţii existenţei a două limbi în arealul daco-romanic (română şi moldovenească) încearcă să ne convingă că Imperiul Roman şi-a extins graniţele doar între Dunăre şi Prut, iar partea basarabeană nu s-a aflat sub influenţa Romei, şi deci limba „moldovenească” s-a format dintr-un amestec al limbilor popoarelor barbare. Cercetările arheologice însă vădesc despre existenţa în secolele II-IV d. Hr. a circa două mii de urme ale aşezărilor omeneşti. Chiar şi în cele mai mici şi mai îndepărtate din acestea au fost găsite vase, monede, alte lucruri din lut şi aramă confecţionate în stil roman. Pe teritoriul Republicii Moldova numai, au fost găsite peste o mie de monede romane, fapt care ne vorbeşte despre o adîncă influenţă a romanilor asupra spaţiului nistreano-carpantin. În sfîrşit, studierea limbii din punct de vedere diacronic mai este strîns legată de istoria literaturii, deoarece marii scriitori au avut şi au un rol important în acţiunea de cultivare şi de

1

În îndelungatul război al lui Decebal, Dacia a fost secătuită de bărbaţi. 2

îmbogăţire a expresiei culte, dar mai cu seamă în aceea de a fi contribuit la progresul expresiv, estetic al limbii.

2. Deficienţele de studiere a limbii române din punct de vedere istoric
Studierea limbii, mai ales a românei, se loveşte, în plan istoric, de o serie de dificultăţi. Dintre toate graiurile romanice, limba română are, într-adevăr, trecutul cel mai puţin cunoscut şi cel mai puţin studiat. Epoca cea mai importantă a istoriei sale, care cuprinde evul mediu, nu poate fi reconstituită după izvoare directe, deoarece, după cum se ştie, nu găsim nici un document scris în limba română înainte de secolul al XVI-lea. Dacă ne-au fost păstrate cîteva forme vechi româneşti la cronicarii bizantini şi în documentele slave, latine, ele sînt prea puţine şi cît se poate de insuficiente, ca să ne putem face o închipuire mai precisă despre starea în care se afla limba română înainte de secolul al XVI-lea. Filologul, cercetătorul limbii se află, astfel, în faţa unui gol de mai multe secole şi, lipsit fiind de informaţii directe, el trebuie să se mulţumească cu simple presupuneri. Dificultăţile nu dispar nici chiar atunci cînd ajungem la secolul al XVI-lea şi vrem să schiţăm istoria limbii române, pornind de la această epocă şi pînă în zilele noastre. Căci influenţa sintaxei limbii din care au fost traduse textele religioase prezintă un interes mediocru pentru cercetător. Documentele publice şi private, care sînt cele mai importante pentru cunoaşterea trecutului unei limbi, n-au fost publicate decît într-un număr foarte restrîns. Chiar şi cele care au fost scoase din praful bibliotecilor n-au fost încă studiate din toate punctele de vedere, ceea ce explică insuficienţa cunoştinţelor noastre actuale privind limba română veche.

3. Primele încercări de studiere a istoriei limbii române
Printre primii care relatează despre originea latină a limbii române au fost cronicarii Grigore Ureche şi Miron Costin. În lucrarea de căpătîi Descriptio Moldovaie, Dimitrie Cantemir menţionează că limba română conţine o serie de elemente de origine dacică. Fondatorii Şcolii ardelene, transilvănenii Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Mayor subliniază, în lucrările lor, că limba română nu este doar o limbă derivată din latină, ci şi că ea a păstrat cu fidelitate vechiul său fond latin; graiurile străine, cu care a venit în contact, nu i-au alterat întru nimic structura internă. Iar dacă şi se găsesc în ea cîteva cuvinte slave, greceşti etc., acestea sînt într-un număr mic şi ar putea, la rigoare, să fie eliminate şi înlocuite cu altele, de origine latină.

3

Scopul principal al reprerzentanţilor Şcolii Ardelene a fost să-i combată cu energie pe adversarii lor, care mergeau pînă-ntr-acolo încît contestau caracterul prin excelenţă latin al limbii române cu scopul de a o prezenta ca un amestec al tuturor idiomurilor barbare din ţările balcanice. Cel care s-a dovedit a fi cel mai fidel tradiţiilor inaugurate de Şcoala latinistă a fost Timothei Cipariu. El a dezvoltat multe din ideile lui Petru Mayor. Ca şi predecesorul său, T. Cipariu a încercat să lege dezvoltarea limbii române de latină. Dar greşeala lui a fost că, explicînd evoluţia unor cuvinte româneşti, el pornea totdeauna de la formele latinei clasice, iar pentru a da o înfăţişare cît mai „latinească” cuvintelor româneşti, el le-a apropiat totdeauna de formele latinei clasice, ortografiindu-le aproape la fel ca acestea. O altă lacună a studiilor lui T. Cipariu constă în lipsa de cunoştinţe în domeniul limbilor slave, în ignorarea influenţei acestora asupra limbii române. Or, pentru a înţelege trecutul istoric al limbii române, slava veche, elementele ei sînt tot atît de importante ca şi cele latineşti. T. Cipariu n-a înţeles deloc utilitatea studiilor slave pentru filologia română. Adepţii Şcolii latiniste considerau chiar dezonorant pentru limba română ca ea să fie împresurată cu elemente slave. Influenţa slavă era considerată ca fiind dezastruoasă pentru cultura românească şi era asociată cu ideea de barbarie. Cu totul altul, chiar diametral opus, a fost drumul parcurs de Cihac în lucrările de lexicografie. Dar nici el n-a putut evita exagerările. Deoarece partizanii Şcolii latiniste nu vroiau să recunoască influenţa limbilor slave asupra românei, Cihac s-a străduit să dovedească contrariul. Pentru a-şi susţine mai bine teza, el a încercat să descopere în lexicul limbii române un număr cît mai mare de elemente de origine slavă. Importanţa studiilor slave pentru cercetarea limbii române a fost pusă pe deplin în lumină de cercetătorul Micloşich. El a scos în evidenţă mai ales acele elemente slave care pătrunseră în limba română mai de mult, în timp ce Cihac s-a ocupat şi de cele apărute în română la o dată mai recentă. Marele merit al lui Miclosich este de a fi precizat mai bine decît se făcuse pînă la el legăturile limbii române cu celelalte limbi balcanice. Tot lui Miclosich i se datorează şi primele studii de dialectologie română. Un mare răsunet în filologie l-au avut lucrările lui Rösler, apărute între anii 1870-1875. El a combătut ideile celor care îi considerau pe români urmaşi direcţi ai coloniştilor latini stabiliţi în Dacia. Conform teoriei sale, naţiunea română s-a format în sudul Dunării, în Moesia, şi acolo a continuat să se dezvolte pînă la începutul secolului al XII-lea, cînd o ramură desprinsă din ea a dat naştere dacoromânilor, care şi-au părăsit vechea aşezare pentru a se stabili în regiunea Carpaţilor. După cum se ştie, a greşit şi Rösler.

4

de o parte a aristocraţiei. iniţiată. spre inima Transilvaniei. menţionate de izvoarele scrise. cei care locuiau pe teritoriile dintre munţii Balcani şi rîul Nistru au fost numiţi traci septentrionali. Dar în anul 62 p. În faţa acestor pericole. Pe timpul lui Augustus. Încă în anii 72–71 p. Cele mai numeroase triburi din lumea nord-tracică erau geţii şi dacii. romanii au 5 . pătrunzînd tot mai aproape de Carpaţii Orientali. doar puţine au ajuns la o organizare statală reală. Abia după moartea lui Burebista. triburile geto-dacice erau ameninţate dinspre vest şi nord-vest de celţi.Hr. pierzînd şi steagurile sale. cei mai mulţi dintre conducătorii daco-geţilor au înţeles necesitatea şi avantajele unirii forţelor. sciţii şi sarmaţii presau fără întrerupere asupra teritoriilor getice. Pe scurt din istoricul apariţiei limbii române La începutul mileniului 1 p. conform binecunoscutului principiu „divide et impera”. În secolul I p.).Hr. nemulţumită de tendinţele regelui de a centraliza prea mult puterea statală. Deja unele triburi dintre Balcani şi Dunăre fuseseră nevoite să recunoască supremaţia Romei şi această perspectivă viza întreaga lume geto-dacică. Astfel.Hr. probabil. împăratul Augustus a încercat din nou să supună Dobrogea. iar cei care populau teritoriul de la sud de Balcani – traci de sud. bastranii. unde romanii. spre Dunăre. acceptîndu-l pe Burebista ca rege al întregii Dacii. Din cele peste o sută de triburi tracice. guvernatorul Macedoniei Hybrida a fost înfrînt. trimiţîndu-l împotriva geţilor pe generalul Crassus. Pericolul cel mai mare venea însă de la sud. Burebista a fost ucis în timpul unei răscoale. după cu menţionează geograful şi istoricul grec antic Strabon. La est. pas cu pas. care avansau. de la Transilvania în apus şi pînă la Marea Neagră în răsărit – era populată de tracii septentrionali. avansau cu cuceririle lor spre nord.Hr. Aceste triburi vorbeau aceeaşi limbă şi aparţineau aceluiaşi popor. Întrucît locuiau pe un spaţiu atît de imens. a ajuns în Dobrogea şi a impus cetăţenilor greci tratate de alianţă. după ce transformaseră în provincii Macedonia şi Grecia. Conform informaţiilor lui Strabon. ei au început să fie denumiţi după teritoriile pe care le populau. pe care le-a alungat departe spre vest. luptînd contra regelui Pontului Mithridate. în urma unei răscoale la care au participat şi geţii..Hr. o armată romană. Se presupune că dispariţia lui Burebista s-a produs cam în aceeaşi vreme cu asasinarea lui Caesar (anul 44 p. condusă de generalul Lucullus. Burebista a zdrobit neamurile celţilor.4. o parte considerabilă a Europei de Sud-Est – de la Marea Egee în sud şi pînă la Nistru în nord. mai ales că autorii antici vorbesc despre intenţia lui Iulius Caesar de a trimite o armată contra Daciei. Nu este exclusă nici intervenţia din umbră a Romei.

ştiind a se folosi cu dibăcie de victorie şi de a scăpa cu bine dintr-o înfrîngere. ceea ce era considerat lucrul cel mai ruşinos pentru onoarea armatei imperiale. În primăvara anului următor.Hr. condusă de experimentalul Tettius Iulianus. Iulianus nu şi-a putut continua înaintarea spre capitala dacică. care a suferit o înfrîngere catastrofală. meşteri şi instructori militari – motiv pentru care această pace a fost considerată ruşinoasă pentru Roma. situaţia era net favorabilă romanilor. Fuccus a pierdut o întreagă legiune. dar a fost ajuns de urmăritori. Fortificaţiile din preajma capitalei au căzut rînd pe rînd. iar în cele din urmă a fost asediată şi Sarmizegetuza. nu au mai putut opri asaltul final al trupelor romane. a regăsit stindardele pierdute de Cornelius Fuscus şi a luat-o prizonieră pe sora lui Decebal. Toate aceste calităţi pe care le atribuie istoricienii romani lui Decebal el le-a dovedit din plin chiar din prima confruntare pe care a avut-o cu oastea lui Domitian.) a făcut pregătiri pentru supunerea definitivă a Daciei. care a înaintat prin Banat şi a dat o bătălie grea la trecătoarea Porţile de Fier ale Transilvaniei. viteaz în luptă.cucerit cea mai mare parte a ţinuturilor dintre munţii Balcani şi Dunăre. un protivnic de temut”. el a declanşat războiul. Romanii au tăiat conductele de aprovizionare cu apă şi. „pentru că era priceput în ale războiului şi iscusit la faptă. pătrunzînd în Dacia pe drumul urmat de Tettius Iulianus. În primăvara anului 102. dacii. ştiind cînd să năvălească şi cînd să se retragă la timp. în anul 87. Noul împărat. recunoscîndu-l ca rege şi acordîndu-i statut de client al Romei.Hr. împăratul s-a grăbit să încheie pace cu Decebal. recîştigînd cu greu multe poziţii pe care le pierduse în iarnă. Decebal cu cîţiva oameni de încredere a încercat să fugă spre răsărit pentru a organiza o nouă rezistenţă.. iar dacii au capturat stindarde romane. pentru care lucruri a fost mult timp. sleiţi de puteri. Acesta a cerut pace şi Traian a acceptat. Aşa fiind situaţia. după o rezistenţă eroică. pentru romani. O nouă ofensivă împotriva Daciei e începută de Traian în anul 105. care au asaltat zona munţilor Orăştiei din mai multe direcţii. Toate încercările lui Decebal de a amîna deznodămîntul au eşuat. bătrînul rege Duras a oferit de bună voie domnia lui Decebal. Traian (98–117 d. Pentru a nu împodobi triumful învingătorului. i-a oferit mari sume de bani. În faţa invaziei iminente. Pentru a-l determina pe Decebal să nu mai atace trupele imperiale. Traian a reluat ofensiva. meşter a întinde curse. De data aceasta. anul 14) a constituit aici provincis Moesis. Într-o cetate din preajma Sarmizegetuzei. Împăratul a trimis în Dacia. deoarece avea mari pierderi. iar împăratul Tiberius (sec. Deşi a ieşit victorios. regele-erou a avut tăria morală să se sinucidă cu paloşul său. În anul 88. pe generalul Cornelius Fuccus (comandantul gărzii imperiale). Capul şi mîna dreaptă a 6 . Domitian a trimis o nouă armată. 1 d. dar a suferit mari pierderi.

„in toto urbe Romano”. ci. temporar. fără îndoială. Contactul nemijlocit al coloniştilor cu autohtonii în oraşe şi sate au condus la schimbul de cuvinte. Serviciul militar dura 25 de ani. Prin intermediul coloniştilor. ceea ce înseamnă că războiul se încheiase cu cîteva luni înainte. au ajuns în stînga Dunării elementele culturii materiale şi spirituale romane. Calculele arată că pe parcursul stăpînirii romane şi-au făcut serviciul militar aproape 61 mii de soldaţi din rîndurile coloniştilor. a fost constituită provincia romană Dacia şi mulţi veterani din legiunile romane au fost lăsaţi la vatră. la integrarea dacilor în civilizaţia romană. Anume latinescul veteranus a dat în limba română (numai în arealul dacic!) cuvîntul bătrîn. Ei devin un factor activ în viaţa provinciei. Îndată după cucerirea Daciei. căci e greu de presupus că ostaşii şi cei adunaţi de pe aiurea din întregul Imperiu Roman vorbeau la perfecţie latina clasică. La 11 august 106. mai degrabă. care au format permanent provinciile Moesia şi Dacia. astfel încît mulţi geto-daci primesc cetăţenie romană: „In urbe Romano qui sunt ex constitutione imperatoris Antonioni cives Romani effecti sunt”. În afară de teritoriile dacice. În macedoromână 2 3 „ca să cultive ogoarele şi să populeze oraşele”. iar limba de comunicare între populaţie era.lui Decebal au fost duse împăratului şi apoi trimise la Roma. şi alte zone locuite de daco-geţi. şi nu latina clasică. inclusiv din rîndurile bărbaţilor daci. 7 . care au fost incluşi în sistemul politic-administrativ. în cultura şi civilizaţia romană. După demobilizare. economic al Imperiului Roman. Prezenţa acestui cuvînt la români dovedeşte că în aria sud-dunăreană a teritoriului de formare a limbii române a fost instituit colonatul. ca tot poporul să vadă că duşmanul cel mai de temut al Imperiului nu mai există. Astfel. stăpînirea romană s-a extins asupra unui număr mare de autohtoni. ca zone de romanizare intensă a autohtonilor şi de etnogeneză românească. latina. colonii primeau loturi de pămînt (peculium „lot de pămînt lucrat de coloni”). Progresul treptat al romanităţii. Teritoriile respective trebuie considerate părţi componente ale Imperiului. Coloniştii aduşi proveneau din toată lumea romană3. romanii au mai ocupat. se implică în relaţiile economice dintre sat şi oraş. politica de integrare a populaţiei locale în structurile politico-administrative au modificat treptat statutul autohtonilor. intră în relaţii cu autorităţile şi populaţia colonială. militar. latina vulgară (vulgus dicitur). participă la apărarea acesteia. consolidarea stăpînirii imperiale. formele administrative ale Imperiului. după care ostaşii erau lăsaţi la vatră. a început popularea ei cu cetăţeni romani şi cu locuitori ai Imperiului „ad agros et urbes colendas”2 .

aşa că nu aveau nici un motiv de a considera populaţia de la Dunăre tot romani. În urma acestor cuvinte. Cu toate că Dacia. avînd în vedere ca acela să se întoarcă şi să-şi ridice pierderea. În această perioadă. din cauza că nu prea aveau un grad înalt de cultură. Cuvîntul rană (v. în limba părintească”. limba latină de la Dunăre a început. cînd sonanta n din cuvintele de origine latină (în afară de nn) a trecut în r sau şi l-a alăturat pe r: manus – mărule. armata localnicilor se retrăgea în munţi. pînă la ostaşii din capul coloanei. campus > cîmp. treptat. Deci procesul de formare a limbii române a durat peste 160 de ani de stăpînire romanică şi s-a încheiat aproximativ prin secolul al VII-lea. De pe şeaua unui cal. Printre legităţile fonetice cele mai importante menţionăm: – închiderea lui a urmat de o nazală+o vocală sau o consoană în î: lana > lînă. ca şi celelalte limbi romanice. iar populaţia care o vorbea era denumită cu termenul de romani. Un ostaş a vrut să-l prevină pe colegul său despre pierdere şi i-a strigat: „Torna. torna fratre!”. Grecii numeau poporul de pe ambele maluri ale Dunării ausoni. limba română. a primit lupta. 8 . ραηα ) n-a suferit astfel de modificări fonetice şi n-a devenit rînă sau rînră. povestesc despre un episod al războiului bizantinilor cu avarii. din gură în gură. schimbări care nu se întîlnesc în elementele împrumutate de limba română din limbile slave. care a fost transmis. ceea ce rezultă din schimbările fonetice care s-au produs în această perioadă de peste şase secole. Astfel îi numeau grecii şi pe cei de la sate. a fost părăsită în anul 271. detaşamentul militar al autohtonilor s-a întors. aceste cuvinte „au fost spuse în limba locului. referindu-se la evenimentele din anul 587. în rezultatul căreia a ieşit învingător. agonisită cu intenţia de a fi lăsată ca moştenire”. (mîinile). sub presiunea triburilor barbare din răsărit. – fenomenul rotacismului. să se transforme în română.picil’u – „avere în bani. după cum subliniază cronicarii bizantini. Deci prin limba ausonă. menre – mine. Primele surse de informaţie despre limba română ca limbă romanică nou constituită ne-au fost transmise de cronicarii bizantini Theophilactos Symocates şi Theophanes Confessor. canutus – cărunt. mane > mîine. Dacă. pentru noi e cert că avem de-a face cu fapte de limbă din perioada de formare a limbii române. grecii înşişi îşi ziceau romani. De altfel. care. nu puteau fi identificaţi de greci cu ceea ce-şi închipuiau ei cînd rosteau cuvîntul roman. Tot de aici provine şi expresia populară a umbla după chicuri (după chicuşuri). Dar cuvintele ostaşului au fost interpretate cu un ordin. nu era considerată încă o limbă bine distinctă de latină. În secolele III-IV. ci întregului detaşament. a căzut raniţa cu merinde. În timpul uneia din lupte. populaţia localnică a continuat să participe la răspîndirea şi dezvoltarea limbii latine populare şi după aceasta dată. nu celui cu pierderea. cantare > a cînta. care. în dacoromână – Picui – „localitate”. sl.

9-19. 9 . Dardana. trebuie să înţelegem că e vorba de un grai latinesc întrucîtva corupt. Gheorghe Postică. nr. Deci limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman.Iaşi.cum o numeau grecii. 1. din momentul pătrunderii limbii latine populare în aceste provincii şi pînă în zilele noastre. Pannonia. Istoria românilor (antică). Din bibliografie: 1. 1990. Această limbă a suferit însă schimbări şi transformări neîncetate atît prin evoluţia ei normală. IX // ziarul Moldova Suverană din 4 decembrie 1991. X // Moldova Suverană din 6 decembrie 1991. cît şi prin influenţa exercitată de limbile cu care a venit în contact. Cugetul. Chişinău . Editura Universitas. pag. cap. cap. Moesia. Revistă de istorie şi ştiinţe sociale. 3. Istoria românilor. Ion Hîncu. 1991. cuprinzînd provinciile dunărene Dacia. Istoria românilor. 2. 4. de unde putem deduce că e vorba de perioada de formare a limbii române.

● la indicativ prezent şi la conjunctiv prezent. de obicei. mai ales la: ● indicativ şi conjunctiv prezent. modificări condiţionate lingvistic. persoana a IV. apare un ă la substantivele feminine. cantamus – (să) cîntăm . pers. Vorbind despre evoluţia fiecărui fonem.: adunavit – adună. adunavimus – adunăm. 10 . iar la plural –i. stamus – (să) să stăm . a III-a sg. adunamus – (să) adunăm. ele vor fi tratate reieşind din: poziţia ocupată faţă de alte foneme. persoana a IV-a: lăudamus – (să) lăudăm. –e. în loc de a. lavamus – (să) lăm. devieri de la legităţile de evoluţie.Evoluţia sistemului vocaluic latinesc (tabelul) Influenţa popoarelor slave a întărit aceste particularităţi fonematice ale limbilor romanice orientale. laudavimus – lăudăm. laudavit – laudă. au un accent paroxiton şi care la singular au terminaţia –ă. ● la perfectul simplu. şi I pl. mai ales în cadrul verbelor româneşti monosilabice: damus – (să) dăm. –uri: brăţară ţară lumînare – brăţări – ţări – lumînări cămară nară cîntare – cămări – nări – cîntări alamă aramă – alămuri – arămuri Ă în loc de a latinesc e prezent şi în flexiunea verbală. Evoluţia vocalei [ā] Vocala [a] s-a păstrat cel mai bine în poziţie tare (la început de silabă sau cuvînt şi în silaba accentuată): largus > calidus > lacrima> larg cald lacrimă altarium> muttare> albus> altar a muta alb latus> partem> rarus> lat parte rar În limba română contemporană. care.

el trece în e: clamo > chem. b) dacă în silaba următoare apare o vocală deschisă (a). ● la adjective: deşartă – deşarte. vitea – viţă.● la imperativ singular în cadrul verbelor monosilabice româneşti: dă! fă! lă! A latinesc e prezent prin ă şi în logoformele pronumelui care (qualem): căruia. care s-a produs în cadrul latinescului anima. A final. βραηα>vrană. cărora. deoarece în împrumuturile din limbile slave a+ nazală + vocală (consoană) nu trece în î: ραηα > rană. oricărei. sambata > sîmbătă 3) a + n + consoană: angelus > înger. fiecăror. căror. masă – mese. Procesul acesta s-a încheiat prin secolul al IV-lea. î a mai alăturat un i semivocalic. quantum > cît4. 2) a + m + consoană: campus > cîmp. ca şi mamă. blandus >blînd. prandium >prînz. fiecărei. masă. calcaneum >călcîi. întîlnim forma anremă sau înремэ pentru “inimă”. mane >mîine. branca >brîncă. şi gl s-a păstrat. fiecărui. casă – case. cărei. canis >cîine. E vorba de aşa-numitul fenomen al rotacismului şi de asimilarea vocalică regresivă totală. a precedat de grupurile consonantice cl. se poate stabili legitatea: dacă vocala din silaba următoare era reprezentată de un e. vară. oricărui. Δαημε > danie. dar a primit şi un ě semivocală: clamat > cheamă. romanus > român. căreia. Procesul de închidere a lui a urmat de o consoană sau o vocală în î s-a încheiat prin secolele III-IV. deoarece neologismele de tipul clavicuă. În textele vechi. damnum > daună. devine ă: acia – aţă. καmφορa > camforă. glacial nu ne oferă astfel de modificări. În cazul cuvintelor mîine. frondia – frunză. scamnum > scaun. fiind precedat de o vocală anterioară. care în latina clasică însemna “suflet” . Dacă în cuvintele de origină latină a urma după grupul consonantic cl. inclavo > închei. apasă – apese. 11 . 4 Notă: urmată însă de o nazală geminată. a exclama. a s-a păstrat: annus tertius > anţărţ. În cadrul evoluţiei lui a pot fi stabilite trei legităţi de trecere a lui a în ă: 1) a + n + vocală: beteranus > bătrîn. lana > lînă. oricăror etc. aranea >rîie. faţă – feţe. a>e a) dacă în silaba următoare a unui substantiv feminin apare un e: fată – fete. pîine. casă etc. fontana > fîntînă. panem>pîine. beată – bete. faţă. canto >cînt. glacia > gheaţă. cîine şi a derivatelor acestora. strambus > strîmb. manus >mînă. ● la verbe (conjunctivul amputat): înfaşă – înfeşe.

avunculus > unchi. g. Cînd însă e era urmat de nn sau de m + o vocală. meus > meu. aranea > rîie. dextrem > dzeastre > zestre. t şi după spirantele s. verres > vier. haedus > ied. apoi s-a revenit la procesul monoftongării: decem > dzeace > zece. quem + ne > cine. 3) e+m + consoană > i: tempus > timp. Ca şi în cadrul lui а. În textele vechi şi în unele graiuri teritoriale a apare pentru ă: mariră. pectus > piept. Evoluţia vocalei ę (din ě) În poziţie tonică e (s-a diftongat) în ie: exire > a ieşi. circo > (în)cerc. melem > miere. E vorba de procesul cunoscut cu numele de afereză: agnellus > miel. felem >fiere. în ea. z. terra > ţeară > ţară. Tot sub influenţa derivatelor nu se produce diftongarea lui e în ie în cuvintele: allego > aleg. fenestra > fereastră. vetulus > veclus > vechi. e. digitus > deget. a aburca. Mercuri + dies > miercuri. -are > a îneca. leporem > iepure. Latinescul merula. tremulo > tremur. Dar în cadrul evoluţiei lui merula s-a făcut analolgie cu masculinul mierloi şi cu diminutivul mierliţă. în cel al lui e acţionează legităţile de închidere a lui atunci cînd este urmat de o nazală: 1) e + n + vocală > i: bene >bine. anellus > inel. disligo > dezleg. verso > vărs. d. Urmînd după oclusivele c (k). tenere > a ţine. secretus > secret. nigrum > negru. conform evoluţiei fonetice normale. închiderea lui e în i nu se producea: genna > geană. gemo > (eu) gem. testa > ţeastă.A de la începutul cuvîntului dispare. 12 . neco. Evoluţia lui ę ( din ē şi ĭ ) Încă în latina clasică aceste două vocale se confundau. medium > miez. septem > şeapte > şepte > şapte. picaturile. medula > măduvă. de aceea mai ales i > e: applico > aplec. autumna > toamnă. 2) e + n + consoană > i: dentem> dinte. în limba veche. vermis > vierme. a aligni. trebuia să devină miarlă. circus > cerc. a agăţa. pellem > piele. A apare necondiţionat la început de cuvînt în calitate de proteză: a aburi. fremitus > freamăt. prin analogie cu petra > piatră. densus > des. sebum > seu. s-a diftongat Unele variante însă au rămas literare sub forma diftongată: sella > şea.

ě>ă şi după o consoană. dacă lipsesc poziţiile precedente: arena > arină. ingrassiare>a îngrăşa. erici>arici.) > bea. pissatum > păsat. l. eccum illle > acel. venenum > venin. dentem > dinte. Urmat de n + vocală (consoană). fetum > făt. şi pe noi?! 13 . în prefixul de origine latină in-: innatare>a inota. i>î la început de cuvînt . e(i) + n + vocală > î: fenum fîn.E (i) din silaba finală s-a diftongat în ea: bibit > be (reg. care s-a produs în cadrul latinescului anima. incalciare>a încălţa. mino > mîn. care în latina clasică însemna “suflet” . picula > păcură. Dar: corrigia > curea. e > ă: ad de verum > adevăr. venatus >vînat. După o labială sau după rr. ressonare > a răsuna. conventum > cuvînt. să ajungă-a fi stăpînă şi pe ţară. întîlnim forma aнpeмэ sau înремэ pentru “inimă”. În aceeaşi situaţie (e + n + vocală). pilossus > păros ressina > răşină. mai ales în cadrul particulei de accentuare eccum. grevis > gre (reg. lingua > limbă. E vorba de aşa-numitul fenomen al rotacismului şi de asimilarea vocalică regresivă totală. peccorarius > răcurar. E iniţial aflat înaintea unei lichide >a: erama>aramă. ad + vix > ad + bix > aghe (reg. dacă în silaba următoare nu apare un e sau un i. ingluttire>a înghiţi. eccum illoc >acolo. I > ă: illum>el>ăl. venetus > vînăt. stringo > strîng. eccum modo > acmu > acum. e>a: eccum hic > aci> aici.) > abia. nivem > nea stet > (să) stea. Eminescu întîlnim: Astă pleavă. se(ne) > sine. vendit > vinde. ăst gunoi. medularem > mădular. te(ne) > tine. capistrum > căpăstru. eccum istum > acest. În textele vechi. g. în afară de cazurile cînd urmează după c.) > grea. inaltiare >a înălţa. notă mensura > măsură. istum>est>ăstnotă. e > i. dar cînd în silaba următoare apare o vocală anterioară. prehendere > a prinde. La început de cuvînt. capitaneus > căpătîi. februarius > făurar. melum > măr. e(i) + n + consoană > î: vendo > vînd. intelligere>a înţelege. dacă e urmat de o nazală sau de o vocală anterioară în silaba următoare: crepare > a crăpa. La M. viridis > verde. e > i: me(ne) > mine. cena > cină.

mutas >muţi. solicem > şoarece > şoarec. frigus –frigori. excaldare > a scălda. 2. fīllius > fiu. est>este (prin analogie cu verbele regulate de conjugarea a III-a). dīcere > a zice. digerare > a degera. La fel. desertus > deşert. panticem > pîntece > pîntec. Epiteza lui e: sex>şase (prin analogie cu septem>şapte). 14 . temporivum>timpuriu. homo – homini. consoana finală s se transformă în i: afflas > afli. În poziţie atonă: 1. scrībere > a scrie. cantas >cînţi. hieri > ieri. excurtare>a scurta. formînd aşa-numitele dublete ale substantivelor: vervex > berbex > berbecem > berbece > berbec. e din silaba iniţială >i: mentire>a minţi. dies>zi. gallīna > găină. În rezultatul disimilării. i central s-a conservat: scribere > a scrie. I final s-a conservat din următoarele motive: ● pentru marcarea pluralului numelor masculine şi neutre: lupus – lupi. horrire > a urî. i din silaba acoperită s-a păstrat: ficcatum > ficat. ripa > rîpă. vestri – vostri – (ai) voştri. După r sau rr însă i>î: ridere > a rîde. Urmat de o nazală + o consoană. 3. frīgus > frig.. serenus > senin. ● la persoana a II-a sg. frictura > friptură. excadere > a scădea. e s-a apocopat şi în cuvintele pavonem>păun. e final uneori a dispărut. sentire>a simţi. extrigat >strigă. farina > făină. berbecem > berbec. alteori s-a păstrat. În derivatele cu prefixul ex-. rimat > rîmă. legumen > legumă. e s-a supus aferezei: exbattere > a zbate. extricare > a strica. terrina > ţărînă. i>e: cristianus > creştin. O dată cu dispariţia lui m final de la substantivele neutre. i iniţial a devenit semivocală. ● la pluralul pronumelor şi adjectivelor posesive: nostri – (ai) noştri. prin analogie cu substantivele masculine şi neutre. formînd diftongi: hiberna > iarnă. Evoluţia lui i (>din ī) În poziţie accentuată ī s-a păstrat: audīre > a auzi.Dar: circare > a cerca.

mola > moară. Dar: somnus >somn. tot aşa u > o: autumna > toamnă. Evoluţia vocalei o (din ō şi ŭ) În poziţie tonică. tondere > a tunde. surdus > surd. rota > roată. mortus > mort. În textele vechi. oblitare > a uita. După cum o > u. humerus > umăr. gula > gură. rustrul. o se diftonghează în oa: brosca > broască. tute zece. occidere > a ucide. pluvia > ploaie. În poziţie neaccentuată.I s-a sincopat: vestimentum > veşmînt. Dar: cognatus > cumnat. rupere > a ripe. gustus > gust. arburii. -are > a cugeta > cuget. muria > moare. quod>că. formica > furnică. în loc de o. luna > lună. în locul lui ŏ. orbus > orb. locus > loc. 15 . dolus > dor. întîlnim un u: adurmi. dominus > domn. uspăta. frontem > frunte. viridis > verde. În textele vechi. În cuvintele monosilabice o>ă: vos>vă. porcus > porc. dulcem > dulce. cufea > coif. dominus > domn. o s-a păstrat: carnosus > cărnos. Devieri condiţionate în evoluţia lui o: 1 o+n+vocală > u: Creationem > Crăciun. Dacă în silaba următoare apare o vocală deschisă sau semideschisă. numerus > număr. 2. mulgere > a mulge. *domnus > domn. la început şi la mijloc de cuvînt. 3. dominica > duminică. ducere > a duce. Printre modificările condiţionate în evoluţia lui o se cere menţionată legitatea o+n+ consoană (cu excepţia lui n) >î: gonflare > a se (în)gîmfa. dui > doi. domna > doamnă. socrus > socru. diftongarea nemotivată a lui o: coaperu. întîlnim uneori u: rugu-vă. homo > om. bonus > bun. acoapere. Evoluţia lui u (din ū şi ŭ) În poziţie accentuată u s-a păstrat: avunculus > unchi. corvus > corb. rogationem>rugăciune. o > u: cottizare > a cuteza. corona > cunună. coronare > a cununa. novem > nouă. cunuscut. coquo > coc. cogito. colorem > culoare. o+m+ consoană > u: (cu excepţia nazalelor): comparo > cumpăr. Încă în latina populară o se confunda cu u: ostium > ustia > uşă. pontem > punte. lupus > lup. o+n+ consoană > u: frondia > frunză. fontana > fîntînă.

U final a dispărut pe parcursul secolelor XVII-XVIII. o nazal: fontana > fîntînă. În poziţie accentuată. lutus>lut. conventum > cuvînt. glasu. scumpu. Textele vechi îl mai păstrează pe u la sfîrşit de cuvînt atît în cuvintele de origine latină. corvus>corb. o împrumutat: порколаб > pîrcălab. e accentuat urmat de n+ vocală (consoană): venetus > vînăt.Modificări condiţionate în evoluţia lui u: U precedat de grupul consonantic cl (gl) > i: ingluttire > a înghiţi. devenit în română nazal: ΡЂД > rînd. după dispariţia consoanei finale. teriinna > ţărînă. Făcînd o generalizare a celor menţionate pînă aici. longum ad > lîngă. lingula > lingură. u aton: hirundinella > rîndunea. rodu. rimare > a rîma. ripa > rîpă. lana > lînă. multu. e neaccentuat: venosus > vînos. au derivat din: Î provine din: a nazal accentuat: campus >cîmp. includere > a închide. antaneus > întîi sau din a neaccentuat urmar de r+n: carnaseus > cîrnaţ. U final. 16 . i neaccentuat: ridebat > rîdea. unquat > încă. s-a sincopat: radicula > radicla > ridiche. u iniţial şi medial s-a păstrat: aducebat > aducea. crudus>crud. oculus > oclus > ochi. fundu. infundare > a înfunda. ă şi î. angustare > a îngusta. i accentuat după rr sau r iniţial: horrire > a urî. judicare > a judeca. vetulus > veclus > vechi. cît şi în cele nonlatine: pămăntu. e împrumutat. viscosus > vîscos. i (ъ) împrumutat: връста > vîrstă. vendo > (eu) vînd. a dispărut şi el: blandus >blind. blandus > blînd. virtuosus > vîrtos. urceolus > ulcior. multum>mult. gustus>gust. ridere > a rîde. свят > sfînt. дръзь > dîrz. a nazal neaccentuat: angustus > îngust. salutare > a săruta. U+n+ consoană > î: hirundinella > rîndunea. excurtare > a scurta. am putea conchide că vocalele noi din limba română. pugnum>pumn. trunculus > trunclus > trunchi. subglutio > sughiţ. dereptu. U din silaba posttonică.

I d. gelum > ger. cînd v iniţial sau intervocalic era pronunţat ca b: vovis – vobis. бездуна > beznă. eccum tale > acătării. u împrumutat: въздγχъ > văzduh. lacrima. 6. Consoanele finale încep să amuţească în latina tîrzie prin secolul I frater > frate. ff. ll. 4. u latin aton: pulmonem > plămîn. Încă începînd cu sec. блана > blană. e latin aton: veteranus > beteranus > bătrîn. mm. tt. Paralel cu palatalizarea dentalelor..Hr. Velara sonoră palatalizată (g) a evoluat în latina tîrzie pe două căi: a) g intertvocalic a dispărut: ego > eu. Bonifatio – Bonifacio. după sec. EVOLUŢIA SISTEMULUI CONSONANTIC LATINESC Ca şi sistemul vocalic. adică mai puţin energic.. коливо > colivă. se palatalizează.: decem > zece. aşa cum se pronunţă astăzi în limba română. urmate fiind de i în hiat. veteranus – beteranus etc. sivi – sibi. I p. picula > păcură. Consoanele oclusive dentale d. în locul lui b era înregistrat v: albeus – alveus. Hr. . Şi viceversa. fillius > fiu. consoanele geminate (pp. magis > mai. primavera.Hr. articulîndu-se ca şi consoanele simple. a latin neaccentuat în cuvintele derivate monosilabice: dă. rr.Ă provine din: a latin aton: caldura. într-o serie de inscripţii din Dacia. 17 d.) încep să se simplifice. e (i) latin accentuat: fetus > făt. ele se pronunţau respectiv ţ şi dz (z). inclusiv de cel românesc. nn. melum > măr. vom menţiona următoarele: 1. никовалo > nicovală. e împrumutat: serviétte > (reg.) şărvăt. ligatura. овьсъ > ovăz.H. Deja prin secolele II-III d. are loc şi palatalizarea velarelor. o latin accentuat: foras > fără. 3. 2. i latin aton: radicina > rădăcină. fă. 5. berbex – vervex. În latina tîrzie. lă. ss etc. cel consonantic latinesc a suferit o serie de modificări care au fost preluate ulterior de idiomurile neolatine. o împrumutat: кадило > candelă. O dovadă în acest sens o aduc confuziile grafice ci şi ti: condicione – conditione. întîlnite în inscripţii începînd cu secolul al II-lea. a împrumutat. i împrimutat aton: лебедь > lebădă. b) g urmat de e (i) a evoluat în ğ: legem > lege. facit > face etc. Printre cele mai importante modificări ale consonantismului latin tîrziu. коса >coasă. arsura. titionem > tăciune. în lucrările de fonetică latineşti era înregistrat aşa-numitul fenomen al betacismului. crepare > a crăpa. t.

Există şi unele excepţii de la această legitate. capistrum > căpăstru. cînd b intervocalic > v. 2. baptisare > a boteza. B final. B iniţial şi medial s-a păstrat: basilica > biserică. le vom cerceta sub 3 aspecte principale: 1. quattuor > patru etc. parţială. tibi > ţie. cubitus > cot. berbecem > berbec. sanguem > sînge. platanus > paltin. B > u în formele pronumelor personale în dativ: nobis > nouă. la distanţă). Evoluţia oclusivelor labiale P iniţial şi medial s-a păstrat: paganus > păgîn. palumbus > porumb. rubeus > roib. habetis > aveţi. s-a păstrat: campus > cîmp. soarta consoanei respective în poziţie finală. strambus > strîmb. albus > alb.7. devieri condiţionate de poziţia sunetului respectiv. blandus > blind. scribere > a scrie. excaldare > a scălda. Devieri în evoluţia lui p P > n: nuptiae > nunţi (asimilare consonantică. carbonem > cărbune. regresivă. bubalus > bour. repaussare > a răposa. dacă se află în componenţa formelor tone ale verbului a avea: habemus > avem. cuppa > cupă. habui > avui etc. cauzat de amuţirea lui u final. sorbire > a sorbi. capra > capră. pellis > piele. P final. parţială. vobis > vouă. din necesitatea de a uşura pronunţia. aqua > apă. tempus > timp. regresivă. Grupurile consonantice se reduc la o singură consoană: exire > a ieşi. a dispărut: abellona > alună. 3. Modificări condiţionate: B intervocalic. rămâne intact. caput > cap. 18 . sorbus > sorb. plangere > a plînge. libertare > a ierta. caballus > cal. habere > a avea. Vorbind despre evoluţia fiecărui fonem consonantic în parte. prin contact) . după dispariţia consoanei finale. sibi > sie. soarta consoanei respective în poziţie iniţială şi medială. parere > a părea. apoi a lui u. comparare>a cumpăra. P > t: despectus > deştept (asimilare consonantică. subtus > sub. sappa > sapă. crepo > crăp. carpinus > carpen.

b s-a palatalizat: fimbria > frînghie. vivitia > viţă. sementia > sămînţă. abscondere>a ascunde. imperator > împărat. t a rămas intact: canto > cînt. porta > poartă. 2. T final a amuţit. hospitium > ospăţ. Ajuns prin metateză între o vocală şi o semivocală. chiar de este urmat de o vocală anterioară. 3. fetiola > fecioară. Dacă însă t este precedat de consoana s. frate > frăţior. tondere > a tunde. lutum > lut. el nu se transformă în ţ sau în č: angusti > înguşti. bibit > bea. Dar: sunt. T+e (i) în hiat cu ō sau ū > č: Creationem > Crăciun. hosti > oşti. sitem > sete. grăunte > grăuncior. Precedat de o vocală şi urmat de o lichidă. încă în perioada latinei populare: ad post > apoi. dimineaţă > diminecioară. uber > uger. sagitare > a săgeta. intrare > a intra. 19 . cu rare excepţii. tabanus > tăun. cînd t final este urmat de sufixul diminutiv –ior: slut > sluţior. potentia > putinţă. subglutiare > a sughiţa. Această legitate e valabilă şi pentru limba română contemporană. aut > au. ventus > vînt. oaspete > ospeţior. inclinationem > închinăciune. turma > turmă. b s-a vocalizat: presbiter > preot. stet > să stea. scribet > scrie. subglutiare > a sughiţa. În urma dispariţiei lui u final. rogationem>rugăciune. februarius > făurar. astectare > a aştepta. Tot aşa se comportă astăzi în limba română contemporană t sau ţ final. habeat > să aibă. mustum > must. b intervocalic >g (ğ): rubus > rug. cuminte > cumincior. stratum > strat.Uneori. mentionem > minciună. petiolus > picior. Devieri în evoluţia lui b: 1. b a fost disimilat de consoana imediat următoare: ablongare > a alunga. Modificări condiţionate: T + o vocală anterioară în hiat > ţ: credentia > credinţă. sub(u)lum > sul. dacă e urmat de sufixul diminutiv –ior: cîrnaţ > cîrnăcoir. panticem > pîntece. b s-a păstrat: robeus > roib. Oclusivele dentale şi velare T iniţial şi medial s-a păstrat (cu excepţia cazurilor de africatizare): turturella > turturea. b > u: fabrum > faur.

D final a amuţit încă în perioada latinei tîrzii: ad > a. culmen > culme. t s-a sonorizat: urtica > urdica > urzică. sacus > sac. asternere > a aşterne. d a fost disimilat regresiv: admissarius > armăsar. intendo > întind. surdi > surdzi > surzi. C(k) a rămas intact dacă nu preceda o vocală anterioară: cantus > cînt. prandium > prîndz > prînz. dormire > a dormi. frondia > frundză > frunză. depanare > a depăna. t > č fiind asimilat regresiv de o consoană africată: monticellus > muncel. arcus > arc. 20 .). dacă nu era urmat de o vocală anterioară: dentem > dinte. d+e (i) în hiat > dz > z: diana > dzînă > zînă. t dispare. laudasti > lăudaşi. d s-a păstrat: cado > cad. Încă în perioada latinei tîrzii. Disimilare regresivă parţială: adjungere > a ajunge. circus > cerc. lacus > lac. dare > a da. c(k) s-a păstrat: accus > ac. petiginem > pecigine. coda > coadă. vendo > vînd. D iniţial şi medial a rămas neschimbat. dies > dzi > zi.: cantasti > cîntaşi. extergere > a şterge. dormisti > dormişi. cuccus > cuc. Precedat însă de s. mai ales în cadrul formelor de perfect simplu. sucus > suc. detonare > a detuna. quod > că. caldaria > căldare. quid > ce. II sg. fiind disimilat. caldura > căldură. 2. Devieri în evoluţia lui d: 1. tenda > tindă. t dispare: pastionem > păşuine. peccatum > păcat. Devieri în evoluţia lui t: 1. 1. În urma dispariţiei lui u final. la pers. porcus > porc. ustia > uşă. 2. După dispariţia lui u final. dar urmat de i în hiat. D din componenţa grupului consonantic ndc a fost disimilat: mand(u)care > mîncare. prehendo > prind. calidus > cald. cucuta > cucută. ostiolum > uşor (subst.tristi > trişti. Modificări condiţionate: d+e (i) > dz > z: decem > dzece > zece. hordeum > ordz > orz. crudus > crud.

1. factum > fapt. circus > cerc. ceapa > ceapă. discalciare >a descălţa. fructus > frupt. fagus > fag. fumigat > fumegă. graulus > graur. lexiva > leşie. c > t: cognoscere > a cunoaşte. gula > gurp. a rămas intact: castido > cîştig. dar urmat de e (i) în hiat. cotoneus > gotoneus > gutui. dixisti > ziseşi. inglacio > îngheţ. allego > aleg. urmat de s. nascere > a naşte. G final. cervus > cerb. c+e(i) în hiat cu o vocală accentuată sau cu o (u) neaccentuat s-a transformat în ţ: arsicia > arşiţă. g+e(i) s-a africatizat în ğ: jugum > jug. includere > a închide. 5. nutricium > nutreţ. G iniţial şi medial. frictura > friptură. 4. s-a păstrat: gallina > găină. În aceeaşi poziţie. vescidus > veşted. laxare > a lăsa. grevem > greu. 2. franxisti > frînseşi. Modificări condiţionate: 1. cernere > a a cerne. dulcis > dulce. radic(u)la > ridiche. dacă nu era urmat de o vocală anterioară. vitricus > vitreg. disculcius > desculţ 3. c din cadrul grupului consonantic cl s-a palatalizat în k´(ch): clamare > a chema. clavem > cheie.În unele cuvinte. 6. intellectus > înţelept. judicium > judeţ. macelarius > măcelar. rogat > roagă. longus > lung. 21 . c(k) s-a sonorizat: conflare > a se (în)gîmfa. dirigo > dreg. nescio quid > nişte. maxilla > măsea. largus > larg. caelum > cer. invinco > înving. directus > drept. octo > opt. c+e(i) s-a africatizat: cera > ceară. c după o vocală accentuată şi urmat de s sau t >p: coctorius > cuptor. disfaciolare > a desfăşura. lucta > luptă. inclinare > a încheia. veclus > vechi. ligat > leagă. c a dispărut: fascia > fîşie. ducere > a duce. Precedat de s şi urmat de e(i). în urma disparuţiei lui u final. c după o vocală atonă. s-a contopit cu acesta: exire > a ieşi. pectus > piept. 7. Modificări condiţionate: rumegat > rumegă.

radeat > radză > rază. glandem > ghindă. diana > dzînă > zînă. Analizînd cele expuse. e cazul să facem o generalizare a legităţilor care au condiţionat apariţia consoanelor africate în limba română: c+e(i): circellus > cercel. Qu urmat de o vocală s-a redus la c (k): quod > că. 3. g+e(i): sagitta > săgeată. ung(u)la > unghie. 2. unguere > a unge. înterguare > a întreba. torquo > torc. cognatus > cumnat. vivitea > viţă. quattuor > patru. ung(u)lus > unghi. Ca variantă a spirantei z. subglutiare > a sughiţa.gelum > ger. gelum > ger. tibi > ţie. sagitta > săgeată. intinguo > înting. apare în limba neîngrijită africata dz. gu+a >b: lungua > limbă. qu+a > p: aqua > apă. j+a: jaceree > a dzace > a zace. qu+e(i) > č: quinque > cinci. gu+o > g: unguo > ung. intelligere > a înţelege. c+e(i) în hiat cu o vocală neaccentuată: socia> soaţă. g din grupul consonantic gl s-a palatalizat în g’ (gh): glacia > gheaţă. č c+e(i)+ō sau ū: urceolus > ulcior. coquo > coc. quesivi > a cerşi. 3. ingluttire > a înghiţi. lex. z 22 . gu+e (i)ğ: extinguere > a stinge. jidicum > judeţ. care exprimă acţiuni dimanice şi care conţin litera g. g+e(i) în hiat cu a dispare: corrigia>curea. pugnum > pumn. equa > iapă. 2. -legis > lege. rogationem > rugăciune. Evoluţia oclusivelor velare 1. signum > semn. sanguem > singe. coquere > a coace. 3. 1. ğ ţ gu+e(i): sanguem > singe. civitatem >cetate. t+ e(i)+ō sau ū: petiolus > picior. a fugi. 2. care a evoluat din: d+e(i): dico > dzic > zic. quomodo > cum. 5. t+e(i) în hiat cu o vocală neaccentuată: hospitium > ospăţ. d+e(i) în hiat:cadeat >(să) cadză > cază. 4. extinguere > a stinge. Forma a mere devine a merge prin analogie cu a alerga. Fiind asimilat de un n imediat următor. ungere > a unge. sanguinare > a sîngera. genna > geană. g >n: lignum > lemn. t+e(i): terra > ţară.

danum > daună. mens. dominica > duminică. vinum > vin. mensura > măsură. În varianta populară. M precedat de a şi urmat de n (a+m+n) > u: scamnum > scaun. panem > pîine. necare > a îneca. sptrinten > sprinteior. bătrîn > bătrîior. care mai apoi a dispărut. minaret > a mîna. mentionem > minciună. n s-a păstrat: cornu > corn. salicem > salce. anima > inimă. musca > muscă. vinea > vie. cuneus > cui. La finala secundară m s-a păstrat: fumus > fum. cerno > cern. mentis > minte. 23 . ningere > a ninge. M final a amuţit încă în latina tîrzie: dentem > dinte. compitis > cumpăt.Sonantele nazale M iniţial şi medial s-a păstrat: mensa > masă. 2. cînt apare sufixul –ior: bălan > bălăior. 2. m s-a păstrat: comparat > cumpără. 3. montis > munte. uneori. adunamus > adunăm. timeo > (mă) tem. Modificări condiţionate: 1. mutus > mut. alteori a dispărut: comprehendit > cuprinde. N iniţial şi medial s-a păstrat: nasus > nas. torno > torn. n+e(i) în hiat s-a palatalizat: antaneus > întîi. Palatalizarea lui n are loc şi astăzi. comnator > cumătru. termulus > ţărm. mentire > a minţi. noctem > noapte. legumen >legumă. fontem > frunte. N final a dispărut încă în perioada latinei tîrzii: culmen > culme. În componenţa prefixului com-. calcaleum > călcîi. lumen > lume. cotoneus > gutui. disimilarea: malva > nalbă. asimilarea: formica > furnică. Modificări condiţionate: 1. dormire > a dormi. lana > lînă. Printre devieri în evoluţia lui m pot fi menţionate: 1. m deseori > n: ghimpi > ghinchi. banea > baie. prunus > prun. partem > parte. Urmat de u final. mane > mîine. mons. strîmbi > strînghi. homo > om. scump > scunchi. 2. nomen > nume. pomus > pom.

(in)plantare > a împînta. homini > oameri > oameni. 5. fenestra > fereastră. 24 . n+i final se palatalizează în radicalul unor verbe: apponis > apui. La substantivele care-l aveau pe l la N. 4. În prefixul con. L final s-a păstrat după dispariţia lui u final: agnellus > miel. (re)manes > (ră)mîi. Evoluţia lichidelor L iniţial şi medial (ci excepţia poziţiei intervocalice) s-a menţinut: lacrima > lacrimă. solem > soare. fulgerare > fulgera. n intervocalic din cuvintele de origine latină (cu excepţia celor în care n era geminat: nn). Urmat de s. densus > des. La nume însă. caballus > cal. felem > fiere. neminem > nimărui.soarta lui n e similară celei a lui m: uneori s-a păstrat: contenio > cuntenesc. mostrare > a mustra. pruni > pruni. Devieri în evoluţia lui n: 1. Asimilarea lui n urmat de b. salem > sare. În textele vechi. pensare >a păsa. stabullum > staul. era scris r. Disimilarea lui n: canutus > cărunt. 2. allevatum > aluat. Urmat de s. n s-a păstrat în cadrul unor forme de perfect simplu al verbelor de conjugarea III-a: strinxi > strînsei. caldura > căldură. sal.3. 4. convenire > a (se) cuveni. sol. ponis > pui. reponis > răpui. ranunculus > rărunchi. mel.. Epenteza lui n: grangulus > graur. abellona > alună. subullum > sul. lactem > lapte. genna > geană. (în)blandire > a îmblînzi. catellus > căţel. sanitatem > sărătate > sănătate. circellus > cercel. în aceleaşi condiţii (n+i final). acesta s-a transformat în r: fel. trecute fiind prin paradigma declinării. illac ad > la. 3. norma literară îl păstrează pe n: boni > buni. porcellus > purcel. nonni > nuni. suponis > supui. conventum > cuvînt. p: (în)pacare > împăca. melem > miere. alteori a dispărut: confundare > a cufunda. unxi > unsei. planxi > plînsei. n a fost disimilat de acesta: mensa > masă. fenomen cunoscut cu numele de ritacism: bonus > buru > bun. conjugo > (în)conjur. palma > palmă. exponis > spui. Dar: annus > an.

taliat > taie. arcus > arc. socrus > socru. oricla > ureche. alium > ai „usturoi”. doliosus > duios. 2. fera > fiară. glacia > gheaţă. circellus > cercel. qualem > care. risus > rîs. filum > fir. hirundinella > rîndunea. L intervocalic > r: caelum > cer. familia > femeie. clarum > chiar. satullus > sătul. metateza: pulmonem > plămîn. galleta > găleată. voleo > voi. clavatoria > cheutoare. 3. paludem > pădure. Disimilarea: ululare > a urla. în această poziţie. aceste grupuri transformîndu-se respective în ch. R iniţial şi medial s-a păstrat: resonare > a răsuna. turturella > turturea. melum > măr. 25 . petiolus > picior. 2. clamare > a chema. vitella > viţea. mola > moară. anellus > inel. 4. mai ales în cadrul substantivelor feminine. aranea > rîie. dolus > dor. a dispărut: margella > mărgea. palumbus > porumb. 5. gl s-a palatalizat. apoi a dispărut: folia > foaie. carraria > cărare. ille > el. s-a păstrat: caballus > cal. vallem > vale. Printre d e v i e r i în evoluţia lui l. milia > mie. capistrum > căpăstru. gelum > ger. pellem >piele. glandem > ghindă. gula > gură. ll însă. gh: clagum > cheag. palea > paie. olla > oală. putem menţiona: 1. clavem > cheie. inglutire > a înghiţi. 3. porcella > purcea. Asimilarea: fuliginem > funingine. l+e(i) în hiat la început s-a palatalizat.Modificări condiţionate: 1. bubalus > bour. stella > stea. novella > nuia. ll urmat de a. l din componenţa grupurilor consonantice cl. terra > ţară. filius > fiu.

super > spre. rarus > rar. quattuor > patru. februarius > făurar. R final. suffero > sufăr. admissarius > armăsar. venator > vînător. care s-a păstrat în poziţie iniţială şi medială. dacă n-a avit loc metateza. F în poziţie iniţială şi medială s-a păstrat: facere > a face factum > fapt factura > făptură formica > furnică fenestra > fereastră frictura > friptură fructus > frupt frons. în cazul metatezei. r s-a apocopat: dare – a da. carrus > car. comnater > cumătru. frontis > frunte inflare > a umfla inflorire > a înflori afflare > a (se) afla scrofa > scroafă F din finala secundară s-a păstrat: cufea > coif. serenus > senin. ca şi n+i. S-a produs metateza: formosus > frumos. Aceeaşi evoluţie o are . se palatalizează: paris > pari > pai. Devieri în evoluţia lui r: R+i. sternutare > a strănuta. şi r descendent din l latin intervocalic: salis > sari > sai.R final. mirionem > minune. ferrum > fier. R de la finala secundară s-a păstrat: aurus > aur. În inifinitivul verbului. R a fost asimilat: corona > cunună. frater > frate. stare – a sta. chiar dacă nu s-a produs metateza: vultur > vultur. venire – a veni. queri > ceri > cei. scribere – a scrie. R a fost disimilat: turbulare > a tulbura. a dispărut ca orice consoană finală: imperator>împărat. rostrum > rost. r. s-a păstrat: inter > între. Fricativa v apare la o etapă mai tîrzie a latinei populare. În limba vorbită însă. pereat > piară > pieie. venatoria > vînătoare. humerus > umăr. stufus > stuf. taurus > taur. muria > moare. Dar r+i în hiat s-a păstrat: adjutorium > ajutor. dintr-un u semivocalic latinesc. în afară de poziţia intervocalică: valem > vale verus > văr venatus > vînat venenum > venin venator > vînător conventum > cuvînt convenire > a (se) cuveni convenientia > cuviinţă 26 . fulger >fulger. cibrum > ciur. în limba vorbită. Există însă şi cîteva excepţii. se palatalizează şi dispare: velis > veri > vei. farina > fănină. cînd r final s-a păstrat. ca şi n.

dispare din motove de pronunţie: avunculus > unchi pavonem > păun tardivus > tîrziu cantavi > cîntai clavem > cheie novem > nouă juvenca > juncă novella > nuia pluvia > ploaie Precedat de l. devenind z: disbinare > a dezbina. sessus > şes. habeat > să aibă. habutus > avut etc. S + e (i )> ş: deserto > (eu) deşert. S iniţial şi medial s-a păstrat: sanitosus > sănătos serenus > senin salicem > salcie sementia > sămînţă risus > rîs excadere > a scădea extemperare > a astîmpăra grossus > gros S final a dispărut încă în latina vulgară. levare > a lua.În poziţie intervocalică. -re. a unor numerale (tres > trei) şi a unor adverbe (magis > mai). v intervocalic s-a vocalizat. habebat > avea. S + c (t) + e (i) > ş: cognoscere > a cunoaşte. Sub imfluenţa unor forme pronominale (illi > ei. asternere > a aşterne. vesica > beşică. ci i. septem > şapte. cantas > cînţi). disligare > a dezlega. a des-şeua > a deşeua. disbracare > a dezbrăca. Generalizînd cele expuse mai sus. constatăm că inventarul de fricative al limbii române a fost completat cu noi foneme: 27 . S din componenţa prefixului –des e asimilat de ş. 4. nos > noi. nascere > a naşte. exventare > a zvînta. exbattere > a zbate. densi > deşi. În paradigma verbului habeo. v s-a menţinut în formele tone ale acestuia în locul lui b: habere > a avea. crescere > a creşte. v. s a fost înlocuit. grossi > groşi. habui > avui. grassi > graşi. 3. ceresia > cireaşă. Uneori. vos > voi). verbale (laudas > lauzi. v > b: alvina > albină. a se des–zice > a se dezice. a des–şuruba > a deşuruba. trecînd în u: alevatum > aluat. păstrînsu-se însă la finala secundară: densus > des fusus > fus grassus > gras risus > rîs ursus > urs visum >vis Modificări condiţionate: 1. prin analogie. astectare > a aştepta. camisia > cămaşă. S urmat de o consoană sonoră este asimilat de aceasta şi se sonorizează. j. alvea > albie. clavatoria > cheutoare. 2. habuisset > avuse. z: a des–şăla > a deşela. ca şi b.

sonoră: disligare > a dezlega. J. din creaţii interne: a şuiera. a se şupuri. hoţ etc. a se zghihui etc. fr. jaquette > jachetă. exbattere > a zbate. Jovis diez > joi. ung. chauvin > şovin. hordeum > orz. жалоба> jalbă. adjungere > a ajunge. s+ e (i): sella > şea. camisia > cămaşă s+c (t)+e (i): cognoscere > a cunoaşte. жаратекь >jăratec. a se şuşoti. zarzavat. castigo > cîştig Ş. creaţii interne: a hăi. ung. pe calea împrumuturilor: slav. germ. care provine din: e+ō: deorsum > gois > jos. fr. turc. (Semnificaţia unor slove ale alfabetului chirilic) H. şfară. Şonka > şuncă. hojma.Z. care provine din: 28 . turc. din creaţii interne: a zurui. храм > hram. care provine din: împrumuturi: turc. a jăpni împrumuturi: slav. слота > zloată. habar. harpe >harpă. a hăcui. hîrjoană. fr. J latin iniţial: jocum >joc. creaţii interne: javră. cazer > a caza. care provine din: d+ e (i): decem > zece. fr. şah. J latin medial: adjutare > a ajuta. s+ cons. z grecesc împrumutat: ςαμα >zeamă. szufla > juflă. dicere > a zice. Kaizer. împrumuturi: slav.

Carrus. 4. iar în română ea a dat prin evoluţie normală iapă. acest cuvînt a mai primit semnificaţia de „rîie”. Cuvintele latinei vulgare. În latina vulgară. care nu erau cunoscute de latina clasică. caballus devenise aici sinonim cu equus. 5. Cu acest sens el s-a dezvoltat în română. Încă în latina vulgară el şi-a extins sensul de a lua foc. a inspira. Dintre cuvintele din prima categorie menţionăm următoarele. la bărbaţi. În limbile romanice. a lua cu binişorul. În studierea lexicului latinei vulgare trebuie să deosebim două categorii de cuvinte: 1. devenind un verb polisemantic. Horaţiu. În vorbirea populară latină şi în română el a mai căpătat şi sensul de „bărbie”. Caballus era întrebuinţat de scriitorii clasici mai ales în accepţiunea de „cal prost. Conversiunea. a lua în căruţă. Cuvintele care în latina vulgară aveau o semnificaţie mai mult sau mai puţin diferită de cea din latina clasică. 2. Barba avea numai sens de loc al corpului omenesc.Lexicul latinei populare şi influenţa lui asupra celui din română 1. Aranea avea în latina clasică numai sensul de „păiangen” sau „pînză de păiangen”. Cu acest sens el a venit şi în sistemul stelar popular românesc. 29 . în lexicul activ al limbii române: Afflare era cunoscut în latina clasică numai cu semnificaţia de a sufla. a lua la ochi. Compunerea. a deoseb”i. mai conservînd şi noţiunea latinească clasică – cea de „mijloc de transport”. Adaptări directe şi mutaţii de sens în cadrul paradigmei latina clasică – latina populară – româna. situat în partea facială şi acoperit cu păr. pe care-l întîlnim într-o serie de expresii şi locuţiuni verbale de tipul a lua apă-n gură. În limbile romanice îl găsim mai ales cu sensul de „a cerne făina”. ultima interpretare era cea mai răspîndită. mai frecvente în latina populară şi. 2. La Lucilius. mîrţoagă”. În latina vulgară. a se aprinde. Cernere în latina clasică însemna „a separa. Juvenal îl găsim însă cu sensul de „cal în general”. a o lua la sănătoasa ş. În română şi celelalte limbi romanice acest verb apare cu sensul de „a se găsi”. cît şi în română. 3. respectiv. Acest cuvînt căpătase în latina vulgară o semnificaţie specială de constelaţie: Carul Mare şi Carul Mic.a. Derivarea. Formarea cuvintelor. varianta equus a dispărut aproape complect. Apprehendere în latina clasică aveau numai sensul de „a lua”.

cetate. a da de dracu. În vorbirea populară acest cuvînt trebuie să fi fost foarte răspîndit. În cea vulgară el era echivalent cu „a crăpa. a face poate face bloc cu aproape orice cuvînt semantic. O altă schimbare de sens pe care o prezintă levare în limba română este aceea de a fermenta. a plesni”. Astfel. a-şi face cruce. Astăzi. Ca şi a lua. sinonim cu latinescul mater. Ca şi verbele a da şi a lua. ungues facere. Levare în latina clasică însemna „a ridica. uneori – „a complota”. De la înţelesul de „cămin”. cea de astăzi în limba română: mola machinaria = moara măcina. Încă în latina clasică existau cîteva sensuri particulare pe care putea să le aibă verbul facere: barbam facere. a da şi-a extins mult semantica. dîndu-i explicaţia care echivalează cu frater mariti mirelui).-a avea în latina clasică accepţia de „rudă în genere”. Cognatus. Frigus. În latina vulgară era folosit cu sens mai larg de „a lua”. Latina vulgară i-a îngustat sensul. Dar în latina clasică mamma avea sensul de „mamelă”. Cu acest sens apare des în scrierile vechi: Turcii sînt de altă lege. a trecut în latina vulgară cu sensul de „febră” şi şi-a păstrat acest sens în denumirea populară a bolii friguri în limba română. (fratele miresei) sau uxoris (frate al 30 . nu de lege creştinească. devenind în română un verb polisemantic şi dînd naştere unei serii de locuţiuni verbale: a da şfară-n ţară. Lex avea sensul de „lege” (în latina clasică lex-legis). Cele mai vechi expresii cu a face sînt cele ce ţin de religie: a face păcate. folosit în latina clasică pentru a desemna „drepturile cetăţeanului roman” se identificase în latina vulgară cu urbs. mai ales din sfera substantivului. ceea ce însemna „ficat de gîscă îngrăşată cu smochine”. a sustrage” (o avere).Cuvitas. Machinari în latina clasică era interpretat cu sensul de „a inventaI. Crepare însemna în latina clasică „a răsuna”. Dare avea sensul special de a produce. cite. care în latina clasică avea forma de plural frigori. focus trecuse în latina vulgară la acela de „foc”. a da de sminteală. De aici a venit şi cuvîntul românesc aluat prin proteza lui a la participiul verbului luat. a da de gol. a face Paştile. el a devenit polisemantic. Civitas l-a substituit pe urbs în tot domeniul romanic. it. Ficatum era asociat la origine cu jecur. citta. a da drumul ş. fr. Focus. Mamma e un cuvînt din limbajul copiilor.a. În latina vulgară el mai capătă un sens de religie. inclusiv al omului. În limbile romanice el şi-a extins semnificaţia şi astăzi denumeşte un organ al oricărui animal sau pasăre. În latina vulgară el a căpătat o altă semnificaţie. avem: dr. după cum zicea un lingvist. şi îşi poate extinde sfera semantică. de la a face pîine pînă la a face copii.

Sera era. După trecerea lui e neaccentuat în ă şi sincoparea celui deal II-lea e aflat în poziţie neaccentuată. În română el a dat două semnificaţii: mîner şi a rămîne. la origine un adjectiv cu sensul de „tîrziu”. Mai puţin numeroase sînt formele care aparţin celei de-a doua categorii de cuvinte.: ser. De exemplu: dr. Evoluţia normală prin disimilarea lui u (sincopa) şi rotacizarea lui n. 31 . mai ales că „soldatul care şi-a făcut datoria” era trecut de anii tinereţii. În română rost e întrebuinţat tocmai cu sensul de „gură” şi e întîlnit de expresiile a lua la rost. în dr.: soir. a avea rost. a devenit în latina vulgară substantiv şi a căpătat în epoca creştină înţelesul de „săptămînă”. Acesta a fost etimonul cuvîntului mama pentru mai multe dintre limbile romanice. de asemenea. La Empiricus rostrum este chiar sinonim cu os. În limba română a căpătat sensul „om în vîrstă”.: mama. Monumentum se ăntîlneşte uneori la autorii clasici cu sensul special de „monument funerar”. visa nocturna. orfan”. it: mamma. fr. prov. dr. De exemplu. adică „cel care nu este creştin”. Septimana. a sugruma”. Alături de mamma. orb. care în latina clasică era pater. Necare în latina clasică însemna „a face să piară. „bot”. În latina clasică el era conceput ca lipsit de vedere. Odată cu apariţia creştinismului sensul lui a devenit „păgîn”. Îl mai întîlnim şi în alte arii ale limbilor romanice: it. se întîlneşte destul de des. În latina vulgară şi în română vine cu accepţia de astăzi: vis. menţionate la începutul temei: care existau în vorbirea poporului.: seară. el s-a izolat de acestea. apoi trecerea lui e în ă şi. folosit în latina clasică în calitate de adjectiv.: sera. Paganus în latina clasică însemna „locuitor de la ţară”. Lingviştii latini subliniau că acest cuvînt nu trebuie întrebuinţat cînd e vorba despre om. La început era asociat cu dies şi hora. Manere trecuse de la înţelesul de „a rămîne” la acela de „a petrece noaptea într-un loc”. În latina clasică însemna „soldat care şi-a satisfăcut stagiul militar”.: mamman. dispariţia consoanei finale m. Rostrum însemna în latina clasică „cioc”. apoi a lui u. a devenit substantiv şi se folosea independent. A suferit fenomenul betacismului. Orbus în latrina clasică însemna „lipsit de ceva. a devenit bătrîn Visum în latina clasică însemna „apariţie”: visa somniorum. fr. iar în latina vulgară şi în română a venit cu accepţia de astăzi: „a îneca”. în aceleaşi inscripţii. Veteranus. populară: tata.: tata. a dat varianta populară mormînt.odată ce este întîlnit pe plăcile funerare ale multor morminte din epoca veche. respectiv. dar nu erau în lexicul latinei clasice. it. a ucide. Cu timpul. vechea franceză: taie. şi tata.

Au trecut la categoria substantivelor. 3. a-i da o labă”. prin compunere. Aceasta este una din trăsăturile caracteristice ale oricărei limbi populare.: teta. adică „a-i da cu mîna. II. teta. Galetta era folosit în latina populară cu sensul de „mensura vinaria”. în trei feluri: 1. 2. Linea – ie. – fătat. – strat. Novella – nuia. Capitaneus – căpătîi. Substantive Aici trebuie să cităm cîteva cazuri de apariţie a cîtorva substantive din adjective. Galineceus – găinaţ. În limbile romanice găsim o serie întreagă de cuvinte înrudite cu acesta care înseamnă. Vom cerceta fiecare din aceste cazuri de constituire a lexicului limbii române sub influenţa latinei populare. prov. Cuvintele noi se formează. sapă. port: teter. Vom mai adăuga aici substantivele provenite din adjective şi cercetate de noi în paragraful de mai sus sera – seară şi septimana – săptămînă. exista în latina vorbită ca un cuvînt propriu vorbirii copiilor (dida.: teter. prin adăugarea de elemente noi (sufixe şi prefixe) la formele existente (afixarea). tuta) a evoluat în română în ţîţă. Carnaseus – cîrnaţ. Spinalis – spinare 32 . urmînd ordinea diferitor categorii gramaticale. aşa-zisa conversiune. după cum ştim. de asemenea. prin trecerea aceleiaşi forme dintr-o categorie în alte. la noi – „găleată”. Latina vulgară era mai mult înaintată decît cea clasică în ceea ce priveşte formarea cuvintelor noi. Fontana – fîntînă Frondea – frunză. o serie de participii la perfectiv: buccata fetatum stratus – bucată. Sappa era determinat ca un „genus instrumenti rusticorum” (un fel de instrument de la ţară). cu diferite variante. iar ca verb e asociat ca „a suge”: fr. Scortea – scoarţă. ca şi mama. sp. „mamelă”. De aici şi a îmbrînci.Branca cu înţelesul de „labă”.. Tita.

surcella – surcea. seminatura – semănătură. -a: -ulum.Substantivele formate cu sufixe: -ia (-ie). au existat în cea vulgară şi au dat în limbile romanice o serie de derivate de tipul păsărică. Tot cu sufixul -ellus s-au format substantivele particella – părticea. necunoscute în latina clasică. margella – mărgea. mămucă. mînzoc. -occus. aratura – arătură. pecorarius – păcurar. de exemplu. frictura – friptură. -entia: suferentia – suferinţă. În locul clasicului geniculum avem genuculum – genunche. tărie. -issa a pătruns prin intermediul limbii greceşti: diaconissa – diaconeasă. Găsim chiar în latina clasică variantele catullus – catellus. imperatrissa – împărăteasă. dogarius – dogar. – ulus. -itia: -ura. trunculus – trunchi. -onis în tabanus – tăun. omenie ş. -sura: dulcitia – dulceaţă. – – anus a fost înlocuit cu -o. uculus în loc de -iculus apare în peduculus – păduche. cripatura – crăpătură. preotissa – preoteasă etc. -cellus: monticellus – munticel. cavula – gaură. -icus. calura – căldură. tătucă etc. arsura – arsură. găticel. teneritia – tinereţe. Trebuie să menţionăm aici cîteva schimbări de sufixe care se produseseră în latina vulgară. radicina – rădăcină. Acest sufix. carraria – cărare. -ellus: hirundinella – rîndunea. amaritia – amăreaţă.a. -ucus. 33 . lucor – lucoare. a fost înlocuit cu -ellus. soricellum – şoricel. -a: -ule: -ina: -aneus: -or: -ura: -arius: matteuca – măciucă. Marcel. vitullus – vitellus. calcaneus – călcîi. muncel. -ucus. caldaria – căldare. împrumutat din greacă a pătruns în latina vulgară mai ales în perioada epocii creştine şi este folosit în limbile romanice la formarea substantivelor abstracte: avuţie. padulem – pădure.

d. tardivus – tîrziu. Aşadar. un împrumut din greacă prin intermediul latinei vulgare.Ca pronume nehotărîte. Astfel. Verbul Vom studia mai întîi verbele derivate din substantive sau din adjective prin adăugarea directă a unei terminaţii verbale la tema acestora. care formează numeroase derivate cu actualul sufix românesc -esc: bărbătesc. în timp ce în limba română e cunoscut exclusiv ca numeral. frigorosus – friguros.Deja în latina populară se formează o serie de substantive compuse: caprifolium > Domine deus > căpriori Dumnezeu manus stergium > prima vera > mîneştergură primăvară Prin derivare cu sufixe s-au format în latina populară cîteva adjective. limba română foloseşte construcţiile de tipul cîte unul.utus: . nec + hominis = nimeni. verbe derivate din substantive: bucca – îmbucare. care a pătruns de timpuriu în latină şi a fost asociat cu unus după modelul grecesc. nec + mica = nimica. ossuosus – osos.osus: flocosus – flocos. Cîte este grecescul cata. În limbile romanice occidentale expresia cata unus apare ca pronume nehotărît: fr. nec. – quenne. Numerale În calitate de numerale distributive. panticosus – pîntecos. neque unus – niciunul. mucosus – mucos. printre care: . ostăşesc ş.– cada uno. temporivus – timpuriu. canutus – cărunt. port. braca – îmbrăcare. vere unus – vreunul. omenesc. 34 . acela au derivat de la formantele latineşti ecce + iste (ille).m. . nehotărîte şi negative. românesc.a. care au provenir de la compuşii latineşti.a. pronumele demonstrative de tipul acesta. cîte doi ş. venenosus – veninos. Pronumele compuse În limba română avem o serie de pronume demonstrative.ivus: . Aceste forme datează din latină.iscus. Toate aceste derivate postnominale aparţin conjugărilor I şi a IV-a. Ambele pronume negative sînt nişte formaţii ale compuşilor latineşti. latina vulgară cunoştea deja construcţiile nescio quem + ne – neştine.

-tare: libertus – libertare – a ierta. turbo – turbulare – a tulbura. longus – ablongare – a alunga. ferrum – ferricare – a fereca. interritus – interritare – a întărîta. ventus – exvento – a zvînta. genunculum – genunculare – a îngenunchea. mors (mortis) – admorţire– a amorţi uvum – uvare – ouare – a uoa. tardivus – tardivare – a întîrzia. vezica – vezicare – a beşica. forfex – forficare – a forfeca. excapitare – a scăpăta. circus – circare – a cerca. Printre cele mai frecvente prefixe atestăm următoarele: lenis – alenare – a alina. Verbe derivate din adjective: calidus – excaldare – a scălda. pedica – împiedica. mollius – molliare – muiare. fetus – fetare – a făta. corda – incordare – a încorda. Noi forme verbale s-au format şi cu ajutorul prefixelor. grassus – grassiare – îngrăşare. largus – adlergare – a alerga. ventus – ventulare – a vîntura. Un alt grup de verbe s-a format prin derivare de la substantive sau adjective. Notăm următoarele derivate: -iare: altius – altiare – ălţare – înălţare. tener – tenerire – a întineri. subţiere.capitare – a căpăta. lumen – luminare – a lumina. -inare: scarpere – scarpinare – a scărpina. -icare: caballus – cablallicare – încăleca. -ulare: tremo – tremulare – a tremura. între tema cărora şi terminaţia verbală -re s-a mai adăugat un element. oblitus – oblitare – a uita. unus – adunare – a aduna 35 . subtilis – subtiliare – subţiare. carrus – carricare – încărca. sella – inselare – a înşela. -ugare: fumus – fumigare – a fumega.

adlegere – a alege. discalciare – a descălţa. incalciare – a încălţa. Avem a face. în care s-ar situa pentru totdeauna cu traiul. prepoziţii) le vom studia la temele respective. discuneare – a descuia. -in: (Formele derivate şi compuse ale celorlalte părţi de vorbire (adverbe. I. adlactare – a alăpta. inclavare – a încheia. 3. poate chiar o nouă patrie. adspectare – a aştepta. spre malurile Dunării. Lexicul de origine slavă. coborîţi de la nord în regiunea Carpaţilor. Cei care îşi fac acum apariţia în istorie nu mai sînt nişte incursori trecători. puţin cîte puţin. Din istoricul problemei. 4. Influenţa morfologică slavă asupra limbii traco-dacilor. adormire – a adormi. ca goţii.) Influenţa slavă 1. La început. 36 . cu nişte cuceritori ferm hotărîţi să-şi caute un nou sălaş. ei au trecut în grupuri mici acest fluviu cam pe la sfîrşitul secolului al III-lea. Pătrunderea slavilor în Peninsula Balcanică trebuie considerată ca un eveniment îndelung pregătit. excarminare – a scărmăna. excambinare – a schimba. Sufixele de origine slavă în română. La început. Venirea slavilor transformă complet fizionomia Peninsulei Balcanice. adfundare – a afunda. Ea determină o adîncă răsturnare în partea Europei Orientale. introducând un element nou în sînul populaţiei romane abia formate. incuneare – a încuia. adlentare – a alinta. cu nişte imigranţi dîrji. adfumare – a afuma. acum. ei au înaintat. puţin timp după părăsirea Daciei de legiunile romane. -de: -dis: degelare – a degera. disligare – a dezlega. împinşi numai de dorinţa jafului. excadere – a scădea.-ad: adbatere – a abate. 2. ingluttire – a înghiţi. -ex: exbattere – a zbate.

Ei profită de confuzia care domnea în Imperiu şi. cu care ele prezentau o oarecare asemănare. Şincai şi P. ca şi bulgărescul mezda.S.În secolele IV-V. II.A. cînd vorbim despre influenţa binefăcătoare a elementului slav. cea stalinistă. provenit din compuşii latineşti medius+locus. lupe. cînd ostrogoţii părăsesc ţările dunărene pentru a se îndrepta spre Italia. acţiunea slavă asupra limbii române este foarte redusă. perioada R. provenite de la nec + hominis. Nu putem releva decît alternanţa pe care au suferit-o sunetele cîtorva cuvinte sub influenţa formelor slave. nec + mica. decît mai ales lexicul din perioada secolelor IV-VII şi XI-XIII. reuşesc să cucerească cea mai mare parte a teritoriului sud-dunărean. Face să fie menţionat mai ales cazul Vocativ la substantivele feminine. Influenţa slavă asupra limbii române este mai evidentă în morfologie. nimic. după modelul bulgăresc zeno sau al celui ucrainean susidko. l-au putut schimba pe e din negaţia nec în i numai datorită asemănării funcţiei acestor pronume cu cele slave никто. Influenţa slavă din această perioadă se observă în multe din particularităţile morfologice.S. Adevărata imigraţie slavă începe în ultimii ani ai secolului al V-lea. lingviştii latinişti S. Moldoveneşti. Ne-am face vinovaţi de o falsificare a istoriei dacă n-am recunoaşte marea influenţă pe care a avut-o slava asupra limbii române. unde d urmat de i trebuia să alterneze cu z sau. Maior s-au străduit să reducă la minim această influenţă. în limba veche. După cum am văzut mai înainte. pronumele negative nimeni. sub influenţa limbii vechi bulgare. Dar mai ales lexicul a fost împresurat cu numeroase elemente slave. cu toată rezistenţa ce le-o opun trupele imperiale. lăsînd terenul liber slavilor. Cînd priveşte anul 1812. Dar. Tot aşa. În prima jumătate a secolului al VII-lea. dz a alternant cu j. Acesta este cazul cuvîntului mijloc. influenţa a fost nefastă pentru dezvoltarea limbii române din spaţiul dintre Prut şi Nistru. aceste grupuri mici au locuit în Moesia şi Tracia. Micu. brejnevistă şi bodiulistă. Pentru istoria Europei Orientale acesta era un eveniment tot atît de important ca cel ce avuse loc cu 5-6 secole înainte. Din punct de vedere fonetic. ничто. Nu avem în vedere. Atunci slavii asaltează cu adevărat Imperiul Bizantin. O statistică a cuvintelor latine şi slave care sînt cel mai des folosite ar putea demonstra că elementele slave sînt tot atît de expresive şi de vii ca şi cele latineşti. aproape toată Peninsula Balcanică se afla în mîinile slavilor. Aici ar trebui să ne întrebăm dacă nu trebuie să admitem o influenţă analogă şi pentru vocativul substantivelor masculine care se termină în e: coarbe. cu dz. Gh. care se formează pe întreg teritoriul românesc prin desinenţa o. 37 . pe care le-a împrumutat româna. oame după modelul bulgăresc boze [boje]. cînd pe acest teritoriu au venit legionarii romani.

copiindu-le pe cele ruseşti (учиться). scumpule. ar trebui să fim mai cu rezerve cînd se afirmă cum că formaţiile româneşti ar fi o copie leită a celor slave. primire. pur şi simplu. păgubire. 38 . prepoziţia spre e provenită şi ea din limba latină de la super care înseamnă „deasupra”. trebuie să cităm mai multe prefixe. Mai degrabă am putea avea de a face cu o influenţă slavă. E vorba de verbele a se mira şi a se ruga. În primul rînd. drăguţule bace etc. adică „peste”. toate elementele numeralelor compuse româneşti sînt de origine latină. Căci formele reflexive verbale de tipul a se învăţa. năpădire. iar modelul slav doar a putut să accentueze această variantă cazuală. în primul rînd. la care s-a ataşat. Cît priveşte verbul. a se gîndi din limba noastră nu se fac cu se (cя. întărită. locul lor ocupîndu-l vocativul cu ule: omule. pocăire. ar trebui să subliniem că vocativele româneşti cu e la masculin sînt destul de rare.se întîlnesc doar în compusele formate în slavă: izbire. articolul substantival definit. descendent din pronumele demonstrativ latinesc ille.Am putea mai degrabă să presupunem că vocativul românesc reproduce modelul latin. Vorba e că. împrumutate de la modelele bulgăreşti чyдити ce şi мoлити се. Pe de altă parte. nicidecum nu putem admite că vocativul cu -ule este o variantă a nominativului latinesc. Tot de origine slavă este şi numeralul sută. Unele din ele au pătruns în română odată cu cuvintele slave. ar trebui să cităm aici cîteva exemple. Cît priveşte formarea numeralelor cardinale de 11 pînă la 19. pe care româna le-a moştenit din slavă. libe „iubit” – libile „iubitule”. po-. În al doilea rînd. pri. unde româna foloseşte reflexivul după modelul slav. Trebuie să admitem că sintaxa compunerii numeralelor cardinale a fost. cimentată de formaţiile omogene slave. a se duce. prefixele iz-. De exemplu. şi nu al celui latin. pur şi simplu. şi astăzi întîlnim în limba bulgară un sufix -le care se adaugă numelor de persoane cînd li se adresează cineva. Şi din contra. -pa-. derivat din limba bulgară suto. pe de altă parte. sînt condamnate de normele limbii literare. Într-adevăr. care erau deja nişte compuşi cu prefixe. Dar. Ar trebui însă să remarcăm că formarea verbelor reflexive ţine mai mult de psihicul naţional al fiecărui popor luat în parte. na. Limba româna datoreşte slavei mai multe adverbe: aievea < a+jave(а+яве) de iznoavă < изу нову razna < разно de obşte < обще îndeosebi < осебити înzadar < за дару Influenţa slavei vechi se observă mai ales la derivate. pe care le folosesc unii vorbitori ai limbii noastre. ca în limba rusă.

în slavă mai exista şi prefixul ras. nemurire. preaştiutor. nespus etc. încît el l-a înlocuit adesea pe des-: reskl’ide. pentru a da un sens peiorativ cuvîntului cu care intră în compoziţie. Îl întîlnim. godac. Prefixul prea. deşi mai puţin răspîndit decît ne-. nenorocos. Deoarece acest prefix este deseori confundat cu prefixul de origine latină răs-. preaînţelept. numeroase derivate. le înlocuieşte completamente. negreşit.Din mulţimea de prefixe de origine slavă numai următoarele au fost productive în limba română: Ne. neputinţă. În istroromână. neînvăţat. neomeneşte. neştiinţă. ca să arătăm care sînt formele unde avem într-adevăr a face cu prefixul slav. ca şi în slavă. necioplit. Elementele citate ne arată cît de viu este ne. nebun. Mult mai numeroase sînt sufixele slave introduse în limba română prin intermediul slavei.s-a suprapus latinescului prae. neînsurat. Răzu.[-res] a fost atît de bine înţeleasă. a separa de pace. în cuvintele ca: prostănac. băbac. siraku = bugeac. răzmeriţă – a despărţi. adjective. această funcţie a prefixului răs. a răspîndi”. neapărat. de asemenea. rescutso. Compusele cu ne. rezmetso = deschide. Ca să nu-l confundăm pe -ac de 39 . descoperi. trebuie să-i desparţi.şi se alătura substantivelor. neadevărat. nesimţire. rescoperi.în limba română. verbelor şi adverbelor cînd trebuia să marcheze gradul superlativ: preafrumos. nesaţ. necopt. sărac.şi latinescul prae. desculţ. porumbac.serveşte în română. Sufixul -ac corespunde vechiului bulgăresc -aku: bujaku. El corespunde latinescului in.în cîteva cuvinte ca расколити. Observăm aici mai ales numeroase derivate de origine latină. Razu-. neadormit. adverbe: neadevăr.s-au consolidat reciproc. pe care. desculţa. formează. În afară de razu-. Printre ele găsim substantive. rescuts. nedreptate. răzbate – pentru a-i bate. a separa de bunătate. dezvăţa. nedrept. i. gînsac.serveşte în general pentru exprimarea ideii de despărţire şi corespunde latinescului dis-: răzbunare – a despărţi. rezlego. necrescut. nemăritată. El poate echivala cu locuţiunea “peste măsură de”. nenorocire. ne vom opri mai mult asupra lui. Acest fapt ne dovedeşte că slavonescul пре. neascultător. neastîmpăr. dezleda. neom. a. preaplin. adjectivelor.sînt destul de numeroase în limba română. de asemenea. care au format cuvinte noi cu negaţia de origine slavă ne-. распадити – „a răscoli. verbe. la exprimarea negaţiei. în vorbirea populară.

puică. robaci. bulg. cîrpaci. bulg. reprodus din –inicu. clopotniţă. -ici. leoaică. plăvan. veche – eninu. româncă. cît şi unrele denumiri de animale de genul feminin: lupoaică. păpuşoişte. doniţă. Ultimul exprimă mai degrabă o calitate de a fi şiret decît o acţune. bulgar -uga: buturugă. năzdrăvan. pe cînd latinescul -accus e ataşat la substantivele sau adjectivele de origine latină: fundac. derivat din v. -iku şi desemnează mai ales naţionalitatea sau originea: armeancă. Se mai adaugă adesea şi la diminutive: cămeşuică. ursoaică. nevăstuică. -nic.a. amăgeală. bicisnic. –anu. bulg. cheltuială. îndrăzneală. iatac. cîntăreţ. rîuleţ. ferestruică. bucureştean. vîrtelniţă. mai arată partea obiectului indicat în radical şi trimite la menirea. şontorog. lungan. cît şi diminuative: cuibuleţ. cojiţă. -iţa ne vine din v. hrănaci. derivat din –inică. petrecanie.origine slavă cu -accus de origine latină. El indică patria sau originea: moldovean. o stare: boieroaică. -àci a dat derivatele: cîrmaci. urechelniţă. întrebunţarea obiectului: toporişte. 40 . amarnic. orăşeancă. -og e derivat de la v. ţ la –an. slăbănog. cetăţean. ţigancă. italiancă. -ìci formează substantive abstracte: gîdilici. bulg. -eală. -niţă. el arată mai ales locul unde se găseşte un obiect şi se referă la denumirile de plante: inişte. cărăruică. pojghiţă. croială. şurubelniţă. tărancă. strigoaică. cristelniţă. zbîrciog. lustruială. cerboaică.m. redus după r. săteancă. formează substantivă: botniţă. formează nume de agent: călăreţ. este adăugat la tema verbelor pentru a indica rezultatul acţiunii exprimate de verb: ameţeală. ursuleţ. tutunişte. -enie. olog. şiretenie. -ica: undiţă. gîscan. steguleţ. de la v. Împreună cu sufixul -oai. -că este derivativul de vechea bulgară de la -uka. drumeţ. săculeţ. din v. ş. -an. videnie. formează substantive masculine: ciocîrlan. –eli. bulg. -işte se trage din v. casnic. reproduce sufixul din bulg. iste. -că formează substantive de genul feminin şi indică un titlu. coderişte. datornic. beţivan. denumeşte în limba română acţiuni abstracte: curăţenie. boşorog. rezultat din cuvinte slave ca progrebenie. ianinu. -ogu: milog. Derivatele cu acest sufix prezintă uneori un sens augmentativ: golan. trebuie să ţinem cont de faptul că cel de origine slavă e prezent mai ales la cuvintele de origine şi ele slavă.d. Întîlnim şi cîteva adjective cu sufixul -an: bălan. făţarnic. mîntuială. sătean ş. -uku. bulg. stîngaci. -eţ. darnic. troiţă. habarnic. împărtăşanie. formează în română adjective: destoinic. -ean. tremurici. comănac. -anie. cînépişte. trăgaci. -ugă – de la v. ţopîrlan. suliţă. bîrfeală.

năpraznic. Bezakonie “nedreptate”.pleşuv. a încetini. Blajenu “fericit” – blajin. 41 . regret. a tălmăci. trîndav. guraliv. ciudăţenie. a posti. condiţiile sociale şi activitatea lui: . Astfel el a şi fost calchiat în româna veche: fărădelege. a plăti. slab. glorie. .a boli. a hrăni. a linişti. ca şi cele din latina clasică prin intermediul celei populare. de la -avu. milostiv. Ciudo “miracol” – cuidă. veselie.blajin. năprasnic.trudă. tradiţie). cui mic. a răzvrăti. a jupui. zglobiu. bolnav. vom compara cîteva cuvinte din vechea bulgară cu corespondentele lor româneşti. . -iv (-ivu) a dat derivatele: beţiv. milostiv. lacom. blînd. prost. a milui. drag. O dată pătrunse în limba română. a zămisli. lucru excepţional. vrednic. a lua” – grăbire. dojeno “a urmări” – dojenire. destoinic. lacom. a răzbi. ciudat”. Ceta “monedă” – ţintă. zărire ş. Dognati. Dospeti “a ajunge” – a dospi (a fermenta). Dedina “moştenire” – datină (obicei. mînie. straşnic. . ceaţă. a potoli. obscuritate. Domoliti “a ruga” – domolire. oricît ar fi de surprinzătoare. împotriva obiceiurilor. a primeni. oraş” – gard. bazaconie „necuviinţă. . burniţă. a se trudi. Această schimbare de sens. scîrnav. Gradu “zid. leneş. vîrf. a vrăji. a ocoli. Numărul cuvintelor slave introduse în diferite sfere de activitate umană este considerabil. poate fi totuşi explicată. slugă. a omorî. zdravăn. caraghioslîc”. Dar cea mai mare influenţă asupra românei a avut-o totuşi lexicul slav. strălucire. a pipăi. buiac. şi-au schimbat sensul primar. a certa. a porunci.a. Bezdŭna “prăpastie fără fund” – întuneric. Hvala “laudă” – fală. uscăţiv. vrednic. la particularităţile lui fizice şi morale. nătîng. Aceste cuvinte se referă mai ales la om. Grabiti “a răpi. a obloji. la dispoziţiile-i psihice. a ţese. Pentru a arăta cît de mult se îndepărtează ele de prototipurile lor. ocolire. a modera.-av. se foloseşte extrem de rar şi formează adjective: hulpav. necaz. zglobiu. Semnificaţia cuvîntului românesc se leagă de aceea a vcechii bulgare prin etapele „lucru făcut împotriva legilor (scrise sau nescrise).rîvnă. Beliti “a face alb” – “belire” – a scoate pielea. multe dintre cuvintele slave. a pomeni. Burea “furtună” – bură. straşnic.

graiati „cîntec. adică ceia ce cade din cer. puternic. necăjire. Pătrunderea unor termeni slave a avut ca urmare dispariţia termenilor corespunzători latini. Voinicu „răzbionic. de snopi. Troianu „ridicătură de teren” – troian de zăpadă. Izbiti “a ucide” – a izbi. vesel. dar şi „podul casei”.Iskaliti “a înnegri” – iscălire. 42 calvus crusta debeo dexter – плεшивый > pleşuv. a spăla cu apă caldă”. statuie” – bolovan. – искустный > iscusit. Kokoşi „găină” – cucoş. – трεбовати > a trebui. Astfel: etas – вρъстα > vîrstă. schimbare” – izmene. a lovi. – згръчитъ > – трyпъ > trup. Slota „iarnă” – sloată (timp ploios. curajos. Traiati „a dura” – a trăi. a pierde. ploaie în două cu ninsoare). a cromcăni” – grai. -are – любити >a iubi. a stabili. punte. Stogu „grămadă” – căpiţă de fîn. soldat”– viteaz. Suvora „legătură” – sfoară. Podu „pămînt. Dar denumirea vine de la numele împăratului Traian. Zoria „lumină” – zori. Propasti. – кожα > cpajă. Skapu „zgîrcit” – scump. stana „a înceta” – ostenire. avarus corpus zgîrcit . Izmena “trădare. a fixa” – necaz. Nacazu nakazati „hotărîre. Zapadu „cădere” de la zapasti „a cădea” – zăpadă. a vorbi. Grai. Logoditi „a conveni” – logodire. Bolovanu „coloană. Ustati. amo. Grulo „gîtlej” – gîrlă. palmă” – pod. răutăcios” – zglobiu. Okno „fereastră” – ocnă (mină de sare). care a construit o mulţime de-a valuri pentru fortificaţii. adică tot una ceea ce se schimbă. Lobivu „rău. propada „a despărţi” – a prăpădi. a semna. Oblojiti „a aplica” – a obloji „a pansa.

pînă la cucerirea Daciei de către romani. Cît priveşte aspectul fonetic al acestei limbi. totuşi ea n-a putut să nu lase anumite urme atît în fonetică. – дαρъ > dar. – грαдинα > grădină. – извоρ > izvor. – a. 64 p. n. e. n. mai ales din cauza faptului că nu s-au păstrat texte care ar fi fost scrise în daco-getă. – сирαку > sărac. 24 e. Ele a urmat să se păstreze pe un teritoriu destul de întins. Cercetarea elementelor daco-getice are de înfruntat însă multe dificultăţi. pp. se poate spune că. care făceau parte din limbile kentum. care este înrudită cu ilira. -are – мукα > muncă. pp. greacă. ea făcea parte din sistemul limbii indo-europene. – αд > iad. în gramatică. 351-363 3. Unul dintre primii lingvişti care a pus problema relaţiilor lingvistice albano-est- 43 . introduse în diferite texte greceşti sau latine. paradisum – ραй >rai. G. Curs de gramatică istorică a limbii române. acelaşi popor era numit geţi.) susţinea că geţii şi dacii vorbeau aceeaşi limbă. În procesul dezvoltării istorice limba daco-geţilor a fost asimilată de limba latină populară. Ivănescu. n. iar dacii – mai spre vest. Regiunea tracă propriu–zisă se întindea în mileniul I de pînă la era noastră la sudul Dunării. – трεбα > treabă. Un mare ajutor în studierea elementelor geto-daco-tracice ne oferă limba albaneză. e. Ne–au rămas doar unele cuvinte răzleţe. Istoria limbii române. la cursul inferior al Dunării. celtă. numai că primii locuiau spre răsărit. Istoria limbii române. daco-geţii au cunoscut chiar scrisul. Chişinău. 1991. Se crede că în secolul I p. nudus opera pauper strenum – голый > gol. Triburile daco-geţilor reprezentau ramura de nor a tracilor. are fons hortus infernum – грεшити > a greşi. Al. spre deosebire de limbile latină. vol.. nici asimilarea de mai tîrziu a limbii latine n–au făcut ca aceste limbi să dispară cu totul. Bibliografie: 1. Geograful şi istoricul grec Strabon (a. laboro. La greci. III Elementul autohton Romanii numeau daci poporul care trăia pe teritoriul de la nordul Dunării. împreună cu traca şi ilira. şi mai ales în lexicul limbii române. în coroana Carpaţilor. aşa numita limbă satem. Rosetti. Dar nici influenţa puternică a limbii eline. 27-32 2.eror. Se ştie că pînă la începutul erei noastre limbile traco-dacice au suferit schimbări esenţiale.

stăpânesc. bac „frate mai mare” balaur – alb. Al. Al. grope grumaz – alb. stînă şi smîntînă. Stăpîn. moshe murg – alb. murgu pîrău – alb. breth brîu – alb. bîr! (interjecţie) – alb.rusă – smetana). byc „paie de cânepă” buză – alb. meze zară – alb. dhalle ghimpe – alb. ţin în loc. bardhe “alb”). katunt ceafă – alb. Cuvîntul smîntînă s-a dovedit a fi totuşi de origine slavă (v. gafe ciuf – alb. perrua scrum – alb. în sîrbă şi albaneză stan înseamnă acelaşi lucru. buze căciulă – alb. Philippide cu rădăcina stru(sru) „a curge”. Philippide şi barză (alb. Cuvîntul strungă este asociat de Al. a fost derivat de la rădăcina stap. balte bîlc – alb. shump bucur – alb. bukure fluier – alb. avul baci – alb. buze mînz – alb. Haşdeu prin asemănare cu albaneza. gurmas 44 . Haşdeu. 108-124). bucure “frumos” ciut.romanice a fost marele savant B. cufe „păr lung de lup” copil – alb. pe care mulţi cercetători le considerau pînă la el de origine slavă. byc „mocirlă” buc alb . P. shut “fără coarne” codru – alb. În vol. kesule gălbează – alb. termeni balaur. sînt recunoscuţi de mai mulţi cercetători ca fiind de origine tracică. sut – alb. Philippide dă ca fiind probabilă originea tracică a cuvintelor spăpîn. gjemp În Istoria limbii române (vol. . kodre “movilă” brad – alb. Stînă este cunoscut de vechea bulgară – stana „locuinţă”. II. şi germanul stab „baston”. Rosetti consideră drace sau dace următoarele cuvinte: abur – alb. kopil „om tînăr” moş – alb. şi în vechea slavă – stopanu „stăpân”. P. reconstituiţi de B. brenu buză – alb. I al lucrării sale Originea românilor. giush groapă – alb. fluoiere ghiuj – alb. p. Aceiaşi rădăcină o au şi bulgărescul stapu „baston”. berr “oaie” bucur – alb. care presupune un trac stopanu. bulg. sîmbure şi viezure. de la care ar proveni în macedoromână stăpuescu „opresc. Astfel. bolle „şarpe mare” baltă – alb. aşez” + sufixul -anus. Tot elemente tracice sînt considerate de Al. gelbaze cătun – alb. mazăre. Cuvîntul românesc are paralelă în albaneză – stopan – „baci”.

plecînd de la constatarea că latinescul caper. 89-90. p. cu un termen german. şi de ce a dispărut latinescul hircus „ţap”. Rosetti. Impunerea unui termen străin sau autohton explică. în revista Grai şi suflet. 1..măgură – alb. Sub presiunea pecenezilor. 1964. Hr. s-au aşezat. care. Influenţa maghiară Pînă în sec. o populaţie fino-ugrică locuia pe teritoriul dintre munţii Altai şi nordul Iranului. Goma. Basarabia (Roman) // Viaţa Basarabiei. berbec – oaie. şi nu ucraineană. prin secolele VII-VIII. Cronicarul anonim al regelui maghiar Bela III (1172-1196) povesteşte că pătrunderea ungurilor pe aceste teritorii (Transilvania de astăzi) s-a izbit de rezistenţa populaţiei locale. pe teritoriul fostei provincii romane Panonia. între Dunăre şi Carpaţii Apuseni.Corlăteanu. De aceea era şi firesc ca termenul omofon latinesc să fie înlocuit cu unul autohton. G. Istoria limbii române. 251-257. Franţuzescul mouton „oaie” e de origine celtă. trebuia de dea reflexul capre. alcătuită din volohi şi slavi. magule năpîrcă – alb. Bucureşti. trecînd prin stepa Tisei. 45 . cum se credea pînă nu demult la noi. a dispărut din toate limbile romanice din cauza omofoniei cu capra. face presupunerea că acest termen a dispărut chiar în latina populară. L M L C. 186-191. P. 1 d. pînă la anul 1200. p. neperke ţeapă – alb. În franceză. Astfel. urdha Cercetătorul elementului autohton Tache Papahagi. Iaşi. 1982. sau unguri. Istoria limbii române. porc – scroafă etc. p. adică era o populaţie romanizată. p. nr. thep urdă – alb. în anul 896. această populaţie este atestată între Ural şi Volga. Chişinău. apoi între Don şi Nipru. sub conducerea lui Arpad. se mută între Nipru şi Nistru. Ivănescu. Al. bunăoară. ţapul se numeşte baec. cucerind aceste teritorii treptat. Mai tîrziu. probabil. Din bibliografie: N. al IX-lea. 51-63. populaţia fino-ugrică. iapă – armăsar. În sec. 1980. În secolele X şi XI ei au pătruns în Crişana şi Ardeal. 2002. conform evoluţiei fonetice normale. mai ales că se simţea necesitatea de a avea un termen deosebit pentru fiecare sex al animalelor domestice: bou – vacă. ungurii au pustiit teritoriul pe care-l ocupă Basarabia şi Moldova de astăzi şi. numită mai târziu machiari. putem presupune că ţap este de origine traco-dacică.

neavînd categorie gramaticală de gen. maghiarii au venit în contact cu românii şi slavii. Ceahlău şi Chivirig se datoresc. După cum menţionează Simion Mîndrescu în studiul său Elemente ungureşti în limba română (Bucureşti. se disting două perioade ale influenţei maghiare asupra limbii române: prima epocă în care această influenţă s-a exercitat asupra tuturor românilor şi epoca a doua. Alteori. Oraşul numit atunci de slavi Bălgrad ( Cetatea Albă ) l-au numit Tehervar. putem conchide că mulţi dintre termenii în discuţie au pătruns şi s-au încetăţenit în limba română anume în aceste secole. de asemenea. 1892).ити): a alcătui < alkot a altoi < olt a mistui < emeszt a bîntui < bant a bănui < ban a birui < bir a cheltui < kolt a chibzui < kepez a făgădui < fogat a hăitui < hayt a hălădui < halad a îngădui < enged a mîntui < ment a tăgădui < tagad a tămădui < tamad Plecînd de la faptul că majoritatea termenilor de origine maghiară se pot raporta la viaţa feudală şi de la faptul că feudalismul s-a afirmat destul de puternic la noi în secolele XI–XIII. pe care autorul nu o consideră încă încheiată. Clij + vareş – Coloşvar ).oi ) şi sufixul -i de origine slavă (< . originii lor maghiare. iar integrarea la substantivele neutre s-a făcut şi pe bază de înţeles: substantivele terminate în consoană au devenit neutre dacă denumeau lucruri. de influenţă regională. de la care au împrumutat denumirile de localităţi (Bistriţa – Beszterce. De origine maghiară sînt substantivele: belşug < bolseg zăbală < zabala guler < galer gînd < gond dobă < dob haită < haita hoit < holt mohor < mohar neam < nem pildă < pelda seamă < szam sicriu < szekreny chin < kin chip < kep gazdă < gaxda hîrciog < horcsog hadarag < hadaro oraş < vareş cotlon <catlan marfă < marfa (“vită”) helge < holgy Substantivele de origine maghiară. au tradus în limba lor toponimele slave. Ei se referă mai ales la: 46 . au fost încadrate la unul din cele trei genuri din română pe baza terminaţiei. Verbele de origine maghiară au fost încadrate la cele de conjugarea a IV-a.Ocupînd totuşi aceste teritorii. dîndu-li-se sufixul ui (mai rar .

a se burzului. a hălădui. mărunţiş. bir. teritoriile respective au fost ocupate de cumani. ceatlău. nemeş („om liber”). a bîntui. mohor. a bănui. În secolul al X-lea. a hăitui. oloi. hîrdău. frunziş. desiş. ţintirim. a cheltui. tăpşan. vălmăşag. • medicina populară: a tămădui. ghizdele. prieteşug. harţă. tătarii au stăpînit Moldova şi Muntenia. • locuinţa: a locui. feteleu. • relaţiile dintre oameni: a făgădui. haidău. etc. uş: lătăuş. lăcătuş. dărăb. Din secolul al XIII-lea şi pînă în secolul al XIV-lea. • înmormîntare: sicriu.• organizarea socială: neam („gintă”). a sudui. stejăriş. • vînătoare: helge. a se zgîrci. şirag. gazdă. haită. sălaş. furtişag. seamă („socoteală”). şalău. pildă. Poate că şi termenii pîrjol. bătăuş. raită. gealău. hotar. • pescuit: heleşteu. feredeu. • comerţul şi viaţa orăşenească: oraş. marfă. Limba română mai cunoaşte şi cîteva sufixe de origine maghiară: şag: rămăşag. hoit. holdă. a îngădui. mai („ficat”). a tăgădui. lungău. de la răsăritul şi sudul Carpaţilor. pahar. ciupercă. bocanc. • meseriile şi produsele lor: bardă. uriaş. sobă. budăi. şug: belşug. hîrciog. mereu au intrat în română în această perioadă. meşteşug. a gîndi. • agricultură: belşug. (a fi fugar) chip. gealău. a se bizui. gureş. Influenţa turanică În secolul al X-lea.a uliu. dudău. megieş. ilău. • vitărit: labă. chipeş. • particularităţi ale omului: chipeş. beteag. bîlci. gingaş. şoim. codău. • organizarea militară: a birui. hadarag. dobă. ham. 47 . iobag. zăbală. pecenegii au ocupat părţile de şes ale actualei Românii. iş: aluniş. a bîigui. aldămaş. măritiş. eş: vameş. („a dispărea”). imaş. a chibzui. beteşug. luminiş. Toţi nepoftiţii despre care s-a vorbit mai sus erau de neam turcesc. galeş. megieş. • alte realităţi: a se mistui. pieptiş. viclean. pietriş. ău: ilău. • stări sufleteşti şi fiziologice: chin. dijmă.

e cuman. Fălciu „luntraş” sînt cumane. De asemenea. Cuvinte de origine turcă întîlnim nu numai în română. Teleorman „pădure mare”. numit Codex cumanicus. Printre cuvintele de origine turcească întîlnim şi de cele care denumesc noţiuni abstracte: belea. bucluc. calup. ar trebui să vorbim despre o influenţă turanică mai veche. în acest caz. duşman. dulap. dovedeşte că o parte din boierimea română era de origine cumană. ţol. În turcă. • instituţii: hazna. căpcană. al III-lea. haraba. burnuz. saltea. • bucate: cafea. pentru că purta nume cumane. medean. • obiecte casnice: balama. Totuşi termenii beci. ceaun. leafă. cu ajutorul unui dicţionar din sec. Şi cuvîntul cinel e de origine cumană. buzdugan. ciomag. halva. cumane şi tătare de cele turceşti de mai tîrziu. O serie de cuvinte de origine turcească se referă la: • îmbrăcăminte: basma. Caracala „cetate neagră”. dar. albaneză tshoban. • arme: buzdugan. telemea. cazan. şi cu ajutorul celorlalte limbi turceşti. cioban sînt. după cum o dovedeşte şi Ov. proverb”. care înseamnă „ghicitoare”. Numele de ape în -ui „vale. Chiar numele Basarabia. Iorga. Ele au pătruns în lexicul limbii române mai ales în perioada celor trei secole de asuprire a poporului nostru (1513-1812).Pentru a distinge influenţa pe care au exercitat-o aceste limbi asupra românei de influenţa de mai tîrziu a limbii turcilor osmanlîi. în Imperiul cumanilor şi domnia lui Basarab. Mult mai numeroase sînt unităţile lexicale de origine turcească. sarma. au devenit chiar nume de botez: Coman. Din tătară au pătruns în română termenii arcan. greacă zobanos. Dar fiind că în graiul ardelenilor se întîlneşte verbul ciumilesc „ghicesc”. halat. tacîm. Calmaţui. Covurlui. chirie. caftan. Informaţiile asupra limbii pecenegilor şi cumanilor nu sînt tocmai vaste. E greu de separat împrumuturile pecenege. putem admite că altădată exista un cuvînt ciumnel. divan. 48 . Numele cumanilor. se pot afla elementele ce ni le-au împrumutat ei. ciulama. • unelte de lucru: cazma. ca şi ale tătarilor. din care poate proveni cinel. butuc. giumel) „sentinţă. pilaf. scris de un călugăr catolic. cîntar. foarte veci. există substantuvul giumle (pl. fără îndoială. Astfel. Tătar. N. cuvîntul cioban are corespondente în bulgară чобан. rîu” sînt cumane: Bahlui. gavanos. Densuşianu. ci şi în multe alte limbi. la origine un nume de botez. cerdac.

mahalagiu. O dată cu scuturarea jugului turcesc. care alcătuiau mai ales clasa tinerei burghezii. neneacă. printre care: -giu: boiangiu. bucluc. şanţ < Schonz. se referă mai ales la: Rabler. iaurtgiu. devenind arhaisme. cuvinte cu etimologie sigură. harbuz. prelucrarea lemnului: buştean < Bumstam. tulup. borangic. şindrilă. hatîr. lalea. geamgiu. băbacă. -luc: buluc. barmengiu (engleză). („trandafiriu”). sarai. marfagiu (maghiară). stacogiu. sufixul . încep să iasă din uz. O oarecare influenţă asupra românei din epoca feudală a exercitat-o şi limba saşilor din Ardeal. hambar. 49 . caracul. Din turceşte au fost împrumutate şi unele sufixe. roabă < Clasificarea etimologică a cuvintelor Cuvintele din dicţionarul etimologic al limbii române formează trei grupuri: 1. scandalagiu (greacă). < Schindel. -liu: ghiurghiuliu. Unele cuvinte turceşti au venit în limba noastră prin filiera slavă: cişmea. după cum am putut observa din exemplele de mai sus. lulea. bazar. mofluz („sărăcit”). încet. mahmur („cu capul tulbure”). Termenii de origine săşească din română. laţ < Latz. 2.Cuvintele apărute mai recent sînt cele ce se referă la perioada stăpînirii fanariote. şiret. precum şi la cuvintele de alte origini: tractirgiu (slavă).giu a fost destul de productiv în limba română. alte domenii: şold < Schulter. moft. duelgiu (franceză). ciubuc. cuvintele împrumutate din turcă. nu numai substantive. divan. cîte puţin. ştreang < Strang. pătrunşi în această epocă. bacşiş. sură < Schyren. fudul. construcţiile medievale: turn < Turn. ci şi o serie de adjective: boştur („deşert”). bursuc. De aceea el s-a putut ataşa atît la cuvintele de origine turcă. laptagiu (latină). încăperi auxiliare: şopru < Schoppen. Printre ele: bostan. chefliu. dugheană. administrarea oraşelor: burghez < Burger. hazliu. Un timp oarecare. De originea turcească sînt. împreună cu care a fost împrumutat. ceacîr („cu ochi de culori diferite”). zăbon. sunduc. cuvinte cu o etimologie presupusă. în română.

3. cuvinte cu etimologie necunoscută. Cuvintele din primul grup au un etimon atestat, recunoscut de lingvişti pe baza aplicării legilor fonetice generale, evoluţiei semantice a cuvintelor. Etimonul acestor cuvinte constă dintr-un corp fonetic care poartă un anumit sens sau care are un anumit sens într-o limbă străină şi acest cuvînt are existenţă în limba de împrumut, în textele vechi, în cele moderne, în dicţionare. Bunăoară, pentru orişicare vorbitor al limbii române e clar că substantivul muncitor a provenit de la verbul de origine slavă a munci + sufixul -tor, a reface – de la verbul latin facere, cu prefixul re-, lexemele lana, blandus, cantare, deşi reprezintă clase de cuvinte diferite, au evoluat din latină pe baza aceleiaşi legităţi fonetice: închiderea lui a + o nazală + o vocală (cons.) în î. Unele cuvinte româneşti pot fi formate după modele străine. De exemplu, fărădelege s-a format după modelul prepoziţie + substantiv atestat în slavă (без+законие). Există însă situaţii cînd este necesară reconstituirea etimonului. Cuvintele cu etimon neatestat de dicţionarele limbii latine, bunăoară, pot fi considerate cu etimologie sigură, dacă în urma unei analize minuţioase se constată că el are forme asemănătoare şi nuanţe semantice apropiate în una sau în cîteva limbi romanice. De exemplu, se presupune că verbul a (se) aşeza e de origine latină (< *şedere)5. Această presupunere e confirmată de reflexele acestui verb în spaniolă (assear), portugheză (aseian). Uneori, pentru a demonstra etimologia sigură a unui cuvînt, se aplică legităţile fonetice. De exemplu, cuvintele româneşti dinte, minte, lege, munte n-au putut să provină de la formele de nominativus dens, mens, lex, mons, nici de la cele de genitivus dentis, legis, mentis, montis, ci de mla formele de acuzativus: dentem, legem, mentem, montem. Tot aşa, latinescul frigus a dat două substantive în limba română: frig – de la forma de nominativ şi friguri „febră” de la forma de genitiv frigori. În cadrul a vreo 20 de cuvinte cu etimon neatestat, dar reconstituit, se consideră că este corect etimonul, chiar dacă el nu are corespondente în alte limbi romanice decît în română: pendia > pînză, extemperare > a (se) astîmpăra, ingrassiare > a (se) îngrăşa. Etimoanele sînt considerate corecte, deşi nu au fost atestate de dicţionare cînd li s-au aplicat legităţile fonetice. Faptul acesta a fost demonstrat atunci cînd unele etimoane au fost atestate în manuscrise, în textele vechi, descoperite după refacerea etimonului. Astfel, forma latinească paludem a suferit procesul metatezei încă în latina populară, de unde a dat în română pădure < (lat. pop. padulem). De obicei, formele latinei populare neatestate în dicţionarele latinei clasice sînt date în dicţionarele etimologice cu asterix (*).

5

Atunci cînd etimonul cuvîntului este presupus, el este însoţit de asterix.

50

Unul şi acelaşi etimon poate avea în limba româna actuală cîte două corespondente. Unul dintre aceste corespondente a evoluat dintr-o formă a latinei populare conform legităţilor fonetice generale, (monumentum > monmentu > mormînt: n>r (rotacismul, e + n + cons > î, m, apoi u în poziţie finală dispar; cel de-al doilea corespondent, monument, a apărut mai tîrziu în calitate de neologism. Tot aşa s-a întîmplat şi cu cuvîntul carbonem ( > 1. cărbune; 2. carbon). Unele împrumuturi din franceză au fost luate după forma grafică (bord (la o navă), altele – după cea acustică – bor < (bord) la pălărie. Iar cuvîntul linie are chiar o etimologie triplă în limba romănă: 1. cu sensul tehnic (linie de prelucrare a tomatelor) e împrumutat din germană prin intermediul rusei şi francezei; 2. cu sens geometric – din franceză; 3. cu sens militar (se moare pe prima linie) – din latină. În situaţiile cînd sensul cuvîntului românesc e altul decît sensul cuvîntului din limba de împrumut, atunci acesta din urmă se ia în ghilimele: (“habar”, turc.) = mită; cocoş < кокошъ slav– „găină”, lipcă (a se ţine lipcă) < v.br. „pisălog”; „etichetă”, ceea ce se lipeşte. În dicţionarele etimologice, întîlnim cuvinte ale căror etimoane nu sînt indicate, deşi acestea sînt cunoscute chiar şi de cei neiniţiaţi în studiul literelor. E vorba de interjecţii, mai ales de cele onomatopeice: cu-cu!, cucurigu!, poc! La unele interjecţii se indică totuşi etimonul, dar acestea vin ca nişte împrumuturi sau sub influenţa altor limbi: vai (lat.vae), bg. vai, ngr. vai ), bravo (fr. bravos).

II. O altă clasă de cuvinte sînt cele cu o etimologie nesigură, pentru care s-au propus etimoane, dar pentru care nu există siguranţă absolută a cercetătorilor, ele fiind doar credibile. Din această clasă de cuvinte fac parte, în primul rînd, cuvintele a căror origine probabilă e daco-getă sau tracă, adică ele provin din substratul autohton al limbii române. Atunci cînd e vorba de acestea, se face trimitere la limba albaneză, iar etimoanele sînt precedate de abrevierea „comp.”, adică compară. Astfel se sugerează ideea că termenul românesc e înrudit cu cel din albaneză, fără însă a se putea credea că româna l-a împrumutat din albaneză. Vorba e că ambele limbi (şi româna, şi albaneza) au preluat cuvîntul în discuţie dintr-o limbă anterioară lor sau din limbi anterior înrudite genetic. buză – (alb. buze); brîu – (alb. brenu); ciut, şut, (alb. shut „fără coarne”); codru, (alb. kodre „movilă”).

Tot din acest grup fac parte şi cuvintele cu aspect derivativ, dar care, din motive de ordin fonetic, trebuie raportate totuşi la cuvinte din alte limbi după sensul lor: a înfiripa (< în + cerep (bulg. ukr. череп); toboşar ( toboş, maghiar – toba, doba)+ sufixul –ar.

51

În sfîrşit, cuvinte comune pentru limba română şi alte limbi, de obicei, limbi învecinate sau coexistente cu româna pe teritorii întinse, fără a se putea preciza dacă româna le-a împrumutat din acestea sau că aceste limbi le-au împrumutat din română. comp. magh. badaro – rom. bădăran; comp. bulg., sb. kuce, maghiar. kuszi – rom. cuţu; comp. bulg., ngr., sb. nena „mamă” – nene (rom). III. Cel de-al treilea grup îl constituie cuvintele cu etimologie necunoscută. Acestea sînt, în mod obişnuit, regionalismele, aproximativ 2500 de cuvinte, cărora nu li s-a putut identifica vreun etimon corespunzător în nici o limbă. În cazul lor, dicţionarele fac precizarea: „etimologie necunoscută, neclară”. Printre acestea se numără: băţ, a bîrfi, bîtă, a nărui, a născoci, terci, titirez, văgăună etc. În special, rămîn cu o etimologie necunoscută multe toponime şi antroponime. Referitor la această сategorie de cuvinte, în lucrările etimologilor, de ultimă vreme, se încearcă să se propună etimoane fie pentru cuvintele care s-au mai discutat, fie că se resping propunerile anterioare fără a se propune ceva nou. Astfel, rămîn pînă astăzi încă nesigure sau discutabile etimologiile cuvintelor doină, Moldova, raţă. Mai există un grup de cuvinte ce formează etimologia populară. Ea constă în modificarea formei unui cuvînt mai puţin cunoscut de vorbitori sub influenţa altui cuvînt care seamănă ca formă şi chiar ca sens uneori. De exemplu: reclamaţie – lăcrămaţie, cooperativă – cumparativă, batoză – bateză, acoladă – arcoladă, funebru – funegru, limbă maternă – limbă mamernă.

Schimbări în cadrul părţilor de vorbire şi al categoriilor gramaticale în perioada de formare a românei
După cum se ştie, majoritatea substantivelor cu terminaţia în -a în latina clasică constituiau clasa substantivelor de declinarea I. Odată cu evoluţia sistemului vocalic latinesc, substantivele din această clasă n-au variat considerabil, ele rămînînd la acelaşi tip de declinare, dat fiind faptul că vocala a în poziţie neaccentuată a trecut în ă. Marca determinantă a majorităţii substantivelor feminine la plural o constituie vocala e (din ae): masă-mese, casă-case, fată-fete. Foarte probabil că, în epoca de formare a limbii române, unele substantive feminine de declinarea I au căpătat la plural terminaţia -i, în loc de obişnuitul -e: seară-seri,

52

scară-scări, poartă-porţi, vacă-vaci. Acest -i a apărut, probabil, prin analogie cu pluralul declinării a III-a a femininelor de tipul partem > parti > părţi. Partea finală -uă a unor substantive feminine nearticulate de tipul steauă, neauă (arh.), parte provenită din latinescul illa, a dispărut la forma de singular nedefinit aproape în toate graiurile dacoromâne. Această desinenţă -uă a putut să dispară după apariţia formei atone a pronumelui personal în acuzativ o, care, la rîndul său, a provenit din uă, o variantă a pronumelui demonstrativ latinesc illa (eauă). Propoziţii de tipul Eastă steauă uo vedzu s-au redus mai tîrziu la Astă stea o văd. Prin analogie, s-au creat substantive noi, care, mai ales acele ce denumesc pomi, au format dublete substantivale de gen. Astfel, abellona a dat reflexele alună şi alun, cereşia – cireaşă şi cireş, prunus – prun şi prună6. S-au produs şi încadrări ale unor substantive la alte clase de declinare decît cele din latină. Latinescul nepos, -nepotis, conform legităţilor fonetice, trebuia să evolueze în nepoate. Dar această formă, apărînd frecvent în dialog, a fost considerată ca un vocativ de tipul doamne. De aceea, pentru a fi diferenţiată, s-a transformat la N.-Ac. în nepotu. Apoi s-a creat şi femininul nepoată, care pînă atunci nu exista în limbă, ideea de feminin exprimîndu-se, probabil, prin acelaşi nepoate. Din cele mai vechi timpuri, în exprimarea neafectivă, adjectivul românesc ocupă locul de după substantivul determinat. Dar cînd se exprima un sentiment de admiraţie sau de compătimire faţă de o persoană, sau de indignare, de dispreţ, adjectivul se situează în prepoziţia substantivului. Bineînţeles, ne referim la adjectivele strict calitative. Dar dintre acestea două fac excepţie, limitîndu-se, fiecare în parte, la poziţii strict diferenţiale faţă de substantivul determinat. E vorba de adjectivele beată şi biată. Fiind paronime, ele puteau trezi confuzii, avînd sensuri completamente diferite. Pentru a evita omonimia, adjectivul biată s-a întrebuinţat exclusiv înaintea substantivului determinat, iar beată – după acesta. Diferenţierea dintre acel şi cel, acest şi cest s-a realizat şi ea în epoca de formare a românei, mai ales după ce cel a devenit articol demonstrativ, pe care unele gramatici ale noastre îl numesc adjectival. Acesta din urmă termen nu e tocmai potrivit, deoarece această parte de vorbire apare nu numai în prepoziţia adjectivului, ci şi în cea a substantivului, ca în exemplele: casa cea de piatră, inelul cel de aur etc. Mai ales că articolul acesta participă şi la formarea numeralelor ordinale: cel dintîi prieten, cel din urmă drumeţ. Mai întîi au apărut sintagmele ille bonus > celu bunu > cel bun > ăl bun, iar mai tîrziu cele de tipul frater ille magnus.

6

Ultimul DOOM nu face distincţie între căpşun şi căpşună, ţinînd cont, probabul, de uz.

53

a. Articolul enclitic la aceste numerale azi e le(a). săi. în acest ultimul caz limba limitîndu-se. numeralele ordinale apăreau doar cu articolul l: al patrul. formîndule de la numeralele cardinale. româna a generalizat formele cu le. nu l ca la majoritatea substantivelor masculine care se termină în consoană: al patrulea. mamă-sa. ai. ale servesc. care înseamnă „drumul parcurs de mireasă spre casa mirelui”. în procliză – articolul pronominal a. numeralul ordinal din albaneză se formează tot din numeralul cardinal. sale: măniară ei cu sveatul său. Celelalte substantive şi numerale. iar în graiul bănăţean – expresia cale primară. frater + le > fratele. Cu totul alta era situaţia în epoca de formare a românei. treilu.Cercetările ne demonstrează că adjectivele posesive său. optule. al optul. De aici am putea face concluzia că la numeralul ordinal situaţia s-a prezentat exact ca la substantivele masculine terminate în – e: leporem + le > iepurele. în encliză. El s-a păstrat doar în cîteva dialecte şi graiuri. sa. şi ca părţi componente ale numeralelor cardinale. circulă şi cele de tipul ţinţile. ca şi astăzi în unele graiuri. noaurili. articolul substantival definit. frate-său. a ta. la care se adaugă articolul definit. cumătră-sa etc. unde se păstrează doar în cadrul termenilor de rudenie (tatăsău. primară.). noaulu. şi ca articol înaintea unui pronume posesiv (al meu. soră-sa. Dacă astăzi pronumele săi nu se poate referi la un substantiv ce trimite mai mulţi posesori şi la mai multe obiecte posedate (Elevii şi-au luat fiecare cărţile lor (nu sale). În dialectul menglenoromân există expresia di la prima uşă sau primar. ceea ce ne face să conchidem că sistemul de numerale traco-dacic se construia după un model asemănător. cel latinesc dispărînd din limba vorbită aproape completamente. ţinţilu. Limba română a recurs la mijloacele proprii pentru formarea numeralelor ordinale. Cu timpul însă. al. doar la forma de feminin singular a. şi-au ataşat articolul l. iar macedoromâna – pe cele cu lu. al optulea. lăsa-vor streinilor bogătatea sa. lărgiră spre menre rosturile sale. atunci limba veche folosea cu prisosinţă. Printre numeralele ordinale latineşti de tip sintetic se numără adverbul anţărţ. De altfel. iar mai tîrziu. la care a adăugat. dăţile. după cum s-a văzut. al nouălea. formele săi. În limba română veche însă. 54 . provenit din sintgme annus tertius. sale şi-au restrîns cu mult sfera de întrebuinţare mai ales în limba vorbită. rădicară popoarele glasul său. Morfemele al. alături de formele doilu. În macedoromână. începînd cu această perioadă. ai săi). în aceste cazuri. Limba română a trebuit să-şi formeze pe teren propriu această categorie de numerale.

Re a fost concepută ca o terminaţie a infinitului latinesc şi. 119-120. I. voa s-a monoftongat în va. În asemenea expresii. Acelaşi lucru se observă şi în macedoromână: braţa-li. l intervocalic trece în r. Exemple numeroase de acest fel avem şi astăzi. Trăire-aţi trei zile cu cea de alaltăieri! În limba română. voare). varecare. În textele vechi. pronume nehotărîte şi adverbe hehotărîte: cineva. mai ales cînd sînt ataşate în imediata encliză a unui substantiv: sînu-mi. 2. Spure-voiu voauă tuturor ce vă e frică de Dzeul. Curs de gramatică istorică a limbii române. s-a redus şi din forma voare > voa. Evoluţa şi constituirea articolului Cauzele apariţiei articolului ca parte de vorbire Gramaticianul latin Quintilian afirma: „Noster sermo aticulos non desiderat”. cîţiva. G. 150-153. iar mai tîrziu s-a ajuns la utilizarea substantivului nearticulat. formele neaccentuate ale pronumelor personale şi reflexive au valoare de adjective posesive. 214-216. unde îi avea funcţie de complement indirect. Tot în epoca de constituire a românei s-au format pronumele şi adverbele nehotărîte alcătuite cu particulele oare. -şi. vol. constituit pe bază de material latin. Nemaiavînd suport (motiv) de diftongare. regulă valabilă şi pentru verbele auxiliare: Înţelegu-te şi deregu-te în calea acesta se mergi. 55 . Din bibliografie: 1. pronumele personale şi cele reflexive atone stăteau după verb. Tustrele componentele provin de la verbul latinesc voleo. valabilă încă în latina clasică de a nu începe o comunicare cu cuvinte neaccentuate. Istoria limbii române. p. după ce a dispărut din cadrul verbului. Va a devenit particulă şi formează. Ivănescu. -va. o se diftonghează sub influenţa lui e din silaba următoare. undeva. Istoria limbii române. -ere. careva.În textele vechi. substantivul era articulat cu articol definit. Rosetti. şi anume de la forma persoanei a III-a volet (t final dispare. 3. Acest procedeu trebuie să se fi creat în epoca de formare a românei. împreună cu pronuimele relative şi unele adverbe circumstanţiale. Al. cîndva. / Jelui-m-aş murgului. Dormire-ai somnul de veci să dormi. întîlnim formele varecine. E o regulă a topicii cuvintelor neaccentuate. p. mai ales în poezia populară: Jelui-m-aş şi n-am cui. El s-a născut în propoziţii de tipul braţele îi sînt puternice. 161-170. cumva etc. braţu-i. Şi totuşi articolul este o formaţie comună pentru toate limbile romanice. p.

În latina vulgară. aceste două părţi de vorbire s-au desemantizat. în acelaşi timp. Abia cu începere din sec. au apărut în latina tîrzie alte mijloace gramaticale apte să realizeze opoziţia nedeterminat/ semideterminat şi să marcheze explicit valorile gramaticale ale numelui. la două mijloace: a) exprimarea raporturilor dintre cuvinte a început să se facă prin intermediul prepoziţiilor. pierzîndu-şi respectiv valorile semantice iniţiale demonstrative şi cantitative. de pronumele demonstrativ de depărtare de tipul ille. care. Aceasta este data cînd articolul apare cu o fizionomia clară. numele individualizat din clasa de obiecte omogene – unus homo şi acelaşi nume bine cunoscut. Bunăoară. s-a recurs. se pierdeau flexiile ce desemnau funcţiile gramaticale pentru fiecare caz la nume. aveau menirea de a preciza mai bune un nume şi de a-l evidenţia din clasa de obiecte omogene. poate fi făcută opoziţia dintre noţiunea de ordin general – homo. În al doilea rînd. în speţă. caracterul expresiv al acestor determinanţi se anihilează. ne mai referim la el o dată. întrebuinţarea lor începînd să se cristalizeze într-un sistem gramatical. şi. ce aveau această funcţie în latina clasică. comparativ cu alte tipuri de pronume. Procesul de trecere de la pronumele demonstrativ sau de la numeralul cardinal la articol a fost lent şi îndelungat. în primul rînd. Atît demonstrativul ille. În sintagma unus homo despectus numeralul unus evidenţiază acelaşi substantiv homo din clasa de obiecte omogene homo sapiens. în primul rînd. în locul consoanelor finale. şi-a păstrat mai bine flexiile cazuale. de numeralul cardinal de tipul unus. Articolul a putut să apară în rezultatul desemantizării a două părţi de vorbire existente în latină. o dată cu reducerea fonemelor finale. bine 56 . E vorba. arătînd. demonstrativul ille şi numeralul unus aveau valoare determinativ-expresivă. se simţea necesitatea logico-stilistică de a reda opoziţia dintre un nume determinat şi altul nedeterminat. Ca rezultat. Şi această opoziţie poate fi marcată astfel: homo Ǿ-nedeterminare unus homo ½-semideterminare homo illle 1-determinare totală La început. cît şi numeralul unus. că el este numai unul. folosită ca mijloc de comunicare în toate provinciile romanizate ale Imperiului Roman. în urma analizei celor două sintagme.Cauzele apariţiei articolului trebuie căutate. Din cauza folosirii lor frecvente pe lîngă nume. într-un singur exemplar. al VII-lea se poate vorbi de constituirea în limbile romanice a unui articol propriu-zis. despre care s-a mai vorbit anterior – homo illle. Astfel. în faptul că în latina populară. în al doilea rînd. Fiind folosite frecvent pe lîngă nume. b) cu ajutorul actualelor forme de articole. din sintagma homo ille bonus reiese că noi îl cunoaştem deja pe acest om.

cîine. pronominal). vulpe. 3. 2. Utilizarea numelor proprii cu articol s-a produs un timp oarecare în cadrul numelor de familie masculine: Alexandru Lăpuşneanul. De aici şi clasificarea contemporană a articolului în limba română: 1. Dacă demonstrativul ille se referea la un substantiv. La început. necaz. şi articolul nu modifica prea mult felul de prezentare a acestor noţiuni în conştiinţa umană. însoţit de particula de accentuare ecce „anume”. indicînd gradul de determinare a acestuia. Dacă demonstrativul ille şi numeralul unus se refereau la un substantiv. illa parentillorum „o casă a părinţilor”. pronominal): una casa. ginerele Mavrocordatului. articolul a început să fie folosit chiar şi pe lîngă numele proprii. Hr. el capătă funcţie de determinant al numelui. Dacă demonstrativul ille. 2. Concomitent cu această funcţie. 3. cinste etc. dar era în poziţie apozitivă faţă de acesta şi se plasa în prepoziţia unui alt substantiv în G. determinat/nedeterminat era limpede şi se încadra în contextul vorbirii cu o precizie mai mare. şi chiar la o perioadă mai recentă: La mormîntul lui Aron Pumnul.determinată. ele au dat naştere articolului substantival: barbatus ille. demonstrativ (adjectival). preceda un adjectiv. 57 . mullier ecce illa formosa „muierea cea frumoasă”.. Din acest moment. el s-a transformat în articol demonstrativ: homo ecce ille bonus „omul cel bun”. de tipul casă. copil etc. Mai tîrziu.). În dependenţă de prezenţa acestor „sateliţi” desemantizaţi faţă de nume şi în funcţie de natura morfologică a acestuia din urmă. masă. numite în lexicografie „incontinui”. articolul s-a extins asupra substantivelor concrete. în texte. adică substantive ce exprimă noţiuni limitate de forma lor.. el a evoluat în articol genitival (posesiv. număr şi caz ale numelui. deoarece în conştiinţa umană ele apar ca lipsite de formă. s-au constituit diferite tipuri de articol: 1. articolul şi-a asumat şi funcţia morfologică de a marca categoriile gramaticale de gen. posesiv (genitival. Într-o perioadă mult mai tîrzie de dezvoltare a limbii române. substantival (definit şi nehotărît). articolul s-a extins şi asupra substantivelor nelimitate de forma lor. în perioada de formare a limbii române (secolele II . opoziţia concret/abstract. unus barbatus. deşi acestea sînt unice în felul lor şi ni au nevoie de opoziţia determinat/nedeterminat. adică asupra noţiunilor „continui” de tipul bucurie.VII d. scaun. În cadrul acestor substantive. adevăr.

Am pomenit în treacăt că fostul pronume demonstrativ ille. demonstrativul illle avea forma illum. demonstrativul ille devine elle (are loc deschiderea vocalei iniţiale). După cum am mai menţionat. şi mulţi vorbitori care aveau cunoştinţă de existenţa lui îl redau prin formele lui tone. ille > ello > ellu (o 58 . în epoca de formare a limbilor romanice. iar în unele cazuri şi regiuni şi proclitic. abia în epoca de formare a limbilor romanice. Latina vorbită nu putea să impună limbii scrise articolul definit în forma sa scurtă.Evoluţia şi constituirea articolului substantival definit Articolul definit enclitic. cînd normele limbii scrise slăbesc cu totul (Imperiul Roman s-a distrus. De acea utilizarea articolului definit (proclitic sau enclitic) în forma sa atonă apărea ca o abatere gravă de la regulile latinei clasice. în latina populară. el şi-a pierdut silaba iniţială şi a devenit le. biserica creştină se afla doar întîmplător pe teritoriul daco-tracic). Dat fiind faptul că acest elle apărea deseori ca un morf şi deci era neaccentuat. în special a dacoromânei. la Ac. ca şi legile latinei clasice. se va impune definitiv în limba vorbită articolul definit în forma sa populară şi se va modifica conform legităţilor pe care le-a suferit în aria de est a fostului Imperiu Roman. religioase sau oficiale. – forma illo. Pînă la anul 602. Articolul substantival definit la masculin are două forme: le şi l. se admitea utilizarea pronumelui demonstrativ doar după un substantiv. Acest tip de articol se adaugă la substantivele masculine terminate în – e după dispariţia consoanei finale: frater + le > fratele. cînd populaţia autohtonă a fost deja romanizată. La D. Forma l. De aceea. Forma le a evoluat de la latinescul ille în felul următor: în latina populară. În urma unificării acestor trei forme. era folosit ca o apoziţie a unui substantiv într-o construcţie sintagmatică cu un alt substantiv în G. şi Abl. a fost moştenit din latina populară. a urmat o altă cale de evoluţie. care a devenit articol genitival. demonstrativul ille devine elle. nu puteau admite nicidecum schimbarea topicii pronumelui demonstrativ de tipul ille în raport cu numele determinat atîta timp cît latina se vorbea şi se scria în anumite cercuri culte. În felul acesta. actele ce se întocmeau în partea orientală a Imperiului Roman şi în biserică. Care era cauza acestei eliminări la scris? Se ştie că în limba latină clasică. Dar el devine o formă general admisă în graiurile maselor populare doar mai tîrziu. care avea şi ea canoane stricte. Vorba e că pînă la anul 602 acest tip de articol era eliminat din vorbire sub influeţba limbii scrise. care avea nişte legi stricte de utilizare a unor sau altor forme gramaticale. s-a creat una comună pentru toate aceste trei cazuri – illo. leporem + le > iepurele. descendentă şi ea din ille.

vulpi + lae > vulpile. eccum modo > acmo > acmu > acum. devine ellae. La masculin plural articolul provine de la forma de N. plural. după dispariţia consoanei finale a acestora: frater + lui > fratelui. parti + lae > partile > părţile. lupus + lui > lupului. ellaei > lei > ei > i. iar ultima se statorniceşte ca articol. iar pentru feminin – illaei. Ulterior. care avea la D. l dispare (libertare > a ierta). Ambele forme de gen. eccum hicce > aci > aici. mărul.-D. La G. alla > aa > a. În primele faze ale dezvoltării balcano-romanei. e iniţial se transformă în a. Deci forma ella devine alla. vitella > viţea). Mai tîrziu. i iniţial se deschide în e. În epoca romanică tîrzie.final aton > u). care mai tîrziu pierde prima silabă. care. lupi + li > lupili > lupii. aspectul capra alla > capră a > capra. vulpi + lei > vulpilei. pentru început. 59 . conform legităţii fonetice l+e(i). din cauza utilizării lor frecvente şi din motivul economiei în vorbire. erici > arici. pierd din corpul lor (procesul haplologiei) prima silabă. caprae + lor > caprelor. ca şi substantivele masculine şi neutre de tipul lupu. în latina populară. homini + li > ominili > oamenii. din cauza pierderii accentului în cadrul comunicării. illi capătă aspectul elli. Deci illa > ella. forma cuis. articolul îşi ia începutul de la latinescul illae. După dispariţia lui u final. articolul definit îşi ia începutul din forma pronominală illa.-D. Forma de feminin a suferit o evoluţie mai complicată. Sintagma substantivului cu fostul demonstrativ trebuia să aibă. Pierzînd. La G. prima silabă. ca şi în cadrul formelor de N. La feminin singular. care se sufixează la substantiv: caprae + lae > caprele. bărbatul. demonstrativul latinesc masculin avea forma illius. prima silabă dispare. illaei > ellaei. Haplologia primei silabe şi dispariţia consoanei finale au dus la forma loru.-D. vulpiei > vulpii. devenind li.-Ac. care devine în latina populară ellorum. illi. I iniţial. O astfel de modificare are la bază legitatea fonetică de trecere a lui e iniţial neaccentuat în a atît în cuvintele semnificative de tipul erama > aramă. bărbatu. Avînd la bază o altă legitate fonetică (dispariţia lui ll intervocalic urmat de a: stella > stea. cît şi în cadrul particulelor.. De exemplu: caprae + lei > caprele > capreei > caprei. La genul feminin plural. devine e: illui > ellui. melum + lui > mărului. forma articolului era aceeaşi pentru ambele genuri: illorum. lu >l: lupul. De exemplu: cani+li > cînili > cîinii. Forma lui s-a ataşat la substantivele masculine şi neutre. De exemplu: lupi + lor > lupilor. cognatus + lui > cumnatului. În latina populară orientală. la începutul formării limbilor balcano-romanice. ca şi elle. care mai apoi îl pierde pe u final şi devine lor.-A. se formează illuis. devenind respectiv: ellui > lui. ellu devine lu. pentru G. vulpem alla > vulpe a > vulpea. în ramificaţia dacoromână. măru. Prin analogie cu pronumele interogativ quid.

Formaţiile cu numeralul unus şi un substantiv erau destul de frecvente în limba latină: Dicitur unus ymnus „se cîntă un imn”. ce denumesc punctele cardinale „răsărit” şi „asfinţit”. plasat şi el în prepoziţia substantivului determinat: a lor săi bărbaţi.Textele vechi ne oferă un tablou dublu al poziţiei articolului faţă de substantivul determinat. cu atît mai mult. care nu a ajuns pînă astăzi să fie articulat. este atribut acordat. În latina tîrzie însă. Desigur. cazul substantivului Dumnezeu. În textele vechi din secolele XVI-XVIII întîlnim utilizarea articolului în postpoziţia substantivelor proprii-nume de familie: Lăpuşneanului. După cum afirmă cercetătorul limbii noastre Meyer-Lübke. folosit totdeauna în procliza substantivului. substantivele ce desemnează lucruri unice în univers nu au nevoie de determinare. adică de articol definit. în latina populară articolul definit se întrebuinţa cu mult mai rar decît în româna veche şi. deoarece nu se creaseră încă opoziţiile necesare. soare-apune. folosit pe lîngă substantiv. unae. ca şi în celelalte limbi romanice. Este. unele îşi trage originea de la numeralul cardinal latinesc unus. Din cauza utilizării frecvente. ca şi orice numeral cardinal. Astăzi în română. În aceste situaţii. etapele constituirii lui Articolul substantival nedefinit un. Articolul substantival nehotărît. Să luăm. Mavrocordatului sau în prepoziţia substantivelor-nume de persoană: lu voievodu. cînd este opus dumnezeilor altor popoare decît cele creştine. Unus şi-a asumat funcţia de articol abia după ce ille a devenit o marcă a determinării totale a substantivului. care. pe cînd în româna contemporană ele se articulează: Şi nedreptate(a) să nu scadă de calea lui. dar îl determină parţial. uni. una. a ei noastră credinţă (Codicele Voroneţean). bunăoară. Tot Meyer-Lübke constată că în limba română veche nu se articulau cu articol definit substantivele abstracte. de asemenea. adică lipsea categoria logică determinat/ nedeterminat. determinativul unus. în comparaţie cu substantivul fără unus: homo „orice om” / unus homo „un om oarecare”. cazul substantivului soare din cuvintele compuse soare-răsare. că vine blînzenie(a) spre noi. în limba română contemporană. De exemplu: Dumnezeul musulmanilor este Allah. nu avea încă funcţie de articol. de obicei. Cazuri de plasare a articolului definit în prepoziţia substantivului sînt atestate doar la forma de G. o. Appropiet ad illum una mullier pulhra „se apropie de el o muiere frumoasă”. articolul şi-a extins sfera de utilizare. 60 . decît în cazurile cînd se are în vedere o altă fiinţă divină. substantivul mai are un determinativ. unii. fostul numeral şi-a pierdut nuanţa de indice al cantităţii şi imprimă substantivului o semnificaţie nedefinită.

Consoana n în poziţie intervocalică dispare: ună > uă. unae + lae caprae > unele capre. după constituirea articolului definit. care au intrat în fondul activ al limbii române. ca un u nazal: [ũ].: unae > une. unorum. La masculin singular N. unus. Se creează forme pentru ambele forme şi genuri: masc. unae + lae > une + le > unele. Formele de N. unae + laei > une + ei > unei.: uni. sg. 2. devine unor. În textele vechi. Formele de G.: una > ună. Apoi vocala ă. devine ă: capra > capră. 1. Odată cu dispariţia lui u final de la substantivele masculine şi neutre.La o anumită mfază de dezvoltare a limbii române. apoi o.-Ac. > o > uo. Astfel. una. unu barbatu. поpекло. are loc ataşarea formelor articolului substantival definit: N. сито. după dispariţia consoanei finale m şi a lui u final. provine de la forma unică pentru ambele genuri. în mod firesc. Schimbări fonetice însemnate a suferit forma de feminin singular una.-D. fem. La statornicirea acestui proces au mai contribuit cîteva substantive de origine slavă. 3. ca orice a neaccentuat din finala substantivelor feminine. uni + li > unili > unii.-Ac. pl.Evoluţia articolului nehotărît cunoaşte două etape: a) la prima fază. b) la cea de-a doua fază. unei au apărut mai tîrziu. sg. este înregistrat de textele vechi cu forma unu: unu ucenicu. Acest u trebuie interpretat. pl. existentă în latină.-D. după dispariţia lui u final. masc. unae caprae. masculin şi feminin ale articolului nehotărît unui. articolul un este înregistrat uneori ca un u simplu. 61 . una > ună. în calitate de articole. care. În procesul evoluţiei. Astfel: una capra > ună capră > uă capră > oo capră > o capră. 5. el evoluează exact ca un adjectiv simplu. lana > lînă.: unus > unu. a final. unus.. Forma uo este înregistrată în primele texte vechi: uo dzi ca uo mie de ani (Codicele Voroneţean). никовало. Forma de plural pentru G. probabil. plural trebuiau să aibă la origine aspectul uni barbati. 4. trebuie să admitem oo.-Ac. fem. care s-a sufixat la tipul unic masculin unu+ i > unui şi la feminin: unae + laei > une + lei > uneei > unei. a căror finală o > ă: длато. G. La numeralul cardinal cu funcţie adjectivală s-a adăugat articolul substantival definit respectiv: uni+li barbati > unii bărbaţi. au suferit o serie de schimbări de ordin fonetic şi formal.-D. acesta dispare şi din cadrul articolului – un.

illa. bălaie (M. De aceea. se pare. conform evoluţiei fonetice normale. Adepţii acestei teorii (H. deoarece. cică. Pecec. este teoria constituirii articolului posesiv (genitival. Piotrovski susţin cum că articolul posesiv ar fi provenit din prepoziţia ad ataşată la formele de gen şi număr ale pronumelui demonstrativ latinesc de depărtare ille. I. Rosetii. Celelalte variante. R. N. 3. după cum se ştie. Ov. nişte exemple latineşti cu prepoziţia ad de tipul Hic requiescunt membra ad duos fratres „Aici odihnesc osemintele a doi fraţi”. articolul trebuie să capete forma al). Philippide. illa parentillorum. nu mai au nevoie 62 .. Drept exemplu. o dulce ploaie / Pe creştetele a doi copii cu plete lungi. adică cele însoţite de articolul definit. aflat în poziţie apozitivă faţă de un substantiv la forma nehotărîtă şi urmat de un substantiv în genitiv. participant a (la) două războaie mondiale. i. atunci cînd formează sintagme cu alte substantive în G. lingvistica românească cunoaşte mai multe puncte de vedere. care. care. După părerea noastră. cu terra. Cea de-a treia ipoteză. illi.. illae. o eventuală transformare. prin ataşarea articolului definit l. mamă a (la) zece copii etc.. care este. illae. Ca argument în favoarea acestei afirmaţii se aduce faptul că în majoritatea graiurilor româneşti se foloseşte o singură variantă a articolului posesiv – a. aici ad a dat în limba română nu articolul a. pronominal) Cît priveşte apariţia şi constituirea articolului posesiv. Densuşianu. după cum se ştie. se aduce sintagma de tipul terra ad illo homine. ci prepoziţia a. ad illo trebuia să dea reflexul al. ceea ce nu ni se pare verosimil.on Coteanu susţine că articolul posesiv ar fi provenit în mod direct de la prepoziţia ad. Se pare să aibă dreptate sus-numiţii cercetători şi iată de ce: a) după cum se ştie.Apariţia şi constituirea articolului posesiv (genitival. Al. Prepozibia a. care să fie clară şi pentru interlocutorii acestuia. Dar se ştie că articolul posesiv în limba română se acordă în gen şi număr cu substantivul determinat. poate fi substituită cu prepozibia la: osemintele a (la) doi fraţi. a evoluat în ţară. 1. în calitate de argument. substantivul homine din sintagma de mai sus e la Abl. la. Adepţii acestei teorii aduc. substantivele cu determinare totală (l). pronominal) direct din pronumele demonstrativ de depărtare latinesc ille. se utilizează înaintea unui substantiv precedat de un numeral cardinal: Miroase florile-argintii şi cad. 2. deci trebuia să aibă forma a. nu cu cel în genitiv pe care-l precedă (în cazul nostru. Eminescu). le. illi. iar dacă ar fi la G. G. după dispariţia lui d final. cea mai verosimilă. orice obiect cunoscut de vorbitor are nevoie de determinare. Tiktin. nu la G. illa. în limba literară. Al. s-au format mai tîrziu. a devenit a. care. Ivănescu) aduc întru susţinerea acestei afirmaţii exemple de tipul una cassa.

aceea. pronumele demonstrative de depărtare au atît forme lungi (acela. alea). illae > ellae > alle > ale. illi >elli > alli >ali > ai. care. seamănă mult cu formele articolelor posesive al. Tes caiers sont plus soignes que les mien „Caietele tale sînt mai îngrijite ca ale mele”. ăa. al tău. El apare doar în cazurile cînd substantivul determinat nu are nici un determinativ (casă a părinţilor). Susţinem deci teoria că articolul posesiv a putut să apară din construcţii sintactice alcătuite dintrun substantiv urmat de pronumele latinesc de depărtare în funcţie apozitivă faţă de substantivul determinat. din construcţii analitice alcătuite dintr-un substantiv şi un adjectiv de tipul homo ecce ille bonus. 63 . Ma soeur est plus belle que la votre „Sora mea e mai frumoasă ca a voastră”. de la o formă. unde particula de întărire ecce. ăi. ale. Evoluţia articolului demonstrativ Articolul demonstrativ (adjectival) a apărut într-o perioadă mai tîrzie.de o determinare suplimentară şi între aceste substantive nu apare (şi nici nu poate să apară. ci direct din acest demonstrativ: Mon frère est plus fort que le tien „Fratele meu e mai puternic ca al tău”. împreună cu demonstrativul ille. nu încape îndoială. b) După cum se ştie. aia. conform legilor gramaticale) articolul posesiv. cît şi forme scurte (ăla. les. c) în limba vorbită. adică e semideterminat însoţit de articolul nehotărît (o casă a părinţilor) sau substantivul determinat mai are un determinativ de natură calitativă. alta atonă (articolul demonstrativ): ecce ille (ellu) > acel. ca aceasta să fie reluată prin articolul posesiv. după cum se poate observa. articolul posesiv constituie un morf constituent al pronumelor posesive al meu. aceia. Credem deci că este imposibil ca un morf să provină. morfemele din componenţa pronumelor posesive sînt absolut identice cu formele articolului substantival definit: le. într-o limbă. illa > ella > alla > aa > a. În limba franceză. iar în altă limbă-soră – de la alta. a dat două variante: una tonă (accentuată) – pronumele demonstrative de depărtare. care vine aici cu valoare pronominală şi de aceea el se mai numeşte pronominal: casa bătrînească a părinţilor. după ce s-a constituit articolul substantival definit. la. cel. Acestea din urmă. a. Deci pronumele demonstrative de depărtare latineşti au evoluat în articole posesive astfel: ille > ellu > alu > al. ai. pronumele de tipul ille precedînd un substantiv la cazul genitiv. are o determinare parţială (1⁄2). acelea). sînt descendente nu din prepoziţia ad + pronumele demonstrative de tipul ille. al său etc. ceea ce face să fie „uitată” determinarea.

de fiecare dată. ci se plasează. Astfel. demonstrativul ille şi-a contopit unele forme cazuale de Ac. au dezvoltat şi forme atone. înaintea unui adverb (ziua cea de ieri. Astfel. ecce illi > acei. 64 . altele au căpătat funcţii noi. particula ecce (acce) a pierdut prima silabă. Unele forme ale pronumelui latinesc (personal. şi adjectival. şi în procliza unui substantiv (inelul cel de aur. în latina populară. a dispărut forma genului neutru. a III-a. casa cea de piatră etc. În urma schimbărilor fonetice generale (dispariţia lui m final şi trecerea lui o în u). reflexiv şi demonstrativ). deoarece practica lingvistică ne demonstrează că el nu precedă exclusiv un adjectiv. D. articolul demonstrativ mai este numit. De aceea considerăm că acest tip de articol trebuie numit demonstrativ. pe lîngă formele accentuate. s-au produs regrupări şi restructurări importante: unele forme ale pronumelor au dispărut completamente (hic. de la ille (în îmbinare cu elementul latinesc ecce) au apărut forme pronominale noi – pronumele demonstrativ şi articolul demonstrativ. în procliza unui numeral cardinal (cei trei.). is). (illu). ecce illae > acele. cei. Generalităţi Pe parcursul dezvoltării istorice a pronumelui latinesc. Considerăm că termenul nu este tocmai adecvat. cele. tot ille a căpătat o valoare semantică nouă – cea a posesivităţii. pentru că el. ordinal (cel deal doilea. demonstrează. demonstrativul ille etc. (illo) şi Abl. În literatura de specialitate. pierzînd doar un c (în latina tîrzie consoanele duble nu s-au păstrat. cea. cel de-al cincilea etc. de multe ori. O restructurare esenţială s-a produs şi în sistemul cazual al pronumelui latinesc. uneori. ele nu se mai pronunţau la fel de energic ca în latina clasică). visul cel de mîine etc. a preluat funcţia pronumelui personal de pers. Particula ecce. posesiv. Ca şi în cazul celorlalte tipuri de nume. Demonstrativul latinesc a dat naştere şi la două tipuri de articol – cel definit şi cel posesiv (genitival. La fel. (illum). din cauza dispariţiei consoanelor finale. din cauza omonimiei cu alte forme cazuale. Evoluţia pronumelor personale 1. devine acce. pronominal). fiind şi o parte componentă a unor forme de caz ale articolului nehotărît.). În cadrul variantelor tone. cei o sută etc.). au dispărut cazurile Abl. în latina populară.). şi V. În variantele atone (cele ce au evoluat în articole demonstrative).ecce illa > acea. această particulă s-a păstrat incorpore.

tu > tu). De exemplu: Et ille dicet: „Graţia. în latina clasică. Categoria de persoană a verbului. ceea ce a solicitat apariţia şi utilizarea obligatorie pe lîngă formele verbale a pronumelor ego. formele pronumelor româneşti au păstrat mai fidel decît celelalte tipuri de pronume prototipurile cazuale latineşti. şi o serie de modificări de ordin funcţional. devine destul de clară. vos. tu. I şi II (ego > eu. vos. I şi a II-a se deosebeau de cele din latina clasică. ca de altfel. s. a pronumelor la pers. verbele de imperfectum indicativi activi ducebam. şi de alte forme dialectale ale latinei populare. Ulterior. Astfel. al IV-lea. 2. iar latina vulgară a creat forme noi. nos. care a stat la baza formării limbilor romanice. t decît ataşîndu-li-se pronumele personale ego. seria 65 . era inclusă în desinenţa acestuia şi utilizarea pronumelui pe lîngă verb nu era obligatorie pentru a indica persoana. adică se reduce la i. ” (= Şi el zice: „Mulţumesc. unele forme ale pronumelor personale de pers. (mene > mine. (mihi > mie. mai ales în cazul formelor accentuate ale pronumelor personale. De exemplu. De exemplu: fuissem > eu să fi fost fuisses > tu să fi fost fuisset > el (ea) să fi fost fuissemus > noi să fi fost fuissetis > voi să fi fost fuissent > ei (ele) să fi fost Deja în latina vulgară. în urma dispariţiei consoanelor finale. tu. pierde din corpul sonor. tu. evoluţia formelor de N. confundîndu-se cu alte forme pronominale demonstrative (hic > ic > i). ducebat nu puteau fi clare o dată cu dispariţia consoanelor finale m. Deja prin sec. Atunci cînd formele cazuale clasice erau m o n o s i l a b i c e. ducebas. gramaticienii latinişti îl includ pe ille la pronumele personale. Acestea din urmă au fost cauzate mai ales de transformările care au avut loc în sistemul verbului. nepoate”). tene > tine). ca indice pronominal al formei verbale respective începe să se folosească pronumele demonstrativ. Cît priveşte persoana a III-a. de D.Dar chiar fiind supletive. locul lui is este preluat de pronumele demonstrative ille şi ipse. s-a produs o coincidenţă de forme. pentru care în latină nu existau forme speciale bine distincte. nos. astfel. pronumele personale latineşti au suferit. mai lungi. În latina populară. tibi > ţie) şi de Ac. is. chiar şi pentru nespecialişti. în urma evoluţiei fonetice generale. Şi atunci. folosit în această funcţie în latina clasică. întrucît. pronumele demonstrativ completează sistemul de trei persoane al pronumelui personal. nu se menţine. Pronumele is. ele au rămas n e a c c e n t u a t e. completînd. nepos. Evoluţia pronumelor personale în latina populară Pe lîngă schimbările fonetice. pe parcursul evoluţiei lor. alături de ego.

vos no. vos D. un francez. Ac. I sg. forme existente şi în limba română contemporană. no. nobis. pronumele personal de pers. există diferite opinii. nos. catalană jo. nos. ni). latina populară a absorbit în tema pronumelui particula interogativă ne „oare”. prin analogie cu pluralul substantivelor masculine de declinarea a II-a şi al celor feminine de declinarea a IV-a. tive. tu D. me+ne. mi). Evolubia pronumelui „eu”. magister > maestru. şi Ac. Regula generală de evoluţie a sistemului vocalic latinesc în limbile romanice orientale constată dispariţia lui g intervocalic: magis > mai. pentru a sublinia că anume al face o acţiune.pronumelor accentuate. vouă (vă. prov. tu mio. te+ne eu. vo nove. l-a pierdut pe g: it. vi. îmi. tu mie (mi. ţie (ţi. menglenoromână eu. eu. tine (te) Limba română P l u r a l N. în toate limbile romanice. vo. je. I şi a II-a au păstrat numai 3 forme de caz: N. ve noi. 3. care crede că diapariţia lui g în ego s-ar datora faptului că acest cuvînt. me. îţi. ego. care apărea în propoziţii interogative după primul cuvînt al propoziţiei. io. ţi) mine (mă). ni. fr.. pierdea adesea accentul în frază. voi (vă) Astfel. în calitate de pronume.. te. Tabloul evoluţiei formelor pronominale la persoanele I şi a II-a din latina clasică în latina vulgară şi apoi în limba română poate fi prezentat astfel: Latina clasică Latina populară S i n g u l a r N. tibi. Dar dispariţia lui g are loc mai ales în cazurile cînd acesta este urmat de i. Această situaţie se întîlnea mai ales la formele de Ac. D. Cu totul surprinzătoare însă e dispariţia lui g înainte de o în pronumele ego. va spune: Moi. Pentru a crea forme tone. l-au substituit de s final cu i. pronumele personale de pers. 66 . me. vi) noi (ne). mihi. vobis Ac. Printre altele. Opinii şi sugestii Cît priveşte evoluţia lui ego în eu. De exemplu: Me ne interogas? „Pe mine oare mă întrebi?” Formele nos şi vos. je sui venu. voi nouă (ne. care în limba română s-a constituit ca un indice al pluralului şi al persoanei a II-a singular. Astfel. vove ne. Mai există o opinie. cea a lingvistului german Neumann. te eo.

şi o altă formă. tibi. Birt. tu. care apoi s-a vocalizat şi a devenit u. cînd. Am menţionat mai sus că formele de N. pentru facilitarea pronunţiei. Formele de D. mai ales că în latina vulgară a fost atestată forma pao în loc de pago. ca în exemplele de tipul prehendere > a prinde. cu cele feminine de decl. l-au pierdut încă în latina tîrzie pe s final. se adaugă. asilabică – cînd se rostesc muiat. Niciuna dintre aceste ipoteze nu poate fi acceptată. l-au pierdut pe h şi pe b intervocalic. vocala a: miroase – amiroase. b intervocalic a trecut în v (fenomenul betacismului). cît şi în limbile romanice: it. l-au substituit pe s final prin analogie cu substantivele masculine şu neutre. vos > voi.. căpătînd o certă valoare semantică posesivă (geniu-ţi romantic. Forma ţi şi l-a adăugat pe î prin analogie cu forma îmi. conform regulilor generale de evoluţie fonetică. a trecut în ă: 67 . cu verbele la pers. Evoluţia celorlalte forme ale pronumelor personale Pronumele latin tu. pl. ţi-aminteşti). mihi. după cum se vede. tu etc. Aşa şi în cazul pronumelui aton mi > ami > ămi > îmi (aici acţionează legea fonetică a + m + consoană > î). ţi-o faci) sau sînt plasate în postpoziţia unui substantiv. vos. e final neaccentuat din noile forme. cu numeralul tres. atît în latina populară. lămîie – alămîie. n-a suferit nici un fel de schimbări la N. Formele îmi. E vorba de procesul fonetic numit proteză. ţi-i alinţi). II sg. consideră acest fenomen pur latin şi atribuie căderea lui g vocalei e. a IV-a. Formele mihi şi tibi au dat respectiv mi şi ţi conform regulilor generale de evoluţie fonetică (contopirea celor două vocale în una singură). vove. conform regulilor generale de evoluţie fonetică. -are „a cantona. tu.Un alt lingvist german. prn i: nos > noi. Formele de plural în D. nobis. îţi au evoluat şi ele din motive condiţionate lingvistic. fr. sînt urmate de un pronume aton (mi-o spui. inima-mi bate). ţi s-a spus) sau în cuplu cu un alt pronume aton (mi-l amintesc. După dispariţia lui g. devenite în latina populară nove. a face un canton”. nos. ţapuş – aţapuş. Aceste două forme au cîte două variante: una silabică – atunci cînd se plasează înaintea unei forme verbale reflexive (mi se pare. urmate fiind de un verb care începe cu o vocală şi unde i din componenţa acestor două tipuri de pronume atone formează împreună cu o vocală un diftong ascendent (mi-aduc aminte. liberto > iert. vobis. rom. care îl precedă pe g. o final neaccentuat din eo a evoluat în u: ego > eo > eu. scribo > scriu etc. 4. unde g într-adevăr dispare atunci cînd este urmat de o. sg. adesea.

Formele de Ac. Atestăm această formă şi în italiană. în mod obligatoriu. de pregiur de noi – împrejurul nostru. la D. Dezvoltarea formelor de Ac. Încă în latina populară. silaba accentuată se diftonga: noauă. formele accentuate mene. sg. înlăuntru de noi – înăuntrul nostru. erau iniţial me. Folosirea lui ille în această funcţie datează de foarte multă vreme.nobis > nobes > nove > noue > nouă. 5. Şi în celelalte limbi romanice situaţia a rămas aceeaşi: lui. înregistrate în diferite izvoare. prin genitivul analitic al pronumelor personale cu formă de Ac. Această fază de diftongare apare şi în cadrul unor forme dialectale. după cum am văzut mai sus. aceasta şi-a pierdut nuanţa interogativă. – illui. a trecut în ne. tene au luat naştere la început în componenţa propoziţiilor interogative. O dată cu procesul invers de închidere a vocalelor (e > i). au apărut formele ni. La masc. iar nă. care foloseşte pronumele latinesc ipse. o dată ce este comună tuturor limbilor romanice. au evoluat în nă. G. în latina vulgară. în componenţa cărora întra. După cum am menţionat mai sus. voauă. În dacoromână aceste două forme au evoluat în una singură – lui. pl. vă (după cum quod > că). făcînd. în encliză. precedate de locuţiuni prepoziţionale adverbiale. Evoluţia pronumelor personale de persoane a III-a Ca pronume de persoana a III-a. menglenoromână. pronumele eu. voi nu au forme de G.: nos > noi. latina populară. Spre deosebire de formele de singular mi şi ţi. vi. cu excepţia sardei. întrebuinţa demonstrativul ille. vo. cele de plural nu au forme asilabice. existau formele atone no. fiind monosilabice. în cadrul cărora funcţia interogativă o avea particula ne. Pronumele mene şi tene au evoluat în mine şi tine conform legităţilor fonetice generale (e + n + vocală > i: bene > bine. te. Forma vă a rămas pînă în zilele noastre. noi. pre mijloc de voi – în mijlocul vostru. vos > voi. corp comun cu forma pronominală. de rînd cu alte elemente lexicale: doauă oauă moauă. În textele vechi româneşti. pentru a face opoziţie cu vă. tu. vobis > vobes > vove > voue > vouă. franceză.. vendere > a vinde). ploauă etc. 68 . În limba română contemporană. e analogă cu a celor de N. Dar într-un şir de sintagme din limba română veche aceste forme existau şi se realizau acestea. Declinarea pronumelui ille a suferit. el devenise illuis. modificări adînci. retoromână. iar mai tîrziu. care mai tîrziu. în urma dispariţiei lui s final. de regulă. pl. prepoziţia de: de-a dreapta de menre – în dreapta mea.

să se creeze. 69 . Astfel. D. quoius au influenţat asupra lui illius. isto –istae. ca şi a substantivelor feminine ce aveau în componenţa lor elementul ella (stella. aveau să intre în uz şi alte forme analogice. care au evoluat în dacoromână lei > ei. Mai tîrziu. folosită şi ca N. În rezultatul ecestei evoluţii. cît şi pentru feminin. genitivele hoius. cu timpul. Evoluînd din eală. u final dispărînd în procesul general de reducere la nume abia prin secolul al XVIII-lea: elu > el. illo şi Abl. quei. După ce illo şi illae s-au constituit în latina vulgară. existau. şi declinat ca acesta din urmă: ill-hoius.hoi. iar în unele limbi romanice a rămas forma lei (retoromână. forma illu a devenit elu. Cercetările dialectologice ne demonstrează că formele cu l΄ palatalizat se menţin în sudul Dunării (el΄i) şi în macedoromână (iel΄i). quoius. feminin. respectiv. quoic au trecut la huius. s-a creat forma unică illa. La feminin. Forma elu s-a menţinut mult timp. cuius. Philippide în privinţa evoluţiei lui ea. ea a devenit ton. cui. În sfîrşit. se întîmpla ca alături de D. care era considerat ca un compus al lui ille + hic. illo pentru masculin şi illae pentru feminin. i final îl palatalizează pe l. bunăoară. illi. Astfel. despre care vom vorbi mai jos. illum. illei. s-a ajuns la illuis >elluis > ellui > lui. Mai există o părere a lui Al. italiană) sau l΄ei (menglenoromână). Schimbările survenite la masculin s-au răsfrînt şi asupra femininului. comun atît pentru masculin. Ille. porcella. făcîndu-l să dispară: elli > eli > el΄i > ei. Astfel de forme diferenţiate căpătau şi alte tipuri de pronume personale: ipso – ipsae. cînd hoius.). vitella etc. cu care era adesea asociat în frază. alături de ille. El presupune că illa > ella > ela > eală > eauă. după modelul illeius. au apărut formele queius.-D. adică ll intervocalic urmat de a a dispărut: ella > ea. s-a întîmplat că ille l-a influenţat pe quid. Deoarece latina tîrzie tindea să uniformizeze declinarea pronumelor cu cea a substantivelor. hui. illo (în locul clasicului illi) se creează o formă unică – illu. Evoluţia de mai departe a acestui pronume a decurs pe aceeaşi cale. formele illeus – illaeius. forma de N. transformîndu-l în illoius.La G. s-a ajuns la formele illois – illaeius. exista şi illic. Această transformare a fost favorizată de faptul că. În acest timp. ill . formele obişnuite ale lui hic şi quid au fost mult timp hoic şi quoi. nu putea să rămînă izolat de hic şi de quid. iar forma eauă a dat naştere pronumelui neaccentuat o. care în latina populară devine ella. De aici reiese că hoic şi quoi l-au influenţat pe illo. Vom reveni la aceste forme cînd vom cerceta alte tipuri de pronume. pe parcursul evoluţiei ulterioare. transformîndu-l în illoi. Forma de masculin plural a evoluat astfel: illi > elli. ille din latina tîrzie a ieşit din uz. hoic. Aşadar. Din Ac. prin trecerea lui i iniţial în e şi reducerea lui ll la l.

alături de pronumele ille. devenind silabic: îl. Textele vechi îl înregistrează cu această formă: lu întreabă. quid. Forma de G. a final > ă şi forma eauă devine uă. învaţă-l etc. devenind îi. şi anume de la varianta populară. sub influenţa lui hic. respectiv. după ce a dispărut silaba întîi neaccentuată. Le a derivat de la forma de feminin plural N. ellorum > lorum > loru > lor. sesizată de Al. pentru amîndouă genurile se dezvoltă forma atonă ĭ (semivocalic). adapă-l.-D. a din componenţa pronumelui ella formează cu u un diftong (vădzutu + a. Paralel cu formele tone de G. devenind l: întreabă-l.-Ac. pl. li sînt în rezultat al evoluţiei formelor de Ac. illu (ellu). ella > ea. Pe lîngă formele i şi îi. L capătă un î protetic.: ellu > el. Cea de masculin. forma illorum se folosea în latină pentru ambele genuri. care. Alte tipuri de pronume personale În latina populară. silabic). lu l-a pierdut pe u final. illi a dat naştere formei atone i: illi > elli > li > i. se mai utilizau şi pronumele ipse şi idipse. care. Formele accentuate de Ac. 70 . Fiind folosit adesea după formele verbale de gerunziu şi participiu terminate în u. bunăoară. în una > ună > uă > uo >o. i a căpătat un î protetic. forma o a derivat din pronumele ella. sg. care. masc.-D. quoi. Aflat în postpoziţia verbului. Pentru G. formele hoic. au evoluat exact ca cele de N. În cele din urmă. Formele neaccentuate însă au urmat o altă cale de evoluţie. Mai tîrziu. apocopa primei silabe neaccentuate a dat forma lui. ce aveau. După pierderea silabei iniţiale. elli > ei. I şi a II-a. evoluează. îşi pierde silaba iniţială. le. care s-a identificat cu D. Philippide eauă.-Ac. Genitivul feminin sg. prin analogie cu formele atone de pers. a fost substituită în latina tîrzie cu illoi. Formele neaccentuate de D. devenind îi. illaei. apoi cu ellui. capătă un î protetic.Forma de feminin plural suferă următoarele schimbări: illae > ellae > eale >ele. 6. mai există o variantă poziţională. ca şi articolul substantival nehotărît. în urma procesului de haplologie şi a monoftongării diftongului latinesc ae în e. devenind lu.. fiind plasată în prepoziţia verbului. şi anume i (plin. apărut prin analogie cu ellui. ellae > ele. vădzîndu + a). care s-a format datorită procesului fonetic numit haplologie. Forma unică de N. Dispariţia lui l după palatalizarea şi modificarea diftongului latinesc ae în e a dat naştere formei ei. ulterior. La feminin singular. devine le. a devenit laei. din latina clasică illius. ellae.

În latină. Dintre acestea. genul şi numărul: pers. ca şi alte tipuri de pronume. în între. vocala iniţială. mai exista pronumele idipse. care au evoluat. III: dumnealui (genul masculin). derivat de la dominus > domnu > domn + pronumele posesiv ta (tale). prin contaminare cu pronumele posesive. idipsi > edipsi > depsi > densi > dînşi+i > dînşii. În continuare. Avînd legea de evoluţie a vocalei e+n+cons. printre. În limba veche. dumneaei (genul feminin). dintrînsul. pe baza termenului de adresare domnia. 71 . dumnealor (numărul plural). dintre. numite apoi reverenţiale (de politeţe). per inter. voastră sau pronumele personal în G. numai construcţia cu termenul domnia. ipsa > epsa > ensa > însă+a > însa. idipsa > edipsa > depsa > densa > dînsă+a > dînsa. ipse devine epse. ei. pers. un morf distinct al numelor masculine la singular). > î. apoi epsu (vocala finală e > u. Luminţia. lor. prin contact din punctul de vedere al locului de articulaţie) şi. La acestea s-au adăugat formele de gen şi număr ale articolului substantival definit.. Alteţea etc. 7. în afară de domnia cum ar fi: Măria. căpătăm forma însu. lui. Împărăţia. Deci: ipse > epse > epsu > ensu > însu+l > însul. sa (sale). epsu > ensu. existau o serie de construcţii cu pronume posesive şi alţi termeni de adresare. în special. Pronumele de reverenţă Acestea c-au creat pe teren romanic. a dat naştere formelor speciale de pronume personale. astfel. cu prepoziţiile latineşti inter. ipsi > epsi > ensi > însi > înşi+i > inşii. Pronumele îns s-a întrebuinţat. şi astăzi avem în limba română formele într-însul. p este asimilat de s (asimilare consonantică. respectiv. de inter. printr-însul etc. ipsae > epsae > ensae > înse+le > insele. devenind. cu excepţia că vocala iniţială a acestuia a suferit procesul aferezei: idipse > edipse > depsu > densu > dînsu+l > dînsul. care a evoluat exact ca şi pronumele de tipul ipse. în felul acesta. regresivă. indică persoana. idipsae > edipsae > depsae > densae >dînse+le > dînsele. II: dumneata.Deschizîndu-şi. ataşat în encliză. Posesivul din cadrul acestor formaţiuni.

I şi a II-a: forma de D. Alteţea Sa etc. conform legităţii generale e+n+voc. În textele vechi. cînd formele accentuate sînt urmate de cele neaccentuate: sieşi. îi). Luminăţia Voastră. Evoluia celorlalte tipuri de pronume 1. dumneata – o gradaţie ceva mai mare. apoi l-a închis pe e în i. se. Forma de Ac. forma şi capătă un î protetic. construcţiile de tipul domnia voastră. sine a evoluat. ca şi mine. 72 . dumneavoastră. mata s-au păstrat în limbă datorită faptului că au căpătat un nou conţinut semantic. supuşenia oarbă. Aceste texte mai păstrează şi forme de pronume reflexive compuse. sui D. respectiv. sibi > sii (disparibia lui b intervocalic) > sie (deschiderea lui i neaccentuat în e). Forma de G. În condiţiile actuale de dezvoltare a societăţii. si > şi (trecerea lui s+e (i) în ş). sineş. care. îţi. Formele dumneata. respectul vorbitorului faţă de interlocutori sau faţă de o altă persoană care lipseşte la discuţie. pronumele reflexiv avea 3 forme cazuale: G. > i (dacă e urmat în silaba următoare de un e): sine. sui. echivalent uneori cu tu. a dispărut din uz din cauza omonimiei cu pronumele posesive. Gradaţia acestui respect este următoarea: mata – un respect ce ţine mai mult de relaţiile familiare. miere – n´ere). tine. a căpătat forma n´eata. prin faza intermediară duneata (disimilarea lui m). Aceste compuse însă nu s-au păstrat în limba română modernă. cînd a dispărut asuprirea omului de către om şi. domnia sa. forma dumneata. îl. sibi Ac. синpe. сїђ. forma sie are diferite forme: сие. domnia lui. ca şi construcţiile mai vechi Măria Ta. şi-au restrîns sfera de întrebuinţare sau au dispărut din uz. Formele sibi şi se au suferit o evoluţie identică cu cea a formelor cazuale respective ale pronumelor personale de pers. marcînd posesorul. devenind îşi. şi dumneavoastră – cea mai mare gradaţie de politeţe. cиђ etc. a fost refăcută în limba literară în mata.. devenind nişte istorisme. Aceste forme erau de pers. fără distincţie de gen şi număr. fiind sesizată ca o palatalizare dialectală (se miară – se n´ară. Prin analogie cu pronumele personale (îmi. Pronumele reflexive În latina clasică. III. sinemi: Dziseră cătră eişi: nu poci eu să fac sinemi nemică (Dosoftei).În unelesubdialecte româneşti. din se + particula interogativă ne: sene. arătînd stima. ca şi orice nume în G.

forma de G. iar forma de D. Ca rezultat. Pronumele posesive pentru u n s i n g u r p o s e s o r au evoluat de la formele de N. formele pline meis. ca şi în cazul celorlalte părţi de vorbire. mieu > n΄eu. atunci cînd e urma după o consoană bilabială sau labiodentală. şi sensul de mai multe obiecte posedate pentru un singur posesor. vestrum. meo a devenit mo. După modelul lui tus. Toate aceste scurtări au dus la destrămarea declinării pronumelor posesive. la palatalizarea lui m în n: mintă >n΄intă . limba literară a recurs la formele meu şi mei. apar forme sincopate ca ta. Formele cu ĭ (iot) au dus. nostrorum. vestrorum au evoluat respectiv în mis. sanitatem > sănătate (i neaccentuat > e > ă). nostrum. sic erit et tus pro tuus”.. se mai utilizează forma regională meauă. tău a evoluat din latinescul tuus. 73 . tus. Exact la fel a evoluat şi forma mei din miei pentru masculin plural. în felul următor: La persoana I masculin meus.-Ac. totodată. Ca şi în celelalte cazuri. Astfel. dativus mo. sis. Prin analogie cu forma de G. O sincopare similară cu cea a formelor de singular s-a produs şi la formele de plural. fie de la cea atonă. La pers. care au derivat fie de la forma tonă. sa. accusativus mum. care marchează. tuus. II-a masc. suis. a dat forma meu. suus de N. paralel cu formele pline meus. Astfel. şi mum. mellus > miel). În textele vechi. miercuri > n΄ercuri. a apărut şi forma mele. în latina populară. sus la N. genetivus mi. şi de plural a substantivului stea –stele. persoană şi număr. al XVI-lea: mieu. sistemul pronumelor posesive a suferit schimbări esenţiale. această transformare corespunde regulii generale de evoluţie a sistemului vocalic latinesc: bonitatem > bunătate. La fel. feminin. care era făcută prin analogie cu substantivele feminine la forma nehotărîtă de tipul stea – steauă. pentru N. e > ie (vitae > vieţi. melem > miere. Cît priveşte trecerea lui e în ă. după modelul meus. sum la Ac. Despre aceste forme de pronume posesive vorbeşte gramaticianul Virgiliu: „Sunt et alia pronomina ut mus. Forma de feminin singular a venit direct din latinescul mea. la început în teus.2. în limbile romanice s-a păstrat numai cîte o singură formă pentru fiecare gen. apar de timpuriu şi formele sincopate mus. tum. în urma reducerii consoanei finale s. sus. în rezultatul sincopării vocalei e în poziţie de hiat. Evitînd palatalizarea. mei a devenit mi. Această formă este atestată în variantele textelor vechi din sec. meus > mieu. Pronumele posesive În latina vorbită.

forma sincopată sa (cea plină era sua) s-a menţinut intactă. sg. Formele pronumelor posesive pentru mai m u l ţ i p o s e s o r i s-au dezvoltat pe baza formelor unice de gen şi de număr. sînt atestate două forme ale acestui pronume: forma mai veche seu (facu voie trupului seu – Dosoftei) şi său (a tot rodul său – ibidem). datorită valorii semantice de apartenenţă pe care o are cazul G. ta pentru un singur posesor şi un obiect posedat. e > u ca marcă a masculinului singular) s-a menţinut pînă în prezent. 74 . Astfel. II-a. III-a masc. La feminin. II-a (tăi. La plural masculin. În textele vechi. posesivele autentice păstrîndu-se doar în componenţa termenilor de rudenie. La pers. măsi-i. devine său. în limba română. forma unică nostru (< noster. masc. de asemenea. ale pronumelui personal în locul celor posesive exista încă în latină. sale. ei.. descendente din pronumele latineşti de depărtare illui. sînt atestate două forme ale acestui pronume: săi şi sei. Neculce). La pers. la pers. sa. tale. illorum. mele). frat-niu etc. prin trecerea lui e accentuat în ă. ale pronumelor personale de persoana a III-a lui. I sg. cît şi Fillii amant illorum patrem. care este o formaţie analogică cu meus. lor. ultima forma (său) fiind caracteristică şi pentru limba română modernă. III-a se folosesc. ilalei. dintru împărăţia ta etc. Paralel cu formele pronumelor posesive său. săi este o formaţie analogică cu mei. metateza nostre. Tendinţa de a folosi formele de G. dintre care ultima apare în mod sporadic: pornitu-s-au cu moldovenii sei (I. şi formele de G. în cadrul cărora posesivele capătă uneori nişte forme mult distincte decît cele literare: tat-su. Formele pentru m a i m u l t e o b i e c t e p o s e d a t e la pers. săi. Formele tău. au apărut într-o perioadă destul de timpurie a românei şi sînt întîlnite în cele mai vechi texte: ochiul tău prostu. În limba română contemporană s-a stabilit forma săi. pentru pers.Forma de feminin ta a venit direct din latina populară şi a rămas intactă pînă în prezent. tăi. apărute încă în latina populară. În textele vechi. forma sale este o formaţie analogică cu mele. pronumele seus. La feminin plural. ca şi forma mea. S-a întîmplat că în limba vorbită adjectivele posesive autentice aproape că au fost completamente substituite de cele personale în G. latinii se puteau exprima atît Fillii amant suum patrem. tale) au evoluat prin analogie cu cele de persoana I (mei.

pentru indicarea acestor raporturi. Acest lucru se datoreşte şi influenţei slave. Atît forma de feminin vostra > voastră. care încep să fie întrebuinţate. eccum tale „cutare”. Unele forme (hic. Aceasta însă nu însemnează că în latina populară şi în limba română veche. cît şi ambele forme de plural vostri > voştri şi vostrae > voastre. Pentru pers. nu se foloseau pronumele săi. 3. ale pronumelor demonstrative de depărtare au suferit anumite schimbări de ordin fonetic: vocala iniţială e s-a deschis în a. Francezii. au trecut printr-o evoluţie fonetică firească. ca şi românii. valoarea demonstrativă a acestor pronume slăbeşte. şi cu valoare de pronume personale sau ca determinative ale numelui. formele de N. Ulterior. Încă în latina populară s-a început un proces de contaminare a particulei ecce cu pronume ellu şi iste. cc s-a simplificat în unul singur: 75 . idem) au dispărut. sale. au stat formele compuse ale lui ille şi iste cu particula de întărire ecce. în limba română actuală se foloseşte pronumele personal în G. Pronumele demonstrative În sistemul pronumelor demonstrative din latina clasică au survenit schimbări radicale. în funcţie de pronume demonstrative apar fie două pronume (ille . în rezultatul căruia s-au obţinut două variante: eccelu şi eccestu.-Ac. Datorită cumulării mai multor funcţii. nu pot să se exprime decît Les enfants aiment leurs parantes „Copiii îşi iubesc părinţii lor”. masc. Forma unică de pers. în limba română. De aceea. fie că se adaugă înaintea pronumelui particula de accentuare ecce sau eccum: ecce ille „acel”. lor. funcţa lor fiind preluată de ille. Nici în limbile romanice occidentale. iste. своu) seamănă întrucîtva cu pronumele româneşti săi. în funcţie de pronume posesiv ce indică m a i m u l ţ i p o s e s o r i şi mai multe obiecte p o s e d a t e . din latina populară vester >voster (prin analogie cu noster) > vostre (are loc metateza) > vostru (e > u ca marcă a unificării masculinului). sale: Creştinii trebuie să iubească pre dzeii săi. pe cînd în celelalte limbi romanice aceste pronume s-au format din pronumele latinesc ipse. La baza creării pronumelor demonstrative. III plural. is. în care pronumele posesive pentru mai mulţi posesori şi mai multe obiecte posedate (свой. II-a sg. Forma noastre a suferit şi ea o evoluţie firească: nostrae > nostre (ae se monoftonghează) > noastre (o urmat în silaba următoare de o vocală deschisă sau semideschisă > oa). pronumele posesive autentice nu şi-au păstrat această funcţie. mai tîrziu.Forma de masculin plural nostri a evoluat conform regulii generale: grupul str + i final > ştr: nostri > noştri. ipse.ipse).

76 . ecce+ elli > aceli > acei. ecce+ ella > acea.ecce+ellu > acelu > acel. ecce+ellae > acele.

aceia. Particulă de întărire şi. în calitate de epiteză. ceilalţi. aceleaşi. illi >elli > alli >ali > ăia. ille > ellu > alu > ăla. aceeaşi. Celelalte forme s-au dezvoltat din îmbinările cu formele cazuale ale lui istu: acestui. 77 . ecce+ista >această. limba română şi-a creat. aceştia. cestele. cii. aproape totdeauna. aceasta. 4. folosind pentru aceasta pronumele nehotărît altul: celălalt. acesta. Pronumele nehotărîte În dacoromână. ecce+ ellorum > acelor. isti >esti > asti > ăşti. cel. vocala a: acela. precum şi forme articulate: ceştii. ceal.. capătă. ecce+istae > aceste. istae>estae>aste. pentru singular şi plural au evoluat cu participarea formelor corespunzătoare de articol substantival definit: ecce+ ellui >acelui. Aceste forme s-au păstrat în limba română contemporană datorită tendinţei limbii de a-şi crea. două tipuri de pronume: unele cu forme pline (accentuate) şi altele cu forme scurte (neaccentuate). care provin direct din pronumele demonstrative latineşti istu şi ellu: istu > estu > ast > ăst. Din această îmbinare au evoluat pronumele demonstrative de apropiere: ecce+istu > acest. de asemenea. aceastălaltă. illa > ella > ala >aia. diferite variante ale acestor forme: cie. atunci cînt se află în postpoziţia unui substantiv sau îl substituie.-D. împreună cu pronumele demonstrative de depărtare. pronumele demonstrative de depărtare şi cele de apropiere au forme prescurtate. cît şi pe bază de material intern. acestălalt. aceea. încă o clasă de pronume demonstrative.Formele de G. Atît demonstrativele de depărtare. s-au dezvoltat o serie de pronume nehotărîte atît pe baza prototipurilor din latină. cele de diferenţiere. acestuiaşi. ea a trecut aceeaşi cale de evoluţie. Sînt atestate şi cazuri de folosire a particulei de întărire împreună cu pronumele demonstrative: acestaşi. acestor. ecce+ ellaei > acelei. ceşti. a contribuit la formarea pe terenul limbii române a pronumelor demonstrative de identitate: acelaşi. ista > esta > asta > astă. Se întîlnesc. illae > ellae > ale > ălea. În limba română. aceiaşi. ceste. De asemenea. cealaltă. aceştilalţi. acestelalte. celelalte. ecce+isti > aceşti. cît şi cele de apropiere. ca şi îmbinarea ecce+ ellu. Cît priveşte îmbinarea ecce+istu etc. prin mijloace interne. acestei. Textele vechi atestă pronumele demonstrative cu afereza lui a: cest.

oarecine. Împreună cu particula interogativă ne (ca şi me. Printre formele compuse atestăm: neque+unus > niciunul. b) verbul volet + particula şi + un pronume relativ: orişicare. 5. dispariţia lui m final). vreo. cîtva. neque+unus > niciunul. fiştecine. fiecine. Pronumele latinesc quid avea la Ac. carele. orişicui. iar uneori şi independent. toată. eccum + tantus > atît. număr şi caz. quid. care. şi-a ataşat articolul substantival definit. quem. care se folosesc doar regional. alţii. multa. altele). acestea capătă formele cazuale pentru G. căpătînd forme de gen şi număr: carele. carea. care (provenit din qualem prin trecerea lui l intervocalic în r. pe calea îmbinării de elemente deja formate. s-au constituit. o serie de pronume nehotărîte noi: a) particula vare + un pronume relativ: oarecare. toţi. pentru evidenţierea formelor de gen. carii. fiece cu variantele în componenţa cărora intră şi verbul a şti: fiştecare. c) un pronume relativ + particula postverbală volet: careva. orişice. În limba română contemporană. Intrînd în sistemul pronominal. toate). eccum + tantus > atît. orişicît. mulţi. cărora. căruia. ele se subdivizează în forme s i m p l e şi c o m p u s e. se). 78 . ceva. unul (cu variantele una. mult (cu variantele multă. vere+ unus +ille > vreun. Pronumele interogativ-relative Limbile romanice orientale au dezvoltat drept pronume interogativ-relative părţile de vorbire latineşti qualem. vreunor. eccum + talis > cutare. te. totus > tot (cu variantele totul. căreia.Cît priveşte pronumele nehotărîte moştenite din latină. multe). unii. vreunii. prin analogie cu alte forme pronominale. nescio+quem+ne>neştine. eccum + talis > cutare. articolul substantival definit. unele) a venit din utilizarea frecventă pe lîngă nume. orişicine. multae. prin compunere. în limba română veche. cineva. alta. vreunele. quantus. evident.-D. multi. quem a stat la baza formării pronumelui cine. fiştece. a numeralului cardinal latinesc de tipul unus. forma quem. Printre cele simple menţionăm: alter > alt (cu variantele altul. au complinit. Pe teren romanic oriental. avînd variante de gen şi număr şi doar uneori varianta de caz tuturor. oarece. provenite din formele latineşti multus. d) conjunctivul amputat al verbului a fi + un pronume relativ: fiecare. nescio+quem+ne>neştine.

e din silabele iniţiale ale acestor pronume > i. pronumele cui era însoţit uneori de particula şi: Dă lui şi cuişi de în sămînţa lui). Cît provine de la quantus (qu urmat de a devine c. În urma dispariţiei lui d final. în primul rînd. grupul consonantic qu (dacă nu era urmat de o vocală anterioară) > c. Modul indicativ al diatezei active 1. a + n + cons. deoarece în slavă aceleaşi pronume au formele никто şi ничто. Al. Din bibliografie: 1. în textele coresiene de la Maramureş şi în unele graiuri. conform unei evoluţii clare. b) nec mica „nici o bucăţică” > nemică. Pronumele nimeni a fost supus procesului fonetic de rotacism şi la G. Preliminarii. Istoria limbii române. Pronumele latinesc quid îl substituia.-D. devin respectiv nemeni şi nemică. în latina populară. p. 1964. africatizării lui qu+i>č şi trecerii lui i în e. există două pronume negative: nimeni şi nimic. Restructurarea morfologiei verbului în sfera modului central – indicativ Modificările ce au avut loc în cadrul sistemului verbal latinesc şi restructurările din morfologia verbului în general ţin. forma nimărui. a căpătat. Schimbările mari în sistemul verbal al latinei populare se datorează factorilor de ordin intern: a) tendinţa latinei tîrzii spre analitism. p. 123-125. Rosetti. fiind supuse procesului fonetic de epiteză. 247-252. s şi u final dispar). vol. 79 . I. n urmat de t este disimilat de acesta. 1964. quuius > cui a suferit doar schimbări de dispariţie a sunetelor finale s şi u. a evoluat în nemini şi la început însemna „nici un om”. şi nemica > nimic. de formele categoriale temporale ale modului indicativ al diatezei active. deoarece în română nu există nici un cuvînt care ar începe cu grupul consonantic nt. Ambele sînt nişte formaţii compuse din latina populară: a) nec hominis. 2. Deci nemeni > nimeni. Evoluţia verbului. Pronumele nimica are forma palatalizată a nazalei: n΄in΄ica (n΄in΄icuţă). Sub influenţa limbilor slave. Editura Cartea Moldovenească. În textele vechi. Chişinău. Bucureşti.Forma latinească de D. 6. Pronumele negative În limba română. Curs de gramatică istorică a limbii române. Ambele forme. pronumele quid > ce. pe quod. > î.

cîntă. cum sînt în limba contemporană. perfect simplu şi mai-mult-ca-perfect. Să analizăm cum au evoluat cele 6 clase de verbe: 1. c) legea analogiei. precum şi celor determinate de procesul analogiei. IV cantamus > cantamu > cîntam > cîntăm. cantas etc. V dormitis > dormiţi. Tendinţa spre analitism a constituit unul din factorii principali care au dus la crearea formelor analitice de perfect şi de viitor. III. dar nu lauzi. sistemul verbal latinesc flexionar a suferit restructurări considerabile şi. sintetico-analitic. iar indicativul prezent al verbelor momentane – o acţiune imediat viitoare şi perfectivă. II laudas. ca şi în româna contemporană. Datorită acestor factori. Conform legilor fonetice. 2. prezentul indicativ al verbelor durative exprima o acţiune prezentă imperfectă. în rezultatul dispariţiei sunetului final s. imperfect. Formele de pers. Ele s-au creat pe baza analogiei cu formele verbelor de conjugarea a IV-a: II dormis > dormi. care în latină aveau următoarele forme: canto cantas cantat cantamus cantatis cantant Calea de evoluie a acestor verbe a fost diferită. -are). Formele verbelor la prezent au suferit un şir de modificări. trebuiau să dea reflexele laudă. I. cantat > canta > cînta > cîntă. 80 . formele latineşti de prezent la pers. VI cantant > canta > cînta > cîntă Celelalte două forme (II – cantas şi V – cantatis) au fost supuse modificărilor de natură fonetică. La clasa I de verbe se refereau verbele latineşti de conjurarea I (canto. Procese fonetice condiţionate lingvistic au suferit formele de conjugare moştenite din latină la paradigmele timpului prezent.b) acţiunea legilor de evoluţie fonetică. s-au creat un sistem calitativ nou. Evoluţia formelor de indicativ prezent În limba latină. IV. în rezultat. acestea datorîndu-se anume procesului analogiei cu formele verbale de conjugarea a IV de tipul dormi. VI au fost supuse unor modificări pur fonetice: I III canto > cantu > cînt. cînţi.

sufixul ataşîndu-se la toate cele 3 persoane de singular (I. -ere. cu deosebirea că la tema infinitivului s-a adăugat sufixul gramatical –ez.Deci cantas > canti > cînţi. cantatis > cantati > cîntaţi. Clasa a IV-a o formau verbele de conjugarea a IV de tip sufixal. 2. de tipul a întîlni. care aveau în latină următorul aspect: I dormio II dormis III dormit IV dormimus V dormitis VI dormiunt Formele date au fost supuse unor schimbări fonetice condiţionate lingvistic. a III-a (dormit) şi a V-a (dormitis). sistemul de forme capătă aspectul: I dormio > dormo > dormu > dorm. mai întîi. II.. V. care îl sincopează pe i intervocalic: dormo > dormu > dorm. III dormit > dorme > doarme: IV dormimus > dormimu > dormim. Au fost supuse modificărilor şi pers. În rezultatul modificărilor fonetice. pers. dormiunt > dormu > dorm. sub influenţa lui i. Aceasta priveşte. i > e: dormi(t) > dorme > doarme. III) şi la a III-a plural (VI): I întîlnesc II întîlneşti III întîlneşte IV întîlnim V întîlniţi VI întîlnesc 5. Clasa a III-a o alcătuiau verbele de conjugarea a IV-a de tipul dormio. venit în latina populară odată cu împrumuturile greceşti: I vînez II vînezi III vînează IV vînăm V vînaţi VI vînează 3.ire. V dormitis > dormiti > dormiţi. VI dormiunt > dormu > dorm. La clasa a V-a se referă verbele de conjugarea a II-a de tipul taceo. II dormis > dormi(s) > dormi. 4. I (dormio) şi VI (dormiunt). t > ţ: dormiti > dormiţi. cu sufixul de provenienţă grecească –esc. La clasa a II-a de verbe (cele de conjugarea a II-a de tipul venare) evoluţia formelor de prezent a fost aceeaşi. la pers. care în latină aveau următorul aspect: I taceo IV tacemus 81 . În flexiunea celei dintîi forme.

II sg. Prin analogie cu verbele de acest tip. în –ire (doirmio. îmbăt >îmbeţi > îmbată (bibĭto).ire. b) modificarea accentului. III ducit > duci > duce. -ire): II ducis > duci. e) alternanţele fonetice. Aceste schimbări au fost cauzate de mai mulţi factori: a) acţiunea legităţilor fonetice generale. Celelalte forme (II ducis. c) evoluţia desinenţelor. II şi III pl. Patru dintre formele date au evoluat pe cale pur fonetică: I duco > ducu > duc. care în limba latină aveau următorul aspect: I duco II ducis III ducit IV ducimus V ducitis VI ducunt. IV de tipul dormio. -ere. (tacetis. I. IV ducimus > ducimu > ducemu > ducem. Clasa a VI-a o alcătuiesc verbele de conjugarea a III-a de tipul duco. VI ducunt > ducu > duc. 6. d) legea analogiei. au evoluat şi altele care aveau un e precedat de o labiodentală în temă: înfăş > înfeşi > înfaşă. V tacetis > taceţi. Pers. V dicitis) au fost influenţate de formele conjugării a IV-a cu infinitivul Pe parcursul evoluţiei formelor de prezent. e la pers. Ele au căpătat aspectul: II taces > tacis > taci. III singular: apăs > apeşi > apasă (appēnso). VI tacent > tacunt > tac. tacent) au fost influenţate de formele verbelor de conj. s-au produs anumite schimbări şi în tema unor verbe. Al. V ducitis > duciţi > duceţi. II şi a la pers. . (taces). I a parcurs următoarea cale de evoluţie: taceo > tacio > taco > tacu > tac.II taces III tacet V tacetis VI tacent Forma pers. 82 . Rosetti susţine că la unele verbe care aveau e în temă s-a dezvoltat pe cale fonetică alternanţa vocalică ă la pers. Acad.

Verbul habeo. b) cu accentul pe radical (celelalte verbe). trecem. (are) VI habunt > avunt > (au) Verbul voleo. IV habemus > havemus > (avem). tremură). IV : laudas > laudis >lauzi: Există forme de prezent care în limba veche aveau alt aspect al temei în raport cu cel din limba română contemporană: purceade > purcede. vor. aţi. a fi şi a voi Schimbări mari au suferit formele de prezent ale verbelor habere. III sg. V habetis > havetis > (aveţi).Pers. vrem. laud etc. arunc etc. cît şi la cele auxiliare. şi III pl. Formele de prezent cu accentul pe sufix au fost moştenite din limba latină cu acest accent. vom. trec). 3. c) accentul rămîne neschimbat în toată paradigma prezentului numai la clasa a VI-a de verbe (cele de conjugarea a III-a: trec. esse atît la formele lor pline (predicative). b) atone: voi. vrea.). veţi. tremuri. va. II. -ere a suferit următoarele modificări fonetice: I voleo > voliu > voiu > voi.ere a evoluat astfel: I habeo > habiu > aibu > amu. V voletis > vuleti > vureti > vreţi. vrei. IV volemus > vulemu > vuremu > vrem. (veţi) III volet > vole > vore > voare > va. Anume de aici provin ambele paradigme ale prezentului cu formele: a) tone: vreau. grăiaşte > grăieşte etc. trece. treci. formele de prezent reprezintă două grupuri mari: a) cele cu accentul pe sufix (verbele de tip sufixal din clasele II şi IV). II velis > veli > vei. aemu > amu >am. aduc. II sg. Cît priveşte locul accentului. III habet > havet > aet > a.. Evoluţia verbelor a avea.) şi paroxitone (tremur. vor. treceţi. āpplico >apléc. a verbelor de conj. la celelalte clase de verbe păstrîndu-se numai la pers. vrei. I şi-a modificat vocala finală a temei datorită analogiei cu persoana respectivă a verbelor de conj. Cît priveşte formele de prezent cu accentul pe radical. vei. tremuraţi. volere. pe cînd la persoanele I şi II plural accentul cade pe flexiune: tremurăm. II habes > havi >ai. ele sînt oxitone (adun. (tremur. 83 . I. d) o serie de verbe şi-au mutat accentul radicalului de pe antepenultima silabă (proparoxiton) pe ultima (paroxiton): ālligo >alég. VI volunt > voru > vor.

la pers. – prin analogie cu pers. îs) esti >eşti. II sg.. Flexiunea de la conj. pers. s. a evoluat prin analogie cu pers. IV şi V – prin analogie cu pers. VI (sînt). De aceea. 4. se obţine un sistem opoziţional din 3 flexii: -ābam. III -iebam se confunda cu cea de la conj. II –ēbam. prin analogie cu verbele de conj. la prezent indicativ următoarea paradigmă: I sum II es III est IV sumus V estis VI sunt sunt (sînt) (s. III sg. III. pentru ambele conjugări s-a stabilit terminaţia –ēbam. -iebam (audiebam). În cele din urmă. îi sîntem sînteţi sînt. s-a adăugat în calitate de epiteză. pers. cît şi în flexiune. -ēbam. V: eşti. din paradigma conjugării verbului latinesc esse la prezent. îs Formele scurte ale lui esse sînt creaţii mai vechi: din paradigma latinească s-au păstrat doar formele est. Imperfectul avea următoarele terminaţii: -ābam (narabam). îi. Formele imperfectului în limba latină erau următoarele: I II cantabam cantabas IV cantabamus V cantabatis VI cantabant III cantabat I dicebam IV dicebamus V dicebatis VI dicebant II dicebas III dicebat I II audi(e)bam audi(e)bas IV audi(e)bamus V audi(e)batis III audi(e)bat VI audi(e)bant 84 . Prin proteza lui î s-au creat forme scurte de sine stătătoare îs. e. est(e) > este. După cum vedem. Evoluţia formelor de imperfect Pe parcursul evoluţiei sale de la limba latină la limbile romanice. -s. sînteţi. forma verbală e. formele de imperfect au suferit modificări atît în temă. I sg. -ēbam (dicēbam). treptat. i. Încă în textele vechi apar formele atone şi asilabice –i.ībam.Verbul esse avea în latină. pers. sunt şi estis. vocala e. VI: săntem.

arsi. bibi. dicebatis > dziceaţi > ziceaţi. a III-a (credidi. I (dedi. mutavi) şi a IVa (venire. caracteristic pentru unele verbe de conj. b) perfectul în ui. I. perdere).I (mitare. Celelalte forme pronominale au evoluat prin analogie: – – – la pers. stare). bibere). a II-a (habiu. caracteristic pentru unele verbe de conj. venire) şi pentru unele verbe de conj. capătă o formă unică: II audi(e)bas III audi(e)bat VI audi(e)bant Persoanele I şi II pl. II sg. habere. dicebamus > dziceam > ziceam. complere). audiebamus > audzeam > auzeam. sg. dar mai ales pentru verbele de conj. s-a adăugat terminaţia m prin analogie cu persoana I pl. cognoscere). a II-a (prandi. şi IV pl. 5. dare. III plural. perdidi. Evoluţia formelor de perfect Limba latină a cunoscut cîteva forme de perfect: a) perfectul în vi. formele de pers. c) perfectul cu radicalul reduplicat. dicere). steti. s. III pl. II.În rezultatul modificărilor fonetice. descendent din verbul habere > habunt > au. caracteristic pentru majoritatea verbelor de conj. rupere. a II-a (pependi. d) perfectul format din radical (fără reduplicare). pendere) şi pentru o parte a verbelor de conj. credere. audiebatis > audzeaţi > auzeaţi. Doar aceste forme puteau fi întrebuinţate fără a adăuga pronumele personale noi şi voi. a II-a (risi. a III-a (cognovi. la pers. vidi. pentru unele verbe de conj. a III-a (dixi. a II-a (complevi. coincid: I cantaba(m) I II dicebam dicebas I audi(e)bam II cantaba(s) III cantaba(t) VI cantaba(nt) II audi(e)bas III audi(e)bat VI audi(e)bant III dicebat VI dicebant Persoanele I şi II pl. Acest tip de perfect mai era caracteristic şi pentru unele verbe de conj. ridere. mai exact diftongul au.a adăugat semivocala u. ardere). unele verbe de conj. videre). la pers. III sg. prandere. caracteristic pentru majoritatea verbelor de conj. precum şi pentru unele verbe de conj. a III-a (rupi.. capătă următorul aspect: cantabamus > căntamu > cîntam. 85 . monere). cantabatis > cîntaţi. care a devenit caracteristică pentru toate verbele la pers. s-a adăugat i final ca marcă a acestei persoane. venivi). monui. a IV-a (veni. e) perfectul sigmatic (în si) caracteristic pentru unele verbe de conj. I.

caracteristic mai ales pentru verbele de conj. II şi parţial a III-a. cel sigmatic. la forma de singular s-au produs doar schimbări de ordin fonetic: I cantai > cîntai 86 . formele persoanei VI (cantaverunt. prin analogie cu pers. personale I şi a II-a plural. dormira. devin cantavēre. I. Dintre tipurile de perfect pe care le-au menţinut limbile romanice. Astfel. În felul acesta.). Verbele de conjugarea I şi IV. şi perfectul în ui. fiind cele mai multe la număr.Pe parcursul evoluţiei de la latină la română. după dispariţia silabei ve. cel mai răspîndit este perfectul în -avi. IV. dormivēre. trecerea de la un tip de conjugare la altul etc. dormiverunt). iar după albii (A.. Încă în latina populară. apoi cel în -ivi. şi-au păstrat tipurile de perfect fără schimbări deosebite. Rosetti) – cantara. au căpătat înterfixul –ră-. apar formele sincopate: I cantai II cantasti III cantat IV cantamus V cantastis VI cantara I dormii IV dormimus V dormistis VI dormira II dormisti III dormit Apoi intervin alte schimbări: dispar consoanele finale. aceste forme încep să piardă sunetul intervocalic v sau chiar grupul vi. caracteristic pentru verbele de conj. Ele au urmat aceeaşi cale de evoluţie. caracteristic pentru verbele de conj. tipurile de perfect amintite mai sus au fost supuse unor modificări diferite (analogia. Lombard). III. a III-a pl. perfectul cu radicalul în si dispare (cu rare excepţii). Formele de perfect în -avi şi ivi aveau în latină următorul aspect: I cantavi II cantavistis III cantavit IV cantavimus V cantavistis VI cantaverunt VI cantara* I dormivi II dormivisti III dormivit IV dormivimus V dormivistis VI dormiverunt Unii cercetători ai istorie limbii latine (A. caracteristic pentru verbele de conj. dispariţi de sunete.

prin analogie cu pers. apare formantul –ră-. -ii (venii). forma de la pers. În urma acestor inovaţii. devin sinonime: cantastis > cantasti > cînasi > cîntaşi. La pers.. a II-a sg. a II-a pl. I sg. În felul acesta. vechea paradigmă a perfectului sigmatic capătă următorul aspect: I zisei IV ziserăm V ziserăţi VI ziseră II ziseşi III zise 87 . a III-a pl. au suferit o cale de evoluţie mai complicată: a fost disimilată consoana t (legitatea t precedat de s şi urmat de i).III canta > cîntă I dormii > dormii VI cantamu > cîntam III dormi > dormi III dormimu > dormim Persoanele a II-a sg. II pl.. pers. dînd naştere sunetului dz (z). paradigma conjugării verbelor în -vi (-āvi. a III-a pl. I şi a II-a pl. I pl. şi cea de-a II-a pl. ca şi la pers. formantul –ră-. caracteristic pentru pers. În felul acesta. De aceea. se ataşează. trecerea lui s+i >ş: cantasti > cantasi > cîntaşi. şi pl. şi de substituire a lui i posttonic prin e) ele devin: I dixu II dixeşi III dixe IV dixemu V dixeti VI dixera Consoana d+e(i) s-a africatizat. la pers. capătă aspectul cîntaţi prin analogie cu desinenţa persoanei respective de la celelalte timpuri.. În afară de aceasta. -īvi) devine următoarea: I cantavi > cîntai IV cantavimus >cîntam>cîntarăm V cantavistis > cantasi >cîntaţi >cîntarăţi VI cantaverunt > cantara > cîntară II cantasti > cantasi> cîntaşi III cantavit >canta > cîntă I dormivi > dormii II dormivisti > dormisi > dormişi III dormivit > dormi IV dormivimus > dormim >dormirăm V dormivistis > dormisi > dormiţi > dormirăţi VI dormiverunt > dormira > dormiră. Celelalte forme evoluează ca şi formele respective ale perfectului în -ai (cîntai). Formele de perfect sigmatic aveau următorul aspect: I dixi II dixisti III dixit IV diximus V dixistis VI dixerunt În urma modificărilor fonetice (de adăugare a lui e după tema latinească la pers.

-ĕre: nascui > născui. În aria orientală a Imperiului Roman. formele persoanelor I.Cu excepţia persoanelor II şi VI. mai mult ca perfectul conjunctiv latin se folosea cu forma sincopată (fără silaba vi). La baza mai mult ca perfectului indicativ sintetic în limbile romanice orientale stau formele sincopate de mai mult ca perfect conjunctiv latin. formele de perfect simplu păstrează vechiul accent latinesc neschimbat: ziséi. perfectul latinesc de tipul natus sum s-a păstrat pentru vreo 15 verbe. III. Mai-mult-ca-perfectul indicative latin (mutaseram. 6. I pl. I sg. VI au coincis: I mutavissem > mutase II mutavisses > mutase III mutavisset > mutase VI mutavissent > mutase Paradigma mai mult ca perfectului devenise următoarea: I mutase II mutase III mutase IV mutasemu V mutaseti VI mutase Pers. această creaţie a luat locul perfectului latin natus sum. IV tacuimus V tacuistis VI tacuerunt Cu -ui se forma şi perfectul verbului nascio. pe cînd în partea occidendală. care în limba franceză se conjugă cu verbul auxiliar être. mutaserat etc. zisérăm. Încă în latina clasică. mutaseras. II. c) Formele de perfect în -ui aveau în latină următorul aspect: I tacui II tacuisti III tacuit Aceste forme au evoluat astfel: I tacui > tăcui II tacuisti > tacusi > tăcuşi III tacui > tăcu IV tacuimus > tăcum > tăcurăm V tacuisti > tacusi > tacuti > tăcuţi > tăcurăţi VI tacuerunt > tacura >tăcură. Paradigma mai mult ca perfectului era următoarea: I mutavissem > mutasem II mutavisses > mutases III mutavisset > mutase IV mutavissemus > mutasem V mutavissetis > mutassetis VI mutavissent > mutasent În rezultatul evoluţiei fonetice normale (dispariţia consoanelor finale). a căpătat terminaţia m prin analogie cu pers. 88 .) nu sa păstrat în limbile romanice.

Pers. aibu este înlocuită cu forma pers. în textele latine. am fost. şi-a adăugat terminaţia i ca marcă a acestei persoane. IV – avem. şi formele cu –serăm. Forma de pers. Verbul habere suferă unele modificări: I habeo > habiu > aibu > aiu II habes > havi > ai III habet > havet > aet > a IV habemus > havemus > aemu > am V habetis > havetis > aeti > aţi VI habunt > havunt > au Formele pline (predicative) ale verbului habere la unele persoane (III – are. II sg. 89 . s-a păstrat numai mai-mult-ca-perfectul sintetic. tenere. nu s-au păstrat. la un moment dat. sg. pl. care sînt creaţii mai recente. I. -serăşi. apoi au dispărut totalmente. La început. debere) cu participiul trecut. care participă la formarea perfectului compus. ea fiind supusă unor modificări. E de menţionat că în limba veche a existat un sistem de mai-mult-ca-perfect perifrastic. -seră. -sei. 7. posse. verbul habere era folosit cu sensul de „a avea”. Cu timpul însă. Perfectul compus Pentru a arăta că acţiunea s-a terminat. create după modele slave. format pe baza timpurilor trecute ale verbului auxiliar a fi (eram. Deosebim următoarele tipuri de mai-mult-ca-perfect alcătuite din: a) imperfectul verbului a fi + participiul verbului de conjugat: era merşi = merseseră. deoarece se foloseau rar. el şi-a pierdut sensul de posesivitate şi începe procesul de gramaticalizare a perifrazei de tipul habeo scriptum. c) mai mult ca perfectul verbului a fi + participiul verbului de conjugat: se fusese rădicatu = se ridicase. (amu > am). paradigma verbului muto. prin analogie cu perfectul simplu. I. apar. paralel cu terminaiile –sem. următorul aspect: I mutasem IV mutasem V mutaseţi VI mutase II mutasei III mutase Pentru formele de plural. limba latină folosea îmbinări de verbe cu sens abstract (habere. Ca normă literară. -se. -are la mai-mult-ca-perfectul indicativ avea. b) perfectul verbului a fi + participiul verbului de conjugat: s-au fost dus = se dusese. În urma tuturor modificărilor. V aveţi) au urmat o altă cale de evoluie: (condiţional) III haberet > (h)aere > are IV habemus > (h)abemu(s) > avem V habetis > (h)abeti(s) > aveţi. Aceste forme. fusesem) + participiul verbului de conjugat.

În dependenţă de tipul de conjugare.: II dices III dicet VI dicent Toate aceste coincidenţe au avut drept urmare destrămarea completă a paradigmei de viitor sintetic latin. Mai tîrziu. Cît priveşte viitorul I forma a II-a. care nu este un reflex al viitorului anterior din limba latină. III cantabit = cînta La conjugările III şi IV coincid persoanele II şi III sg. care însemna „am a cînta”. au apărut. În acest scop. Pe baza viitorului verbului a fi şi a participiului verbului de bază apare o nouă formă de viitor (voi fi cîntat). perifraza căpătînd aspectul am să cînt. au existat amîndouă formele de viitor: am a cînta şi am să cînt. el s-a format de la o altă perifrază care exista în latina tîrzie. habeo ad cantare. voleo. volo bibere. la conjugările I şi a II-a au coincis persoanele a II-a şi a III-a sg. Deci ambele forme ale viitorului I se datorează existenţei a două tipuri stabile de perifraze în latina tîrzie.: II cantabis. b) în procesul de evoluţie. II ai III are 8. Aceasta se datorează mai multor cauze: a) în latina clasică timpul viitor nu avea o paradigmă unică. Bunăoară. are loc înlocuirea infinitivului prin conjunctiv. ci. -am la conjugările III şi IV). (-bo la conjugările I şi II. Timpul viitor Limbile romanice orientale nu au moştenit timpul viitor latin. Se cerea apariţia unor noi forme de viitor. La început.Formele pline (predicative) ale verbului a avea vor căpăta următorul aspect: I am IV avem V aveţi VI au. Perifraza de tipul voleo cantare a stat la baza formării viitorului I forma I (eu voi cînta). Aceste perifraze exprimau mai mult atitudinea vorbitorului faţă de realizarea aciunii. viitorul avea diferite terminaţii. La baza formării viitorului în limbile romanice stă perifraza de tipul voleo cantare. debeo manducare). Verbul conjugat (de bază) ia forma infinitivului neprepozibional (fără prepoziţia a). perifraze formate dintr-un verb cu funcţie de auxiliar (habeo. debeo) şi infinitivul verbului principal (habeo cantare. şi III pl. mai degrabă. o dice > dzice > zice 90 . în latina tîrzie. au avut loc modificări fonetice ce au dus la identitatea formelor de viitor. Evoluţia verbului volere am analizat-o mai sus.

sensul de condiţional. c) Limba română a moştenit din latină formele de prezent şi de imperfect. IV-X). Viitorul I cu formele sale I şi II s-a format de la perifraze de tipul volo cantare şi habeo ad cantare. şi va mai continua să apară cu această valoare în textele din secolele al XVI-lea şi al XVIIlea. în limba română veche. Aceasta şi-a pierdut. fapt ce a făcut să se facă deosebire dintre aceste două moduri personale. Această formă de viitor se întrebuinţează rar. există mai multe opinii ale cercetătorilor. modificare care a adus modul conjunctiv la structura sa actuală: la persoanele I şi a II-a sg. dar cu unele mici modificări. şi pl. în anumite împrejurări. din cele expuse mai sus se desprind următoarele Concluzii: a) Modificările ce au avut loc în sistemul verbal latinesc şi-au lăsat amprenta pe formele categoriale de timp ale modului indicativ al diatezei active. morfemul să. conjunctivul a căpătat ca morfem specific lui fosta conjuncţie latinească si „dacă”. f) Limbile romanice orientale nu moştenesc timpul viitor latin. b) Sistemul verbal latinesc sintetic suferă anumite modificări şi se creează un nou sistem sintetico-analitic. în procliză. deoarece se confundă cu formele de viitor pasiv şi potenţial (prezumtiv). s-a realizat şi o altă modificare în structura acestui mod verbal. d) Dintre tipurile de perfect pe care le-au moştenit limbile romanice. care a avut la baza perifraze de tipul habeo scriptum. În consecinţă.formaţie relativ recentă. pe aproape întregul teritoriu al limbii noastre. e) În limba română s-a format un nou tip de perfect compus. Pe terenul propriu al limbii române se formează viitorul anterior. Cît priveşte căile de transformare a conjuncţiei condiţionale să în formă modală de conjunctiv. constituit din viitorul I forma I al verbului a fi şi participiul verbului de conjugat. 91 . verbele la modul conjunctiv prezent se modifică exact ca la prezentul indicativ. cel mai răspîndit este perfectul simplu. În felul acesta. Odată cu impunerea lui să ca morf al conjunctivului. a luat naştere viitorul II sau viitorul anterior. alcătuită prin analogie cu alte forme supracompuse (aş fi cîntat. Modul conjunctiv În perioada de formare a limbii române vechi (sec. vei fi lucrat). cu deosebirea că se adaugă. rămînînd însă cu valoare de „dacă”.

pentru care erau utilizate formele de indicativ prezent. Dar însuşi cercetătorul respinge această ipoteză din motivul că în limba română verbele ce exprimă sentimente se construiesc cu conjuncţia că. în propoziţii completive directe. valoare de ireal prezent. b) în propoziţii condiţionale cu conjunctivul prezent. Schiţe de sintaxă istorică romanică. Iordan vede două căi de transformare a lui să condiţional în să – morf al conjunctivului: a) în propoziţii completive directe cu să „dacă”. că formele de conjunctiv ar fi apărut. Bucureşti. ambele cu să. deosebite de cele ale indicativului. Iordan. Bucureşti. Philippide8 menţiona că forma de prezent şi cea de perfect al conjunctivului. dacă. iar cealaltă – secundară. deşi aici existau forme speciale.1. Philippide dădea un exemplu din I. şi pl. dintre care una cu să. 1951. bunăoară. Creangă: Să am eu atîţia bani în pungă. la persoanele I şi a II-a. Menţionam anterior că si a devenit ulterior să mai întîi pe lîngă verbe la pers. cantamus „dacă ar veni. p. trecut. Gramatica elementară a limbii române. 92 . Consuderăm că obligatorie e numai cea de-a doua explicaţie. în care s-a păstrat să condiţional. Aşadar. Al. te rog să taci ar fi rezultat din două propoziţii independente. respectiv. limba română a introdus prezentul noului mod creat de latina populară – condiţionalul-optativ. p. a III-a sg. mai întîi. cîteodată. Să a rămas morf al conjunctivului din momentul în care a dispărut din limbă în calitate de conjuncţie condiţională. 2. te rog. care crede că schimbarea cu participarea conjunctivului s-a realizat în fraze de tipul nu ştiu să fi venit şi să fiu mai tînăr. Cercetătorul Meyer-Lübke mai dă o explicaţie a constituirii conjunctivului: morfemul să a devenit marcă a acestui mod în propoziţiile completive directe şi indirecte care începeau cu si condiţional: geudeo si venitas „mă bucur dacă vii”. aceasta întrebuinţîndu-se în propoziţii secundare condiţionale. nu cu să: mă bucur că vii. Al. nu mi-ar mai trebui alta. m-aş apuca de această muncă. care ar fi exprimat dorinţa sau rugămintea. I şi a II-a. 280. 7 8 I. după verbe ce exprimă o dorinţă: rog să taci sau o voinţă: voiu să cînt. în propoziţiile condiţionale incomplete: dacă ai tăcea. Deoarece în latină se utiliza procedeul si veniat.. I. este limpede că limba română a moştenit forma de prezent a conjunctivului latin. singura care a fost moştenită din latină. 58. fiind înlocuit cu de. În propoziţia principală. care ar fi chiar verbul de dorinţă sau voinţă. au. O nouă explicaţie o găsim la I. 1954. Meyer-Lübke consideră. şi alta la pers. acest semn distinctiv se extinde şi asupra pers. Philippide. am cînta” pentru exprimarea irealului prezent. mai întîi. Mai tîrziu. I indicativ. Al. Pe noi nu ne interesează decît forma de prezent. Punctul de plecare spre structurile cu conjunctiv trebuie văzut. după verbul a şti la forma negatuvă: nu ştiu să fi venit decanul „dacă a venit decanul”. aceasta din urmă fiind propoziţia principală. Iordan7.

b) imbolduri (Să creştem o generaţie demnă de faptele strămoşilor noştri!). si sie etc. mai ales la Baia Mare. conjunctivul capătă terminaţia e (să cînte. cu verbele la care. morfemul se. treacă. fosta conjuncţie latinească se foloseşte fără modificări: si aibă. adesea. Spre deosebire însă de imperativul propriu-zis. să şteargă). mai ales în traducerile din slavă. formele de conjunctiv coincideau cu cele de indicativ. denotînd o dorinţă: Помрачитεся ωчи иχ Întunecă-se ochii lor Да святитися имя твое Sfinţească-se numele tău În unele graiuri. şi pl. şterge). probabil. mai ales după ce în cadrul verbului au intervenit schimbări fonetice de ordin general. appropient taie. a III-a începe. un îndemn: Aibă parte de noroc! Forma conjunctivului fără să trebuie considerată mai veche decît cea cu să. forma de conjunctiv prezent apare într-o serie de formule de adresare şi în cadrul construcţiilor stabile ce exprimă: a) urări (Să trăiţi! Să înfloriţi! Să fii sănătos!). appropiet talliant. conjunctivul capătă terminaţia ă (să meargă. a început să fie folosit. În limba română actuală. mai degrabă. tot aşa cum în celelalte limbi romanice. zică. I şi a II-a. formele de conjunctiv fără que sînt anterioare celor cu que. c) imprecaţii (Bată-l Dumnezeu să-l bată! Afurisit să fie!). de exemplu limba franceză. În textele vechi. adică pentru a diferenţia conjunctivul de indicativ. 93 . appropiant VI conjunctiv tallient. conjunctivul amputat al verbelor reflexive la forma inversă. apropie Pentru a evita echivocul. conjunctivul prezent face o distincţie netă omofonă şi omografă de formele prezentului indicativ. să lucreze) şi invers: unde prezentul indicativ se termină în e (merge. o dorinţă.Extinderea lui să asupra pers. fără morfemul să. în rezultatul evoluţiei fonetice. De exemplu: III indicativ talliat.: facă. ducă-se etc. mai există o formă de conjunctiv. În limba română contemporană. În limba română. cel amputat exprimă. Acolo unde prezentul indicativ se termină în ă (cîntă. pentru diferenţierea pers. apropie III conjunctiv VI indicativ talliet. appropiat taie. Salonta (România) şi Rîbniţa – Camenca (Republica Moldova). aşa-numitul conjunctiv amputat. se folosea. lucrează). Acest tip de conjunctiv completează paradigma modului imperativ cu persoana a III-a sg. care purta valoare semantică de imperativ.

Prin analogie cu forma de conjunctiv prezent, la pers.a III-a sg. şi pl. să aibă, formele aceleiaşi persoane ale verbelor să ştie, să fie, în unele graiuri (moldovenesc şi crişean–ardelenesc) au dezvoltat reflexele să ştibă şi să fibă. Conjunctivul trecut, ca şi alte moduri compuse (condiţionalul-optativ, potenţialul), s-a format pe teren romanic oriental şi a creat o formă nouă, distinctă de cea a omologului său din latină. Astăzi, conjunctivul trecut se formează de la prezentul conjunctiv al verbului a fi şi participiul verbului de conjugat. În textele vechi din secolele XVI- XVIII, conjunctivul trecut apărea cu forma plină a verbului auxiliar a fi: să fiu, să fii, să fie, să fim, să fiţi, să fie + participiul verbului conjugat: Scriu că începătorul şi aţiţiitorul acestui lucru să fie fost Marco-episcopul (Varlaam). Formaţiile cu a fi variabil s-au utilizat pînă la o perioadă mai recentă. Astfel de forme ca să fie întrecut pe Ştefan vodă, să-i fie cădzut săgeata, să-i fie tăiat capul etc. se întîlnesc frecvent la Gr. Ureche, I. Neculce şi la alţi cronicari. Abia prin sec. al XIX-lea, auxiliarul a fi invariabil s-a fixat şi s-a generalizat în calitate de normă a limbii române literare. Acest fenomen se explică prin echivalenţa semantică a conjunctivului trecut cu forma de condiţional trecut, aceste două moduri alternînd: Sinion paşa, să nu fie aflat o luntre mică, cu care au scăpat peste Dunăre, ar fi cădzut la prinsoare (Gr. Ureche). Stabilirea formei de conjunctiv trecut cu a fi invariabil mai are o cauză. Vorba e că limbile slave formează timpurile compuse în mod analitic cu acelaşi verb auxiliar – БЫТИ + un participiu. Şi în limbile slave verbul БЫТИ din componenţa timpurilor compuse avea forme scurte de tipul
БИМЪ, БИ, БЫ, Б. În slavonă chiar şi topica verbului invariabil БЫ coincide cu cea a lui a fi din

componenţa conjunctivului românesc: да бы горел „să fi ars”. Deoarece primele scrieri româneşti au fost în limba slavă bisericească şi pentru aceasta se folosea alfabetul chirilic, iar normele ortografice au putut să se consolideze numai datorită unei literaturi scrise, în limba română s-a stabilit ca normă literară conjunctivul trecut cu auxiliarul a fi invariabil. În limba română veche, se mai întîlnea şi o formă de mai mult ca perfect conjunctiv, creată din conjunctivul trecut al verbului a fi cu formă plină (să fiu fost) + participiul verbului conjugat. De exemplu: Află-se că în această ţară să fie fost lăcuit şi alţii înaintea noastră (Gr. Ureche). Întrucît această formă de conjunctiv nu avea un aspect temporal specific care ar fi deosebit de cel al conjunctivului trecut, ea nu s-a păstrat.

Modul imperativ
În latina clasică, imperativul avea forme speciale pentru prezent: (II muta, mutate), şi pentru viitor (II mutato, mutatote, VI mutanto). Dar încă în perioada formării limbilor romanice, imperativul viitor în –to dispare din uz. Rămîne doar imperativul prezent: 94

conj. I: muta, mutate; conj. II: tene, tenete;

conj. III: unge, ungite; conj. IV: dormi dormite.

Cel mai fidel s-a păstrat imperativul la verbele din clasa I (cele de conj. I de tip nesufixal), care, în urma evoluţiei fonetice normale, la pers. a II-a sg., în locul vocalei finale a, a căpătat vocala ă: muta > mută, da > dă, iudica > judecă etcNOTĂ. Verbele la imperativ care aveau terminaţia a după vocală au căpătat la pers. a II-a sg. terminaţia e: despolia> despoaie, incunea > încuie, mollia > moaie, appropia > apropie. În e se termină şi actualele forme de imperativ ale verbelor de comj. I avînd a după i: a sfîşia – sfîşie, a împrăştia – împrăştie, a zgîrîia – zgîrîie etc. Verbele din clasa a II-a (cele de conj. a II-a de tip sufixal) se modelează după forma de imperativ a verbelor sus-amintite de tip nesufixal, adică se formează cu sufixul -ează: lucrează, modelează, luminează etc. Verbele din clasa a III-a (de conj. IV de tip nesufixal) au dezvoltat 3 tipuri de terminaţii de natură diferită: a) un grup de verbe a moştenit terminaţia latinească a imperativului: mori, dormi, peri > piei (din ochii mei); b) un alt grup de verbe l-a modificat pe i în e după modelul pers. III sg. a indicativului prezent: înghite, ascute, azvîrle, soarbe etc.; c ) cel de-al III-lea grup îşi ia terminaţia -a, de asemenea prin analogie cu pers. III sg. a indicativului prezent: sprijină, coboarăNOTA 2, doboarăNOTA 3. La verbele din clasa a IV-a (de conj. a IV-a cu prezentul de tip sufixal) s-a statornicit doar terminaţia e: domneşte, priveşte, hotărăşte etc. La verbele din clasa a V-a (de conj. a II-a), imperativul singular a păstrat terminaţia latinească numai în unele cazuri (tene > ţine, excade > scade, imple > umple). Celelalte verbe moştenite din latină îl substituie pe e etimologic cu i: vezi, încapi. Cît priveşte verbele de conj. a III-a (din clasa a VI-a), doar cîteva din ele l-au schimbat pe e în i, prin analogie cu verbele de conj. a IV-a: treci, mergi. Verbele a duce, a zice, a face şi compusele lor moştenesc prototipurile monosilabice latineşti: duc > du, dic > zi, fac >fă.

Verbul a sta formează imperativul stai! Prin analogie cu forma de prezent indicativ. La M. Eminescu întîlnim forma cobori în jos, Luceafăr blînd... NOTA 3 Verbul a veni are mai multe variante de imperativ: a) vină : De ce nu vii tu, vină! (ca la verbele din clasa I); b) Vino :Vino-n codru la izvorul /Care tremură pe prund, prin analogie cu vocativul substantivelor feminine; c) cu terminaţia Ǿ: O, vin, odorul meu nespus, / Şi lumea ta o lasă.
NOTA 2

NOTĂ1

95

La pers. a II-a plural (V), toate verbele la modul imperativ au căpătat flexia –ţi, care este caracteristică în genere acestei persoane la toate modurile, aspectele şi formele temporale. Pentru exprimarea valorii de imperativ negativ, încă în latina clasică se întrebuinţa infinitivul precedat de negaţiile non sau nole. În limbile romanice tipul de imperativ negativ non dare capătă o extindere generală. Deja în primele texte româneşti pers. II sg. este atestată cu forma redusă de infinitiv. Datorită terminaţiei –ţi, care, de rînd cu terminaţiile pers. a IV-a (I plural), a fost destul de conservatistă şi s-a păstrat, infinitivul plin + terminaţia –ţi s-a menţinut mai mult decît la pers. a II-a sg.: nu dareţi, în loc de nu daţi. La pers. a III-a sg. şi pl., în funcţie de imperativ negativ se folosesc de timpuriu formele de prezent ale conjunctivului amputat atît la forma afirmativă, cît şi la cea negativă: facă – nu facă, zică – nu zică, cînte – nu cînte etc. În textele vechi, se utiliza o formă de imperativ negativ alcătuită din conjunctivul prezent al verbului a avea + infinitivul lung al verbului conjugat: nimeni să nu aibă a lucrare în zi de sărbătoare, caracteristică pentru stilul cancelăresc şi cu nuanţă de viitor.

Modul condiţional
În latina clasică, un mod condiţional ca atare n-a existat. Sensul de condiţional era redat prin diverse forme ale modului conjunctiv: Să am „dacă aş avea” eu atîţia bani în pungă, nu mi-ar mai trebui alta (I. Creangă). Istoriile spun să-i fi tăiat capul „că i-ar fi tăiat capul”. Că să fi întrercut pre Ştefan „că l-ar fi întrecut pe Ştefan”. Condiţionalul românesc s-a format din infinitivul verbului conjugat cu participarea diferitelor forme ale auxiliarului a avea: I (mai mult ca perfectul) : habuissem > habessim > aessi > aş II (prezentul indicativ) : habes > aes > ai

III (prezentul conjunctiv): haberet > aere > are > ar IV (prezentul indicativ) : habemus > aemu > amu > am V (prezentul indicativ) : habetis > aeti > ati > aţi

VI (prezentul conjunctiv) : haberet > aere > are > ar. În limba română veche, formele neaccentuate ale verbului a avea se ataşau direct la infinitivul lung al verbului şi se situau în encliza lui: Închinare-aş şi n-am cui.

96

Aşa-numitele forme „inverse” de condiţional prezent se întîlnesc în cadrul diferitelor imprecaţii: Dormire-aţi somnul de veci să-l dormiţi! Trăire-ai trei zile cu cea de-alaltăieri! (I. Creangă).

Cît priveşte condiţionalul trecut (perfect), limba română veche ne oferă mai multe modele de formare a lui: a) perifraze alcătuite din verbul a vrea + infinitivul verbului conjugat: Multă scîrbă întră în inima lui, că încotro vre întoarce („ar fi întors”) oastea mai înainte, totuna nu scăpa (Gr. Ureche). Trei-patru dzile de-ar mai fi zăbovit turcii pe loc, nici unul nu vre scăpa „n-ar fi scăpat” (I. Neculce). b) auxiliarul a vrea la perfectul compus + infinitivul: În ce chip au vrut pute dezgropat trupul. c) forma actuală, constituită din condiţionalul prezent al verbului auxiliar a fi invariabil + participiul verbului conjugat: aş fi mers, aş fi venit etc.

Formele nominale ale verbului Infinitivul
În latina clasică existau 3 forme de infinitiv: prezent (muto, -are), perfect (mutavisse) şi viitor (mutaturum esse). În lima română s-a păstrat numai infinitivul prezent, cel cu terminaţia –re. Tipurile de conjugare se distingeau după vocala finală din temă: conj. I: a: mutāre, cantāre; conj. II: e: tacēre, bibēre; conj. III: cons.: dicĕre, facĕre; conj. IV: i: venīre, horrīre.

Infinitivul românesc s-a format prin reducerea terminaţiei -re. Această reducere a fost cauzată de faptul că infinitivele cu -re, denumind o acţiune, s-au substantivat şi au început să primească chiar articole substantivale, încadrîndu-se, astfel, în clasa numelui. În felul acesta, s-a creat o omonimie gramaticală, care a putut fi evitată, după modelul unor limbi din masivul balcanic, prin reducerea lui –re9. Cu timpul, pe lîngă infinitivul scurt, s-a adăugat prepoziţia a, care îşi ia începuturile încă din latina clasică, în formele de tipul aggedior ad dicere „încep a zice”, apoi în latina tîrzie, unde formá un tip de viitor analitic, constituit din sintagme de tipul habeo ad cantare „am a cînta”. Prin evoluţie fonetică normală, ad îl pierde pe d final. Apoi prepoziţia a îşi pierde funcţia de a exprima raporturile dintre cuvinte şi, în felul acesta, devine un morf al infinitivului.

97

vinctus. la care e>u: umpletus > umplutus > umplut. Tendinţa de substantivare a participiilor se manifestă şi în limba română contemporană: Nemulţumitului i se ia darul. Participiile actuale ale acestor verbe sînt uns. care în limba veche şi în unele graiuri mai păstrează încă forma verbală: au stătut la sfat. erau frecvente numele Tacitus „Tăcutul”. Prin intermediul funcţiei lor adjectivale. a redus la verbe terminaţia -ти 98 . mutatus. s-a specializat şi forma veche de participiu stătut.a. cît şi forme actuale (Iaste încă slab păcătosul a se scula). Plecaţii la bătălie nu s-au mai întors. Astfel. II. sus (risus). fapt erau încă participii: Şi multe băseareci au fapt fără lene (Gr. auditus. strînsul. Veniţii de pe aiurea nu se dau duşi nicicum. Participiile unor verbe tranzitive realizează funcţii de adjective calitative: haină ruptă. b) participiile cu accentul pe radical. Tendinţa de substantivare a participiului a existat încă în latină. limba română le-a moştenit numai pe cele ale participiului pasiv. făcut. auditus. Terminaţia –utus apare la verbele cu perfectul reduplicat: vendidi > vendutus > vîndut. dar are şi valoare adjectivală: apă stătută „veche. semănatul. directus > drept etc. carne afumată. Astăzi. Ureche). vidi > videdi > văzut etc. -sus: risus. -utus: minutus. În limba veche. în calitate de adjectiv. semănatul. Pe parcursul evoluţiei ulterioare.Textele vechi fixează atît forme ale infinitivului lung (el se opreşte a ne certare). strinctus > strîmt. De multe ori. în latină se distingeau 2 tipuri de participiu: a) cu accentul pe vocala finală a radicalului. substantivele actuale unt. Participiul Dintre toate formele de participiu existente în limba latină. tors. 9 Limba bulgară. bunăoară. multe participii latineşti s-au menţinut numai ca nişte adjective: intellectus > înţelept. Din punctul de vedere al accentului. -itus: venitus. vas spart etc. avem substantivele postverbale aratul. La fel. care aveau terminaţiile –itus (dolitus). din care făceau parte participiile în -tus: amatus. care în latină aveau următoarele terminaţii: -tus: laudatus. dres. -tus (scriptus). Placitus „Plăcutul” ş. Pentru participiile acestor verbe au fost create forme noi: înţeles. unele participii au putut deveni substantive. cu valoare substantivală apărea forma de gen neutru a participiului delictum „delict”. La acestea s-au mai încadrat şi participiile unor verbe de conj. strîns. cadedi > cadutus > căzut. de demult”. tort.

Această formaţie nouă. nechezatul mieunatul. strîns). în limba română se folosesc. aratul. prepoziţiile la (la cules. măritatul. scîrţîitul. supinul a ajuns azi să desemneze acţiuni: c o n c r e t e. Ceea ce poartă astăzi numele de supin este o formaţie analitică ulterioară. de stricat). descensus – descendere „coborîre”. menirea obiectului: perie de spălat. Mai există cîteva prepoziţii a căror utilizare 99 .. Supinul apare deseori pe lîngă substantive. ce pot fi percepute cu ajutorul: – organelor senzoriale: rîsul. fier de călcat etc. maşină de frizat. plăcerea de a iubi etc. foarfece de tuns. boronitul.. ce cumulează diferite calităţi de supin propriu-zis (maşină de spălat = care spală) şi de infinitiv (e greu de făcut = e greu a face ). a-şi lua rămas bun. Astfel. nu dezrădăcinarea. se foloseşte modul infinitiv: speranţa de a trăi. la arat) şi de (de băut. Dar ele nu se folosesc pentru numirea acţiunilor abstracte.a. maşină de tocat. bun găsit! etc. trăsnet < trasnit. Se spune. arat. sfredelitul. Cît priveşte substantivele abstracte. existent încă în latină. de bătut). răsăritul (apusul) soarelui. bun venit!. vrednic de iubit (de stimat) ş. arătînd. arhaicul răsărita soarelui) sau de masculin (cules. în faptul zilei. În limba română. ele şi l-au creat pe teren propriu. Modul supin intră în componenţa îmbinărilor stabile de cuvinte: nici în ruptul capului.Supinul Limbile romanice nu au moştenit supinul latinesc. dar nicidecum nu se spune dezrădăcinatul beţiei. sforăitul. plînsul. pentru a denota o însuşire a lor. muget < mugit. în limba română. numele de acţiune participial poatze avea formă de feminin (faptă. înscrisul. Modul supun se mai utilizează şi pe lîngă adjective: bun de băut (de mîncat.. bunăoară. de mîncat. – a c ţ i u n i din v i a ţ a c o t i d i a n ă : însuratul. Pentru exprimarea sensului de supin. pescuit. dorinţa de a învinge. spusă. de obicei. Substantivul geamăt este un reflex al participiului gemut. unde era întîlnit un vechi nume al acţiunii: auditus – auscultare „auz”. – procese de muncă: cositul. fiecare limbă recurgînd la mijloace specifice. lătratul. în special pe lîngă cele concrete. s-a constituit pe baza numelui de acţiune participial. cu nepus în masă. logoditul. semănat. mulţumită. dezrădăcinatul viţei-de-vie. tradiţional. Din latină au fost moştenite ca substantive şi alte nume de acţiuni: freamăt < fremitus. ci dezrădăcinarea beţiei. descălecatul ţării. Numele participiale desemnează fenomene ale naturii: revărsatul zorilor.

cantitativ şi. dacă nu va fi murit. în fond. formele sintetice de exprimare a gradelor comparativ şi superlativ sînt înlocuite prin perifraze cu participarea adverbelor magis. cu modificările respective de ordin fonetic. derivate de la tema imperfectului cu ajutorul sufixului gramatical –nd. în această ipostază. de atîta ele încă nu s-au cristalizat în construcţii bine fixate pentru exprimarea funcţiei de participiu al acţiunii. nemaivorbind de etc. gerunziul a suferit puţine schimbări. trăind şi nemurind. cantandi cantando tacendi tacendo tacendum tacendo ungendi ungendo ungendum ungendo audiendi audiendo audiendum audiendo Ac. Modificări în sistemul adverbului latinesc Spre deosebire de celelalte părţi de vorbire semnificative. cantando Prin urmare. -end. calitativ. uneori. care. a fost. Stratul de bază al adverbelor latineşti. la drept vorbind. avînd forme doar pentru cazurile oblice: G. Forma de gerunziu intră în componenţa modului potenţial prezent: va fi trăind. de adaptarea împrumuturilor din alte limbi la procesul de evoluţie de la latina populară la limba română. moştenit din latină: 100 . Ca şi alte nume. Probabil. în componenţa construcţiilor standarde de tipul cerinţe crescînde. pentru. modificări de ordin fonetic. Schimbările fonetice erau determinate de legităţile fonetice ce caracterizau evoluţia elementelor moştenite din latină în genere. în latină formele gerunziului se reduceau la 3 sufixe gramaticale: -and. gerunziul latinesc se declina. neavînd categorii gramaticale specifice doar lui. Ca şi la adjective. el se prezenta ca un sistem de forme ale numelui de acţiune. fiind o parte de vorbire neflexibilă. în procesul de evoluţie. pe parcursul evoluţiei fonetice normale. de la. D. Gerunziul Pe parcursul evoluţiei sale. Gerunziul intră în componenţa structurilor osificate (fixe): vrînd-nevrînd. Gerunziul românesc se poate adjectiva. adică de supun. avînd în vedere. forte.cu supinul e rarisimă: după. Îl întîlnim. mîini tremurînde. în fond. Suferă schimbări şi gradele de comparaţie. au dat respectiv reflexele –înd şi –ind. adverbul. Adverbul 1. talis etc. În latina clasică. iar mai tîrziu. iend. cantandum Abl. lebădă murindă etc. a suferit.

Adverbele moştenite din latină şi-au păstrat. înainte < in avante. conform evoluţiei fonetice normale. multum > mult. el participă la formarea gradului comparativ şi a celui superlativ relativ. Bunăoară. pe parcursul evoluţiei. fondul ei de adverbe s-a completat cu numeroase împrumuturi din alte limbi. Azi el participă la formarea gradului superlativ absolut la adjectivele şi adverbele calitative. au evoluat în adverbele: abia < ad vix < ad bix. 2. adineaori < de in illa hora. în fond. acolo < eccum illoc. asemenea < ad similis. iute < люто. deja < deja. barem < варемъ. care. unele mutaţii de sens. mai tare decît”. apoi < ad post. acătării < eccum tale. tardivum > tîrziu. mane > mîine. asupra < ad asupra. abitir < beter. departe < de partem înapoi < in ad post. quando > cînd. hieri > ieri. în limba română. sensul de la origine. clarum > chiar deorsum > jos. angro < en gros. adevărat < ad de verrum + -at. Italiene: în darn < in darno. Franceze: apropo < à propo. înzadar < задару. dimpotrivă < протива. forte < forte. afară < ad foras. Magis însemna „mai mare”. aiurea < aliubi+re. Unele adverbe însă au suferit. alandala < ant’ olla. de iznoavă < изO новO. acum < acmu< eccum modo. anapoda < anapoda. Neogreceşti: agale < agolia. menţionăm. altminteri < altera mente. tocmai < тъкъмa. Ca şi forte. împrumuturile din slavă: îndeosebi < осεбити. Ele s-au format: 101 . hăt < геть. azi < hac dies. mai bine.bene > bine. În afară de adverbele simple. limba română a moştenit din latină şi o serie de formaţii. Turceşti: berechet < bereket. adverbul unde însemna în latină „dincotro”. îndărăt < in de retro. Forte însemna „puternic”. Printre acestea. Un număr însemnat de adverbe au apărut pe teren romanic. el indică locul. Îmbogăţirea arsenalului adverbelor româneşti pe bază de împrumuturi Pe parcursul evoluţiei ulterioare a limbii române. numai < non magis. buluc < bolluk “mai mult. în primul rînd. alegro < allegro. Astăzi. aşa < ad sic. atunci < ad tuncce.

tutinderea < tota intindere. E vorba. care se folosesc mai ales în stilurile publicistic şi ştiinţific. ibi voctoria „Unde-i înţelegere acolo-i victorie”. dănăoară < de una hora. Bunăoară. dar rămîn. deşi nu se deosebesc prin formă de cele din limba română contemporană. Se întîlnesc însă unele adverbe circumstanţiale care au un aspect fonetic mai apropiat de cel de la origine. – adjectiv+substantiv: deseori. cu părere de rău. adverbul chiar îşi păstrează sensul de „clar” (lat. grăpiş. nece cum < necce quomodo. în felul acesta. frăţeşte. De asemenea. deloc”: nemica să vă sfiiţi (M. hic salta „Aici e Rondus. În ultimul timp. forma acice e mai aproape de forma de la origine eccum hicce decît actuala formă aici. mai apropiat de celal etimonului său. este mai aproape de etimonul slav forma (în)potrivă (< протива) decît forma actuală împotrivă. nicicînd. Ubi concordi. mai desluşit legătura cu etimonul. Bunăoară. Unele adverbe din textele vechi. -uş: tupiluş. – negaţie + adverb: niciodată. de preună < de per una. aici sai”. clasa adverbelor se formase deja. cot la cot. astfel că deosebirile dintre adverbele întîlnite în textele vechi şi cele din limba română contemporană nu sînt prea însemnate. nemţeşte. mînă de la mînă etc. altcumva. Mai desluşit apar părţile componente şi la următoarele adverbe şi locuţiuni adverbiale din textele vechi româneşti: acmu < eccum modo. se întrebuinţează cu alt sens. altcîndva. cîineşte. de o serie de adverbe care au intrat direct în lexicul limbii române prin intermediului folosirii maximelor latineşti: Hic Rondus. c) prin frazeologizarea unor expresii: cu noaptea-n cap.a) prin sufixare: -eşte: omeneşte. Costin). 102 . îndeobşte. nemica „defel. indiseară. aci. făţiş „de faţă”. impenetrabile pentru vorbitorii de rînd din cauza că în şcoli şi licee nu se lucrează îndeajuns asupra explorării pe larg a cuvintelor neologice. numărul adverbelor româneşti a început să crească pe contul împrumuturilor directe din limba latină. -iş: pieziş. coibâbăneşte. de nou < де нову. altădată. b) prin compunere: – pronume + adverb: altcum. îndeajuns. rareori. clarum). În perioada de cînd datează primele texte româneşti. – prepoziţie+adverb: îndeaproape. niciunde. pe furiş. în primul rînd. indicînd.

2 forte „tare”. Picicato se referă mai ales la interpretarea partiturilor muzicale la instrumentele cu coarde. cito „repede”1. sînt însoţite de adverbe ce indică felul în care acestea trebuie interpretate. 2 103 . illoc „acolo”. ad litteram „cuvînt cu cuvînt”. deorsumn ”jos”. multum. acestea „pişcîndu-se”. previter „pe scurt”.ibidem „la acelaşi autor”. repede”. Spre deosebire de latina clasică. longo „departe”. şi cele de indicare a plasării obiectelor în spaţiu. Chiar la M. În limba vorbită se face abstracţie de aceste semnificaţii. De exemplu: allegro „repede”. prompte „lesne. Aceste două tipuri de adverbe au evoluat în mod diferit. hac „aici”. hic. Partiturile muzicale. întîlnind pe Vulpe. nu cantitativ. sursum „în sus”. 1 Cito se scrie pe reţete eliberate de medici pentru farmacişti. in tempore opportuno ”la momentul potrivit”. care este cel mai indicat clasic al literaturii noastre în ceea ce priveşte utilizarea sensurilor lexicale ale cuvintelor. per jocum ”în glumă”. foras „în afară”. ad libitum „după plac”. alteras „altă dată”. in medias res „în toiul evenimentelor” etc. 3. Printre cele mai frecvente adverbe din latina populară. adverbele se împart în circumstanţiale şi calitative. volens-nolens „vrînd-nevrînd”. mai frecvent folosindu-se adverbul unde pentru ambele sensuri. avînd un caracter internaţional. întîlnim: Unde te duci? Cînd o să vii? Iar la Al. în cea populară încep să se confunde mijloacele de indicare a direcţiei. Donici amîndouă adverbele se folosesc în aceeaşi propoziţie: Da dincotro şi unde alergi tu aşa iute?/ Bursucul. Evoluţia adverbelor circumstanţiale Din punctul de vedre al sensului. piano „încet”. care descifrează „urgent”. picicato „sacadat” . pe de o parte. fortissimo „foarte tare ” etc. pro forma „formal”. a-ntrebat. menţionăm: illic. pe de altă parte. pianissimo „foarte incet”. idem „tot acolo”. non multa „calitativ. propre „aproape”. festina lente „grăbeşte-te încet”. moderato „cu un tempou mijlociu”. de iure „din punct de vedere juridic”. ad hoc „special cu această ocazie”. consone „într-un glas”. Eminescu. illac.

Pentru a indica locul obiectului în spaţiu, apropiat de vorbitor, se foloseau adverbele hic şi hac, însoţite, în procliză, de particula ecce. În rezultat, au apărut adverbele ecce + hic > ici > aci; ecce + hac >acici >aici. Adverbul latinesc infra „în jos” este substituit în latina vulgară prin deorsum „jos”, iar adverbul supra (cu varianta super) – prin sursum > sus. Paralel cu adverbul propre, coexista şi varianta ad propre > aproape. În loc de adverbul aliorsum, se folosea aliubi, la care s-a adăugat -re, devenind aliubire >aiurea. Din seria de sinonime vicem, volta, data, toate avînd sensul „odată”, limba română l-a moştenit pe data. Adverbul hodie „azi” n-a fost moştenit de limba română, care a folosit în locul acestuia expresia ce exista la romani hac dies, adică ziua de Hac, în care se achitau toate datoriile. De aici şi expresia a-i veni cuiva de hac, „pentru a-i sechestra toată averea din motiv de neplată”. Adverbul hieri s-a păstrat aproape în toate limbile neoromanice. O răspîndire mare capătă adverbul mane, care în latină însemna „dimineaţă”. Cuvîntul românesc dimineaţă provine de la mane+ -eaţă, ca şi cîntăreaţă, glumeaţă, fortăreaţă etc. Adverbul latinesc nunc „acum” este înlocuit în latina populară cu eccum modo > acmu > acum. Olim „cîndva” a fost substituit cu perifraza altera data > altădată. Locul lui saepe îl ocupă adjectivul cu sens de adverb densus (ad densus > adesea). Printre adverbele interogative, folosite şi în calitate de cuvinte conjunctive, în latina populară erau răspîndite quando > cînd; quantum > cît; quomodo > cum. Adverbul latinesc ubi dispare din uz, fiind înlocuit cu unde, care în latina clasică, după cum am mai menţionat, însemna „de unde”. Pentru a indica direcţia de plecare, limba română totuşi l-a folosit pe unde, formînd adverbul încotro (< in contra ubi). Clasa adverbelor circumstanţiale s-a îmbogăţit pe baza unor construcţii latineşti formate din prepoziţii şi adverbe: ad post > apoi; ad propre > aproape; în ad pos > înapoi; ad tuncce > atunci; de ad supra > deasupra; eccum hocce > încoace; ad foras > afară; in ad ante > înainte; in de retro >îndărăt.

În afară de formaţiile cu prepoziţii şi adverbe, încă în latina populară, cu funcţie de adverb, erau folosite diferite construcţii prepoziţionale alcătuite dintr-o prepoziţie şi un substantiv sau un substitut al acestuia. Cele mai frecvente prepoziţii erau ad, de, in. Multe din aceste construcţii s-au adverbializat de timpuriu, elementele lor sudîndu-se într-un tot întreg: ad partem > aparte; ad lenem > alene; ad laturam > alături; ad partem > aparte; ad cassam > acasă; in per una > împreună.

104

Acest proces a continuat şi mai tîrziu pe bază de elemente romanice. Datorită adverbializării relativ tîrzii, elementele componente ale adverbelor şi locuţiunilor adverbiale apărute în această perioadă pot fi uşor recunoscute: alocuri – a locuri; demult – de mult; diseară – de seară; arar – a rar; deodată – de o dată; devreme – de vreme; anume – a nume; deplin – de plin; destul – de sătul; îndelung– în de lung.

îndemînă–în de mînă; îndeseară– în de seară; distincţi: de-a rîndul, pe drept, pesemne, în sfîrşit etc.

Unele dintre acestea apar şi astăzi în calitate de locuţiuni adverbiale cu constituenţi bine În latina populară, substantivele cu sens temporal în funcţie adverbială puteau fi însoţite de un determinativ exprimat printr-un adjectiv, un pronume sau un numeral: hoc anno „anul acesta”, regnavit tres annos „guvernă trei ani”, domi sedet totos dies „şede acasă toate zilele”. Acest procedeu a fost moştenit de limba limba română, care a format adverbe prin compunere de tipul: astă-noapte, astă-iarnă, altădată, alteori, astfel, totodată etc. Adverbe noi au apărut şi prin alipirea la adverbele simple a particulelor oare, ori (< volet) sau va (< volet): oriunde, oricînd, oarecum, cîndva, cumva etc.

4. Evoluţia adverbelor calitative
Adverbele calitative, fiind legate de adjective, au suferit aceleaşi schimbări ca şi acestea din urmă. În calitate de adverbe, limba latină folosea adjectivele la genul neutru: flos formosa „floare frumoasă” – cantat formosum „cîntă frumos”. Folosirea adjectivelor cu funcţie adverbială a căpătat amploare în limba română, în acest proces încadrîndu-se, în primul rînd, adjectivele moştenite din limba latină: clarum > chiar; directum > drept; reum > rău; mereu; gr. ςντυρος >sigur. Acest fenomen s-a răspîndit şi asupra neologismelor: actual bizar categoric docil discret etern excelent net sever melancolic prudent accesibil rapidum > rapid; grossum > gros; talem > tare; formosum > frumos; tale > tare; de plenum > deplin,

precum şi o serie de adverbe împrumutate: sl. видомъ >aidoma; turc. beter >abitir; ung. mero >

105

Arsenalul de adverbe româneşti s-a îmbogăţit pe baza unor expresii idiomatice cu funcţie circumstanţială, care trebuie considerate nişte echivalente analitice adverbiale, acestea fiind foarte variate din punctul de vedere al structurii lor: amar de vreme; cu vîrf şi îndesat; cu chiu - cu vai; cu una - cu două; cu vai nevoie nici în ruptul capului;

c-o falcă-n cer şi cu alta- n pămînt;

c-un ochi la făină şi cu altul la slănină etc.

Valoare de adverb capătă şi unele substantive din componenţa expresiilor stabile, acestea exprimînd o caracteristică a acţiunii şi avînd un rol metaforic: a se duce glonte (săgeată), a tăcea chitic, a şedea cloşcă, a se aduna ciotcă, a se îmbăta criţă etc. Adverbele calitative (de mod) care au în calitate de corespondenţi adjective pot avea grade de comparaţie, la formarea cărora se folosesc aceleaşi mijloace ca şi la adjective, adică adverbele mai, foarte, tare, mult etc. Spre deosebire de celelalte regiuni ale Imperiului Roman, unde s-a încetăţenit construcţia cu adverbul plus, în partea răsăriteană, pentru formarea gradului comparativ al adverbelor şi adjectivelor, s-au menţinut şi s-au dezvoltat structurile cu magis. Mai tîrziu, o dată cu dezvoltarea şi constituirea articolului demonstrativ ca parte de vorbire bine distinctă, sistemul gradelor de comparaţie la adjective şi adverbe a fost completat cu gradul superlativ relativ, format din gradul de comparaţie comparativ precedat de articolul demonstra-tiv cel, cea, cei, cele pentru adjective şi de articolul cel pentru adverbe. Referinţe bibliografice: 1. Curs de gramatică istorică a limbii române, Chişinău, Editura Lumina, 1991, p. 247-253. 2. Al. Rosetti, Istoria limbii române, vol. I, Bucureşti, 1964, p. 142-143. 3. Ov. Densuşianu, Istoria limbii române, vol. I, Bucureşti, 1961, p. 384-391.

Prepoziţia 1. Restructurarea sistemului prepoziţional în latina populară
În latina clasică, exista un sistem de prepoziţii cu ajutorul cărora se exprimau numeroase raporturi dintre cuvinte. Fiecare prepoziţie însoţea un substantiv sau un substitut al acestuia la unul din cazurile oblice, de cele mai dese ori la Ac. sau Abl. În procesul evoluţiei de la latina clasică la cea populară, cînd limba începe să capete un pronunţat caracter analitic, prepoziţiile îşi multiplică posibilităţile de exprimare a raporturilor cazuale. În perioada latinei tîrzii, tot mai multe îmbinări unde legătura dintre elementele componente se făcea, în latina clasică, cu ajutorul flexiilor cazuale cedează locul îmbinărilor în cadrul cărora această legătură se face prin mijlocirea prepoziţiilor. Deci tendinţa spre analitism actualizează funcţiile prepoziţiilor ca instrumente gramaticale.

106

În latina populară, erau destul de frecvente construcţiile cu prepoziţiile de şi ad pentru a reda, respectiv, cazurile G. şi D.: G. – dolus de patrem „dorul tatălui, dor de tată”, în loc de dolus patris; D. – dare literas ad aliquem „a trimite scrisoare la cineva” pentru dare aliqui literas „a trimite scrisoare cuiva”. Construcţiile cu prepoziţia ad de foloseau şi în locul genitivului, mai ales cînd era vorba de posesivitate: membra ad duos fratres „oseminte a doi fraţi”, precum şi în locul Ac., cînd arăta direcţia: Ibimus ad Nazarethi „vom merge la (spre) Nazareth” sau pentru locativ, dacă era vorba de toponime:Veniram ad Roma „sosirăm la Roma”. Ablativul instrumental, care în latina clasică se folosea fără prepoziţii, este însoţit, în latina tîrzie, de prepoziţia cum: cum medicamento ungeto „să ungi cu medicamente”. Aceeaşi soartă o are complementul instrumental şi în limba română comtemporană: ce-i sris cu peniţa nu se taie cu bărdiţa. Chiar şi Ac. cu funcţie de complement direct, mai ales cînd substantivul avea valoare partitivă, putea fi însoţit adesea de prepoziţia de: Catelli edunt de micis „căţeii mănîncă fărîmituri”. Îmbinările constituite dintr-un substantiv + verb au suferit modificări, ajungînd să se construiască, în latina populară, cu prepoziţii. E vorba, mai ales, de formele nominale ale verbului – infinitivul, gerunziul şi supinul: tempus veniendi, prin intermediul structurii tempus de veniendi, s-a transformat în tempus de venire „timpul de sosire”. Pentru exprimarea raporturilor finale, s-au specializat construcţiile cu prepoziţia ad, în care gerunziul era înlocuit prin infinitiv. Bunăoară, pentru casa ad vendetum a început să fie folosită îmbinarea casa de vendere „casă de vînzare”. În aria orientală a Imperiului Roman, a căpătat răspîndire îmbinarea dintre un substantiv şi un supun. Astfel, canis de venatu („cîine vînătoresc”) îşi însuşeşte valoare semantică de „cîine pentru vînătoare”. Aşadar, folosirea tot mai intensă a construcţiilor cu prepoziţii pentru exprimarea diferitelor raporturi cazuale îngustează sfera de întrebuinţare a formelor sintetice de caz, substituindu-le, mai tîrziu, definitiv. Acest proces a fost favorizat de reducerea desinenţelor cazuale, condiţionate mai tîrziu, la rîndul lor, de amuţirea consoanelor finale. Substituirea desinenţelor cazuale prin prepoziţii face să dispară corelaţia dintre prepoziţii şi forma respectivă de caz, care era respectată cu stricteţe de latina clasică. Astfel, după cum se ştie, prepoziţiile se întrebuinţau mai ales pe lîngă cazurile Ac. şi Abl. Acuzativul cerea prepoziţiile:

107

de la. de „despre”. Astfel. prae „din cauza”. adversum. circum „în preajma. spre. citra. ex „din. Cauza acestei destrămări trebuie căutată. acolo unde latina clasică recomanda Ac. cînd se folosea cu Ac. ads. cauza „pentru”. ante „în faţa. ad. a. sub < subtus. de < de. Paralel cu folosirea tot mai intensă a prepoziţiilor pentru exprimarea raporturilor cazuale. trans „dincolo”. cum „cu”. infra „dedesubt. Allergo in urbe „alerg spre oraş”. spre < super.: graţia „datorită”. arăta locul. Tot aşa: Sum in urbe „mă aflu în oraş”. în primul rînd. propre „aproape”. ads. îndreptat spre” cineva”. unele dintre ele şi-au extins uzul pe contul altora. peste”. Latina populară nu mai ţinea cont de asemenea diferenţiere. către < contra. versus „către”. împrejurul”. supra „peste”. făcîndu-le pe acestea din urmă să dispară. cis.. Bunăoară. în toate cazurile. apud ”la”. prepoziţia in se foloseşte cu Abl. ad „de. în prepoziţiile ce se foloseau cu două cazuri. prepoziţia in. în limba română s-au menţinut doar: a < a. Acest proces se datorează mai multor factori: a) multe prepoziţii latineşti formau serii sinonimice. ergo „aşadar”. ad. împotriva”. ex. Cu Abl. Trei prepoziţii cereau cazul G. după”.: Venisit în Galia „sosi în Galia”. 108 . contra „contra. De exemplu. către. cu < cum. s-au specializat prepoziţiile: a. În unele inscripţii din Dacia. are loc o reducere considerabilă a numărului acestora. extra „în afara. înaintea”. una din prepoziţiile seriilor amintite. către”. circum. e. – direcţia. pînă la”. folosind. în latina populară. Această confuzie s-a extins şi asupra celorlalte prepoziţii.ad „la. post „după”. pro „pentrru. în afară de”. fără < foras. între < inter. lîngă < longum. per „prin”. în comparaţie”. ultra „dincolo. adversus „contrar. dintre toate prepoziţiile enumerate mai sus. b) datorită apropierii funcţionale dintre prepoziţii. circa. pe < pre < per. adversus. dependenţa prepoziţiilor de anumite cazuri începe să se destrame. iar cînd se folosea cu Abl. Şi invers: In hoc sepulorum volverit „în acest sicriu se află”. e. În latina populară. sub”. circa „în jurul”.

– deliberative: Mai spuneţi de (despre) rădăcină un bun cuvînt. Dintre prepoziţiile moştenite 109 . şi-au consolidat situaţia şi s-au menţinut în limbă. unele prepoziţii. încep să fie exprimate raporturi de: – conţinut: saculum plenu de radicibus „sac plin cu rădăcini”. Bourciez citează 4 variante ale aceleiaşi sintagme cu prepoziţii diferite – toate exprimînd sensul „stup de albine”: vasum de apis. pe care nu le avea în latina: – finale: ierburi de leac. – comparative: plus de triginta pedubus „mai mult de 30 de picoare”. În felul acesta. folosite numai de ea. Astăzi. de Romaneşti. fiind rar folosite. vasum apud apis. – cauzale: Se scutură salcîmii de ploaie şi de vînt. Ea putea exprima raporturi: – sociative: vivere cum aliquo „a trăi cu cineva”. lingvistul Em. O răspîndire largă capătă în latina populară prepoziţia cum. unele din ele îşi însuşesc capacitatea de a exprima raporturi noi. Dar fiecare limbă a moştenit şi prepoziţii specifice. prepoziţiile au suferit mai puţine schimbări în raport cu celelalte părţi de vorbire. Mai tîrziu. fiind înlocuită de prepoziţia foras „fără”. – temporale: zori de ziuă se revarsă peste vesela natură. vasum cum apis. de Odobeşti. încă în latina populară. – locative: vinuri de Cotnar. sistemul prepoziţional moştenit s-a completat cu formaţii noi. Limbile romanice au moştenit un fond comun de prepoziţii latineşti. prepoziţia de şi-a mai asumat cîteva valori suplimentare. 2. – instrumentale: vincere cum mentem „a învinge cu mintea”. care în latina clasică erau exprimate cu ajutorul flexiilor cazuale. Extinsă aproape pe întreg teritoriul Imperiului Roman.În legătură cu procesul de reducere a prepoziţiilor. Astfel. în limba română. Un exemplu clasic în această privinţă ni-l oferă prepoziţia de. cînd prepoziţiile nu-şi fixase încă uzul. Evoluţia ulterioară a prepoziţiilor latineşti Fiind nişte instrumente gramaticale. acumulînd valori noi. La prima etapă de acumulare a noilor valori. prepoziţia latinească sine „fără” nu s-a menţinut în Răsărit. – partitive: unus de multis „unul din mulţi”. altele însă. cu ajutorul căreia. – materii: urbs de petras „oraş de piatră”. – leagă un substantiv de un numeral cardinal începînd cu 20: de foi. au dispărut din uz. aceeaşi îmbinare liberă de cuvinte putea fi construită cu prepoziţii diferite. – materiale: vasum plenum cum vinum „vas plin cu vin”. vasum ad apis.

metateza). Apariţia prepoziţiilor noi Deja în latina populară. Procesul de formare a prepoziţiilor compuse continuă şi astăzi în limba română contemporană. dar le-au pierdut mai tîrziu. pe sub. care aduce cu sine o nuanţă cantitativă nedefinită: mănîncă la plăcinte. a final > ă. de super > despre. prepoziţiile au continuat să se înmulţească pe contul adverbelor. cătră (către). de. Fazele de trecere de la prepoziţiile compuse latineşti la formele actruale se întîlnesc în primele texte româneşti: de in. acasă. formînd uneori un singur cuvînt: despre (de+ spre). – super > spre (sincopa lui u. complementul direct poate avea şi prepoziţia la. Bunăoară. În procesul evoluţiei limbii. per extra > peste. asimilarea lui a iniţial. per > pre (metateza) > pe. se recurgea la combinaţii din două sau trei prepoziţii. alteori – două cuvinte: de pe. subt (sub). fapt ce a dus la apariţia unor prepoziţii compuse.de limba română. pren. pentru exprimarea raporturilor cazuale. illac ad > la. de sub. cum. per intro > pentru. Spre e folosită cu sens de „pe. sub. Astfel. paene ad > pînă. ă>e). Pre are sensul de „pentru”: Sfîntul nume al lui pre agiutoiu să-l chemăm (Biblia de la Matei). Celelalte au suferit modificări de ordin fonetic: – contra > către (disimilarea lui n. prepoziţiile mai păstrează unele sensuri pe care le aveau în latină. Aici. pînă peste sau chiar trei cuvinte: de pe după. Astăzi. asupra”: Şi-şi puse mărule (mîinile) spre ei (ibidem). prepoziţia a cu acest sens este parte componentă a adverbelor alături. înspre (în + spre). dinspre (din + spre). termenii de rudenie. aiurea. indicînd direcţia: ieşind a vînat (Dosoftei). Părţile lor componente sînt bine desluşite. de pe lîngă. spune la minciuni. doar unele şi-au păstrat forma intactă: a. in > în (i>î). pe care vorbitorii contemporani nefilologi le interpretează ca pe nişte prepoziţii simple: de inter > dintre. de pe sub etc. Prepoziţia de apare cu sens partitiv: Întru ura (una) de (din) sîmbete (Codicele Voroneţean). fenomen caracteristic pentru limbile indoeuropene. inexistente în limba latină. pe a devenit în limba română marcă a complementului direct şi se ataşează la substantivele proprii-nume de persoană. pînă în. pînă pe. de post > după. unele prepoziţii capătă funcţii noi. În limba română. prepoziţia a e folosită cu sensul de „la”. În limbile romanice. prespre. per inter > printre. Afinitatea dintre adverbe şi prepoziţii se putea 110 . pronume ce ţin locul persoanelor. Formele de trecere de la prepoziţiile latineşti la cele actuale sînt atestate în textele vechi: pre (pe). peste. 3.

împotriva < sl. potrivită < a potrivi. în virtutea circumstanţelor. de-a latul. în faţa casei etc. Valoare de prepoziţie capătă şi unele participii adjectivate: mulţumită < a mulţumi. circum. Prin analogie cu adverbele. ainte de – înainte de. în faţa casei). De exemplu: alegîndu de „în afară de”.observa uşor în latină. s-au specializat pentru cazul D. de-a curmezişul etc. într-înşii. capătă funcţii de prepoziţii şi unele substantive însoţite de prepoziţii şi urmate de un substantiv în G. împreună cu prietenii). atunci aveau funcţie de prepoziţie: post quinque dies venit „vine peste (după) cinci zile”. Cîteva prepoziţii ce se mai întîlneau încă în textele vechi au dispărut din uz. Unele dintre acestea au apărut în perioada anemismului primitiv. pre descindea de „pe deasupra”. de pregiur – împrejurul. adverbul cu funcţie de prepoziţie capătă o formă specifică. al unui obiect. de regulă. 1 Ne vom aminti că în latină prepoziţia graţia se specializase pentru cazul G. în limba română. asemănîndu-se cu cea a substantivului (capătă articol substantival definit: împrejurul curţii. precedînd un substantiv. precum şi ca adverbe. противα. Atunci cînd acestea se refereau la verbe. ele îndeplineau funcţie de adverb: post venit „vine pe urmă”. cu ajutorul căreia se indica interiorul unei entităţi. Prepoziţia latinească intro > întru. pe vremea lui Pazvante Chiorul. de aleanul „împrejurul”. într-însa. adversus. sau este urmat de o prepoziţie.: din pricina furtunii. de crucişul de „împrejur de”. în procesul de evoluţie. post. pre asupra de – pe deasupra. fără < foras. de sau cu (alături de clădire. în inima pădurii. E vorba de prepoziţiile actuale către < contra. precum şi locuţiunile prepoziţionale adverbiale de-a lungul. De exemplu: ante. Acest proces este activ şi astăzi. datorită < a datora. Ce-i drept. Unele adverbe-prepoziţii latineşti au devenit. s-au specializat prepoziţiile contra. Altele şi-au modificat aspectul fonetic în comparaţie cu forma pe care o aveau în textele vechi: a dreapta – în dreapta. împreună cu prepoziţia de origine franceză gras à > graţie. în comparaţie cu adverbele şi alte părţi de vorbire. infra etc. cînd omul asemuia obiectele din realitate cu înfăţişarea sa: la poalele dealului. prepoziţii propriu-zise şi nu se mai pot folosi în calitate de adverbe.1 Pentru G. au fost supuse mai puţin modificărilor. 111 . ele au suferit şi unele transformări de ordin semantic. totuşi. Deşi prepoziţiile. determinîndu-le. Dacă însă ele apăreau cu valoare circumstanţială. inter. lîngă < longum ad. în timpul iernii. asupra < ad supra. care. unde multe adverbe erau folosite atît ca prepoziţii. a ajuns să fie folosită în îmbinare cu pronumele îns < ipse: într-însul. supra.

Vol I. ediţia a doua. participii adjectivate). Istoria limbii române. Chişinău. Iaşi. Al Rosetti. 1991. 1968. vol. 1961. De la origini pînă în secolul al XVII-lea. vol. 1966. Bucureşti. 1963. 6. 3. am putea conchide că lărgirea sferei uzuale a prepoziţiilor a mers atît pe calea însuşirii de valori noi de către prepoziţiile existente. 1980. Istoria limbii române. 5. Bucureşti. Ivănescu. Editura Junimea.într-însele. fie prin antrenarea în această categorie a unor cuvinte semnificative (adverbe. Ovid Densuşianu. Al. Al. Chişinău. 5. care se folosesc numai la Ac. Literatura recomandată obligatorie: 1. Editura Cartea Moldovenească. Istoria limbii romăne. Editura Ştiinţifică. G. Istoria limbii române. revăzută şi adăugită. 112 . 2. Astfel.. 4. Curs de gramatică istorică a limbii române. Cercetări asupra prepoziţiei în limba moldovenească. Editura Lumina. împreună cu ipse. precum şi pe calea formării de prepoziţii noi: fie prin îmbinarea prepoziţiilor existente. Bucureşti. 6. printr-însul etc. I-II. 4. substantive. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Dîrul. s-a ajuns la formele pronominale dintr-însul. Precedată de prepoziţiile de şi per. Rosetti.

sublinia Ant. Istoria limbii literare prezintă un caracter particular din cauza prelucrării conştiente a materialului lingvistic folosit în procesul comunicării: exprimarea literară presupune o respectare (sau cît se poate de) riguroasă a anumitor n o r m e şi. Ca fenomen social.PARTEA A II-A. de unde rezultă necesitatea unor metode de cercetare diferite”10. care îşi au originea în însuşi sistemul funcţional al limbii ca mijloc principal de comunicare între membrii unei colectivităţi. De aici reiese şi necesitatea examinării cauzelor “externe”. În tradiţia lingvisticii româneşti.. În special. este. 113 . ale dezvoltării limbii literare (apariţia formei scrise. a constituit un mare progres. în esenţă. care explică anumite aspecte ale evoluţiei limbii. Meillet. Istoria ei. ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE PRELIMINARII. În dezvoltarea ei. în sensul restrîns al termenului. limba trece printr-o serie de stadii succesive.) nu pot fi explicate fără raportare la datele istoriei sociale. ca element constitutiv al culturii noastre naţionale. PRECIZĂRI TEORETICE Limba română literară.. schimbările intervenite pot fi explicate prin anumite cauze “interne”.” „Obiectele lingvisticii – limbile . ale căror metode sînt deosebite. Raportarea însă numai la istoria internă a limbii nu ne permite înţelegerea integrală a procesului complex de evoluţie a ei. literatura. etapele fundamentale ele istoriei limbii literare se leagă. necesitatea metodologică de a nu ignora datele istoriei literare în interpretarea faptelor de istorie a limbilor a fost clar subliniată la 10 Ibidem. i s t o r i a s c r i s u l u i r o m â n e s c d e l a origini pînă in prezent. limba evoluează în strînsă legătură cu istoria societăţii care o vorbeşte şi o scrie. în forma pe care o cunoaştem astăzi. separarea istoriei limbilor de istoria literară. de momentele mai importante ale istoriei literaturii. OBIECTUL DE STUDIU. În procesul de elaborare a normelor exprimării literare. normele de constituire şi de precizare a normelor unice supradialectale. dat fiind că dezvoltarea limbii literare este în strînsă legătură cu dezvoltarea literaturii. fără să se identifice. prin urmare. dezvoltarea diverselor stiluri ale limbii etc. strîns legată de istoria societăţii româneşti. o s e l e c t a r e mai atentă a mijloacelor lingvistice. ocupă un loc de frunte. METODE DE CERCETARE. dar este vorba de două istorii bine distincte. în general. problemele originii. sfera de folosire mai restrînsă sau mai largă a variantei literare. reprezintă rezultatul unei îndelungate şi complexe evoluţii. în special de momentele mai importante ale dezvoltării culturale şi ale formării conştiinţei naţionale. „În dezvoltarea lingvisticii.şi cele ale criticii literare – operele literare – sînt de natură diferită. Se înţelege însă de la sine că istoria limbilor care au o literatură nu poate ignora istoria literară.

ştiinţifice etc.) ne permite să observăm cum. În procesul evoluţiei exprimării literare. să pătrundă mai adînc. pînă la soluţionarea problemelor mai complexe ale artei cuvîntului. cu prilejul unei prelegeri de deschidere.6. puşi în situaţia de a exprima noţiuni şu nuanţe noi cu mijloace de care dispune limba literară a unei anumite epoci.începutul secolului al XX-lea. de la primele manifestări ale literaturii artistice. Oamenii de cultură. 114 . să urmărească raporturile dintre aceste forme şi altele. Punctul de vedere al lui Ovid Densuşianu. cele ale dialogului. a nu înţelege o parte din viaţa lor. De asemenea. instrument suplu şi precis de comunicare. Bucureşti. Este interesant de urmărit modul în care primii noştri scriitori. care poate fi urmărită în diferite monumente ale literaturii: de la limba stîngace şi greoaie a primelor scrieri din secolul al XVI-lea pînă la limba română literară contemporană. putem defini obiectivele principale care stau în faţa Istoriei limbii române literare. în strînsă legătură cu ele… Între felul de a se exprima într-o epocă. la Facultatea de Litere din Bucureşti: „Există cercetători pentru care formele lingvistice sînt ceva izolat. Cercetătorul limbii literare nu se poate limita nici la procedeele istoriei literare. şi gîndul lor nu merge mai departe. Densuşianu. Fără doar şi poate că istoria literaturii şi cea a limbii literare sînt domenii de investigaţii diferite. rezolvă problemele portretului. 1911. de către Ovid Densuşianu. paralel cu dezvoltarea literaturii. A privi fenomenele lingvistice independent de cele literare este a avea o concepţiune mărginită faţă de ele. se dezvoltă şi se îmbogăţeşte şi mijlocul ei de exprimare – limba literară. Cercetarea textelor (beletristice. Pornind de la o orientare teoretică bine precizată şi bazat pe o 11 Ov. contribuie. împrejurările care le-au dat un caracter hotărît şi le-au făcut să evolueze într-o anumită direcţiune”11. exprimat cu aproape un secol în urmă. Istoria literară în învăţământul universitar. îşi păstrează şi azi valabilitatea. îmbogăţindu-şi treptat procedeele artistice de exprimare. ci trebuie să găsească metode adaptate la caracterul complex al obiectului studiat. prin efortul lor. interpretarea literară a unui text nu se poate identifica cu interpretarea lui lingvistică. constatăm o с o n t i n u i t a t e. ale artei narative şi descriptive în genere. între materialul lingvistic şi producţia literară proprie ei există totdeauna un raport determinat. administrative. deoarece scopurile urmărite de cele două discipline diferă. numai un obiect de speculaţiune fonetică ori etimologică. Studiul textelor ne dă posibilitatea să înţelegem nu numai modul lent de constituire a normei supradialectale unice. ci şi realizările obţinute în procesul de perfecţionare estetică a limbii literare. p. la consolidarea normelor şi la îmbogăţirea limbii literare. nici la acelea ale lingvisticii tradiţionale. În lumina precizărilor de mai sus.

nu fără truda unor lingvişti de forţă de talia celor din Şcoala latiniştilor. Nici asupra ponderii deţinute de stilurile limbii în procesul de dezvoltare a limbii literare nu există un consens deplin. Deceniile 4-6 ale veacului al XIX-lea au fost pentru limba română o perioadă de “chin” al renaşterii. al căror rol n-arr trebui să fie subestimat. evidentă abia spre sfîrşitul secolului al XIX-lea. Vom aminti doar cîteva din p r o b l e m e l e c o n t r o v e r s a t e a l e studiului istoriei limbii române literare. dar ea îşi află aplicare cu atît mai mult în perioada consolidării limbii române moderne. la contribuţia adusă de graiurile limbii române la constituirea normelor ei actuale. În atenţia unui astfel de studiu vor sta faptele de limbă aparţinînd diferitelor stiluri care intră în sfera noţiunii de limbă literară.serioasă documentare. bunăoară. începînd cu secolul al XVI-lea. în raport cu perioada veche şi cu normele actuale. adică modul în care s-a ajuns la aspectul normat. cum a numit-o Garabet Ibrăileanu. O astfel de metodă. a lui Heliade Rădulescu. Victoria deplină a limbii literare. Nu mai puţine discuţii a suscitat şi problema perioadei de formare a limbii literare. după anul 1880. cînd au apărut în română primele texte scrise. limba noastră să se transforme. Metoda specifică disciplinei noastre este cea diacronică. Titu Maiorescu ş. în strînsă legătură cu istoria societăţii. – cum au apărut diversele stiluri ale limbii literare şi cum s-au dezvoltat ele. dintr-un grai arhaic şi limitat ca resurse de 115 .. Analiza faptelor se va face pe etape succesive. Poziţiile specialiştilor în această problemă nu sînt nici pe departe unice. cercetătorul istoriei limbii române literare trebuie să urmărească. de la origini şi pînă la epoca în care ea a devenit un instrument unitar şi evoluat. S-a combătut. influenţîndu-se reciproc. Discuţia a avut mai întîi ca obiect limba română din scrierile vechi. al limbii literare. Este necesar să precizăm din capul locului că în studierea istoriei limbii române literare trebuie să alegem cele mai juste din numeroasele poziţii teoretice şi metodologice privind abordarea unei astfel de cercetări. a fost precedată de o lungă etapă a căutărilor.a. cu momentele mai importante ale dezvoltării culturale: – cum s-a constituit norma unică supradialectală. apt să răspundă multiplelor funcţii ale unei culturi superioare şi civilizate. avînd ca fundamentare teoretică generală principiile dialecticii. Una dintre acestea se referă la baza dialectală a limbii române literare. ca mai apoi. adică studierea limbii se fa face din perspectiva dezvoltării ei istorice. de astăzi. atenţia acordată de unii lingvişti locului limbii scriitorilor într-o istorie a limbii literare. în detrimentul contribuţiei aduse de stilurile neartistice. mai exact spus. va trebui să dezvăluie calea ascendentă a limbii române literare.

Omul cult dispune de acest gen de diglosie şi. de viaţa economică şi de factura psihologică. Comunicarea lingvistică se poate realiza fie pe cale orală. La cel de-al VIII-lea Congres de studii romanice (Florenţa. fiind unul din factorii decisivi care favorizează formarea unei naţiuni. – caracterul relativ al noţiunii de consolidare a normelor limbii literare (cu toată importanţa. nu este riguros definită. trebuie să aibă. 1956).Будагов. se confundă şi se identifică de multe ori cu naţionalitatea lui”. al ştiinţei. Acestor două modalităţi de comunicare le corespund două sisteme coexistente ale aceluiaşi idiom naţional. 1967. capabil să îndeplinească funcţiile reclamate de progresul social. “Cine vrea să gîndească bine. alături de noţiunea care o întrebuinţează. suplu şi nuanţat printre limbile neoromanice. „Limba unui popor. sublinia Pascal. A Budagov crede că este necesar să se sublinieze: – caracterul istoric variabil al noţiunii de formă civilizată (în diferite epoci şi la diferite popoare). alături de comunitatea de teritoriu. fie pe cale scrisă. Terracini a dat definiţia de limbă literară. afirma B. ea este variabilă în timp12. 38. Într-adevăr. varianta literară este cea care contribuie la deşteptarea şi afirmarea conştiinţei naţionale. şi definiţia ei”. 116 . Limba literară reprezintă o formă cultivată a limbii întregului popor. Pe parcursul prelegerilor.exprimare într-un instrument complex. ideilor. care dispune – într-o măsură mai mare sau mai mică – de o serie de norme consolidate prin scris. printr-o secvenţă de grafeme (limba scrisă). P. La această definiţie a noţiunii de limbă literară lingvistul sovietic R. von urmări etapele cele mai importante pe care le-a străbătut limba română literară în evoluţia ei treptată spre succesiunea şi adaptarea mijloacelor de expresie necesare unei exprimări culte şi autorizate. Dezvoltarea unei discipline ştiinţifice nu e posibilă însă fără o delimitare precisă a noţiunilor ei fundamentale. printr-o secvenţă de foneme (limba vorbită). cea de limbă literară.А. iar celălalt – grafic. lingvistul italian B. Obiectul Istoriei limbii române literare nu poate fi delimitat atîta timp cît noţiunea de bază. dintre care unul se manifestă sonor. comunitatea lingvistică. М. al literaturii şi artei. Haşdeu. în funcţie 12 Р. Dintre formele de manifestare a limbii. are un rol primordial în dezvoltarea unei conştiinţe naţionale. Литературные языки и языковые стили. стр.

deşi aceste diferenţe nu apar atît de proeminent. intensitatea. vasăzică etc. apar. el are posibilitatea de a reveni asupra textului. în dialog. care se corectează prin retuşări aproximative. În franceză sau în greaca modernă. o anumită imperfecţiune a exprimării ideilor. ele sînt totuşi destul de marcante şi se manifestă nu numai prin utilizarea unor elemente lexicale specifice. care capătă semnificaţii precise doar în anumite contexte. ei bine. La acestea se mai adaugă mimica şi gesturile (care adesea explicitează şi suplinesc vorbirea) şi. numite prozodeme. dar totuşi importante ale comunicării (intonaţia. spre a-l corecta şi a-l perfecţiona. pauzele. aşa cum scrie. acolo. Omul cult poate să vorbească. nu scriem cum vorbim. care reprezintă un adevărat instrument de exprimare a necesităţilor unei culturi superioare în cadrul unei colectivităţi civilizate. aşanumiţii indici situaţionali (aici. deosebirile dintre limba scrisă şi cea vorbită sînt considerabile. de unde. Limba vorbită se realizează. În general însă. adesea. iar alţii viceversa. opoziţia dintre cele două forme de comunicare este mai mare decît în altele. este limitată. ca de exemplu în română. în anumite împrejurări. În unele limbi. vezi. rodul unei îndelungate elaborări conştiente: cel care scrie. Eminescu: Unde vei găsi cuvîntul / Ce exprimă adevărul?). elemente accesorii. reflectează şi îşi alege mijloacele de exprimare. iar deosebirea dintre aspectul vorbit şi cel scris al limbii nu ţine atît de caracterul familiar sau literar al exprimării. În alte limbi. 117 . unii vorbesc chiar mai bine decît scriu. în sfîrşit. este folosită cu precădere limba literară. în plus. iar uneori prin cuvinte deictice şi mimică. Limba vorbită este folosită. de asemenea. aceea. în conversaţia familiară.de diferite împrejurări.) cu un rol deosebit de important în limba vorbită. în primul rînd. ceea ce conferă comunicării un caracter alternativ şi discontinuu. de obicei. cît mai ales de utilizarea unor mijloace şi procedee specifice în vederea comunicării unui anumit conţinut. iar uneori chiar imposibilă. în scris. gesturi. Reflectarea în scris a elementelor de mai sus. Jocul adresării şi al replicii. Textul scris este. Datorită scrierii. în dialog. valorile culturale s-au putut conserva. În exprimarea de tip oral. în situaţii determinate. în primul rînd. el. dar şi prin folosirea unor forme şi construcţii gramaticale şi particularităţi fonetice suprasegmentale specifice. sub imperiul responsabilităţii cuvîntului care rămîne scris (vorba lui M. tempoul etc. accentul. operează cu cele două sisteme care corespund unul celuilalt. presupune reacţii rapide şi imediate din partea interlocutorilor.). Limba scrisă nu este şi nici nu poate fi identificată cu limba vorbită. fără însă a coincide. Condiţiile de folosire a varintei scrise a limbii se deosebesc esenţial de acelea ale varintei vorbite ale acesteia.

în esenţă. I. L. în general. Costin şi D. Sadoveanu. întrebuinţarea cuvintelor. O particularitate a limbii literare. Avanesov13. Limba literară are un caracter normat. În limba literară. M. Cantacuzino. Avanesov. dar şi verbală. folosirea limbii literare presupune o selecţie mai atentă a mijloacelor de exprimare. prozei savante şi livreşti a lui M. 176. devenind mijloc perfect de comunicare. Notarea limbii vorbite cîştigă teren în creaţia literară din a doua jumătate a secolului al XIXlea: procesul notării graiului viu este o trăsătură a artei realiste. acte particulare). iar impresia veridicităţii în operele care aparţin realismului se datoreşte şi consemnării particularităţilor limbii vorbite.). Cantemir. limba literară dobîndeşte o anumită u n i t a t e şi s t a b i l i t a t e şi ajunge să corespundă multiplelor şi variatelor funcţii pe care le îndeplineşte. care o deosebeşte de celelalte varietăţi ale limbii naţionale unice. zicea cercetătorul sovietic R. „Prin istoria limbii literare se are în vedere. totodată. cu un caracter savant. Blaga. M. În secolele următoare. în gramatică – la respectarea regulilor 13 R. I. стр. Caragiale. Proza românească modernă cunoaşte atît excepţionali valorificatori ai elementelor de limbă vorbită (I. şi limba textelor netraduse (scrisori. vorbită în diferite grupuri sociale. greceşti. Druţă). istoria limbilor literare scrise”. I. fenomenele lingvistice consemnate în texte de limbă scrisă. Raporturile dintre limba vorbită şi limba scrisă nu au fost aceleaşi în diferite epoci ale istoriei limbii române literare. I. chiar la începuturile limbii literare. Marii clasici evită să se limiteze la resursele exprimării literare propriu-zise şi se inspiră din ce în ce mai mult din limba vie a epocii. Neculce sau a Antonimului brîncovenesc şi o opune. un instrument perfect de exprimare clară şi precisă a ideilor. se poate constata o deosebire dintre limba textelor traduse. C a r a c t e r u l n o r m a t se manifestă în toate c o m p a r t i m e n t e l e l i m b i i . Arghezi etc. Creangă. folosirea procedeelor exprimării orale la valorificarea artistică a elementelor vorbirii populare constituie trăsătura distinctivă a limbii lui I. Astfel. datorită imitaţiei originalelor slavone. Călinescu. Astfel. Spre deosebire de dialecte sau graiuri. respectiv stolnicului C. 118 . T. 88. care este mai apropiată de limba vorbită. constă în aceea că toţi cei care o folosesc. În fonetică el se reflectă la pronunţarea şi scrierea sunetelor..Istoria limbilor literare urmăreşte. cît şi mari maeştri ai cuvîntului literar (G. a formelor şi a construcţiilor sintactice şi realizarea lor fonetică sau grafică trebuie să respecte cerinţele acestor norme. О некоторых вопросах истории языка. nai ales în forma ei scrisă. care au obţinut efecte remarcabile prin utilizarea procedeelor de limbă scrisă şi a căror operă reprezintă o realizare strălucită a stilului scriptic. trebuie să ţină seama de anumite n o r m e unanim acceptate. L.

Noţiunea de normă şi noţiunea de abatere de la normă se află într-un raport de corelaţie. normă şi vorbire au fost precizate de Eugen Coşeriu: “Faţă de actul concret al vorbirii. reprezintă un grad mai înalt de abstractizare lingvistică. Deşi continuă trăsăturile unui subdialect. reţinînd numai elementele comune categoriei limbii care îndeplinesc o funcţie distinctivă”14. la baza limbii române literare contemporane. Sistemul. în diacronie. ea reprezentînd o normă supradialectală unică. De exemplu. sînt înregistrate mai multe variante pentru adjectivul glumeţ: şăgos. Între factorii care explică abaterile de la ceea ce e considerat la un moment dat corect sau incorect. la rîndul său.flexiunii şi ale construcţiilor. pe care limba literară le evită. norma y habla. prin contribuţia – deşi inegală – a mai multor subdialecte ale acestei limbi. 119 . care s-au impus în uzul literar. iar îndreptarele şi tratatele academice consemnează existenţa lor în sincronie. Crearea normelor literare a fost condiţionată de întregul proces istoric de dezvoltare a limbii. Lucrul acesta s-a întîmplat la 14 E. să audă. aşadar. Ne vom limita la un singur exemplu din domeniul derivării. în lexic – la utilizarea cuvintelor înţelese pe întregul teritoriu lingvistic al naţiunii respective. p. să ţie. cu timpul. Dar limba română actuală nu se confundă cu particularităţile acestui grai. în limba română se folosesc formele mai vechi. ci trebuie considerate în perspectiva dinamicii istoriei limbii. după părerea majorităţii cercetătorilor. Sistema. cu eliminarea a tot ce este ocazional. analogice: să vadă. şod. în afară de glumeţ. De exemplu. şuguitori. În ALR (serie nouă). în strînsă legătură cu procesul de dezvoltare a societăţii. ele se constituie. vol. Coseriu. V. să auză. iotacizate: să vază.167. Ele sînt considerate deci elemente regionale. Cum se constituie normele unei limbi literare? Ele au la bază trăsăturile lingvistice ale unui grai sau ale unui dialect. Acesta este factorul principal de care trebuie să se ţină seamă în explicarea apariţiei şi coexistenţei anumitor forme paralele în limba literară. glumeţ. Toate aceste formaţii. stă subdialectul muntean cu sistemul său fonetic şi cu o bună parte din particularităţile lui gramaticale şi lexicale. glumuos (în Maramureş). individual. De aici rezultă că normele nu trebuie concepute ca realizări statice. norma reprezintă primul grad de abstractizare şi cuprinde numai ceea ce are caracter social. glumaş (în Banat). Această variantă care reflectă structura limbii naţionale se realizează. limba literară se situează deasupra dialectelor teritoriale. şodeţ (în Ardeal). şăgaci (în Moldova). să ţină. Raporturile dintre sistemul limbii. alături de formele mai noi. se situează în afara normei literare. cel mai important este modul în care s-au petrecut schimbările în dezvoltarea istorică a limbii. în sensul că o normă există în măsura în care există abateri de la ea şi invers.

termenii ginere sau ginerică şi bojoci. Exemplele ar putea fi înmulţite. Limba vorbită de oamenii culţi din Bucureşti a avut un accident asupra limbii vorbite şi scrise de intelectualii din celelalte provincii. Cuvente den bătrîni. Petrovici. deci şi centrul cel mai important al vieţii politice şi culturale a românilor. Iată paradigma verbului a spune. 120 . P. dar că ele au o pronunţare muntenească. Haşdeu.noi după ce Bucureştiul a devenit. Dar ea a fost influenţată. strin) din aria de est a regiunii Bucureşti a cedat locul lui străin. B. limba literară este varianta prelucrată a limbii naţionale. începînd cu anul 1862. cel muntean – pronunţarea. fonetismul strein (striin. afară de unul singur? Iarăşi nu. Haşdeu a definit cu claritate această noţiune. a dat formele. T. că formele moldoveneşti sînt cele mai literare. întemeiată pe un dialect şi realizată prin contribuţia inegală. iar celălalt. Emil Petrovici. în anul 1918.III. cel moldovenesc. aşa cum a fost ea înregistrată de ALR în aria din jurul Bucureştiului şi în cea din jurul Iaşului: Bucureşti Iaşi Eu spui Tu spui El spune Noi spunem Voi spuneţi Ei spune eu spun tu spui el spuni noi spunim voi spuniţ ei spun Se vede.82. p. deşi sînt munteneşti. Un subdialect. Caracterul normat al limbii nu înseamnă însă că ea este o limbă fixată o dată pentru totdeauna. Petrovici. dar nici faptul că limba este supusă unei evoluţii regulate. P. aşa cum rezultă din ALR. şi de oamenii instruiţi din Moldova şi Transilvania. nu au fost acceptaţi de limba literară. ci e s t e o limbă comună. comentează Em. se pot găsi şi în lexic. cu e neaccentuat transformat în i (ca în moldovenescul spunim). care este specific graiurilor nordice. Limba naţională ne înfăţişează aşa-zicînd congresul tuturor acestor dialecte sub preşedenţia aceluia singur”15. capitala Principatelor Unite. dar a mai multor d i a l e c t e . Procesul unificării a continuat şi s-a desăvîrşit după formarea statului naţional român unitar. întîlnim o interesantă sinteză de trăsături dialectale deosebite. În flexiunea verbală. Este ea complexul celorlalte dialecte. Exemple. Ele demonstrează că limba literară n u reală coincide cu un d i a l e c t . Astfel. În acest sens. variabil în mod constant între fixare şi 15 B. într-o anumită măsură. Limba literară se caracterizează printr-un fel de echilibru. locul acestora l-au luat lexemele mire (mireasă) şi plămîni. observă Em. raportînd-o la factorii dialectali: „Limba naţională este ea oare acel singur dialect oarecum privilegiat? Nu. Bunăoară. Asupra cîtorva factori de acest gen a atras atenţia acad.

Din această cauză. care deţin un rol important în împrejurări particulare. acestea. istoric. aceasta. ci după altul. Chiar dacă sînt impuse de “sus în jos” de către o tradiţie scrisă culturală şi literară de prestigiu sau de către autorităţile ştiinţifice oficiale (academiile ţărilor respective). din textele maramureşene. ăstea. al evoluţiei. un produs al selecţiei. în limba literară un proces continuu de înnoire. de adaptare a formelor. operează un principiu conştient. şaizeci. de obicei. aşadar. Faţă de această evoluţie divergentă. dar mai bogată în mijloace suple de comunicare. varianta veche se păstrează doar în limba populară. ca bunăoară paisprezece. cum s-a întîmplat cu verbul a rămînea. care este mai săracă în această privinţă. limba literară s-a călăuzit nu după criteriul “ce e muntenesc e şi literar”. în mare măsură. cum se rosteşte într-o mare parte a teritoriului dacoromân. faţă de variantele munteneşti şi populare ăsta. dar ele au şanse să se impună. III-a sg. şi etimologia etc. care coincide. Din cele expuse pînă acum reiese că fenomenele care se produc în procesul evolutiv de consolidare şi perfecţionare a normelor nu se confundă cu transformările petrecute în graiuri. care să exprime noţiuni şi judecăţi pe o treaptă de generalizare şi abstractizare superioară graiurilor. Aceasta înseamnă că limba literară nu respinge inovaţiile pe care le oferă uzul. prin care tradiţia şi convenţia sînt completate şi modelate de uz şi inovaţie. pronunţate şi scrise azi din ce în ce mai des a apare şi a dispare. Prin caracterul lor selectiv. De exemplu. căci modalităţile registrului nostru de exprimare variază în funcţie de situaţie. un uz mai mult sau mai puţin general sau mai răspîndit pe cale orală sau scrisă al unuia dintre graiuri la un moment dat. acela. Aceeaşi tendinţă de trecere de la conjugarea a II-a la conjugarea a III-a se observă şi la verbele a apărea şi a dispărea. de astă dată. ale căror transformări sînt un produs natural. Afirmaţia aceasta nu trebuie înţeleasă în sensul absolut al cuvîntului. dar sună şi a scri (în Basarabia şi Muntenia). aceea. adică de factorii extralingvistici. În cazul limbii literare. aia. şi pl. Alteori. şaisprezece. limba literară este ferită de primejdia separării de întreaga ei istorie şi. implicit. pe care le-a impus uzul şi care au intrat în norma limbii literare. cel etimologic. Graiurile sînt mai bogate în resurse individuale de expresie în comparaţie cu limba literară. voluntar. în timp ce limba literară păstrează formele pronumelui demonstrativ acesta. Bunăoară. a cărui formă a fost înlocuită cu a rămîne. normele consfinţesc. şi a scria (în Banat). aceştia. cu numeroase 121 .. la perfectul compus auxiliarul are formele a şi au la pers. ea a acceptat alte forme. desprinse de fluxul viu al limbii vorbite. Limba literară nu a adoptat încă aceste forme. astă ăştia.evoluţie. latinescul scribere sună a scrie pe o largă zonă lingvistică a Ţării. Bunăoară. „Noi vorbim acasă altă limbă decît în public. or mers. Am putea invoca aici şi tradiţia scrisului românesc. pentru că aşa se spunea în limba veche. ele se opun normelor limbii comune şi dialectelor. dar nu o mers. cu principiul răspîndirii formei în cauză. În felul acesta. normele sînt. de pericolul închistării în tipare rigide şi anacronice. Există. ăl.

un dialect devine limbă literară graţie rolului preponderent pe care îl are regiunea în care acesta se vorbeşte în viaţa economică. În faza a treia. De o limbă literară se poate vorbi doar în ultima parte a procesului schiţat de Alwin Kuhn. se recunoaşte întotdeauna în structura ei elementul de bază. limba literară se îmbogăţeşte prin împrumuturi de ordin secundar: termeni ştiinţifici şi tehnici avînd valori stilistice precise. de regulă acela care.3. În prima perioadă. 1. consecinţă directă a fărîmiţării teritoriului pe care ea se vorbeşte.1. în cursul căreia raportul dintre limba literară şi graiuri este variabil. O problemă frecvent dezbătută a cercetărilor lingvistice din diferite epoci ale ştiinţei despre limbă este cea a constituirii limbilor literare. Tendinţa spre scindarea unităţii lingvistice se datoreşte. Deci formarea limbilor literare îmbracă aspectul unui proces de durată şi se întinde de-a lungul unei perioade relativ lungi.”16 Din cele expuse rezultă că limba literară acceptă. Limba literară nu coincide niciodată cu dialectul aflat la baza ei. îşi asigură o situaţie dominantă în raport cu celelalte dialecte. acţiunii factorilor externi (economici. de influenţă a limbii literare asupra graiurilor.2. ea renunţă la tot ce acesta are strict particular şi acceptă. 2) în timpul şi 3) după constituirea acesteia. S-a stabilit de mult şi este un adevăr general acceptat că limbile literare iau naştere ca o reacţiune împotriva diversificării dialectale a unei limbi. ajutat de factorii favorabili de ordin extern. lingvistul austriac Alwin Kuhn preciza la cel de-al VIII-lea Congres Internaţional de Studii Romanice că relaţiile dintre limba literară şi dialecte trebuie privite în funcţie de stadiul de evoluţie a limbii literare: 1) înainte. politici) şi ea poate lua o amploare deosebită în anumite epoci istorice. potrivit modelului exprimării culte. încadrate apoi în norme. politică şi culturală a întregii comunităţi 16 Se vorbeşte în limba maternă. fonetisme. se scrie într-o limbă străină. din diferite motive. Avem de a face cu un proces invers. 1. sociali. în schimb. În momentul cînd comunicarea între grupurile lingvistice pare a fi compromisă sau se face cu dificultăţi din ce în ce mai mari. unul dintre dialecte tinde să-şi impună supremaţia. limba literară începe calea spinoasă de constituire. şi tot el adăuga: „On parle dans sa propre langue. La baza constituirii acesteia se află totdeauna un dialect. gramaticale. în graiuri. idiomatice”.variante şi interferenţe fonetice. înainte de toate. În genere. Baza dialectală a limbii române literareΣ 1. De multe ori. forme gramaticale şi cuvinte specifice celorlalte dialecte. În etapa a doua. on ecrit en langue etrangere. care se modifică cel puţin în unele aspecte sesizabile. scria francezul Jean Paul Stuart. în urma împrumutului de elemente dialectale diferite. 122 . toate dialectele pot aspira în egală măsură la calitatea de limbă literară. elemente variate. Examinînd procesul de constituire a unora dintre limbile romanice. lexicale. Oricît de compozită însă ar părea limba literară.

dominant devine dialectul a t i c. Despre franceză am vorbit deja mai sus.1. Avem în vedere numai acele opinii care au avansat idei noi sau au contribuit la adîncirea şi o mai bună întemeiere a unor opinii exprimate anterior. ele vor fi prezentate aparte. deşi cercetările în acest domeniu sînt destul de vechi şi nu mai puţin remarcabile chiar. Hr. la nivelul dialectelor. ci la nivelul variantelor literare scrise ale acestor dialecte. respectiv. La baza limbii franceze literare stă dialectul din Paris şi din Ile-deFrançe. de regulă. Importanţa crescîndă pe care o dobîndesc unele centre poate avea drept urmare schimbarea bazei dialectale a unei limbi. vom face o expunere mai largă asupra opiniilor formulate pînă în prezent la acest capitol. P.2. să facem o expunere cronologică a problemei în discuţie pentru a face o urmărire cît mai exactă a modului în care s-au conturat. 2. în care scria Herodot. Specialiştii apreciază unanim că italiana sau spaniola s-au constituit ca limbi de cultură pe temelia dialectelor t o s c a n şi. ceea ce nu a dus însă nici pe departe la armonizarea punctelor de vedere. a unui oraş care a devenit capitală politică. 123 . marele nostru cărturar conchide: „S-ar putea afirma în conştiinţă de cauză că pe la Σ Notă: Dat fiind faptul că trimiterile la această temă se fac din abundenţă. Haşdeu. De aceea. limba literară e încă departe de a avea un aspect absolut unitar. cele mai importante opinii asupra bazei dialectale a limbii române literare şi în ce măsură s-au precizat anumite chestiuni teoretice şi metodologice fundamentale.lingvistice. de asemenea. mai ales în perioada lui Al. Nu acelaşi lucru însă se poate spune şi despre limba română literară. totodată. Nu există divergenţe mari în ceea ce priveşte baza dialectală a celor mai multe limbi europene. politic sau naţional. Se poate spune că vorbitorii unei limbi recunosc o normă comună datorită orientării lor spre acelaşi centru cultural. De o sută de ani încoace. Simplele afirmaţii şi adeziuni la o teorie sau alta le-am trecut cu vederea. Ne-am străduit. stadiul actual al cercetărilor româneşti la această problemă.2. Pornind de la constatarea că limba Catehismului coresian nu diferă de graiul vorbit în Ţara Românească şi în regiunile vecine ale Transilvaniei. bibliografia problemei s-a îmbogăţit cu numeroase lucrări. Limba latină literară era limba Romei. c a s t i l i a n. de-a lungul timpului. 2. Variantele literare regionale nu prezintă. Cea dintîi afirmaţie a acestei idei o găsim la B. Unificarea lingvistică nu se produce. Opinia cea mai veche şi care a întrunit. În Grecia antică s-a impus mai întîi ca limbă literară i o n i a n a. Prin secolele VI-V p.1. 2. Macedon. constituindu-se pe baza variantei literare a dialectului dominant. cele mai numeroase adeziuni este aceea după care la baza limbii române literare stă graiul m u n t e a n. de obicei. totodată. Pentru a înţelege mai bine cum s-a ajuns la o asemenea situaţie şi a cunoaşte. norme perfect unitare. datorită ascendentului politic şi cultural pe care l-a cîştigat Atena.

Densuşianu. 2. B. aproape fără nici o schimbare. La aceste întrebări au încercat să răspundă alţi cercetători. Savantul român susţine că textele coresiene fixează în scris graiul din Muntenia şi Transilvania vecină.jumătatea secolului al XVI-lea limba română înfăţişa diferite straturi. Voyelles toniques //Romania. întrucît ele vor constitui punctul de plecare al celor mai multe din opiniile ulterioare referitoare la rolul predominant ce l-a avut graiul muntean în unificarea limbii române literare. limba literară unică a românilor de pretutindeni. care arată că limba textelor tipărite la Braşov.3. ci graiul aflat la baza cărţilor sale a devenit ulterior limbă inică de cultură. În accepţia sa. 2 1 124 . II.361. Ov. 1881. 2. p. fără a suferi modificări esenţiale. Deşi fragmentare şi nu prea adîncite. Ov. P. nous voulons dire plus litteraire. După cum rezultă din rîndurile de mai sus. a ajuns. p. Lambrior. Haşdeu.2. Densuşianu. Ibidem. puisque sont écrits dans ce parler de Valachie dont allait se constituer aux siecles suivants” [Ibidem]. cette constatatipon rest debut”4. Densuşianu merită o analiză atentă. Paris. cu rolul precumpănitor jucat de graiul muntean în unificarea lingvistică a limbii române. punctul de vedere al lui B. Ideea aceasta este exprimată destul de clar în concluziile referitoare la fonetismul cărţilor coresiene. observaţiile lui Ov. Între limba secolului al XVI-lea şi cea de astăzi nu există diferenţe izbitoare: „Si on prend comm poin de comparation les textes de Coresi. Nu limba lui Coresi s-a impus ca normă generală în sec. vol. E o afirmaţie care echivalează. Densuşianu nu precizează. al XVI-lea. Deşi formulat în treacăt. limba tipică a românilor” 1. care „nous donnent un phonétisme plus pur.2. 4 Ov. avînd rol de limbă literară. a menţinut unitatea limbilor scrise: „Diversele graiuri s-au stins în faţa acestei limbi scrise”2. între cari exista deja stratul cel devenit astăzi. ecrits dans cette langue d´une partie de la Valachie qui s´est imposée comme langue générale et a préparé le roumaine litteraire. După ce subliniază importanţa tipăriturilor din secolul al XVI-lea. el a arătat că în cele mai vechi texte literare româneşti fărîmiţarea dialectală era destul de vizibilă. Al..2. Dimpotrivă. altele mai înaintate. 3 Ov. Bucureşti. 98. Haşdeu se desprinde cu suficientă claritate. Cuvente den bătrăni.curent le plus d´influence et contribuerent dans une large mensure au developpement ulterieur du romain litteraire”3. p. grai care. 1902. de fapt. În ce înprejurări şi cînd graiul muntean a devenit bază a limbii române literare. Essai de phonetique roumaine. Lambrior. 13. Historie de la lange roumain. Densuşianu nu a susţinut că în secolul al XVI-lea limba literară era unificată. 1979. mai tîrziu. X. P. Un punct de vedere apropiat se întîlneşte la Al. Ov. graiul muntean se impune ca normă literară la finele unui proces încheiat către sfîrşitul secolului al XIX-lea. unele mai înapoiate. Densuşianu precizează: „Les livres de Coresi..

Influenţa scriitorilor moldoveni din sec. ci prezenta diferenţe în funcţie de regiunile unde era folosită. Al. Muntenia a deţinut în permanenţă un rol privilegiat în viaţa politică şi culturală a ţării. Limba corectă. 11-12. 2. Diferenţele din limba scrisă erau mai mici decît cele din limba vorbită în Transilvania. 1904. Rosetti. Bucureşti. Rosetti arată că în epoca de început a literaturii române existau cel puţin două limbi comune scrise. 224. preponderenţa graiului muntean se explică prin influenţa exercitată de primele tipărituri româneşti. Adept al Şcolii de la Bucureşti. Începînd cu Palia de la Orăştie şi.2. După ce în Studii de lingvistică generală a atras atenţia că impunerea graiului muntean se datoreşte tipăriturilor coresiene şi prestigiului cîştigat de Bucureşti. p. influenţat în unele privinţe de graiul oamenilor culţi din provinciile româneşti şi generalizat apoi de oamenii culţi din toată ţara”3.2. Meritul de frunte al lui P. care a ajuns să aibă un prestigiu tot mai mare pînă la fixarea lui ca limbă comună şi literară”2. V. p.2. Cazacu arată că în textele imprimate de diaconul Coresi se observă „receptarea unor fenomene lingvistice din nordul Ardealului şi elaborarea. al XIX-lea n-a putut contrabalansa dominaţia munteană. Diversificarea a atins apogeul în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Graur susţine că „baza pe care s-a creat limba literară este graiul din Bucureşti. 4 Al. limba acestei perioade a fost un model demn de urmat. Haneş. Haneş e acela de a fi afirmat cu claritate că. V. Una din ele a fost fixată prin tipar: „Cărţile lui Coresi erau mîndria limbii. 1963. care au fixat în scris acest grai. Graur. în secolul următor.2.4. care tindea să se impună în nord-est”1. B. Ceea ce a ridicat graiul muntean la rangul de limbă literară au fost împrejurările de ordin politic şi cultural. alta – în Ţara Românească. Istoria limbii române. graţie tiparului. se poate vorbi de 3 limbi literare la moi: una în Transilvania. Procesul de unificare lingvistică ia sfîrşit prin apariţia Bibliei de la Bucureşti (1688). Bucureşti. a unei forme de exprimare. Epoca veche. 13. se bucură de P. vechea limbă literară românească nu era unitară. În secolele următoare. pe baza graiului din sud-estul Ardealului şi din Ţara Românească. Al. 2. alta în Moldova. Dezvoltarea limbii literare române în prima jumătate a secolului al XIX-lea. care.5. în pofida unei vizibile influenţe munteneşti. cu Varlaam şi Dosoftei. Moldova şi Muntenia. Faptul acesta nu însemnează însă că limba textelor coresiene a devenit literară începînd cu secolul al XVI-lea: „Marea răspîndire de care s-au bucurat cărţile coresiene a înlesnit expansiunea unui anumit grai. Bucureşti. 2. Bucureştiul avea o prea covîrşitoare superioritate din punct de vedere politic”1. Haneş. Rosetti. Ibidem.7. „oraşul cel mai mare şi apoi capitala ţării”. Graur subliniază rolul pe care l-a avut capitala în constituirea normei literare româneşti. Al. 3 Al. acad. 2 1 125 . „deoarece se infiltraseră prea adînc caracterele munteneşti în graiul literar. Al. V. p.2. După P. În această perioadă.6. 1920. Noul Testament de le Bălgrad.

I. 2 sînt munteneşti şi 9 nemunteneşti. Cazacu. Examinînd ediţiile succesive ale operelor unor scriitori moldoveni din secolul al XIX-lea (V. şi în secolul al XIX-lea4.2. pe care limba literară le respinge. sporadic. care se manifestă mai ales în fonetică. I. Asachi. Gh. Cazacu. Bucureşti. 25. Kogălniceanu. Ibidem. p.o largă răspîndire în toate ţinuturile româneşti”1. 1961. Săulescu ş. care reprezintă tendinţe clare spre stabilitate lingvistică3”. ei ajung la concluzia că autorii sus-numiţi renunţă deliberat la o serie de particularităţi moldoveneşti în favoarea celor munteneşti corespunzătoare. ţ. D.8. B. p. scriitorii moldoveni continuă să folosească particularităţi regionale şi după această dată. 3 – de altă provenienţă dialectală. p. z. Coteanu consideră că într-o fază mai veche româna era relativ unitară. deoarece pentru întîia oară în istoria problemei autorul încearcă să-şi întemeieze punctul de vedere pe o demonstraţie în care face apel la un mare număr de fenomene lingvistice. O încercare de a demonstra caracterul muntenesc al limbii române literare o constituie lucrarea lui Mircea şi a Luizei Seche Contribuţii la problema unificării limbii literare în secolul al XIX-lea. B. examinînd o serie de particularităţi fonetice şi morfologice dialectale ale graiului muntean. 22. M. iar ulterior.9. 49 2 1 126 . 3 Ion Cotenu. ş.2. iar din 13 particularităţi morfologice 4 sînt munteneşti şi 9 nemunteneşti. G. Secolul al XIX-lea este epoca în care „se accentuează procesul de definitivare a n o r m e l o r u n i c e ale limbii literare şi în care se precizează în amănunt norma supradialectală literară unică”2. Din 11 asemenea particularităţi fonetice. Ibidem. 41 4 Ion Cotenu. durificarea lui s. Coteanu consideră că limba literară a suferit „două muntenizări” importante: în secolul al XVI-lea – prin activitatea lui Coresi. Istoria limbii literare şi problemele studierii ei. „Muntenizarea”. Amintim. Bucureşti. la care se mai adaugă doi factori: numărul mare de tipărituri munteneşti din secolele XVI-XVIII şi ascendentul politic foarte pronunţat pe care l-a căpătat Muntenia în secolul al XIX-lea asupra celorlalte provincii româneşti. 2. Lucrarea lui Ion Cotenu capătă o importanţă aparte. 15 din ele sînt munteneşti. I. deşi. 2. p. începînd cu secolul al XVIII-lea.a. j. trebuie considerată încheiată înainte de 1859. alcătuită din sud-estul Transilvaniei şi Muntenia sau cel puţin nordul acestei provincii.). Gusti. Alecsandri. Limba literară şi problemele ei principale. reducerea diftongului ea la e. conservarea africatei ğ. ea a început să se diversifice: „Evoluţia limbii române după secolul al XVII-lea se caracterizează printr-o serie de schimbări care se produc mai repede în regiunile periferice (în Moldova. bunăoară. 1960. Banat şi Crişana) decît în regiunea centrală. Coteanu analizează 97 de cuvinte din diferite graiuri dacoromâne şi constată că din acestea 37 sînt acceptate de toate stilurile limbii române literare: 18 fac parte din fondul principal al vocabularului. Impunerea graiului muntean se datoreşte tocmai acestei stabilităţi. trecerea lui ă protonic în a.

şi a existat oricînd şi o bază dialectală ardelenească. G. care susţine că pe parcursul evoluţiei sale „limba română a cunoscut o dublă bază dialectală: întîi una maramureşeană. copiindu-se mereu. 127 . După părerea mea. ci graiul maramureşean. Ivănescu. niciunul dintre autorii pomeniţi mai sus nu se interesează de evoluţia limbii române literare dincolo de secolul al XVI-lea. G. Pornind de la concepţia lui M. În Istoria literaturii religioase a românilor (1904). pe cînd începînd cu acest secol. p. fiecare din dialectele pomenite constituia o bază numai pentru limba scrisă în raza lui. Ivănescu. căci limba literară românească de astăzi tot a mai păstrat cîte ceva din vechile maramureşenisme. 72-73. p. După alţi cercetători. Cîţiva ani mai tîrziu. la capătul unei ample investigaţii asupra 1 2 Sextil Puşcariu. După cum se vede. Ardealul de nord sau Maramureşul ni dădură astfel. dar şi de la opiniile lui Al.2. Problemele capitale ale vechii române literare. a existat o bază dialectală muntenească oricînd. Şi a existat oricînd o bază dialectală maramureşeană. 4. p. vechile traduceri rotacizante. elementele din aceste dialecte. Philippide şi G. apoi una munteană.1. Spre deosebire de cercetătorii amintiţi mai sus. 3. N. limba lor. moldovenească şi bănăţeană. la baza limbii române literare ar sta graiul m a r a m u r e ş e a n . Epoca veche (1920) reia teoria maramureşeană. Bucureşti. dar se utilizează pretutindeni”2. dar numai pentru Muntenia. Ibrăileanu. O poziţie intermediară între teoriile expuse mai sus ocupă G. N. 84. sînt mai puţine.1. care au pătruns în limba literară a românilor. 71. Tipărindu-le. Toscana noastră au fost acele sate de plugari şi păstori din muntele de miazănoapte al largii ţeri a românilor” 3. 1947. care distingea în veacurile 16 şi 18 trei variante ale limbii textelor noastre vechi. Coresi a stabilit „o formă a limbii care era înţeleasă pretutindeni”. dar. considerînd că rolul lui Coresi a fost decisiv în impunerea unei anumite norme lingvistice.3. 1920. pînă în secolul al XIX-lea. o dată cu cele dintîi cărţi. Gaster. Iorga afirmă că limba literară „s-a întemeiat prin activitatea lui Coresi”. 3 N. În drumul lor spre miazăzi. Ivănescu. Iaşi. corespunzînd cu cele 3 ţări unde înflorea literatura română. rotacismul) şi s-au apropiat tot mai mult de dialectul din Ardealul sudic. dar vede în limba tipăriturilor lui Coresi un compromis între graiul maramureşean (nord ardelean) şi cel muntean: „Întîii traducători husişti vorbeau în satele lor graiul sonor şi puternic din Transilvania de nord. Bucureşti. Iorga Istoria literaturii religioase a românilor. Sextil Puşcariu în lucrarea Istoria literaturii române. identic în trăsăturile sale principale cu cel din Muntenia”. Iorga consideră că la temelia cărţilor difuzate de Coresi stă nu graiul muntean. scrierile acestea au pierdut unele arhaisme şi particularităţi dialectale neînţelese aiurea (bunăoară. 1904. Epoca veche. Istoria literaturii române. contribuind la „stabilirea unei limbi literare româneşti”1. deoarece Coresi n-a făcut altceva decît să răspîndească prin tipar „cu schimbări de tot mici.

în tipăriturile coresiene. odată cu mutarea spre sud a centrelor vitale şi culturale româneşti. după ce. Domnia sa distinge mai multe variante literare. cel transilvănean. cuprins în textele de pe la mijlocul secolului al XVI-lea. al XVI-lea. din textele rotacizante. întemeiate pe graiuri dacoromâne diferite. C. atestat în Scrisoarea lui Neacşu (1521). op. care-şi impune unele particularităţi ale tuturor latiniştilor. cel maramureşean. la drept vorbind. în cea mai veche limbă literară românească decît două mari varietăţi: una nordică. Ţara Haţegului şi Orîştie3. cel ardelenesc şi cel bănăţean”1. se observă 4 dialecte literare bine distincte unul de altul: cel muntenesc.. p. aproape identic cu cel maramureşean. G. Întrucît constată că în secolul al XVI-lea aceste „dialecte literare” sînt foarte asemănătoare. Aşadar. reprezentat prin unele texte de la 1600. deşi cu un secol mai înainte se produsese cea dintîi „muntenizare” spontană a limbii cărţilor tipărite. 4. ci consideră doar că primele texte rotacizante. acţiunea de „muntenizare” a limbii textelor bisericeşti din secolul al XVIII-lea se repetă în alte condiţii şi cu alte rezultate între anii 1840 şi 1880. avusese loc o fuziune a dialectului literar ardelenesc cu cel bănăţean.. putem distinge vreo 4 „graiuri” sau „dialecte” literare: 1. Ivănescu nu susţine că în primele două secole de existenţă româna literară ar fi avut o bază exclusiv maramureşeană. Ivănescu. al XVI-lea. afirmînd că „s-ar putea că nu există. bănăţeană în acelaşi timp.textelor vechii române literare. atestat începînd din a II-a jumătate a sec. G. începînd cu P. – Gr. În favoarea teoriei variantelor literare pledează şi I. Maior. ci un amestec între graiul muntean şi cel moldovean-ardeleanb ă n ă ţ e a n ”[s. şi că abia în secolul al XVIII-lea. varianta literară nordică a avut o influenţă asupra textelor din sec.. Unificarea limbii literare 1 2 C.2. cit. începînd aproximativ din secolul al XVI-lea.]2. După cum observă G. Ivănescu nu susţine cu toată fermitatea divizarea lor de mai sus. Dar unificarea deplină a variantelor literare „nu se produce decît la 1880 şi l i m b a l i t e r a r ă n u e s t e c h i a r g r a i u l m u n t e a n . 2. care. cit. în scrierile din Banat. 91. op. 3. ajunge la concluzia că..136. C. scrise în Transilvania propriu-zisă. cel moldovenesc. după opinia sa şi a altor cercetători. dar fără rotacism. au avantajul întîietăţii cronologice. cel din Moldova. p. care se menţin pînă în secolul al XIX-lea. cînd elementele populare pătrund puternic în limba scrisă. Gheţie. moldovenească. 128 . cel din Muntenia şi Transilvania de sud (regiunea Sibiu-Braşov). 4.n. „dialectul literar” bănăţean. Ivănescu. Ivănescu. inclusiv asupra celor coresiene. ardelenească. care slăbeşte în secolele următoare.

A doua epocă. nu se pot observa rezultatele vreunei acţiuni de hegemonie exercitate de unele graiuri. Cu atît mai puţin. faza consolidării principalelor variante ale românei literare (muntenească. Gheţie. 129 . diversificarea lingvistică. I. Ivănescu atunci cînd nu recunoaşte influenţa maramureşeană asupra variantelor literare din primele secole: „Deşi textele circulă dintr-o regiune în alta şi. Gheţie a stabilit două mari etape în desfăşurarea procesului de unificare lingvistică. nu se poate vorbi. În cadrul acestei epoci am distins 3 perioade: a) anii 1532 şi 1588. cum ar fi cel maramureşean şi cel muntean”1. Este epoca de consolidare a limbii unice supradialectale. cînd influenţele reciproce dintre variantele literare se manifestă cu o anumită intensitate. De asemenea. Procesul de unificare a limbii române literare a cunoscut o evoluţie lungă. Prima epocă începe cu întîile texte literare româneşti şi se încheie la începutul secolului al XVIII-lea. 1975. la capătul căreia unificarea cîştigată în secolul precedent este în mare parte pierdută. în această perioadă. 3 1 I. Gheţie nu admite că la baza românei literare ar sta limba tipăriturilor coresiene. între 1715 şi 1960. b) 1836-1881. c) 1881-1960. aproximativ 1750. b) anii 1588 – 1656. în funcţie de exigenţa şi de gradul de cultură. în limitele căreia tendinţele de constituire a unei limbi unice de cultură sînt cu totul sporadice. b) 1780-1836. de o reală influenţă pe care ar exercita-o variantele literare între ele. I. în cursul a 4 perioade: a) 1715-1780. momentul primei unificări. moldovenească şi sud-vest-ardelenească) c) 1656 – 1715. 624. Gheţie. întrucît „diaconul a pus bazele variantei munteneşti a limbii literare. dar şi prin contribuţia celorlalte variante literare dacoromâne. după I. se întinde pe un interval de aproape 250 de ani. Gheţie. Bucureşti. Este epoca variantelor literare româneşti. nu şi bazele acestei limbi luate în totalitate”3. Dar lingvistul bucureştean se îndepărtează de concepţia lui G. Termenii extremi sînt între 1532 şi 1715. Este prima fază a limbii literare. I. unii copişti admit fapte străine de varianta literară în care scriu şi de graiul pe care-l vorbesc. p. definitivarea în amănunţit a normelor limbii române literare contemporane. în care însă variantele literare ne apar suficient de bine fixate pentru a admite că cel puţin unele din ele se constituiseră cu ceva timp înainte. Baza dialectală a românei literare. constituirea principalelor norme ale limbii literare unice de astăzi.A avut loc abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. pe baza variantei literare muntene. Ibidem.

1894. Iordan vede în româna literară o koine rezultată din integrarea unor variante regionale. Înrîurirea aceasta a avut un caracter. căci în fiecare din provinciile Daciei limba era plină de provincialisme”2. este departe de a exista în România”. ceea ce e tot una. Principii de istoria limbii.6. graiul muntean a tins spre preponderenţă. care reduce norma unică la o 2 Al. Dacă la baza limbii literare stă un dialect. dar influenţa lui a fost contrabalansată de acţiunea exercitată asupra limbii literare de scriitorii moldoveni.34. E adevărat că cel mai apropiat de limba literară este graiul muntean. Apropiat în unele privinţe de concepţia Şcolii ieşene (căci admite participarea mai multor graiuri la formarea limbii literare) este şi Emil Petrovici. în cazul limbii române se poate vorbi de participarea mai multor variante locale la constituirea limbii naţionale şi a celei literare”1. Iordan porneşte de la ideea că unificarea lingvistică s-a petrecut abia în secolul al XIX-lea. în plină desfăşurare şi de aceea o limbă comună românească. Aportul graiului moldovenesc se constată mai puţin în fonetism. în general. S-ar părea că I. Philippide. În sec. sporadic şi întîmplător. Philippide. 130 .5.4. „graiul moldovenesc a căpătat un ascendent incontestabil în formarea limbii comune româneşti datorită valorii scriitorilor moldoveni din toate timpurile. Procesul era. G. cum o numeşte el: „Pînă la 1859 n-a putut exista o singură limbă comună pentru toată românitatea. mai ales în urma tipăriturilor pe care le-au pus în circulaţie. Abia spre sfîrşitul sec. 4. Astfel. Philippide. I. precum e cea franceză ori italiană. În constituirea acestei limbi literare comune autorul pare a recunoaşte totuşi un rol mai important (dar nu şi decisiv) atribuit graiului muntean. că la baza limbii literare româneşti stă graiul muntean. graiul muntean a exercitat o influenţă asupra limbii literare. care observă lipsa de unitate a vechii române literare. al XIX-lea. sintaxă şi lexic. Celelalte graiuri au contribuit într-o măsură mult mai redusă la formarea limbii literare”. p. cît şi după 1859. Iaşi. pur şi simplu. Ardelenii şi muntenii au adus o contribuţie mai mare în fonetică. la această dată. ci ar fi un compromis între toate graiurile dacoromâne a fost susţinută pentru prima oară de Al.3. „Pînă atunci n-am avut limbă literară. dar această situaţie nu ne dă dreptul să afirmăm. Dintre toate graiurile.4. Ca şi Al. 4. dar mai mult în morfologie. al XIX-lea. moldovenii s-au lăsat influenţaţi de munteni în secolele 17 şi 18. îndeosebi din punct de vedere fonetic. Atît înainte. 4. Concepţia după care limba română literară nu ar avea la bază un anumit grai. a început „să se fixeze ca limbă comună un compromis între dialectele diferitelor provincii româneşti. dialecte literare. ci numai limbă scrisă sau. dar plasează după 1859 realizarea normei unice supradialectale sau a limbii comune. dar această influenţă a devenit puternică numai după 1859 şi 1918. ori germană. Pascu consideră că toate dialectele dacoromâne contribuie la formarea limbii comune româneşti.

III sg. ei are să facă. 1954. ei făcea. „rezultată din contopirea vechilor koine. nu şi pe cele acceptate de ea. pers. Preponderenţa numerică a elementelor munteneşti nu ne îndreptăţeşte să susţinem că limba noastră literară se bazează numai pe graiul muntean. a viitorului I forma II: el. Pînă la această dată. Em. După autor. un grai moldovenesc. care sînt acceptate de limba literară. încît cu greu poate fi considerată un grai muntean. 6. Limba literareă (Privire generală) // Limba română. deoarece sînt folosite în opera lui T. româna literară s-a constituit tîrziu. bojoci pentru plămîni. Integrarea a avut loc la Bucureşti. Ea a devenit. 1 I. dăşchide (deschide). la care s-au adăugat necontenit elemente din celelalte graiuri româneşti”2. conjuncţia daca. 131 . au îndeplinit în acest sens un rol de primă importanţă. păşaşte etc. Emil Petrovici examinează numai elementele munteneşti respinse de limba literară. se citează cuvintele munteneşti ginere (ginerică) pentru mire. nr. în –aşte: îngrijaşte. existau două variante ale limbii literare. ei face. – – perfectul compus de tipul am văzutără. într-o oarecare măsură. veniţi după 1859. vorbite în scris de oamenii culţi din capitalele celor două ţări româneşti. a prezentului indicativ: el. precum şi o serie de ardelenisme şi moldovenisme de tipul ciubotă (cizmă). la care s-au adăugat şi se adaugă necontenit elemente din celelalte graiuri româneşti”. adică o koine bucureşteană şi una ieşeană. Arghezi. III. limba română literară. La temelia limbii literare stă acea koine bucuireşteană constituită după 1859. Em. după Unirea Principatelor de la 1859. promoroacă (chiciură). pronunţată munteneşte.72. identitatea pers. şi pl. adică vechea koine ieşeană. p.fuziune a normelor regionale din Bucureşti şi Iaşi. dar care conţine atîtea elemente moldoveneşti şi de alte origini şi îi lipsesc atîtea dintre particularităţile caracteristice graiului muntean. a imperfectului: el. În domeniul lexicului.. forme de prezent indicativ. III sg. o koine rezultată din contopirea vechilor koine vorbite şi scrise de oamenii culţi din capitalele celor două ţări româneşti. Acestea s-au integrat într-o koine unică. forme fără pronunţarea lui n: genuchi. Iordan. Petrovici consideră că limba română literară „este o limbă comună. În concluzie. mănuchi. Petrovici trece în revistă un număr de particularităţi munteneşti respinse de limba literară: – – – – durificarea lui d: dă (de). unde numeroşi intelectuali moldoveni. De aceea cercetarea sa nu poate da o imagine a contribuţiei tuturor graiurilor dacoromâne la constituirea limbii literare. prezentînd particularităţi literare dialectale munteneşti şi moldoveneşti. Pentru a-şi susţine afirmaţiile.

Em. iar pe cel moldovenesc – mai evoluat. Capitala a impus graiul muntean. 5. pînă la un punct. Cantemir erau neînsemnate. 1 Apud G. ceea ce are drept consecinţă sporirea elementelor populare acceptate de ea. 1977. mulţimea de ţărani vorbeau dialectul literar cîteva sute de ani înainte de tipărirea cărţilor bisericeşti în Transilvania”1. care e preferat şi pentru că e mai apropiat de limba literară scrisă. IX. fără ca elementele pătrunse din acestea să ajungă predominante. Nădejde se referă la cea mai veche epocă literară. dar e limpede că. Aspectul definitiv al limbii literare începe să se precizeze după 1840. prin aceasta. opera citată. rămas astfel mai arhaic şi. Nădejde nu spune despre ce anume dialect e vorba. Lambrior. el consideră graiul muntean mai arhaic. I. Nădejde. Nădejde. I. nr. de bună seamă. şi mai puţin în cel muntean. La sfîrşitul secolului al XVIIIlea „vechiul dialect literar a căpătat o mînă de ajutor de la limba latină. era secolul al XV-lea. p. După cum se vede. vorbeşte „mai munteneşte”. V.8. mai aproape de limba literară. 1960. Ea era. 549. după el. Dacă aşa stau lucrurile. I.7. mai ales în vorbirea claselor de sus: „Deci clasele culte şi. unitară. De aceea deosebirile dintre limba scrisă în Moldova şi în Muntenia în epoca lui D. Petrovici. Cînd cineva vrea să vorbească limba literară. Baza dialectală a limbii noastre naţionale // Limba română. limba unică. Vocabularul urma să fie format în viitor. p. 54-64. această limbă literară unică a suferit o influenţă tot mai pronunţată din partea graiurilor populare.4. asemenea lui Al. Începînd cu veacul al XVI-lea şi continuînd cu următoarele două. la data cînd se scria. Totuşi unele moldovenisme au fost acceptate prin intermediul literaturii beletristice1. Ca şi I. atunci limba aceasta nu are nici un drept a fi numită muntenească şi e mare greşeală a crede că limba literară a moldovenilor e luată de la munteni. Procesul se încheie pe la 1880. cînd se observă şi unele influenţe munteneşti asupra limbii scrise a moldovenilor. printr-o selecţie a cuvintelor luate din toate graiurile. p. G. După 1800. După el. Lambrior. Diversificarea literară s-a produs în graiul moldovean. 2 1 132 . Ibrăileanu face o oarecare distincţie între vorbirea claselor de sus şi cea a poporului şi admite o pătrundere a elementelor populare în limba literară începînd cu secolul al XVII-lea. limba literară scapă de sub influenţa limbii bisericeşti. Latiniştii din Transilvania au ales dintre formele concurente pe cele mai apropiate de latină. Difuzarea elementelor populare în limba cultă s-a făcut mai ales în secolul al XVIII-lea. era constituită deja în privinţa foneticii şi a morfologiei. Uniformitatea limbii literare scrise în diversele provincii s-ar datora faptului că în epoca scrierii primelor monumente literare limba română era lipsită de varietăţi dialectale. ceea ce a avantajat dialectele rămase la stadiu de dezvoltare mai arhaic şi a dat „lovitura de moarte” celor ce suferiseră mai multe modificări în cursul timpului”. Ivănescu. 78. I: Nădejde respinge teoria lui Al. 4. conform căreia la originile tradiţiei literare româneşti s-ar plasa tipăriturile coresiene. Limba literară // Contemporanul. care.

cum pare a fi înclinaţi să creadă unii cercetători3. Analizînd punctele de vedere expuse mai sus. adică acceptăm teoriile emise de G. Ţâra. Vezi Şt. Admiţînd o influenţă muntenească asupra limbii literare în a II-a jumătate a sec. acceptată în mare parte de către D. Istoria limbii române literare. În păstrarea şi consolidarea acestui aspect fonetic în limba noastră literară. Macrea se apropie deci de teoria Şcolii de la Bucureşti. începînd cu scrierile coresiene.După cum se poate vedea. Macrea. 25-26. 1 133 . nu numai cel muntean sau maramureşean. Nădejde şi G. ceea ce e cu totul altceva. el se apropie de Al. 1958. singura întemeiată pe o foarte minuţioasă analiză a faptelor culese dintr-un număr impunător de monumente literare. Ibrăileanu nu consideră că la baza limbii române literare stă dialectul dacoromân dintr-o epocă cînd acesta era unitar. Pe marginea discuţiilor despre limba literară // Cercetări de Lingvistică. că la baza limbii române literare au stat mai multe graiuri. 2 D. p. Ivănescu şi I. atunci cînd susţine rolul activ al Munteniei din secolul al XVI-lea încoace. Iordan şi G. Teoria lui Nădejde – Ibrăileanu. deci nediferenţiat în graiuri. Editura Didactică şi Pedagogică. Macrea. Lambrior. I.9. prin aceasta. Nădejde vorbeşte de o colaborare a tuturor graiurilor la constituirea limbii române literare. Ţîra1. 4. Pascu. Aspectul fonetic apropiat de cel muntenesc al limbii noastre literare îşi are originea tocmai în această fază relativ unitară a limbii române vechi. Munteanu şi V. Apropiată într-o serie de puncte de vedere de teoria lui I. I. care din acest punct de vedere este cel mai conservator dintre graiurile româneşti. Gheţie. Nădejde prin unele precizări preţioase. graiul muntean n-a făcut altceva decît să mijlocească impunerea limbii unitare a secolului al XVIlea. Munteanu şi V. după Domnia sa. care oferă cele mai convingătoare soluţii pentru rezolvarea problemei complexe a relaţiilor istorice dintre limba literară şi graiurile dacoromâne. Ibrăileanu întregeşte teoria lui I. conchidem împreună cu Şt. II. Macrea. Philippide şi discipolii săi subliniază contribuţia tuturor graiurilor dacoromâne la formarea limbii române literare. al XIXlea. G. În timp ce Al. G. dar într-o interpretare personală. deci cel mai apropiat de faza din secolul al XVI-lea a limbii noastre. nu schimbă esenţial modul în care a fost pusă problema. nu se identifică cu concepţia lui Al. Philippide. 1983. Diferenţele regionale ale vechii române literare erau neînsemnate. Graiului muntean i-a revenit rolul de a transmite şi a fixa acest aspect unitar al limbii literare. Ibrăileanu este şi opinia lui D. după care limba română n-a avut „dialecte literare”: „Scrisul nostru vechi se caracterizează prin unitatea limbii. graiul muntean. căci. Nădejde şi cea a lui G. D. E adevărat că I. Istrate. dar această colaborare se limitează la domeniul lexical şi. Bucureşti. un rol hotărîtor”2. a avut.

Dintre normele variantelor de tip sudic menţionăm: j (joc). ţîne. îi (mîine). -or se pronunţă. -ea (vedea). z (zice). am putea distinge două tipuri fundamentale de variante literare: a) cele de tip s u d i c. şăd. 134 . bunăoară. j urmate de o vocală anterioară (sămn. În variantele sudice. Celelalte cazuri prezintă numeroase alternanţe. bănăţene. în epoca veche. Aceste variante cultivate ale limbii române vechi nu au decît cîteva norme fundamentale prin care s-ar deosebi tranşant. ai. diferenţiate în timp şi spaţiu. în funcţie de numărul variantelor literare. pîne etc. dz (dzice). De aceea. păşaşte). dar suficient pentru a se îngădui destrămarea tradiţiei limbii noastre scrise prin admiterea unui număr prea mare de fenomene lingvistice regionale. după s. întîlnite în textele m u n t e n e ş t i şi în cele din s u d-e s t u l Transilvaniei. Variantele literare de tip sudic au la bază. dz. insuficient însă pentru a se ajunge la o singură variantă literară a limbii române. ş. în special tipăriturile religioase. mă jălui). pe cînd în cele nordice apar: ğ (gioc). merge. Variantele literare de tip nordic se întemeiază pe graiurile transilvănene de nord şi de sudvest. pe graiul bănăţean şi pe cel moldovenesc de nord. s-au influenţat reciproc. rostirea dură a labialelor şi a consoanelor s. îi (mîine).Într-adevăr. z. abandonate mai tîrziu. ţine. vocalele anterioare nu se velarizează. apărute mai tîrziu sau neacceptate la început ca norme ale exprimării culte. j + e duri (grijaşte. româna făcînd parte dintre limbile romanice mai puţin diversificate dialectal. muiat (morari. mărg. se observă: j (joc). b) cele de tip n o r d i c. graiul m u n t e a n. dzîc. î menţinut în mîne. ci mai multe. dar în secolele XVI-XVII limba cărţilor tipărite la Braşov prezenta şi unele fenomene proprii graiurilor transilvănene. cărţile româneşti. de obicei. Circulînd şi copiindu-se mereu pe întregul teritoriu dacoromân. dar şi în statornica unitate a despărţirii seculare administrative a românilor. doar cîteva sînt respectate consecvent. z. ă protonic netrecut în a (bărbat). r din sufixele –ar. -e (bine). în general. ţ. ă protonic trece uneori la a (barbat). argintari. gioc). apărute în diferite regiuni. cît şi morfologice. existînd mai multe variante cultivate ale limbii române. ale). de regulă. sobari. Dintre normele specifice vechilor variante literare. atît fonetice. zic. printre care menţionăm: dz şi ğ păstraţi în elementele moştenite din latină (dzi. î (mîne). transilvănene de nord şi de sud-vest. ţ şi dup labiale (semn. articolul posesiv are forme variabile (a. care au o serie de elemente comune. pe cînd cărţile traduse ori scrise la mănăstirile din Oltenia păstrează anumite forme specifice acestor graiuri. al. pe care le identificăm în scrierile moldovene. e firesc să nu căutăm o singură bază dialectală.. ş. iubăsc. cînd centrul cultural se mută la Tîrgovişte. iubesc). Explicaţia o găsim în unitatea relativă a limbii noastre populare.

la baza limbii române literare stă un singur dialect (muntean sau maramureşean). Niciodată însă adepţii acestei teorii nu au întrunit majoritatea sufragiilor. articolul posesiv este invariabil (a pentru toate formele). după unii cercetători. Opiniile acestor savanţi cu renume s-au născut. în opiniile lui G. întîni (lat. Munteanu (vezi operele citate la subsol). ceea ce a făcut ca ele să conteste mai mult decît să afirme. Pentru varianta literară bănăţeană menţionăm mai ales conservarea lui n: cuni (lat. în afară de G. teoria maramureşeană a lui N. antaneus). folosită în Moldova de nord. Ceea ce se profilează pe prim plan în calitate de c o n c l u z i i la capătul acestei expuneri este numărul mare de teorii formulate şi caracterul lor aparent ireconciliabil. trecerea diftongului ea la e (pre ave). Totdeauna a existat o opoziţie incluzînd nume dintre cele mai reprezentative ale lingvisticii şi culturii româneşti. varianta nord-transilvăneană. şi la D. I. Gheţie. pronumele demonstrativ (a)cesta. Aproape nimeni nu a încercat însă. Mai trebuie amintită opinia după care limba literară este reflexul actual. Am putut observa. limba literară a avut la bază graiuri diferite. Cele relatate pe parcurs ne-au arătat că niciuna dintre teorii nu a căzut cu desăvîrşire în desuetitudine. şuguitori). în parte. Ivănescu. Astfel. adesea. adverbul acmu (amu). al unei epoci cînd dialectul dacoromân nu era separat în graiuri. Între aceste puncte extreme şi-au găsit loc teorii care consideră limba română literară un rezultat al colaborării a două graiuri sau admit că. Aceste variante sînt caracteristice mai ales variantei literare moldoveneşti. spre a vedea ce anume datorează ea unuia sau altuia dintre graiuri. Ivănescu şi I. S-ar putea vedea că. Macrea.cheltuitori. gramaticale şi lexicale. iar ideea că limba română reflectă o fază unitară a limbii vechi este formulată. 135 . De obicei. De aceea ne-am raliat la teoriile lor. cu importante corecţiuni şi într-o concepţie schimbată. cercetătorii şi-au îndreptat atenţia fie asupra situaţiei în care se afla limba română în secolul al XVIlea. în epoci diferite. închiderea frecventă a lui e aton medial şi final în i (oamini buni). dintr-un spirit de reacţiune faţă de teoria dominantă. Pînă la 1600. Celelalte variante de tip nordic se deosebesc între ele prin unele particularităţi fonetice. Gheţie şi Şt. ci se prezenta ca o masă aproape inertă. fie asupra epocii contemporane. Alţii însă consideră că toate graiurile au contribuit la fixarea aspectului unitar al limbii noastre de cultură. dintre care pot fi menţionate mai ales: palatalizarea lui f urmat de i sub forma h (să hiu). cuneus). să cerceteze limba literară în cursul evoluţiei ei secundare. avea ca trăsătură fonetică specifică r o t a c i s m u l. mijlocit prin tradiţie. că majoritatea cercetătorilor aderă la teoria munteană a limbii literare. Iorga trăieşte şi astăzi. de asemenea.

În traduceri întîlnim adesea. prima etapă din istoria formării limbii române moderne. probabil. cel puţin pînă la 1750. scrieri cu caracter oratoric şi filozofic. Istoria limbii române literare reţine. doar faptul că din această epocă datează primele texte de limbă românească şi că în acest secol diaconul Coresi “ot Tîrgovişte”. În epoca veche. Apar noi forme de manifestare a literaturii: cronicile. Acum limba română este cultivată prin puţine scrieri originale (în special documente şi scrisori) şi prin destul de rarele traduceri şi tipărituri bisericeşti. normată şi unitară.Periodizarea istoriei limbii române literare Asupra periodizării istoriei limbii române literare nu s-a ajuns încă la un punct de vedere unitar. Limba scrierilor din această perioadă prezintă încă un vocabular sărac şi pronunţate divergenţe dialectale. aşadar. ci spre impunerea limbii române ca limbă de cultură în locul slavonei şi spre îmbogăţirea ei cu elemente lexicale noi. necunoscute în limba vorbită. Limba română reuşeşte să devină limba oficială a bisericii şi a cancelariei domneşti. Condiţiile de dezvoltare a societăţii româneşti din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea conferă literaturii române trăsături care o deosebesc de alte literaturi şi explică particularităţile specifice ale limbii literare din această epocă. cum scria însuşi Domnia sa. Cea dintîi perioadă începe. Influenţa turcească creşte în viaţa politică şi economică a ţărilor româneşti. Influenţa grecească ajunge la 136 . Eforturile cărturarilor se îndreaptă acum nu spre fixarea normelor. în Transilvania. În acest interval de timp se pot distinge două perioade mai importante. A doua perioadă durează de la 1640 pînă spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea. nu aveam o limbă literară propriu-zisă. dintre care nici una nu tinde. apărute. din care lipsesc cuvintele din slavonă şi maghiară. aceasta reprezentînd. Există totuşi în această etapă două variante literare: una de tip nordic (maramureşeană) şi alta de tip sudic (munteană şi sud-transilvăneană). Între acestea am putea să delimităm o perioadă de tranziţie. de fapt. b) româna literară modernă. textele juridice. datorită influenţei originalelor. româna înlătură definitiv slavona ca limbă oficială. Majoritatea cercetătorilor însă sînt de acord că trebuie să distingem două epoci fundamentale: a) vechea română literară. asumîndu-şi integral rolul unei limbi de cultură în toate ţările româneşti. Caracterul livresc al lexicului textelor religioase apare evident cînd comparăm vocabularul textelor traduse cu cel al textelor netraduse. resimţindu-se şi pe plan lingvistic. În acest interval. cuprinsă între anii 1780 şi 1840. ci mai multe variante cultivate ale unor subdialecte dacoromâne. construcţii imitate după slavonă sau maghiară. de prin mijlocul secolului al XV-lea şi durează pînă la 1640. mai ales. precum şi începuturile creaţiei artistice în proză şi în versuri. către preponderenţă. pune la baza limbii literare graiul din nordul Munteniei şi din sudul Transilvaniei.

Dacă preocupările de folosire a unei limbi accesibile românilor de pretutindeni îşi află loc în Noul Testament al lui Simion Ştefan. textul Psaltirii este supus exigenţelor versificaţiei.apogeu în cursul secolului al XVIII-lea. jupîineşică etc. Cancelaria. apoi de cele neoromanice. moment important în evoluţia limbii române literare. imprimă relaţiilor sociale şi culturale din ţările româneşti un pronunţat caracter grecesc. În tălmăcirea lui Dosoftei. Întemeierea tipografiilor în ţările româneşti. şi ca manuale elementare pentru învăţarea citit-scrisului în şcolile mănăstireşti contribuie la începuturile de unificare a exprimării literare. Predicile lui Antim Ivireanul. Larga circulaţie pe calea tiparului a traducerilor de cărţi religioase (Cazania lui Varlaam. atenţia cititorului este reţinută. cît şi prin prezenţa unor elemente de exprimare artistică. reprezentant de frunte al oratoriei religioase în literatura română. în special. stilul naraţiunilor consacrate vieţilor sfinţilor – cu tot conţinutul lor teologic – se distinge prin calităţile sale literare. 137 . Totodată. faţă de moldovenescul pîne). cît şi prin elemente realiste ale criticii morale şi sociale. Limba Cazaniei lui Varlaam se caracterizează printr-o serie de particularităţi ale graiului moldovenesc. cu colegiile din Polonia lasă urme adînci în scrisul acestora (mai ales în domeniul lexicului şi al sintaxei). ca şi numărul crescînd de manuscrise şi tipărituri în limba greacă. 1648. Biblia de la Bucureşti. se accentuează orientarea culturii româneşti spre Rusia şi Polonia. mitropolitul Kievului. numeroase şcoli greceşti. Contactul cronicarilor cu cultura latină. de elementele ruseşti. generalizate prin analogie şi în tătîine. În secolele XVII şi XVIII. au contribuit la răspîndirea scrierilor în limba română. cît şi sprijinul lui Pertu Movilă. în epoca fanariotă (1711-1821). limba română se înmlădiază şi îşi îmbogăţeşte posibilităţile de exprimare artistică. Noul Testament de la Bălgrad. Prin activitatea poetică a lui Dosoftei (Psaltirea în versuri. uneori. Dar în ea întîlnim influenţa particularităţilor fonetice specifice textelor literare din Ţara Românească: fonetismele în îi (pîine. mai tîrziu. Locul elementelor turceşti şi neogreceşti va fi luat. în ritmul specific poeziei populare. se impun atît prin caracterul viu şi colorat al expresiei. 1688) şi folosirea lor nu numai în oficierea cultului. de psalmii traduşi în versuri scurte. ci. 1643. 1673) şi prin elocvenţa religioasă a lui Antim Ivireanul (Didahiile). consolidarea variantei munteneşti la baza limbii literare se realizează prin tipărirea Bibliei de la Bucureşti. atît prin valorificarea limbii populare.

acelaşi cronicar deschide un nou capitol al poeziei româneşti culte: lirica filozofică. cunoscute cu titlul O samă de cuvinte. autor al Letopiseţului Ţării Moldovei. care povesteşte evenimentele de la Dabija vodă (1661) pînă la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat (1743) şi al legendelor istorice. Ureche. cărturarii epocii realizează. cronicarul Ion Neculce. la care se mai adaugă contribuţia erudită a lui Dimitrie Cantemir. ca de exemplu cunoscutul portret al lui Ştefan cel Mare. rup. cărţile populare (Alexandria. adesea. în mare măsură. Autor erudit. Naraţiunea. Miron Costin. încearcă în Letopiseţul Ţării Moldovei (15951661) şi în De neamul moldovenilor să găsească o modalitate de expresie literară limbii româneşti. vorbite. Dimitrie Cantemir are meritul de a fi dat literaturii româneşti primul roman alegoric (Istoria ieroglifică) şi de a fi încercat să creeze o terminologie ştiinţifică românească. cu tradiţia textelor religioase şi valorifică elementele limbii vii. Prin scrierile cronicarilor moldoveni (Grigore Ureche. Ion Neculce) şi ale celor munteni (stolnicul Constantin Cantacuzino şi Radu Popescu). Antonimul brîncovenesc. care a abordat domenii de cercetare dintre cele mai variate.). ca şi primele legiuiri laice oficiale (Pravila lui Vasile Lupu.Alături de literatura religioasă. în care pasiunile politice lasă loc. Halima etc. se constată o nouă linie de dezvoltare în istoria limbii române. prin valorificarea procedeelor expunerii orale şi prin utilizarea măiestrită a portretului şi a 138 . la cronicari. Continuatorul lui Gr. Miron Costin. 1290. Literatura artistică din această perioadă găseşte o încununare în scrisul continuatorului lui Miron Costin. Îmbogăţind posibilităţile de exprimare prin împrumuturi savante din alte limbi. depăşeşte limitele genului istoric şi dobîndeşte o reală valoare literar-artistică. şi mai ales. Prin expresia plastică şi colorată. pamfletului şi vervei politice. Prezenţa elementelor savante din limba şi stilul lui Miron Costin se explică prin influenţa elementelor latine. care povesteşte istoria Moldovei de la descălecat (1359) pînă la a doua domnie a lui Aron Vodă (1595). Istoriile domnilor ţărilor româneşti ale lui Radu Popescu întîlnim o proză vioaie. Esopia. au avut un rol important în dezvoltarea limbii române literare. în acelaşi timp. Cronicarii iau în discuţie originile romanice ale poporului şi ale limbii române. remarcabile progrese în arta compoziţiei literare. Nota savantă apare predominantă la Dimitrie Cantemir. Letopiseţul lui Grigore Ureche. Pravila lui Matei Basarab). Historia incrementorum atque decrementorum aulae othomanicae). În Viaţa lumii. marchează începuturile artei narative şi ale celei descriptive. se impun prin concizia şi precizia exprimării. cu o largă circulaţie. incisivă. Descriptio Moldaviae. 1688-1717. Unele pasaje. primul nostru istoric în accepţiunea modernă a cuvîntului şi învăţat de reputaţie europeană (Cronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor. În cronicile muntene (Letopiseţul cantacuzinesc.

Dezvoltarea societăţii româneşti. Se cuvine să remarcăm. fireşte aproximativ. prin tipărirea celei dintîi gramatici a limbii noastre. Grigore Ureche. între anii 1780 şi 1840. Apariţia primelor gramatici ale limbii române corespunde necesităţii tot mai simţite de codificare a limbii literare. în acelaşi timp. Albina românească la Iaşi. limba română devine ea însăşi obiect de predare. Petru Maior. odată cu secolele XVII şi XVIII. Totodată. agronomie. numărul ştiutorilor de carte creşte şi se formează un public cititor. dar. înfiinţarea – datorită lui Gheorghe Lazăr în Muntenia şi a lui Gheorghe Asachi în Moldova – a învăţămîntului în limba română. Prin dezvoltarea învăţămîntului în limba naţională. încercînd să creeze un stil ştiinţific şi să introducă o terminologie adecvată. unde se dă un glosar al neologismelor din diverse ramuri ale ştiinţei). în secolele anterioare. Istoria modernă a limbii române literare cuprinde trei etape mai importante. se manifestă tendinţa de modernizare a exprimării literare şi de unificare a normelor prin activitatea reprezentanţilor Şcolii Ardelene (Samuil Micu. mai ales. Prima etapă. Şcoala şi. este delimitată. mai ales. în prima jumătate a secolului al XIX-lea ea cucereşte un nou domeniu. fizică. acela al învăţămîntului: încep să se predea diferite discipline în limba română şi. contribuie la lărgirea funcţiilor limbii române literare. Miron Costin) încep să o acorde discutării problemelor limbii şi. geografie. După ce. alături de ea. Face să amintim de Scara numerelor şi cuvintelor străine tîlcuitoare din Istoria ieroglifică. a culturii şi a ştiinţei. începutul unui lung proces de normare şi unificare a exprimării culte. an care marchează.dialogului. fapt remarcabil. şi o dovadă a lărgirii orizontului de preocupări ale oamenilor de cultură ai epocii. tehnică. numită de unii cercetători şi premodernă sau de tranziţie. în acelaşi 139 . gramatică etc. atenţia pe care oamenii de cultură (Simion Ştefan. în 1829. ale originii poporului român. Cantemir deschisese calea în această direcţie. ceea ce îi asigură un loc de frunte între marii noştri povestitori. de creare a normei unice supradialectale. I. Ion Budai-Deleanu). a teatrului în prima şi. Apariţia în a doua jumătate a secolului al XIII-lea a unor manuale şi cărţi tehnice pune în circulaţie numeroase neologisme legate de dezvoltarea economiei. în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Gheoghe Şincai. Neculce ajunge la o artă mai complexă a naraţiunii decît toţi ceilalţi cronicari. limba română reuşise să devină limba oficială a bisericii şi a cancelariei. Începe să se dezvolte stilul ştiinţific (eruditul domnitor moldovean D. tînăra presă românească (Curierul românesc la Bucureşti. Epoca veche se încheie pe la 1780. întemeierea presei. Discutarea anumitor probleme lingvistice de către unii cărturari români este o mărturie a interesului de care începe să se bucure limba română. apar termeni în matematică.

presa contribuie şi ea la modernizarea lexicului prin împrumuturi de origine latino-romanică. Tot în această perioadă se fac încercări de rezolvare fundamentală a problemelor de evoluţie a limbii române neliterare. îndeosebi din latină şi din limbile romanice. Russo. Scriitorii progresişti (M. Kogălnicianu. etapă caracterizată prin discuţii teoretice şi propuneri concrete. Caragiale etc. adică în cea de-a doua perioadă a limbii literare moderne. Reprezentanţii diverselor curente (latinist propriu-zis. V. I. Al. se stabilesc definitiv bazele scrierii noastre fonetice. Acum are loc. care ia naştere. păstrată. 140 . în centrul lor situîndu-se problema împrumuturilor. Cea de-a treia perioadă o situăm între anii 1880 şi 1900. “ciunist” al lui Aron Pumnul) încearcă să împiedice dezvoltarea normală a limbii literare. cuprinsă între anii 1840 şi 1880. În dezvoltarea limbii române literare secolul al XIX-lea este perioada în care se accentuează procesul de unificare a normelor. Gramatica românească (1828) a lui Heliade Rădulescu este una dintre contribuţiile cele mai însemnate în această direcţie. Eminescu.an. adică a unei literaturi cu un conţinut izvorît din realităţile româneşti şi exprimată într-o limbă literară creată pe baza limbii vii a poporului. se dau soluţii pentru îmbogăţirea vocabularului prin împrumuturi. Alecsandri. În această perioadă activează marii noştri clasici (M. unificarea variantelor literare. sînt supuse aceluiaşi fenomen de modernizare. se indică formele concrete de adaptare a neologismelor. în aceeaşi epocă. I. adaptării lor. B. a ortografiei cu litere latine şi a unificării normelor. În 1904. transformînd-o în jargoane cu caracter artificial. În prefaţa Gramaticii se afirmă necesitatea unei ortografii fonetice. pînă în prezent. cu anumite particularităţi specifice. prin modificările aduse de Academia Română ortografiei. încercări de codificare a ei. o amploare deosebită. în 1838). P. italienizat al lui Heliade. în linii mari. datorită noilor condiţii cultural-istorice. În această perioadă se introduce în limba literară un mare număr de termeni neologici. L. Apare un nou stil. Gazeta de Transilvania la Braşov. Tot acum se consolidează stilurile limbii române literare. reprezintă factorii cei mai activi în răspîndirea şi impunerea normelor limbii literare. Stilul ştiinţific şi cel administrativ. Dezbaterea problemelor referitoare la căile de evoluţie şi de cultivare a limbii literare dobîndeşte. Această perioadă reprezintă etapa căutărilor de soluţii privitoare la îmbogăţirea şi codificarea limbii. Al. Tot acum. ca şi teatrul românesc. care se precizează mai ales în a doua jumătate a secolului. Creangă. a bazei populare a limbii literare. cu unele retuşări ulterioare. Academia română fixează şi principalele norme ale limbii române literare moderne. Haşdeu) iau atitudine fermă faţă de aceste curente şi preconizează crearea unei literaturi naţionale. mai ales în publicistica acestei epoci. cel publicistic. Odobescu.

în limba literară se întîlnesc. ortoepic. avîndu-şi izvorul în tradiţia urmată de cei ce o folosesc. dar fără prea multe concesii făcute modei şi falsei originalităţi. Apostolul (1563). se dezvoltă şi se propagă tendinţele vorbirii culte. la Orăştie. După Catehismul luteran românesc. apărut la 1559. în anul 1918. Psaltirea (1570). care ar fi fost scris pe la 1544. cunoscute sub numele de “texte rotacizate”. dar nu s-a păstrat pînă astăzi niciun exemplar. după reforma ortografică din 1953. de păstrare a unui anumit grad de corectitudine. O deosebită vîlvă a trezit publicarea. limba acestora integrîndu-se în normele generale şi oficiale reprezentate de uzul exprimării culte a intelectualilor din capitatele celor două. Fiind o variantă lingvistică superioară prin unitatea structurii sale şi o expresie a culturii naţionale prin funcţiile îndeplinite. după Revoluţiile din 1989 din Bucureşti şi Chişinău şi după apariţia. morfologic şi de punctuaţie. o culegere de psalmi.Secolul al XX-lea se caracterizează prin utilizarea normelor unitare în limba scrisă. cuprinzînd şi Maramureşul. În această perioadă. cunoscut sub numele de Întrebare creştinească. apare la Cluj. care s-a păstrat doar fragmentar. după retipărirea acestuia la Bucureşti şi la Chişinău. Molitvenicul (1564). în 2004. în 1960. tipărită cu litere latine. cînd unele particularităţi din limba scrisă. mai ales scrierea literei â şi a formelor verbale de tipul sunt etc. Evangheliarul comentat (Cazania. primele două cărţi ale Bibliei. mai ales. a noului DOOM. ne vin traducerile din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Preocupările din ultimele decenii ale secolului al XX-lea. amintim mai ales: un Catehism luteran. Pravila (1570-1580). a Îndreptarului ortografic. urmăreau să-i atragă pe români la luteranism. state româneşti. Însemnătatea tipăriturilor lui Coresi Cele mai vechi tipărituri în limba română despre care avem astăzi informaţii au apărut la Sibiu pe la mijlocul secolului al XVI-lea. diaconul Coresi şi ucenicii săi tipăresc la Braşov o serie de cărţi religioase în româneşte. Psaltirea slavo-română (1577). Procesul desăvîrşirii unităţii în exprimarea literară intră într-o fază nouă şi ultimă după formarea Statului Român unitar. şi anume: Evangheliarul (1561). iar în 1582 ies de sub tipar. deocamdată. preocupările sînt îndreptate spre acţiunea de cultivare a limbii. cu deschidere spre inovaţia lexicală şi stilistică. în 1570. un Evangheliar slavoromân. Liturghierul (1570). 1564 şi 1581). Ambele cărţi. se şterg. imprimate de acelaşi tipograf pe nume Filip. Au existat în secolul al XVI-lea mai multe centre culturale unde s-au tradus în româneşte principalele cărţi de cult. Scrisorile particulare care provin din această regiune se caracterizează prin aceeaşi particularitate lingvistică. 141 . Printre acestea. Din nordul Ardealului. Activitatea tipografică este continuată de diaconul Coresi “ot Tîrgovişte” în a doua jumătate a secolului al XVI-lea la Braşov. folosită de oamenii instruiţi din provinciile care au reintrat în componenţa României. apărut între anii 1546 şi 1554.

urmat de traducerea contemporană a acestui pasaj. Astfel. la baza ei literară stă anume subdialectul din nordul Munteniei şi din sudul Ardealului. Dificultăţile provin mai ales din faptul că traducătorii au urmat în mod servil sintaxa originalului. Nu încape îndoială că tipăriturile lui Coresi au pătruns pe întreg teritoriul românesc. prin munca de revizuire şi muntenizare a textelor maramureşene. cu sintaxa în parte neromânească a traducerilor maramureşene. cu anumite particularităţi moldovenei. care se deosebeau de limba vorbită din nordul Munteniei şi din sud-estul Ardealului. care au circulat în copii. supunîndu-le unei serioase revizuiri lingvistice prin înlocuirea tuturor elementelor fonetice şi lexicale. a tipăriturilor lui Coresi. După cum conchid mai mulţi cercetători al limbii române. Cărţile lui Coresi au pătruns şi în Moldova. Vom exemplifica această afirmaţie prin compararea psalmului 19 în versiunea Psaltirii Hurmuzachi şi a Psaltirii Şcheiene. păstrată în arhivele Bistriţei. Evangheliarul din 1561 a fost copiat în Ţara Românească de Radu din Munceşti (Teleorman) în 1574. ce aparţine unui tînăr captiv şi trimisă părinţilor săi din Moldova. Iar în continuare vom reproduce un pasaj dintr-o scrisoare particulară. limba unor documente sau scrisori româneşti din secolul al XVI-lea este simplă şi uzuală. astfel încît o parte din aceste texte poate fi luată în consideraţie pentru studiul limbii române literare din secolul al XVI-lea. Caracteristicile generale ale primelor texte româneşti Faţă de limba greoaie. Psaltirea Şcheiană Audzi-te Domnul în dzi de grije. apără- Psaltirea Hurmuzachi Ascultă-te Domnul în dzi de grije. a tipăriturilor de la Sibiu şi. după cum o dovedesc muntenismele din scrierile lui Varlaam şi Dosoftei. În aceste texte. într-o limbă curgătoare. Coresi a avut la îndemînă manuscrisele maramureşene.Textele tipărite în a doua jumătate a secolului de Coresi şi ucenicii săi nu cunosc rotacismul. Limba literară. Limba primelor traduceri româneşti de cărţi religioase este greu de înţeles de un cititor din zilele noastre fără ajutorul unui glosar sau al unui tratat de gramatică istorică a limbii române. bazele pe care le-a dezvoltat limba literară. fără a se preocupa dacă frazele au înţeles în limba română. a făcut ca tipăriturile sale să fie înţelese de un cerc cît mai larg de cititori şi să constituie. El a tradus doar unele din copiile tipărite. găsim deseori o expunere clară. Coresi şi ucenicii săi. scu- 142 . totodată. uneori. se impune în Moldova din secolul al XVII-lea prin scrierile cronicarilor moldoveni. Astfel. în afară de unele stereotipuri la începutul şi sfîrşitul Scrisorii lui Neacşu. “Siluirea” sintaxei româneşti o constatăm la tot pasul şi ea formează o trăsătură caracteristică a textelor din această perioadă.

de niu m-au pierdut. toate arsele tale grase fie. Deci m-au prinsu nişte saşi. Daţi-vă Domnului după înrima ta şi tot Deie-ti Domnul după înrema ta şi tot sfatul tău împlu. dăruiască-ţi după dorinţa inimii tale şi toate cîte ţi-ai pus în minte să le împlinească. şi dup-aceea vă dau de ştire că simtul viu pînă acmu. nu-s pierit. şi aceia pre cai. Pomenit-au toată jratva ta şi toate arsele Pomeneaşte toată cumăndarea ta şi tale grase-i fie. şi am făcut o barbă pănă la brîu. Unii se bizuiesc pe carele de război. cînd au bătut Mihai vodă război cu ungorie. Şi îmbătrînesc. sveatul tău împle. Hristosul său. dacă tropul meu ar putea rezista încă să ies în ţară că iu mor de dorol vostru. Acmu cunoscui că au scos Domnulu HrisŞi acum cunoscu că spăsit-au Domnul tosulu său. Aducă-şi aminte de toate prinoasele tale şi arderea de tot a ta să-i fie prea plăcută. deci a vrut să mă taie. audzi-l-va de in ceriu svatul tău. Bucurămu-ne de ispăşenia ta şi în numeBucurămu-nă de spăsenia ta şi în nule Domnului Dumnedzeului nostru mări-nemele Domnului Dumnedzeului nostru vom.ti-te numele Domnullui a lui Iacob. Ei au cerut 300 taleri. numele Dumnezeului lui Iacob să te ocrotească. Şi să vă afle aiastă scrisoare a mea sănătoşi pre dumneavoastră. Sionu apără-te. Ceşti în roate. ce amu scăpat de la Bălgrad. Împlu Domnului toată cererea ta. Deci iară mă rog domnilor vostre să no mă zăboviţi părăsit aici. eu m-am rugatu şi am spus că simt fecior Mogîldei. Psaltirea contemporană Domnul să te audă în ziua de restrişte. Acum cunosc că Domnul a izbăvit pe unsul său şi. Aceste pre căruţe. din cerurile sale sfinte. Eu am spus că m-au prinsu Mihai vodă de la Hotin şi m-au dus în Ţara Iungurească. i-a răspuns prin faptele mîntuitoare ale dreptei sale. aude el din cer sfîntul în puterea scoateriei dereptăţii lui. său întru sie spăsenie dereapta lui. 143 . alţii pe caii lor. ce să mă scoteţi. Şi iu amo spos către Andriiaş că simtu nepot de frate de soflet giorat în besearecă. Scrisoarea captivului Cocrişel părinţilor săi Scriu închinăciune şi moltă sănătate părinţilor mei Spiridon şi maicei mele Constdandeei. măcar numai d-aş presi cu tropul. Împlă Domnul toată cererea ta. şi ceia călări. Trimite-ţi ţie ajutor din sfîntul său lăcaş şi din Sion să-ţi fie de sprijin. Deci mă rog domnilor vostre ca lui Dumnedzeu den ceriu să nefoiţi să mă scoteţi în ţară creştină şi să nefoiţi să daţi ştire părintelui miu Mogăldei vornicoloi că au dzacu în temniţă de mă mănîncă liutul şi păduchie. amin. Deci iu am trimes saşi de m-au cerşit. Să tresăltăm de bucurie pentru ajutorul de care am avut parte şi întru numele Dumnezeului nostru să desfăşurăm flamura noastră. Tremease-ti agiutoriu de la svîntul de SiTremease-ţi agiutoriu de sfîntu şi din on sprejeni-te. te numele Dzeului lui Iacob. mări-mu-n . iară Andriiaş m-au scos dereptu 100 taleri şi m-au adus la Bistriţa. Domnul să împlinească toate cererile tale. o gospodi.

care începe să fie atestat în sec. e în loc de ea: (mîna) me. jos 8.Feciorul vostru Cocrişel. la Spiridon. caracterizate prin puternice trăsături dialectale. semnalăm prezenţa în traducerile rotacizate efectuate în nordul Ardealului şi în Maramureş a unor cuvinte care nu au circulaţie în sudul Ardealului şi în Ţara Românească.): cîine 5. c) acte şi scrisori particulare. tu spuni 10. şi simtu nomai c-o cămeşă. ea analogic în seamă 2. 6. sudul Ardealului 1. vreunul laţure mereit năsip prag 144 . va hi 7. rrădăcină Ţara Românească. n palatalizat păstrat: cuvinios. păstrarea lui n neatins: bunătate 9. palatalizarea oclusivelor labiale şi a fricativelor labiodentale: hier. şi anume. Pentru a fi înţelese şi în aceste zone. nordul Ardealului 1. r vibrant: urrăciune. z şi j: zice. Coresi şi ucenicii săi le-au înlocuit cu termeni care se foloseau în provincia lor. a în loc de ă (cadzu) 4. Limba literară din secolul al XVI-lea e reprezentată prin următoarele texte: a) traduceri religioase din slavonă sau maghiară. cu o limbă mai apropiată de cea din zilele noastre. traduceri maramureşene. La părintele miu. n palatalizat: cuvios. Să comparăm Codicele Voroneţean de biu cinrescuşi (cinescuşi ) pletituri văruit ariră (arină) spiţă cu versiunea Apostolului lui Coresi pînă la destul fieşcarele. Trăsăturile fonetice dialectale ale textelor acestei perioade sunt următoarele: Maramureş. îi din legitatea a+n+voc. b) tipăriturile lui Coresi. 3.(cons. dz şi gi păstraţi: dzice. i după dz (dzic) 3. r normal În domeniul vocabularului.XVII 7. tu spui 10. î după dz (dzîc). fenomenul rotacismului: bunrătate 9. ă păstrat (cădzu) 4. a etimologic păstrat în samă 2. diftongul ea final păstrat: mîna mea. gios 8. (vei) vede 6. î din legitatea a+n+voc(cons): cîne 5. lipsa acestui fenomen.

E l e m e n t e s l a v e: a besădui (<besedovati) – a vorbi. urăciune (< orationem) – urare. jale. port. săblaznă (< sublaznu) – greşeală. mărit (<maritus) – mire. transplantînd în traducerile lor o serie de termeni greceşti. a săruta "a saluta". cislă (< cislo) – număr. a spărţi (expartire) – a despărţi. a deşidera (<desiderare) – a dori. vidic (< videk) – regiune. clevetă (< kleveta) – calomnie. găvoazde (< gvozdi) cuie. de biu (< bio) – din belşug. chelşug "avere". gadină (< gadinu) – fiară. fămeie "familie". auă (< uva) – strugure. deală (< delo) – lucru.de toate jigărăile. a glăsi (< golosovati) – a a glăsui. binecuvîntare. bezaconie "nelegiuire". hrăborie (< hrabru) – vitejie. spaimă. scîrbă. a rosti. stepenă (< stepeni) – treaptă. pripec (< pripek) – arşiţă. pentru care nu aveau termeni echivalenţi în vechea bulgară. a împuta (< imputare) – a învinui. băsău (< bosszu) – mînie. neam străin". Şi traducătorii textelor slave de la sfîrşitul secolului al IX-lea au procedat la fel. suflet". limbă "popor. Mai trebuie semnalat că o serie de cuvinte din traducerile secolului al XVI-lea au un sens diferit de cel obişnuit astăzi. dispărute azi din limbă. arbure (< arborem) – pom. sminteală. Elemente l a t i n e : acicea (< eccum hicce) – adv. bănat (< banat) – necaz. dihanie "duh. Unele cuvinte citate mai sus sînt cunoscute astăzi în Ardeal şi Banat. asin (< asinus) – măgar . împreună cu elementele slave şi maghiare. a hliipi (< hlipati) – a se văita. a pofti. O mare parte din cuvintele enumerate mai sus mu figurează în scrisorile particulare. Lipsesc în special cuvintele slave introduse de traducători în textele luate din originalele slavone pe care le aveau la îndemînă. dau traducerilor de cărţi religioase din secolul al XVI-lea un colorit specific. păr unde 145 . înainte. a oteşi (< uteşiti) – a mîngîia. aci. Iată cîteva exemple: a apăra "a opri". Traducerile sînt împresurate de cuvinte luate din textele slave sau maghiare. Elementele latine. mişel "sărac". în lipsa termenului românesc corespunzător. Iată cîteva cuvinte extrase din scrisorile particulare provenite în cea mai mare parte din Moldova şi adresate primarului de Bistriţa: bolgariu "piele rusească". Elemente m a g h i a r e : Şi şarpele era mai alnic (< alnok) – şiret . urgie. lucoare (< lucurem) – lumină. ainte (<ab ante) – adv. a gotovi (< gotoviti) – a pregăti. a via (<vivere) – a trăi. bezaconic (< bezaconiku) – nelegiuit. a şerbi (servire) – a sluji. temoare (< timorem) – teamă. nemzet (< namzet) – popor. grobnic (< grobniku) – giulgiu. a deştinge (<descendere) – a coborî. a reproşa. a se ucloni (< uklonitisea) – a se abate etc. iuboste (< luiby) – dragoste.gerure (genune) mită valure vamă Vocabularul traducerilor e diferit de cel al textelor netraduse. greaţă "greutate". jelanie "dorinţă". pristanişte (< pristanişte) – liman. silă "putere".

Alteori se întrebuinţează chiar modelul slav: i pan Simion. străjar "grănicer". feţii tale roagă-se bogaţii oamerilor. os: pănos "acoperit cu pene". construirea unor verbe cu dativul. nis: mizerernic "milos". ime: necurăţime "necurăţenie. eu şoltuzul şi 12 părgari ot tîrgul Suceavei Textele din secolul al XVI-lea cuprind o serie de cuvinte derivate cu sufixe. Astăzi aceste formaţii sînt neobişnuite. lipsa lui pre ca morf al complementului direct: ce purtai ca un berbec (pre) Iosif. inţă : întîinţă "întîietate". S I N T A X A traducerilor româneşti este uneori nefirească. Textele netraduse nu cuprind astfel de construcţii influenţa slavă se exercită însă şi în aceste texte. care imită textul slavon cu prepoziţia ot. mai ales. în construcţiile de tipul birăul de Bistriţă. eală: odihneală "odihnire". bucuraţi-vă lui Dumnedzeu. rugai (pre) Pavelu. părcălab ot Bistriţă. apără-te numele Dzeului lui Iacob – uslîşi-te Gospodi v deni peciali. întrebuinţarea formelor accentuate în locul celor neaccentuate: dau lui blagoslovenie în veacul veacului. ordinea cuvintelor imită originalul: Audzi-te Domnul în dzi de grije. 146 .vom custa "cît vom trăi" de-aş presi co tropol "de-aş rezista cu trupul". aşezarea nefirească a adjectivului demonstrativ după nume: pasă cătră oamenii mei aceştia. tar "marfă. pentru că imită în mod servil sintaxa originalului slav sau maghiar. zaşcititu-te imea Boga Iakovle. lipsa pronumelui aton: (îti) dărui ţie . ură: călcătură "urmă": oniu: vulponiu "vulpoi". şi mai tîrziu. ca în versiunea slavă: Domnul bătu-şi joc lor. dintre care unele sînt cunoscute şi în secolul al XVII-lea. ciune: fericăciune "fericire". Bunăoară: ame: mişelame "sărăcime". Printre calculele sintactice menţionăm: • • • • • • • întrebuinţarea pleonastică a pronumelui de persoana a treia: să ştii că Domnul elu e dzeul nostru. ătate: bogătate "bogăţie".

pe. Banatul. -ăi: popei. Luchii. În domeniul f o n e t i c i i. spui – spuniu. pe cînd în Moldova şi în nordul Ardealului î a fost conservat (mîne). Este esenţial să observăm în aceste caracteristici fonetice viitoare structură a limbii române literare contemporane. disimilarea lui r din pentru. fetii.cuvinios. 2. al XVI-lea. z ( în jos. 147 . care dovedeşte o influenţă savantă. vechile forme de G. fonetismul cu o în român. în -eei . la numele feminine. pre în pentru. pe lîngă formele de G. Nordul Ardealului – Maramureş. substantivul mărule (mănule) apare şi cu forma contemporană mînă. slugă este de genul feminin. în sec. fonetismele din Ţara Românească j. -că. Printre formele gramaticale ale textelor sec. dulce-dăriure (blagodarenie) etc. În privinţa răspîndirii teritoriale a graiurilor româneşti. ii: fetei. -oriu ale numelor masculine şi feminine apar şi fără i: făcătoriu – făcător.-D. bunăfacere (blagodejanie). Lucăi. ca şi în zilele noastre. n palatalizat trecut la i: cuvios . dzi).-D. norod (<nărod). alături de fonetismul cu u (rumîn). dz (gios. Printre particularităţile f o n e t i c e ale limbii literare din secolul al XVI-lea.Traducerile din slavoneşte cuprind cuvinte compuse după modelele slave corespunzătoare. pîine) într-o parte a domeniului daco-român. şi anume: lege-călcare (zaconoprestuplenie). Lucăei ) sunt înlocuite cu formele în –ei. apar şi formele evoluare în -ei. iape. apropierea de latinescul romanus. avem de relevat: • • • prezenţa rotacismului. Ţara Românească şi sudul Ardealului. opus lui gi. urmat în silaba următoare de e: leage. ţiitoriu – ţiitor. ht trecut la ft: pohtă – poftă.. muiare > lege iepe muiere. constatăm că repartizarea lor e la fel ca în zilele noastre. inimă (<înimă). inel (<înel). trecere lui e la i : nici (<neci). asimilarea vocalică în ridica (<rădica). avem de menţionat în textele din secolul al XVI-lea: • • • • • • • • • • • monoftongarea lui ea şi trecerea lui ia la ie. ele grupîndu-se în următoarele unităţi: 1. Moldova. în -(e)ei la substantivele masculine terminate în –a. surorii.gă (popeei. 3. XVI menţionăm mai ales: terminaţiile în -arui. care dă un aspect caracteristic limbii textelor maramureşene. prezenţa diftongului îi (mîine. zi).

Şi-mi răspunsă îngerul şi-mi dzise: caută în giosu. verbul a vrea are şi formele vom. aşa dzicea: dă mie. Şi venea îngerul Domnului spre ei şi zise lor: auzi şi ascultă Dumnezeu rugăciunea voastră şi e să nască o feciorea dintre voi. Şi căutai şi vădzui faptele lui ce-u făcutu în numele lui Dumnedzeu. e [=şi] boiereasa [= soţia] lui chema-o Polfîia. seţi. veţi. şi vadzui că în fapte bune cu săvîrşitu şi s-au făcutu odihniale sufletului său. P. în ce chipu iasu din această lume.” 148 .Haşdeu pe la 1580: "Într-acelea zile era un om într-acea cetate creştin dulce şi curat. de a imita mai puţin frazeologia originalului slavonesc şi a folosi cuvinte cunoscute pe o rază teritorială mai întinsă. sîntem. Comparînd limba tipăriturilor lui Coresi cu cea a traducerilor maramureşene. şi ruga-se întru ascunsu cătră domnul. şi dă noao plod să fie şi să se nască dentre noi feciorel sau fecioriţă. publicată de B. şi vădzui u[n] omu murindu. sînt. să fie numele ei Sfînta Vineri. şi fu viaţa lor şi lăcuiră ei 35 de ai [=ani] fără de feciori. direpţiloru şi a păcătoşiloru. de dativ şi acuzativ plural a pronumelui personal ne. Haşdeu: „Şi dzise îngerul cela ce mă purta: acolo este măria şi iubirea oamenilor ceea deşartă. E [= şi] cel om chema-l Agaton. sînteţi. Şi ruga-se ei întru ascunsu în tot ceasul. Şi-mi dzise îngerul: acela iaste di dreptu. Şi vădzuiu un nuoru [=nor] de focu prespre [peste] totu pămîntul." Al doilea text este un fragment din Apocalipsul Apostolului Pavel. pentru că are la bază graiul din regiunea Tîrgovişte-Braşov. am constatăm un progres la Coresi. din latinescul nos. care se va impune ca limbă literară în Muntenia. şi zişu [=zisei] ce iaste. alături de formele nai vechi sem. Este într-adevăr un progres de a nu vorbi cu rotacism. Şi căuta în giosu pre pămîntu. de a întrebuinţa forme mai simple în morfologie. doamne. Eu plînşu [=plînsei] şi zişu [=zisei] cătră îngeru: voi să văzu sufletele oamenilor. vor. dar şi vrem. publicat. a cărui limbă are un caracter mai puţin arhaic. refăcută după te. vos). la indicativul prezent al verbului a fi sînt înregistrate şi forme recente. provenit din nă (fonetism normal. Limba traducerilor maramureşene e mai regională şi mai apropiată de originalele în limba slavonă. de asemenea. caută şi spre noi. ca sînt. Hristoase împărate. vreţi vreau. de B. Vom reproduce cîteva pasaje din două texte cu o mare circulaţie în secolul al XVI-lea primul text este Legenda Sfintei Vineri. acela? Şi-mi dzise îngerul: acela nuor de focu iaste a oamenilor nebuni. este. noi da-l am sfinţiei tale cu toată partea ei. eşti.P. este mai apropiată de noi. în toată viaţa sa ceia ce-u vişu [=trăit] pre pămîntu: şi toate faptele sta înainte lui în acela ceas. ceia ce se mestecă şi să împreună cu rugăciunea perinţilor.• • • înregistrăm forma analogică.

ind. lipsa lui pre pentru construirea acuzativului: e boiereasa lui chema-o [ =pre boiereasa] lui. ca şi noi. Derept aceaia şi noi. da-l-am [=l-am da]. Aciiaşi [=numaidecît] după scîrbitul [=suferinţe] zilelor acelor. marelui Serafim. să ştiţi că aproape iaste de secerat.Relevăm în aceste texte fraze mai curgătoare decît în traducerile maramureşene. pluralele neutre în – ure: lucrure etc. şi stealele vor cădea din ceriu şi atunce se va ivi semnul fiului omenesc în ceriu. şi cu fire neprecepătoare de toate”. şi unde să [=dacă] veţi afla ceva neisprăvit bine sau greşit. De smochin învăţaţi-vă pildă. cu manifestări de umilinţă. am avut… minte nedestulă şi întunecată. noi ne rugăm să ne milcuim [=rugăm cu umilinţă] fiecărora care-i veţi ceti acicea sau veţi propovedui altora. ceva neisprăvit bine sau greşit. găsim în scrisorile particulare. dar de alt tip. limba lui Coresi e mai evoluată. prez. şi se vor aduna aleşii lui de patru vînture. diaconul. luate din formulare. imitaţia sintaxei slave este totuşi vădită. sau veţi scrie dentru ea ceva. astfel. chema-o. împreună cu preoţii de la beseareca Şcheailor. Iată un pasaj din prefaţa la Cazania a II-a (1581): „Şi cu voia tuturor acestora. să ştiţi că aproape iaste lîngă uşi”. den capetele ceriului pînă la sfîrşitul lor. Iuo [=unde] va amu fi trupul. ce era meşter învăţat într-acest lucru. sînteţi oameni cu inimă de ţărînă etc. 1. şi atunce vor plînge toate rudele [=generaţiile] pămîntului şi vor vedea fiul omenesc vii[n]d în nuorii [=norii] ceriului cu silă [=putere] şi cu slavă multă şi va tremeate îngerii lui cu buciune în glasurile mari. pe lîngă cel din Apostol de mai sus: „Zise domnul ucenicilor lui: Fulgerul ce iase de la răsărit şi se iveaşte pînă la apus. sintaxa lui Coresi este mai liberă. a verbului a fi). În fonetică. de o scoase den cartea sîrbească [=slavonească] pre limba rumînească. noi o deadem [=dădurăm] lu Coresi. iară voi să dereptaţi. Relevăm în acest pasaj stilul cărţilor religioase. notarea cu e a lui i+n: Veneri etc. să nu blăstemaţi. pl. acolo aduna-se-vor vălturii [=vulturii]. În domeniul morfologiei relevăm pe sem [=sîntem] (pers. şi cu voia mitropolitului. de lîngă cetatea Braşovului. Aşa şi voi cînd veţi vedea acealea toate. cînd amu steblele [=ramurile] ei vor fi tinereale şi frunza înfrunzeaşte. Cînd nu este influenţată de originalul slav. aşa va fi şi întru venitul fiului omenesc. derept ce că şi voi înşivă sînteţi oameni cu inimă de ţărînă. C-am avut şi noi minte nedestulă şi întunecată cum doară şi pre voi puteţi socoti. Fraze stereotipe. encliza pronumelui personal neaccentuat: chema-l. iară mintea noastră şi firea doară nu se-au de toate domerit. de micşorare a personalităţii şi întrebuinţarea unor expresii consacrate: greşiţii şi nedostoinicii şi ticăloşii. mintea noastră şi firea doară nu se-au de toate domirit. Că ne-am nevoit ş-am trudit. soarele va întuneca şi luna nu-ş va da lumina ei. greşiţii şi nedostoinicii şi ticăloşii carii ne-am trudit aicea. În ceea ce priveşte fonetica şi morfologia. Reproducem un pasaj din Evangheliar (1560-1561). De exemplu: şi avem nedejde pre domnia voastră să 149 .

marile familii boiereşti realizează averi considerabile şi se constituie în partide.daţi noao a şti de toate. ea face progrese. pînă în secolul al XIX-lea. De asemenea. şi aşijdere ne rugăm domnilor voastre de rîndul lui Tănase etc. Pe plan intern. limba literară va elimina din uz formulele complicate. ce va hi pohta şi treaba domnilor voastre la noi. Prin filiera polonă. În felul acesta. cuvintele regionale şi se va perfecţiona neîncetat. atunci cînd limba literară se apropie de cea populară. nevoi vom să facem prentru voia domnilor voastre. pentru obţinerea puterii de stat. Cu Rusia. Pe plan extern. În ceea ce priveşte relaţiile culturale cu popoarele înconjurătoare. Dezvoltarea limbii române literare în secolele XVII-XVIII Condiţiile de dezvoltare a societăţii româneşti în diferite provincii în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea sînt asemănătoare. puterea domnitorului scade. puterea turcilor însă începe să scadă. Tinerii boieri moldoveni învaţă în coplegiile iezuite şi umaniste din Polonia. mai ales. o dată cu începutul secolului al XVIII-lea. domnitorii români caută în puterea vecină de la Răsărit un sprijin împotriva asupririi turceşti. Îmbunătăţirea limbii literare se realizează anume pornind de la această bază firească. În textele traduse. Influenţa turcească în viaţa societăţii româneşti lasă urme adînci în plan lingvistic. Ţările româneşti se află în plin feudalism. prin mijlocirea căreia pătrunde umanismul latin. creşte amestecul turcilor în viaţa politică şi economică a Ţării Româneşti şi a Moldovei. prin toate mijloacele. Limba literaturii artistice şi stilul individual al fiecărui scriitor pornesc anume de aici. 150 . economică şi culturală a ţării. Secolul al XVII-lea marchează apogeul expansiunii turceşti în Europa. care luptă. Polonia şi Peninsula Balcanică. mai ales. Atît în Ţara Românească. se accentuează orientarea culturii româneşti spre Rusia. se exercită asupra limbii române o puternică influenţă latină. Textele netraduse au o limbă mai apropiată de cea contemporană. limba este greoaie. Dar chiar în secolul al XVI-lea am constatat progrese. un mare ajutor ne-a parvenit din partea Rusiei la întemeierea tipografiilor. deşi în ţările româneşti ea este încă destul de activă. cît şi în Moldova. Prin urmare. se exercită asupra dezvoltării limbii şi culturii Româneşti influenţele rusă şi polonă. În evoluţia sa. pe cînd marea boierime dobîndeşte o însemnătate din ce în ce mai mare în viaţa politică. în domeniul lexicului şi în cel al sintaxei. ţările româneşti au raporturi strînse. uneori de neînţeles. realizate. Acest proces poate fi urmărit în tot cursul evoluţiei limbii române literare pînă la etapa contemporană. Limba literară din secolul al XVI-lea are un aspect diferit. în tipăriturile lui Coresi.

pe lîngă călugării greci. Alexandria). Alături de textele religioase. se reînfiinţează tipografia în Ţara Românească. supremaţia politică şi economică a boierimii pămîntene în Ţara Românească şi în Moldova. Cu toate că. precum şi texte juridice. care a intrat în legătură cu Matei Basarab şi cu Vasile Lupu. au determinat înlocuirea treptată a slavonei cu româna în administraţia de stat. ia fiinţă. Academia domnească. mai ales. În această epocă. Vasile Lupu întemeează colegiul Trei Ierarhi. din iniţiativa lui Şerban Cantacuzino. în prefaţa la Întrebare creştinească (1559). diaconul Coresi. Traducerea cărţilor liturgice în limba română (din slavonă. Astfel. dezvoltarea unei culturi în limba poporului. În toate aceste şcoli. primele traduceri de cărţi religioase în limba română n-au reuşit să introducă limba poporului în biserică. Petru Movilă. oficial. încep să se manifeste preocupările teoretice ale cărturarilor români pentru unele probleme ale limbii române. exprimase. Milescu şi D. În Moldova. necesitatea introducerii limbii române în biserică.Influenţa grecească e puternică în secolul al XVII-lea şi ajunge la apogeu în cursul secolului următor. Apar cărţi în slavonă. cea 151 . ca Sevastos Kymenytes. în chiliile mănăstirii Sfîntul Sava. Un mare centru de răspîndire a culturii greceşti şi latine este şcoala patriarhiei din Constantinopol. Pravilele lui Vasile Lupu şi Matei Basarab. Împuţinarea traducătorilor de limbă slavonă. Primele teoretizări s-au dezvoltat în strînsă legătură cu procesul introducerii limbii române în biserică şi cu interesul cronicarilor pentru demonstrarea originii romane a poporului român şi a originii latine a limbii noastre. viaţa culturală din ţările româneşti se înviorează. N. În această epocă se dezvoltă şi învăţămîntul. printre alţii. declinul culturii slavone. Lucrul acesta a fost posibil datorită sprijinului acordat de mitropolitul Kievului. vestiţi profesori. ele au constituit o dovadă pentru români că şi limba lor poate fi limbă liturgică şi i-au stimulat pe cărturarii din generaţiile următoare să realizeze traduceri mai apropiate de limba vorbită a poporului. ca de exemplu: problema regionalismelor. În Ţara Românească. iar în 1641 se întemeiază prima tipografie în Moldova. În 1635. procesul nu poate fi considerat ca încheiat decît la începutul secolului al XIX-lea. Un fapt important în dezvoltarea culturii din secolul al XVII-lea este întemeierea în ţările româneşti a unor tipografii. călugării iezuiţi înfiinţează primele şcoli cu limba de predare latină la Iaşi. cît şi în legătură cu primele manifestări ale conştiinţei unităţii poporului român. apar cărţi populare (Floarea darurilor. vin în ţările româneşti. unde îşi fac studiile. Cotnari şi Galaţi. limba română se introduce în biserica ortodoxă în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea.a. încă în secolul al XVI-lea. greacă şi română. Cantemir. Teodor din Trapezunt ş. greaca sau slavona. Chiar dacă. greacă. maghiară) a pus în faţa traducătorilor numeroase probleme ale limbii literare. limbile de predare erau latina. prin imperfecţiunile lor. precum şi alţi factori. În această epocă. în biserică şi în literatura scrisă. În 1641. În general.

ce la zicem latini: pîine. a normelor etc. vorbind despre munteni şi moldoveni.. găină. Gr. a rămas uluit de asemănarea dintre limba latină şi cea română. cum s-au pomenit mai sus. cîţi se află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal. În Predoslovia descălecării a Ţării Moldovei. în acest sens. încă în prefaţa către citito. Pornind de la preocupări de felul acesta. 1643). cu o intuiţie surprinzătoare. pe care ei le-au rezolvat. din ce izvor şi seminţe sînt lăcuitorii Ţării noastre Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti. Miron Costin în De neamul moldovenilor – prima scriere românească consacrată exclusiv problemei originii românilor – subliniază. de la un loc sînt cu moldovenii şi toţi de la Rîm se trag”. În altă parte a lucrării. aşa cum sînt ele dezbătute mai ales de cronicari. au pătruns cuvinte din alte limbi („aşijderea şi limba noastră din multe limbi iaste adunată şi ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur”). iar capitolul Pentru Ţara Ungurească de Jos şi Ardealul de Sus zice: „românii. unii cărturari au consideratcă este util să-şi exprime în scris părerile şi să le popularizeze. ei zic gallina. Originea comună şi unitatea poporului român sînt afirmate mai categoric şi în alte capitole ale cronicii. adesea. femina. în care urma să arate că în româneşte „pînă astăzi sînt cuvintele unele latineşti. iar altele italieneşti”. 1646). datorită contactului cu popoarele învecinate. carne. ei zic caro. 152 . al nostru.Ureche afirmă că „s-au tras de la un izvor”. iar Pravila lui Vasile Lupu . părinte. Varlaam se adresează în cartea sa către „toată seminţia românească”. În Letopiseţul Ţării Moldovei.a neologismelor. El afirmă apoi descendenţa romană a poporului român („de la Rîm ne tragem”) şi face chiar unele apropieri etimologice între cuvinte româneşti şi latine („de la rîmleni. pater. Grigore Ureche. în care constată că în română. care îşi făcuse studiile la un colegiu umanist din Polonia. Cea de-a doua bază importantă pe care se întemeiază acum unele consideraţii cu privire la limba română literară o constituie problemele originii poporului român şi a limbii române şi problema unităţii poporului român.Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeţe (Iaşi. că toţi un neam şi odată descălecaţi sînt”. ei zic panis. După. cronicarul moldovean are un capitol Pentru limba noastră moldovenească. toate cuvintele leam înţelege”). să scot lumii la vedere felul neamului. mulier. fămeia. că de-am socoti pre amăruntu. chiar titlurile unor cărţi. Cazania mitropolitului Varlaam poartă titlul Carte românească de învăţătură (Iaşi. Conştiinţa unităţii poporului român este vie la aproape toţi cărturarii epocii vechi. muiarea. autorul trimite la „capul [=capitolul] de [=despre] graiul acestor ţări”. Sînt semnificative. formulare care va fi reluată de mitropolitul Dosoftei în prefaţa Liturghiei traduse din greacă şi tipărite la Iaşi în 1679. noster şi altile multe din limba latinească. şi la Maramureş.r unitatea şi originea comună a poporului român: „Biruit-au gîndul să mă apuc de această trudă.

prin „amestecătura” populaţiei romanice cu populaţiile vecine. 153 . Cantemir consacră un capitol limbii române vorbite în Moldova (Despre limba moldovenilor). în centrul atenţiei scriitorului a fost. După ce discută părerile referitoare la originea limbii române şi menţionează unele împrumuturi din limbile popoarelor învecinate. cronicarul neapucînd să scrie capitolul în care intenţiona să argumenteze. pădure. Miron Costin dă o listă de 87 de etimoane. această operă a rămas neterminată. Asupra caracterului latin al limbii române insistă Miron Costin şi într-o altă scriere a sa: Istoria în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească. transmitto – trimit. scribo – scriu). hadarag etc. adunate şi publicate cu traduceri şi adnotaţiuni. Ideea originii comune şi a unităţii poporului român apare în mod explicit şi în Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor al lui Dimitrie Cantemir. tot o limbă fiind. pe lîngă multe derivaţii juste (oculus – ochiul. şi problema originii comune a unităţii de neam şi de limbă a poporului român. De asemenea. încă între dînşii mult să osăbesc…”. originea romanică a poporului român („toţi aceştia dintr-o fîntînă au izvorît şi cură”). cuvinte ca: stejar. occido – ucid. tot un neam. Chestiunea latinităţii limbii este însă dezbătură mai pe larg într-o altă lucrare a lui Miron Costin. După ce arată că „întreaga temelie a vorbirii şi pînă astăzi se ţine pe limba latină”. cu ajutorul elementelor de limbă. Demnă de relevat este şi ideea cronicarului muntean despre caracterul dinamic al faptelor linguale. 1895. precar – priesc). ci toate. redactată În limba polonă: Chronika ziem moldawskich z muntanskich [=Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei]. între care. nici feliurile limbilor în mii de ani tot acelea neschimbate şi nemutate pot sta. în aceeaşi cronică. autorul se opreşte asupra elementelor autohtone.cum se ştie. în curgere şi în mutări sînt zidite”. Bucureşti. fără a reuşi însă să dea exemple adecvate (se amintesc. pe cînd pădure e de origine latină (< paludem). Că nimic supt soare iaste stătătoriu. între elementele autohtone. păstrată într-un manuscris descoperit şi publicat de Ion Bogdan în Cronice inedite atingătoare de istoria românilor. În lucrarea cu caracter monografic Descriptio Moldaviae. Deosebirile de grai dintre diversele grupuri de români se explică. D. operă în care istoricul de rară erudiţie urmărea trecutul întregului popor român. despre limbă ca fenomen social în continuă schimbare: „…nici un rod osăbit de oameni în veci poate rămînea în lume. moldovenii şi ceştia de ţara aceasta. stolnicul Constantin Cantacuzino exprimă ideea unităţii românilor din diferite provincii („rumînii den Ardeal. după Constantin Cantacuzino. întîlnim şi unele aproximaţii etimologice greşite (postulo – poftesc. După cum se ştie însă. ceea ce a contribuit la „amestecarea” cu alte limbi. iar heleşteu e de origine maghiară. heleşteu). de rînd cu hîrdău. cîte sînt. În Istoria Ţării Rumîneşti întru care să cuprinde numele ei cel dintîi şi cine au fost lăcuitorii ei atunci. dudău. numai cuvîntul stejar este de origine geto-dacică. originea romană a poporului român.

Descendenţa romană a poporului român este menţionată şi de alţi cărturari români din epoca veche (Chesarie. m iniţial în ng. se referă la vocabular (îmbogăţirea cu neologisme. În vederea realizării acestei sarcini. fără să adîncească însă aspectele acestui proces complex: „Limba cea mai curată este în mijlocul Moldovei. ca giur. acela (< hic). Ţara Românească şi Moldova. cu z polonez sau j francez. În Predoslovia cătră cetitori a Noului testament. el preconizează drept criteriu de selecţionare a materialului lexical valoarea circulatorie a cuvintelor 154 . fenomen pe care-l considera specific vorbirii femeilor moldovence („şi femeile moldovence au o pronunţare deosebită de a bărbaţilor. Acestea sînt coordonatele principale pe care se dezvoltă concepţia unor cărturari ai epocii vechi cu privire la problemele limbii literare. tratarea regionalismelor. locuitorii acelui ţinut ajung. căci schimbă silabele bi şi vi în ghi. în măsura în care au fost exprimate. Cantemir. Simion Ştefan exprimă în mod categoric necesitatea creării unei limbi literare unice. muntenii – ahăla. ca şoarecele. la fonetică şi morfologie (opoziţii dialectale). mai culţi”. şi de aceea chiar astfel de oameni se zic. la diferenţa dintre limba vorbită şi cea scrisă. Dacă vreun bărbat s-a deprins odată cu acea pronunţare. ca mie (< mihi) . vorbind de graiurile subdialectului moldovenesc. piatră (< petra) – chiatră.Sînt interesante părerile sale în legătură cu palatalizarea labialelor. D. de obicei. în prefaţa Mineului de ianuarie. acmu (< nunc). la rolul culturii în dezvoltarea limbii literare. muntenii – Dumnezeu. Conştient de unitatea românilor din Transilvania.). În acelaşi capitol.nghie etc. tipărit la Bălgrad (Alba-Iulia). de obicei în rîs. pi în chi: pizmă „invidia” – chizmă. domnitorul moldovean avea vie conştiinţa deosebirilor dialectale dintre graiul moldovenesc şi cel muntenesc. Dumnedzeu (> deus). totuşi pronunţarea lor este mai aspră. Primul cărturar român care acordă o atenţie specială problemelor limbii literare este Simion Ştefan. muntenii . în prezenţa continuă a curţii domnului. episcopul Rîmnicului. la necesitatea unificării limbii literare. precum şi de deosebirile regionale existente („Rumînii nu grăiescu în toate ţările într-un chip”). vie (< vinea) – ghie. pe care toate. le omit”). în 1648. fecior de babă (< filii vetulae)”).acuma. („Locuitorii din Muntenia şi Transilvania au aceeaşi limbă ca şi moldovenii. Simion Ştefan ia în discuţie cîteva dintre chestiunile fundamentale ale exprimării literare. tipărit la Rîmnic în 1779). Au chiar un număr de cuvinte necunoscute moldovenilor. de unii greu de pronunţat. atinge şi problema marilor centre culturale în evoluţia limbii comune în general şi a limbii literare în special. ca bine (< bene) – ghine. munteanul zice jur. accesibilitatea vocabularului etc. cînd scriu. alegerea cuvintelor. Ideile lor. greu de tot se poate dezbăra de ea şi. se trădează totdeauna cu gura lui că a stat prea mult la sînul maică-sa. fiindcă. De asemenea. împrejurul Iaşilor.

carele nu să ştiu rumâneaşte ce sînt. iară să [=dacă] nu vor înţeleage toţ(i). că banii aceia sînt buni în toate ţările. care unele nici la lexicoane nu să află. În efectuarea traducerii sale. Iară noi le-am lăsat cum au fost în izvodul grecescu. mai ales. şi pietri scumpe. aşa şi ai noştri le-au lăsat precum să citesc la cea elinească”). alături de alţii. Merită să fie reţinută mărturisirea lui Simion Ştefan în ceea ce priveşte strădania depusă în vederea elaborării unui text care să fie accesibil unei mase cît mai largi de cititori („Noi derept aceea ne-am silit. o am făcut şi pentru lipsa dascălilor – cum am zis – ce nu sînt întru ticălos norodul nostru şi pentru neobiciaiul besericii noastre. nice am cutezat. săvăi că şi pentru scurta limba noastră ce iaste. noi încă le-am lăsat greceaşte. văzînd că alte limbi încă le ţin aşea. că vedem că unele cuvinte unii le-au izvodit într-un chip. că nu a îndrăznit să transpună toată slujba liturghiei în limba română şi pentru motivul că limba noastră este „scurtă”. Cărturarul Radu Greceanu. şi de veşminte. precum aceia. În legătură cu opera destul de anevoioasă de traducere a cărţilor religioase în limba română. Astfel. alţii – într-alt chip. să izvodim aşea cum să înţeleagă toţ(i). de nu grăiescu toţ(i) într-un chip”). în 1698. de să şi află şi să înţeleg. Problema este rezolvată pe calea introducerii cuvîntului nou. pentru multe alte pricini ce m-au impus. şi alte multe carele nu să ştiu rumâneaşte ce sînt. din greacă („Şi măcară că la unele cuvinte să fie fost cu nevoie tălmăcitorilor latinilor şi slovenilor. den cît am putut. adică nu are echivalente pentru absolut toţi termenii originalului („Iară Liturghia toată a o prepune pre limba noastră şi a o muta nice am vrut. la îmbogăţirea ei cu neologisme. 1688). cumu-i synagoga şi poblican. nume de oameni şi de leamne. în prefaţa Liturghiei traduse din greacă şi tipărită la Bucureşti în 1680. Simion Ştefan s-a lovit de lipsa în limba română a termenilor necesari redării anumitor noţiuni. pentru că alte limbi încă le-au lăsat aşea”). O atitudine asemănătoare în anumite privinţe cu ce exprimată de Simion Ştefan manifestă Radu Greceanu şi atunci cînd traduce Mineele tipărite de episcopul Mitrofan la Buzău. care a colaborat la definitivarea traducerii Bibliei (Bucureşti. drept mărturisesc. de s-au mestecat cuvintele cu alte limbi. acelea sînt bune carele le înţeleg toţi”). şi gangrena. ce pînă astăzi n-au ţinut”). constată şi el „strîmtarea limbii româneşti”. contribuind însă efectiv. ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumînii printr-alte ţări. a împrumutării lui odată cu noţiunea corespunzătoare din limba din care s-a efectuat traducerea („De aceasta încă vom să ştiţi. 155 . nu-i de vina noastră. Semnalînd insuficienţa lexicului românesc în comparaţie cu acela al limbii greceşti („că sînt cuvinte elineşti şi vorbe dupre locuri. mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti arată. altele.(„cuvintele trebuie să fie ca banii. traducătorii nu o dată îşi exprimă părerile despre posibilităţile expresive ale limbii române în comparaţie cu cele ale altor limbi. aşea şi cuvintele.

Aceste preocupări constituie nişte dovezi incontestabile că atenţia multor cărturari s-a îndreptat tocmai spre cultivarea aspectului celui mai îngrijit al limbii comune. cum există în epoca modernă. este cea mai aleasă. e vădită preocuparea cărturarilor epocii de a se exprima într-o limbă din ce în ce mai îngrijită. dat fiind că aceşti termeni apar în graiul din regiunea respectivă („le-am lăsat aşa după obiciaul cum grăiesc pre aciaste locuri”). tipărit la SasSebeş. Preocupările referitoare la anumite aspecte ale limbii literare apar la noi în activitatea de traducere a cărţilor religioase şi în strînsă legătură cu deşteptarea interesului pentru originea limbii şi a poporului român şi cu formarea conştiinţei unităţii de limbă şi de neam a poporului român. În epoca veche. cît şi pe plan geografic. pe care le-a folosit. Ioan Zoba îşi dă seama că în vorbirea românilor din diverse regiuni există unele nepotriviri. Cu toate că au lipsit factorii diriguitori şi coordonatori ai acestui proces. în 1683. a rădica. de a renunţa la particularităţile dialectale. Radu Greceanu arată că s-a străduit să dea o traducere cît mai pe înţelesul cititorilor („Iară eu am iscodit şi în tot chipul m-am nevoit a nu lăsa nici un cuvînt ca să nu dea întru înţelegerea limbii noastre cei rumâneşti”). forma scrisă a acestei limbi. de a folosi un vocabular „actual”. Cît priveşte aspectul fonetic al acesteia. în stilurile limbii. neşte. deci îmbogăţit şi înnoit sau de a pune în circulaţie cuvinte noi. a nemeri. caracteristica principală a procesului de evoluţie a limbii române literare este tendinţa de impunere treptată a unei norme supradialectale. Să vedem care este structura limbii literare a epocii vechi. el îi avertizează pe cititori că vor întîlni în textul traducerii o serie de termeni regionali. 156 . conservarea lui e în: den. nu pot veni la tălmăcit”). atît în plan vertical. cărturarii români din epoca veche aveau totuşi o noţiune mai mult sau mai puţin vagă referitoare la aspectul cel mai îngrijit al limbii comune a poporului. mai accesibilă şi mai nuanţată. vom observa că se menţin cu valoare de normă următoarele particularităţi: păstrarea vocalei ă: a lăcui. aşa cum apare ea în cărţi. a răsipi. pe care astăzi îl numim limbă literară. Pentru marea majoritate. Totuşi. spre deosebire de cărturarii amintiţi mai sus. hasna – folosul. fără a fi folosit un termen propriu pentru a denumi limba literară şi fără a fi consacrat lucrări speciale dezbaterii problemelor limbii literare. adică în toate provinciile locuite de români. După cum am văzut.iară pentru îngustarea limbii româneşti. alduiala – binecuvîntarea şi altele”. Diferită de poziţia avansată adoptată de Simion Ştefan şi Radu Greceanu apare atitudinea exprimată de popa Ioan Zoba din Vinţ în Cuvîntul cătră cetitori al Sicriului de aur. cum „iaste: în alean – împotrivă.

. următoare nu se află un sunet palatal sau muiat: bat (beat). înnoieşte. să margă.este frecventă. să vinim. Cele mai importante trăsături ale acestora sînt: diftongul ea > e: avea. tinăr etc. varianta literară din Transilvania de nord se apropie de cea moldovenească şi de cea transilvăneană de sud-vest. grăieşte. grăiaşte. purtătoriu). gioc). ia > ie: boier. cu toate acestea. nu numai la scris. îmflă. hiare. apa şi forme noi. e>i în citi. se păstrează vocalele anterioare după labiale (iubesc). din. comune tuturor variantelor literare. Printre acestea menţionăm: ă>i prin asimilare în a ridica.trecerea lui î la u în a umbla. Pe lîngă aceste. Se menţin ca norme fundamentale z şi j în elementele latine (zic. diftongul îi în mîine. j. să răpadă. Structura fonetică a variantei literare muntene suferă puţine schimbări faţă de epoca anterioară. uraşte). dar numai atunci cînd în silaba palatalizarea labiodentalei f în stadiul h: hire. mai ales. sint. î>u sub influenţa lui m: a umbla. a umfla. joc). r (şarpe. - Pierzîndu-şi cea mai caracteristică trăsătură fonetică. singe. priiaten. trecerea lui î la i în cuvinte ca: atita. apar şi inovaţii. în cuvintele care astăzi se ortografiază cu u: împle. mai ales. diftongul ea devine a după ş. . a umple. se menţine şi î. bănăţeană. transilvăneană) păstrează africatele dz şi gi în cuvintele moştenite din latină (dzi.- grafiile cu ia netrecut la ie continuă să fie majoritare: iaste. a nimeri. tăiet. ia > ie. Aceste inovaţii sînt: . mai ales. preluate mai tîrziu de limba literară modernă. respectiv. închiderea lui e neaccentuat: aproapi. băte.. spăriet. în poziţie finală: abie. dreptate. careli. ride. cîine. a după labiale. La sfîrşitul secolului al XVII-lea. ceea ce confirmă presupunerea că forma grafică 0 avea suport şi la rostire. pîine. întîrziet. Structura morfologică păstrează şi în această perioadă numeroase forme vechi şi populare. Se constată o tendinţă de individualizare a principalelor variante de tip nordic. vorovăscu. a umfla. în cronicele muntene. a umplea. rotacismul. îmblă. a risipi. o dată cu deplasarea activităţii tipografice din Oltenia spre centrul Munteniei. piste: e şi ea sînt înlocuiţi cu ă. grijaşte. prieten. apare r muiat în sufixele –ar şi -tor (morariu. majoritatea de provenienţă 157 . dintre. Alături de fonetismele arhaice. nişte. în varianta literară munteană îşi fac loc cîteva inovaţii determinate de contactul limbii scrise cu graiurile din această zonă. Toate variantele literare nordice (moldoveană.sincoparea lui i în drept.

poci. sai etc. feciorul Mihnii -vodă. genitiv-dativul în iei (nopţiei) apare mai rar. talpe. Diverse tipuri de propoziţii sînt introduse prin conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale specifice limbii vechi. izbînde. dintre care unele s-au impus mai tîrziu ca norme unice ale exprimării culte româneşti. encliza particulei şi la pronumele relative: cineşi.dialectală. Bunăoară. Textele epocii mai păstrează unele particularităţi arhaice de tipul dislocărilor sintactice dezordonate (şi ne de greşeale curăţeşte). văz. Brîncoveanului. - verbelor: (eu) auz. Dintre fenomenele morfologice care au încă o frecvenţă în textele din toate provinciile româneşti se numără: pluralul în e la unele substantive feminine şi neutre: amăgele. spuş sînt însă mai rare decît în perioada arhaică. va să-l spînzure. întrebuinţarea auxiliarului au la perfectul compus la pers. precum şi dativul cu la: au dzis la şoltuzul. . la cele nehotărîte: cevaşi. carele. în toate celelalte se generalizează formele iotacizate ale carevaşi şi la cele demonstrative: acestaşi. Complementul direct nu este reluat de pronume atone (pre dînsul (îl) împodobeşte). în schimb. Structura sintactică a textelor acestei perioade.mai mult ca perfectul perifrastic (au fost grăit) şi de viitor format din prezentul indicativ al verbului a avea + infinitivul verbului de conjugat (n-are a se duce). III sg.. ei) au fost. . vocativul masculin în e. greşeala Radului –vodă. de. atunce a spus a tot norodul. la. pronumele relativ care este articulat: carea.formele pre şi supt au încă o largă circulaţie. numele proprii apar articulate: Radul vodă Negru. careşi. cumulul de conjuncţii (şi încă căci că şi de multe ori voievozii). folosirea unei singure negaţii în loc de două (nici ştiu. iar unele prepoziţii sînt întrebuinţate cu valori diferite de cele pe care le au în limba română contemporană. deşi mai păstrează unele trăsături arhaice de tipul dativului adnominal (era nepot lui Traian). acordul în caz al substantivelor în genitiv şi dativ cu atributele şi apoziţiile (starea cetăţii Cameniţii). de la: în mijloc de besearecă. circumstanţiala cauzală se introduce prin pentru 158 . şi plural (el. nici pot face). acordul gramatical după înţeles (căci neamul turcilor sînt mai întălepţ). din pîntecele de la maică-sa. a suferit modificări fundamentale. pămînte. moştenit din latină: oame. sînt mai frecvente formele de genitiv analitic construite cu prepoziţiile a. . carii.condiţionalul perfect construit cu auxiliarul a vrea: n-ar vre scăpa şi formele de perfect simplu arhaic dziş. . cu excepţia variantei bănăţene. spui. cum că introduce completiva directă (măcar că ştim cum că adormirea iaste moarte trecătoare).sînt răspîndite şi formele de viitor construite cu va + conjunctivul prezent: va să vie. cheltuiele.

sau pentru căci n-au avut putere să facă aceia ce pohtea). Principala trăsătură a sintaxei cronicarilor savanţi este preferinţa pentru o topică aparte. cu sintaxa vorbirii populare. apare şi înaintea predicatului: „Şi o au trimis la împărăţie de o au vădzut” (Gr. ce se caracterizează printr-un stil retoric bombastic. construcţiile sintactice greoaie şi neconforme cu structura limbii române. trebuie remarcată şi topica unor părţi de propoziţie care în construcţiile sintactice actuale ocupă alt loc. Costin. Ureche). traducătorii cărţilor bisericeşti au putut evita. prin Antim Ivireanul şi episcopul de la Rîmnic Chesarie. întîlnim aproape toate elementele proprii sintaxei populare. În scrierile cronicarilor mai puţin erudiţi. sintaxa cărţilor bisericeşti cunoaşte prin pana lui Varlaam şi Dosoftei. în bună măsură. ce (ci). Frazele ample.Ureche). O situaţie similară întîlnim şi în topica unor instrumente gramaticale cum sînt: adverbul foarte. alcătuite din propoziţii principale. 159 . adesea incompatibilă cu ordinea cuvintelor în româna populară. "lăsa-o-a oastea turcească la Hotin”. nu mai puţin erudiţi. o metamorfoză remarcabilă. morfem al superlativului absolut. În structura sintactică a textelor laice. iar: "a doua dzi s-au tocmit şi boierii cu Dumitraşco-vodă şi mitropolitul. livresc. întrerupte adesea de maxime şi sentinţe livreşti ori de proverbe şi zicători. Cantemir) s-au străduit să dea sintaxei româneşti o înfăţişare particulară. iar circumstanţialele finale au ca element introductiv conjuncţia de (ascultaţi de vedeţi ce zice fericitul Pavel). dar mai ales. Tot o particularitate a exprimării populare este şi reluarea printr-o formă conjunctă a pronumelui personal: „Şi după ce l-au slobozitu-l turcii să margă la casa-ş şi apropiindu-se de casa-ş. înzorzonat. cu o structură complexă. a sintaxei lui D. se identifică. şi verbele auxiliare din componenţa unor moduri şi timpuri compuse : „…ce foarte un lucru puţin…". numai ce au vădzut că-i arde şi casa-ş” (Gr. În acelaşi sens. complementul direct exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui personal de pers. legate între ele mai ales. De pildă. prin perioade lungi şi întortocheate. Cu toate acestea. D. în bună măsură. şi au iscălit toţi. Ei preferă frazele scurte. şi împăratul" (Gr. constituie o trăsătură specifică. Urmînd modelul vorbirii populare. Ureche). distingem două maniere diferite de exprimare. În timp ce cronicarii savanţi (M. structura sintactică a limbii celorlalţi cărturari români. III-a sg. sintaxa lor dobîndind astfel un caracter elaborat. C. şi i-au făcut toţi scrisori la mînă. Cantemir şi atestă influenţa literaturii bizantine. în primul rînd. cu ajutorul conjuncţiilor coordonatoare şi. pe care le întîlneam atît de frecvent în limba cărţilor traduse din secolul al XVI-lea.căci (dară păcatul încă nu l-au isprăvit cu lucrul. Cantacuzino.

Pentru atingerea acestui scop. lexicul a suferit cele mai importante inovaţii în acest răstimp. Elementele lexicale împrumutate din latină şi greacă privesc mai ales viaţa spirituală. Textele laice au un vocabular incomparabil mai bogat şi mai variat decît cele bisericeşti. Ştefan). aceasta fiind soluţia cea mai potrivită. neştine „cineva”. În cărţile bisericeşti. precum şi altele. Vocabularul cărţilor religioase din această perioadă este mai bogat şi mai variat decît cel pe care l-am întîlnit în scrierile similare din secolul al XVI-lea. pe care s-au străduit să le adapteze la structura fonetică şi morfologică a limbii române. ci şi la calcuri. lexicul literar din această epocă prezintă. Sînt abandonate acum majoritatea slavonismelor puse în circulaţie în textele româneşti din secolul al XVI-lea. Necesitatea de a spori cît mai grabnic posibilităţile de exprimare îi determină pe marii cărturari – aproape fără excepţie poligloţi – să caute cu asiduitate în vorbirea populară şi în limbile pe care le cunoşteau termenii de care aveau nevoie. Explicaţia trebuie căutată în cultura traducătorilor (ne referim la Varlaam. au pus în circulaţie un număr mare de neologisme şi calcuri. Cantemir s-a distins ca cel mai autorizat reformator al lexicului românesc literar. adoptîndu-se. a prepune „a bănui” – toate moştenite din latină. n-au şovăit se creeze cuvinte noi. dar şi în progresul general al limbii române literare. blagocin etc. Cu toate acestea. Ivireanul. Cu toate că în lexicul variantelor literare româneşti 160 . puitoriu de lege „legiuitor” etc. ei au apelat nu numai la împrumuturi lexicale din alte limbi. S. s-au mărginit la moştenirea pe care le-o puneau la îndemînă graiurile populare din provinciile în care trăiau. a blagoslovi. a custa „a trăi”. Dosoftei. În textele bisericeşti mai întîlnim o serie de calcuri sau construcţii calchiate după alte limbi. cum sînt: a cerşi „a cere”. formate pe terenul limbii române sau împrumutate din alte limbi. Se menţin încă numeroase elemente lexicale vechi. Tot în această perioadă consemnăm strădania cărturarilor noştri de a crea o terminologie ştiinţifică românească. voie vegheată „protecţie”. de vreme ce cărţile religioase erau destinate unui public foarte larg. pe care româna modernă nu le-a preluat. de asemenea.Ca şi celelalte compartimente ale limbii. pe cînd cele turceşti se referă la viaţa materială. punînd la contribuţie şi mijloacele interne de îmbogăţire a vocabularului. în schimb. latineşti şi turceşti. fără să ignoreze împrumuturile externe. neomogen din punct de vedere social şi cultural. la cuvinte compuse şi chiar la termeni regionali. un mare număr de neologisme greceşti. adesea. Pe lîngă termenii populari. vocabularul scrierilor bisericeşti cuprinde şi unele arhaisme ori împrumuturi mai vechi din slavonă. menţinute pînă azi în terminologia religioasă a românilor. Dar. Ceilalţi cărturari. Dintre aceste elemente amintim cîţiva termeni împrumutaţi din slavonă pe cale livrească: blagoveştenie. A. la derivare cu sufixe şi prefixe. precum şi unele locuţiuni specifice vechii române de tipul peste fire „extraordinar”. un caracter compozit. a da mulţemită „a mulţumi”. între care D. chiar „clar”. se recurge la mijloace de exprimare proprii vorbirii populare. lucoare „lumină”. Scriitorii savanţi.

interjecţii: aman!. floră: arpagic. filozofie. pătlăgea. precum şi în viaţa social-politică şi culturală. ciulama. omăt. puţine dintre acestea au o circulaţie limitată. trebuia acoperit golul ce se crease prin abandonarea slavonismelor lexicale. meserii: boiangiu. compunere. taman etc. absolut necesară într-un moment cînd începuseră a se scrie şi a se traduce. în primul rînd. a sudui. s-au păstrat pînă astăzi. ghiveci. În aceste condiţii. geam. în moda şi obiceiurile de la curte. liliac. Printre ele menţionăm: arină . magazie. Desigur. harbuz. întrucît au pătruns şi în graiurile populare. ci şi un fond lexical bogat. halva. raft. curechi . şerbet. cazma. cazan. Se impunea crearea unei terminologii ştiinţifice româneşti. matematică. doldora. muşteriu. se referă la: tava etc. fapt care s-a reflectat şi în lexicul limbii literare din această perioadă. hal. Cantacuzino. prin strădania unor învăţaţi (C. a şugui. gramatică. capabil să pună la îndemîna vorbitorilor nu numai o structură fonetică şi gramaticală unitară. tejghea. Înlocuind slavona în funcţiile ei de limbă a culturii. La rîndul lor. în majoritate. pîntece. bre!. era firesc să se încerce îmbogăţirea vocabularului românesc atît prin mijloace interne (derivare. adverbe: abitir. Într-o vreme cînd asupra vieţii noastre social-politice şi culturale se exercita o puternică influenţă orientală. medicină. D. domniile fanariote au determinat unele modificări în structura administrativă a ţărilor române. dulgher. lucrări de fizică. considerate la începutul secolului al XVIII-lea ca arhaice şi nepotrivite pentru textele cu caracter laic. moft. 161 . româna literară trebuia să devină un mijloc de exprimare modern. Paralel însă. Cantemir). pilaf. bostan. În primul rînd. agronomie etc.a. dovleac.pătrund acum numeroase elemente regionale. pingea etc. haz etc. logică. Cuvintele turceşti care. marafet. ceardac. cu neologisme de origine greacă şi turcă. halal! locuinţă: acaret. cafea. glod. harbuz. pită ş. duşumea. buluc. chef. comerţ: chilipir. balama. cearşaf. realizarea acestui deziderat impunea înfrîngerea unor dificultăţi deosebite. ţinterim. cît şi prim mijloace externe (împrumuturi din alte limbi). alimentaţie: baclava. sarma. au pătruns în limba română şi numeroase neologisme de origine latină şi romanică. sentimente şi noţiuni. teanc. termeni abstracţi: belea. Împrumuturile turceşti privesc aproape exclusiv viaţa materială şi cea socială. schimbarea clasei morfologice). ciobotă. care să poată asigura exprimarea corectă a celor mai însemnate idei. era normal ca şi vocabularul limbii literare din ţările române să se îmbogăţească. hatîr. în limba noastră. iaurt. cîntar.

de obicei. termenilor de origine turcă. cînd a atins apogeul. carvasara „birou vamal”. Alţi termeni de origine turcă şi-au schimbat valoarea semantică. mai ales. crailîc. servind la crearea unor cuvinte noi de diferite origini. adverbe şi interjecţii. tantana „alai militar”) – rom. întîmplare neplăcută”. au pătruns în limba română şi cîteva sufixe. deoarece verbele turceşti au terminaţia -mak sau -mek.În epoca fanariotă. cu sufixul –lîc (-lîc) s-au format cîteva substantive cu sens ironic: avocatlîc. ironice sau depreciative: beşleagă (< tc. au fost adoptate sinonime turceşti diferite: bostan (Moldova) – dovleac (Muntenia). După cum am mai menţionat. În această perioadă. elciu „ambasador creştin pe lîngă Poartă” etc. adoptaţi în Principate. „bătrîn ramolit”. care n-au pătruns în vorbirea populară şi au fost abandonaţi încă la începutul secolului al XIX-lea. barmengiu. în timpul domniei grecilor fanarioţi. 162 . Influenţa turcească asupra limbii române a fost limitată în timp şi spaţiu şi a atins numai anumite sfere ale vocabularului. care nu poate fi adaptată sistemului verbal românesc. pehlivan „acrobat”) – rom. „şarlatan. Printre aceştia se numără: agă „căpetenie militară”. cel puţin. artă: melos „cîntec”. savanţi sau istorici. le corespund elemente lexicale maghiare sau germane: catifea / barşon. haraba (Moldova) – chervan (Muntenia). Turcismele au fost acceptate numai de munteni şi moldoveni. adjective. tertip (< tc. tragodie „tragedie”. cu ajutorul sufixului -giu (-ciu) s-au creat substantivele: barcagiu. care s-au încadrat în sistemul derivativ românesc. uneori. mulţi dintre învăţaţii munteni şi moldoveni s-au folosit de greacă pentru a-şi redacta lucrările sau. Iată o serie a cuvintelor greceşti. vivlion „carte”. arendă”.. scandalagiu. limba română a împrumutat din turcă numeroşi termeni oficiali. tertip „plan”) – rom. pentru a completa golurile din vocabularul românesc. escroc”. grecismele se referă la termenii din sfera spirituală. pomanagiu etc. în cele două provincii. Nici un verb de origine turcă n-a pătruns în limba română. dulap / almar.. ciftiric „moşie. în secolul al XVIII-lea. pehlivan (< tc. musicos „muzician”. În varianta literară din Transilvania. Din turca osmanlîie românii au împrumutat numai substantive. dar nici ei n-au avut o atitudine identică faţă de ele. dandana (< tc. „belea. „şiretlic. pentru că. savanlîc. Astfel. beşli-aga „căpitan de beşlii”) – rom. vivliotecă „bibliotecă”. Influenţa neogreacă s-a exercitat. căpătînd în limba literară actuală înţelesuri noi. Odată cu neologismele turceşti. dintre care multe au fost abandonate în secolul următor: ştiinţe şi învăţămînt: agramat „ignorant”. cearşaf / lepedeu. duelgiu. truc”. tutun / duhan. a spudaxi „a-si face studiile”.

monetă. Se înmulţesc şcolile cu predare în limba română. cei mai de seamă reprezentanţi ai curentului novator ce caracterizează această epocă se numără toţi acei cărturari 1 Ov. precum şi în veacul următor. iar prin cîţiva poeţi şi scriitori (Enăchiţă Văcărescu. Influenţa greacă s-a exercitat. Literatura română modernă. cea latină. familie: babac „tată”. epidemie. asupra variantelor literare din Moldova şi Muntenia. senat etc. eterie „revoluţie”. paradă. Iancu Văcărescu. oraş”. milion. milă. scrie Ovid Densuşianu. 1920. în primul rînd franceza şi italiana. administraţie: anaforă „raport adresat Domnului”. totodată. Ceea ce dă caracter deosebit acestei epoci este faptul că toţi care au scris în acest timp au urmărit aceleaşi idei şi au dat un exemplu rar de solidaritate intelectuală”1. zulie „gelozie”. a administra”. a chivernisi „a guverna. Problemele şi evoluţia limbi române în perioada anilor 1780 – 1840 Data care marchează punctul iniţial al perioadei moderne a limbi literare române este anul 1780. şi de multe ori au reuşit. ţaţă „mătuşă”. metafizică. Dinicu Golescu) începe a se închega o literatură cultă în limba naţională. au devenit izvorul cel mai însemnat de modernizare a lexicului românesc. cînd apare la Viena gramatica lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai Elementa lingue dacoromanae sive valachicae. apar în ţările române semne ale modernizării vieţii social-politice şi economice. latina şi limbile romanice. avocat. cînd învăţaţii transilvăneni vin să propage prin scrierile lor convingerile pe care se întemeiază renaşterea noastră de la începutul secolului trecut. Fireşte. pe baza căreia au încercat. „O etapă de regenerare începe pentru întreaga noastră intelectualitate. armistiţie. p.- politică: aftocrat „autocrat”. Între cei dintîi şi. Remarcabilă prin consecinţele ce le va avea şi asupra dezvoltării limbii literare este tendinţa de laicizare a întregii culturi româneşti scrise. Spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea. iarăşi. O serie de elemente latine şi neoromanice au fost introduse şi de cărturarii epocii în discuţie. argument. experienţia. politie „stat. Bucureşti. găsim o serie de neologisme de tipul: activitas. eclipsă. În scrierile lor. 163 . Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821) marchează trecerea spre epoca modernă a istoriei poporului român. coronaţie. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. să lărgească şi să modernizeze vocabularul limbii române literare. pentru că în Transilvania învăţaţii români au apelat la o altă limbă de cultură. providenţia. un rol deosebit de important în această privinţă l-a avut Şcoala ardeleană şi curentul latinist de mai tîrziu.1. Costache Conachi. se editează manuale. calendar. Densuşianu. se traduc lucrări din cele mai diverse ramuri ale ştiinţei.

cum zicea Al. Rosetti. dar mai ales. chiar şi cele care nu vorbeau limbi neolatine. Totodată. Tempea.români din Transilvania care. mai întîi. „haină împrumutată şi rău adaptată limbii române”. Limba română în sec. este o muncă complexă şi anevoioasă. reprezentanţii Şcolii Ardelene şi-au pus pentru prima dată în mod deliberat problema creării limbii literare. p. dau indicaţii cu privire la scrierea şi pronunţarea cuvintelor înregistrate.15.a. Alături de gramatici. Introducerea şi adaptarea neologismelor. Teodorovici. 164 . un rol fundamental în procesul de formare şi de îmbogăţire a limbilor literare îl au dicţionarele. Una dintre problemele fundamentale ale oricărei limbi literare este îmbogăţirea vocabularului cu termeni şi sensuri noi. sinonimele acestora şi cuvintele mai puţin uzuale. C. 1956. de a 1 Al. XIII-XVI. Dar unificarea limbii se realizează deplin abia atunci cînd vorbitorii respectă şi un anumit număr de reguli morfologice şi sintactice. Budai-Deleanu. alfabetul chirilic. Diaconovici-Loga. trebuiau elaborate principiile ortografice. ei s-au străduit să creeze o terminologie adecvată cerinţelor momentului istoric respectiv. Este lesne de înţeles că nici o limbă literară nu se poate unifica din punct de vedere fonetic atîta vreme cît cei care o vorbesc şi o scriu nu sînt constrînşi să respecte norme ortografice şi ortoepice precise. Alături de ilustrele nume ale corifeilor Şcolii Ardelene. Ei şi-au dat seama de faptul că modernizarea limbii române literare nu se poate face în afara contactului cu limba latină şi cu limbile romanice „surori”. Iorgovici. una dintre preocupările de căpetenie ale reprezentanţilor Şcolii ardelene a fost alcătuirea lucrărilor de acest fel. Or. consemnează multiplele sensuri pe care le pot avea termenii respectivi. I. trebuie să arătăm că aceşti pionieri ai culturii româneşti au avut în vedere şi aspectul estetic al limbii. Fiind posesori ai unor temeinice cunoştinţe filologice. Petru Maior şi Ion BudaiDeleanu. Corneli s. să favorizeze unificarea limbii literare din punct de vedere fonetic. la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea. Pentru aceasta. Pentru stabilirea acestor reguli. se cuvine să amintim aici şi cîteva nume mai puţin cunoscute. Ei au văzut în limbă nu numai un instrument de cultură în general. trebuiau scrise gramatici. R. Aşadar. mai ales că în vremea ceea se foloseau de alfabetul latin majoritatea popoarelor europene. În sfîrşit. cum ar fi: P. I. Gheorghe Şincai. mai ales în epoca de formare a limbii culte. în special ale lui I. Colosi. Rosetti1. ci şi un mijloc al exprimării artistice. ca Samuil Micu. Ele pun la îndemîna tuturor un material lexical bogat. Începuturile unora dintre ei. Şcolii ardelene îi datorăm şi elaborarea celor dintîi dicţionare româneşti. Învăţaţii Şcolii ardelene au arătat şi aici drumul pe care trebuia să-l străbată limba română. s-au străduit să asigure emanciparea culturală şi socială a românilor transilvăneni. în acelaşi timp. menite să faciliteze introducerea alfabetului latin în scrisul românesc şi. trebuia să se înlocuiască. V. dar foarte importante pentru istoria culturii româneşti.

La sfîrşitul acestei cărţi.” Samuil Micu constată. autorul indică alfabetul utilizat (identic cu cel latin) şi dă unele explicaţii ortografice. numai cît este mai curată de toate smintelile ce se află în limba lămurită şi adusă la regulile gramaticeşti. prin care trebuie să se îndrepte toţi oamenii. Această limbă se află la toate neamurile politice [=civilizate] la care folosesc învăţăturile şi este în sine tot aceeaşi limbă a norodului de obşte. Reiese de aici că S. care nu se află în vorba de obşte”. în prefaţa primei gramatici româneşti tipărite. Şincai în această gramatică era menită să asigure 165 . buni cunoscători ai istoriei limbii române. Ortografia propusă de S. afirmînd că „…vorba sau limba muselor nu este altă fără limba întru care se învaţă ştiinţele. îl găsim în prima gramatică amintită mai sus: Elementa linguae daco-romanae sive valachicae. Un sistem ortografic cu litere latine bazat tot pe criteriul etimologic. Cea mai preţioasă constatare teoretică privitoare la limba literară o face însă I. în prefaţa Bibliei tipărite la Blaj în 1795. Petru Maior distingea şi el varianta literară de cea populară a limbii. dar mai pe larg explicat şi argumentat. tipărită cu alfabet latin de Samuil Micu la Viena în 1779. reprezentanţii Şcolii ardelene şi-au propus să elaboreze un s i s t e m o r t o g r a f i c b a z a t p e p r i n c i p i u l et imo lo g ic. În felul acesta. Aici filologul transilvănean dă cea dintîi definiţie a limbii literare. de graiul şi de stilul cel din cărţile bisericeşti”. dar el se referea la limba latină. nu la cea română. ei sperau să apropie aproape pînă la identificare limba română scrisă de cea latină. ci să le aleg după cum pre unele locuri mai bine vorbesc româneşte decît pre altele. fără numai ca prin normă. BudaiDeleanu în lucrarea sa Dascălul pentru temeiurile gramaticii româneşti. că Biblia de la Bucureşti (1688) a fost tipărită „cu foarte şi încurcată aşezare şi întocmire a graiului românesc şi mult osibit de vorba cea acum obicinuită şi mai ales. precum am şi făcut. Micu a sesizat evoluţia limbii române în secolul scurs de la tipărirea Bibliei de la Bucureşti şi tocmai de aceea îşi propune să dea o nouă tălmăcire textului sacru. precum şi a altor oameni. apoi şi înmulţită cu cuvinte obicinuite de învăţături. Filologi autentici. Astfel. arată că unicul scop al acestei lucrări este perfecţionarea limbii materne: „M-am străduit cît am putut ca de la cuvintele şi vorbele cele tocmai româneşti nicicum să nu mă abat şi depărtez. Gh. Prima încercare de a pune în practică acest punct de vedere o găsim în Carte de rogaciuni pentru evlavia homului creştin. Micu şi Gh. să se îndrepte şi să sporească şi limba noastră. nu pentru altă ceva. Acţiunea conştientă întreprinsă de filologii Şcolii ardelene pentru unificarea şi prelucrarea limbii literare poate fi urmărită în cele mai multe dintre scrierile acestora.crea şi dezvolta limbajul nostru poetic marchează debuturile încununate de succes ale limbii poetice româneşti. Şincai. în care să fixeze noua fizionomie a limbii culte.

ustia > rom. prin care ideea abandonării scrierii chirilice în favoarea celei latine a cîştigat un loc sigur şi definitiv în conştiinţa intelectualilor români. Petru Maior fost cel dintîi care s-a ocupat în mod special de ortografie şi a tipărit chiar o lucrare în acest sens: Ortographia romana sive latino-valachica cum clavi. bazată pe principiile morfologic şi fonetic. Micu. Prima. pînă la începutul secolului al XIXlea. Pentru ş se recomandă semnul ς: uςia < lat. că un astfel de sistem de scriere era aproape impracticabil pentru cei care nu cunoşteau latina. apărută la Buda. fără să indice şi numele lui S. aşa cum afirmă acad. Maior admite şi alte principii ortografice. cu toate că propune o ortografie etimologică. de vreme ce în a doua ediţie a gramaticii. Probabil că acest lucru a fost sesizat şi de Gh. Aşa se face că aproape toţi lingviştii transilvăneni au propus şi au susţinut în exclusivitate sistemele ortografice mai mult sau mai puţin etimologice. a gramaticii istorice româneşti. ci. De aceea constatăm şi un anumit haos chiar în scrierea tradiţională cu litere chirilice. de la 1800 încolo. Şincai. apar numeroase cărţi cu alfabet latin. mai ales. cea amintită mai sus. î. se simte obligat să facă unele concesii principiului fonetic. deprinderea acestui principiu ortografic implică o bună cunoaştere a limbii latine şi. pe care o tipăreşte la Buda în 1805. de asemenea. pentru că voiau să se facă înţeleşi de către toţi românii şi pentru că şi-au dat seama că vremea reformelor ortografice totale nu sosise încă. gi. deşi au luptat consecvent pentru înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin. rîu). P. Ceilalţi reprezentanţi ai Şcolii ardelene au susţinut. uşă. o ortografie ştiinţifică. ge şi utilizînd prima dată semnele ş şi ţ. e (mîna. Astfel. Totuşi. În plus. aςezemênt. primii reprezentanţi ai Şcolii ardelene şi-au tipărit cele mai importante opere tot cu vechiul alfabet. în Transilvania. păstrate şi în ortografia actuală. Mai trebuie să menţionăm că. pentru î se propun semnele î. Filologii transilvăneni ne-au lăsat şi cîteva gramatici. adoptînd sistemul italian de scriere a consoanelor africate (principiul silabic): ci.o „haină cît mai latinească” limbii române şi cerea din partea celor ce s-au încumetat s-o utilizeze serioase cunoştinţe de fonetică istorică. la acea dată nici tradiţia ortografică impusă prin scrierile româneşti din secolele anterioare nu corespundea realităţii fonetice. Adoptarea scrierii etimologice ar mai fi avut o consecinţă: integrarea mai rapidă a culturii noastre în cea romanică. desigur. „…pe lîngă faptul că este 166 . în 1819. Totodată. Iordan. ceea ce i-ar fi obligat pe intelectualii noştri să se orienteze mai grabnic spre cultura latino-romanică. I. ideea înlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin şi propagat principiul etimologic în ortografie. Aici. Încercarea lui Ienăchiţă Văcărescu de a simplifica alfabetul chirilic şi de a stabili reguli ortografice a rămas fără ecou. Nici pentru scrierea cu litere chirilice nu se elaborează. Dar. deşi e scrisă în limba latină (doar exemplele sînt româneşti) este deosebit de importantă pentru că e cea dintîi gramatică românească tipărită. Fără îndoială.

Sintaxa. italiana etc”1. suntem. despre care se spune că numai articolul. Gramatica lui S. ea are meritul de a fi servit multor străini. Şincai are o importanţă deosebită şi pentru formarea terminologiei gramaticale româneşti. să-şi dea seama de originea latină a limbii române. Molnar-Piuariu. la scurtă vreme. cum ar fi cea privitoare la declinarea cu articol. se declină. 2. care folosiseră o terminologie slavonă greoaie şi o clasificare complicată. cei doi autori au făcut un însemnat pas înainte faţă de predecesorii lor. La capitolul Sintaxa. de asemenea. cunoscători ai limbii latine. iar la sfîrşit se dă un mic glosar român-latin. 1956. o exagerare.Şincai a fost urmat. Vrînd să dovedească însă că structura gramaticală a limbii române se confundă cu cea a limbii latine. ca un idiom romanic egal îndreptăţit în ochii specialiştilor cu franceza. Formarea cuvintelor. 167 . foarte redus de altfel. pornind de la Elementa linguae daco-romanae sive valachicae a lui S. Micu şi Gh. spaniola. Astfel. Ortografia. cînd şi cum trebuie folosit articolul etc. ei susţin că nu avem decît două genuri: feminin şi masculinâ. Micu şi Gh.. Se adoptă forma populară a indicativului prezent de la verbul a fi: eu sent (sînt). 4. Disting. să înveţe româneşte şi. doctorul I. cu toate că acesta dispăruse încă în latina preromanică. Utilizînd terminologia şi clasificările gramaticilor latineşti. nu ţin seamă de reducerea cazurilor în limba română. Lăsînd la o parte greşelile inerente pentru vremea în care au fost elaborate regulile şi lucrarea. peste ceva mai mult de jumătate de secol (1836).751. Dar şi aici se dau numeroase reguli judicioase. ceea ce este. forme de viitor pentru modurile imperativ. regimul anumitor verbe. mai ales. ei identifică sintaxa verbului românesc cu cea a verbului latinesc. încercînd să găsească forme şi pentru Abl. trebuie să reţinem că prima gramatică românească tipărită a adus o contribuţie reală la fixarea celor dintîi norme ale limbii române literare moderne. şi anume Fridrich Diez. cum ar fi: formarea acuzativului cu prepoziţia pre. de asemenea. avea s-o consacre. care s-au străduit să elaboreze şi să tipărească gramatici româneşti destinate mai ales şcolarilor. fără temei. 3. Etimologia. infinitiv şi chiar pentru participiu. p. Printre aceştia. devenit parte integrantă a cuvîntului. 1 LRC.. întemeietorul filologie romanice ca disciplină cu adevărat ştiinţifică. mai potrivite şi mai conforme cu structura limbii române. apărută la Viena în 1788. Şincai. În capitolul I sînt expuse principiile ortografiei etimologice latinizante. În capitolul al II-lea Etimologia (Morfologia) se fac numeroase constatări juste.prima gramatică tipărită a limbii noastre. şi nu forma latinizantă sînt. Micu şi Gh. Exemplul lui S. alcătuieşte o gramatică în limba germană Deutsch walachische Sprache. unul. de alţi învăţaţi români. noi sentem (sîntem) etc. Lucrarea cuprinde 4 capitole: 1.

în general. 5. o Gramatică românească. datorită unei tendinţe 168 . s. Cartea cuprinde 5 părţi: 1. ci este prima lucrare importantă de lexicologie a limbii române. precum şi normele morfologice şi sintactice propuse de C. Sintaxa (Alcătuirea cuvintelor). I. dar şi influenţa lui S. Rădulescu. Unele dintre afirmaţiile autorului privesc direct limba literară şi surprind prin justeţea lor. însă precizează că învăţatul care scrie pentru publicul larg "trebuie să întrebuinţeze aşa cuvintele cu care vorbind să-l înţeleagă aceia pentru care scrie" (p.R. Prosodia sau măsura tonului. Velarizarea vocalelor anterioare e şi i după consoanele dure (ş. în domeniul foneticii. El constată diferenţa dintre vorbirea oamenilor instruiţi şi a celor neinstruiţi şi încuviinţează crearea limbajului savant. lucrarea era destinată mai ales şcolarilor. Alt bănăţean. deşi are caracter normativ. Ortoepia sau grăirea dreaptă. z. tipăreşte în 1822. judeţ etc. de asemenea. Diaconovici-Loga. 3. conform pronunţiei din graiul crişean. H. Lucrarea nu are o valoare deosebită. în 1797. El propune cîteva soluţii judicioase de îmbogăţire a lexicului românesc prin mijloace interne. pe care le ilustrează cu numeroase exemple. 2. o gramatică. apare la Buda cartea bănăţeanului P. tot la Buda. Palatalizarea labialelor este ocolită cu grijă. judicioase şi vădesc orientarea autorului mai ales spre formele ce s-au impus mai tîrziu ca norme ale limbii literare moderne. este incorectă şi trebuie evitată. obişnuită în limba veche şi în unele subdialecte dacoromâne. Şincai. După cum se vede din titlu. Astfel. C. o Gramatică romanească pentru îndreptarea tinerilor. Iorgovici Observaţii de limba rumânească. este preferată fricativa sonoră z. Regulile ortoepice şi ortografice. j.76). aceasta se poate face de vom aduce-o la regule fixe". el propune ca unică forma corectă cu j în locul lui gi. respinsă. de fapt. din 1838-1840. pornind. ba chiar. Etymologia sau deducerea cuvintelor. tipărite la Buda în veacul trecut”. Ortografia sau scrierea dreaptă. cartea sa cuprinde şi alte idei interesante privitoare la studiul limbii în general şi a limbii române în special. care nu este. însă autorul ei se dovedeşte a fi unul dintre cei dintîi filologi români care au încercat să creeze o terminologie gramaticală românească. de la cea latină. Heliade retipăreşte lucrarea lui P. apărută la Rîmnic cu zece ani mai înainte. Autorul îşi dă seama că limba română „are lipsă de îndreptare şi de înmulţire. în care sesizăm influenţa lui Ienăchiţă Văcărescu Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor gramaticii rumâneşti. mai ales. iar în locul africatei dentale sonore dz. Iorgovici. 4. pentru că autorul vedea în şcoală principala instituţie prin intermediul căreia puteau fi răspîndite şi impuse normele rostirii şi scrierii corecte. făcîndu-l să exclame în prefaţa gramaticii sale din 1828: „Vrednice de toată lauda sînt sfaturile pentru cum să îndrepteze limba rumânească ale lui P.. ţ. dar atrage atenţia asupra faptului că înlocuirea africatei prepalatale cu fricativa corespunzătoare. sînt. r) este. În 1799. Diaconovici-Loga. care l-au entuziasmat pe I. în cuvintele de tipul joc. Iorgovici în Curierul de ambe sexe. Tempea publică la Sibiu. În semn de omagiu. Micu şi Gh.

ă şi î sînt uneori înlocuiţi cu i şi e. grupul verbelor deponente. iar pentru pronumele demonstrativ sînt recomandate mai ales formele aceasta. indică formele cazuale exacte atît pentru articolul hotărît. să fim. El mai propune şi numeroase reguli morfologice. tinăr. C. adjective. el adoptă formele diferenţiale ale articolului genitival al. Faptele de limbă populară apar mai frecvent în gramatica lui C. cum ar fi. Astfel. leai lea pentru iau. dar aceste se află înşirate mai totdeauna după cele care au devenit literare. atunci cînd intră în componenţa adverbelor. El încearcă să impună forma cu u la pers. chepetenie etc. cu toate că sînt înregistrate şi formele regionale cest. iei. petroni [=pietroi] etc. pe de alături etc. care s-au impus în limba literară din Principate abia la sfîrşitul secolului trecut. De asemenea. ai. acest. el voia – ei voiau). Bunăoară.latinizante. după un model latin. pe care însă nu uită să le pună alături. Totuşi C. În general însă. verbul auxiliar a fi are forme variabile. ci sînt însoţite de formele populare sau de cele care s-au impus mai tîrziu în limba literară. după apar ca în limba actuală. În cuvîntul român şi derivatele sale î este înlocuit peste tot cu a. de pildă. a III-a pl. Astfel. de aceea el n-a încercat să elimine din rostirea literară sunetele ă şi î. Diaconovici-Loga a fost un latinist moderat. menite să asigure o mai înaltă claritate şi precizie structurii gramaticale româneşti. Cele mai multe particularităţi regionale pot fi întîlnite în flexiunea verbală. pentru că la verbele regulate păstrează forma nediferenţiată (el lăuda – ei lăuda). modificările fonetice în spirit latinist propuse de C. Prepoziţiile de. nu sesizează existenţa genului neutru. să fii cugetat.. iar referitor la prepoziţia pe constatăm că. pe acolo. a imperfectului indicativ. propune formele leau. ia. Diaconovici-Loga sînt rare şi nesupărătoare. spuni [=spui]. să fiţi cugetaţi). îl recomandă pe formos în locul lui frumos şi distinge. la perfectul conjunctivului (să fiu cugetat. est. din. formele de mai-mult-ca-perfect perifrastic de tipul am fost auzit „auzisem” stau alături de cele sintetice. cît şi pentru acuzativul cu pre (pre pîne. e notată ca în exprimarea literară de azi: pe aici. acel. Diaconovici-Loga. pre răul. iar pentru condiţionalul trecut se recomandă şi o formă alcătuită din imperfectul verbului a vrea + 169 . Şi în domeniul morfologiei. a vedea etc. cu toate că în gramatica sa nu pierde prilejul de a spune despre ele că „au un ton tîmp şi nefiresc”. Diaconovici-Loga încearcă să stabilească forme de ablativ pentru substantive. ale. formele latinizate sînt sporadice şi nu apar aproape niciodată singure.). Fonetismele regionale de tip bănăţean sînt acceptate ca norme de rostire literară numai atunci cînd lasă impresia că se apropie de norma existentă în latină. acolo unde limba literară îi păstrează: învevetură. pre mine etc. ăst. dar numai pentru verbele auxiliare (el era – ei erau. după persoane. el recomandă ca fiind mai corecte formele neiotacizate ale verbelor a auzi. a. pronume şi articol.

integral sau parţial. tipărită abia la 1825.infinitivul verbului de conjugat (eu vreau bate = aş fi bătut). Contribuţia reprezentanţilor Şcolii ardelene a fost hotărîtoare în acest domeniu. După cum observă Mircea Seche. dicţionarele sînt lucrări fundamentale şi indispensabile pentru stabilirea şi impunerea normelor limbii literare. care au pregătit apariţia acestei opere. prepoziţia. sintaxa. Alături de gramatici. Aceasta a fost prima formă a Lexiconului budan. de la simplu la complex. Diaconovici-Loga a fost citită şi învăţată de numeroase generaţii de şcolari nu numai în Transilvania şi Banat. această operă a marelui cărturar transilvănean a rămas în manuscris. Seche. concepţie care nu putea să rămînă fără ecou la formarea şi unificarea limbii române literare moderne. Bucureşti. S. În 1805. Terminologia gramaticală folosită de el este surprinzător de actuală: numele. ci şi peste munţi. Diaconovici-Loga a anticipat cu cîţiva ani înainte multe dintre formele propuse de I. Astfel. p. în 1803. Micu terminase un Dictionarum valachico-latinum. pronumele. lucrarea era terminată. încearcă să-l transforme într-unul în 4 limbi. În 1812. Heliade Rădulescu şi rolul pe care l-a jucat gramatica sa în procesul complex de impunere a normelor limbii române literare moderne în Transilvania şi Banat este asemănător cu cel care l-a avut gramatica lui Heliade—Rădulescu în Muntenia şi Moldova. 170 . ortografice şi gramaticale româneşti. cu titlul Temeiurile gramaticii româneşti. ca în limba veche: şi turcii atunci nu vre scăpa nici unul. 1968. După cum se poate vedea din cele expuse mai sus. pe care. în Moldova şi Bucovina. BudaiDeleanu este alcătuită după principiul progresiv al reprezentării cunoştinţelor. Gramatica lui I. morfologia. s-a răspîndit o concepţie unitară despre normele ortoepice. graduri de comparaţie: pozitiv. O valoroasă gramatică românească a elaborat şi I. alături de cuvintele-titlu româneşti mai rare şi definiţii explicative”1. C. Tipărită în multe exemplare şi într-o vreme cînd lucrările de acest fel. Micu) este cea dintîi lucrare lexicografică de tip poliglot sau bilingv. cărturarii transilvăneni au elaborat. scrise în limba română. comparativ şi superlativ etc. autorul terminase şi versiunea latinească a acestei scrieri: Fundamenta gramatices romanicae seu ita dictae valachicae. în 1801. de aceea capitolele mari ale scrierii sale sînt: fonetica. în care se dau. „dicţionarul lui Klein (aşa i se mai zicea lui S. partiţipia. conjuncţia şi interjecţia. Pînă la apariţia Lexiconului de la Buda. În felul acesta. Budai-Deleanu în jurul anului 1812.22. mai multe lucrări lexicografice. beneficiind şi de autoritatea ştiinţifică a autorului ei. 1 Vezi M. Din nefericire. Schiţă de istorie a lexicografiei româneşti. cartea lui C. verbul. adverbia. erau încă foarte rare.

în faţa unui dicţionar în care se înregistrează atît sensurile de bază. în prefaţa acestei lucrări.. încă în 1802. chitară. examen. a răspîndirii geografice a cuvintelor şi. conversaţie. de asemenea.. Budai-Deleanu este cea dintîi lucrare lexicografică în care se dau sistematic indicaţii asupra accentului cuvîntului-titlu. Corneli. Colosi. dicţionarul cuprinde un material lexical de factură populară sau regională. bancă. mai ales. condiţie. etimologică. 171 . multe dintre ele păstrîndu-se cu forma dată de autori pînă azi. revizuirea şi desăvîrşirea acestei lucrări monumentale au colaborat cîţiva dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai Şcolii ardelene: S. epilogu. Cel mai valoros dicţionar din seria celor netipărite rămîne însă Lexiconul românesc-nemţesc. plantă. P. magie. din motive necunoscute. asupra valorii lor stilistice. V. familie. între care se includ şi numeroşi termeni tehnici. în cursul a trudeei şi mai multoru ani s-au lucratu sau Lexicon valachico-latinohungarico-germanicum quod o pluribus autoribis decursum triginta et amplius annorum elaboratum est). În afară de neologisme. În 1818 era gata pentru tipar. nu a fost editat. Maior. cortină. odată cu apariţia lexiconului de la Buda.Şt. un Lexicon român-latin-maghiar. redactat de I . provenit mai cu seamă din graiurile transilvănene. modă. încearcă să stabilească numeroase etimologii. chirurgu. companie. execuţie. Budai-Deleanu de-a lungul a 35 de ani. I. cadavru. Teodori. dar. în sfîrşit. poesie. Importanţa acestei lucrări pentru limba română literară constă. Teodorovici. ne aflăm la începuturile lexicografiei românei moderne. asupra categoriei gramaticale a genului (la substantive) şi a diatezei (la verbe). contagios. Molnar-Piuariu tipăreşte la Sibiu un Vocabularum nemţesc şi românesc. I. În 1822. găsim cea dintîi expunere de motive a unui lexicograf român asupra concepţiei sale. Iată cîteva exemple: bal. Potrivit aprecierii lui M. iar P. În 1825 apare la Buda Lexicon românescu-latinescu-ungurescu-nemţescu (quare de mai mulţi autori. ordinea sensurilor la cuvintele polisemantice fiind în general cea istorică. Lexiconul lui I. dar multe dintre acestea sînt forţate ori hazardate. care însă nu s-a păstrat nici în manuscris. cît şi sensurile secundare ale cuvintelor româneşti. La redactarea. Pentru prima oară în istoria lingvisticii româneşti o lucrare lexicografică se bazează pe un material obţinut prin despuierea textelor. Ne aflăm. gazetă. Micu. Dornici să scoată în evidenţă şi cu acest prilej originea latină a limbii noastre. egal ca număr de cuvinte cu Lexiconul de la Buda (cuprinde circa 10 000 de termeni). Se poate afirma că.I. respiraţie etc. proprietate. autorii Lexiconului. Iorgoviсi a redactat un dicţionar poliglot român-german-francez-latin. generosu. Crişan Körösi elaborase pentru tipar. în numărul mare de neologisme latineşti şi romanice pe care le înregistrează. fabulă. bibliotecariu. Al. dr. Seche.

introducînd în scrierile lor termenii absolut necesari limbii române. Meritul de a fi îndreptat limba românească spre izvoarele ei fireşti latino-romanice revine. folosindu-se doar de cîteva semne deosebite (ţ. limba română se afla într-o stare nefavorabilă din acest punct de vedere. mai ales pentru învăţături şi în ştiinţe. Latina şi limbile romanice apusene au dat românei. începînd cu preajma anului 1780. Buda. á „ă”). totodată. Termenii slavoni. Cărţile ştiinţifice de tot felul. turceşti şi greceşti pătrunşi în scrierile cărturarilor din secolele anterioare şi în limba de la curtea domnitorului erau puţini şi adesea rău adaptaţi sistemului morfologic şi fonetic al limbii române. de asemenea. dintre care cei mai mulţi au fost adaptaţi şi asimilaţi. ca de la a noastră maică. atunci cu socoteală şi numai cît este lipsă putem să luăm ori din cea grecească. Logica. elaborate sau traduse de ei. El constituie un monument de seamă în dezvoltarea limbii şi culturii româneşti. Nu se cade să mestecăm cuvinte străine în limba românească. Graţie extensiunii materialului cuprins şi întocmirii lui judicioase. ca din cea mai învăţată. corifeii Şcolii ardelene s-au ferit de exagerări. Spre sfîrşitul veacului al XVIII-lea. Lexiconul de la Buda a însemnat o etapă importantă în evoluţia limbii literare şi o temelie trainică pentru dezvoltarea ei ulterioară. Lexiconul de la Buda urmează destul de fidel sistemul de scriere propus de S. ei au acţionat conştient şi moderat. În procesul de îmbogăţire a lexicului românesc cu neologisme. Indicînd drept principală sursă de îmbogăţire cu neologisme a limbii române literare limba latină şi limbile neoromanice. ş. Micu: „Pentru aceea vorbim.În ce priveşte ortografia. Micu. 1800. Micu. Iară unde lipseşte în limba noastră românească şi nu avem cuvinte cu care să putem spune unele lucruri. Una din problemele cele mai complexe şi. De aceea se pare edificatoare afirmaţia lui S. adică nemţeşti sau ungureşti cu turceşti sau slavoneşti sau dintr-alte limbi. pentru că limba noastră cea românească este născută din limba cea latinească. Spre deosebire de latiniştii altor secole. p. filologii transilvăneni săvîrşeau un act revoluţionar de importanţă capitală pentru modernizarea limbii noastre culte. Maior. ori din cea latinească. ca alţii să înţeleagă. reclamau crearea unei terminologii ştiinţifice adecvate. propune: „Unde întru ştiinţele cele înalte nu ne-ar ajunge unele cuvinte. un număr important de termeni. Prin această scriere se încununează strădaniile promotorilor Şcolii ardelene în sensul celor mai mari tendinţe ale dezvoltării limbii literare: îmbogăţirea ei cu elemente noi şi codificarea principalelor norme de vorbire corectă. 57] La rîndul său. reprezentanţilor Şcolii ardelene. precum grecilor le iaste slobod în lipsele sale a se împrumuta de la limba elinească. şi sîrbilor şi 172 . constatînd lacunele din vocabularul ştiinţific românesc de la începutul veacului trecut. mai importante pe care le ridică procesul de dezvoltare şi modernizare a oricărei limbi este crearea unui fond lexical capabil să asigure exprimarea tuturor noţiunilor şi ideilor din orice domeniu al vieţii materiale şi spirituale a unui popor.” [S. P.

p. ci s-au pronunţat mai ales împotriva acelor termeni care. Privită în ansamblu. părţire „împărţire”. Prin strădania oamenilor de cultură transilvăneni din această epocă. mai ales din punct de vedere practic lingvistul transilvănean a pus în circulaţie numeroşi termeni. Latiniştii nu au respins în totalitate elementele străine pătrunse în ţesătura limbii române. mai ales prin derivare de la rădăcini moştenite din latină. Astfel. 1813. agronomia etc.ruşilor de la limba slovenească cea din cărţi. În felul acesta. contribuţia Şcolii ardelene la întemeierea limbii române literare moderne este. Contribuţia lui Gh. răspîndite apoi şi în scrierile autorilor munteni şi moldoveni. chimia. De cele mai multe ori însă derivatele propuse de el sînt neologisme împrumutate din latină sau din limbile romanice. b) limba română literară trebuie ridicată la nivelul celorlalte limbi de cultură prin racordarea ei la necesităţile şi exigenţele ştiinţei moderne. fără îndoială. 183. Buda. Istoria bisericei românilor. De asemenea. cu cea frîncească şi cu cea spaniolească”1. porţie „o parte măsurată”. remarcabilă. ei nu au văzut în latină şi în limbile romanice singura sursă de împrumut. 1 P. fizica. cît mai ales prin ideile judicioase privitoare la cultivarea şi unificarea limbii române. termenii incluşi de P. grecismele şi turcismele pătrunse în limba literară au putut fi înlăturate în numai cîteva decenii. de pildă. neintrînd în uzul general. proporţie „între două părţi asemănare”. aşa şi noi toată cădinţa avem a ne ajuta cu limba latinească cea corectă. botanica. 173 . fondul istoric latin al limbii s-a îmbogăţit cu un mare număr de neologisme romanice. ba şi cu surorile limbii noastre. cu cea italienească. parţialitate „ţinerea cu o parte” imparţialitate „neţinerea cu nici unul”. poate nu atît prin rezultatele practice imediate. P. Acest lucru se poate uşor constata citind. matematica. Iorgovici şi-a dat seama că limba română poate fi îmbogăţită şi cu elemente lexicale create pe teren propriu. au rămas adesea neadaptaţi la sistemul fonetic şi morfologic al limbii noastre. Se desprind de aici două importante idei: a) lexicul limbii literare trebuie întregit prin introducerea neologismelor de origine latină şi romanică. Iorgovici în familia substantivului parte: particulare „osebit”. Maior. Şincai la crearea terminologiei ştiinţifice româneşti este şi ea remarcabilă. cum sînt: astronomia. dintre care unii s-au păstrat şi azi în anumite ramuri ale ştiinţei.

174 . iar mai tîrziu a generat numeroase confuzii la interpretarea grafiei textelor noastre vechi. nici chiar autorul ei n-a respectat-o integral. se încearcă fixarea unor norme de scriere corectă. Heliade a reuşit să-şi convingă contemporanii de inutilitatea semnelor diacritice (accente. Văcărescu. dar şi datorită lipsei unor lucrări de gramatică românească. în 1787. În afară de aceasta. membrii Societăţii şi-au continuat preocupările de limbă şi ele au dat rezultatul scontat: a apărut Gramatica românească a lui Ion Heliade Rădulescu. eric. Heliade Rădulescu face o reformă radicală a ortografiei româneşti cu slove chirilice. el se declară partizan al principiului fonetic. pe care tot el le-a modificat încă de două ori. iar nu pentru cei morţi?”. îşi propunea simplificarea alfabetului chirilic şi adaptarea lui la sistemul fonetic al limbii române. Motivîndu-şi acţiunea. arătînd că „pentru ce să nu scrim cum pronunţiem. spirite. totodată. Ienăchiţă Văcărescu foloseşte numai accentul ascuţit. Pînă la sfîrşitul veacului al XVIII-lea. După reîntoarcerea la Bucureşti. Bucoavnele (cea mai veche datează din 1699). Epoca Ion Heliade Rădulescu Simplificarea alfabetului şi fixarea normelor ortografice Datorită tradiţiei. Acest fapt a făcut imposibilă adoptarea unui sistem ortografic unitar pentru toţi românii şi a creat mari dificultăţi celor care încercau să înveţe a scrie româneşte. Astfel. Spre deosebire de I. cînd scrim pentru cei care trăesc. pentru că în scrierile sale folosea 38 de slove în loc de 33. în 1836 şi 1844. normele ortografice şi ortoepice. Prima încercare „oficială” de reducere a slovelor chirilice o datorăm lui Ienăchiţă Văcărescu. Reforma propusă de el nu a avut ecou între contemporani. Heliade a reuşit să impună un alfabet alcătuit din 30 de slove. românii au menţinut în alfabetul chirilic un mare număr de slove inutile. În Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orînduelelor gramaticii rumâneşti. menite să stabilească. chiar şi pe ultima silabă. întemeiată în 1821 la Braşov. care slujeau la deprinderea scrisului. Societatea literară din Braşov. Abia în a doua jumătate a secolului al XVIIIlea. renunţă la titlă ca semn distinctiv al slovelor-cifre şi propune utilizarea unui ifen dedesubtul diftongilor. cărturarul muntean propune reducerea alfabetului româno-chirilic la 33 de semne. Nemaiţinînd seamă de tradiţie. paeric. adică odată cu apariţia celor dintîi gramatici. I.Contribuţia cărturarilor din principate la cultivarea şi modernizarea limbi române literare. nu cuprind expuneri detaliate asupra vreunui sistem ortografic românesc. precum şi de oportunitatea eliminării din alfabetul românesc a slovelor de prisos. şi unele probleme de ortoepie. asistăm doar la încercări sporadice şi nesemnificative de simplificare a alfabetului chirilic. în 1828. avîndu-se în vedere. în felul acesta. înlocuirea treptată a alfabetului chirilic cu cel latin. titlă). care s-a tipărit la Sibiu. asigurînd. tipărită la Rîmnic. încă de la începuturile scrisului.

Autoritatea ştiinţifică şi culturală de care se bucura Heliade în prima jumătate a secolului al XIX-lea. eventual. politice şi culturale româneşti au asigurat succesul deplin al acestei îndrăzneţe reforme ortografice. precum şi pe u mut la sfîrşitul cuvintelor terminate în consoană. care a avut consecinţe dintre cele mai bune şi asupra unificării normelor fonetice ale limbii literare. celor din Transilvania. în primul rînd. pe care încerca să le impună ca norme ale limbii corecte. mai cu seamă în realizarea unităţii şi stabilităţii lor. й). adică cu 1583 de ani mai înainte”. A putere trebuie să facă pot. constatăm şi cîteva concesii pe care el le-a făcut tradiţiei. Încercări de normare a limbii culte prin intermediul gramaticii Cea dintîi gramatică românească tipărită scrisă în limba română aparţine lui Ienăchiţă Văcărescu şi se întitulează Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orînduelelor gramaticii rumâneşti. rămîne a fi fără 175 . Editată în acelaşi an la Rîmnic şi Viena. şcolarilor din Ţara Românească şi. pot. iar dă vom da că să schimbă t trebuie să se schimbe în ţ. el afirma: „Am băgat de seamă că la multe graiuri din obicei moldovenii păzesc regula gramaticească mai cu scumpătate. faţă de cele munteneşti voi. nu vreau să merg zic. Mai departe însă Văcărescu afirma că „limba noastră au la 1688 au luat începutul cel dă al doilea sau acum”. nu pot să fac şi aşa este regula. dar mai ales procesul de înnoire a vieţii economice. semnul scurtării (ě. să să zică încai pot. De aceea el consideră că „limba românească dă la anul 1688 (cînd s-a tipărit Biblia de la Bucureşti) s-au început. Astfel. notat însă prin apostrof. Ienăchiţă Văcărescu ţine seama şi de situaţia existentă în celelalte graiuri dacoromâne. poci. el constată şi importanţa textelor scrise în limba română pentru fixarea normelor exprimării literare. ceea ce ne face să credem că Ienăchiţă Văcărescu aprecia ca foarte important rolul gramaticii sale în procesul de formare a românei literare. măcar şi dă era începută dă la 105 dă la Hristos. Considerînd mai corecte formele moldoveneşti vreau. Cu toate că adopta numeroase fonetisme şi forme gramaticale munteneşti. această gramatică este destinată. Totodată. învăţatul muntean acceptă fără justificare slova γ „i”. Cărturarul muntean intuieşte bine rolul hotărîtor pe care-l au lucrările de gramatică în viaţa limbilor culte. la noi însă s-au obicinuit poci şi nepăzind nici un canon.Cu toate că reforma propusă de Heliade are un caracter revoluţionar.

Văcărescu a putut fi obiectiv în aprecierea faptelor de limbă. Pe lîngă numeralul ordinal a doa. prin claritatea şi concizia cu care sînt formulate normele gramaticale. femeie de-a doilea. şi pl. a pronumelui relativ care. în cîteva situaţii Heliade oscilează între norma propusă şi o formă populară neconsemnată în gramatică. optează pentru o singură formă. I. care stau alături de cei latineşti şi slavi. dar cînd se întîmplă să noteze două variante. uneori întîlnim şi forma carele: cel dintîi carele au aflat tiparul. printr-o structură mai amplă şi mai adecvată descrierii sistemului gramatical românesc. păstrată în graiuri. Deşi propune şi susţine cu convingere diferenţierea auxiliarului a avea la pers. faţă de scrierile similare apărute pînă atunci. mai corectă forma transilvăneană eu lucru faţă de eu lucrez şi apreciază respectul transilvănenilor pentru ortografie.regulă”. Cărturarul muntean a fost nevoit să-şi creeze singur terminologia gramaticală. Poate că datorită acestei atitudini. El consideră. I. cvalita (< it qualita). concordanţa (< it. Ienăchiţă Văcărescu a utilizat şi numeroşi termeni de origine italiană: anormal (< it. Spre deosebire de Eustratievici Braşoveanul. concordanza) etc. Prin lucrarea sa. mai cu seamă. ca în limba textelor vechi: fost-au acest Ştefan vodă…. iar aspectul literar al românei are în gramatica sa un caracter mai puţin elaborat. de asemenea. a perfectului compus. Totuşi. Gramatica românească Cea mai valoroasă lucrare la capitolul Gramatici rămîne pentru totdeauna Gramatica românească a lui Ion H. greacă şi latină. Rădulescu. întîlnim şi forma au pentru singular. anormale). apreciată pentru ideile referitoare la ortografie şi la principalele căi de modernizare a lexicului. De regulă. întrebuinţează şi forma veche . dar se limitează aproape exclusiv la materialul oferit de varianta literară muntenească şi de limba veche. Deşi propune o formă unică pentru sg. Spre deosebire de predecesori. prima este cea pe care o recomandă şi o foloseşte în scrierile sale. cum ar fi: piste – pîste. care s-a folosit aproape exclusiv de calcuri după slavă. Heliade Rădulescu. Ienăchiţă Văcărescu a deschis seria gramaticilor tipărite în limba română şi a exercitat o importantă influenţă asupra celorlalţi învăţaţi care au realizat astfel de scrieri mai tîrziu. el admite în gramatica sa şi unele forme duble. Această lucrare se distinge. mai puţin savant şi mai apropiat de înfăţişarea pe care o avea limba vorbită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. dîn – din etc. cvantita (< quantita).. III-a sg. printr-o terminologie surprinzător de modernă şi. Heliade întreprinde o selecţie riguroasă a formelor. 176 .

între 1828 şi 1840. Tot sub influenţa vechii române literare. care i-au împărtăşit opiniile clare şi i-au acceptat opiniile judicioase. De aceea sîntem îndreptăţiţi să vorbim. Poenaru. de fapt. Gh. Cele mai judicioase opinii ale sale nu sînt formulate în Gramatica românească. publicate în Muzeul naţional sau în Curierul românesc. de un moment Heliade în istoria limbii noastre literare. Gramatica românească este. să fii fost. Rădulescu a căutat să stabilească principiile raţionale şi practice care urmau să ducă la înfăptuirea ei. Circulînd şi în alte provincii româneşti şi beneficiind de autoritatea ştiinţifică a autorului. ci eu m-am supus totdeauna la 177 . cea mai izbutită lucrare normativă a exprimării culte din Muntenia. deşi precizează corect norma Pentru prepoziţia pe recomandă formele pre şi pă. acel. La fel procedează cînd trebuie să aleagă între formele devenite literare şi cele populare munteneşti ale auxiliarului a voi: voi – oi. precum şi formele diferenţiate după persoane ale auxiliarului la conjunctiv perfect: să fiu fost. Negruzzi. cum ne-am fi aşteptat. scrie el. să fie fost etc. Cu toate că se formase şi crescuse în respectul faţă de ideologia literară clasică. Dacă filologii şi alţi intelectuali din această perioadă au intuit calea teoretică a cultivării limbii.o. amintim: formele pronominale de G. articolul demonstrativ a. Heliade acceptă mai-mult-ca-perfectul perifrastic (am fost avut). vei – ei. n-au fost niciodată porunci. conjuncţia daca etc. tutulor şi nimului. va. ăl. Rolul său în această privinţă este considerabil. această carte a contribuit decisiv la impunerea bazei munteneşti a limbii române literare moderne. Dintre normele morfologice munteneşti recomandate şi utilizate curent de Heliade. ci în scrisorile sale către C. ăi. dar în texte foloseşte aproape exclusiv varianta cea mai răspîndită: pe. Heliade era un romantic. alături de care citează şi formele munteneşti ăst. prepoziţiile dupe „de pe” şi pintre. acele. veţi – eţi. de aceea el respinge la începutul activităţii sale încercările raţionaliste de a schimba limba arbitrar. În esenţă. el a reuşit pentru un timp să-i adune în jurul său pe cei mai reprezentativi scriitori şi oameni de cultură din principate. Heliade preferă formele mai vechi.-D. Bazată aproape integral pe materialul de limbă oferit de varianta literară munteană. considerate de el mai clasice ale pronumelui demonstrativ: acest. acei. Bariţiu şi P. încadrarea verbului a scrie la conjugarea a IV-a (a scri). I. pe care le-a promovat mai ales în şcoală şi în presă. Heliade a rămas fidel acestor norme. menite să îndrepte limba noastră literară pe calea desăvîrşirii. „Vorbele mele. Celelalte norme consemnate sau propuse de Heliade în Gramatica sa sînt în general identice cu cele din româna literară actuală. H. vom – om.Heliade confundă uneori formele pronumelui de întărire (ne-o arată însuşi limba latinească). pînă cînd s-a lăsat cucerit de ideea italienizării limbii noastre culte. Impunîndu-se de tînăr ca o prestigioasă personalitate culturală. vor – or.

nu cea veche. ca în Muntenia. Sînt literare formele muntenească simte şi moldovenească socot. Se va scrie singur. iubesc. încongiur gi trebuie păstrat. şi nu pe cele iotacizate (să auză). ci variantele munteneşti –ar. pentru că aceste derivate provin de la latinescul gyrus. Recomandă formele verbale neiotacizate (să audă). dar in împregiurări. -or. ca şi cea muntenească a făcutără. este. Fără a ţine seama de transformările fonetice specifice unor graiuri. în loc de mold. Varianta conjunctivului la pers. mîne. nu înţăleg. III sg. ce. pe care le credea „mai clasice” (lat. iubăsc. La indicativ imperfect să se întrebuinţeze forma bănăţeană cu u (ei cîntau). limba literară nu se putea constitui decît printr-un amplu efort de selecţie din materialul întregii limbi româneşti. În morfologie. de limba literară. nici sufixele de tip nordic –ariu. a III-a să deie să fie înlocuită cu să dea. ca în Moldova. să se scrie şi să se pronunţe ea în prea. nasce. ca în Muntenia şi în limba bisericească. ca în graiul muntean. al regularităţii gramaticale şi cel al eufoniei. la fel. să se scrie e. Negruzzi). dă. În fonetică. de asemenea. şi nu pă. Heliade propune o serie de norme fonetice şi gramaticale. nu e: pre. îi. care sînt astăzi corecte. după s să se păstreze diftongul ea: seară. putea. nu cu moldovenescul tare. auxiliarul a avea să se scrie a. sînt nerecomandabile formele cu e trecut la i în moldovenismele carile. se va scrie pîne. di. tot aşa el vorbeşte. ca în Muntenia. dintre care cele mai multe s-au impus în a doua jumătate a secolului trecut. nu sîngur. Întemeindu-se pe aceste principii. Este lesne de constatat că aproape toate recomandările făcute de Heliade au fost acceptate. 178 . nu moldovenescul simţeşte şi muntenescul socoteşte (socoteşte şi socoate sînt lucruri diferite). nu sară. de se vor scrie aşa. dar nu el vorbeşti. În concepţia sa. „pronunţe-l fiecare după obiceiul loculuiâ”. ci. Nu sînt recomandabile participiile de tipul înviet. pîrăşte). Trebuie respinsă forma verbală moldovenească de hiperrepriză m-am dusu-m-am. me. trei. mai devreme sau mai tîrziu. ci înviat. cel al uzului sau al circulaţiei acestor forme. scit. dar variantele munteneşti ale unor verbe sînt recomandate în locul celor moldoveneşti (săvîrşeşte. mea. şi cine este român se va supune şi el cu mine” (Scrisoare către C. menite să ducă la unificarea limbii române literare. binile. pute. naşte din restul graiurilor. zisă. Heliade propune să se formeze superlativul cu adverbele foarte sau prea. nascit) decît ştiu. judecă. trii şi recomandă carele. cîne (dar cu privire la rostire.poruncile şi la glasul limbii. agiutoriu). Prepoziţiile pe. pe care nici un „legiuitor” nu le poate ignora. Peste toate trebuia să domnească însă logica limbii. pers. samănă. Le notăm pe cele mai importante. Heliade recomandă formele asemănătoare cu cele bănăţene scui. -oriu (moraiu. zise. fără u (ei cînta). dar nici pi. acolo unde am avut putere să-l înţeleg. binele. nu giudecă. comp. seamănă. ci înţeleg. Selecţia normelor unice ale românei culte trebuia să se facă în baza a 4 criterii fundamentale: criteriul latinităţii formelor. nu au. structura şi tendinţele ei interne. la indicativ perf.

ocazie. Aici însă Heliade recomandă să nu se ia decît ceea ce este necesar. Heliade înţelegea adoptarea elementelor de împrumuturi ca o a d a p t a r e la specificul limbii noastre: „Vorbele străine trebuie să înfăţoşeze în haine româneşti şi cu mască de rumîn înaintea noastră. şi tot aşa coleghiu. scriind formalicesc. formele simţite azi ca învechite: condiţiune. Heliade porneşte de la exemplul altor popoare care şi-au creat termenii necesari pentru exprimarea noţiunilor ştiinţifice şi ale „meşteşugurilor”. „după genul şi natura limbii”. Adoptarea terminologiei latino-romanice sau greceşti nu oferea însă cheia potrivită să deschidă de la sine porţile modernizării unei limbi vechi. ci şi în al verbelor. şi nu a împrumuta din latină însemna a intra în stăpînirea unei zestre care zăcea ascunsă şi aştepta să i se dea întrebuinţare. Spre deosebire de latinişti.Cunoscător al culturii şi al mai multor limbi străine. De aceea era firesc să se acorde drept de cetăţenie terminologiei ştiinţifice de origine grecească. aceleaşi pentru neologismele adoptate în limbă. Muntenia prefera sufixul grecesc -isi. Era o primă soluţie în care locul predominant îl deţinea latina. egiptenii de la asirieni. privileghiu sau mai bine colegiu. Drumul acesta este – şi trebuie să fie – al limbii noastre.. să scriem şi să rostim naţie. recoandarisesc etc. cu deosebire că „noi nu împrumutăm.) Unificarea limbii reclama deci şi acceptarea unor forme. impus mai tîrziu de latinişti. Trebuie să recunoaştem că formele pentru care optase Heliade sînt şi cele actuale. bucovinenii şi 179 . Cantemir şi Gh. El merge. pe drumul indicat de tradiţia noastră mai veche. Numeroase limbi moderne împrumutaseră direct sau indirect termeni greceşti. Tipul ocaziune. de la D. Nici greaca nu-şi pierduse încă prestigiul dobîndit cu milenii în urmă şi răsfrînt în structura latinei clasice şi populare. Şincai şi P. Acestea sînt poziţiile principale adoptate acum în materie de cultivare – prin împrumuturi – a limbii literare. ci şi legitim: a lua. transilvănenii. se creaseră sisteme flexionare diferite nu numai în cazul substantivelor. dacă împrumuturile sînt latineşti. datorită filierelor prin care pătrunseră elemente noi. Iorgovici. ci luăm cu îndrăzneală de la maica noastră moştenire şi de la surorile noastre partea ce ni se cuvine”. romanii de la greci. Deci trebuie să spunem patriotism. tendinţa limbii române literare mergînd în direcţia prevăzută de Heliade (cf. iar popoarele Europei de la romani. de unde trebuie şi într-o formă care să nu contrazică în chip flagrant spiritul limbii române. deosebită de înfăţişarea ei moştenită de veacuri. de fapt. limbile romanice şi greaca. iar alături de ea. fiindcă la un moment dat. propoziţiune etc. Iată deci un izvor aflat nu numai la îndemînă. şi nu patriotismos. Dar limba latină nu era unica limbă chemată să furnizeze materialul necesar . privilegiu. împrumutîndu-i din altă parte: grecii de la fenicieni. care nu trebuia totuşi să-şi schimbe în felul acesta fizionomia cu alta. nu s-a dovedit viabil. dacă luăm cuvîntul din greceşte. în privinţa aceasta. alături de cea latină.

observă Heliade.se pot forma de la sare. resare. cu atîta i se înmulţesc şi zicerile prin care îşi numeşte ideile sale. formi. care se silesc să îmbrace limba română „cu haine pestriţe prea lungi sau prea scurte. Plecînd de aici. prin urmare. în prefaţa Gramaticii.. Remediul trebuie căutat tot în posibilităţile limbii. reducere etc. nu regulamenturi. Analizînd lista de derivate propuse în Paralelism între limba rumînă şi italiană. conse obţin concetăţean. Heliade recomandă folosirea „prepoziţiilor” (prefixelor) neologice. nu politicesc. recomandă. Limba oamenilor instruiţi este mai bogată decît cea „de obşte”. în loc de persoană (gramaticală). compatriot. Motivul este de ordin „economic”: aceste forme sînt mai scurte şi deci preferabile. recomandare sînt de conj. Nimic nu ne împiedică să facem şi noi de la cuvîntul „primitiv” (moştenit) loc derivatele localitate şi local. de la ducere. şi. prin analogie cu acestea. din acest motiv şi în mod fatal. paradigma căreia îi aparţine verbul: formare. cu pref. Patru ani mai tîrziu. de la înainte. compătimire etc. ataşîndu-le sufixul -ălui: formăluiesc. Heliade avea să reia unele din ideile expuse mai întîi. Limba ţăranului este. mormînturi. deoarece ea cuprinde cuvinte în plus pentru noţiuni necunoscute omului simplu. Pentru aceeaşi raţiune. recomăndăluiesc etc. recomanzi. Un exemplu îl oferă franceza. căci. înapoiere. care. nu a ezitat să formeze şi altele ca localité şi local. 180 . tratînd cu aceeaşi vervă familiară şi ironică pe „croitorii” de sisteme artificiale. este de dorit să spunem politic. ea fiind limitată la denumirile date obiectelor şi acţiunilor din sfera îndeletnicirilor curente ale vieţi rurale. morminte.bănăţenii întrebuinţau aceleaşi verbe. avînd substantive moştenite ca lieu „loc”. Ce cale trebuie urmată pentru a-i adăuga ceea ce-i lipseşte? Să se pornească oare exclusiv de la limba populară. recomandînd „cu cinste” Observaţiile acestuia din 1799. cu cît unui om i se întind şi i se înmulţesc cunoştinţele. formînd din materialul ei cuvinte noi şi „cîrpind” cu ajutorul lui pentru a umplea golurile? Soluţia arfei neinspirate şi ar duce la ridicol. pe care-l citează elogios. în orice caz nepotrivite pentru ea”. necesare limbii culte: cu re. El porneşte de la o definiţie a limbii care pune în evidenţă deosebirea dintre limbajul popular şi limba literară: „Limba este mijlocul prin care ne arătăm cunoştinţele şi cugetările noastre. iar la „singurit” (singular) – form. se cuvine să se folosească în conjugare „la înmulţit” (plural) formăm.. în loc de jurămînturi. diplomatic etc. atrăgea atenţia Heliade. ar trebui să se spună. şi. înaintare. iar „partiţipia trecută” – format. procedînd astfel. Sugestia o găsise Heliade la Paul Iorgovici. iar personalitatea obrăznicie”.. 1. dar pe altă cale. diplomaticesc. Se uită. formă şi recomand. de la înapoi. avînd infinitivul a forma. cu ajutorul cărora se pot crea numeroase cuvinte noi. Heliade pledează pentru adoptarea formelor de plural jurăminte. obraz şi atunci pronumele personale ar fi numite pronume obraznice. să se spună regulamente etc. mai săracă. Cu remarcabilul său simţ lingvistic. în Repede aruncătură de ochi asupra limbei şi începutului rumânilor (1832).

el crede că e necesară forma de gerunziu adjectival murindul. cu atît mai mult în cazul cuvintelor luate din alte limbi. Heliade priveşte lucrurile dintr-o perspectivă largă. cîntă. invocă „pruba maicei sale latinei” şi recomandă „primirea de cuvinte străine”. alţi scriitori. veghez etc. Este de-ajuns să-l menţionăm pe C. care era călăuzit de principiul analogiei. acest lucru trebuia spus răspicat.În schimb. un loc larg acestei forme şi. Căci noţiunea de limbă este inseparabil legată de ideea de unitate a întrebuinţării mijloacelor ei. cu „întocmirea lor pe teapa (în spiritul) graiului”. nu expediţie. De asemenea. formă. În sfîrşit. iar de la a lucra (eu) lucru. care. escadron. În aplicarea criteriului logic – şi analogic – Heliade a pierdut însă din vedere că unele din verbele româneşti de conjugarea 1. Firesc i se pare poetului moldovean să zicem filozofiei astfel. vorbind despre „sporirea şi pentru întocmirea cuvintelor neapărat trebuincioase” în limba română literară. la fel geometrie. ci espediţie. formi. dacă de la a cînta avem cînt. murinda. după pilda altor limbi. a găsit răsunet larg. în virtutea căreia lat. fără a ne ruşina. ar trebui să avem form. cum se ştie. Limba română literară n-a păstrat toate formele propuse de Heliade. fără sacrificarea specificului ei naţional. în creaţia lor poetică.după acest model să se scrie. făcînd uz de o explicaţie istorică. Acest atribut ea îl dobîndeşte dintr-o sinteză de trăsături lingvistice întemeiată pe reflectarea particularităţilor celor mai generale şi specifice comunităţii de vorbitori 181 . sub aspectul ei de limbă comună. crede Heliade (vezi supra). Heliade cere să se românizeze neologismele formate cu prefixul ex. Conachi. în Scrisoare către mitropolitul Veniamin despre învăţăturile în Moldova (1837). În virtutea acestuia. Cultivarea limbii prin completarea şi modernizarea fondului lexical nu era deci singura condiţie ce se cerea îndeplinită în vederea constituirii unui instrument de comunicare evoluat şi adecvat necesităţilor vremii. şi nu iubire de înţelepciune. ca să ne limităm la un singur exemplu. Dacă autorul scrisorii relua ideile lui Heliade ori se lăsa călăuzit de propriul său bun-simţ interesează mai puţin decît faptul că exista un consens aproape unanim între el şi scriitorul muntean în ce priveşte programul modernizării limbii. Un sprijin găsise Heliade în această privinţă şi în forma italiană a cuvintelor în discuţie. O limbă literară este varianta îngrijită şi unitară. aşa cum a fost înţeles de Heliade înainte de anul 1840. atunci şi de la a forma. au şi un sufix flexionar -ez: lucrez. cînţi. exponere a devenit în româneşte spune(re). Heliade înclină spre forma franceză project în locul formei proiect. „Şansa” limbii noastre literare a fost că sensul modernizării şi al integrării împrumuturilor în specificul limbii literare. în scrisul românesc al secolului al XIX-lea. care are altă valoare decît adjectivele în -tor: muritor etc. şi nu pămînto-măsură. excadron (sic!) etc. după el. răsărinda (lună). care i se pare nepotrivită. A forma s-a orientat după acest tip – nu însă şi a recomanda.. Pentru moment. El a acordat. naţională. direct sau indirect. îmbrăţişînd o întreagă realitate filologică şi tinzînd spre realizarea unei unificări a formelor gramaticale.

Săulescu. de T. În fond. prin urmare. dacă avem în vedere caracterul muntean al limbii textelor lui Coresi sau cel muntenizat din cărţile religioase tipărite pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Aceasta era şi obiecţia pe care filologul moldovean conservator G. din acest punct de vedere. iar mai tîrziu. iar acesta se apropie de limba cărţilor bisericeşti. şi nici de T. ci limba textelor bisericeşti de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Discuţiile despre problemele limbii literare nu puteau ocoli. o triere a materialului.care utilizează idiomul în cauză. Ideea va fi susţinută şi de moldoveanul G. Cipariu. Principiul său este de ordin estetic: el înclină spre graiul „care place mai mult urechilor”. anume unificarea ei în raport cu structura graiurilor. scrie el. Heliade nu pretinde ca în acţiunea de unificare a limbii să se acorde un 182 . Unificarea stătea. dispărute cu vremea. Trebuie să precizăm că formula revenirii la limba veche nu era interpretată de Heliade acum. aşezată de el la temelia programului de reformare a limbii culte prin „dezgroparea” elementelor uitate în cărţile bisericeşti din secolele trecute. indicînd căile posibile pentru înfăptuirea ideii de unitate lingvistică. Săulescu. implicit. faţă de cel istoric. unde m-am născut”) în alegerea bazei limbii române literare. programul astfel conceput – de Heliade şi de alţi – ducea. Întoarcerea la limba veche însemna. singura care putea oferi o bază pentru fixarea unor norme comune. de pildă. şi nu mai puţin prin sistemele ortografice folosite în cele trei provincii? Cel care intervine şi de data aceasta. ca o imitaţie servilă a limbii scrierilor religioase. datorită caracterului ei mult mai unitar în comparaţie cu limba vie din secolul al XIX-lea. repunerea în circulaţie a cuvintelor de origine latină. Norma limbii vechi bisericeşti a fost invocată şi de alţi cărturari din această vreme. exclude criteriul regional transilvănean („dialectul. sub semnul viitor al purismului. pe care l-am putea numi orizontal. cum credea G. Bariţiu. la „muntenizarea” limbii. Dar Heliade înţelege prin limba veche bisericească nu atît limba lui Coresi. Se cerea o alegere. un alt aspect esenţial care întră în definiţia însăşi a conceptului de limbă literară. Cum trebuia să se procedeze pentru a se ajunge la realizarea unităţii ei prin stabilirea unui corp de norme care să prezinte şi să împace toate graiurile (subdialectale) deosebite în vorbire. i-o aducea lui Heliade. cel mai consecvent apărător al limbii vechi. G. Principiul selecţiei trebuia să acţioneze şi într-un alt sens. înţeles şi aplicat în mod diferit în a doua jumătate a secolului. vertical. în realitate. ca urmare a procesului de „corupere” la care fusese supus vechiul fond romanic în decursul istoriei. este tot Heliade. Cipariu mai tîrziu. care dobîndise un caracter unitar prin generalizarea variantei literare muntene în toate cărţile româneşti tipărite. Ibrăileanu. pentru a se reţine ceea ce apărea drept „clasic” şi pentru a se îndepărta tot ceea ce contrazicea normele unei exprimări corecte sub aspect gramatical. Soluţia lui era aceasta: întoarcerea la limba scrierilor religioase vechi.

astăzi etc. ideile lui Heliade au fost acceptate şi îmbrăţişate şi în Moldova. prozatorul moldovean se arată partizan al etimologismului. gioco. multe au bune ungurenii. Un trup să fim cu toţi. în această materie. domnul meu. şi nu -oriú. Concesiile nu sînt totuşi generale. Deci. Heliade este recunoscut drept „legiuitor” al limbii. adică de caracterul popular. că noi. Să lepădăm ce-i rău. Săulescu –. precum şi pronunţarea lor de către „cea mai mare parte de români”. În 1836. în speţă celui muntean. preţuind ostenelile d-tale. „va trebui să se scrie şi în Moldova -ori. multe au bune muntenii. gioc. C. Negruzi. el revine asupra acestei idei. Heliade recomandă să se ţină seamă de răspîndirea cuvintelor pe tot cuprinsul teritoriului locuit de români. bănăţenii. şi nu regulamenturi. Exceptînd un număr foarte limitat de filologi – între care primul loc îl deţinea acelaşi G. giudecată. dar multe au toţi şi rele. În 1839. formele de „neam femeiesc” ale unor substantive (la origine neutre) ca privileghia. C. pîne. Italienizat pe de o parte (înaintea lui Heliade!). de către cel care avea să devină peste cîţiva ani cel mai reprezentativ prozator al Moldovei. o limbă să avem…”. C. Negruzzi se adresa lui Heliade. multe au bune macedonenii. Aceste rînduri sînt un document de însemnătate capitală pentru etapa istorică a ideii de limbă literară din preajma anului 1840 şi pentru sensul evoluţiei ei ulterioare. el ţine să precizeze acest lucru. colegiu etc”. gios. giudice. Negruzzi crede că ar trebui păstrate fonetismele cu gi. să îmbrăţişăm ce e bun de la toţi şi între toţi şi să primim şi înnoiturile cele bune. Moldovenii găsesc un model de limbă literară în scrierile lui Heliade şi declară că-l vor urma. z se va pronunţa ca în Muntenia zi. el se sprijină pe un argument scump latiniştilor: în 183 . făcîndu-i această mărturisire: „Crede. Negruzzi. cînd optează pentru fonetismul cîne.loc privilegiat unui anumit grai. a lui Heliade. selectate din toate graiurile cu scopul de a se asigura limbii un caracter unitar. arătînd că este necesar să aibă în vedere cuvintele cu răspîndire largă. Condus şi de data aceasta de un remarcabil simţ al realităţii şi lipsit de orice prejudecată exclusivistă regională. Lingvistul muntean întreţine o corespondenţă publică cu C. ca în italiană. al unuia sau altuia dintre elementele ce trebuiau să intre în normele exprimării literare. coleghia (venite prin filieră rusească) vor trebui abandonate în favoarea celor propuse de Heliade: privilegiu. ca în mold. regulamente. ne place a te vedea model în scrierile şi traducerile noastre şi vă aducem laudă ce se cuvine unui literat reformator şi legiuitor al limbii”. general. nu al limbii vechi sau al graiului moldovean. de unde „derază zicerile aceste”: giù. Negruzzi. naţional: „Multe au bune moldovenii. fapt ce trebuie considerat drept un moment esenţial în procesul fixării regulilor comune cu privire la unificarea limbii române prin recunoaşterea şi acceptarea autorităţii. De asemenea. Respingînd variantele munteneşti. mîne. Într-o scrisoare adresată în 1838 lui C. bucovinenii. continuă Negruzzi. arătînd care sînt condiţiile ce trebuie avute în vedere pentru a pune la temelia limbii literare elementele comune.

tot aşa cum latinismul şi. îmflă sau trecerea lui î la i în ride. a africatei dentale dz (audzi. slova ђ notează şi în variantele nordice vocala e în cuvintele de tipul lege. greşeşte. el. curajul opiniei personale şi capacitatea de a intui surprinzător esenţa problemelor cercetate i-au permis lui Heliade să se manifeste ca un vizionar. singe etc. ca deschizător de drumuri în cele mai variate domenii ale culturii româneşti. diftongul ia (priiaten. Negruzzi nu admite însă. Acestea s-au menţinut nu 184 . şi mai ales preferinţa tot mai accentuată pentru împrumuturile latinoromanice. în general. deşi se formează unele păreri despre unificarea normelor limbii române. cum sînt: adoptarea unor fonetisme şi forme morfologice noi. C. dzise) cu z în toate variantele literare de tip nordic. u final. Negruzzi a avut un rol esenţial în propagarea ideilor pozitive ale cărturarului muntean în Moldova. ortografia italiană). Trăsături ale limbii literare din această perioadă În lucrările filologice scrise de muntenii Ienăchiţă Văcărescu şi Ion Heliade Rădulescu sau de moldovenii Toader Şcoleriu şi George Săulescu. exprimate pînă la 1840. pe scurt. Este foarte importantă înlocuirea. aproape exclusiv material oferit de varianta literară muntenească. ţivilizat. îmblă. el îndeplinind astfel în Principate un rol similar cu cel pe care l-a avut Şcoala ardeleană în Transilvania. şi pe bună dreptate. Iată. cainis ci pane. de fapt. curentele puriste din secolul trecut au continuat principalele idei ale Şcolii ardelene. profunzimea gîndirii. deşi este notat frecvent în Gramatica lui Heliade. cane… în sfîrşit. erudiţia filologică şi talentul literar. Ideile sale privitoare la modernizarea şi unificarea limbii române literare. de varianta moldovenească. dezvoltate şi aplicate de reprezentanţii curentului istoric şi popular. nici forma şenă pentru scenă. cu o largă circulaţie în toate scrierile din perioada anterioară. rădica. în cazul celor dintîi. care le înlătură pe cele simţite ca fiind arhaice. Printre alte fonetismeam putea menţiona: păstrarea vocalei ă în păhar. au fost preluate. iar în cazul celor din urmă. dintre etc. după 1780. lui Negruzzi i se pare că este mai potrivit să se pronunţe şi să se scrie ca în Moldova: proţes. civilizat cum scrie Heliade (care urma.latină (şi în italiană) nu se zice painis. răsipi etc. Chiar dacă n-a fost de acord cu toate propunerile făcute de Heliade. de data aceasta. nu proces. principalele trăsături ale limbii române literare în perioada 1780 – 1840. Astfel.). iaste) este înlocuit cu ie. susţinîndu-le cu convingere şi după ce autorul lor le-a abandonat. fiind gata totuşi să renunţe la grafia şi pronunţia moldoveană sţenă în favoarea celei care s-a şi impus: scenă. se pune la contribuţie. după cum precizează însuşi autorul cărţii. şi a lui i cu î în împle. În afara divergenţelor regionale. Cultura vastă. Unele fonetisme arhaice. e > i (citi. este doar un ornament grafic. din. variantele literare din această perioadă prezintă şi tendinţe comune. sint. Fonetică. sînt treptat şu definitiv abandonate.

Unii dintre ei. a principiului ortografic etimologic. spuni (spui). romanesc. formos etc. dacă acestea puteau sluji idealului apropierii de modelul latin. holbură (volbură). P. redecină (rădăcină) etc. cei doi cărturari menţin o veche normă a variantei literare bănăţene: n netransformat în i în cuvinte ca petroni (pietroi). dar introduc şi altele din graiul natal. curend (curînd). întîlnite şi la alţi scriitori români1. năcăji (necăji). a uri etc. Dar ğ e menţinut în cuvinte ca împregiur.Diaconovici-Loga. trămura etc. ei au putut să aleagă atît din limba română scrisă în diferite locuri şi timpuri. diregătorie. potere (putere). în special bănăţenii P. Aceasta se explică prin faptul că. ei utilizează formele fără i: cîne. zedar. unde poate fi recunoscut latinescul gyrus. scriind adeche (adică). în această perioadă. e devine ă după grupurile consonantice st şi tr: blăstăma. DiaconoviciLoga întîlnim constant formele roman. tinăr. înveţetură (învăţătură). De asemenea. mai ales de către filologii transilvăneni. sunt (sînt). Astfel. mîne. dirept etc. 185 . lapădă (leapădă). alchetuiesc (alcătuiesc). zădar etc. auzi).Conachi întîlnim formele resboae. se vor păstra în limba cultă pînă la sfîrsitul secolului al XIX-lea. Ei ajung la astfel de forme. Privit în ansamblu. dătorii. pîne. pe care le întîlnim la cei doi filologi. judeţ) şi z pentru dz (zic. În limba intelectualilor transilvăneni apar frecvent. fonetismele cele mai potrivite pentru constituirea unui sistem fonetic simplu şi unitar. reu. rădite (ridiche) etc. cum sînt: acăţa (agăţa). pe care le considerau a fi mai apropiate de cele latineşti: scamn (scaun). Romania. Aşa se explică şi alte schimbări fonetice în spirit latinist.. personă. În scrierile din Transilvania.numai datorită tradiţiei. şi alte forme regionale cu o circulaţie mai largă în graiurile din Transilvania. a crepa. ci şi în virtutea aplicării. capetém (căpătăm). dintră. iar a neaccentuat trece la ă în dător. cărindar (calendar). Iorgovici şi C. Iorgovici scria portem (purtăm). desvăli (dezveli). strein. De pildă. la C.. care. ţini (ţii) etc. tăbac. fără corespondent în latină (şi în celelalte limbi romanice) – ă şi î – filologii transilvăneni acceptă forme regionale ca beutură. Din aceleaşi considerente. numer (număr). incătrău (încotro). Din dorinţa de a reduce cît mai mult frecvenţa vocalelor „intruse”. aspectul fonetic al limbii reprezentanţilor Şcolii ardelene nu diferă totuşi prea mult de cel al limbii literare moderne. încungiura. forte. detor. uneori chiar la regionalisme. nu numai pentru că în graiul bănăţean fenomenul în cauză e mai răspîndit. luom (luăm). Setea de întoarcere la un prototip de limbă i-a determinat pe cărturarii Şcolii ardelene să apeleze şi la alte fonetisme vechi şi populare. de altfel. recoreşte. extind această pronunţie şi asupra altor cuvinte. ci şi datorită faptului că s-au străduit să „corecteze” formele româneşti după modelul latin. teu (tău) etc. resplăteşte. cît şi din graiurile populare. scie (ştie) etc. ei acceptă ca norme unice j pentru ğ (joc.. iar la C. fiind cei dintîi învăţaţi români care au studiat fonetica istorică a limbii noastre. Uzuale sînt şi formele cu e(i) nesincopate: direg. care să permită o cît mai reuşită încadrare a 1 De exemplu.

mîine. pîine). care mai tîrziu au fost acceptate şi de alţi scriitori şi filologi români. în pofida faptului că şi aici se produce o „invazie” a fonetismelor populare. păşînd. Morfologie. . z. r moale în sufixele -ar. În schimb. însă alături de ele apar. hotăraşte). pi.închiderea lui e medial neaccentuat. în etapa următoare. de pildă. sîngur. şărpi. fără a fi însă nici aici perfectă. giudecată. spăriet. Heliade Rădulescu selecţia e mai riguroasă. dar nu reuşesc să se impună ca norme. gre. consemnează.ă protonic trecut la a: capitan. ţîn.. r duri înaintea diftongului ea (covîrşaşte. dar şi încongiura). sînt generale unele norme mai vechi ale variantei literare munteneşti: z (zi) şi j (joc.trecerea lui ea la ie: mîngîiet. Prin lucrările filologice tipărite de ei s-au răspîndit şi o seamă de norme fonetice. ştiutoriu etc. cum este. . Menţionăm. care s-au impus în limba literară modernă. îi (cîine. hier. Reflectînd această situaţie. dăstul (destul). deşi apar mai des. Heliade Rădulescu. f se palatalizează sporadic: hiară. cîteva dintre cele mai importante inovaţii morfologice care tind să se impună în această perioadă a. a. Dintre labiale. cînd sînt abandonate sub presiunea normelor unitare. .neologismelor latine şi romanice în structura limbii noastre. ceriu etc. Aceste fonetisme se menţin în scrierile majorităţii intelectualilor moldoveni pînă la 1780. Dintre acestea fac parte: . dar şi agiutoriu. . ţ.. reprezentată mai ales de limba cărţilor apărute în Tipografia Albinei. limba cultă prezintă mai puţine inovaţii fonetice decît în Transilvania. două şi chiar trei variante pentru aceeaşi formă morfologică. iar celelalte variază în diferite regiuni ale acestui grai. ş. j. joi. scrierile normative. formele fără i: mîne. j: sară. ai. ale. În structura morfologică a limbii române literare nu se produc modificări importante faţă de epoca anterioară. în special de I. ci. Doar în Gramatica românească a lui I. pîne. în special gramaticile. în i: adivărul. pă (pe) etc. grijă. Unele fonetisme specifice. adesea. contribuind astfel. mai rar în poziţie finală. -tor: cepariu. păstrează africata ğ în gioc. Unele fenomene fonetice de tip nordic au acum o frecvenţă mai mare în limba scrisă din Moldova. În scrierile transilvănene se constată tendinţa de înlocuire a articolului genitival invariabil a cu formele al. mai frecvent decît în scrierile de pînă atunci. la unificarea normelor limbii române literare. unele forme noi. În Moldova şi în Muntenia. în continuare.rostirea dură a consoanelor s. binili.reducerea diftongului ea la e: a ave. s. continuă să aibă o frecvenţă mai redusă faţă de cele care s-au impus în limba literară mai tîrziu. făcem. Varianta literară moldovenească. Majoritatea normelor vechi şi populare specifice limbii culte din secolul al XVIII-lea se păstrează şi în această perioadă. velarizarea vocalei e după oclusivele d şi p în cuvinte ca dă (de). veştejaşte. 186 . dăşărt (deşert).

dar şi în textele moldoveneşti. dar. O notă aparte faţă de limba cultă actuală o dau structurii morfologice din perioada la care ne referim numeroasele neologisme latino-romanice. rusească) fac ca lexicul intelectualilor români de pînă la 1840 să ne apară învechit şi relativ sărac. Lexicul suferă schimbări esenţiale în această perioadă. formele cu u la imperfect. fireşte. p. modernizarea s-a produs mai de timpuriu. pînă la 1840. Surprinzător este faptul că la cei dintîi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene nu întîlnim decît rar construcţii sintactice alcătuite după modelul latin. conjunctivele neregulate de tipul să deie. în special a modelului sintactic francez. aproape fără excepţie. se generalizează auxiliarul a la pers. 1 187 . Despina Ursu. în timp ce moldovenii şi transilvănenii păstrează încă forma nediferenţiată au. influenţele orientale (greacă. dar cele identice cu singularul (el. ei) mergea continuă să fie majoritare. în special a celei italiene şi franceze. deschise la tot ceea ce era nou în Vezi G. c. cu toate că. şi în urma influenţei tot mai puternice a sintaxei populare şi a modelelor romanice. vom insista asupra contribuţiei lor la înnoirea şi îmbogăţirea lexicului românesc. XIV. structura sintactică a limbii literare începe să se clarifice şi să se modernizeze datorită intervenţiei. turcă. În varianta literară munteană. Fonetica şi morfologia neologismelor româneşti de origine latină şi romanică // SCL. să steie alternează cu cele în -ea (-a). Spirite universale. În toate scrierile. Abia spre sfîrşitul perioadei de tranziţie. mai cu seamă după 1836.371 – 379. nici el nu le respectă decît parţial. Ca şi morfologia. Încadrarea morfologică a verbelor neologice în limba română din perioada 1760 – 1860 //LR. formele iotacizate (eu) auz. Heliade Rădulescu. unde acţiunea de „reromanizare” a limbii culte începuse pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. e. să ieie. vocabularul românesc îşi va schimba radical fizionomia în Principate. în special la filologii bănăţeni. Tot la ei. p. Sintaxa. specifice limbii cărţilor bisericeşti din secolul al XVIII-lea. Iar în Transilvania. a perfectului compus. a lui I. ca norme ale limbii române literare. 1963. pers. sintaxa mai păstrează încă numeroase elemente vechi şi populare.1-24. d. În scurt timp. spui. I sg. În textele munteneşti întîlnim. a III-a pl: (ei) erau etc. spun.3. în primul rînd. a indicativului prezent: aud. VII. nr. pot (ultima formă alternînd cu poci. 1956. Se răspîndesc acum. Leonte.. În deceniul al IV-lea al secolului al XIX-lea se amplifică şi în ţările româneşti procesul de modernizare a lexicului literar – proces început încă pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Întrucît direcţiile principale deschise de Şcoala ardeleană în această privinţă au fost urmate în secolul al XIX-lea de aproape toţi intelectualii români. Ivănescu şi L. În Moldova şi Muntenia. Toate aceste forme sînt recomandate de Heliade. ca urmare a lărgirii influenţelor romanice. care au o altă încadrare morfologică decît cea de azi1. consemnăm preferinţa pentru formele verbale cu dentala refăcută la pers. a III-a sg.b.

S. modernă. speriinţă. a recomenda. pe de o parte. veneraţie etc. Cum era şi firesc. natură. pe care ei s-au străduit să-l completeze cu numeroase cuvinte create prin derivare sau compunere. principalele surse de sporire a vocabularului literar nu puteau fi decît latina şi limbile romanice. compoziţie. preferinţa manifestată de cărturarii transilvăneni faţă de termenii calchiaţi sau traduşi. şi în bună măsură au reuşit. virtuos. ci s-au împotrivit mai cu seamă adoptării neologismelor provenite din altă sursă decît cea latină sau romanică. cărturarii transilvăneni şi-au propus. naţioane (naţiuni). inscripţie. pori. omagiu. lavă. columnă. Termeni ştiinţifici: articul. hotărîre „definire”. în primul rînd. ţivilizaţie. Totodată. . dar nu au neglijat nici îmbogăţirea de ansamblu a lexicului românesc. Aşa se explică. securitate. întregime „integritate”. 188 . De aceea filologii transilvăneni s-au străduit. urban. să creeze terminologia necesară exprimării celor mai importante noţiuni ştiinţifice. presidium. regulă. impostor. verb. Termeni calchiaţi sau traduşi: chipuri „moduri”. magistru. derivat. iar pe de altă parte. închipuire peste tot „idee universală”. sufragiu. Micu aşeza limba românească alături de toate limbile mari în care cei mai de seamă filozofi ai timpurilor au încercat cîndva să-şi exprime gîndurile. închipui „imagina” a împururi „a eterniza”. Totuşi primii latinişti nu numai că n-au abuzat de neologisme. poziţie. contaminat. conferenţie. . dar s-au străduit chiar să romanizeze terminologia filozofică curentă de origine greacă sau latină. sistemă. El credea despre limba sa maternă că aceasta într-adevăr este o oglindă a universului pentru cine s-ar fi priceput să scotocească prin ungherele şi tainiţele ei. medicină. filologii transilvăneni n-au manifestat tendinţe puriste. interjecţie. constituţie. În acest sens. matematică. condiţie. menţinerea aproape integrală a fondului lexical existent în vechile scrieri româneşti. pronunţie. gramatică.cultura europeană din acea epocă. mai ales dacă aceştia erau de origine latină. imperfect. întrucît ei n-au dorit să elimine cuvintele străine pătrunse în ţesătura limbii române de-a lungul timpului. înainte de toate. cauză. soţietate. să traducă lucrări religioase şi chiar s-au încumetat să elaboreze unele scrieri literare. director. modă. Iată o listă sumară a elementelor lexicale caracteristice pentru limba învăţaţilor transilvăneni: Neologisme latino-romanice: atentat. să organizeze dezvoltarea culturii noastre pe o cale nouă. mod. dar şi cu unii termeni arhaici sau regionali. fizică. dialect. termen etc. cujugţie. ei au iniţiat cea dintîi acţiune organizată de traducere şi elaborare a numeroase şi variate opere din diverse ramuri ale ştiinţei: filozofie. gen. pedagog. literă. memorie. O astfel de acţiune era însă aproape imposibil de întreprins cu mijloacele de care dispunea limba română din secolul al XVIII-lea. orator. a replica. ei n-au încetat să alcătuiască opere istorice. agronomie etc. logică. elocvent. proprietate. Aşadar. ocasie. iar dintre acestea. Neologismul e admis de Klain numai „unde graiul nostru s-ar afla în lipsă”. italiana.

în ansamblu. a făgădui “a promite”. şi anume: abandonarea treptată a faptelor de limbă învechite. trup „corp. Paralel. imperiţie „neştiinţă”. convenciune „împecare”. periculós „plin de frică”. a tăgădui “a nu recunoaşte”. moştenite din latină: advenire „a veni la cineva. temei „subiect”. cît şi modului în care au fost adaptate la sistemul fonetic şi morfologic al limbii noastre. imperit „neştiut”. Examinînd structura limbii române culte din perioada de tranziţie. rost „gură” (lat. spre rădăcinile moştenite din latină. pe care i-au introdus în scrierile lor cu intenţia de a întregi fondul latino-romanic al vocabularului românesc literar. singuratec „individual”. a sosi”. neogreacă şi rusă – în Moldova şi Muntenia. zicere „afirmaţie” etc. ce se vor dezvolta în următoarele decenii. ghib “cocoşat”. iosag “avere”. periculu „cercare cu frica”. fondul lexical românesc cu termeni noi prin derivare şi compunere. a comînda „a face masa de pomenire pentru omul mort” (lat. Paul Iorgovici propune o listă foarte bogată de cuvinte noi. op „trebuie.nestrăbătuincios „impenetrabil”. cloambă “ram”. constare). putinţă „posibilitate”. Învăţaţii transilvăneni au încercat să completeze. commandare). în linii mari. prevenire „a ajunge la ceva”. iluminare (luminare). crearea unei delimitarea. opus est). constatăm că. provenite din turcă. în primul rînd. a principalelor stiluri funcţionale. încercări de unificare a normelor exprimării culte. devenire „a veni în jos” (toate de la verbul venire). regionali şi populari de origine latină. terminologii ştiinţifice. Reprezentanţii Şcolii ardelene au preferat mai ales termenii arhaici. stăriîmprejur „circumstanţe”. sau a împrumuturilor din maghiară şi germană – în Transilvania. O trăsătură specifică a lexicului literar din această perioadă este interferenţa elementelor orientale. ad hora). greacă. ea mai păstrează încă o parte din trăsăturile specifice vechii române literare. În Observaţii de limbă rumânească. create prin derivare de la elemente lexicale mai vechi. - 189 . ai „usturoi” (lat. prelucire „strălucire” (de la lucire). tină “noroi”. a căror aspect diferă adesea de cel pe care pe care l-au căpătat mai tîrziu în română. cu tot mai numeroase neologisme latinoromanice. convenire. lucru”. a custa „a trăi” (lat. modernizarea lexicului prin adoptarea împrumuturilor latino-romanice. pleşug “chel”. de asemenea. este necesar” (lat. populară rostrum) etc. cătană “soldat”. spiţă „specie”. Atenţia lor s-a îndreptat. alium). datorită atît filierei străine prin care ne-au venit. dărăb “bucată”. provenire „a veni din pămînt” (de la venire) etc. fărtai “sfert” etc. Frecvente sînt şi regionalismele ardeleneşti de alte origini: armariu “dulap de vase”. Între aceştia se numără: aorea „odinioară” (lat. putem observa însă continuarea unor tendinţe inovatoare.

îndeosebi datorită prestigiului de care se bucura cultura Franţei. A. Al. deschide o şcoală. care erau pregătiţi în vederea viitoarelor cariere politice. Pătrunderea elementelor franceze s-a făcut în mai multe etape şi pe mai multe căi. egalităţii şi fraternităţii. M. limba diplomatică a timpului. C. dar mai ales la însuşirea limbii străine şi la prelucrarea limbii române prin traduceri şi adaptări din franceză. de pătrundere a limbii franceze în Principate. dar mai ales în a doua jumătate a secolului următor. au adus cu ei nu numai cultura franceză. 190 . printre care se aflau şi unii revoluţionari. învăţau franceza. unde au învăţat Ion Ghica. a avut-o influenţa f r a n c e z ă. Grigore Alexandrescu. Alături de această cale. care i-a fost elev. filozofice ale secolului raţionalist. Fiii lor. Rolul ei a continuat să prevaleze pe tot parcursul secolului al XIX-lea şi nu a încetat după aceea. cunoscători ai limbii franceze. ajungînd şi la noi şi fiind primiţi cu bunăvoinţă. Aceştia sînt dl Feury. Influenţa neolatină a) Influenţa franceză O însemnătate fundamentală pentru limba română literară. În urma ei. alături de Costache Negri. care pregătise revoluţia franceză sub flamura libertăţii. la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. La venirea în ţările noastre. numeroşi nobili regalişti emigrează în Europa. Începuse să se citească şi să se traducă literatură franceză.Alecsandri. preceptorul lui Costache Conaci.Cuza. dl Cuenim. ce s-a manifestat în toate provinciile româneşti. Kogălniceanu. noii domnitori îşi aduceau sau li se impuneau secretari francezi. Contactul cu limba franceză datează în Principate după anul 1700. O parte din emigranţi se angajează ca dascăli în casele boiereşti. ci şi interesul pentru ideile politice. directă. pe care însă turcii nu o cunoşteau. Aceştia erau oameni culţi. Viillant. mai ales consecinţa Revoluţiei de la 1789. evocat de V. Aceşti intelectuali. fiindcă le era interzis de Coran să înveţe limbi străine. Ea este consecinţa evenimentelor politice care s-au petrecut în Franţa. Cîteva nume au rămas întipărite în amintirile contemporanilor. La Bucureşti. Rosetti. I . devenită familiară şi în rîndurile unui număr mare de boieri. sub aspectul desăvîrşirii caracterului ei modern. indirectă. aceasta contribuind la familiarizarea cu scrierile apusene ale timpului. un alt francez. cînd în Muntenia şi Moldova sînt numiţi domnitori dintre dragomanii de la Poarta Otomană.Fireşte că toate acestea sînt o consecinţă a procesului de renaştere culturală şi social-politică. Franceza era cunoscută într-un cerc restrîns de boieri care aveau legături cu curtea domnească. are loc alta. începînd din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Heliade). este greu să stabilim cine le-a folosit prima dată. filozofie. unde învaţă franceza ca sursă. sensibilitate. cărora le vor lua locul. întîlnim cuvintele spiculaţii. logică. P. urmînd chiar o pronunţie franceză. Bolintineanul. franceza intrase sub scutul legii. eroare etc. După 182-1830. Alecsandri petrec mai mulţi ani în Franţa. Bălcescu. comandir. O bună parte a împrumuturilor franceze şi-ai găsit. polcovnic. Mumuleanu. O listă completă a cuvintelor de acest fel este imposibil să se întocmească. corespondentele lor franceze actuale epocă. cinovnic. Bălcescu). pentru scurtă vreme. în mod special. a reorganiza. substantivele artilerie. linie de bătaie etc. Ghica. Kogălniceanu. franceza era sora ei mai mare şi mai „norocoasă”. Terminologia franceză stă la baza mai multor traduceri filozofice. a redija “a redacta”. Consemnăm doar cîteva fapte din scrierile anilor 1820-1860. N. rezervă (N. care nu au reuşit să se impună: a developa “a dezvolta”. alianţă. fantomă. funcţionar. De aceea la B. terminologia administrativă şi militară. eterogen. chiar de la începutul secolului al XIXlea. alături de curentul latinist. bunăoară. electirc. M. infanterie. C. dacă latina era „maica” limbii noastre. Russo – în Elveţia. Bălcescu nu găseşte uneori termenul corespunzător românesc şi de aceea el scrie reviu şi revistă. a imagina. trepta. Mai tîrziu. reformă (I. Franceza devine acum limba la „modă” a protipendadei. Mica boierime năzuia să se ţină în pas cu moda 191 . aceşti „bonjurişti” devin exponenţii influenţei franceze în ideologia epocii.Prin Regulamentul organic. V. Influenţa franceză se impune progresiv pe măsură ce dispare. Reîntorşi în ţară. energie. în locul celei greceşti. Instructive sînt mai cu seamă neologismele la N. forma cu care s-au încetăţenit în limba literară. armie. Bolliac.) au rămas intacţi în româna contemporană. Multe franţuzisme însă au trecut prin mai multe faze de adaptare la normele limbii române moderne. infernal. în cultura şi limba noastră.t influenţa neogreacă şi în timp ce îşi face loc. N. Unele neologisme franceze şi romanice au pătruns în română prin filiera rusă. a dispoza “a dispune”. comandant. enteres. De ce influenţa franceză a avut un rol decisiv. bunăoară. armată. punînd alături un echivalent impropriu – căutare – pentru a exprima ideea de “trecere în revistă”. disciplină. I. colonel. tot mai mulţi tineri sînt trimişi la studii în Apus. sînt trimişi la Paris D. În unele şcoli se predau chiar cursuri în franceză. La baza influenţei limbii franceze a stat conştiinţa latinistă a descendenţei romanice comune a celor două limbi şi popoare. Cunoaşterea ei varia în funcţie de treapta socială a claselor avute. Al. influenţa rusească. ambasadă. Termenii filozofici (idee. opinie (Iancu Văcărescu). unde găsim franţuzisme cu forma actuală: confuzie. de asemenea. după 1850. gardă. analiză. Ibrăileanu menţiona că. Bălcescu. la formarea limbii române moderne? G. De aceea e şi firesc să mai întîlnim unele neologisme ruseşti de tipul epohă.

grecismele şi alte „-isme”. şi nu luoco. Dacă ele nu se aseamănă întru totul astăzi. De la scriere se pot obţine: descriere. Căutînd o soluţie pentru remedierea acestei stări de lucruri. care puteau servi ca punct de plecare pentru formarea de noi familii de cuvinte. vorbite iniţial în Italia. unde ne folosim de prepoziţii (prefixe). uomo. timp de secole. proscriere. Avînd exemplul fraţilor italieni. bunic. Heliade Rădulescu. constatăm că asemănarea este şi mai mare: în multe părţi ale Italiei se aude pronunţîndu-se „curat româneşte”. Heliade dă o listă de afixe – neologice şi moştenite – precum şi derivatele ce s-ar putea alcătui cu ajutorul lor. o parte din franţuzisme au devenit jargonisme. El porneşte de la premisa că româna şi italiana nu sînt limbi deosebite. benedire). b) Încercări de italienizare a limbii române În acelaşi timp cu influenţa franceză. bunel.. monte. bunică. distinsul lingvist român. cînd înrudirea strînsă i se părea evidentă. Bunăoară. turcismele. om. omo. Că într-o epocă veche nu existau deosebiri între aceste „dialecte” se poate vedea dacă ne întoarcem îndărăt pe drumul istoriei limbii italiene. el porneşte de la un număr de peste 1300 de cuvinte de origine latină. într-o fază mai veche a acestei limbi. şi d e r i v a ţ i a . foco. se pronunţa loco. Iar dacă facem comparaţie cu dialectele italienei. ci în limba scrierilor bisericeşti. Bineînţeles. 192 . foc. Aşa stînd lucrurile. Cuvintelor li se dau corespondentele lor din italiană pentru a se ilustra asemănarea dintre cele două limbi. de la aceeaşi rădăcină se poate ajunge la binecuvîntare (it. bunicuţă. putem lua lucrurile de-a gata de la ei. româna literară a fost supusă încă unui proces de „modernizare”. maghiarismele. prescriere etc. de la bun avem bunătate. fuoco. bunişor etc. Heliade construieşte. avînd în vedere germanismele. munte. După cum observă V. aceasta se datoreşte faptului că asupra italienei s-a exercitat. ce trebuie făcut pentru a se ajunge la unitatea limbii? Răspunsul lui I. Astfel. şi anume i t a l i e n i z ă r i i. încît să semene mai mult cu cele italieneşti. deci aproape ca în limba română: loc. Alecsandri în Chiriţele… sale. observă că procesul de cultivare a limbii române suferă de pe urma a numeroase „ciume” literare. Heliade este acesta: să se restituie limbii române formele ei vechi. cuvintele noi trebuie astfel formate. Astfel. iar aici un rol central îi revine lui I.timpului şi simţea necesitatea să amestece expresii franţuzeşti în limbajul familiar. o întreagă teorie pentru a-şi sprijini pe ea încercarea de i t a l i e n i z a r e a limbii. ponte se pronunţă în multe graiuri italiene frunte. pentru care avem la îndemînă “dupăpoziţii” (sufixe). Pentru aceasta există două mijloace: c o m p o z i ţ i a (compunerea). pe cînd româna a fost lipsită de acest privilegiu. care nu trebuie căutate în latina clasică. în lucrarea sa Paralelism între limba română şi italiană. Vrînd să readucă limba la înfăţişarea ei dintr-o perioadă veche. punte. fronte. ci două dialecte ale uneia şi aceleiaşi limbi. În 1840. în articolul amintit. influenţa culturii.

bunăoară. dacă se vor respecta cu stricteţe regulile (fixate de el!) „în deducerea şi strămutarea cuvintelor”. “Este în uz şi batistă pentru basmalele cele albe”. campus > cîmp). El vrea să romanizeze limba. leptură “lectură” etc. subiept “subiect”. vrednicie se poate înlocui prin demnitate. fiindcă grupul consonantic latinesc ct a evoluat în română în pt (octo > opt). trebuie să supunem acestei legităţi toate cuvintele noi care conţin acest fonetism. a+n+voc. potrivit căruia. dar în felul său. pentru basma de gît (fular). oglindă în schimbul unor italienisme. care dorea să dea limbii române o înfăţişare identică cu a „maicei” sale.(cons. specol. în firea limbii române este să se scrie şi să se pronunţe nu plantă. c) Pumnismul analogist În cadrul direcţiilor reformatoare s-a manifestat un timp şi pe o tendinţă născută dintr-o concepţie aparte. fatică. Teoria lui viza atît a s p e c t u l f o n e t i c al neologismelor. a cărei teoretician a fost Arom Pumnul (pumnismul). ci lătină. completează I. pe care el vroia să-l impună limbii noastre. Este vorba de respectarea principiului analogiei.Fiind un purist ca şi latiniştii. nimic nu ne împiedică să creăm un cuvînt nou. care căuta salvarea limbii literare în italienizare. mîndrie. 193 . ci germînă etc. dar recomandă şi folosirea unor semne diacritice destul de numeroase. Fostul profesor al lui M. mai cu seamă neologismele pătrunse în limba noastră. În loc de turcismul basma se poate spune năsăriu. cît şi s t r u c t u r a lor ca atare. cantat > cîntă. Nu acelaşi lucru se poate spune despre alte numeroase exemple. Dacă lipseşte cuvîntul italian. Aceste idei stau la baza „şcolii fonetice bucovinene” sau a analogismului pumnist. Prin urmare. italiană sau „fabricate” de el. intuiţia lui Heliade coincide de multe ori cu sensul evoluţiei multor cuvinte analizate mai sus în româna contemporană. şi să le înlocuiască cu elemente de origine latină. Aron Pumnul este mai puţin purist. unde prejudecata puristă îl îndeamnă să scoată din limbă substantivele clopot. După cum se vede. fireşte este să se asculte de aceste legităţi la scrierea sau la rostirea altor cuvinte. Heliade. Bogat trebuie înlocuit cu avut. în zadar –prin in darn. maghiarismele etc. faţă de purismul heliadist. ci plîntă. oboseală. cuvintele noi urmează să se supună legităţilor moştenite ale limbii. Dacă. Clădit pe o teorie falsă. franţuzisme şi latinisme propuse de el: campană. Heliade nu putea duce la altceva decît la consecinţe grave în privinţa caracterului italienizant.> î (lana > lînă. de pildă cărăpter “caracter”. italienismul lui I. Deoarece a neaccentuat a dat în română ă (farina > făină). Heliade vroia cu tot dinadinsul să elimine din română toate slavonismele. nu germană.strofiu. Faţă de purismul latinist. turcismele. înavuţit. Tot aşa. Încercarea lui de a reforma scrierea se sprijină pe convingerea că limba română trebuie să-şi redobîndescă fire. se va zice nu latină. Eminescu este adeptul scrierii fonetice cu litere latine.) sau a+m+cons. fiertate.

Nu e de mirare că @ciunismul”. El nu s-a bucurat nici măcar de cinstea de a fi combătut. Prin chiar actul de constituire. unele “cuntrazic” şi “strică” natura limbii noastre. fost elev al lui Aron Pumnul. iar pavimentum > pămînt. Dintre aceste. Academia Română. vorbămînt. carile “curat româneşte” s-ar zice aşa: limbămînt. Tot aşa se va proceda şi cu neologismele terminate în -ţie din exemple de tipul naţie. pe lîngă munteni şi moldoveni. simţămînt „estetică”.. principiu susţinut şi acceptat de Titu Maiorescu. avînd aceeaşi formă cu cele latineşti. ca de exemplu: gramatică. stelemînt „astronomie” etc. ignorînd caracterul lor limitat în timp. Evident că Aron Pumnul interpretează faptele de limbă într-un mod foarte personal. scriemînt „ortografie”. şi nici slavonescul rana nu a devenit rînă. care i-a dat o fundamentare ştiinţifică. Nu putem trece cu vederea că Aron Pumnul a fost totuşi adeptul principiului fonetic în scrierea cu litere latine. De aceea corect şi potrivit cu specificul limbii noastre este să se spună numai năciunal „naţional”. scoaterea din limbă a elementelor nonromanice. se vor supune vechilor legi. Altele sînt “minciunoase”. iar în 1879. nu înseamnă însă că şi neologismele. Negruzzi. În felul acesta. Noul for ştiinţific era format. care este o formă “foarte tinerică”. n-a găsit răsunet decît în rîndul cîtorva elevi de-ai lui Aron Pumnul. iznoavă. Etapa limbii române moderne În 1866 se înfiinţează Societatea Literară Română. De exemplu. cugetămînt. Heliade Rădulescu. conform legităţilor fonetice de evoluţie normală. Busolă nu a devenit busoală nici medicament – medicamînt. În lucrarea Formaciunea cuvintelor româneşti. care îl are ca preşedinte pe I. Urmează o întreagă listă de asemenea „ţîrmuri ştiinţiali”. filozofie. etimologie. toate provinciile româneşti erau reprezentate prin oameni de cultură dintre cei mai autorizaţi să-şi exprime opinia în probleme de limbă. Înlocuirea uneia cu cealaltă ar fi rezultatul necunoaşterii istoriei limbii. Căci dacă latinescul mola a dat în română moară. slugă. instituţia nou creată îşi propunea: 194 . unde fiecare sunet „se poate da cuvînt deplin din legile cele universale ale limbile sub carile stau toate cuvintele”. Sbierea. precum sînt toţi “ţărmurii ştiinţiali” (termenii ştiinţifici). cum a fost numită teoria lui Aron Pumnul. G. limbistică. ci a fost ridicularizat de V. filologie. slujbă. cugetămînt „logică”.Teoria pumnistă nu este mai puţin curioasă şi deşenţată cînd are în vedere romanizarea lexicului neologic. Forma cu -ţie „este o rană înfiptă în limbă de fiii ei cei nepricepuţi”. ca şi latiniştii. între care: literemînt „abecedar”. devenită în 1867 Societatea Academică Română. din transilvănenii Timofei Cipariu şi Gavril Munteanu. spiritămînt „psihologie”. Alecsandri şi C. năciunalitate „naţionalitate” etc. căci el are în vedere o perioadă din istoria limbii cînd aceste legi erau active. el cere. în raport cu sufixul mai vechi -ţiune. precum şi dintr-un reprezentant al Bucovinei – I.

dar în terminaţii se notează di: lucrediu “lucrezu”. cas’a. se scriu fără sedilă. întaniu. Accentul grav se mai foloseşte la perfectul simplu al verbelor: tacú. reintră în componenţa Academiei ca membri. adică z.să fixeze regulile ortografice ale limbii române. precum şi la forma de plural a substantivelor: pάrti. fiind plasat înaintea finalei a: mam’a. De exemplu: légăna (leagănă). z se admite în cuvintele străine (zeamă).se introduce accentul grav (΄) şi cel circumflex (ˆ). ş ţ. cuvîmt). întîi. pentru un moment. cuvêntu (atît. glacia facia etc. Cel grav e notat la infinitivul. Contribuţia lui Titu Maiorescu la dezvoltarea limbii române literare Istoricul ortografiei noastre trebuie raportat la contribuţia adusă la dezvoltarea limbii române literare de către Titu Maiorescu. marcînd diftongii. furtun’a etc. t. Vasile Alescandri şi Titu Maiorescu. Y sînt considerate străine). cărţi. principiul etimologic a învins (cel puţin o parte din el) şi în felul acesta se asigură dezvoltarea ulterioară a limbii române. g΄ se notează ch. În 1880. s. punctul de vedere al latinismului etimologizant. bunătăţi). . Maiorescu. gh. Aşadar. Preocupările sale în legătură cu problemele scrisului românesc 195 . În 1879. auzi). Normele ortografice adoptate în 1867 de Timofei Cipariu sunau astfel: 1.sunetele ĸ΄. în care triumfa. 2. indicativul şi la imperativul verbelor. Proiectul este votat în 1881. supune dezbaterilor un proiect de norme. bunetάti (părţi.literele d. prezidată de G. .) notează forma articulată a substantivelor feminine. făcu. În sesiunea din 1869 a Academiei Române s-a adoptat un nou sistem. audί (tăcu. care se retraseră între timp. mόre (moare). o nouă comisie. Acesta este primul sistem ortografic al Academiei Române. Regulile ortografice speciale şi în amănunt urmau să se fixeze de gramatică. . la capitolul Despre fonetica limbii române. Societatea Academică se transformă în Academia Română. . . s). K. Toate sunetele „primitive” [etimologice] se vor scrie cu literă corespunzătoare din alfabetul latin (literele Q. raportor fiind T. Acesta prevedea: . sor’a. ş) se vor scrie cu literele sunetelor corespunzătoare din care derivă (t. Bariţiu. cάrti.ţ se notează ci în cuvintele acia. iar problemele de ortografie sînt reluate în discuţie.. Acesta este primul proiect ortografic definitiv şi oficial al Academiei Române. facú.apostroful (. Toate sunetele derivate (ţ. Stabilirea regulilor de scriere cu litere latine s-a aflat în atenţia Academiei Române timp de cîteva decenii. urmate de i. . gramatec’a. care s-a menţinut pînă în 1881. realizîndu-se legătura ei cu limbile romanice.să înceapă şi să ducă la bun sfîrşit dicţionarul limbii române. .să elaboreze gramatica limbii române.accentul circumflex (ˆ) se pune la sunetele nazale: atît.

audiu pentru auz „aud”. nu poate şi nici nu e necesar să cuprindă. În studiul lui T. deoarece ele sînt prea numeroase pentru scrierea limbii române. În Convorbiri literare. T. afirmînd că un alfabet nu cuprinde. ele sînt insuficiente pentru a nota toate sunetele specifice limbii noastre. Cipariu. considerîndu-l o nuanţă de „umbrire” a lui ъ slavon. el cere notarea lor cu semne diacritice.datează încă din 1866. nu un fonetism absolut. şi cele derivate: ă din casă. Maiorescu nu acceptă la început în scriere pe î (ă). inexistente în latină şi ortografiate diferit. gh. T. î. cînd el publică în Convorbiri literare studiul Despre scrierea limbii române. aşa-zise derivate (ă. T. Maiorescu a renunţat la această teorie. fără a introduce nici un semn diacritic pentru notarea sunetelor specifice limbii române (ă. Astfel. ca în ortografia actuală. După adepţii Şcolii ardelene. care să facă posibilă reproducerea 196 . Maiorescu şi concepţia sa expusă şi discutată. Dacă aşa ar sta lucrurile. Ulterior însă. ci o restrîngere măsurată a numărului de semne. î. ch. trebuia să se scrie în principiu man’a pentru mînă. şi deci fără funcţie gramaticală. Maiorescu prezintă un tablou al pronunţării sunetelor din latină şi al corespondentelor lor în română. ş. este necesar să examinăm contribuţia lui T. Conflictul dintre cele două direcţii – fonetismul şi latinismul etimologizant – înregistrează acum o nouă etapă. recunoscînd că î a intrat în uzul general al limbii române şi trebuie notat ca atare. ş. Schuchardt ş. chestiune asupra căreia revine în aceeaşi revistă în 1867 şi în 1873. Se scria mănă „mînă”.. Pumnul şi cea etimologică a lui T. Care este principiul de bază pe care se sprijină sistemul fonetic recomandat de Titu Maiorescu? El însuşi l-a definit cu toată claritatea. în cercul “Junimii”. în scrierea fonetică. Pe de altă parte. s din sedet „şede”. Făcînd o incursiune în fonetica istorică a limbii române şi invocînd autoritatea unor lingvişti ca Diez. Ei făceau deosebire dintre sunetele “primitive”: a din acus. Important este. frundi’a pentru frunză.a. ţ. ğ). vedui pentru văz „văd” etc. Recunoscînd meritul Academiei Române în căutarea unor soluţii pentru reglementarea scrierii cu litere latine. î din a neaccentuat – antaneus „întîi”. Maiorescu problema ortografiei este discutată concomitent cu critica direcţiei fonetice a lui A. Maiorescu arăta că nu pot fi adoptate toate semnele alfabetului latin. Pentru înţelegerea acestui conflict. ţ). T. T. Maiorescu ţine să observe că proiectele ortografice propuse de Academie nu s-au bucurat de popularitate şi prin aceasta ea a pierdut din terenul pe care şi-l cîştigase iniţial. sau cu i (riu). să exprime toate sunetele şi nuanţele lor dintr-o limbă. pentru sunetele româneşti. ortografia s-ar complica enorm. č. Vom aminti una din tezele adepţilor scrierii etimologice de a păstra toate semnele alfabetului latin. care avea să ducă la înfrîngerea etimologismului şi deci la cîştigarea bătăliei de către adepţii principiului fonetic. z din zic < dico etc. Literele trebuiau să reflecte natura limbii. iar această „natură” era pentru latinişti forma latinească a cuvîntului. adică etimonul lui. mai întîi. respectiv cu sedile. s din stella. î era evitat şi înlocuit cu ă.

tot astfel ş din paşi face distincţie dintre plural şi singular. nu mai puţin etimologizant şi greoi. în calitate de raportor al comisiei. Făcînd apel la argumentul dependenţei raţionale a regulii fonetice de principiul logic în scrierea limbii. Şi de data aceasta expunerea sa se întemeiază pe rezultatele obţinute de ştiinţa despre limbă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. dar dzile < lat. Uzul va impune alte forme. T. Dimpotrivă. că propunerile făcute nu trebuie considerate definitive. fonetic în esenţă. De aceea era necesar să se reia discuţia cu privire la ortografie pentru a se pune de acord normele scrierii cu uzul. principiul etimologic. limba se află într-o permanentă transformare. scie – ştie. căci T. Maiorescu ţinuse să precizeze. în funcţie de originea nelatină sau latină. .sunetelor importante. puse 197 . este o piedică şi un pericol pentru dezvoltarea intelectuală a unui popor. dies. şi nu simple semne fonetice. Schimbările considerate de latinişti un rezultate al „corupţiei” de-a lungul secolelor reprezintă în fond un stadiu firesc al evoluţiei. Maiorescu. ele urmînd să fie completate şi îmbunătăţite prin amănunte ulterioare. care se silise să restituie foneticii româneşti formele ei vechi. atîtea cîte sînt absolut necesare pentru deosebirea sensurilor cuvintelor şi a formelor flexionare. Concesiile făcute acestui principiu sînt. Proiectul său. după ce prealabil se constituise o nouă comisie. cassă. Sunetele „derivate” răspund unei funcţii gramaticale de diferenţiere morfosemantică: ă din laudă faţă de a din lăuda deosebeşte prezentul de imperfect. a cuvintelor: zare < rus. Maiorescu a fundamentat. T. Recunoaştem în aceste argumente logice un punct de vedere ştiinţific valabil şi la etapa actuală. scrierea cu z sau dz. impus şcolilor. În esenţă. între altele: . scrierea fonetică pe baze fonologice. în raportul său din 1880.Bucureşti. de care se lăsau călăuziţi scriitorii şi oamenii de cultură ai epocii. заря. etimologice: să se „arunce limba cu un secol înapoi”. altă pronunţare.redarea grupului şt prin sci: Bucuresci . adevăr ignorat de curentul latinist. Literele sînt semne esenţial logice. Cu acest prilej. Dezbaterile au fost reluate în 1880. Cine pierde din vedere acest lucru uită sau nu vrea să ţină seama de împrejurarea că principiul fonetic reprezintă însăşi viaţa limbii şi este o condiţie a înţelegerii ei de către vorbitori. mai menţine încă unele elemente etimologice. Maiorescu supune unei critici severe etimologismul latinist. constată el. Ortografia rămîne în urma acestei prefaceri. În ultima parte a studiului. T. care contrazice ideea de evoluţie a limbii. Maiorescu intuieşte deosebirea dintre sunet şi ceea ce numim noi astăzi fonem. care vor trebui să se reflecte în ortografie. după cum scrie D. propuse principiile cuprinse în studiul pe care l-am rezumat mai sus. Vom aminti că Ministerul Instrucţiunii elaborase şi el un sistem ortografic. T. Macrea. în speţă în direcţia istorică şi comparativistică. de aceea sistemul ortografic ce urmează să fie stabilit acum nu mai corespunde cu exprimarea urmaşilor.scrierea cu ss a cuvintelor de origine străine: rassă.

întrucît se considera că tăcînd ar trebui să se scrie cu ê (lat. După cum e lesne de observat. la care s-a revenit prin decizia Academiei Române. în afară de T. În studiul Limba 198 . cînd au fost înlăturate ultimele „resturi” etimologice. sînt: se suprimă dz. ci reproduce un e latin accentuat (vēndo) şi un S slavon împrumutat şi nazalizat: СВђТЪ. facênd. Ei au obţinut (cu majoritate de 1 vot!) păstrarea lui u (ŭ) final şi i (ĭ) final scurt. Modificările propuse de astă-dată şi acceptate de Academie duc la eliminarea unor elemente ale scrierii etimologice. é şi ó marcînd diftongi sînt înlocuiţi cu ea şi oa. după ce s-au făcut unele modificări în 1932. în linii generale. regulile Academiei stabileau ca î să se scrie din î. Tot atunci. se acceptă scrierea cu î din i. la care s-a revenit în legătură cu scrierea lui î din a (â). frazeologie şi sintaxă. u final mut în cuvinte ca unchiu. În aceeaşi situaţie sînt verbele vînd şi sfînt. Ortografia fonetică repurtează o victorie decisivă abia în 1904. în esenţă. Maiorescu. între. indiferent de originea cuvintelor.de acord cu normele stabilite de gramatica şi dicţionarul limbii române. Maiorescu. Pe lîngă aceasta. vechiu. tacere. păstrîndu-se numai z. conform normelor Academiei. Activitatea lui T. sistemul adoptat fiind. Eegula se bazează însă pe o explicaţie falsă. Căci limba română literară era ameninţată nu numai de primejdia scolasticismului latinist. care aduce ca argument principal uzul. şi apoi altele. Dar vînd şi sfînt nu are nimic comun cu acestea din urmă. El a mai desfăşurat şi o activitatea intensă şi salutară într-un domeniu numit de noi astăzi cultivarea limbii. care atingeau specificul ei naţional. sfinţi. î în mijloc de cuvînt. s-a acceptat forma verbală sînt în loc de sunt. Iacob Negruzzi. exceptînd cazurile cuvîntului român si derivatele lui. normele actuale. ar trebui să se noteze î prin i. presa periodică utilizează acest model de scriere. chiar dacă el nu corespunde de multe ori realităţii şi nu reflectă totdeauna etimologia. tacendo). Ion Bianu. vênd. Din comisie fac parte acum. sistemul ortografic bazat pe principiul fonetic a învins după lungi şi dificile dezbateri şi reflectă. după cum formele flexionare arată că el provine din una dintre aceste vocale: lăudînd. pentru că avem logoformele vinzi. Astfel de influenţe se exercitau în special asupra limbii culte din celelalte provincii româneşti: Transilvania. Limbajul presei din aceste provincii se afla sub o vădită influenţă a modelelor neromâneşti în lexic. rîpă etc. în 1953. Principalele modificări propuse de T. Bucovina şi Banatul. în 1953. deşi Radioteleviziunea ambelor state. ci şi de alte influenţe. nici de Parlamentul Republicii Moldova. deoarece î din aceste două cuvinte nu este derivat din i. . mormênt.se suprimă ŭ şi ĭ din finala cuvintelor. grupul sci se înlocuieşte cu şt: Bucuresci – Bucurerşti. Ovid Densuşianu. ê şi î. Etimologiştii au izbutit totuşi să smulgă şi alte cîteva concesii făcute sistemului lor cînd propunerile au fost supuse totuşi votului. dar chestiunea n-a fost ratificată nici de Senatul României. Maiorescu pe tărîmul limbii literare nu se limitează numai la contribuţia sa esenţială la stabilirea principiului fonetic în ortografie. cel de azi. în care. numit din nou raportor.

Maiorescu. Titu Maiorescu îşi îndreaptă atacul împotriva stricătorilor de limbă. uneori chiar ostilă. Acelaşi lucru îl susţine şi T. adînc în loc de aprofundat. erau. Pentru ce să zicem.română în jurnalele din Austria. care folosesc din abundenţă barbarisme. Să cităm un pasaj în care este vorba de un senator pe nume N.a m i n t e (nu atenţie!) la această regulă stilul multor 199 . ne asigură T. arată limpede care erau convingerile sale în această materie. îmbunătăţire în loc de ameliorare şi sute de alte exemple. este suficient. cuvînt care nu-l înţelege nici un ţăran român. cuvînt de origine asemenea latină. că numai cu puţină l u a r e . retipărit în volumul Critice. a lua asupra-şi în loc de a-şi asuma. de exemplu. într-un fel. el constată că modul în care este folosită limba română în publicaţiile de „peste munţi” nu mai îngăduie tăcerea. se declarase împotriva introducerii unor termeni noi. Maiorescu se schimbase cu timpul. Părerile sale. ca şi în alte compartimente ale vieţii noastre culturale. unde condamnă întrebuinţarea unor neologisme de tipul pantă. pas de part („n-ai carte. În contra neologismelor. Obiectul criticii sale în formează mai ales următoarele aspecte ale stilului publicistic din periodicele timpului: germanismele introduse prin traducerea cuvînt cu cuvînt. întitulat sugestiv Beţia de cuvinte. dacă i-am zice cu ton serios: ne vous battez la tête avec ses pensées. pas de livre. a parveni la ceva. Iacob Negruzzi. Acelaşi studiu. Maiorescu!) a ajunge la ceva în loc de a parveni sau. Într-un alt studiu. Titlul studiului publicat în 1881. consideraţi de el inutili. exprimate în Scrisori. în ceea ce priveşte întrebuinţarea neologismelor. a încredinţa în loc de a confia. devenind mai flexibilă. T. a înapoia în loc de a restitui. dinadins în loc de intenţiune. incintă sau a unor calcuri. Maiorescu în Direcţie nouă în poezia şi proza română (1872). justificate. şi în privinţa neologismelor. adică rezervată. însă înţeles de toată lumea? Tot aşa va trebui să zicem (să se observe tonul imperativ al lui T. Maiorescu s-a pronunţat cu aceeaşi autoritate. Maiorescu conchide: „Dar trebuie să vorbim în contra acelor neologisme de prisos care se strecoară prin scrierile noastre fără a bate prea tare la ochi şi ne înstrăinează limba din ce în ce mai mult de la înţelesul ei popular. exprimîndu-şi îngrijorarea faţă de valul de neologisme care reprezentau pentru el „o adevărată îmbolnăvire literară”. agerime în loc de sagacitate. Popescu din Sibiu. dacă i-am face pe franţuzeşte ceea ce face d-sa pe româneşte. Blarenberg: „De asemenea limbă rîd toţi oamenii cu mine şi autorul. greşeli de folosire a cuvintelor inspirate din dorinţa de a afişa o falsă originalitate. Sîntem încredinţaţi. de exemplu. aspru în loc de sever. chiar dacă evoluţia ulterioară a limbii nu i-a dat dreptate. aprig în loc de avid şi imperios. se întitulează de data aceasta Neologismele dovadă că atitudinea lui T. şi să nu zicem este de ajuns. cum scrie dl I. stilul confuz. n-ai parte”) şi alte asemenea glume”. deşertăcuine în loc da vanitate. T. Cercul “Junimii” luase în dezbatere această problemă şi adoptase o poziţie în mare măsură comună.

fără îndoială. nu fără temei. observări “observaţii” în locul perifrazei mai vechi băgări de seamă. Maiorescu ne apare în acest pasaj. de asemenea. a stărui. Care sînt. cum realitatea lingvistică îl obliga în cele mai multe cazuri să procedeze. Problema este însă alta. Este însă evidentă tendinţa lui Maiorescu de a se adresa limbii populare şi. indiferent de originea lor. observă el în acelaşi articol. fără drept de replică. sub influenţa limbii franceze: academicienii etc. produceri pentru producţii şi. cînd în limba română există echivalentele necesare. cu toate rezervele pe care le putem avea faţă de purismul său formulat pe un ton de sentinţă. Faptele reproduse de Maiorescu sînt un exemplu edificator despre stadiul la care limba română literară ajunsese spre sfîrşitul secolului al XIX-lea.. Maiorescu nu-şi făcuseră încă drum bătătorit. Maiorescu nu este un adversar al neologismelor luate “în sine”. neologismele sancţionate de T. dat fiind că majoritatea termenilor noi proscrişi de el (exceptînd pe a confia) s-au încetăţenit în limba literară. la rigoare. că T. Puşcariu în Limba română. a se mărgini (a se limita) etc. De altfel. S-ar putea susţine. Izvorul principal al modernizării limbii literare este şi pentru el lexicul limbilor romanice. I: “Titu Maiorescu. adică adversar al neologismului. care este de origine franceză. atitudinea sa izvorăşte din aceeaşi concepţie a apărării culturii naţionale. prelecţie (ca şi M. 200 . drept purist1. simţămînt (şi simţimînt). De aceea. tendenţă pentru tendinţă. Kocălniceanu) pentru prelegere. fizicii. Maiorescu porneşte de la principiul evitării împrumuturilor făcute de dragul împrumutului. sau înrîurire (alături de influenţă). De aceea el preferă să scrie cugetare. devenea el însuşi purist”. luare aminte (atenţie). desluşire. momentului cultural al epocii. nu sînt strict necesare limbii române. Limba sa este. a pune în cumpă etc. un model de limbă literară pentru o epocă de mari prefaceri şi tendinţe filologice divergente. Pe de altă parte. T. însemnătate. matematicii în locul variantelor consacrate prin uz. în genere. academicii. în ultima instanţă.scriitori de-ai noştri s-ar îndrepta şi s-ar face adevărat românesc din prea împestriţat şi străin ce este astăzi”. 385. luptătorul cel mai bine înarmat împotriva şcoalei latiniste. La 1880. propăşire. Maiorescu pledează pentru acceptarea termenilor noi cînd sînt reclamaţi de introducerea unor noţiuni noi. criteriile după care pot fi acceptate neologismele? Iată regulile indicate de Maiorescu: 1 Aşa cum îl considera S. făcîndu-le să intre în tiparul materialului lexical românesc. Maiorescu însuşi mai scrie stimulant pentru stimulent. p. T. îndreprîndu-se împotriva uşurinţei cu care era adoptat neologismel. Chiar dacă şeful „Junimii” nu credea oportună introducerea lor – lucru infirmat de evoluţia limbii literare – poziţia de apărător al patrimoniului limbii populare într-o avalanşă neologică este îndreptăţită şi corespunde. trebuie combătut termenul amăsurat (care provine din germană) din ziarele transilvănene şi înlocuit cu conform. de a calchia cuvintele străine. ci al acelora care. Formele nu erau încă întru totul unificate. cultură care trebuie să-şi păstreze nealterate rădăcinile populare. la prima vedere. De fapt.

Ce ar deveni. călăuzit fiind de ideea păstrării şi cultivării specificului naţional al limbii şi culturii noastre. anume la caracterul complex al conţinutului semantic al cuvîntului din exprimarea vie. prin permutări. în întreaga viaţă sufletească a poporului. Maiorescu. în realitatea vieţii sufleteşti. T. ca şi a unui popor”1.Alecsandri. şi nu circumstanţă. cînd recomandă neologismul numai în cazul în care nu avem un cuvînt vechi (de origine latină). Pînă unde puteau ajunge excesele maniei neologizante. căci se situează constant pe principiile salutare ale tradiţiei populare. Maiorescu susţine că eliminarea din limbă a elementelor vechi. se va spune deci împrejurare. cuvîntul este un complex de înţelesuri şi de simţiri care nu există niciodată singuratice. prin aceasta. era prea de tot utilitarist şi nu ţinea seama de faptul că limba unor gînditori 201 . Heliade. Maiorescu sînt. Maiorescu vede explicaţia abuzului de neologisme pătrunse în limba română – fapt ce are ca urmare alterarea fondului ei popular – în necunoaşterea de către scriitori a valorilor şi posibilităţilor reale ale limbii noastre. Iaşi: Junimea. de pildă în folclorul literar şi în literatura cultă. limba poetică a lui V.156. Maiorescu revine la problemele teoretice ale discuţiei. T. de exemplu. se pot preface îndată în alte unităţi. spre a exprima aceeaşi idee. “Punctul de vedere al lui Maiorescu. . pusă în legătură cu viaţa sufletească a vorbitorului şi a poporului care întrebuinţează limba şi prin care se defineşte ca entitate psihică şi socială: căci „cuvîntul numai în dicţionarele cărturarilor se înfăţişează ca o unitate izolată de cîteva litere împreunate laolaltă. ci şi o acţiune fără sorţi de izbîndă. indiferent de originea lor. ci sînt totdeauna legate cu înţelesurile şi simţirile din alte cuvinte şi alcătuiesc astfel între ele ţesătura cea trainică a personalităţii unui individ. Există împrumuturi lexicale vechi puternic înrădăcinate în limbă şi. dacă am înlocui expresia neagra veşnicie din vorbirea obişnuită prin neagra eternitate sau stea iubită prin stea amată. Neologismele. se vede din limba fabricată de latinişti şi de I.dacă există în limbă un cuvînt de origine latină. este nu numai o eroare. cum ar dori partizanii neologismului? Temeiurile invocate de T. de exemplu blagoslovenie trebuie să cedeze locul lui binecuvîntare. devenite populare. Sensul lor distinctiv este întrebuinţarea cuvîntului respectiv în toate manifestările generale din viaţa unui popor. şi nu benedicţiune. care. În virtutea acestei concepţii. p. conjugată cu lipsa de osteneală în privinţa cercetării vechilor texte ale literaturii române. sinonimul neologic nu este necesar. Ele îşi află însă explicaţia în 1 2 Titu Maiorescu. greu de combătut.dacă pe lîngă un cuvînt slavon există un curat românesc. care continua ideile mai vechi ale Daciei literare şi ale lui Alecu Russo.. binecuvîntare. cum se vede. cuvîntul slavon trebuie înlăturat. adaugă T. În partea finală a studiului Neologismele. 181. Părerile lui Maiorescu şi soluţiile respective propuse de el în privinţa neologismelor nu sînt lipsite de o anumită rigiditate şi de o vizibilă coloratură antilatinistă 2.

remarcabile nu prin cantitatea. „pururea întineritor al expresiei literare”. prin pierderea legăturii cu substanţa veche. iar tezele sale şi-au găsit formele unei expuneri sistematice şi ştiinţifice. populară şi naţională a limbii. prin substanţa lor. de tablouri pe pereţi şi de un stil în liniile mobilierului”. în care spiritul critic şi ideea de naţionalitate sînt factori suverani. I. cu timpul. incomplet. istoria limbii române literare îi datorează lui T. Ea era reprezentată de scriitorii celei de-a doua jumătăţi ai secolului al XIX-lea: M. fapt ce nu putea să ducă decît la o reală corupţie. Cultivarea limbii. totuşi „cugetările” sale. conceptul de are nevoie de sinonime. 202 . I. dar. Nu se poate contesta însă că poziţia sa era. care nu rezidă „într-o înfruntare cu adversarii în termenii şi cu mijloacele ştiinţei limbii”. Puşcariu în Limba română. motivată. mai ales. Eminescu. precum omul cu o cultură mai rafinată are nevoie în interiorul său de un covor pe jos. Creangă. pe marginea unor chestiuni atît generale (cum ar fi. Maiorescu însuşi a cedat. Maiorescu tot atît cît datorează critica şi estetica noastră literară. Caragiale. capătă. supuse unei judecăţi lucide şi obiective. a fost mai mult decît oportună. I. supuse unei logici şi unei argumentări bazate pe fapte. 390. de natura ei – înţeleasă cu totul altfel decît o făceau latiniştii – T. poate. cum observă autorul Luceafărului. Russo. cu unele rezerve pe care le putem avea după un secol de evoluţie a limbii literare. subapreciată sau de a fi schiţată. de exemplu. Intervenţia sa. prin Maiorescu. în afara forului oficial al Academiei sau al unor filologi animaţi de spiritul reformelor radicale. un conţinut nou. L. Slavici. îmbogăţire cu orice preţ a mijloacelor de exprimare. I. trebuiau să iasă de aici înainte puruficate de zgura influenţelor străine şi de falsa originalitate ocrotită de semicultură. al scrierilor ştiinţifice. Ca şi atîtea alte sectoare ale culturii noastre. scria S. Curentul istoric-popular Unele reflecţii lingvistice ale lui Alecu Russo Rolul lui Alecu Russo în cultura şi ştiinţa românească are şanse de a fi. Deşi nu era un specialist în materie (drept dovadă ne poate servi însăşi acţiunea lui Al. Maiorescu oferă un exemplu de înţelegere ştiinţifică şi realistă a promovării limbii cercetate de el în strînsă dependenţă de întregul proces al formării unei culturi naţionale. Punîndu-se sub autoritatea uzului şi lăsîndu-se condus de geniul limbii. cît şi în privinţa neologismelor. teoretic. pentru care limba populară alcătuia izvorul principal. al presei.peisajul cultural al epocii şi în literatura de presă a vremii. dacă s-ar trece cu vederea peste reflecţiile lui judicioase privind diverse probleme de limbă. care purtau pecetea unei evidente tendinţe de modernizare pripită şi superficială a exprimării literare. în faţa unor realităţi care infirmau sau corectau teoriile sale atît în ortografie. pe alocuri. p. care înseamnă pînă la el achiziţie numerică. Stilurile limbii literare – al literaturii. Există însă în această perioadă şi o altă tendinţă care îşi urma drumul firesc. adică de spiritul.

Acest „cel mai de pe urmă născut” dialect 203 . ci trebuie „să se mărginească la definiţia rînduielilor limbii. „să reformeze” limba după placul lor. 26]. limba credinţei. altul în /iu. se naşte cu organismul ei. că încercarea „de a înturna şi răsturna o limbă împotriva trasului (= traseului) ei” este o „chestie de pedanţi. se naşte negreşit pe o bază solidă. Cu alte cuvinte. Cu referire la domeniul lingvisticii. şi cu şcoala limbii hrisoavelor. altul în /înt…de nu ştii cum să te întorci între aceste patru puncturi cardinale a gramaticilor” [Russo: 1998. la statornicia sintaxei şi a ortografiei”. Al. „pe nişte baze mai solide”. limba inimii neamului. a vecinătăţii şi a o mie de alte condiţii ce alcătuiesc istoria” [Russo. dar după limba ce avem”. pînă la şcoala ardelenească de astăzi. exageraţia şi chiar mai mult: aberaţia” [Regman. de „a impune la noi. Analizînd formarea şi dezvoltarea limbii române. de exemplu. latinismului moderat al lui Timothei Cipariu. ce nu seamănă nici cu una şi nu se leagă cu nimică cu tradiţiile scrise şi orale” [Ibidem. pe condiţiile vieţuirii a poporului ce o înfie sau care se naşte cu ea. cu şcoala limbii cîntecelor populare. cu şcoala limbii traducătorilor cărţilor bisericeşti. pe baza alteraţiilor sau a decompoziţiei altor limbi. altul în /ţie. Russo opinează că la baza ei stă latina vulgară a soldaţilor şi coloniştilor din Dacia. dacă aceste observaţii vor fi proiectate pe fundalul intensei agitaţii în diverse domenii ale timpului. 45]. după părerea lui Al. 74-75]. limba publică. De aceea. pe bună dreptate. chipurile. precum este „o frazeologie strălucitoare pentru ochii slabi” intenţia de a aşeza limba. Trebuie să menţionăm în mod special că valoarea observaţiilor lingvistice ale lui Al. precum românii pe condiţiile climei.„limbă înţeleaptă” sau geneza „logicii limbii”). Russo consideră. iar „o gramatică a limbii” trebuie elaborată „nu după limba ce ar trebui să avem. italienismului lui Ion Heliade Rădulescu. 95-96]. de şarlatani sau de mişei”. izvoarele de îmbogăţire a limbii literare sau rolul „străinismelor”) sînt în consonanţă deplină cu adevărurile ştiinţei despre limbă. Argumentul invocat împotriva unei atare normări a limbii este simplu. Astfel. anume în perioada respectivă. fonetismului lui Aron Pumnul de a încorseta limba „în canoane puriste şi intolerante”. într-un moment de vitală şi delicată articulare a tradiţiei cu nevoia de înnoire. Russo poate fi just înţeleasă şi interpretată fără echivoc. cît şi particulare (cum ar fi. Al. care şcoale îşi dau mîna din veac în veac. dar peremtoriu: „Cînd se naşte o limbă în lume. filologii nu trebuie „să prefacă”. limba istoriei. Russo. Russo e unul din puţinii scriitori care a pus în discuţie raportul dintre obiectul investigat şi subiectul care cercetează acest obiect. se făceau tentative energice din partea reprezentanţilor latinismului exagerat al lui August Treboniu Laurian. Al. putem constata că anume în perioada respectivă „unul preface toată limba în /iune. în dorinţa „de a călca sănătos şi după logică”. puriştii greşesc atunci cînd consideră că istoria limbii române începe cu istoria românilor şi „cu şcoalele Ardealului. de neştiutori. cu şcoala limbii cronicarilor. Russo. După ferma convingere a lui Al.

dar se găsesc în limbile noastre. Russo a manifestat un interes constant pentru diverse aspecte ale limbii române literare. 107]. Acest idiom însă nu mai era limba latină. democratizarea ei şi. Russo 204 . nefranţuzcă. „Literatură a patosului”. ce nu îmbogăţesc cu nimic limba literară: „Munceşte-ţi pana şi pune o zăbală străinismului…[care] începe de o vreme şi subt toate chipurile a ne înăduşi”. Maiorescu scria: „Ce ar deveni. În legătură cu acest moment. şi în fiecare cuvînt stă o tradiţie istorică. franţuzită şi slavonită. Şi. de patrie. ca să poată bieţii oameni avea o legătură. Numai în felul acesta. după părerea lui Al. dimpotrivă. ci un popor nou. Russo. Ca şi ceilalţi scriitori ai timpului. scria Al. e o limbă nepieritoare şi cu anevoie de a stîrpi” [ibidem. cînd spune de trecut. În acelaşi timp. influenţat de Cugetările lui Al. fie ea turcită. de rînd cu celelalte limbi de cultură din Europa. de „colaborarea” ei cu alte limbi. şi o literatură cu adevărat naţională. Normele literare ale limbii. obştea cea nepoliglotă. Russo menţiona cu deplină încredere: „O limbă. care s-a format din amestecarea elementului de baştină cu alte popoare: „dovadă că limba nu este latină stau: ţesătura şi cuvintele cele numeroase care lipsesc în latină. nelatină. Al. de exemplu. T. Russo lui M.(care îşi are rădăcină în Galia. grecită. totodată. Probabil. se ridică şi se impune dregătorilor. în Italia. 99]. El pleda insistent pentru stabilirea unor astfel de norme literare ale limbii ce ar asigura dezvoltarea ei liberă şi multilaterală. vom avea şi o limbă cu adevărat literară. trebuie să corespundă întru totul normelor intrinsece ale limbii. Russo va interveni autoritar în discuţiile despre utilizarea împrumuturilor. de originalitatea” ei de a desemna realitatea etc. Ca şi orice altă limbă. dialectul se întăreşte. el respinge categoric „străinismele”. de felul de a fi al poporului care o vorbeşte. 85]. Acelaşi detaliu aveau să-l confirme şi interogaţiile retorice: „Scoate din limba românească ramurile străine…Unde e limba…unde e originalitatea ei?” [ibidem. unde se vorbeşte moldoveneşte” [Russo: 1989. transformîndu-se treptat în limbă. dacă „vom alerga după visurile pedanţilor. în Grecia mare) era utilizat multă vreme numai în viaţa casnică şi în relaţiile private. cum ar dori partizanii neologismului?” [Maiorescu. 281]. precum moldovenii şi valahii nu mai erau vechii romani. Russo şi în intenţia de a lua atitudine faţă de valul de neologisme ce invadau limba română. Al. 185]. Al. şi tradiţiile ideii naţionale trăitoare la noi ce îşi au perechea în unele din ţările citate” [Ibidem. sfătuindu-l ca ziarul „să scrie pentru obşte. „logicii” ei. o fală sau o simţire. începe a fi folosit în actele publice. o dată cu întemeierea domniilor în Valahia şi în Moldova. limba poetică a lui V. dacă am înlocui expresia neagra veşnicie din vorbirea obişnuită prin neagra eternitate sau stea iubită prin stea amată. în Spania. o durere. 98]. ridicarea nivelului ei de cultură. cînd vorbeşte de neam şi s-a născut cu el. limba română are un specific al ei – specific determinat de originea ei. astfel numea Al. Alecsandri. Kogălniceanu. vom rămîne în patosul unde ne găsim (adică la anul 1855)” [Russo: 1998. Astfel. Dar. un locuşor pe pămîntul moldovenesc.

Russo ironiza şi pe vulgarizatorii limbii. „îneacă şi omoară în ţările române închipuirea sub o r i d i c o l ă i n g e n i o z i t a t e a cuvintelor” [Ibidem. Russo să ia atitudine faţă de creaţia unor confraţi de condei. Teoreticianul „României literare” era un adversar hotărît al „artificialităţii de stil”. Russo privea schimbările în limbă „ca un axiom ce nu are nevoie de demonstrare”. el arăta că principala greşeală a acestora consta anume în faptul că ei prefăcuseră neologizarea într-un mijloc de îmbogăţire a limbii. 11]. Al. Russo era de părerea că stabilirea normelor literare ale limbii trebuie să se întemeieze pe concepţia raţională a dezvoltării ei. iar nu române. copiază întru totul limba populară. Era şi de aşteptat. 47]. detestînd verbalismul şi retorismul creaţiilor literare ale lui Heliade Rădulescu şi ale discipolilor săi. orizonul nu-i slut […] Dar ce folos! limbajul. 43]. În acelaşi timp. „îmbrăcînd” cum zicea el. propovăduitori ai „norodniciei mojiceşti” false. 218] în următorul pasaj „Tradiţia orală a neamului nostru cuprinsă în cîntecele vechi. Al. Al. pe dreapta judecată şi evitarea oricăror exagerări. 46]. literatura aceasta nu are rădăcină. 21-22]. şi ideile nouă au nevoie de cuvinte nouă” [Ibidem. e limba” [Russo: 1998. Russo scria: „Adevărat. Fundamentarea populară a limbii literare o găsim exprimată. Astfel. ele se „naţionalizează”. Russo în manieră cronicărească. Ţâra. 43]. ne dă tot românismul cărţilor bisericeşti şi al cronicarilor. care „din pricina neştiinţei limbii şi a tradiţiilor părinteşti” [Ibidem. El a relevat marele rol al împrumuturilor neologice în procesul de îmbogăţire şi de perfecţionare a limbii naţionale literare. Departe de a nega necesitatea în utilizarea neologismelor. „caracterul pămîntului” [Ibidem. coborînd-o la nivelul intelectual al 205 . în acest context. Munteanu. zise astăzi balade. al stilului „manierat”. care „îneacă şi omoară în ţările româneşti dezvoltarea spiritului şi a închipuirii. Declarînd o luptă neîmpăcată pedanţilor neologişti. ca Al. „în forme”. odată statornicite. Russo considera justificat că încetăţenirea în limba română a neologismelor de origine străină presupune adaptarea lor la specificul fonetico-morfologic al limbii noastre. sau pentru că sîntem încă prea barbari şi nedemni de lirele acestor armonioşi. 87]. deoarece “nevoile nouă cer mijloace nouă. [Munteanu. rătăciţi „în întreitul pedantism al formei cuvintelor şi momiţăriei străinilor” [Ibidem. care se străduiau să reducă limba literară. scria Al. „în idei”. iar nicicum românismul nou. Al. Astă tradiţie orală. neţinută în seamă de şcoale.literatura cosmopolită şi antirealistă creată pe la mijlocul secolului al XIX-lea de către apologeţii sistemelor purist-neologiste. pe bunul-simţ. într-un scop în sine. al literaturii pedante în „condei”. geniul. nici dă roadă” [Ibidem. după părerea lui Şt. inspiraţia şi filomela cu suavele ei modulaţii plîngeferi nu ne încîntă sau pentru că sînt străine. filomela este cuvînt poetic. al „pretenţiozităţii”. vine din pricina neştiinţei limbii şi a tradiţiilor părinteşti. 21]. astă tradiţie pe care este zidită naţionalitatea română împrăştiată într-o minunată asemănare şi unire pe toate laturile româneşti. În plus. deşi neinteligibili orfei” [Ibidem. iar. spre deosebire de teoreticienii neologişti-purişti. azura îi frumos. Al. O astfel de literatură.

„Cine au intrat la vorbă frăţeşte cu locuitorul de la cîmp şi nu s-au mirat de ideile. cînd societatea aceea va încheia jurnal de toate cuvintele primite. iar pe de altă parte. V. primitive sau schimonosite ale unor cuvinte şi expresii de tipul şeapă în loc de ceapă. Vasile Alecsandri şi curentul istoric-popular Chiar de la începutul activităţii sale. 22]. lepădate. se întreabă V. înnoite sau învechite din ţările unde se vorbeşte româneşte. eşti tentat să afirmi că ostaşul propăşirii a anticipat. Russo va consemna programatic: „Cînd românii vor întorloca o societate serioasă. [Apud Iliaşenco. sintetizînd cele spuse. dînd apoi o serie de exemple din vorbirea populară. ci produce teorii ingenioase cîteodată. indigenate.omului fără cultură. dar totdeauna împoncişătoare [= contrare] realităţii” [Ibidem]. atunci literatura îşi va lua zborul şi va fi expresia neamului […] În acea zi pedanţii se vor şterge ca umbrele. de gust şi de idei” [Ibidem. de giudecăţile lui şi nu au găsit o mare plăcere a asculta vorba lui împodobită cu figuri originale?”. 101]. cînd se va aşeza sintaxa şi ortografia nu după placul fieştecărui. cînd vor pune pe izvod tot ce au. e bun ca sînul mamei (pentru un om bun) etc. deoarece ea „nu dă extrasul limbii vii. pe de o parte. în mod firesc. Ca şi comilitonii săi. Russo. hiere pentru fiere. Viziunea lui Al. Admiraţia sa faţă de literatura populară. fapt care trebuie să fie principiul de călăuză şi al limbii noastre literare contemporane. 411]. 206 . pşene în loc de pesemne etc. exprimată în fapt prin publicarea pentru prima oară a doinelor şi cîntecelor bătrîneşti. la multe capitole. dar după duhul istoriei şi al originilor neamului. că nimica nu omoară pedantismul ca o carte frumoasă. ca are maţe pestriţe (pentru un om rău). Russo referitoare la valorificarea trecutului şi a limbii populare capătă o importanţă deosebită la etapa contemporană. Fiind conştient. Alecsandri a stat în primele rînduri ale acelora care luptau pentru o limbă literară bazată pe limba vie a poporului. 91]. pe care unii o mai confundă cu graiul. Alecsandri. Deşi era ferm convins că acestea sînt izvorul principal de îmbogăţire a limbii române literare. el nu considera totuşi ca operele scrise să îmbrace cu totul mantaua limbii populare. Nu poate fi acceptată nici gramatica actuală. a condiţionat şi admiraţia lui faţă de limba acestor producţii. de consecinţele nefaste ale acţiunilor „pedanţilor” în acest proces. Al. simplă. [ibidem. starea actuală de lucruri din domeniul limbii – fapt ce actualizează profeţia alecsandriană: „Numele lui Alecu Russo creşte cu timpul şi va străluci glorios” [Alecsandri. el respingea cu tărie toate încercările acestora de a introduce în circulaţia literară diferite forme agramate. Departe de a efectua o „inventariere” exhaustivă a diversităţii reflecţiilor lingvistice ale lui Al. spre aşezarea şi dezbaterea chestiunilor limbii. de misiunea scriitorului în procesul de dezvoltare a limbii naţionale şi de faptul că literatura trebuie să fie „expresie a neamului”. totuşi.

în gramatica tipărită la Paris în 1863 şi în discursurile rostite la Academie. mai ales prin piesele de teatru Rusaliile în satul lui Cremine (1840). Alecsandri însă nu a fost un teoretician al limbii literare. Strunga.a.17 Aşadar. poetul avea conştiinţa că a descoperi drumul spre poezia românească autentică. ca I. tipărindu-şi Cugetările. Russo. Alecsandri. Întîlnirea cu folclorul a produs o schimbare şi în privinţa gustului literar al poetului. care abandonează genul poeziei romantice la modă. Preocupările lingvistice ale lui V. mai bine zis. în comedii şi vodeviluri. toate curentele filozofice. şi-mi făgăduii cu tot dinadinsul să las la o parte încercările mele de versificaţie franceză şi să-mi urmez calea ce-mi croisem singur în domeniul adevăratei poezii româneşti” [Nicolescu. Activitatea lingvistică a lui V. strigături. au făcut obiectul satirei lui. Ne-o spune el însuşi mai tîrziu: „Atunci scrisei sau. Dezvoltarea ştiinţei. în general. Bucureşti. în unele scrieri în proză. în care şi-a expus concepţia progresistă şi Al. Activitatea lui intensă pentru perfecţionarea limbii literare se manifestă şi prin faptul că paginile revistei România literară (1855). inclusiv încercările scrise în limba franceză. Opere I. Russo. Ţâra. Chiriţa în Iaşi (1850) ş. şi incidental. V. de fapt. În Dicţionar grotesc. legende. cerea îmbogăţirea lexicului cu elemente noi şi perfecţionarea celor existente. cum aflăm din povestirea O plimbare la munţi (1844). 119-120]. improvizai cele mai bune poezii ale mele: Baba-Cloanţa. Doina. a feluritor genuri literare. Heliade sau Al. iar autenticitatea ei era garantată de însuşirea unei anumite modalităţi de construcţie şi expresie specifică poeziei populare [Munteanu. în scrisori. ortografie. care aveau să intre mai tîrziu în culegerile amintite. redactată de el. Alecsandri privesc trei domenii esenţiale: lexic. ca Istoria unui galbăn etc. Revelaţia folclorului a avut-o poetul prin 1843. 1965. toată evoluţia societăţii.. indirectă. izvorîtă din 17 Vasile Alecsandri. Problema perfecţionării lexicului era extrem de acută. de la heliadism la latinism şi de la galomanie la „ciunism”. la promovarea ideii de apărare a bazei populare şi de cultivare a limbii prin scrierile sale. Apariţia lor a avut un răsunet deosebit şi general. El a contribuit pe altă cale. o tribună pentru problemele limbii. gramatică. 207 . publicate în presa timpului. Timp de 10 ani a cules cîntece. Pornindu-se de la această premisă generală absolut justă. Alecsandri se manifestă direct în articole speciale.Cea dintîi victorie de prestigiu a limbii populare şi a creaţiilor populare în sensul dorit de Dacia literară se realizează prin opera poetică a lui V. Nu vom stărui aspra entuziasmului cu care bardul de la Mirceşti a întîmpinat poezia populară şi nici asupra evenimentului pe care l-a reprezentat pentru literatura română publicarea celor două volume de Poezii poporale (1852-1853). au fost. 8]. Iorgu de la Sadagura (1844).

Un model de lexic grotesc prezintă V.necesităţile istorice ale dezvoltării limbii. dacă ar lua parte la dînsa modernii resbelnici. Laurian şi A. ba o împingeau cu cîteva secole înapoi. Dicţionar grotesc //Convorbiri literarer.d. 18 V. ca pedanto-morbus etc. Printre aceştia a fost şi V.a. România literară. După cum observăm. Stilul acestei scrisori este numit de poet „balmuş literar”. ca: amoare. Unii căutau să ducă limba spre latinizare. al treilea născocea tot felul de cuvinte „pentru a-i păstra firea” şi toţi împreună contribuiau la stagnarea limbii. ostaşii de acum cată să fie resbelnici după botezul pedanţilor.. dragoste şi grijă pentru soarta ei. s-a ajuns însă la o „babilonie” lexicală. pedanticeşte grăind?.m. zice V. 1869. beléţă s. Alecsandri.. III. pe care-l numeşte „un dicţionar grotesc”. Corpul medical a declarat că această boală este din aceeaşi categorie ca holera-morbus. Referitor la cuvîntul resbel pentru război. morboasă. bătălia de la Răsboieni ar trebui să se numească bătălia de la Resbeleni. T. fără nici o bază în limba poporului şi fără nici o trebuinţă la exprimarea ideilor şi noţiunilor noi. Massim.. p. Proh pudor”18. 24].” [Ibidem. 308. 208 . V. ca un balast netrebnic. alţii căutau s-o apropie de limba italiană. Alecsandri a luptat activ. cum zicea V. împotriva tuturor încercărilor de a o stîlci prin introducerea a tot felul de cuvinte născocite. ca: infelicitatea m-au vetat de a vă revede. Cu multă vervă satirică îşi exprimă el indignarea de faptul publicării dicţionarului lui A. întitulîndu-şi astfel şi articolul din Convorbiri literare [Apud Iliaşenco. Alecsandri. la groapa cu gunoi a istoriei. Ce vor face ostaşii noi. În acelaşi ton ironic. El a scris cîteva articole speciale privitoare la lexic. fiind îmbuibat cu tot felul de expresii. prin articole lingvistice speciale. pentru o limbă literară armonioasă. Alecsandri într-un articol-scrisoare. publicat în România literară. Prin urmare. Multe cuvinte înregistrate de dicţionarul lui Laurian şi Massim au fost aruncate. Alecsandri scrie: „Ostaşii lui Ştefan şi Mihai erau războinici (vezi cronicele vechi). Alecsandri încearcă să formeze adjectivele respective morbos. gata spre serviciune ş.a. „autorul a vrut să zică frumoase lucruri şi să exprime poetice idei. de la care V. observînd cu multă ironie: „Noua boală inventată şi răspîndită între români de acei ce pretind a lucra la înaintarea neamului românesc. să se ridice împotriva exagerărilor de tot felul. am considerăciune. este firesc ca acei literaţi care aveau bunul simţ al limbii. Ostaşii vechi se răsboiau ca nişte lei. introdus de latinişti. Astfel este substantivul morb pentru boală. conduşi de resbel pentru a ce. chiar fără a fi teoreticieni. Alecsandri şi despre alte cuvinte introduse în dicţionar. animă. Alecsandri. V. morboşi. În această situaţie. Alecsandri. vorbeşte V. tipărite în revistele Convorbiri literare. dar a izbutit numai a naşte o stahie epistolară” [Idem]. care ajunge uneori la satiră muşcătoare. 23]. Prin asemenea scrisoare.

întîlnit încă la Molier. Cihac. care începuse. în capitolul Elemente latine. 25]. Principalul fapt care vrem să-l subliniem aici este că V. lentus. să „plănuiască” o nouă limbă. primele primitoare de civilizaţie. V. Heliade. lenitus. Alecsandri pune o problemă lexicologică mai largă. ca: a alinta – care corespunde vechiului francez alinter. 26-32. nr. cupa cu corespondentul vechi francez coupe şi cope. Apărătorul vechiului regim trebuia să vorbească limba veche a clasei boiereşti. pp. cu modul său de a se comporta în diferite împrejurări. pentru că felulde a vorbir. 19 A. 10. lenire. Alecsandri sînt descrise în Dicţionarul etimologic al lui Cihac. 101]. amiratore dela prestidigitazione. V. Alecsandri şi în articolul Din albumul unui bibliofil. dispărute apoi din limba franceză. la îmbogăţirea lui. Cînd Galbînul vorbeşte de Heliade. la care Paraua întreabă. Cihac. el îl atacă chiar pe I. în rîs. 1876. Alecsandri nu uită niciodată să biciuiască pe făuritorii de limbă artificială..Problema lexicului este tratată de V. şi pe stricătorii de limbă. şi anume prin „legătura de comunitate a originii limbilor romanice”19 [ Apud Iliaşenco. admiterea unui jargon artificial ori împestriţarea cu străinisme sînt strîns legate cu mentalitatea omului.. Alecsandri a criticat. 209 . totodată. „Acel care dispreţuia starea din acea vreme şi vroia să reformeze totul trebuia să reformeze şi limba [. A. şi care provine din latinescul lenis. iar femeile. cu apucăturile lui. ce se descopere acum la Bucureşti. Şi nici nu se putea altfel. boldind ochii: – Ce cuvinte sînt acestea? Galbînul: – Aceste sînt cîteva cuvinte dintr-o limbă nouă românească.. o românească franţuzită” [Ibrăileanu. Într-un articol Despre cîteva cuvinte din Rabelais. Cihac dă o lămurire justă existenţei în limba română a unor cuvinte corespunzătoare celor întrebuinţate în franceza veche. corespondentele lor fiind păstrate în limba română. Alecsandri a pus unele probleme lingvistice cu referire nu numai la lexicul timpului său. dar şi la istoria unor cuvinte existente în limbă. Cele mai multe din cuvintele menţionate de V.. el subliniază că observaţiile lui V. prezentînd peste 200 de cuvinte întîlnite în limba lui Rabelais. Alecsandri merită o cercetare filologică.] Latinistul trebuia să fie democrat şi democratul latinist. de curînd. care a fost reluată de filologul A.Dar ian întrebă pe croitorii lor (acelor cuvinte) dacă înţeleg cuvintele teşmecherii şi haram şi vezi ce ţi-ar răspunde: nu te capisc sau nu te cumprind. dînd dovadă de mult spirit de observaţie. Prin acest articol. probleme de lingvistică comparată. Despre cîteba cuvinte din Rabelais // Convorbiri literare. provenit de la latinescul cupa şi multe altele. V. el îl numeşte. Ridicularizînd tendinţele sociale. În Istoria unui galbîn.

ea le schimonoseşte. Gahiţa Romarinovici etc.. acestea stîrnind în sufletul domnului Charl nu numai amărăciune. care exclamă: – Domnule. graţie îmbulzelii. Se ştie cu cîtă greutate cuvintele franţuzeşti au fost „puse pe calupul” limbii române. am ascultat toate aberăciunile cîte le-ai debitat fraţilor români şi fac aici declărăciune că eşti un perturbator. cordele. public. fie neologisme.a. nevinovată: „invadarea cuvintelor netrebuitoare pe lîngă cele trebuitoare. sau ţi s-o înflăcărat imaginaciunea sau emociuni şi alte expresii. publiez. ca scriitor lipsit de talent de la începutul literaturii veacului al XIX-lea. intrarea şi fără bilet de legitimaţie. Alecsandri a avut meritul de a face prin opera sa critică un mare serviciu limbii româneşti” [Ibidem. pe care îi zugrăveşte cu mai mult umor. de florile cucului – pour les fleurs de coucou. În vocabularul prezentat de Alecsandri. unde spiritul critic s-a trezit de la începutul culturii din veacul al XIX-lea” [Idem]. 1863 21 20 210 . pentru verbul publier a fost ezitare între publicarisesc. ca Iorgu de la Sadagura. dantele are sinonimele horbote. Părerile sale privitoare la lexic V. Loja de la teatru devine pentru ea lozniţă. pe lîngă mania celor care vroiau să arate învăţaţi de a întrebuinţa cuvinte franţuzeşti mai era şi o întrebuinţare exagerată. Chiriţa traduce cuvînt cu cuvînt expresiile idiomatice româneşti în franceză.Şi desigur. dar se mai întrebuinţează şi ianuar. publicăluiesc20. Cuvintele pe care V. Alecsandri le foloseşte personal şi le propune pentru întrebuinţare se dau în Gramatica21 lui la rubricile Vocabularul şi Dialoguri. Cucoana Chiriţa. La cuvîntul baie se dă varianta feredeu. De aici bestie incapace. dar şi dispreţ [Coroban. Antipatia lui Alecsandri este mai mare însă pentru latinişti. ele se croiau la Bucureşti şi erau combătute în Moldova. Acrostihescu. Maiorescu). a se deranjarisi este înţeles ca a se rînjarisi (a se rînji) ş. El s-a răzbunat pe latinişti prin Ianus Galuscus. Alecsandri le-a expus nu numai prin ironizarea cuvintelor străine limbii. „cînd limbile româneşti nu se croiau peste munţi (ca la T. fie ele cuvinte din limba vorbită. publiciuesc. ridicularizîndu-l în diferite tipuri.Şi-ntr-adevăr. dar şi în vorbire. Ubicini. Aşa. precede d’une apercu historique sur la langue roumaine par A. Dorind să însuşească în grabă cuvinte fără a cunoaşte noţiunile. Mircesco. vorbeşte în limba croită de filologi. Paris. Alecsandri. panglice. De exemplu: dobă de carte – tambour d’instruction.. În poezia lui V. El a fixat şi cuvinte pe care le credea necesare limbii române. Neologismele se asociază în mintea ei cu cuvintele neaoşe din viaţa satului. Grammaire de la langue roumaine par V. Cucoana Chiriţa este ridicolă nu numai în concepţiile ei. V. aproape fiecare cuvînt are cel puţin un sinonim: a promite – Se mai simte încă influenţa greacă asupra limbii române. 102]. Oricum. luna ianuarie este numită ghenar. Alecsandri a combătut franţuzismul. 126].

a invita – a pofti.. după ce „lipsiră zicerile turco-greco-slave. care face versuri ca acestea: „Azi cu o petiţiune M-adresai către Amor Şi-l rugai cu-ncordăciune Să astîmpere-al meu dor 211 . culpabil – vinovat. Alecsandri. Acum trebuie să ştii multe limbi. franţuzeşte şi latineşte. C. că dacă n-a învăţa franţuzeşte şi latineşte.”. Negruzzi şi Al. dobîndind accente particulare. Ea se prelungeşte prin Al. mondenă şi excesele celor ce voiau să înstrăineze limba de graiul popular s-au acoperit de ridicol. Spirit inovator. Ele stau însă sub semnul unei epoci care le-a generat într-o vreme cînd istoria limbii artistice şi tradiţia literaturii beletristice numărau puţine decenii. Negruzzi şi V. a spera – a nădăjdui. literară şi socială a concentrat-o în Muza de la Burdujăni. Mijloacele lingvistice ale satirei folosite de autorul Chiriţei la Iaşi ne par astăzi facile şi. – Dar româneşte nu? – Ba şi româneşte. Dar. ca să înveţe nemţeşte. mîndru – fudul. nu înţelege româneasca de astăzi. fundamentată teoretic de Al. În Scrisoarea a XXXII-a ne spune că limba. „Muza” aceasta e cucoana Caliopi Busuioc. Anume din seria epistolară a lui C. care vroia să-şi dea copilul la şcoală. cînd pune în gura unui ţăran. vezi d-ta. Accente ale curentului istoric-popular în operele lui C. Faptul că V. inovaţia pripită. Negruzzi şi-a expus părerile în multe articole adunate în Scrisorile sale. deseori.” Aceeaşi atitudine critică o are şi faţă de literatura vremii. s-a corupt şi ea: „Nu mai era acum limba lui Dositeu şi a lui Cantemir. amestecat cu ziceri turcogrece etc. poetul vedea înnoirea în materie de limbă nu în moda franţuzită a vremii. a ordona – a porunci. necesitatea selecţionării lor. a fi biruitor – a fi învingător. avut – bogat. Russo şi ilustrată prin scrisul lor mai întîi de C. Negruzzi putem cunoaşte ideile sale despre limbă şi literatură. era un gerg hibrid. naive.a făgădui. următoarele vorbe pline de înţeles: „– Pe unul am să-l dau la şcoală la Iaşi. sub domniile străine. Prin activitatea lui V. Alecsandri prezintă pentru un cuvînt din limba franceză mai multe corespondente româneşti subliniază necesitatea alegerii cuvintelor celor mai potrivite. ca să înţelegi pre a noastră. se introduseră cele latino-franco-italiene”. El preferă pe Dosoftei maculaturii literare din timpul său (Scrisorile XVII şi XXXII). şi nici în reformele radicale care ameninţau să altereze şi să falsifice o limbă ale cărei energii şi a cărei frumuseţe el le descoperise în cîntece vechi. Întreaga sa critică lingvistică. da. o fată bătrînă.. ingrat – nerecunoscător etc. nici a cărţilor bisericeşti. Alecsandri. Odobescu. Iar în Scrisoarea a XXV-a îşi bate joc cu mult spirit de mania latinistă şi franţuzită. Odobescu Limba română literară va merge pe drumul deschis de noua orientare iniţiată de curentul istoric-popular.

81].. ci curat tezistă. o. ca şi cucoana Chiriţa ori Gahiţa Rozmarinovici ale lui Alecsandri. falsului pretendent.. botine de glanţ. căci această bucată e nu numai tendenţioasă. Negruzzi numea un „stil mai potrivit cu civilizaţia veacului nostru”. femeile? Însuşi Negruzzi răspunde la această întrebare în felul următor: el a vrut să ridicularizeze pe „croitorii” de limbă şi a ales o femeie. care răspune baronului Flaimuc. ş-atunci aş putea suferi viderea dumitale. neînvingibilă.” Caliopi Busuioc e o femeie „romanţoasă”.. cînd acesta îi spune că doreşte o femeie „care să facă la mine poezii”. scopul ni-l spune autorul însuşi într-o notă de la sfîrşitul piesei: „Noi am fost zis – nu ne mai aducem aminte unde – că sînt mulţi care schingiuesc şi sfîşie frumoasa noastră limbă şi în loc de creatori se fac croitori şi croitori răi. zeu de foc! De nu vrei protestăciune Să întind în orice loc. „Caliopi Busuioc. ci şi satirizarea ridicolului izvorît din amestecul fanariotismului pămîntean cu civilizaţia apuseană neasimilată. atunci cînd au vrut să ridicularizeze mania civilizaţiei. În locul nădragilor acelor roşi. Una din problemele capitale ale limbii în acea epocă era cerinţa unificării ei. am putea spune. mitropolitul Ardealului.să te îmbraci după modă. trebuia urmărită simplificarea sistemului gramatical şi ortografic al limbii. un bonjur făcut după jurnal ca toată lumea bine educată. ea îl sfătuieşte pe bătrînul său amorez: „. cerule! mă sparii”. cucoana Chiriţa etc.).. au ales. baron! Feblele mele talente cum vor răspunde la aşteptarea dumitale?” Caliopi Busuioc strică limba. atăşăciune etc. Odată cu acest proces. 80]. „zi vi der Şiller vi der Ghete”: „– Ghete! Şiller!. „Scopul pentru care a scris C. Ce nume înalte ai rostit.” Muza de la Burdujăni conţine nu numai ridicularizarea maniei lingvistice. fără a neglija îmbogăţirea. fiind influenţată de toate maniile lingvistice ale vremii (pusăciune. Negruzzi această farsă.Te îndură. dar în halul acesta.. a întregii literaturi mai vechi româneşti [Ibrăileanu:1984. într-o bună măsură. Considerîndu-se o femeie modernă. comprinzi..e întreaga operă a lui Alecsandri. Acestor necesităţi le răspundea. pentru a le zugrăvi. crearea a ceea ce C. 212 . arătînd ridicolul unor asemine neologişti. cum. înnoirea lexicului. dorită încă de pe vremea lui Simion Ştefan. De ce scriitorii secolului al XIX-lea. sînt „Ziţele” epocii de la 1848” [Ibidem. Alecsandri – pe Gahiţa Rozmarinovici. Asta ne-a îndemnat a compune această comedie. crezînd că facem un bine. să pui un pantalon elegant. reforma produsă de Heliade. Un scriitor de talia lui Negruzzi nu putea ignora importanţa tezelor scriitorului muntean.

cititorii au recunoscut în autorul ei un prozator de mîna întîi. b) sinteza elementelor expresive şi dozarea particularităţilor arhaice şi regionale. Cititorul nu are nevoie de glosar ca să poată urmări pe povestitor. Povestirea istorică se impune prin dinamism şi concentrarea mijloacelor limbii. – Să nu bănuieşti Măria ta. Am auzit. de iznoavă înseamnă din nou. Originalitatea creaţiei lui C. al stărilor sufleteşti descrise. se închinară pînă la pămînt. răspunseră boierii. dar au venit vremea să vă mulg şi eu pre voi. nu cu banii ţăranilor pre care-i jupiţi voi. de bîntuirile ţerii şi am venit s-o mîntui. silindu-se a zîmbi. boieri! Întoarceţi-vă şi spuneţi celui ce v-au trimes să se ferească să nu dau peste el. Destul. ţeara este liniştită. cît şi posibilităţile care modelează materialul limbii după cerinţele conţinutului. scriitorii şi. . de nu vrea să fac din ciolanele lui surle şi din pielea lui căptuşeală dobelorâ mele. urmă Alexandru.. Construcţii şi cuvinte amintind de cronicari se pot întîlni des aici.. vedem că moşia noastră a să cadă de iznoavă în călcarea păgînilor. ştiu că ţeara m-aşteaptă cu bucurie. şi poate că Măria ta ai auzit 213 . zise Motoc. zise Stroici. C. nuvela Alexandru Lăpuşneanul e cel mai interesant document literar din prima jumătate a secolului al XlX-lea. pe ce vei domni Măria Ta ? – Şi cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgîni ce aduci cu Măria ta ? adăugi Spancioc – Cu averile voastre. Culoarea locală şi forţa conflictului între eroii epocii sînt sugerate prin cuvinte. Negruzzi apare aici mai ales în : a) adaptarea mijloacelor limbii la specificul mediului. Acţiunea situată pe la mijlocul veacului al XVI-lea trebuie redată prin mijloace expresive potrivite. pe ce vei domni = peste ce. au venit vremea = a venit vremea. Sosirea noului domn e primită cu răceală de boieri. fără a-i săruta poala după obicei. Puternic reliefată e ciocnirea dintre cele două tabere. Voi mulgeţi laptele ţării. Cînd astă negură de turci va prăda şi va pustii ţeara. deopotrivă. Din punctul de vedere al rolului scriitorului în selecţionarea şi organizarea elementelor limbii. La apariţia ei.În nuvela Alexandru Lăpuşneanul. al personajelor. Negruzzi a ilustrat atît capacitatea expresivă a limbii literare. celui ce v-au trimes = celui ce v-a trimis. În pasajul citat: moşie e explicat chiar de autor (ediţia 1857) prin patrie. expresii şi construcţii luate din fondul istoric al limbii: „– Cu voia Măriei tale. eroii apar vii sub ochii noştri: „Apropiindu-se de Alexandru Vodă. dar straturile lexicale atît de variate în această nuvelă nu stînjenesc înţelegerea textului. – Bine-aţi venit. boieri! zise acesta. – Să fii Măria ta sănătos. apoi construcţii vechi (unele păstrate în graiul regional de azi): a să cadă = va cădea.

Prima frază a nuvelei e caracteristică în această privinţă: într-o înlănţuire de subordonate se prezintă succint o bogăţie de fapte istorice privind trei domnitori din trecutul Moldovei: Eraclid. nici te iubeşte. Aspectul dramatic reiese astfel mai pregnant. nervoasă. Să mă-ntorc ? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt! A! Nu mă vrea ţeara? Nu mă vreţi voi. formează un întreg indivizibil. cînd prezintă portretul doamnei Ruxanda. potrivit cu situaţia de tensiune sufletească a celor ce se înfruntă. ce nu are nimica s-o umbrească” etc. 148]. Precizia amănuntului vestimentar şi evocarea figurii ei curg într-o limbă domoală. ca floarea espusa arşiţii soarelui. dinamica dialogului.lucrurile precum nu sînt. Ca stil. cum înţăleg ?” Caracterul voluntar şi despotic al lui Lapuşneanul apare viguros conturat în replici hotărîte. despre care vorbea în alt loc. Pentru aceea obştia ne-a trimes pre noi să-ţi spunem că norodul nu te vrea. acest cap d-operă de stil energic şi pictură dramatică” (Introducere la ediţia din 1872) [apud Bulgăr. să facă din ţînţar armăsar.. Tomşa. după normele tradiţionale ale gramaticii. uneori neaşteptat de nou. cu puţine particularităţi lingvistice. Orice „adaos prisoselnic”. vocabularul e nou. Citim astfel de îmbinări de cuvinte: „Ca să sece 214 . Oricare alt scriitor ar fi dezvoltat într-un întins capitol evenimentele care au precedat venirea lui Lăpuşneanul. remarcabilă e concentrarea frazei. căci aşa este obiceiul norodului nostru. răspunse Lăpuşneanul. într-o situaţie similară. Fraza amplă. spre deosebire de frazele scurte. şi voi merge ori cu voia. Sîntem la începutul literaturii moderne. Stările psihologice în care domină pasiunile violente sînt construite într-un pitoresc amestec de elemente vechi şi de neologisme necesare pentru fixarea nuanţelor afective. Negruzzi foloseşte un singur alineat. din care reţinem: „privise pe un frate lepadîndu-şi relegea. Se vede că. Cu totul altceva se întîmplă cînd autorul descrie mediul sau amănuntele acţiunii. dar nu avem impresia că autorul dibuieşte în căutarea unor formule artistice. În analiza psihologică. – Dacă voi nu mă vreţi. şi Măria ta să te întorci înapoi ca. caracteristice analizei psihologice. a căruia ochi scînteiară ca un fulger. autorul s-a situat la nivelul limbii literare moderne: au dispărut formele regionale ca: nu te vre etc. ca să fixeze liniile mari ale epocii istorice. era tristă şi tînjitoare. construită prin subordonare. e potrivita descrierii. din punctul de vedere al exprimării. expresive. în fraze bogate. stilul uneori discontinuu ajungînd chiar la izolarea părţilor frazei. valabile. care. Îmbogăţirea vocabularului se vede mai ales din utilizarea neologismelor şi a termenilor vechi în procesul zugrăvirii artistice a realităţii. Lăpuşneanul. iar fraza devine scurtă. a fost eliminat. ori fără voia voastră. Aceste calităţi fundamenâtale l-au făcut pe Alecsandri să caracterizeze nuvela astfel: „Alexandru Lăpuşneanul.. eu vă vreau.

. precise şi dinamice a acţiunii. expresii şi cuvinte din care scriitorii cu dragoste de limbă au luat ceea ce le trebuia ca să exprime colorat şi plastic o idee.influenţa boierilor şi să stîrpească cuiburile feudalităţii. să le parafrazeze. adesea. În citatele de mai sus : melancolie. Astfel construcţiile de mai sus: „Se lăsa la o melancolie ce o făcu mai interesantă. dar şi al cărturarilor vremii sale. lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care putea ademeni şi corumpe pre norod. reflexie... se conţin nuanţe pe care limba veche greu le-ar fi putut reda. stabilind legături interioare între fondul vechi şi noile achiziţii ale limbii. Negruzzi a deschis calea pentru utilizarea tuturor mijloacelor existente la acea epocă în limbă. boierii închinau şi urau pre domn cu vivate zgomotoase” etc. atribuirea unei funcţii metaforice proverbelor şi zicătorilor vechi (cum va face mai tîrziu. fatal. ori albaştri. sînt însă cazuri fatale cînd un om ce are cel mai mic simtiment de onor nu poate face altfel şi trebuie să se facă ucigaş sau jertfă. [Zoe] se lăsă la o melancolie ce o făcu mai interesantă. care nu micşorează valoarea vechiului tezaur de forme. dacă nu voieşte a lasă o pată numelui său şi o ruşine familiei sale.simtiment de onor. care reflectau noutăţile veacului şi influenţa literaturilor europene clasice. a oamenilor şi mediului prin: – aplicarea unui criteriu estetic just de selecţionare şi de organizare a materialului limbii. C. în scopul evocării sugestive. cenzurează regionalismele şi formele artificiale care nu erau „potrivite pe tipul limbei”. – înnoirea continuă a construcţiei stilistice din rezervorul limbii populare şi din tezaurul istoric. şi e o nebunie a căuta sfezile şi gîlcevile. îi despuie de averi sub feluri de pretexte. absurditate. pe această linie analistul modern. Ion Creangă). dar inima ei ce se hrănea de dragoste nu putea via fără amor. Şi de unde se stoarce acest nămol de aur? Din sudoarea poporului ce geme sub împilarea despotismului şi a aristocraţie” etc. precizie şi vigoare. – înseamnă. psiholog în adevăratul înţeles al cuvîntului. de fapt. fie verzi.duelul este un prejudeţ. Fraza lui capătă originalitate.” (1828) Ştiu că duelul este un prejudeţ. ea trebuia. ţidulă vestitoare greşalei lui.. uitîndu-mă la domnul acest care nu voia să se bată şi care aştepta un răspuns. Ştiu că e o absurditate a se bate cineva pentru ochii unei actriţe. rămas din timpurile barbare.pigmei degeneraţi. În acelaşi timp: sfadă 215 . nu numai al poporului. în mai mare măsură. „Amăgită în deznădejdea sa. Elementele noi în limbă se văd la Negruzzi încă în primele lui bucăţi cum sînt cele grupate în ciclul Amintiri de juneţe. influent de felul de a vorbi.aste reflexii” ca altele. în acelaşi gen: „feluri de figuri fantastice să nu te ajungă intriga şi calomnia. Făceam aste reflexii. un material nou în vocabularul limbii literare." (1838) S-ar putea cita numeroase alte pasaje în care folosirea neologismelor nu distonează cu tonul firesc al povestitorului inspirat din realităţile societăţii vechi ori moderne.

barbă. în epoca maturităţii. sau. odată cu asta. sau ca un Briareu îşi întinde braţele în toate părţile. precum un mare caleidoscop”. ucigaş. văzduh. aer. Noi nu ne împrumutăm cu cuvintele ce ne lipsesc. se încolăceşte împregiurul oraşului. cînd au început a să cultiva.– gîlceavă. sînt corectate: rezoane. care uneori.a. mînă. de unde sînt zicerile: om. iar metafora însufleţită: chiar e forma veche a lui clar (din lat. a limbii scrierilor vechi. moaşte. criteriul estetic se întăreşte şi formele neasimilate. greu de înţeles. beat de vuiet. iau locul cuvintelor regionale ori vechi: poftit. cinste. onor. rapida dispariţie a grecismelor şi a turcismelor. să ne întoarcem. 216 . lexicul devine variat. Va mai adaugă ca fieştecare limbă. în aceste scrisori. masă. ochi. timp. Reminiscenţele lecturilor din cronicari se împletesc aici cu cele din lectura clasică antică. Un bogat material lingvistic poate ilustra felul cum Negruzzi a înţeles să contribuie. spune-mi înturnatu-ţiai vederea de pe culmele învecinate pline de verdeaţă şi de bucurie asupra oraşului ce zace la picioarele tale. apă. Scrisorile lui Negruzzi oferă imaginea desfăşurării mijloacelor lingvistice de care dispunea scriitorul pentru a reda plastic realităţile vieţii. făină. ca un zeu. ceaţă grea ca somnul trădătorului şi rece ca mîna soartei. Atitudinea pozitivă faţă de neologisme şi faţă de stilul capodoperelor universale putea stîrni critici din partea partizanilor tradiţiei istorice. ci le luăm ca o moştenire de la maica noastră (latina) şi ca o parte ce ni se cuvine de la surorile noastre”. atunci cînd întocmeşte volumul din 1857. În acelaşi timp. Ca în nuvela care 1-a consacrat în 1840. limbă. autorul. publicate în diverse periodice. neologismele. braţ. va răspunde ca un literat bărbat roman. relicvie. îmbogăţirea limbii literare prin introducerea neologismelor în legătură directă cu progresul culturii moderne şi. ilustrează principalele tendinţe în dezvoltarea limbii literare de pe la mijlocul veacului al XIX-lea: folosirea materialului limbii vorbite. sau s-au împrumutat de acolo de unde au văzut că este izvorul ştiinţelor şi a meşteşugurilor. la evoluţia limbii: „în acel chiar-obscur priincios ochiului. au avut trebuinţă de numiri nouă sau şi le-a făcut de sine. ca „sînt de acolo de unde este toată limba noastră. însemnînd feluri de figuri fantastice. În îndreptările pe care le aduce textelor. Ne referim în special la Scrisoarea a XIX-a – Ochire retrospectivă şi la Scrisoarea a XXVI-a – Pelerinagiu. dinte. vreme. cap. ori. nas. clarum ). adesea. devin: invitat. de îl vor întreba de unde sînt zicerile aceste. casă ş. să ne înturnăm devin: cuvinte. variantele : fie. vin. culcat pe costişa lui ca să-şi odihnească mădularile cele de granit? Luat-ai seama atunci la o ceaţă ce vine şi se întinde ca un giulgiu mortuar piste vîrful turnurilor şi al clopotniţelor. urechi. Acestor conservatori pare să le răspundă scriitorul în aceste rînduri care reflectă concepţia autorilor clasici din acea vreme faţă de problemele îmbogăţirii şi cultivării limbii literare: „Cît pentru cuvintele streine ce el (traducătorul) au întrebuinţat în traducere. jertfă sînt toate necesare şi scriitorii nu s-au gîndit să le lepede de dragul noutăţilor.

beat de vuiet. demoralizaseră ostile. cîmpul activităţii critice putea fi lărgit în multe direcţii. Cu aceeaşi vervă satirică Negruzzi se ridică în ultima lui Scrisoare. Modelul de limbă literară pe care 1-a urmărit şi realizat într-un chip original C. viguros.. a combătut lipsa criteriului logic şi estetic în folosirea limbii. C. mi-ar plăcea.. Înaintea lui Kogălniceanu.surugii care duceau caii. luat-ai seama. special contra abuzului de neologisme într-o epocă „în care traducătorii cădeau dintr-un exces în altul. Te am o columbelă Divină şi mult belă. se poate vedea cum Negruzzi.. al căror scris a contribuit la stîlcirea limbii scrise. Negruzzi a renunţat la unele forme arhaice sau regionale şi s-a alăturat tendinţei de a fixa reguli gramaticale care să stea la temelia unui sistem logic. de la ai săi nu aşteptă vreun bine. treptat-treptat. 1862) împotriva exagerării influenţelor din afară. mi-ar face onoare (nu onor. franţuziţi.. inversiuni şi interogaţii retorice: inturnatu-ţi-ai vederea. deşi Alecsandri insistase pînă tîrziu să se scrie onor. asimilare şi şlefuire a materialului limbii naţionale. acest proiect... prin creaţia lui artistică.Totul e organizat cu o mînă de artist experimentat în fixarea nuanţelor expresive. a apărut în urma unei continue selectări a elementelor şi a formelor limbii. odată cu alţi scriitori ai vremii. Mai devreme decît oricare scriitor moldovean. care oglindesc o comunicativitate caldă şi o înţelegere adîncă a omului şi a vieţii. al limbii literare. ceaţa grea ca somnul trădătorului şi rece ca mîna soartei. din cercetarea corecturilor prin care căuta să promoveze valorile sugestive ale cuvintelor şi expresiilor. a deschis. spre sfîrşitul activităţii lui literare (Scrisoarea a XXII-a. s-a îndepărtat 217 . împregiur. concentrat. Şi cum exagerările se manifestau mai ales în curentele filologice şi în activitatea publicistică a unor gazetari improvizaţi. N-a admis însă nicăieri exagerările. Stilul lui plastic şi dens. stabil.(nu agiuns). Russo.. Negruzzi a ilustrat concret. Negruzzi (în epoca maturităţii.. Alecsandri. C. acest drept.priincios ochiului. mădulari de granit. dar se introduseră cele latine-franco-italiene. căci în adevăr lipsiră zicerile turcogreco-slave. Scriitorul nu s-a ferit de influenţa neologismelor. două luntre. pentru că ai săi totdeauna l-au împilat: proţesele au ajuns. fără a face abuz de elementele particulare ale graiului vechi ori regional. culoarea locală apare în forme ca: piste. Ne âtrezim cu poezii de felul acesta: Şarmantă damicelă Cu ochi ca de gazelă. largi perspective de folosire artistică a tezaurului limbii vechi şi a limbii populare. Negruzzi e rodul unei pasionate munci de cunoaştere. familiar şi nou de atîtea ori. Din compararea variantelor.. comparaţii care amintesc de arsenalul stilistic al romantismului: oraş. Aspectele negative în mînuirea limbii sînt combătute cu spirit. modul just de îmbogăţire a limbii literare. a limbilor străine. precum un mare caleidoscop. Principiul unităţii limbii scrise şi scopul cultivării ei treptate prin strădania scriitorilor l-au călăuzit în crearea unui instrument de comunicare limpede. nu onoare).. ca un Briareu. C. după 1840) scria: „Nenorocitele războaie ale lui Vasile Vodă slăbiseră ţara.

fără icoane multe. care. sînt aprobate regulile ortografice bazate pe principiul etimologic. 150]. alături de alţi intelectuali din Principate (C. E. şi nu pentru cei din trecut. ci recomandă crearea unei limbi mai asemănătoare cu limba latină. Odobescu ia parte. polemică reluată şi dusă. cu larg ecou în epocă. Odobescu e de părerea că o problemă atît de importantă cum era aceea a adoptării unei ortografii oficiale a limbii române trebuie dezbătută şi hotărîtă nu numai de reprezentanţii unei singure provincii. iar nu de dragul de a le reda viaţa apusă. scrie Al. O personalitate care reprezintă cu adevărat spiritul critic în Muntenia este Al. sînt caracterizate astfel: „. el publică.. Este cunoscută lupta lui Al. E semnificativ faptul că publicaţia la care se adresează tînărul muntean Odobescu este această revistă critică din Iaşi. începută în 1871. Donici. fără întorsături căutate. pe care îl găsim. cărţilor şcolare şi în genere scrisului românesc din Transilvania. ca membru al Academiei.. A preluat cu măsură elementele arhaice. în 1863. nu fac din dicţionar „oglinda limbii din trecut pînă în prezent”. Rosetti. ci ai tuturor provinciilor locuite de români. Bolliac.totul e scris într-o limbă fluidă. Asachi într-o bună parte a operei sale. A. în cadrul Academiei Române. România literară fiind nevoită să-şi suspende apariţia. 321]. În iulie 1862. Russo. Negruzzi. Autorii dicţionarului. mai tîrziu. nu pun în dicţionar limba românească vorbită şi scrisă. Lovinescu este cel dintîi dintre critici care dă o importanţă Scrisorilor lui C.de regionalismele abundente la A. pentru a da culoare naraţiunii. Odobescu. sprintenă. produse de T. împotriva latiniştilor prin repetatele critici ce aduce. Odobescu. cu unele neologisme supărătoare. cum încerca Ch. dar cu toate astea. o limbă cum li se părea lor că trebuie să se fi vorbit într-o epocă mai veche. „Iar ideea că acel dicţionar ar putea să pătrundă în tinerime şi că limba din el ar putea să devină limba urmaşilor îi provoacă o adevărată spaimă” [Ibrăileanu:1984. dar şi veşnicul zîmbet al spiritualului scriitor” [Lovinescu. Adversar al etimologismului în genere. adept al luptei pentru păstrarea unităţii de limbă – şi nu numai de limbă – a tuturor românilor. dicţionarului lui Laurian şi Massim. care nu-şi putuse tipări opera întreagă. Cipariu. Al. Şi tot atît de caracteristic e faptul că. n-a abuzat nici de neologisme. Odobescu. Sion) la serbările de la Braşov ale Astrei. cursivă. de la început. după ce sînt analizate unele sau amintite altele. G. noi scriem pentru cei de azi. limpede. Articolul referitor la adunarea Astrei marchează începutul polemicii autorului cu latiniştii. oglindind cu lesniciune în cutele cuvintelor şi ideea dreaptă. colaborator al României literare. Dar. În cadrul acestei adunări. Revista română. cînd are revista sa. urmarea Cugetărilor lui Al. de la primii paşi pe care îi face în publicistică. zice Al. 218 . prilejuite de împlinirea unui an de la înfiinţarea Societăţii Academice Române. cum face uneori C. Odobescu. Al. după 1870. care erau impuse ziarelor.

De un mare efect. chiar de origine latină. pe care d-nii Laurian şi Massim le-au aruncat la gunoiul Glosariului. în care Laurian şi Massim redactaseră atunci primul dicţionar al limbii române. V. prezintă. se înspăimîntă la ideea că junele noastre generaţii. după părerea raportorilor. scrierile lui Varlaam. N. -iţă. stîrnind haz în presă şi în cercul larg al opiniei publice. 76] a celor mai importante scrieri în limba română din secolele anterioare (cărţile lui Coresi. Ionescu. a fost prînzul dat de Al. să stea în atenţia celor însărcinaţi cu elaborarea dicţionarului limbii române: a) urmărirea cuvintelor în evoluţia lor istorică. b) ilustrarea cuvintelor de uz curent prin citate din cei mai importanţi scriitori contemporani. desfăşurată în toate provinciile. Dezbaterile pe marginea dicţionarului purist continuă şi în anii următori în Academie. M. precum sînt. în combaterea latinismului. D. cu terminaţiile în –iaţă. de asemenea. D-lui crede că nu este în dreptul lexicografilor de a modifica pînă într-acest punct o limbă. Cantemir ş. -nic etc. D. Odobescu critică vehement lucrarea.D-lui declară cu francheţă că odată cu viaţa n-ar voi ca limba dicţionarului d-lor Laurian şi Massim să devină limba succesorilor noştri” [Păcurariu. necesare cîteva lucrări preliminare: tipărirea. A.. peste trei ani. Greceanu. a termenilor tehnici în meşteşugurile tradiţionale ale poporului român din toate provinciile.. consemnează procesul-verbal al unei şedinţe a Academiei din 9 septembrie 1871. Dosoftei.Redactat după principii etimologice şi puriste. În 1874.a. în ediţii critice („cu glosare speciale şi cu indice şi note lexicografice”) [Păcurariu. un raport în care se precizau cîteva principii de bază care trebuiau. precum şi alte traduceri tipărite în sec. Ureche. XVII-XVIII. prin Odobescu. 74-75]. de a introduce într-însa un aşa îmbelşugat material propriu şi de a lepăda din ea aşa multe forme şi terminaţiuni înrădăcinate în limbă. de exemplu. precum şi a termenilor ştiinţifici: În vederea redactării dicţionarului.. Gluma lui Odobescu a prins. erau. demonstrînd la ce aberaţii poate duce concepţia etimologizantă a adepţilor latinismului. Antim Ivireanul. Bariţiu. Odobescu în 1871 membrilor Academiei. prînz la care lista de bucate era întocmită în spiritul jargonului latinist. Sturza. „D-lui (adică Al. Comisia. de asemenea. Al.). alcătuită din Odobescu. precum şi ale lui Gr. cerînd colegilor s-o respingă. c) introducerea în dicţionare a multor elemente „uitate ale limbajului poporan şi ale idiotismelor locale”. Urechia. Costin. dicţionarul suscită dezbateri aprinse şi îndelungi în forul academic. 219 . Odobescu). pentru a se putea studia cu înlesnire limba veche românească. înaltul for instituie o comisie care să revizuiască dicţionarul în discuţie. toate cuvintele. vor învăţa dintr-însul acea limbă în care rolul predominator este dat numai cuvintelor şi formelor ce au găsit graţie dinaintea comisiunii (adică din partea autorilor dicţionarului) sau pe care dînsa le-a închipuit. o largă acţiune de culegere a termenilor tehnici privind ocupaţiile şi meşteşugurile la români. luînd un asemenea dicţionar în mînă. R.

Academia nu trebuie să fie prea riguroasă privind etimologia cuvintelor din limba română: forma cuvintelor trebuie să fie aşa cum e în limba vie – mine. Odobescu îşi dă seama că e greu să scăpăm de aceste „sisteme”. scriitorul. Şi anume: în Ardeal ar circula o limbă creată prin concesii făcute arhaismelor. în folclorul literar şi în literatura cultă. ci pentru prezent. de pildă. şi dacă le-am alunga. şi încă acele care fac parte din limba bisericească actuală nu trebuiesc înlocuite decît foarte încet. cele influenţate de sintaxa limbii franceze. gazetele unei provincii au ajuns să nu fie înţelese în celelalte provincii. 25]. pucin (puţin). căci nu scriem pentru trecut. Să nu fie riguroasă în alegerea cuvintelor. Odobescu. Să nu uităm însă că Al. Odobescu se ridică cu putere împotriva ortografiei latinizante în general şi a celei a lui T. de exemplu. – ceea ce n-ar fi spus-o. scriind. ca şi cele „arhaizate cu iz slavon”. cum ar dori partizanii neologismului? 22 220 . traducerilor bisericeşti. véră (vară) etc. în scrierile sale. se întreabă Al. el recomandă Academiei să nu fie riguroasă în alegerea cuvintelor româneşti şi în etimologism şi să nu fie „prodigă” în neologisme. şi altă limbă creată prin concesii făcute limbilor neolatine moderne. Russo. autori „clasici” care să fi fixat şi perfecţionat instrumentul lingvistic? Într-o epocă în care scrierea limbii române se află încă sub imperiul arbitrarului. pentru că limba bisericească are un caracter venerabil. care ne-ar face să ne pomenim în două limbi: una în Ardeal. după limba vechilor traduceri de cărţi bisericeşti [Păcurariu. Maiorescu: “Există împrumuturi lexicale vechi puternic înrădăcinate în limbă şi prin aceasta în întreaga viaţă sufletească a poporului. plus slavona. Slavonismele care trebuiesc alungate. căci nu sînt necesare decît acele neologisme care denumesc idei ori lucruri nouă. pentru care nu există cuvinte neaoşe22. Operele literare trebuie să fie scrise într-o limbă curată. Al. Cipariu în special. limba vorbită de Vom observa că această idee e similară celei a lui T.Intrînd în detalii. spre deosebire de alte limbi romanice (care sînt latine plus germanice etc. căci slavonismele – mai ales de ele era vorba – sînt justificate prin uz. Alecsandri. ca atare. care cu greu poate fi atins” [Idem]. Al. „am răpi originalitatea limbii române. şi nici ele toate. Să nu fie „prodigă” în neologisme.). limba poetică a lui V. iar în unele cazuri. n-a putut scăpa de influenţa „sistemelor” lingvistice. Sensul lor distinctiv este întrebuinţarea cuvîntului respectiv în toate manifestările generale din viaţa unui popor. sînt cele datorite influenţei a două slavone. Cum trebuie studiată limba într-o ţară ca a noastră. de exemplu. El era de părere că trebuie să reînviem arhaismele pierdute de origine latină. şi alta de facto. Odobescu. Maiorescu. de pildă. adaugă T. la care mai contribuie şi provincialismele. şi nu mene. el va face unele concesii principiului etimologic al latiniştilor. e alcătuită din limba latină. afirmă Al. Odobescu e muntean şi. dacă am înlocui expresia neagra veşnicie din vorbirea obişnuită prin neagra eternitate sau stea iubită prin stea amată. trebuie să ştie să ocolească tendinţele latiniste. care. Ce ar deveni. Al. unde lipseşte tradiţia unei mişcări literare bogate. Odobescu observă că din cauza acestor sisteme.

Al. va dispare şi limba română cu caracterul său propriu şi constitutiv. într-o epocă îndepărtată. Acelaşi lucru se poate spune în legătură cu limba română. Elemente eterogene există în toate limbile neolatine. Russo şi C. italienii. conchide autorul. care însă să fie adaptate structurii limbii române. şi le luau din limba oficială. ale lui Al. surorile ei. viaţa socială şi politică. problema îmbogăţirii ei. cu originalitatea sa de limbă neolatină formată sub o influenţă diferită de acelea ce au predominat la formarea limbilor neolatine din occident. tot slave. portughezii au urmat. Ideile acestea nu sînt noi. venită mai tîrziu. căi cu totul diferite de aceea în care. nu poate dispărea. dispare cu timpul. care ne-a lăsat. care nu găseau în limbajul uzual expresii adecvate pentru a transpune în româneşte termeni abstracţi pentru interpretarea ideilor filozofice şi morale. „Să nu sperăm însă niciodată – afirmă Odobescu. conferindu-le acestora caracterul original. mai veche. Această influenţă slavonă. să le facem prin împrumutări din limba latină sau chiar şi din limbile moderne cînd cuvintele trebuincioase însemnează lucruri locale şi moderne. precum şi Al. Odobescu privind evoluţia şi structura limbii române. influenţă care nu a schimbat caracterul latin al limbii române. prin cultivarea cu grijă a limbii. Russo în Cugetări. dar nimeni nu s-a gîndit să le scoată în mod arbitrar. pentru că ea a fost asimilată organic şi limba română nu poate fi concepută fără acest element slav. s-o păstrăm în întregimea sa.popor. Cealaltă. Negruzzi. de la 221 . pentru fixarea şi permanentizarea jaloanelor limbii române literare. cînd e nevoie. „Într-un cuvînt. şi cît despre adausele cerute de deosebitele trebuinţi. luate din altă limbă. Ele aparţineau epocii eroice în care s-au combătut etimologismul şi purismul. ideea noastră e că trebuie să respectăm limba care e în gura poporului nostru. era slavona. termeni tehnici privind administraţia. în perioadele de ocupaţie a Principatelor. Le-au exprimat într-o formulare foarte apropiată I. pentru că ele au intrat deja în structura organică a limbilor respective. în cancelarii şi în biserică. căci printr-însele se strică cu totul fizionomia unei limbi” [Ibidem. de către traducătorii secolelor XVI-XVII. Odobescu respinge concepţiile puriste. în sensul spuselor lui Heliade din prefaţa Gramaticii. Pledînd pentru împrumuturi din alte limbi. dar chiar între-aceste vorbe noi să păstrăm formele gramaticii noastre şi să ne ferim mai mult decît orice de neologismele gramaticale. să valorifice în acelaşi timp limba veche a cronicilor şi să îmbogăţească vocabularul. un număr de cuvinte. căci atunci putem zice că. Heliade Rădulescu în prefaţa Gramaticii sale de la 1828. Provenţalii. de asemenea. 2526]. Deosebit de interesante sînt consideraţiile lui Al. care preconizau scoaterea din limbă a cuvintelor de origine nelatină. cu elemente noi. Autorul constată o puternică influenţă slavă. La acestea se adaugă administraţia rusă. Acestei influenţe vechi i s-au adăugat altele. francezii. cu o logică şi o argumentare mai savantă însă – şi chiar să nu voim a şterge urmele înrîuririi primitive. spaniolii. în dezvoltarea limbii lor. împreună cu dînsa. care.

sub acest aspect. Scalpelul ce voieşte a purifica limba nu trebuie să pătrunză mai adînc decît unde este adevărata rană” [Ibidem. Alte elemente. a luptat pentru apărarea limbii. care au fost asimilate în ultima vreme. 58-59]. 23 Vezi I. O analiză atentă a limbii lui Al. substanţa limbii române literare moderne. Contribuţia lui Al. Bucureşti. adică neologismele. în Academie. limba populară apare în opera sa ca produs al culturii. însuşit de scriitor pe cale cărturărească. să nu cătăm a o asimila în zadar la regulile de dezvoltare a lor. venită la timp. el a manifestat permanent o mare preţuire pentru istoria ţării. E ceea ce va face el însuşi. În Scene istorice. de aici caracterul uşor preţios al stilului şi impresia de limbă populară căutată dinadins sau făcută la masa de scris după modelul limbii vorbite [Munteanu. 222 . dispărute din uz. s-a dovedit fertilă şi salutară. pentru ctitorii înaintaţi ai culturii naţionale. prin operele marilor scriitori. erudiţiei scriitorului în ramurile diverse ale artei i se adaugă informaţia filologică. în acelaşi timp. să ne ferim întotdeauna de a ataca principiile ei constitutive. cu un rar simţ artistic al limbii. CONCLUZII O mare şi generoasă idee călăuzită de un spirit lucid al realităţii lingvistice. ea determinînd. ci mai bine să studiem cu atenţie cum s-a strecurat elementul modificator la noi şi. ideea reactualizării unei forme vechi. „formele nimerite şi elegante”. în scrierile sale. Ţâra. Piatra era aruncată în grădina latiniştilor (al căror reprezentant era şi T. cunoscută sub denumirea de curentul istoric-popular. Articolul sugerează. 544-546. În Pseodo-kynegetikos. 220-221]. o acerbă campanie. Amintiri. Odobescu la dezvoltarea culturii româneşti este una dintre cele mai originale. ea manifestîndu-se în direcţii multiple. Direcţia nouă. de simţ critic şi de curajul de a înfrunta opinii savante pentru a îndrepta limba literară pe făgaşul naţional – iată meritul principal şi durabil al direcţiei promovate de mişcarea literară şi culturală de la 1840. p. alte influenţe au determinat modificările limbei latine la dînşii. o găsim la I. Cipariu). pentru îmbogăţirea şi împrospătarea limbii. dar salută. Slavici. a fost aruncată limba latină din Dacia. Odobescu. pentru folclor. altele cu totul au fost la noi. împotriva denaturărilor etimologice. împotriva cărora va porni mai tîrziu. 1967. Slavici în comunicarea ţinută la Academia Română sub titlul Aşezarea vorbelor în româneşte23.început. folclorică şi lingvistică. Continuator. în bună parte. a tradiţiei umaniste şi patriotice a literaturii paşoptiste. Să nu voim dar a croi limba noastră pe tipare neasemuite. cînd voim a ne curăţi limba de străinisme. pentru emanciparea culturală şi politică a poporului român şi a nutrit convingerea că arta trebuie să exprime năzuinţele înalte ale societăţii şi poporului căruia artistul le aparţine. Al Odobescu extinde latura istorică documentară a evocărilor şi se complace în utilizarea materialului lexical arhaic menit să sugereze aşa-numita culoare locală.

3. Istoria limbii române literare. Bucureşti. Gheorghe Bulgăr. V. Preocupările lui Kogălniceanu cu privire la limbă //LR. Negruzzi şi V. în realizarea programelor sale sociale. 4. Continuînd vechile tradiţii româneşti. Ţâra. Chişinău. Haralambie Corbu. Constantin Negruzzi. culturale şi politice. al XIX-lea //SILRL. M. I. 1981. Reprezentanţii curentului istoric-popular participă activ la dezbaterea problemelor lingvistice complicate. formarea unei limbi literare unice şi a unei ortografii unitare. dovedesc un deosebit simţ literar. Stabilind exact rolul literaturii şi ştiinţei în dezvoltarea limbii naţionale. Referinţe bibliografice: 1. nr. 1983. slujind idealurile revoluţionare: eliberarea şi unitatea naţională. Editura Eminescu. Valorificarea limbii şi stilul vechilor texte româneşti (cronici. 1991. 6. îndreptarea moravurilor prin satirizarea viciilor orînduirii feudale şi slujind model de exprimare literară. Editura Eminescu. Bucureşti. Dănescu S. Vasile Alecsandri.) în creaţia scriitorilor din prima jumătate a sec. Antologie. a fixat. 335-354. 1984. varsă multă lumină în cursul discuţiilor. Despre contribuţia lui Negruzzi la dezvoltarea limbii literare // Biblioteca critică. Al. Şt. prefaţă. 7. nr. contribuind astfel la dezvoltarea limbii române literare. 2. Vasile Coroban. Editura Cartea Moldovenească. pe lîngă dezvoltarea literaturii pe baze naţionale. Constantin Negruzzi. promovarea şi dezvoltarea spiritului autohton. Introducere în opera lui Constantin Negruzzi. 8. ca un punct de maximă importanţă. au evidenţiat capacităţile creatoare ale limbii.6. Al. 1953. 1973. 6. fixîndu-i norme clare pentru dezvoltările ulterioare. Andriescu. au depus eforturi considerabile pentru a îmbogăţi şi perfecţiona limba literară. gruparea de la Dacia literară. Alecsandri au contribuit pe cale indirectă la promovarea ideii de apărare a bazei populare şi de cultivare a limbii prin scrierile lor. Editura Minerva. 1957. Munteanu. tabel cronologic şi bibliografie selectivă de Ana-Maria Boiariu. 1981. Alecsandri şi teatru.Operele reprezentanţilor curentului istoric-popular au avut un puternic caracter militant. Bucureşti. texte religioase etc. Gabriel Dimisianu. Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. Editura de Stat a Moldovei. Russo. Odobescu) au adus o contribuţie meritorie în crearea şi consolidarea unei terminologii ştiinţifice adecvate. 5. Kogălniceanu. p. Mihail Kigălniceanu şi limba literară //RLŞL. optează pentru fixarea limbii literare româneşti pe întregul teritoriu naţional pe baza limbii populare şi a cronicilor. istorice şi populare. Teodor Cotelnic. 223 . teoreticienii curentului istoric-popular (Al. Ana-Maria Boiariu. C.

Mihai Vornicu. A. Chişinău. 1990. 108.1. 1996. Amintiri. Mihaela Mancaş. Spiritul critic în cultura românească. Bucureşti. Iancu Văcărescu. 3. Bucureşti. Nicolescu. – Bucureşti. 14. Garabet Ibrăileanu. Sugestii de rezolvare. 28. 24. Negruzzi – viaţa şi opera lui. Dumitru Hîncu. sub îngrijirea şi cu un studiu introductiv de Paul Cornea. Negruzzi C. I. Ion Slavici. Bucureşti. Vasile Alecsandri: Orizonturi şi repere. Poeţi şi artişti: Vasile Alecsandri. C. Odobescu. 1900. 1966. 1956. 1969. Kogălniceanui. 1980. 25. 11. 10. 26. E. 17. Simionescu D. Editura Tineretului. Dimitrie Bolintineanul. vol. 1998. Editura Didactică şi Pedagogică. 12. 16.George C. Teodor Aman. Nicolae Iorga. Editura Spot-Turism. Ion Nuţă. Editura Cartea Moldovenească. Mihail Kogălniceanu şi unele probleme ale limbi române //RLŞL. Virgil Ionescu. Limba şi stilul poeziei lui Vasile Alecsandri. 1966. Chişinău. Eugen Lovinescu. 29. 1963. al XIX-lea. Tatiana Iliaşenco. Păcurariu. 18. 19. Constantin Schifirneţ. Editura Imprimeria La Roumania. 1993. 15. Editira Litera.. Iaşi. Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu. Bucureşti. 13. Titu Maiorescu. Mihail Kogălniceanu: Contribuţii la cunoaşterea vieţii. Bucureşti. Istoria literaturii româneşti în secolul aş XIX-lea. I. 1997. Florin D. Popescu. Vasile Alecsandri: Monografii. Nicolae Predescu. Editura Spiru Haret. Bucureşti. Limba şi stilul poeziei lui Vasile Alecsandri. Bucureşti. 1913. Subiecte posibile. 1960. Alexandru Piru. Chişinău. 22. Structuri tematice şi retorico-stilistice în romantismul românesc (1830-1870). S. 224 . 1967. Bucureşti. 23. 1979. Ion Roman. Emil Ghiţulescu. Editura Hyperion. Îndreptar de literatură română pentru bacalaureat. Editura Ştiinţa. Bucureşti. Viaţa lui Vasile Alecsandri. 1976. Nicolae Grigorescu. nr. 1961. activităţii şi concepţiilor sale. Ion Osadcenco. Editura Albatros. Editura Tineretului. Editura Albatros. 1973. Chişinău. Bucureşti. D. Roxana Sorescu. 20. vol. Bucureşti. Bucureşti. Mihai Zamfir. Augustin Pop. Civilizaţie modernă şi naraţiune: Mihail Kogălniceanu. Enăchiţă Văcărescu. Gabriela Duda. Contribuţia lui Kogălniceanu la dezvoltarea şi îmbogăţirea limbii literare //Contribuţii la istoria limbii române literare în sec. Romel Moga. 21. Cerbu. Mihai Eminescu. Constantin Negruzzi: Viaţa şi opera. Grigore Alexandrescu. 27. 1979.9. Editura Institutului de Arte grafice Minerva.

30. Pop L. Probleme de limbă în cercul Kogălniceanu //Studii şi cercetări ştiinţifice: seria 3: Ştiinţe sociale, 1955, nr. 1-2.

225

Literatura recomandată: 1. Corlăneanu, Nicolae. Purice, Mihail. Schiţe de istorie a limbii moldoveneşti literare,
Chişinău, 1987. 2. Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, Bucureşti, 1956. 3. Munteanu, Ştefan, Ţîra, Vasile. Istoria limbii române literare, Bucureşti, Editura didactică şi Pedagogică, 1983. 4. Istoria limbii române literare: Epoca veche (1532 – 1780), Bucureşti, 1977. 5. Ivănecu, George. Istoria limbii române literare, Iaşi, 1980. 6. Limba română: origini şi dezvoltare, Bucureşti, 1996. 7. Macrea, Dumitru. Studii de istoria limbii române literare: sec. al XIX-lea, vol.I, Bucureşti, 1969.

226

Sumar Partea I. Istoria limbii române (de la origini pănă în secolul al XIV-lea)

PRELIMINARII I. Obiectul Istoriei limbii române 2. Deficienţele de studiere a limbii române din punct de vedere istoric 3. Primele încercări de studiere a istoriei limbii române 4. Pe scurt din istoricul apariţiei limbii române Evoluţia sistemului vocaluic latinesc Evoluţia sistemului consonantic latinesc Lexicul latinei populare şi influenţa lui asupra celui din română Influenţa slavă Elementul autohton Influenţa maghiară Influenţa turanică Clasificarea etimologică a cuvintelor

1 1 3 3 5 10 17 29 36 43 45 47 49

Schimbări în cadrul părţilor de vorbire şi al categoriilor gramaticale în perioada de formare a românei 52 Evoluţa şi constituirea articolului Cauzele apariţiei articolului ca parte de vorbire Evoluţia şi constituirea articolului substantival definit Articolul substantival nehotărît, etapele constituirii lui Apariţia şi constituirea articolului posesiv (genitival, pronominal) Evoluţia articolului demonstrativ Evoluţia pronumelor personale 1. Generalităţi 2. Evoluţia pronumelor personale în latina populară 3. Evolubia pronumelui „eu”. Opinii şi sugestii 4. Evoluţia celorlalte forme ale pronumelor personale 5. Evoluţia pronumelor personale de persoane a III-a 6. Alte tipuri de pronume personale 55 55 58 60 62 63 64 64 65 66 67 68 70

227

Evoluia celorlalte tipuri de pronume 1. Pronumele reflexive 2. Pronumele posesive 3. Pronumele demonstrative 4. Pronumele nehotărîte 5. Pronumele interogativ-relative 6. Pronumele negative Evoluţia verbului. Modul indicativ al diatezei active 1. Preliminarii. Restructurarea morfologiei verbului în sfera modului central – indicativ 2. Evoluţia formelor de indicativ prezent 3. Evoluţia verbelor a avea, a fi şi a voi 4. Evoluţia formelor de imperfect 5. Evoluţia formelor de perfect 6. Mai-mult-ca-perfectul indicativ 7. Perfectul compus 8. Timpul viitor Modul conjunctiv Modul imperativ Modul condiţional Formele nominale ale verbului Infinitivul Participiul Supinul Gerunziul Adverbul 1. Modificări în sistemul adverbului latinesc 2. Îmbogăţirea arsenalului adverbelor româneşti pe bază de împrumuturi 3. Evoluţia adverbelor circumstanţiale 4. Evoluţia adverbelor calitative Prepoziţia 1. Restructurarea sistemului prepoziţional în latina populară 2. Evoluţia ulterioară a prepoziţiilor latineşti 3. Apariţia prepoziţiilor noi

72 72 73 75 77 78 79 79 79 80 83 84 85 88 89 90 91 94 96 97 97 98 99 100 100 100 101 103 105 106 106 109 110

228

Epoca Ion Heliade Rădulescu 174 Simplificarea alfabetului şi fixarea normelor ortografice Încercări de normare a limbii culte prin intermediul gramaticii I. Heliade Rădulescu.Partea a II-a (Istoria limbii române literare) Preliminarii. Obiectul de studiu. Precizări teoretice Baza dialectală a limbii române literare Periodizarea istoriei limbii române literare Începuturile scrisului în limba română Ошибка! Закладка не определена. „Gramatica românească” Trăsături ale limbii literare din această perioadă Influenţa neolatină a) Influenţa franceză b) Încercări de italienizare a limbii române c) Pumnismul analogist Etapa limbii române moderne Contribuţia lui Titu Maiorescu la dezvoltarea limbii române literare Curentul istoric-popular Literatura recomandată 174 175 176 184 190 190 192 193 194 195 202 226 229 . Însemnătatea tipăriturilor lui Coresi Caracteristicile generale ale primelor texte româneşti Dezvoltarea limbii române literare în secolele XVII-XVIII Problemele şi evoluţia limbi române în perioada anilor 1780 – 1840 141 142 150 163 113 122 136 Contribuţia cărturarilor din principate la cultivarea şi modernizarea limbi române literare. Metode de cercetare.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->