Modulul Istoria limbii române se introduce în planul de studiu pentru studenţii Facultăţii de Filologie la anul II.

El se constituie din două părţi: Istoria limbii române, care studiază istoria formării dialectului dacoromân, începînd cu căderea Sarmisegetuzei, în anul 102, şi pînă în secolul al XV-lea. Partea I constă din 3 capitole mari: Fonetica, Lexicologia şi Gramatica. La capitolul Fonetica se cercetează cazurile de apariţie a fiecărui fonem vocalic şi consonantic. Capitolul Lexicologia studiază fondul latin principal, elementul geto-dacic şi împrumuturile slavone, turanice, maghiare şi săşeşti. La capitolul Gramatica se studiază evoluţia tuturor părţilor de vorbire. Partea a II-a a modulului, care se numeşte Istoria limbii române literare, stidiază evoluţia limbii odată cu apariţia primelor texte scrise în limba română şi pînă la etapa contemporană, cuprinzînd şi ea cîteva capitole mai importante: Unele prercizări terminologie, Probleme cu care se confruntă disciplina de studii, Probleme ale dezvoltării limbii române în secolele XVII-XVIII, înte anii 1780-1840, în Principatele româneşti, în perioada modernă. Pentru studierea modulului se rezervează 45 de ore prelegeri şi 30 de ore practice. Cursul se încheie cu un examen.

Partea I. ISTORIA LIMBII ROMÂNE PRELIMINARII I. Obiectul Istoriei limbii române
Istoria limbii române sau Gramatica istorică, cum era numită altădată această disciplină filologiecă universitară, este unul din compartimentele principale ale istoriei limbii literare şi are ca obiect de cercetare procesul constituirii şi evoluţia sistemului limbii, a normelor lingvistice ca formă a progresului general al limbii naţionale. Altfel spus, Istoria limbii române studiază felul în care o variantă a limbi, atestată în scris sau în mod verbal, trecînd ptrin difetrite ipostaze şi fiind supusă legităţilor fonetice de evoluţie, s-a impus, s-a dezvoltat şi s-a consolidat ca normă unică în diferite epoci istorice, devenind expresia unitară şi superioară a limbii naţionale. Studierea limbii din punct de vedere istoric este legată de alte discipline umanitare, cu care tangentează. Ea este, în primul rînd, o disciplină lingvistică şi, în consecinţă, se bazează pe principiile teoretice ale ştiinţei despre limbă. În al doilea rînd, ea ţine seama de istoria şi filozofia neamului. Bunăoară, cei care au încercat să dovedească cum că dacii, care au dat naştere poporului român, locuiau doar pînă la Dunăre şi în regiunea Carpaţilor, au primit o ripostă cruntă din partea istoriei. În anul 1912, lîngă satul Ezerovo de lîngă oraşul bulgar Plovdiv, a fost găsit, într-un mormînt, alături de osemintele răposatului, ale soţiei sale – un inel, care, din 19 variante posibile, avea următorul conţinut, cel mai verosimil: „O Rolistene, eu, a ta tînără soţie, a ta aleasă, mor alături de tine, iubitul meu pe veci”. Acest conţinut a fost pus de istoricieni în legătură cu cele

1

povestite de istoricul antic Herodot, care ne relatează despre obiceiurile întîlnite doar la daci. Şi anume: dacii bogaţi aveau mai multe soţii şi, dacă se întîmplă să moară capul familiei, între soţiile acestuia se isca o mare ceartă – care dintre ele a fost, pentru răposat, cea mai iubită? Şi cea asupra căreia a căzut alegerea, fiind proslăvită de rude, era înjunghiată chiar pe mormînt şi înmormîntată împreună cu soţul. Acest fapt istoric ne dovedeşte că strămoşii noştri şi-au extins teritoriile şi după Dunăre. Un alt moment la elucidarea căruia vin argumentele istorice. Unii cercetători au încercat să dovedească că limba română s-a format doar pe baza latinei vorbite de către colonizatorii romani şi că elementul autohton a fost nul, deoarece, cică, romanii i-au nimicit pe toţi bărbaţii daci. Întradevăr, unele cronici ale timpului scriau: „Dacia, duiterno bello Decibali, viris fuerat exhausta” 1. Desigur, brutalitatea conflictelor dintre daci şi romani, setea de libertate a autohtonilor, sentimentul că o moarte onorabilă e mai preferabilă decît robia şi înjosirea i-au făcut pe mulţi viteji să-şi găsească sfîrşitul pe cîmpul de bătaie sau să-şi pună capăt zilelor, urmînd exemplul neînfricatului lor rege Decebal. Cu toate acestea, cea mai mare parte a populaţiei dacice a supravieţuit dezastrului, supunîndu-se cuceritorilor şi acceptînd noua realitate. În afară de aceasta, documentele istorice ne informează că pe teritoriile ocupate de romani se formau unităţi militare alcătuite din autohtoni daci. Numai provincia carpatică număra cel puţin 12 auxilia (unităţi militare auxiliare), ocupînd locul al doilea (după Syria), ceea ce demonstrează că în Dacia exista un mare potenţial uman autohton, acest fapt infirmînd ideea exterminării dacilor de către romani. De aici mai tragem concluzia că la baza formării limbii române a stat nu exclusiv limba vorbită de coloniştii romani, ci că limba română mai poartă coloritul dacic şi filosofia strămoşilor noştri. Adepţii existenţei a două limbi în arealul daco-romanic (română şi moldovenească) încearcă să ne convingă că Imperiul Roman şi-a extins graniţele doar între Dunăre şi Prut, iar partea basarabeană nu s-a aflat sub influenţa Romei, şi deci limba „moldovenească” s-a format dintr-un amestec al limbilor popoarelor barbare. Cercetările arheologice însă vădesc despre existenţa în secolele II-IV d. Hr. a circa două mii de urme ale aşezărilor omeneşti. Chiar şi în cele mai mici şi mai îndepărtate din acestea au fost găsite vase, monede, alte lucruri din lut şi aramă confecţionate în stil roman. Pe teritoriul Republicii Moldova numai, au fost găsite peste o mie de monede romane, fapt care ne vorbeşte despre o adîncă influenţă a romanilor asupra spaţiului nistreano-carpantin. În sfîrşit, studierea limbii din punct de vedere diacronic mai este strîns legată de istoria literaturii, deoarece marii scriitori au avut şi au un rol important în acţiunea de cultivare şi de

1

În îndelungatul război al lui Decebal, Dacia a fost secătuită de bărbaţi. 2

îmbogăţire a expresiei culte, dar mai cu seamă în aceea de a fi contribuit la progresul expresiv, estetic al limbii.

2. Deficienţele de studiere a limbii române din punct de vedere istoric
Studierea limbii, mai ales a românei, se loveşte, în plan istoric, de o serie de dificultăţi. Dintre toate graiurile romanice, limba română are, într-adevăr, trecutul cel mai puţin cunoscut şi cel mai puţin studiat. Epoca cea mai importantă a istoriei sale, care cuprinde evul mediu, nu poate fi reconstituită după izvoare directe, deoarece, după cum se ştie, nu găsim nici un document scris în limba română înainte de secolul al XVI-lea. Dacă ne-au fost păstrate cîteva forme vechi româneşti la cronicarii bizantini şi în documentele slave, latine, ele sînt prea puţine şi cît se poate de insuficiente, ca să ne putem face o închipuire mai precisă despre starea în care se afla limba română înainte de secolul al XVI-lea. Filologul, cercetătorul limbii se află, astfel, în faţa unui gol de mai multe secole şi, lipsit fiind de informaţii directe, el trebuie să se mulţumească cu simple presupuneri. Dificultăţile nu dispar nici chiar atunci cînd ajungem la secolul al XVI-lea şi vrem să schiţăm istoria limbii române, pornind de la această epocă şi pînă în zilele noastre. Căci influenţa sintaxei limbii din care au fost traduse textele religioase prezintă un interes mediocru pentru cercetător. Documentele publice şi private, care sînt cele mai importante pentru cunoaşterea trecutului unei limbi, n-au fost publicate decît într-un număr foarte restrîns. Chiar şi cele care au fost scoase din praful bibliotecilor n-au fost încă studiate din toate punctele de vedere, ceea ce explică insuficienţa cunoştinţelor noastre actuale privind limba română veche.

3. Primele încercări de studiere a istoriei limbii române
Printre primii care relatează despre originea latină a limbii române au fost cronicarii Grigore Ureche şi Miron Costin. În lucrarea de căpătîi Descriptio Moldovaie, Dimitrie Cantemir menţionează că limba română conţine o serie de elemente de origine dacică. Fondatorii Şcolii ardelene, transilvănenii Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Mayor subliniază, în lucrările lor, că limba română nu este doar o limbă derivată din latină, ci şi că ea a păstrat cu fidelitate vechiul său fond latin; graiurile străine, cu care a venit în contact, nu i-au alterat întru nimic structura internă. Iar dacă şi se găsesc în ea cîteva cuvinte slave, greceşti etc., acestea sînt într-un număr mic şi ar putea, la rigoare, să fie eliminate şi înlocuite cu altele, de origine latină.

3

Scopul principal al reprerzentanţilor Şcolii Ardelene a fost să-i combată cu energie pe adversarii lor, care mergeau pînă-ntr-acolo încît contestau caracterul prin excelenţă latin al limbii române cu scopul de a o prezenta ca un amestec al tuturor idiomurilor barbare din ţările balcanice. Cel care s-a dovedit a fi cel mai fidel tradiţiilor inaugurate de Şcoala latinistă a fost Timothei Cipariu. El a dezvoltat multe din ideile lui Petru Mayor. Ca şi predecesorul său, T. Cipariu a încercat să lege dezvoltarea limbii române de latină. Dar greşeala lui a fost că, explicînd evoluţia unor cuvinte româneşti, el pornea totdeauna de la formele latinei clasice, iar pentru a da o înfăţişare cît mai „latinească” cuvintelor româneşti, el le-a apropiat totdeauna de formele latinei clasice, ortografiindu-le aproape la fel ca acestea. O altă lacună a studiilor lui T. Cipariu constă în lipsa de cunoştinţe în domeniul limbilor slave, în ignorarea influenţei acestora asupra limbii române. Or, pentru a înţelege trecutul istoric al limbii române, slava veche, elementele ei sînt tot atît de importante ca şi cele latineşti. T. Cipariu n-a înţeles deloc utilitatea studiilor slave pentru filologia română. Adepţii Şcolii latiniste considerau chiar dezonorant pentru limba română ca ea să fie împresurată cu elemente slave. Influenţa slavă era considerată ca fiind dezastruoasă pentru cultura românească şi era asociată cu ideea de barbarie. Cu totul altul, chiar diametral opus, a fost drumul parcurs de Cihac în lucrările de lexicografie. Dar nici el n-a putut evita exagerările. Deoarece partizanii Şcolii latiniste nu vroiau să recunoască influenţa limbilor slave asupra românei, Cihac s-a străduit să dovedească contrariul. Pentru a-şi susţine mai bine teza, el a încercat să descopere în lexicul limbii române un număr cît mai mare de elemente de origine slavă. Importanţa studiilor slave pentru cercetarea limbii române a fost pusă pe deplin în lumină de cercetătorul Micloşich. El a scos în evidenţă mai ales acele elemente slave care pătrunseră în limba română mai de mult, în timp ce Cihac s-a ocupat şi de cele apărute în română la o dată mai recentă. Marele merit al lui Miclosich este de a fi precizat mai bine decît se făcuse pînă la el legăturile limbii române cu celelalte limbi balcanice. Tot lui Miclosich i se datorează şi primele studii de dialectologie română. Un mare răsunet în filologie l-au avut lucrările lui Rösler, apărute între anii 1870-1875. El a combătut ideile celor care îi considerau pe români urmaşi direcţi ai coloniştilor latini stabiliţi în Dacia. Conform teoriei sale, naţiunea română s-a format în sudul Dunării, în Moesia, şi acolo a continuat să se dezvolte pînă la începutul secolului al XII-lea, cînd o ramură desprinsă din ea a dat naştere dacoromânilor, care şi-au părăsit vechea aşezare pentru a se stabili în regiunea Carpaţilor. După cum se ştie, a greşit şi Rösler.

4

Încă în anii 72–71 p. menţionate de izvoarele scrise.Hr. trimiţîndu-l împotriva geţilor pe generalul Crassus. o armată romană. iar cei care populau teritoriul de la sud de Balcani – traci de sud. o parte considerabilă a Europei de Sud-Est – de la Marea Egee în sud şi pînă la Nistru în nord.Hr. Astfel. a ajuns în Dobrogea şi a impus cetăţenilor greci tratate de alianţă. Conform informaţiilor lui Strabon. Burebista a fost ucis în timpul unei răscoale. după ce transformaseră în provincii Macedonia şi Grecia. în urma unei răscoale la care au participat şi geţii. doar puţine au ajuns la o organizare statală reală. mai ales că autorii antici vorbesc despre intenţia lui Iulius Caesar de a trimite o armată contra Daciei. ei au început să fie denumiţi după teritoriile pe care le populau. Pe scurt din istoricul apariţiei limbii române La începutul mileniului 1 p. cei mai mulţi dintre conducătorii daco-geţilor au înţeles necesitatea şi avantajele unirii forţelor. Aceste triburi vorbeau aceeaşi limbă şi aparţineau aceluiaşi popor. Întrucît locuiau pe un spaţiu atît de imens. În faţa acestor pericole. probabil. conform binecunoscutului principiu „divide et impera”.. spre Dunăre. Din cele peste o sută de triburi tracice.Hr. Nu este exclusă nici intervenţia din umbră a Romei. La est. Dar în anul 62 p. sciţii şi sarmaţii presau fără întrerupere asupra teritoriilor getice. Se presupune că dispariţia lui Burebista s-a produs cam în aceeaşi vreme cu asasinarea lui Caesar (anul 44 p.). avansau cu cuceririle lor spre nord. În secolul I p. de la Transilvania în apus şi pînă la Marea Neagră în răsărit – era populată de tracii septentrionali. Pericolul cel mai mare venea însă de la sud. de o parte a aristocraţiei. împăratul Augustus a încercat din nou să supună Dobrogea. care avansau. Deja unele triburi dintre Balcani şi Dunăre fuseseră nevoite să recunoască supremaţia Romei şi această perspectivă viza întreaga lume geto-dacică. Cele mai numeroase triburi din lumea nord-tracică erau geţii şi dacii. luptînd contra regelui Pontului Mithridate. după cu menţionează geograful şi istoricul grec antic Strabon. cei care locuiau pe teritoriile dintre munţii Balcani şi rîul Nistru au fost numiţi traci septentrionali.Hr. Pe timpul lui Augustus. unde romanii. pătrunzînd tot mai aproape de Carpaţii Orientali. triburile geto-dacice erau ameninţate dinspre vest şi nord-vest de celţi. romanii au 5 . iniţiată. bastranii. pas cu pas. nemulţumită de tendinţele regelui de a centraliza prea mult puterea statală. pierzînd şi steagurile sale. guvernatorul Macedoniei Hybrida a fost înfrînt.Hr. Abia după moartea lui Burebista. Burebista a zdrobit neamurile celţilor. spre inima Transilvaniei. pe care le-a alungat departe spre vest. condusă de generalul Lucullus.4. acceptîndu-l pe Burebista ca rege al întregii Dacii.

dar a fost ajuns de urmăritori. Acesta a cerut pace şi Traian a acceptat. nu au mai putut opri asaltul final al trupelor romane. De data aceasta. pătrunzînd în Dacia pe drumul urmat de Tettius Iulianus. el a declanşat războiul. dar a suferit mari pierderi. un protivnic de temut”. recunoscîndu-l ca rege şi acordîndu-i statut de client al Romei. 1 d.Hr.Hr. recîştigînd cu greu multe poziţii pe care le pierduse în iarnă. iar împăratul Tiberius (sec. iar în cele din urmă a fost asediată şi Sarmizegetuza. care a înaintat prin Banat şi a dat o bătălie grea la trecătoarea Porţile de Fier ale Transilvaniei. Aşa fiind situaţia. pe generalul Cornelius Fuccus (comandantul gărzii imperiale).cucerit cea mai mare parte a ţinuturilor dintre munţii Balcani şi Dunăre. care au asaltat zona munţilor Orăştiei din mai multe direcţii.) a făcut pregătiri pentru supunerea definitivă a Daciei. Deşi a ieşit victorios. Fuccus a pierdut o întreagă legiune. condusă de experimentalul Tettius Iulianus. Decebal cu cîţiva oameni de încredere a încercat să fugă spre răsărit pentru a organiza o nouă rezistenţă. care a suferit o înfrîngere catastrofală. ştiind a se folosi cu dibăcie de victorie şi de a scăpa cu bine dintr-o înfrîngere. a regăsit stindardele pierdute de Cornelius Fuscus şi a luat-o prizonieră pe sora lui Decebal. În primăvara anului 102. bătrînul rege Duras a oferit de bună voie domnia lui Decebal. i-a oferit mari sume de bani. după o rezistenţă eroică. Traian a reluat ofensiva. sleiţi de puteri. regele-erou a avut tăria morală să se sinucidă cu paloşul său. ceea ce era considerat lucrul cel mai ruşinos pentru onoarea armatei imperiale. meşteri şi instructori militari – motiv pentru care această pace a fost considerată ruşinoasă pentru Roma. „pentru că era priceput în ale războiului şi iscusit la faptă. Toate încercările lui Decebal de a amîna deznodămîntul au eşuat. pentru romani. În primăvara anului următor. Pentru a nu împodobi triumful învingătorului. ştiind cînd să năvălească şi cînd să se retragă la timp. Iulianus nu şi-a putut continua înaintarea spre capitala dacică. Într-o cetate din preajma Sarmizegetuzei. Noul împărat. Pentru a-l determina pe Decebal să nu mai atace trupele imperiale. În faţa invaziei iminente. În anul 88. meşter a întinde curse. pentru care lucruri a fost mult timp. situaţia era net favorabilă romanilor. O nouă ofensivă împotriva Daciei e începută de Traian în anul 105. Fortificaţiile din preajma capitalei au căzut rînd pe rînd. iar dacii au capturat stindarde romane. deoarece avea mari pierderi. împăratul s-a grăbit să încheie pace cu Decebal. Traian (98–117 d. Toate aceste calităţi pe care le atribuie istoricienii romani lui Decebal el le-a dovedit din plin chiar din prima confruntare pe care a avut-o cu oastea lui Domitian. viteaz în luptă. în anul 87. Capul şi mîna dreaptă a 6 .. Romanii au tăiat conductele de aprovizionare cu apă şi. Domitian a trimis o nouă armată. dacii. anul 14) a constituit aici provincis Moesis. Împăratul a trimis în Dacia.

militar. care au fost incluşi în sistemul politic-administrativ. a fost constituită provincia romană Dacia şi mulţi veterani din legiunile romane au fost lăsaţi la vatră. latina vulgară (vulgus dicitur). în cultura şi civilizaţia romană. politica de integrare a populaţiei locale în structurile politico-administrative au modificat treptat statutul autohtonilor. Îndată după cucerirea Daciei. Contactul nemijlocit al coloniştilor cu autohtonii în oraşe şi sate au condus la schimbul de cuvinte. Coloniştii aduşi proveneau din toată lumea romană3. Serviciul militar dura 25 de ani. Ei devin un factor activ în viaţa provinciei. În macedoromână 2 3 „ca să cultive ogoarele şi să populeze oraşele”. temporar. Prezenţa acestui cuvînt la români dovedeşte că în aria sud-dunăreană a teritoriului de formare a limbii române a fost instituit colonatul. Progresul treptat al romanităţii. La 11 august 106. iar limba de comunicare între populaţie era. Astfel. la integrarea dacilor în civilizaţia romană. economic al Imperiului Roman. Anume latinescul veteranus a dat în limba română (numai în arealul dacic!) cuvîntul bătrîn. ca zone de romanizare intensă a autohtonilor şi de etnogeneză românească.lui Decebal au fost duse împăratului şi apoi trimise la Roma. a început popularea ei cu cetăţeni romani şi cu locuitori ai Imperiului „ad agros et urbes colendas”2 . 7 . formele administrative ale Imperiului. ci. romanii au mai ocupat. Calculele arată că pe parcursul stăpînirii romane şi-au făcut serviciul militar aproape 61 mii de soldaţi din rîndurile coloniştilor. astfel încît mulţi geto-daci primesc cetăţenie romană: „In urbe Romano qui sunt ex constitutione imperatoris Antonioni cives Romani effecti sunt”. participă la apărarea acesteia. latina. ceea ce înseamnă că războiul se încheiase cu cîteva luni înainte. care au format permanent provinciile Moesia şi Dacia. mai degrabă. După demobilizare. şi nu latina clasică. şi alte zone locuite de daco-geţi. fără îndoială. se implică în relaţiile economice dintre sat şi oraş. intră în relaţii cu autorităţile şi populaţia colonială. ca tot poporul să vadă că duşmanul cel mai de temut al Imperiului nu mai există. stăpînirea romană s-a extins asupra unui număr mare de autohtoni. colonii primeau loturi de pămînt (peculium „lot de pămînt lucrat de coloni”). după care ostaşii erau lăsaţi la vatră. căci e greu de presupus că ostaşii şi cei adunaţi de pe aiurea din întregul Imperiu Roman vorbeau la perfecţie latina clasică. inclusiv din rîndurile bărbaţilor daci. Teritoriile respective trebuie considerate părţi componente ale Imperiului. În afară de teritoriile dacice. consolidarea stăpînirii imperiale. „in toto urbe Romano”. au ajuns în stînga Dunării elementele culturii materiale şi spirituale romane. Prin intermediul coloniştilor.

din gură în gură. Printre legităţile fonetice cele mai importante menţionăm: – închiderea lui a urmat de o nazală+o vocală sau o consoană în î: lana > lînă. armata localnicilor se retrăgea în munţi. În secolele III-IV. Dacă. nu puteau fi identificaţi de greci cu ceea ce-şi închipuiau ei cînd rosteau cuvîntul roman. campus > cîmp. ceea ce rezultă din schimbările fonetice care s-au produs în această perioadă de peste şase secole. aşa că nu aveau nici un motiv de a considera populaţia de la Dunăre tot romani. Astfel îi numeau grecii şi pe cei de la sate. nu era considerată încă o limbă bine distinctă de latină. limba română. treptat. pentru noi e cert că avem de-a face cu fapte de limbă din perioada de formare a limbii române. limba latină de la Dunăre a început. ci întregului detaşament. De pe şeaua unui cal. în limba părintească”. ραηα ) n-a suferit astfel de modificări fonetice şi n-a devenit rînă sau rînră. menre – mine. cantare > a cînta. după cum subliniază cronicarii bizantini. care. povestesc despre un episod al războiului bizantinilor cu avarii. Deci prin limba ausonă. schimbări care nu se întîlnesc în elementele împrumutate de limba română din limbile slave. populaţia localnică a continuat să participe la răspîndirea şi dezvoltarea limbii latine populare şi după aceasta dată. în rezultatul căreia a ieşit învingător. în dacoromână – Picui – „localitate”. iar populaţia care o vorbea era denumită cu termenul de romani. sl. nu celui cu pierderea. Cu toate că Dacia. canutus – cărunt. cînd sonanta n din cuvintele de origine latină (în afară de nn) a trecut în r sau şi l-a alăturat pe r: manus – mărule. În această perioadă. mane > mîine. detaşamentul militar al autohtonilor s-a întors. 8 .picil’u – „avere în bani. a primit lupta. a căzut raniţa cu merinde. referindu-se la evenimentele din anul 587. care a fost transmis. Tot de aici provine şi expresia populară a umbla după chicuri (după chicuşuri). ca şi celelalte limbi romanice. Grecii numeau poporul de pe ambele maluri ale Dunării ausoni. Cuvîntul rană (v. Primele surse de informaţie despre limba română ca limbă romanică nou constituită ne-au fost transmise de cronicarii bizantini Theophilactos Symocates şi Theophanes Confessor. În urma acestor cuvinte. din cauza că nu prea aveau un grad înalt de cultură. care. agonisită cu intenţia de a fi lăsată ca moştenire”. (mîinile). aceste cuvinte „au fost spuse în limba locului. Un ostaş a vrut să-l prevină pe colegul său despre pierdere şi i-a strigat: „Torna. să se transforme în română. pînă la ostaşii din capul coloanei. În timpul uneia din lupte. torna fratre!”. grecii înşişi îşi ziceau romani. – fenomenul rotacismului. Deci procesul de formare a limbii române a durat peste 160 de ani de stăpînire romanică şi s-a încheiat aproximativ prin secolul al VII-lea. Dar cuvintele ostaşului au fost interpretate cu un ordin. avînd în vedere ca acela să se întoarcă şi să-şi ridice pierderea. sub presiunea triburilor barbare din răsărit. De altfel. a fost părăsită în anul 271.

Istoria românilor. cuprinzînd provinciile dunărene Dacia.Iaşi. Istoria românilor. X // Moldova Suverană din 6 decembrie 1991. de unde putem deduce că e vorba de perioada de formare a limbii române. Ion Hîncu. cap. 3. Revistă de istorie şi ştiinţe sociale. 1. pag. Deci limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman. Gheorghe Postică. Cugetul. Dardana. cît şi prin influenţa exercitată de limbile cu care a venit în contact. trebuie să înţelegem că e vorba de un grai latinesc întrucîtva corupt. Chişinău . Această limbă a suferit însă schimbări şi transformări neîncetate atît prin evoluţia ei normală. Moesia. Istoria românilor (antică). 2.cum o numeau grecii. IX // ziarul Moldova Suverană din 4 decembrie 1991. din momentul pătrunderii limbii latine populare în aceste provincii şi pînă în zilele noastre. Editura Universitas. 1990. 9-19. 9 . cap. Din bibliografie: 1. nr. 4. 1991. Pannonia.

persoana a IV. Vorbind despre evoluţia fiecărui fonem. lavamus – (să) lăm. au un accent paroxiton şi care la singular au terminaţia –ă. în loc de a. 10 . pers. cantamus – (să) cîntăm . laudavit – laudă. mai ales la: ● indicativ şi conjunctiv prezent. ele vor fi tratate reieşind din: poziţia ocupată faţă de alte foneme. ● la indicativ prezent şi la conjunctiv prezent. şi I pl. stamus – (să) să stăm . apare un ă la substantivele feminine. iar la plural –i. adunamus – (să) adunăm. mai ales în cadrul verbelor româneşti monosilabice: damus – (să) dăm. modificări condiţionate lingvistic. laudavimus – lăudăm. devieri de la legităţile de evoluţie. persoana a IV-a: lăudamus – (să) lăudăm.: adunavit – adună. ● la perfectul simplu. –uri: brăţară ţară lumînare – brăţări – ţări – lumînări cămară nară cîntare – cămări – nări – cîntări alamă aramă – alămuri – arămuri Ă în loc de a latinesc e prezent şi în flexiunea verbală.Evoluţia sistemului vocaluic latinesc (tabelul) Influenţa popoarelor slave a întărit aceste particularităţi fonematice ale limbilor romanice orientale. –e. care. a III-a sg. de obicei. adunavimus – adunăm. Evoluţia vocalei [ā] Vocala [a] s-a păstrat cel mai bine în poziţie tare (la început de silabă sau cuvînt şi în silaba accentuată): largus > calidus > lacrima> larg cald lacrimă altarium> muttare> albus> altar a muta alb latus> partem> rarus> lat parte rar În limba română contemporană.

E vorba de aşa-numitul fenomen al rotacismului şi de asimilarea vocalică regresivă totală. canis >cîine. lana > lînă. deoarece neologismele de tipul clavicuă. În cadrul evoluţiei lui a pot fi stabilite trei legităţi de trecere a lui a în ă: 1) a + n + vocală: beteranus > bătrîn. casă – case. glacia > gheaţă. fiind precedat de o vocală anterioară. vitea – viţă. Dacă în cuvintele de origină latină a urma după grupul consonantic cl. întîlnim forma anremă sau înремэ pentru “inimă”. ca şi mamă. devine ă: acia – aţă. frondia – frunză. branca >brîncă. canto >cînt. casă etc. oricăror etc. quantum > cît4. a precedat de grupurile consonantice cl. calcaneum >călcîi. masă.● la imperativ singular în cadrul verbelor monosilabice româneşti: dă! fă! lă! A latinesc e prezent prin ă şi în logoformele pronumelui care (qualem): căruia. faţă – feţe. mane >mîine. fiecărui. care în latina clasică însemna “suflet” . inclavo > închei. oricărui. care s-a produs în cadrul latinescului anima. pîine. el trece în e: clamo > chem. vară. 4 Notă: urmată însă de o nazală geminată. 2) a + m + consoană: campus > cîmp. b) dacă în silaba următoare apare o vocală deschisă (a). cîine şi a derivatelor acestora. oricărei. manus >mînă. Procesul de închidere a lui a urmat de o consoană sau o vocală în î s-a încheiat prin secolele III-IV. apasă – apese. fiecăror. fontana > fîntînă. a s-a păstrat: annus tertius > anţărţ. dar a primit şi un ě semivocală: clamat > cheamă. beată – bete. În textele vechi. căror. 11 . A final. masă – mese. În cazul cuvintelor mîine. fiecărei. scamnum > scaun. a>e a) dacă în silaba următoare a unui substantiv feminin apare un e: fată – fete. căreia. î a mai alăturat un i semivocalic. cărora. ● la verbe (conjunctivul amputat): înfaşă – înfeşe. prandium >prînz. βραηα>vrană. sambata > sîmbătă 3) a + n + consoană: angelus > înger. deoarece în împrumuturile din limbile slave a+ nazală + vocală (consoană) nu trece în î: ραηα > rană. aranea >rîie. glacial nu ne oferă astfel de modificări. romanus > român. blandus >blînd. se poate stabili legitatea: dacă vocala din silaba următoare era reprezentată de un e. cărei. καmφορa > camforă. damnum > daună. strambus > strîmb. ● la adjective: deşartă – deşarte. şi gl s-a păstrat. Δαημε > danie. panem>pîine. a exclama. Procesul acesta s-a încheiat prin secolul al IV-lea. faţă.

leporem > iepure. închiderea lui e în i nu se producea: genna > geană. -are > a îneca. Evoluţia vocalei ę (din ě) În poziţie tonică e (s-a diftongat) în ie: exire > a ieşi. conform evoluţiei fonetice normale. tremulo > tremur. 3) e+m + consoană > i: tempus > timp. 2) e + n + consoană > i: dentem> dinte. a agăţa. pellem > piele. Urmînd după oclusivele c (k). secretus > secret. medium > miez. gemo > (eu) gem. în cel al lui e acţionează legităţile de închidere a lui atunci cînd este urmat de o nazală: 1) e + n + vocală > i: bene >bine. fenestra > fereastră. testa > ţeastă. verso > vărs. în limba veche. trebuia să devină miarlă. pectus > piept. fremitus > freamăt. z. circo > (în)cerc. a aligni. Latinescul merula. apoi s-a revenit la procesul monoftongării: decem > dzeace > zece. E vorba de procesul cunoscut cu numele de afereză: agnellus > miel. terra > ţeară > ţară. Dar în cadrul evoluţiei lui merula s-a făcut analolgie cu masculinul mierloi şi cu diminutivul mierliţă. Ca şi în cadrul lui а. Cînd însă e era urmat de nn sau de m + o vocală. În textele vechi şi în unele graiuri teritoriale a apare pentru ă: mariră. avunculus > unchi. s-a diftongat Unele variante însă au rămas literare sub forma diftongată: sella > şea. nigrum > negru. Tot sub influenţa derivatelor nu se produce diftongarea lui e în ie în cuvintele: allego > aleg. tenere > a ţine. verres > vier.A de la începutul cuvîntului dispare. dextrem > dzeastre > zestre. melem > miere. vetulus > veclus > vechi. circus > cerc. aranea > rîie. autumna > toamnă. picaturile. în ea. anellus > inel. d. meus > meu. digitus > deget. t şi după spirantele s. sebum > seu. g. Evoluţia lui ę ( din ē şi ĭ ) Încă în latina clasică aceste două vocale se confundau. a aburca. densus > des. Mercuri + dies > miercuri. A apare necondiţionat la început de cuvînt în calitate de proteză: a aburi. de aceea mai ales i > e: applico > aplec. neco. quem + ne > cine. prin analogie cu petra > piatră. medula > măduvă. 12 . e. disligo > dezleg. vermis > vierme. haedus > ied. felem >fiere. septem > şeapte > şepte > şapte.

venatus >vînat. picula > păcură. nivem > nea stet > (să) stea. mino > mîn. ăst gunoi. e(i) + n + consoană > î: vendo > vînd. stringo > strîng. erici>arici. cena > cină. E iniţial aflat înaintea unei lichide >a: erama>aramă. şi pe noi?! 13 . pilossus > păros ressina > răşină. venetus > vînăt. ressonare > a răsuna. incalciare>a încălţa. prehendere > a prinde. melum > măr. În textele vechi. La M. intelligere>a înţelege. I > ă: illum>el>ăl. eccum modo > acmu > acum. întîlnim forma aнpeмэ sau înремэ pentru “inimă”. l. februarius > făurar. eccum illoc >acolo. ingrassiare>a îngrăşa. care în latina clasică însemna “suflet” . Dar: corrigia > curea. Eminescu întîlnim: Astă pleavă. inaltiare >a înălţa. eccum illle > acel. În aceeaşi situaţie (e + n + vocală). dacă în silaba următoare nu apare un e sau un i. e(i) + n + vocală > î: fenum fîn.) > abia. notă mensura > măsură. eccum istum > acest. te(ne) > tine. dentem > dinte. E vorba de aşa-numitul fenomen al rotacismului şi de asimilarea vocalică regresivă totală. istum>est>ăstnotă. Urmat de n + vocală (consoană). După o labială sau după rr. e > i. viridis > verde.) > bea. medularem > mădular. se(ne) > sine. vendit > vinde. să ajungă-a fi stăpînă şi pe ţară. grevis > gre (reg. conventum > cuvînt. g. în prefixul de origine latină in-: innatare>a inota. La început de cuvînt. dacă lipsesc poziţiile precedente: arena > arină. dar cînd în silaba următoare apare o vocală anterioară. ě>ă şi după o consoană. în afară de cazurile cînd urmează după c. fetum > făt. dacă e urmat de o nazală sau de o vocală anterioară în silaba următoare: crepare > a crăpa. capitaneus > căpătîi.E (i) din silaba finală s-a diftongat în ea: bibit > be (reg. pissatum > păsat. mai ales în cadrul particulei de accentuare eccum. ad + vix > ad + bix > aghe (reg. lingua > limbă. e>a: eccum hic > aci> aici. e > i: me(ne) > mine. capistrum > căpăstru. e > ă: ad de verum > adevăr. ingluttire>a înghiţi. peccorarius > răcurar. i>î la început de cuvînt . venenum > venin.) > grea. care s-a produs în cadrul latinescului anima.

alteori s-a păstrat. panticem > pîntece > pîntec. serenus > senin. terrina > ţărînă. frictura > friptură. desertus > deşert. extricare > a strica. e final uneori a dispărut.. temporivum>timpuriu. Urmat de o nazală + o consoană. consoana finală s se transformă în i: afflas > afli. 3. În rezultatul disimilării. excurtare>a scurta. dies>zi. La fel. horrire > a urî. sentire>a simţi. legumen > legumă. e s-a apocopat şi în cuvintele pavonem>păun. solicem > şoarece > şoarec. frīgus > frig. fīllius > fiu. dīcere > a zice. rimat > rîmă.Dar: circare > a cerca. homo – homini. cantas >cînţi. i>e: cristianus > creştin. ripa > rîpă. frigus –frigori. vestri – vostri – (ai) voştri. farina > făină. O dată cu dispariţia lui m final de la substantivele neutre. hieri > ieri. scrībere > a scrie. est>este (prin analogie cu verbele regulate de conjugarea a III-a). i central s-a conservat: scribere > a scrie. e s-a supus aferezei: exbattere > a zbate. 2. formînd aşa-numitele dublete ale substantivelor: vervex > berbex > berbecem > berbece > berbec. berbecem > berbec. gallīna > găină. După r sau rr însă i>î: ridere > a rîde. e din silaba iniţială >i: mentire>a minţi. digerare > a degera. prin analogie cu substantivele masculine şi neutre. Epiteza lui e: sex>şase (prin analogie cu septem>şapte). excaldare > a scălda. În derivatele cu prefixul ex-. Evoluţia lui i (>din ī) În poziţie accentuată ī s-a păstrat: audīre > a auzi. mutas >muţi. i din silaba acoperită s-a păstrat: ficcatum > ficat. excadere > a scădea. În poziţie atonă: 1. ● la persoana a II-a sg. i iniţial a devenit semivocală. ● la pluralul pronumelor şi adjectivelor posesive: nostri – (ai) noştri. 14 . formînd diftongi: hiberna > iarnă. extrigat >strigă. I final s-a conservat din următoarele motive: ● pentru marcarea pluralului numelor masculine şi neutre: lupus – lupi.

bonus > bun. Evoluţia lui u (din ū şi ŭ) În poziţie accentuată u s-a păstrat: avunculus > unchi. muria > moare. porcus > porc. surdus > surd. formica > furnică. oblitare > a uita. Printre modificările condiţionate în evoluţia lui o se cere menţionată legitatea o+n+ consoană (cu excepţia lui n) >î: gonflare > a se (în)gîmfa. o+m+ consoană > u: (cu excepţia nazalelor): comparo > cumpăr. corona > cunună. dominica > duminică. 2. dominus > domn. uspăta. diftongarea nemotivată a lui o: coaperu. la început şi la mijloc de cuvînt. dui > doi. pontem > punte. colorem > culoare. humerus > umăr. întîlnim un u: adurmi. o+n+ consoană > u: frondia > frunză. rustrul. occidere > a ucide. Dacă în silaba următoare apare o vocală deschisă sau semideschisă. o > u: cottizare > a cuteza.I s-a sincopat: vestimentum > veşmînt. *domnus > domn. homo > om. tot aşa u > o: autumna > toamnă. cogito. mola > moară. În textele vechi. corvus > corb. cunuscut. acoapere. novem > nouă. După cum o > u. viridis > verde. numerus > număr. luna > lună. mulgere > a mulge. cufea > coif. quod>că. dulcem > dulce. fontana > fîntînă. Devieri condiţionate în evoluţia lui o: 1 o+n+vocală > u: Creationem > Crăciun. 15 . dolus > dor. tute zece. gula > gură. Dar: cognatus > cumnat. întîlnim uneori u: rugu-vă. tondere > a tunde. rota > roată. rupere > a ripe. Evoluţia vocalei o (din ō şi ŭ) În poziţie tonică. frontem > frunte. o se diftonghează în oa: brosca > broască. rogationem>rugăciune. 3. În poziţie neaccentuată. dominus > domn. lupus > lup. în locul lui ŏ. locus > loc. coquo > coc. ducere > a duce. În cuvintele monosilabice o>ă: vos>vă. arburii. în loc de o. În textele vechi. domna > doamnă. orbus > orb. socrus > socru. pluvia > ploaie. coronare > a cununa. gustus > gust. Dar: somnus >somn. -are > a cugeta > cuget. o s-a păstrat: carnosus > cărnos. mortus > mort. Încă în latina populară o se confunda cu u: ostium > ustia > uşă.

ripa > rîpă. am putea conchide că vocalele noi din limba română. vetulus > veclus > vechi. multu. e neaccentuat: venosus > vînos. U din silaba posttonică. e accentuat urmat de n+ vocală (consoană): venetus > vînăt. rodu. virtuosus > vîrtos. Făcînd o generalizare a celor menţionate pînă aici. gustus>gust. vendo > (eu) vînd. au derivat din: Î provine din: a nazal accentuat: campus >cîmp. свят > sfînt. i accentuat după rr sau r iniţial: horrire > a urî. excurtare > a scurta. conventum > cuvînt. devenit în română nazal: ΡЂД > rînd. 16 . fundu. trunculus > trunclus > trunchi. Textele vechi îl mai păstrează pe u la sfîrşit de cuvînt atît în cuvintele de origine latină. lana > lînă. glasu. judicare > a judeca. lingula > lingură. a dispărut şi el: blandus >blind.Modificări condiţionate în evoluţia lui u: U precedat de grupul consonantic cl (gl) > i: ingluttire > a înghiţi. urceolus > ulcior. lutus>lut. blandus > blînd. teriinna > ţărînă. rimare > a rîma. subglutio > sughiţ. U final. includere > a închide. salutare > a săruta. antaneus > întîi sau din a neaccentuat urmar de r+n: carnaseus > cîrnaţ. corvus>corb. o împrumutat: порколаб > pîrcălab. e împrumutat. unquat > încă. multum>mult. i (ъ) împrumutat: връста > vîrstă. după dispariţia consoanei finale. infundare > a înfunda. u iniţial şi medial s-a păstrat: aducebat > aducea. ă şi î. U final a dispărut pe parcursul secolelor XVII-XVIII. дръзь > dîrz. a nazal neaccentuat: angustus > îngust. În poziţie accentuată. oculus > oclus > ochi. viscosus > vîscos. scumpu. dereptu. ridere > a rîde. U+n+ consoană > î: hirundinella > rîndunea. longum ad > lîngă. s-a sincopat: radicula > radicla > ridiche. angustare > a îngusta. cît şi în cele nonlatine: pămăntu. i neaccentuat: ridebat > rîdea. u aton: hirundinella > rîndunea. o nazal: fontana > fîntînă. crudus>crud. pugnum>pumn.

fillius > fiu. I d. magis > mai. ll. Printre cele mai importante modificări ale consonantismului latin tîrziu. овьсъ > ovăz. în lucrările de fonetică latineşti era înregistrat aşa-numitul fenomen al betacismului.Ă provine din: a latin aton: caldura. b) g urmat de e (i) a evoluat în ğ: legem > lege. eccum tale > acătării. lacrima. блана > blană. коса >coasă. într-o serie de inscripţii din Dacia. consoanele geminate (pp. fă. o latin accentuat: foras > fără. i latin aton: radicina > rădăcină. lă. Paralel cu palatalizarea dentalelor. Consoanele finale încep să amuţească în latina tîrzie prin secolul I frater > frate. коливо > colivă.: decem > zece. O dovadă în acest sens o aduc confuziile grafice ci şi ti: condicione – conditione.. t. Şi viceversa. u împrumutat: въздγχъ > văzduh. e (i) latin accentuat: fetus > făt. gelum > ger. Velara sonoră palatalizată (g) a evoluat în latina tîrzie pe două căi: a) g intertvocalic a dispărut: ego > eu. are loc şi palatalizarea velarelor. se palatalizează. Consoanele oclusive dentale d. rr. crepare > a crăpa. întîlnite în inscripţii începînd cu secolul al II-lea. mm. Bonifatio – Bonifacio. 2. cînd v iniţial sau intervocalic era pronunţat ca b: vovis – vobis. i împrimutat aton: лебедь > lebădă. picula > păcură. adică mai puţin energic. Deja prin secolele II-III d. бездуна > beznă. u latin aton: pulmonem > plămîn. никовалo > nicovală. 17 d. a latin neaccentuat în cuvintele derivate monosilabice: dă. urmate fiind de i în hiat. vom menţiona următoarele: 1. după sec.Hr. I p. aşa cum se pronunţă astăzi în limba română.) şărvăt. 5. Hr. în locul lui b era înregistrat v: albeus – alveus. ss etc. facit > face etc. 4. articulîndu-se ca şi consoanele simple. primavera. nn.H. e latin aton: veteranus > beteranus > bătrîn. ff. berbex – vervex. 6. 3. ligatura. cel consonantic latinesc a suferit o serie de modificări care au fost preluate ulterior de idiomurile neolatine. melum > măr. arsura. . EVOLUŢIA SISTEMULUI CONSONANTIC LATINESC Ca şi sistemul vocalic. e împrumutat: serviétte > (reg. sivi – sibi.. o împrumutat: кадило > candelă. Încă începînd cu sec. veteranus – beteranus etc. inclusiv de cel românesc. a împrumutat.) încep să se simplifice.Hr. titionem > tăciune. În latina tîrzie. ele se pronunţau respectiv ţ şi dz (z). tt.

prin contact) . din necesitatea de a uşura pronunţia. Grupurile consonantice se reduc la o singură consoană: exire > a ieşi. regresivă. strambus > strîmb. B final. capistrum > căpăstru. vobis > vouă. dacă se află în componenţa formelor tone ale verbului a avea: habemus > avem. rubeus > roib. s-a păstrat: campus > cîmp. a dispărut: abellona > alună. bubalus > bour. parere > a părea. tempus > timp. berbecem > berbec. cauzat de amuţirea lui u final. parţială. blandus > blind. 3. quattuor > patru etc. sorbus > sorb. subtus > sub. libertare > a ierta. capra > capră. P > t: despectus > deştept (asimilare consonantică. le vom cerceta sub 3 aspecte principale: 1. baptisare > a boteza. sorbire > a sorbi. caballus > cal. 18 . carbonem > cărbune. apoi a lui u. soarta consoanei respective în poziţie iniţială şi medială. sappa > sapă. sibi > sie. rămâne intact. parţială. platanus > paltin. carpinus > carpen. B > u în formele pronumelor personale în dativ: nobis > nouă. scribere > a scrie.7. 2. Evoluţia oclusivelor labiale P iniţial şi medial s-a păstrat: paganus > păgîn. palumbus > porumb. repaussare > a răposa. soarta consoanei respective în poziţie finală. P final. excaldare > a scălda. Există şi unele excepţii de la această legitate. Devieri în evoluţia lui p P > n: nuptiae > nunţi (asimilare consonantică. cuppa > cupă. plangere > a plînge. habetis > aveţi. habui > avui etc. aqua > apă. cînd b intervocalic > v. sanguem > sînge. tibi > ţie. devieri condiţionate de poziţia sunetului respectiv. după dispariţia consoanei finale. B iniţial şi medial s-a păstrat: basilica > biserică. regresivă. caput > cap. pellis > piele. habere > a avea. Vorbind despre evoluţia fiecărui fonem consonantic în parte. cubitus > cot. Modificări condiţionate: B intervocalic. la distanţă). crepo > crăp. albus > alb. comparare>a cumpăra.

el nu se transformă în ţ sau în č: angusti > înguşti.Uneori. ventus > vînt. În urma dispariţiei lui u final. sub(u)lum > sul. Precedat de o vocală şi urmat de o lichidă. tabanus > tăun. Dacă însă t este precedat de consoana s. b > u: fabrum > faur. februarius > făurar. 19 . astectare > a aştepta. mustum > must. stet > să stea. panticem > pîntece. cînd t final este urmat de sufixul diminutiv –ior: slut > sluţior. imperator > împărat. oaspete > ospeţior. T final a amuţit. bibit > bea. Devieri în evoluţia lui b: 1. Modificări condiţionate: T + o vocală anterioară în hiat > ţ: credentia > credinţă. sitem > sete. cu rare excepţii. Tot aşa se comportă astăzi în limba română contemporană t sau ţ final. Oclusivele dentale şi velare T iniţial şi medial s-a păstrat (cu excepţia cazurilor de africatizare): turturella > turturea. b a fost disimilat de consoana imediat următoare: ablongare > a alunga. habeat > să aibă. stratum > strat. mentionem > minciună. petiolus > picior. rogationem>rugăciune. t a rămas intact: canto > cînt. b s-a vocalizat: presbiter > preot. turma > turmă. fetiola > fecioară. uber > uger. grăunte > grăuncior. 2. scribet > scrie. cuminte > cumincior. b s-a palatalizat: fimbria > frînghie. aut > au. T+e (i) în hiat cu ō sau ū > č: Creationem > Crăciun. frate > frăţior. vivitia > viţă. 3. inclinationem > închinăciune. lutum > lut. dimineaţă > diminecioară. sagitare > a săgeta. Ajuns prin metateză între o vocală şi o semivocală. subglutiare > a sughiţa. chiar de este urmat de o vocală anterioară. intrare > a intra. tondere > a tunde. b s-a păstrat: robeus > roib. porta > poartă. subglutiare > a sughiţa. Dar: sunt. dacă e urmat de sufixul diminutiv –ior: cîrnaţ > cîrnăcoir. b intervocalic >g (ğ): rubus > rug. abscondere>a ascunde. hospitium > ospăţ. Această legitate e valabilă şi pentru limba română contemporană. sementia > sămînţă. încă în perioada latinei populare: ad post > apoi. potentia > putinţă. hosti > oşti.

II sg. calidus > cald. crudus > crud. lacus > lac. quid > ce. d+e (i) în hiat > dz > z: diana > dzînă > zînă. D iniţial şi medial a rămas neschimbat. t dispare. cuccus > cuc. În urma dispariţiei lui u final. hordeum > ordz > orz. Devieri în evoluţia lui t: 1. După dispariţia lui u final. la pers. D din componenţa grupului consonantic ndc a fost disimilat: mand(u)care > mîncare. D final a amuţit încă în perioada latinei tîrzii: ad > a. quod > că. cucuta > cucută. Încă în perioada latinei tîrzii. 2. coda > coadă. d s-a păstrat: cado > cad. C(k) a rămas intact dacă nu preceda o vocală anterioară: cantus > cînt. dar urmat de i în hiat. porcus > porc. circus > cerc. laudasti > lăudaşi. Disimilare regresivă parţială: adjungere > a ajunge. 2. culmen > culme. ostiolum > uşor (subst. ustia > uşă. surdi > surdzi > surzi. dare > a da. vendo > vînd. petiginem > pecigine. dies > dzi > zi. t dispare: pastionem > păşuine. dormisti > dormişi. Modificări condiţionate: d+e (i) > dz > z: decem > dzece > zece. sacus > sac. caldura > căldură. frondia > frundză > frunză. intendo > întind. fiind disimilat. arcus > arc. Devieri în evoluţia lui d: 1. 1. extergere > a şterge. sucus > suc. dacă nu era urmat de o vocală anterioară: dentem > dinte. asternere > a aşterne. depanare > a depăna. t > č fiind asimilat regresiv de o consoană africată: monticellus > muncel. tenda > tindă.: cantasti > cîntaşi. prandium > prîndz > prînz. mai ales în cadrul formelor de perfect simplu. caldaria > căldare. prehendo > prind. t s-a sonorizat: urtica > urdica > urzică. Precedat însă de s. 20 . peccatum > păcat. dormire > a dormi. detonare > a detuna. c(k) s-a păstrat: accus > ac.).tristi > trişti. d a fost disimilat regresiv: admissarius > armăsar.

c a dispărut: fascia > fîşie. franxisti > frînseşi. includere > a închide. G iniţial şi medial. dulcis > dulce. graulus > graur. 7. fagus > fag. longus > lung. Modificări condiţionate: rumegat > rumegă. c+e(i) în hiat cu o vocală accentuată sau cu o (u) neaccentuat s-a transformat în ţ: arsicia > arşiţă. dirigo > dreg. caelum > cer. factum > fapt. fructus > frupt. c(k) s-a sonorizat: conflare > a se (în)gîmfa. pectus > piept. maxilla > măsea. 2. disfaciolare > a desfăşura. cernere > a a cerne. c după o vocală atonă. judicium > judeţ. directus > drept. În aceeaşi poziţie. fumigat > fumegă. nascere > a naşte. macelarius > măcelar. discalciare >a descălţa. ligat > leagă. lexiva > leşie. dar urmat de e (i) în hiat. G final. 5. dacă nu era urmat de o vocală anterioară. allego > aleg. cervus > cerb. disculcius > desculţ 3. urmat de s. c după o vocală accentuată şi urmat de s sau t >p: coctorius > cuptor. inglacio > îngheţ. s-a păstrat: gallina > găină. nescio quid > nişte. inclinare > a încheia. gula > gurp. frictura > friptură. circus > cerc. vitricus > vitreg. vescidus > veşted. largus > larg. ceapa > ceapă. dixisti > ziseşi. 21 . laxare > a lăsa. clavem > cheie. grevem > greu. în urma disparuţiei lui u final. 1.În unele cuvinte. octo > opt. Precedat de s şi urmat de e(i). c > t: cognoscere > a cunoaşte. intellectus > înţelept. ducere > a duce. rogat > roagă. a rămas intact: castido > cîştig. s-a contopit cu acesta: exire > a ieşi. c din cadrul grupului consonantic cl s-a palatalizat în k´(ch): clamare > a chema. Modificări condiţionate: 1. c+e(i) s-a africatizat: cera > ceară. radic(u)la > ridiche. 6. veclus > vechi. lucta > luptă. nutricium > nutreţ. cotoneus > gotoneus > gutui. invinco > înving. 4. g+e(i) s-a africatizat în ğ: jugum > jug.

genna > geană. equa > iapă. Qu urmat de o vocală s-a redus la c (k): quod > că. radeat > radză > rază. înterguare > a întreba. 4. care exprimă acţiuni dimanice şi care conţin litera g. ung(u)la > unghie. e cazul să facem o generalizare a legităţilor care au condiţionat apariţia consoanelor africate în limba română: c+e(i): circellus > cercel. quattuor > patru. gu+a >b: lungua > limbă. sanguinare > a sîngera. z 22 . 1. ungere > a unge. ingluttire > a înghiţi. coquo > coc. glandem > ghindă. signum > semn. quesivi > a cerşi. torquo > torc. Ca variantă a spirantei z. rogationem > rugăciune.gelum > ger. qu+a > p: aqua > apă. gu+o > g: unguo > ung. a fugi. subglutiare > a sughiţa. jidicum > judeţ. quomodo > cum. apare în limba neîngrijită africata dz. gu+e (i)ğ: extinguere > a stinge. Analizînd cele expuse. intelligere > a înţelege. care a evoluat din: d+e(i): dico > dzic > zic. g+e(i) în hiat cu a dispare: corrigia>curea. intinguo > înting. Forma a mere devine a merge prin analogie cu a alerga. tibi > ţie. 5. sagitta > săgeată. 3. Fiind asimilat de un n imediat următor. coquere > a coace. ğ ţ gu+e(i): sanguem > singe. g >n: lignum > lemn. extinguere > a stinge. ung(u)lus > unghi. diana > dzînă > zînă. c+e(i) în hiat cu o vocală neaccentuată: socia> soaţă. -legis > lege. 3. 3. 2. j+a: jaceree > a dzace > a zace. Evoluţia oclusivelor velare 1. g+e(i): sagitta > săgeată. lex. t+e(i) în hiat cu o vocală neaccentuată: hospitium > ospăţ. t+ e(i)+ō sau ū: petiolus > picior. t+e(i): terra > ţară. sanguem > singe. gelum > ger. vivitea > viţă. qu+e(i) > č: quinque > cinci. pugnum > pumn. g din grupul consonantic gl s-a palatalizat în g’ (gh): glacia > gheaţă. cognatus > cumnat. 2. d+e(i) în hiat:cadeat >(să) cadză > cază. unguere > a unge. civitatem >cetate. č c+e(i)+ō sau ū: urceolus > ulcior. 2.

Palatalizarea lui n are loc şi astăzi. cuneus > cui. mane > mîine. vinea > vie.Sonantele nazale M iniţial şi medial s-a păstrat: mensa > masă. fontem > frunte. N iniţial şi medial s-a păstrat: nasus > nas. M precedat de a şi urmat de n (a+m+n) > u: scamnum > scaun. disimilarea: malva > nalbă. ningere > a ninge. 3. mentionem > minciună. nomen > nume. dormire > a dormi. legumen >legumă. N final a dispărut încă în perioada latinei tîrzii: culmen > culme. asimilarea: formica > furnică. m deseori > n: ghimpi > ghinchi. adunamus > adunăm. musca > muscă. panem > pîine. 23 . 2. anima > inimă. 2. timeo > (mă) tem. dominica > duminică. mentis > minte. termulus > ţărm. uneori. calcaleum > călcîi. mentire > a minţi. cerno > cern. mons. n+e(i) în hiat s-a palatalizat: antaneus > întîi. cînt apare sufixul –ior: bălan > bălăior. Modificări condiţionate: 1. partem > parte. montis > munte. scump > scunchi. prunus > prun. În componenţa prefixului com-. 2. Urmat de u final. mutus > mut. danum > daună. mens. m s-a păstrat: comparat > cumpără. În varianta populară. sptrinten > sprinteior. n s-a păstrat: cornu > corn. pomus > pom. alteori a dispărut: comprehendit > cuprinde. lumen > lume. strîmbi > strînghi. lana > lînă. Printre devieri în evoluţia lui m pot fi menţionate: 1. mensura > măsură. comnator > cumătru. M final a amuţit încă în latina tîrzie: dentem > dinte. compitis > cumpăt. salicem > salce. Modificări condiţionate: 1. La finala secundară m s-a păstrat: fumus > fum. homo > om. minaret > a mîna. noctem > noapte. cotoneus > gutui. vinum > vin. banea > baie. necare > a îneca. bătrîn > bătrîior. care mai apoi a dispărut. torno > torn.

3. Dar: annus > an. solem > soare. sal. Epenteza lui n: grangulus > graur. fenomen cunoscut cu numele de ritacism: bonus > buru > bun. în aceleaşi condiţii (n+i final). La nume însă. ponis > pui. 2. palma > palmă. În textele vechi. caballus > cal. Disimilarea lui n: canutus > cărunt. homini > oameri > oameni. pruni > pruni. n s-a păstrat în cadrul unor forme de perfect simplu al verbelor de conjugarea III-a: strinxi > strînsei. mel. densus > des. trecute fiind prin paradigma declinării. fenestra > fereastră. 4. stabullum > staul. ranunculus > rărunchi. suponis > supui. n+i final se palatalizează în radicalul unor verbe: apponis > apui.. Urmat de s. abellona > alună. catellus > căţel. mostrare > a mustra. reponis > răpui. conventum > cuvînt. melem > miere. nonni > nuni. exponis > spui. porcellus > purcel. 3. unxi > unsei. subullum > sul. acesta s-a transformat în r: fel. lactem > lapte. planxi > plînsei. norma literară îl păstrează pe n: boni > buni. convenire > a (se) cuveni. allevatum > aluat. neminem > nimărui. pensare >a păsa. Urmat de s. În prefixul con. sol.soarta lui n e similară celei a lui m: uneori s-a păstrat: contenio > cuntenesc. Evoluţia lichidelor L iniţial şi medial (ci excepţia poziţiei intervocalice) s-a menţinut: lacrima > lacrimă. Devieri în evoluţia lui n: 1. n a fost disimilat de acesta: mensa > masă. n intervocalic din cuvintele de origine latină (cu excepţia celor în care n era geminat: nn). illac ad > la. era scris r. genna > geană. conjugo > (în)conjur. La substantivele care-l aveau pe l la N. L final s-a păstrat după dispariţia lui u final: agnellus > miel. 5. 24 . felem > fiere. circellus > cercel. (re)manes > (ră)mîi. sanitatem > sărătate > sănătate. (in)plantare > a împînta. 4. alteori a dispărut: confundare > a cufunda. salem > sare. (în)blandire > a îmblînzi. p: (în)pacare > împăca. Asimilarea lui n urmat de b. caldura > căldură. fulgerare > fulgera.

3. 2. anellus > inel. 3. qualem > care. glacia > gheaţă. R iniţial şi medial s-a păstrat: resonare > a răsuna. palea > paie. gh: clagum > cheag. în această poziţie. voleo > voi. gelum > ger. novella > nuia. socrus > socru. gula > gură. mola > moară. circellus > cercel. hirundinella > rîndunea. Disimilarea: ululare > a urla. pellem >piele. petiolus > picior. doliosus > duios. paludem > pădure. terra > ţară. vallem > vale. aceste grupuri transformîndu-se respective în ch. a dispărut: margella > mărgea. ille > el. vitella > viţea. porcella > purcea. L intervocalic > r: caelum > cer. milia > mie. l+e(i) în hiat la început s-a palatalizat. Printre d e v i e r i în evoluţia lui l. gl s-a palatalizat. mai ales în cadrul substantivelor feminine. galleta > găleată. putem menţiona: 1. capistrum > căpăstru. carraria > cărare. 25 .Modificări condiţionate: 1. l din componenţa grupurilor consonantice cl. clavem > cheie. risus > rîs. glandem > ghindă. turturella > turturea. metateza: pulmonem > plămîn. familia > femeie. Asimilarea: fuliginem > funingine. olla > oală. fera > fiară. filum > fir. aranea > rîie. s-a păstrat: caballus > cal. ll urmat de a. 4. apoi a dispărut: folia > foaie. 2. melum > măr. ll însă. stella > stea. bubalus > bour. alium > ai „usturoi”. palumbus > porumb. satullus > sătul. arcus > arc. clarum > chiar. clavatoria > cheutoare. filius > fiu. inglutire > a înghiţi. taliat > taie. clamare > a chema. 5. oricla > ureche. dolus > dor.

Dar r+i în hiat s-a păstrat: adjutorium > ajutor. sternutare > a strănuta. stufus > stuf. venire – a veni. dintr-un u semivocalic latinesc. ferrum > fier. cibrum > ciur. şi r descendent din l latin intervocalic: salis > sari > sai. În inifinitivul verbului. rarus > rar. a dispărut ca orice consoană finală: imperator>împărat.R final. quattuor > patru. F în poziţie iniţială şi medială s-a păstrat: facere > a face factum > fapt factura > făptură formica > furnică fenestra > fereastră frictura > friptură fructus > frupt frons. dacă n-a avit loc metateza. venator > vînător. comnater > cumătru. R final. venatoria > vînătoare. rostrum > rost. chiar dacă nu s-a produs metateza: vultur > vultur. februarius > făurar. pereat > piară > pieie. fulger >fulger. Aceeaşi evoluţie o are . muria > moare. humerus > umăr. admissarius > armăsar. în afară de poziţia intervocalică: valem > vale verus > văr venatus > vînat venenum > venin venator > vînător conventum > cuvînt convenire > a (se) cuveni convenientia > cuviinţă 26 . Fricativa v apare la o etapă mai tîrzie a latinei populare. Există însă şi cîteva excepţii. R de la finala secundară s-a păstrat: aurus > aur. carrus > car. S-a produs metateza: formosus > frumos. s-a păstrat: inter > între. ca şi n. care s-a păstrat în poziţie iniţială şi medială. scribere – a scrie. r s-a apocopat: dare – a da. frontis > frunte inflare > a umfla inflorire > a înflori afflare > a (se) afla scrofa > scroafă F din finala secundară s-a păstrat: cufea > coif. queri > ceri > cei. Devieri în evoluţia lui r: R+i. se palatalizează: paris > pari > pai. ca şi n+i. serenus > senin. mirionem > minune. în cazul metatezei. R a fost disimilat: turbulare > a tulbura. R a fost asimilat: corona > cunună. se palatalizează şi dispare: velis > veri > vei. În limba vorbită însă. super > spre. frater > frate. farina > fănină. în limba vorbită. taurus > taur. suffero > sufăr. cînd r final s-a păstrat. stare – a sta. r.

grossi > groşi. habeat > să aibă. ceresia > cireaşă. nascere > a naşte. S + c (t) + e (i) > ş: cognoscere > a cunoaşte. ci i.În poziţie intervocalică. S din componenţa prefixului –des e asimilat de ş. exbattere > a zbate. nos > noi. cantas > cînţi). habui > avui. S + e (i )> ş: deserto > (eu) deşert. disligare > a dezlega. verbale (laudas > lauzi. ca şi b. Generalizînd cele expuse mai sus. grassi > graşi. levare > a lua. a des–şuruba > a deşuruba. a des-şeua > a deşeua. alvea > albie. astectare > a aştepta. sessus > şes. clavatoria > cheutoare. În paradigma verbului habeo. a unor numerale (tres > trei) şi a unor adverbe (magis > mai). camisia > cămaşă. habebat > avea. S iniţial şi medial s-a păstrat: sanitosus > sănătos serenus > senin salicem > salcie sementia > sămînţă risus > rîs excadere > a scădea extemperare > a astîmpăra grossus > gros S final a dispărut încă în latina vulgară. v > b: alvina > albină. 3. dispare din motove de pronunţie: avunculus > unchi pavonem > păun tardivus > tîrziu cantavi > cîntai clavem > cheie novem > nouă juvenca > juncă novella > nuia pluvia > ploaie Precedat de l. Sub imfluenţa unor forme pronominale (illi > ei. vos > voi). exventare > a zvînta. v intervocalic s-a vocalizat. a se des–zice > a se dezice. 2. constatăm că inventarul de fricative al limbii române a fost completat cu noi foneme: 27 . densi > deşi. habutus > avut etc. devenind z: disbinare > a dezbina. S urmat de o consoană sonoră este asimilat de aceasta şi se sonorizează. vesica > beşică. z: a des–şăla > a deşela. v s-a menţinut în formele tone ale acestuia în locul lui b: habere > a avea. j. crescere > a creşte. trecînd în u: alevatum > aluat. septem > şapte. 4. asternere > a aşterne. v. prin analogie. habuisset > avuse. s a fost înlocuit. Uneori. păstrînsu-se însă la finala secundară: densus > des fusus > fus grassus > gras risus > rîs ursus > urs visum >vis Modificări condiţionate: 1. -re. disbracare > a dezbrăca.

Jovis diez > joi. creaţii interne: javră. слота > zloată. care provine din: e+ō: deorsum > gois > jos.Z. szufla > juflă. hîrjoană. exbattere > a zbate. ung. a hăcui. s+ e (i): sella > şea. z grecesc împrumutat: ςαμα >zeamă. chauvin > şovin. жаратекь >jăratec. fr. care provine din: 28 . Kaizer. храм > hram. jaquette > jachetă. a se şuşoti. turc. habar. J latin medial: adjutare > a ajuta. din creaţii interne: a şuiera. turc. sonoră: disligare > a dezlega. şfară. din creaţii interne: a zurui. germ. care provine din: d+ e (i): decem > zece. harpe >harpă. hojma. J latin iniţial: jocum >joc. жалоба> jalbă. fr. zarzavat. J. fr. (Semnificaţia unor slove ale alfabetului chirilic) H. pe calea împrumuturilor: slav. dicere > a zice. camisia > cămaşă s+c (t)+e (i): cognoscere > a cunoaşte. cazer > a caza. împrumuturi: slav. Şonka > şuncă. fr. hoţ etc. creaţii interne: a hăi. hordeum > orz. ung. s+ cons. care provine din: împrumuturi: turc. a se şupuri. castigo > cîştig Ş. a jăpni împrumuturi: slav. adjungere > a ajunge. şah. a se zghihui etc.

a se aprinde. Cu acest sens el s-a dezvoltat în română. Carrus. În latina vulgară. 2. Horaţiu. a lua în căruţă. care nu erau cunoscute de latina clasică. În limbile romanice îl găsim mai ales cu sensul de „a cerne făina”. Acest cuvînt căpătase în latina vulgară o semnificaţie specială de constelaţie: Carul Mare şi Carul Mic. Conversiunea. La Lucilius.Lexicul latinei populare şi influenţa lui asupra celui din română 1. a inspira. 4. a o lua la sănătoasa ş. În limbile romanice. Aranea avea în latina clasică numai sensul de „păiangen” sau „pînză de păiangen”.a. Cuvintele care în latina vulgară aveau o semnificaţie mai mult sau mai puţin diferită de cea din latina clasică. Derivarea. 2. mai frecvente în latina populară şi. Barba avea numai sens de loc al corpului omenesc. caballus devenise aici sinonim cu equus. 5. Apprehendere în latina clasică aveau numai sensul de „a lua”. Formarea cuvintelor. cît şi în română. Cu acest sens el a venit şi în sistemul stelar popular românesc. Cernere în latina clasică însemna „a separa. în lexicul activ al limbii române: Afflare era cunoscut în latina clasică numai cu semnificaţia de a sufla. acest cuvînt a mai primit semnificaţia de „rîie”. În vorbirea populară latină şi în română el a mai căpătat şi sensul de „bărbie”. mai conservînd şi noţiunea latinească clasică – cea de „mijloc de transport”. ultima interpretare era cea mai răspîndită. 29 . pe care-l întîlnim într-o serie de expresii şi locuţiuni verbale de tipul a lua apă-n gură. Caballus era întrebuinţat de scriitorii clasici mai ales în accepţiunea de „cal prost. respectiv. În latina vulgară. varianta equus a dispărut aproape complect. Încă în latina vulgară el şi-a extins sensul de a lua foc. situat în partea facială şi acoperit cu păr. mîrţoagă”. Compunerea. În studierea lexicului latinei vulgare trebuie să deosebim două categorii de cuvinte: 1. Juvenal îl găsim însă cu sensul de „cal în general”. Dintre cuvintele din prima categorie menţionăm următoarele. 3. iar în română ea a dat prin evoluţie normală iapă. devenind un verb polisemantic. a deoseb”i. Adaptări directe şi mutaţii de sens în cadrul paradigmei latina clasică – latina populară – româna. Cuvintele latinei vulgare. la bărbaţi. În română şi celelalte limbi romanice acest verb apare cu sensul de „a se găsi”. a lua cu binişorul. a lua la ochi.

De aici a venit şi cuvîntul românesc aluat prin proteza lui a la participiul verbului luat.-a avea în latina clasică accepţia de „rudă în genere”. Ca şi a lua. Cognatus. În latina vulgară el a căpătat o altă semnificaţie. a trecut în latina vulgară cu sensul de „febră” şi şi-a păstrat acest sens în denumirea populară a bolii friguri în limba română. nu de lege creştinească. uneori – „a complota”. inclusiv al omului. a da de dracu. it. fr. de la a face pîine pînă la a face copii. Civitas l-a substituit pe urbs în tot domeniul romanic. Ca şi verbele a da şi a lua. a face Paştile. mai ales din sfera substantivului. De la înţelesul de „cămin”. citta. ungues facere. devenind în română un verb polisemantic şi dînd naştere unei serii de locuţiuni verbale: a da şfară-n ţară. a da şi-a extins mult semantica. Cu acest sens apare des în scrierile vechi: Turcii sînt de altă lege. Cele mai vechi expresii cu a face sînt cele ce ţin de religie: a face păcate. Mamma e un cuvînt din limbajul copiilor. a da de gol. (fratele miresei) sau uxoris (frate al 30 . a da de sminteală. Machinari în latina clasică era interpretat cu sensul de „a inventaI. folosit în latina clasică pentru a desemna „drepturile cetăţeanului roman” se identificase în latina vulgară cu urbs. avem: dr. Crepare însemna în latina clasică „a răsuna”.Cuvitas. după cum zicea un lingvist. Levare în latina clasică însemna „a ridica. şi îşi poate extinde sfera semantică. Astăzi. a da drumul ş. În cea vulgară el era echivalent cu „a crăpa. În latina vulgară el mai capătă un sens de religie. care în latina clasică avea forma de plural frigori. a-şi face cruce. cea de astăzi în limba română: mola machinaria = moara măcina. Dare avea sensul special de a produce.a. Frigus. dîndu-i explicaţia care echivalează cu frater mariti mirelui). În latina vulgară era folosit cu sens mai larg de „a lua”. În vorbirea populară acest cuvînt trebuie să fi fost foarte răspîndit. O altă schimbare de sens pe care o prezintă levare în limba română este aceea de a fermenta. ceea ce însemna „ficat de gîscă îngrăşată cu smochine”. Încă în latina clasică existau cîteva sensuri particulare pe care putea să le aibă verbul facere: barbam facere. Latina vulgară i-a îngustat sensul. Astfel. a plesni”. focus trecuse în latina vulgară la acela de „foc”. În limbile romanice el şi-a extins semnificaţia şi astăzi denumeşte un organ al oricărui animal sau pasăre. el a devenit polisemantic. a face poate face bloc cu aproape orice cuvînt semantic. a sustrage” (o avere). Focus. sinonim cu latinescul mater. cetate. cite. Dar în latina clasică mamma avea sensul de „mamelă”. Lex avea sensul de „lege” (în latina clasică lex-legis). Ficatum era asociat la origine cu jecur.

adică „cel care nu este creştin”. În latina vulgară şi în română vine cu accepţia de astăzi: vis. a avea rost. Odată cu apariţia creştinismului sensul lui a devenit „păgîn”. În limba română a căpătat sensul „om în vîrstă”. folosit în latina clasică în calitate de adjectiv. a ucide. în aceleaşi inscripţii. La început era asociat cu dies şi hora. 31 . dr. orb. „bot”. Sera era. Manere trecuse de la înţelesul de „a rămîne” la acela de „a petrece noaptea într-un loc”. el s-a izolat de acestea. Mai puţin numeroase sînt formele care aparţin celei de-a doua categorii de cuvinte. Evoluţia normală prin disimilarea lui u (sincopa) şi rotacizarea lui n. În latina clasică însemna „soldat care şi-a satisfăcut stagiul militar”. Alături de mamma. fr. it. Necare în latina clasică însemna „a face să piară. Rostrum însemna în latina clasică „cioc”. dispariţia consoanei finale m. Acesta a fost etimonul cuvîntului mama pentru mai multe dintre limbile romanice. Paganus în latina clasică însemna „locuitor de la ţară”. În română rost e întrebuinţat tocmai cu sensul de „gură” şi e întîlnit de expresiile a lua la rost.: sera. A suferit fenomenul betacismului. menţionate la începutul temei: care existau în vorbirea poporului. a devenit substantiv şi se folosea independent. mai ales că „soldatul care şi-a făcut datoria” era trecut de anii tinereţii. În latina clasică el era conceput ca lipsit de vedere. visa nocturna. a dat varianta populară mormînt. Orbus în latrina clasică însemna „lipsit de ceva.: soir. De exemplu. fr.: seară. it: mamma. apoi trecerea lui e în ă şi.: tata. După trecerea lui e neaccentuat în ă şi sincoparea celui deal II-lea e aflat în poziţie neaccentuată. a sugruma”. De exemplu: dr. Cu timpul.: ser. prov. orfan”. respectiv. a devenit în latina vulgară substantiv şi a căpătat în epoca creştină înţelesul de „săptămînă”. În română el a dat două semnificaţii: mîner şi a rămîne.: mama. de asemenea. populară: tata. în dr. Lingviştii latini subliniau că acest cuvînt nu trebuie întrebuinţat cînd e vorba despre om.: mamman. apoi a lui u. la origine un adjectiv cu sensul de „tîrziu”. Îl mai întîlnim şi în alte arii ale limbilor romanice: it. se întîlneşte destul de des. dar nu erau în lexicul latinei clasice. care în latina clasică era pater.odată ce este întîlnit pe plăcile funerare ale multor morminte din epoca veche. iar în latina vulgară şi în română a venit cu accepţia de astăzi: „a îneca”. a devenit bătrîn Visum în latina clasică însemna „apariţie”: visa somniorum. Monumentum se ăntîlneşte uneori la autorii clasici cu sensul special de „monument funerar”. Veteranus. La Empiricus rostrum este chiar sinonim cu os. Septimana. vechea franceză: taie. şi tata.

o serie de participii la perfectiv: buccata fetatum stratus – bucată. aşa-zisa conversiune.: teter. prin adăugarea de elemente noi (sufixe şi prefixe) la formele existente (afixarea). Au trecut la categoria substantivelor. Fontana – fîntînă Frondea – frunză. – strat. urmînd ordinea diferitor categorii gramaticale. Galineceus – găinaţ.: teta. cu diferite variante. Vom cerceta fiecare din aceste cazuri de constituire a lexicului limbii române sub influenţa latinei populare. Sappa era determinat ca un „genus instrumenti rusticorum” (un fel de instrument de la ţară). Spinalis – spinare 32 . Substantive Aici trebuie să cităm cîteva cazuri de apariţie a cîtorva substantive din adjective. în trei feluri: 1.. – fătat. Tita. „mamelă”. Capitaneus – căpătîi. 3. sp. Novella – nuia. tuta) a evoluat în română în ţîţă. teta. În limbile romanice găsim o serie întreagă de cuvinte înrudite cu acesta care înseamnă. ca şi mama. prin trecerea aceleiaşi forme dintr-o categorie în alte. Galetta era folosit în latina populară cu sensul de „mensura vinaria”. exista în latina vorbită ca un cuvînt propriu vorbirii copiilor (dida.Branca cu înţelesul de „labă”. sapă. adică „a-i da cu mîna. prov. iar ca verb e asociat ca „a suge”: fr. Vom mai adăuga aici substantivele provenite din adjective şi cercetate de noi în paragraful de mai sus sera – seară şi septimana – săptămînă. de asemenea. port: teter. De aici şi a îmbrînci. după cum ştim. II. Cuvintele noi se formează. Latina vulgară era mai mult înaintată decît cea clasică în ceea ce priveşte formarea cuvintelor noi. a-i da o labă”. Aceasta este una din trăsăturile caracteristice ale oricărei limbi populare. Carnaseus – cîrnaţ. 2. prin compunere. Linea – ie. la noi – „găleată”. Scortea – scoarţă.

– ulus. de exemplu. -entia: suferentia – suferinţă. frictura – friptură. muncel. omenie ş. amaritia – amăreaţă. radicina – rădăcină. -ellus: hirundinella – rîndunea. carraria – cărare. Acest sufix. -occus. – – anus a fost înlocuit cu -o. Marcel. -issa a pătruns prin intermediul limbii greceşti: diaconissa – diaconeasă. mînzoc. teneritia – tinereţe. -a: -ule: -ina: -aneus: -or: -ura: -arius: matteuca – măciucă. împrumutat din greacă a pătruns în latina vulgară mai ales în perioada epocii creştine şi este folosit în limbile romanice la formarea substantivelor abstracte: avuţie. preotissa – preoteasă etc. arsura – arsură. margella – mărgea. tărie. -sura: dulcitia – dulceaţă. necunoscute în latina clasică. -ucus. seminatura – semănătură.a. găticel. uculus în loc de -iculus apare în peduculus – păduche. cavula – gaură. mămucă. au existat în cea vulgară şi au dat în limbile romanice o serie de derivate de tipul păsărică. -icus. lucor – lucoare. padulem – pădure. trunculus – trunchi. soricellum – şoricel. 33 . Tot cu sufixul -ellus s-au format substantivele particella – părticea. -a: -ulum. aratura – arătură.Substantivele formate cu sufixe: -ia (-ie). cripatura – crăpătură. dogarius – dogar. tătucă etc. calura – căldură. vitullus – vitellus. Găsim chiar în latina clasică variantele catullus – catellus. Trebuie să menţionăm aici cîteva schimbări de sufixe care se produseseră în latina vulgară. În locul clasicului geniculum avem genuculum – genunche. -ucus. caldaria – căldare. imperatrissa – împărăteasă. -itia: -ura. -onis în tabanus – tăun. surcella – surcea. a fost înlocuit cu -ellus. -cellus: monticellus – munticel. calcaneus – călcîi. pecorarius – păcurar.

care au provenir de la compuşii latineşti. tardivus – tîrziu. temporivus – timpuriu.m. neque unus – niciunul.a. braca – îmbrăcare. acela au derivat de la formantele latineşti ecce + iste (ille). Aceste forme datează din latină. Ambele pronume negative sînt nişte formaţii ale compuşilor latineşti. ostăşesc ş. .Deja în latina populară se formează o serie de substantive compuse: caprifolium > Domine deus > căpriori Dumnezeu manus stergium > prima vera > mîneştergură primăvară Prin derivare cu sufixe s-au format în latina populară cîteva adjective. frigorosus – friguros. mucosus – mucos. nec + mica = nimica. ossuosus – osos. nec + hominis = nimeni. Verbul Vom studia mai întîi verbele derivate din substantive sau din adjective prin adăugarea directă a unei terminaţii verbale la tema acestora. – quenne. nehotărîte şi negative. canutus – cărunt.d. port.Ca pronume nehotărîte. 34 . Numerale În calitate de numerale distributive. Cîte este grecescul cata. care formează numeroase derivate cu actualul sufix românesc -esc: bărbătesc. panticosus – pîntecos. Aşadar. limba română foloseşte construcţiile de tipul cîte unul. omenesc. Astfel.– cada uno. în timp ce în limba română e cunoscut exclusiv ca numeral.a.iscus.osus: flocosus – flocos. venenosus – veninos. verbe derivate din substantive: bucca – îmbucare.ivus: . un împrumut din greacă prin intermediul latinei vulgare. Toate aceste derivate postnominale aparţin conjugărilor I şi a IV-a. printre care: . În limbile romanice occidentale expresia cata unus apare ca pronume nehotărît: fr. cîte doi ş. nec. Pronumele compuse În limba română avem o serie de pronume demonstrative. latina vulgară cunoştea deja construcţiile nescio quem + ne – neştine. românesc.utus: . care a pătruns de timpuriu în latină şi a fost asociat cu unus după modelul grecesc. vere unus – vreunul. pronumele demonstrative de tipul acesta.

ventus – exvento – a zvînta. Printre cele mai frecvente prefixe atestăm următoarele: lenis – alenare – a alina. oblitus – oblitare – a uita. Verbe derivate din adjective: calidus – excaldare – a scălda. vezica – vezicare – a beşica. Noi forme verbale s-au format şi cu ajutorul prefixelor. fetus – fetare – a făta. mors (mortis) – admorţire– a amorţi uvum – uvare – ouare – a uoa. tardivus – tardivare – a întîrzia. genunculum – genunculare – a îngenunchea. sella – inselare – a înşela. subţiere. grassus – grassiare – îngrăşare. între tema cărora şi terminaţia verbală -re s-a mai adăugat un element. mollius – molliare – muiare. Un alt grup de verbe s-a format prin derivare de la substantive sau adjective. circus – circare – a cerca. longus – ablongare – a alunga.capitare – a căpăta. -icare: caballus – cablallicare – încăleca. lumen – luminare – a lumina. tener – tenerire – a întineri. carrus – carricare – încărca. ferrum – ferricare – a fereca. forfex – forficare – a forfeca. -ugare: fumus – fumigare – a fumega. -tare: libertus – libertare – a ierta. ventus – ventulare – a vîntura. unus – adunare – a aduna 35 . largus – adlergare – a alerga. subtilis – subtiliare – subţiare. Notăm următoarele derivate: -iare: altius – altiare – ălţare – înălţare. turbo – turbulare – a tulbura. -ulare: tremo – tremulare – a tremura. interritus – interritare – a întărîta. pedica – împiedica. -inare: scarpere – scarpinare – a scărpina. excapitare – a scăpăta. corda – incordare – a încorda.

excadere – a scădea. cu nişte cuceritori ferm hotărîţi să-şi caute un nou sălaş. Pătrunderea slavilor în Peninsula Balcanică trebuie considerată ca un eveniment îndelung pregătit. adlactare – a alăpta. puţin timp după părăsirea Daciei de legiunile romane. La început. -in: (Formele derivate şi compuse ale celorlalte părţi de vorbire (adverbe. Ea determină o adîncă răsturnare în partea Europei Orientale. spre malurile Dunării. adlentare – a alinta. cu nişte imigranţi dîrji. -de: -dis: degelare – a degera. Lexicul de origine slavă. împinşi numai de dorinţa jafului. coborîţi de la nord în regiunea Carpaţilor. adspectare – a aştepta. Cei care îşi fac acum apariţia în istorie nu mai sînt nişte incursori trecători. incuneare – a încuia. Sufixele de origine slavă în română. 4. adfumare – a afuma. disligare – a dezlega. Din istoricul problemei. 2. Avem a face. ca goţii. discalciare – a descălţa. Venirea slavilor transformă complet fizionomia Peninsulei Balcanice.-ad: adbatere – a abate. La început. excambinare – a schimba. introducând un element nou în sînul populaţiei romane abia formate. prepoziţii) le vom studia la temele respective. 3. adfundare – a afunda. I. adormire – a adormi. ei au trecut în grupuri mici acest fluviu cam pe la sfîrşitul secolului al III-lea. incalciare – a încălţa. în care s-ar situa pentru totdeauna cu traiul. -ex: exbattere – a zbate. discuneare – a descuia. poate chiar o nouă patrie. Influenţa morfologică slavă asupra limbii traco-dacilor. acum. adlegere – a alege. puţin cîte puţin. ingluttire – a înghiţi. inclavare – a încheia. excarminare – a scărmăna. ei au înaintat.) Influenţa slavă 1. 36 .

provenite de la nec + hominis. Atunci slavii asaltează cu adevărat Imperiul Bizantin. cu toată rezistenţa ce le-o opun trupele imperiale. care se formează pe întreg teritoriul românesc prin desinenţa o. Influenţa slavă asupra limbii române este mai evidentă în morfologie. aceste grupuri mici au locuit în Moesia şi Tracia.S. Gh. 37 . cînd pe acest teritoriu au venit legionarii romani. pe care le-a împrumutat româna. provenit din compuşii latineşti medius+locus. Ei profită de confuzia care domnea în Imperiu şi. reuşesc să cucerească cea mai mare parte a teritoriului sud-dunărean. Acesta este cazul cuvîntului mijloc. lingviştii latinişti S. lupe. cînd vorbim despre influenţa binefăcătoare a elementului slav. Din punct de vedere fonetic. brejnevistă şi bodiulistă. dz a alternant cu j. Influenţa slavă din această perioadă se observă în multe din particularităţile morfologice. Adevărata imigraţie slavă începe în ultimii ani ai secolului al V-lea. cea stalinistă. Pentru istoria Europei Orientale acesta era un eveniment tot atît de important ca cel ce avuse loc cu 5-6 secole înainte. cînd ostrogoţii părăsesc ţările dunărene pentru a se îndrepta spre Italia. Cînd priveşte anul 1812.A. Dar mai ales lexicul a fost împresurat cu numeroase elemente slave. Ne-am face vinovaţi de o falsificare a istoriei dacă n-am recunoaşte marea influenţă pe care a avut-o slava asupra limbii române. cu dz. în limba veche. În prima jumătate a secolului al VII-lea. Aici ar trebui să ne întrebăm dacă nu trebuie să admitem o influenţă analogă şi pentru vocativul substantivelor masculine care se termină în e: coarbe. pronumele negative nimeni. influenţa a fost nefastă pentru dezvoltarea limbii române din spaţiul dintre Prut şi Nistru. acţiunea slavă asupra limbii române este foarte redusă. ничто. după modelul bulgăresc zeno sau al celui ucrainean susidko. ca şi bulgărescul mezda. Moldoveneşti.S. După cum am văzut mai înainte. perioada R. l-au putut schimba pe e din negaţia nec în i numai datorită asemănării funcţiei acestor pronume cu cele slave никто. Şincai şi P. Dar. Nu putem releva decît alternanţa pe care au suferit-o sunetele cîtorva cuvinte sub influenţa formelor slave. Tot aşa. Micu. O statistică a cuvintelor latine şi slave care sînt cel mai des folosite ar putea demonstra că elementele slave sînt tot atît de expresive şi de vii ca şi cele latineşti. aproape toată Peninsula Balcanică se afla în mîinile slavilor.În secolele IV-V. Nu avem în vedere. nec + mica. II. Maior s-au străduit să reducă la minim această influenţă. lăsînd terenul liber slavilor. nimic. oame după modelul bulgăresc boze [boje]. unde d urmat de i trebuia să alterneze cu z sau. cu care ele prezentau o oarecare asemănare. Face să fie menţionat mai ales cazul Vocativ la substantivele feminine. sub influenţa limbii vechi bulgare. decît mai ales lexicul din perioada secolelor IV-VII şi XI-XIII.

Mai degrabă am putea avea de a face cu o influenţă slavă. nicidecum nu putem admite că vocativul cu -ule este o variantă a nominativului latinesc. pocăire. Cît priveşte verbul. -pa-. ar trebui să subliniem că vocativele româneşti cu e la masculin sînt destul de rare. adică „peste”. copiindu-le pe cele ruseşti (учиться). pur şi simplu. În al doilea rînd.se întîlnesc doar în compusele formate în slavă: izbire. Trebuie să admitem că sintaxa compunerii numeralelor cardinale a fost. articolul substantival definit. Unele din ele au pătruns în română odată cu cuvintele slave. păgubire. pur şi simplu. locul lor ocupîndu-l vocativul cu ule: omule. a se gîndi din limba noastră nu se fac cu se (cя. năpădire. primire. Într-adevăr. care erau deja nişte compuşi cu prefixe. scumpule. ca în limba rusă. Limba româna datoreşte slavei mai multe adverbe: aievea < a+jave(а+яве) de iznoavă < изу нову razna < разно de obşte < обще îndeosebi < осебити înzadar < за дару Influenţa slavei vechi se observă mai ales la derivate. pe de altă parte. pe care româna le-a moştenit din slavă. împrumutate de la modelele bulgăreşti чyдити ce şi мoлити се. po-. derivat din limba bulgară suto. iar modelul slav doar a putut să accentueze această variantă cazuală. Ar trebui însă să remarcăm că formarea verbelor reflexive ţine mai mult de psihicul naţional al fiecărui popor luat în parte. trebuie să cităm mai multe prefixe. sînt condamnate de normele limbii literare. drăguţule bace etc. Dar. unde româna foloseşte reflexivul după modelul slav. la care s-a ataşat. în primul rînd. şi astăzi întîlnim în limba bulgară un sufix -le care se adaugă numelor de persoane cînd li se adresează cineva.Am putea mai degrabă să presupunem că vocativul românesc reproduce modelul latin. Tot de origine slavă este şi numeralul sută. na. a se duce. De exemplu. pri. şi nu al celui latin. E vorba de verbele a se mira şi a se ruga. libe „iubit” – libile „iubitule”. toate elementele numeralelor compuse româneşti sînt de origine latină. prepoziţia spre e provenită şi ea din limba latină de la super care înseamnă „deasupra”. pe care le folosesc unii vorbitori ai limbii noastre. Pe de altă parte. ar trebui să cităm aici cîteva exemple. Cît priveşte formarea numeralelor cardinale de 11 pînă la 19. cimentată de formaţiile omogene slave. descendent din pronumele demonstrativ latinesc ille. Şi din contra. Vorba e că. ar trebui să fim mai cu rezerve cînd se afirmă cum că formaţiile româneşti ar fi o copie leită a celor slave. 38 . prefixele iz-. întărită. Căci formele reflexive verbale de tipul a se învăţa. În primul rînd.

Ca să nu-l confundăm pe -ac de 39 . trebuie să-i desparţi. răzbate – pentru a-i bate. de asemenea. ca şi în slavă. necioplit. nesimţire. neadevărat.în cîteva cuvinte ca расколити. ca să arătăm care sînt formele unde avem într-adevăr a face cu prefixul slav. godac. i. sărac. porumbac. le înlocuieşte completamente. Deoarece acest prefix este deseori confundat cu prefixul de origine latină răs-. numeroase derivate. neomeneşte. la exprimarea negaţiei. Elementele citate ne arată cît de viu este ne. în slavă mai exista şi prefixul ras.[-res] a fost atît de bine înţeleasă. necopt. nedrept. Compusele cu ne. dezleda. neînsurat. Acest fapt ne dovedeşte că slavonescul пре. În afară de razu-. pentru a da un sens peiorativ cuvîntului cu care intră în compoziţie. neadormit. Printre ele găsim substantive. neînvăţat. de asemenea. nenorocos.Din mulţimea de prefixe de origine slavă numai următoarele au fost productive în limba română: Ne. în cuvintele ca: prostănac. nesaţ. negreşit. a răspîndi”. rezmetso = deschide. care au format cuvinte noi cu negaţia de origine slavă ne-. preaplin. neştiinţă.şi se alătura substantivelor. El corespunde latinescului in. a. răzmeriţă – a despărţi.în limba română. formează. Răzu. în vorbirea populară. verbelor şi adverbelor cînd trebuia să marcheze gradul superlativ: preafrumos. a separa de bunătate. nemăritată. nenorocire. încît el l-a înlocuit adesea pe des-: reskl’ide. rezlego. rescutso. rescuts. dezvăţa. Razu-. a separa de pace.sînt destul de numeroase în limba română.serveşte în general pentru exprimarea ideii de despărţire şi corespunde latinescului dis-: răzbunare – a despărţi. descoperi. Mult mai numeroase sînt sufixele slave introduse în limba română prin intermediul slavei. Observăm aici mai ales numeroase derivate de origine latină. băbac. gînsac. nespus etc.s-au consolidat reciproc. preaînţelept. pe care. nedreptate.serveşte în română. ne vom opri mai mult asupra lui. Îl întîlnim. распадити – „a răscoli. neascultător. În istroromână. deşi mai puţin răspîndit decît ne-. nemurire. verbe. adjectivelor. neom. nebun. Prefixul prea.şi latinescul prae.s-a suprapus latinescului prae. rescoperi. necrescut. această funcţie a prefixului răs. El poate echivala cu locuţiunea “peste măsură de”. Sufixul -ac corespunde vechiului bulgăresc -aku: bujaku. adverbe: neadevăr. neastîmpăr. desculţa. adjective. siraku = bugeac. preaştiutor. neputinţă. neapărat. desculţ.

-ogu: milog. trăgaci. doniţă. orăşeancă. steguleţ. făţarnic. –eli. amarnic.d. -àci a dat derivatele: cîrmaci. formează nume de agent: călăreţ. formează în română adjective: destoinic. rezultat din cuvinte slave ca progrebenie. este adăugat la tema verbelor pentru a indica rezultatul acţiunii exprimate de verb: ameţeală. comănac. leoaică. -eţ. robaci. ţopîrlan. bulg. mai arată partea obiectului indicat în radical şi trimite la menirea. -anie. trebuie să ţinem cont de faptul că cel de origine slavă e prezent mai ales la cuvintele de origine şi ele slavă. nevăstuică. lungan. săteancă. -nic. Întîlnim şi cîteva adjective cu sufixul -an: bălan. cîntăreţ. cristelniţă. Ultimul exprimă mai degrabă o calitate de a fi şiret decît o acţune. bîrfeală. veche – eninu. reprodus din –inicu. păpuşoişte. şiretenie. săculeţ. formează substantive masculine: ciocîrlan. -ean. bulg. puică. cheltuială. derivat din –inică. Derivatele cu acest sufix prezintă uneori un sens augmentativ: golan. darnic.a. Se mai adaugă adesea şi la diminutive: cămeşuică. -işte se trage din v. redus după r. bulg. clopotniţă. vîrtelniţă. cărăruică. pe cînd latinescul -accus e ataşat la substantivele sau adjectivele de origine latină: fundac. lustruială. suliţă. -că formează substantive de genul feminin şi indică un titlu. întrebunţarea obiectului: toporişte. îndrăzneală. formează substantivă: botniţă. bulg. -og e derivat de la v. videnie. ursoaică. iatac. drumeţ. bulg. ţigancă. italiancă. petrecanie. ferestruică. sătean ş. stîngaci. urechelniţă. de la v. reproduce sufixul din bulg. cîrpaci. româncă. tutunişte. hrănaci. bulgar -uga: buturugă. rîuleţ. cerboaică. 40 . bicisnic.origine slavă cu -accus de origine latină. denumeşte în limba română acţiuni abstracte: curăţenie. -niţă. -enie. ţ la –an. -eală. bulg. tremurici. pojghiţă. strigoaică. ş. datornic. -ìci formează substantive abstracte: gîdilici. tărancă. casnic. o stare: boieroaică. cît şi unrele denumiri de animale de genul feminin: lupoaică. şurubelniţă. -uku. troiţă. năzdrăvan. –anu. croială. el arată mai ales locul unde se găseşte un obiect şi se referă la denumirile de plante: inişte. beţivan. amăgeală.m. -iku şi desemnează mai ales naţionalitatea sau originea: armeancă. bucureştean. -că este derivativul de vechea bulgară de la -uka. coderişte. cînépişte. habarnic. El indică patria sau originea: moldovean. iste. plăvan. Împreună cu sufixul -oai. -an. boşorog. ursuleţ. zbîrciog. -iţa ne vine din v. mîntuială. cît şi diminuative: cuibuleţ. -ugă – de la v. slăbănog. ianinu. -ica: undiţă. gîscan. derivat din v. şontorog. -ici. cojiţă. împărtăşanie. olog. cetăţean. din v.

a hrăni. milostiv. mînie. Dospeti “a ajunge” – a dospi (a fermenta). vrednic. O dată pătrunse în limba română. slugă. prost. uscăţiv. a ţese. bazaconie „necuviinţă. ocolire. destoinic. ceaţă. ciudăţenie. a pipăi. milostiv. Blajenu “fericit” – blajin. straşnic. guraliv. obscuritate. a porunci. caraghioslîc”. a pomeni. regret. a linişti. a certa. buiac. Dedina “moştenire” – datină (obicei. Grabiti “a răpi. Dar cea mai mare influenţă asupra românei a avut-o totuşi lexicul slav. veselie. trîndav. a modera. . straşnic. Beliti “a face alb” – “belire” – a scoate pielea. Aceste cuvinte se referă mai ales la om. a jupui. lacom. dojeno “a urmări” – dojenire. Gradu “zid. necaz. -iv (-ivu) a dat derivatele: beţiv. vrednic. zglobiu.a boli. a încetini.pleşuv. a tălmăci. Numărul cuvintelor slave introduse în diferite sfere de activitate umană este considerabil. năpraznic. leneş. a omorî. drag. a răzbi. tradiţie). lucru excepţional. Hvala “laudă” – fală.rîvnă. ca şi cele din latina clasică prin intermediul celei populare. a primeni. . Bezakonie “nedreptate”. condiţiile sociale şi activitatea lui: . a zămisli.a. la particularităţile lui fizice şi morale. Pentru a arăta cît de mult se îndepărtează ele de prototipurile lor. Semnificaţia cuvîntului românesc se leagă de aceea a vcechii bulgare prin etapele „lucru făcut împotriva legilor (scrise sau nescrise). nătîng. Ceta “monedă” – ţintă. bolnav. împotriva obiceiurilor. oricît ar fi de surprinzătoare. a plăti. Burea “furtună” – bură.trudă. Bezdŭna “prăpastie fără fund” – întuneric. şi-au schimbat sensul primar. ciudat”. a potoli. strălucire. Ciudo “miracol” – cuidă.blajin. a milui. . Dognati. a răzvrăti. Astfel el a şi fost calchiat în româna veche: fărădelege. poate fi totuşi explicată. scîrnav. oraş” – gard. . blînd. se foloseşte extrem de rar şi formează adjective: hulpav. a vrăji. năprasnic. a posti. a ocoli. lacom. a se trudi. Domoliti “a ruga” – domolire. cui mic. glorie. burniţă. zărire ş. zdravăn. Această schimbare de sens. multe dintre cuvintele slave. la dispoziţiile-i psihice. a lua” – grăbire. de la -avu. vom compara cîteva cuvinte din vechea bulgară cu corespondentele lor româneşti. vîrf. slab. a obloji.-av. zglobiu. 41 .

Propasti. ploaie în două cu ninsoare). curajos. Ustati. vesel. Pătrunderea unor termeni slave a avut ca urmare dispariţia termenilor corespunzători latini. de snopi. stana „a înceta” – ostenire. care a construit o mulţime de-a valuri pentru fortificaţii. Troianu „ridicătură de teren” – troian de zăpadă. Logoditi „a conveni” – logodire. Okno „fereastră” – ocnă (mină de sare). dar şi „podul casei”. Dar denumirea vine de la numele împăratului Traian. Zoria „lumină” – zori. Kokoşi „găină” – cucoş. – кожα > cpajă. adică tot una ceea ce se schimbă. – искустный > iscusit. -are – любити >a iubi. Grulo „gîtlej” – gîrlă. avarus corpus zgîrcit . adică ceia ce cade din cer. răutăcios” – zglobiu. Izbiti “a ucide” – a izbi. Lobivu „rău. puternic. schimbare” – izmene. Bolovanu „coloană. a stabili. a lovi. – згръчитъ > – трyпъ > trup. a pierde. Traiati „a dura” – a trăi. graiati „cîntec. Podu „pămînt. punte. Suvora „legătură” – sfoară. Stogu „grămadă” – căpiţă de fîn. – трεбовати > a trebui. Grai. a cromcăni” – grai. soldat”– viteaz. Voinicu „răzbionic. a spăla cu apă caldă”. a semna. Slota „iarnă” – sloată (timp ploios. Nacazu nakazati „hotărîre. Oblojiti „a aplica” – a obloji „a pansa. a vorbi. Skapu „zgîrcit” – scump. necăjire. amo. Izmena “trădare. 42 calvus crusta debeo dexter – плεшивый > pleşuv. propada „a despărţi” – a prăpădi. statuie” – bolovan. Astfel: etas – вρъстα > vîrstă. a fixa” – necaz. palmă” – pod. Zapadu „cădere” de la zapasti „a cădea” – zăpadă.Iskaliti “a înnegri” – iscălire.

Ele a urmat să se păstreze pe un teritoriu destul de întins. e. 27-32 2. pp. Dar nici influenţa puternică a limbii eline. – грαдинα > grădină. acelaşi popor era numit geţi. Regiunea tracă propriu–zisă se întindea în mileniul I de pînă la era noastră la sudul Dunării. n. 351-363 3. Istoria limbii române. -are – мукα > muncă. – дαρъ > dar. celtă.) susţinea că geţii şi dacii vorbeau aceeaşi limbă. Triburile daco-geţilor reprezentau ramura de nor a tracilor. aşa numita limbă satem. – извоρ > izvor. Curs de gramatică istorică a limbii române. Istoria limbii române. introduse în diferite texte greceşti sau latine. care este înrudită cu ilira.eror. nudus opera pauper strenum – голый > gol. pp. Bibliografie: 1. mai ales din cauza faptului că nu s-au păstrat texte care ar fi fost scrise în daco-getă. pînă la cucerirea Daciei de către romani. iar dacii – mai spre vest. laboro. în coroana Carpaţilor. paradisum – ραй >rai. în gramatică. se poate spune că. Unul dintre primii lingvişti care a pus problema relaţiilor lingvistice albano-est- 43 . Ivănescu. 1991. are fons hortus infernum – грεшити > a greşi. – αд > iad. şi mai ales în lexicul limbii române. Cît priveşte aspectul fonetic al acestei limbi. – a. Chişinău. Cercetarea elementelor daco-getice are de înfruntat însă multe dificultăţi. Rosetti. – трεбα > treabă. împreună cu traca şi ilira. În procesul dezvoltării istorice limba daco-geţilor a fost asimilată de limba latină populară. spre deosebire de limbile latină. Geograful şi istoricul grec Strabon (a. Al. n. e. n. nici asimilarea de mai tîrziu a limbii latine n–au făcut ca aceste limbi să dispară cu totul. 24 e. la cursul inferior al Dunării. vol. III Elementul autohton Romanii numeau daci poporul care trăia pe teritoriul de la nordul Dunării.. – сирαку > sărac. 64 p. Un mare ajutor în studierea elementelor geto-daco-tracice ne oferă limba albaneză. Se crede că în secolul I p. Se ştie că pînă la începutul erei noastre limbile traco-dacice au suferit schimbări esenţiale. La greci. totuşi ea n-a putut să nu lase anumite urme atît în fonetică. care făceau parte din limbile kentum. daco-geţii au cunoscut chiar scrisul. ea făcea parte din sistemul limbii indo-europene. Ne–au rămas doar unele cuvinte răzleţe. greacă. numai că primii locuiau spre răsărit. G.

moshe murg – alb. bukure fluier – alb. dhalle ghimpe – alb. Cuvîntul strungă este asociat de Al. termeni balaur. a fost derivat de la rădăcina stap. . bîr! (interjecţie) – alb. avul baci – alb. cufe „păr lung de lup” copil – alb. sut – alb. Philippide şi barză (alb. care presupune un trac stopanu. giush groapă – alb. gurmas 44 . şi în vechea slavă – stopanu „stăpân”. în sîrbă şi albaneză stan înseamnă acelaşi lucru. stăpânesc. perrua scrum – alb. Philippide dă ca fiind probabilă originea tracică a cuvintelor spăpîn. balte bîlc – alb. În vol. stînă şi smîntînă. gelbaze cătun – alb. de la care ar proveni în macedoromână stăpuescu „opresc. I al lucrării sale Originea românilor. pe care mulţi cercetători le considerau pînă la el de origine slavă. gjemp În Istoria limbii române (vol. Haşdeu. bac „frate mai mare” balaur – alb. murgu pîrău – alb. katunt ceafă – alb. gafe ciuf – alb. Rosetti consideră drace sau dace următoarele cuvinte: abur – alb.romanice a fost marele savant B.rusă – smetana). Al. bulg. buze căciulă – alb. brenu buză – alb. reconstituiţi de B. fluoiere ghiuj – alb. sîmbure şi viezure. shut “fără coarne” codru – alb. Cuvîntul smîntînă s-a dovedit a fi totuşi de origine slavă (v. P. mazăre. byc „mocirlă” buc alb . Philippide cu rădăcina stru(sru) „a curge”. shump bucur – alb. kopil „om tînăr” moş – alb. bolle „şarpe mare” baltă – alb. P. Astfel. sînt recunoscuţi de mai mulţi cercetători ca fiind de origine tracică. aşez” + sufixul -anus. byc „paie de cânepă” buză – alb. Stăpîn. bucure “frumos” ciut. ţin în loc. 108-124). şi germanul stab „baston”. II. Al. Haşdeu prin asemănare cu albaneza. Tot elemente tracice sînt considerate de Al. buze mînz – alb. Stînă este cunoscut de vechea bulgară – stana „locuinţă”. Aceiaşi rădăcină o au şi bulgărescul stapu „baston”. bardhe “alb”). meze zară – alb. kesule gălbează – alb. p. Cuvîntul românesc are paralelă în albaneză – stopan – „baci”. breth brîu – alb. grope grumaz – alb. kodre “movilă” brad – alb. berr “oaie” bucur – alb.

al IX-lea. 89-90. s-au aşezat. neperke ţeapă – alb. p. În sec. urdha Cercetătorul elementului autohton Tache Papahagi.măgură – alb. În franceză. sau unguri. cucerind aceste teritorii treptat. Hr. 1. iapă – armăsar. sub conducerea lui Arpad. 186-191. trebuia de dea reflexul capre. în anul 896. Franţuzescul mouton „oaie” e de origine celtă. o populaţie fino-ugrică locuia pe teritoriul dintre munţii Altai şi nordul Iranului. între Dunăre şi Carpaţii Apuseni. cu un termen german. thep urdă – alb. p.Corlăteanu. Din bibliografie: N. magule năpîrcă – alb. Goma. şi de ce a dispărut latinescul hircus „ţap”. 1 d. Istoria limbii române. Bucureşti. bunăoară.. a dispărut din toate limbile romanice din cauza omofoniei cu capra. Iaşi. această populaţie este atestată între Ural şi Volga. cum se credea pînă nu demult la noi. Mai tîrziu. L M L C. numită mai târziu machiari. putem presupune că ţap este de origine traco-dacică. 1982. alcătuită din volohi şi slavi. Cronicarul anonim al regelui maghiar Bela III (1172-1196) povesteşte că pătrunderea ungurilor pe aceste teritorii (Transilvania de astăzi) s-a izbit de rezistenţa populaţiei locale. pînă la anul 1200. 2002. şi nu ucraineană. Basarabia (Roman) // Viaţa Basarabiei. G. Chişinău. De aceea era şi firesc ca termenul omofon latinesc să fie înlocuit cu unul autohton. 51-63. nr. În secolele X şi XI ei au pătruns în Crişana şi Ardeal. conform evoluţiei fonetice normale. Rosetti. apoi între Don şi Nipru. Sub presiunea pecenezilor. porc – scroafă etc. face presupunerea că acest termen a dispărut chiar în latina populară. ungurii au pustiit teritoriul pe care-l ocupă Basarabia şi Moldova de astăzi şi. mai ales că se simţea necesitatea de a avea un termen deosebit pentru fiecare sex al animalelor domestice: bou – vacă. 1964. Impunerea unui termen străin sau autohton explică. trecînd prin stepa Tisei. probabil. Influenţa maghiară Pînă în sec. pe teritoriul fostei provincii romane Panonia. 1980. Al. populaţia fino-ugrică. Istoria limbii române. adică era o populaţie romanizată. în revista Grai şi suflet. prin secolele VII-VIII. P. Ivănescu. care. plecînd de la constatarea că latinescul caper. Astfel. ţapul se numeşte baec. 45 . berbec – oaie. 251-257. se mută între Nipru şi Nistru. p. p.

Ocupînd totuşi aceste teritorii. neavînd categorie gramaticală de gen. se disting două perioade ale influenţei maghiare asupra limbii române: prima epocă în care această influenţă s-a exercitat asupra tuturor românilor şi epoca a doua. de la care au împrumutat denumirile de localităţi (Bistriţa – Beszterce. 1892). de influenţă regională. iar integrarea la substantivele neutre s-a făcut şi pe bază de înţeles: substantivele terminate în consoană au devenit neutre dacă denumeau lucruri. au tradus în limba lor toponimele slave. Ei se referă mai ales la: 46 . au fost încadrate la unul din cele trei genuri din română pe baza terminaţiei. După cum menţionează Simion Mîndrescu în studiul său Elemente ungureşti în limba română (Bucureşti. putem conchide că mulţi dintre termenii în discuţie au pătruns şi s-au încetăţenit în limba română anume în aceste secole. de asemenea. Verbele de origine maghiară au fost încadrate la cele de conjugarea a IV-a. dîndu-li-se sufixul ui (mai rar . Clij + vareş – Coloşvar ). maghiarii au venit în contact cu românii şi slavii. Ceahlău şi Chivirig se datoresc. Oraşul numit atunci de slavi Bălgrad ( Cetatea Albă ) l-au numit Tehervar. originii lor maghiare. Alteori.oi ) şi sufixul -i de origine slavă (< .ити): a alcătui < alkot a altoi < olt a mistui < emeszt a bîntui < bant a bănui < ban a birui < bir a cheltui < kolt a chibzui < kepez a făgădui < fogat a hăitui < hayt a hălădui < halad a îngădui < enged a mîntui < ment a tăgădui < tagad a tămădui < tamad Plecînd de la faptul că majoritatea termenilor de origine maghiară se pot raporta la viaţa feudală şi de la faptul că feudalismul s-a afirmat destul de puternic la noi în secolele XI–XIII. De origine maghiară sînt substantivele: belşug < bolseg zăbală < zabala guler < galer gînd < gond dobă < dob haită < haita hoit < holt mohor < mohar neam < nem pildă < pelda seamă < szam sicriu < szekreny chin < kin chip < kep gazdă < gaxda hîrciog < horcsog hadarag < hadaro oraş < vareş cotlon <catlan marfă < marfa (“vită”) helge < holgy Substantivele de origine maghiară. pe care autorul nu o consideră încă încheiată.

aldămaş. bir. prieteşug. galeş. Din secolul al XIII-lea şi pînă în secolul al XIV-lea. • agricultură: belşug. (a fi fugar) chip. furtişag. • pescuit: heleşteu. dudău. de la răsăritul şi sudul Carpaţilor. pieptiş. bocanc. sălaş. pecenegii au ocupat părţile de şes ale actualei Românii. bîlci. feredeu. marfă. • alte realităţi: a se mistui. hîrciog. uş: lătăuş. iş: aluniş. megieş. viclean. ău: ilău. a se zgîrci. sobă. stejăriş. ilău. („a dispărea”). • organizarea militară: a birui. şirag. • relaţiile dintre oameni: a făgădui. frunziş. a gîndi. • locuinţa: a locui. a se bizui. a cheltui. a hăitui. • vitărit: labă. ham. pahar. hîrdău. etc. şalău. pildă. lungău. Toţi nepoftiţii despre care s-a vorbit mai sus erau de neam turcesc. Poate că şi termenii pîrjol. a se burzului. codău.• organizarea socială: neam („gintă”). mereu au intrat în română în această perioadă. a bîntui. desiş. teritoriile respective au fost ocupate de cumani. meşteşug. mărunţiş. hadarag. haită. hoit. luminiş. • stări sufleteşti şi fiziologice: chin. iobag. • particularităţi ale omului: chipeş. şoim. a tăgădui. a bîigui. ghizdele. dijmă. feteleu. dărăb. a hălădui. gazdă. imaş. Limba română mai cunoaşte şi cîteva sufixe de origine maghiară: şag: rămăşag. a îngădui. uriaş. zăbală. gealău. a chibzui. hotar. eş: vameş. • înmormîntare: sicriu. ceatlău. bătăuş. megieş. harţă. holdă. dobă. tătarii au stăpînit Moldova şi Muntenia. raită. • comerţul şi viaţa orăşenească: oraş. măritiş. gealău. şug: belşug. lăcătuş. seamă („socoteală”). budăi. haidău. oloi. vălmăşag. ţintirim. • meseriile şi produsele lor: bardă. • vînătoare: helge. beteag. mai („ficat”). gingaş. gureş. Influenţa turanică În secolul al X-lea. pietriş.a uliu. nemeş („om liber”). 47 . tăpşan. chipeş. a sudui. mohor. • medicina populară: a tămădui. În secolul al X-lea. beteşug. ciupercă. a bănui.

cuvîntul cioban are corespondente în bulgară чобан. Tătar. haraba. cioban sînt. Din tătară au pătruns în română termenii arcan. O serie de cuvinte de origine turcească se referă la: • îmbrăcăminte: basma. foarte veci. Numele de ape în -ui „vale. Totuşi termenii beci. şi cu ajutorul celorlalte limbi turceşti. Fălciu „luntraş” sînt cumane. cîntar. Teleorman „pădure mare”. butuc. Astfel. duşman. halva. numit Codex cumanicus. chirie. în Imperiul cumanilor şi domnia lui Basarab. Iorga. albaneză tshoban. cumane şi tătare de cele turceşti de mai tîrziu. caftan. ci şi în multe alte limbi. pentru că purta nume cumane. • arme: buzdugan. Numele cumanilor. sarma. se pot afla elementele ce ni le-au împrumutat ei. al III-lea. buzdugan. E greu de separat împrumuturile pecenege. • instituţii: hazna. scris de un călugăr catolic. există substantuvul giumle (pl. Calmaţui. pilaf. e cuman. Cuvinte de origine turcă întîlnim nu numai în română. Dar fiind că în graiul ardelenilor se întîlneşte verbul ciumilesc „ghicesc”. ciulama. saltea. Chiar numele Basarabia. giumel) „sentinţă. ar trebui să vorbim despre o influenţă turanică mai veche. • bucate: cafea. Şi cuvîntul cinel e de origine cumană. rîu” sînt cumane: Bahlui. dovedeşte că o parte din boierimea română era de origine cumană. au devenit chiar nume de botez: Coman. medean. • obiecte casnice: balama. telemea. De asemenea. cerdac. după cum o dovedeşte şi Ov. din care poate proveni cinel. divan. calup. cazan. halat. fără îndoială. ceaun. Mult mai numeroase sînt unităţile lexicale de origine turcească. în acest caz.Pentru a distinge influenţa pe care au exercitat-o aceste limbi asupra românei de influenţa de mai tîrziu a limbii turcilor osmanlîi. căpcană. În turcă. • unelte de lucru: cazma. Ele au pătruns în lexicul limbii române mai ales în perioada celor trei secole de asuprire a poporului nostru (1513-1812). proverb”. Densuşianu. putem admite că altădată exista un cuvînt ciumnel. Printre cuvintele de origine turcească întîlnim şi de cele care denumesc noţiuni abstracte: belea. Informaţiile asupra limbii pecenegilor şi cumanilor nu sînt tocmai vaste. dar. gavanos. 48 . cu ajutorul unui dicţionar din sec. ciomag. greacă zobanos. Caracala „cetate neagră”. burnuz. care înseamnă „ghicitoare”. la origine un nume de botez. dulap. bucluc. leafă. Covurlui. ţol. tacîm. N. ca şi ale tătarilor.

49 . sunduc. moft. hambar. ci şi o serie de adjective: boştur („deşert”). mahalagiu. lulea. neneacă. („trandafiriu”). cuvinte cu etimologie sigură. dugheană. cuvintele împrumutate din turcă. prelucrarea lemnului: buştean < Bumstam. printre care: -giu: boiangiu. Din turceşte au fost împrumutate şi unele sufixe. bacşiş. laţ < Latz. iaurtgiu. laptagiu (latină). încăperi auxiliare: şopru < Schoppen. 2. administrarea oraşelor: burghez < Burger. care alcătuiau mai ales clasa tinerei burghezii. < Schindel. duelgiu (franceză). De aceea el s-a putut ataşa atît la cuvintele de origine turcă. O dată cu scuturarea jugului turcesc. precum şi la cuvintele de alte origini: tractirgiu (slavă). scandalagiu (greacă). cîte puţin. şiret.Cuvintele apărute mai recent sînt cele ce se referă la perioada stăpînirii fanariote.giu a fost destul de productiv în limba română. împreună cu care a fost împrumutat. alte domenii: şold < Schulter. încet. se referă mai ales la: Rabler. De originea turcească sînt. sură < Schyren. hatîr. ceacîr („cu ochi de culori diferite”). în română. borangic. construcţiile medievale: turn < Turn. devenind arhaisme. ciubuc. Un timp oarecare. şindrilă. barmengiu (engleză). cuvinte cu o etimologie presupusă. marfagiu (maghiară). nu numai substantive. băbacă. divan. şanţ < Schonz. geamgiu. bucluc. chefliu. hazliu. Termenii de origine săşească din română. pătrunşi în această epocă. mofluz („sărăcit”). tulup. lalea. -liu: ghiurghiuliu. zăbon. după cum am putut observa din exemplele de mai sus. caracul. stacogiu. mahmur („cu capul tulbure”). O oarecare influenţă asupra românei din epoca feudală a exercitat-o şi limba saşilor din Ardeal. sufixul . încep să iasă din uz. sarai. -luc: buluc. bazar. ştreang < Strang. fudul. Unele cuvinte turceşti au venit în limba noastră prin filiera slavă: cişmea. harbuz. roabă < Clasificarea etimologică a cuvintelor Cuvintele din dicţionarul etimologic al limbii române formează trei grupuri: 1. Printre ele: bostan. bursuc.

3. cuvinte cu etimologie necunoscută. Cuvintele din primul grup au un etimon atestat, recunoscut de lingvişti pe baza aplicării legilor fonetice generale, evoluţiei semantice a cuvintelor. Etimonul acestor cuvinte constă dintr-un corp fonetic care poartă un anumit sens sau care are un anumit sens într-o limbă străină şi acest cuvînt are existenţă în limba de împrumut, în textele vechi, în cele moderne, în dicţionare. Bunăoară, pentru orişicare vorbitor al limbii române e clar că substantivul muncitor a provenit de la verbul de origine slavă a munci + sufixul -tor, a reface – de la verbul latin facere, cu prefixul re-, lexemele lana, blandus, cantare, deşi reprezintă clase de cuvinte diferite, au evoluat din latină pe baza aceleiaşi legităţi fonetice: închiderea lui a + o nazală + o vocală (cons.) în î. Unele cuvinte româneşti pot fi formate după modele străine. De exemplu, fărădelege s-a format după modelul prepoziţie + substantiv atestat în slavă (без+законие). Există însă situaţii cînd este necesară reconstituirea etimonului. Cuvintele cu etimon neatestat de dicţionarele limbii latine, bunăoară, pot fi considerate cu etimologie sigură, dacă în urma unei analize minuţioase se constată că el are forme asemănătoare şi nuanţe semantice apropiate în una sau în cîteva limbi romanice. De exemplu, se presupune că verbul a (se) aşeza e de origine latină (< *şedere)5. Această presupunere e confirmată de reflexele acestui verb în spaniolă (assear), portugheză (aseian). Uneori, pentru a demonstra etimologia sigură a unui cuvînt, se aplică legităţile fonetice. De exemplu, cuvintele româneşti dinte, minte, lege, munte n-au putut să provină de la formele de nominativus dens, mens, lex, mons, nici de la cele de genitivus dentis, legis, mentis, montis, ci de mla formele de acuzativus: dentem, legem, mentem, montem. Tot aşa, latinescul frigus a dat două substantive în limba română: frig – de la forma de nominativ şi friguri „febră” de la forma de genitiv frigori. În cadrul a vreo 20 de cuvinte cu etimon neatestat, dar reconstituit, se consideră că este corect etimonul, chiar dacă el nu are corespondente în alte limbi romanice decît în română: pendia > pînză, extemperare > a (se) astîmpăra, ingrassiare > a (se) îngrăşa. Etimoanele sînt considerate corecte, deşi nu au fost atestate de dicţionare cînd li s-au aplicat legităţile fonetice. Faptul acesta a fost demonstrat atunci cînd unele etimoane au fost atestate în manuscrise, în textele vechi, descoperite după refacerea etimonului. Astfel, forma latinească paludem a suferit procesul metatezei încă în latina populară, de unde a dat în română pădure < (lat. pop. padulem). De obicei, formele latinei populare neatestate în dicţionarele latinei clasice sînt date în dicţionarele etimologice cu asterix (*).

5

Atunci cînd etimonul cuvîntului este presupus, el este însoţit de asterix.

50

Unul şi acelaşi etimon poate avea în limba româna actuală cîte două corespondente. Unul dintre aceste corespondente a evoluat dintr-o formă a latinei populare conform legităţilor fonetice generale, (monumentum > monmentu > mormînt: n>r (rotacismul, e + n + cons > î, m, apoi u în poziţie finală dispar; cel de-al doilea corespondent, monument, a apărut mai tîrziu în calitate de neologism. Tot aşa s-a întîmplat şi cu cuvîntul carbonem ( > 1. cărbune; 2. carbon). Unele împrumuturi din franceză au fost luate după forma grafică (bord (la o navă), altele – după cea acustică – bor < (bord) la pălărie. Iar cuvîntul linie are chiar o etimologie triplă în limba romănă: 1. cu sensul tehnic (linie de prelucrare a tomatelor) e împrumutat din germană prin intermediul rusei şi francezei; 2. cu sens geometric – din franceză; 3. cu sens militar (se moare pe prima linie) – din latină. În situaţiile cînd sensul cuvîntului românesc e altul decît sensul cuvîntului din limba de împrumut, atunci acesta din urmă se ia în ghilimele: (“habar”, turc.) = mită; cocoş < кокошъ slav– „găină”, lipcă (a se ţine lipcă) < v.br. „pisălog”; „etichetă”, ceea ce se lipeşte. În dicţionarele etimologice, întîlnim cuvinte ale căror etimoane nu sînt indicate, deşi acestea sînt cunoscute chiar şi de cei neiniţiaţi în studiul literelor. E vorba de interjecţii, mai ales de cele onomatopeice: cu-cu!, cucurigu!, poc! La unele interjecţii se indică totuşi etimonul, dar acestea vin ca nişte împrumuturi sau sub influenţa altor limbi: vai (lat.vae), bg. vai, ngr. vai ), bravo (fr. bravos).

II. O altă clasă de cuvinte sînt cele cu o etimologie nesigură, pentru care s-au propus etimoane, dar pentru care nu există siguranţă absolută a cercetătorilor, ele fiind doar credibile. Din această clasă de cuvinte fac parte, în primul rînd, cuvintele a căror origine probabilă e daco-getă sau tracă, adică ele provin din substratul autohton al limbii române. Atunci cînd e vorba de acestea, se face trimitere la limba albaneză, iar etimoanele sînt precedate de abrevierea „comp.”, adică compară. Astfel se sugerează ideea că termenul românesc e înrudit cu cel din albaneză, fără însă a se putea credea că româna l-a împrumutat din albaneză. Vorba e că ambele limbi (şi româna, şi albaneza) au preluat cuvîntul în discuţie dintr-o limbă anterioară lor sau din limbi anterior înrudite genetic. buză – (alb. buze); brîu – (alb. brenu); ciut, şut, (alb. shut „fără coarne”); codru, (alb. kodre „movilă”).

Tot din acest grup fac parte şi cuvintele cu aspect derivativ, dar care, din motive de ordin fonetic, trebuie raportate totuşi la cuvinte din alte limbi după sensul lor: a înfiripa (< în + cerep (bulg. ukr. череп); toboşar ( toboş, maghiar – toba, doba)+ sufixul –ar.

51

În sfîrşit, cuvinte comune pentru limba română şi alte limbi, de obicei, limbi învecinate sau coexistente cu româna pe teritorii întinse, fără a se putea preciza dacă româna le-a împrumutat din acestea sau că aceste limbi le-au împrumutat din română. comp. magh. badaro – rom. bădăran; comp. bulg., sb. kuce, maghiar. kuszi – rom. cuţu; comp. bulg., ngr., sb. nena „mamă” – nene (rom). III. Cel de-al treilea grup îl constituie cuvintele cu etimologie necunoscută. Acestea sînt, în mod obişnuit, regionalismele, aproximativ 2500 de cuvinte, cărora nu li s-a putut identifica vreun etimon corespunzător în nici o limbă. În cazul lor, dicţionarele fac precizarea: „etimologie necunoscută, neclară”. Printre acestea se numără: băţ, a bîrfi, bîtă, a nărui, a născoci, terci, titirez, văgăună etc. În special, rămîn cu o etimologie necunoscută multe toponime şi antroponime. Referitor la această сategorie de cuvinte, în lucrările etimologilor, de ultimă vreme, se încearcă să se propună etimoane fie pentru cuvintele care s-au mai discutat, fie că se resping propunerile anterioare fără a se propune ceva nou. Astfel, rămîn pînă astăzi încă nesigure sau discutabile etimologiile cuvintelor doină, Moldova, raţă. Mai există un grup de cuvinte ce formează etimologia populară. Ea constă în modificarea formei unui cuvînt mai puţin cunoscut de vorbitori sub influenţa altui cuvînt care seamănă ca formă şi chiar ca sens uneori. De exemplu: reclamaţie – lăcrămaţie, cooperativă – cumparativă, batoză – bateză, acoladă – arcoladă, funebru – funegru, limbă maternă – limbă mamernă.

Schimbări în cadrul părţilor de vorbire şi al categoriilor gramaticale în perioada de formare a românei
După cum se ştie, majoritatea substantivelor cu terminaţia în -a în latina clasică constituiau clasa substantivelor de declinarea I. Odată cu evoluţia sistemului vocalic latinesc, substantivele din această clasă n-au variat considerabil, ele rămînînd la acelaşi tip de declinare, dat fiind faptul că vocala a în poziţie neaccentuată a trecut în ă. Marca determinantă a majorităţii substantivelor feminine la plural o constituie vocala e (din ae): masă-mese, casă-case, fată-fete. Foarte probabil că, în epoca de formare a limbii române, unele substantive feminine de declinarea I au căpătat la plural terminaţia -i, în loc de obişnuitul -e: seară-seri,

52

scară-scări, poartă-porţi, vacă-vaci. Acest -i a apărut, probabil, prin analogie cu pluralul declinării a III-a a femininelor de tipul partem > parti > părţi. Partea finală -uă a unor substantive feminine nearticulate de tipul steauă, neauă (arh.), parte provenită din latinescul illa, a dispărut la forma de singular nedefinit aproape în toate graiurile dacoromâne. Această desinenţă -uă a putut să dispară după apariţia formei atone a pronumelui personal în acuzativ o, care, la rîndul său, a provenit din uă, o variantă a pronumelui demonstrativ latinesc illa (eauă). Propoziţii de tipul Eastă steauă uo vedzu s-au redus mai tîrziu la Astă stea o văd. Prin analogie, s-au creat substantive noi, care, mai ales acele ce denumesc pomi, au format dublete substantivale de gen. Astfel, abellona a dat reflexele alună şi alun, cereşia – cireaşă şi cireş, prunus – prun şi prună6. S-au produs şi încadrări ale unor substantive la alte clase de declinare decît cele din latină. Latinescul nepos, -nepotis, conform legităţilor fonetice, trebuia să evolueze în nepoate. Dar această formă, apărînd frecvent în dialog, a fost considerată ca un vocativ de tipul doamne. De aceea, pentru a fi diferenţiată, s-a transformat la N.-Ac. în nepotu. Apoi s-a creat şi femininul nepoată, care pînă atunci nu exista în limbă, ideea de feminin exprimîndu-se, probabil, prin acelaşi nepoate. Din cele mai vechi timpuri, în exprimarea neafectivă, adjectivul românesc ocupă locul de după substantivul determinat. Dar cînd se exprima un sentiment de admiraţie sau de compătimire faţă de o persoană, sau de indignare, de dispreţ, adjectivul se situează în prepoziţia substantivului. Bineînţeles, ne referim la adjectivele strict calitative. Dar dintre acestea două fac excepţie, limitîndu-se, fiecare în parte, la poziţii strict diferenţiale faţă de substantivul determinat. E vorba de adjectivele beată şi biată. Fiind paronime, ele puteau trezi confuzii, avînd sensuri completamente diferite. Pentru a evita omonimia, adjectivul biată s-a întrebuinţat exclusiv înaintea substantivului determinat, iar beată – după acesta. Diferenţierea dintre acel şi cel, acest şi cest s-a realizat şi ea în epoca de formare a românei, mai ales după ce cel a devenit articol demonstrativ, pe care unele gramatici ale noastre îl numesc adjectival. Acesta din urmă termen nu e tocmai potrivit, deoarece această parte de vorbire apare nu numai în prepoziţia adjectivului, ci şi în cea a substantivului, ca în exemplele: casa cea de piatră, inelul cel de aur etc. Mai ales că articolul acesta participă şi la formarea numeralelor ordinale: cel dintîi prieten, cel din urmă drumeţ. Mai întîi au apărut sintagmele ille bonus > celu bunu > cel bun > ăl bun, iar mai tîrziu cele de tipul frater ille magnus.

6

Ultimul DOOM nu face distincţie între căpşun şi căpşună, ţinînd cont, probabul, de uz.

53

El s-a păstrat doar în cîteva dialecte şi graiuri. româna a generalizat formele cu le. după cum s-a văzut. nu l ca la majoritatea substantivelor masculine care se termină în consoană: al patrulea. care înseamnă „drumul parcurs de mireasă spre casa mirelui”. începînd cu această perioadă. săi. articolul substantival definit. a. atunci limba veche folosea cu prisosinţă. ale servesc. sale şi-au restrîns cu mult sfera de întrebuinţare mai ales în limba vorbită. formîndule de la numeralele cardinale. iar mai tîrziu. Articolul enclitic la aceste numerale azi e le(a). Cu timpul însă. frate-său. al optul. cumătră-sa etc. în acest ultimul caz limba limitîndu-se. provenit din sintgme annus tertius. lărgiră spre menre rosturile sale. Printre numeralele ordinale latineşti de tip sintetic se numără adverbul anţărţ. şi ca articol înaintea unui pronume posesiv (al meu. Morfemele al. al. în procliză – articolul pronominal a. optule. În macedoromână. 54 . la care se adaugă articolul definit. cel latinesc dispărînd din limba vorbită aproape completamente. circulă şi cele de tipul ţinţile. formele săi. al optulea. sale: măniară ei cu sveatul său. mamă-sa. în aceste cazuri.). la care a adăugat. noaurili. Celelalte substantive şi numerale. a ta. ai. Limba română a recurs la mijloacele proprii pentru formarea numeralelor ordinale. dăţile. şi-au ataşat articolul l. şi ca părţi componente ale numeralelor cardinale. numeralele ordinale apăreau doar cu articolul l: al patrul. noaulu. primară. treilu.Cercetările ne demonstrează că adjectivele posesive său. Dacă astăzi pronumele săi nu se poate referi la un substantiv ce trimite mai mulţi posesori şi la mai multe obiecte posedate (Elevii şi-au luat fiecare cărţile lor (nu sale). ţinţilu. lăsa-vor streinilor bogătatea sa. soră-sa. în encliză. În limba română veche însă. Cu totul alta era situaţia în epoca de formare a românei. iar macedoromâna – pe cele cu lu. al nouălea. De altfel. sa. frater + le > fratele. iar în graiul bănăţean – expresia cale primară. De aici am putea face concluzia că la numeralul ordinal situaţia s-a prezentat exact ca la substantivele masculine terminate în – e: leporem + le > iepurele. unde se păstrează doar în cadrul termenilor de rudenie (tatăsău. numeralul ordinal din albaneză se formează tot din numeralul cardinal. ceea ce ne face să conchidem că sistemul de numerale traco-dacic se construia după un model asemănător. doar la forma de feminin singular a. rădicară popoarele glasul său. În dialectul menglenoromân există expresia di la prima uşă sau primar. ca şi astăzi în unele graiuri. ai săi). Limba română a trebuit să-şi formeze pe teren propriu această categorie de numerale. alături de formele doilu.

În textele vechi. -şi. undeva. pronume nehotărîte şi adverbe hehotărîte: cineva. 214-216. Acest procedeu trebuie să se fi creat în epoca de formare a românei. 2. constituit pe bază de material latin. mai ales în poezia populară: Jelui-m-aş şi n-am cui. şi anume de la forma persoanei a III-a volet (t final dispare. o se diftonghează sub influenţa lui e din silaba următoare. p. cîţiva. 161-170. după ce a dispărut din cadrul verbului. Istoria limbii române. Re a fost concepută ca o terminaţie a infinitului latinesc şi. substantivul era articulat cu articol definit. / Jelui-m-aş murgului. pronumele personale şi cele reflexive atone stăteau după verb. -va. cumva etc. p. I. Evoluţa şi constituirea articolului Cauzele apariţiei articolului ca parte de vorbire Gramaticianul latin Quintilian afirma: „Noster sermo aticulos non desiderat”. mai ales cînd sînt ataşate în imediata encliză a unui substantiv: sînu-mi. Al. În asemenea expresii. Nemaiavînd suport (motiv) de diftongare. unde îi avea funcţie de complement indirect. Ivănescu. 3. Trăire-aţi trei zile cu cea de alaltăieri! În limba română. -ere. 119-120. cîndva. Dormire-ai somnul de veci să dormi. 55 . vol. iar mai tîrziu s-a ajuns la utilizarea substantivului nearticulat. Curs de gramatică istorică a limbii române. G. valabilă încă în latina clasică de a nu începe o comunicare cu cuvinte neaccentuate. Tustrele componentele provin de la verbul latinesc voleo. regulă valabilă şi pentru verbele auxiliare: Înţelegu-te şi deregu-te în calea acesta se mergi. E o regulă a topicii cuvintelor neaccentuate. l intervocalic trece în r. El s-a născut în propoziţii de tipul braţele îi sînt puternice. voa s-a monoftongat în va. s-a redus şi din forma voare > voa. Din bibliografie: 1. Acelaşi lucru se observă şi în macedoromână: braţa-li. Tot în epoca de constituire a românei s-au format pronumele şi adverbele nehotărîte alcătuite cu particulele oare. varecare. Spure-voiu voauă tuturor ce vă e frică de Dzeul. Şi totuşi articolul este o formaţie comună pentru toate limbile romanice. formele neaccentuate ale pronumelor personale şi reflexive au valoare de adjective posesive. Rosetti. careva. voare). Istoria limbii române. 150-153. împreună cu pronuimele relative şi unele adverbe circumstanţiale. p. Exemple numeroase de acest fel avem şi astăzi. întîlnim formele varecine.În textele vechi. Va a devenit particulă şi formează. braţu-i.

demonstrativul ille şi numeralul unus aveau valoare determinativ-expresivă. În latina vulgară. se simţea necesitatea logico-stilistică de a reda opoziţia dintre un nume determinat şi altul nedeterminat. Ca rezultat. aveau menirea de a preciza mai bune un nume şi de a-l evidenţia din clasa de obiecte omogene. Din cauza folosirii lor frecvente pe lîngă nume. de pronumele demonstrativ de depărtare de tipul ille. caracterul expresiv al acestor determinanţi se anihilează. poate fi făcută opoziţia dintre noţiunea de ordin general – homo. Bunăoară. Fiind folosite frecvent pe lîngă nume. Aceasta este data cînd articolul apare cu o fizionomia clară. pierzîndu-şi respectiv valorile semantice iniţiale demonstrative şi cantitative. În sintagma unus homo despectus numeralul unus evidenţiază acelaşi substantiv homo din clasa de obiecte omogene homo sapiens. întrebuinţarea lor începînd să se cristalizeze într-un sistem gramatical. aceste două părţi de vorbire s-au desemantizat. în locul consoanelor finale. din sintagma homo ille bonus reiese că noi îl cunoaştem deja pe acest om. în faptul că în latina populară. numele individualizat din clasa de obiecte omogene – unus homo şi acelaşi nume bine cunoscut. ce aveau această funcţie în latina clasică. în primul rînd. Astfel. într-un singur exemplar. Abia cu începere din sec. în al doilea rînd. Articolul a putut să apară în rezultatul desemantizării a două părţi de vorbire existente în latină. care. se pierdeau flexiile ce desemnau funcţiile gramaticale pentru fiecare caz la nume. în urma analizei celor două sintagme. Procesul de trecere de la pronumele demonstrativ sau de la numeralul cardinal la articol a fost lent şi îndelungat. la două mijloace: a) exprimarea raporturilor dintre cuvinte a început să se facă prin intermediul prepoziţiilor. în acelaşi timp. de numeralul cardinal de tipul unus. arătînd. în speţă. bine 56 . folosită ca mijloc de comunicare în toate provinciile romanizate ale Imperiului Roman. în primul rînd. În al doilea rînd. despre care s-a mai vorbit anterior – homo illle. şi. că el este numai unul.Cauzele apariţiei articolului trebuie căutate. au apărut în latina tîrzie alte mijloace gramaticale apte să realizeze opoziţia nedeterminat/ semideterminat şi să marcheze explicit valorile gramaticale ale numelui. Şi această opoziţie poate fi marcată astfel: homo Ǿ-nedeterminare unus homo ½-semideterminare homo illle 1-determinare totală La început. comparativ cu alte tipuri de pronume. b) cu ajutorul actualelor forme de articole. o dată cu reducerea fonemelor finale. cît şi numeralul unus. ne mai referim la el o dată. Atît demonstrativul ille. şi-a păstrat mai bine flexiile cazuale. s-a recurs. al VII-lea se poate vorbi de constituirea în limbile romanice a unui articol propriu-zis. E vorba.

VII d. Într-o perioadă mult mai tîrzie de dezvoltare a limbii române. Utilizarea numelor proprii cu articol s-a produs un timp oarecare în cadrul numelor de familie masculine: Alexandru Lăpuşneanul.determinată. deoarece în conştiinţa umană ele apar ca lipsite de formă. s-au constituit diferite tipuri de articol: 1. articolul şi-a asumat şi funcţia morfologică de a marca categoriile gramaticale de gen. La început. 2. copil etc. preceda un adjectiv. De aici şi clasificarea contemporană a articolului în limba română: 1. articolul s-a extins şi asupra substantivelor nelimitate de forma lor. posesiv (genitival.. însoţit de particula de accentuare ecce „anume”. de tipul casă. opoziţia concret/abstract. în texte. număr şi caz ale numelui. indicînd gradul de determinare a acestuia. 3. articolul s-a extins asupra substantivelor concrete. determinat/nedeterminat era limpede şi se încadra în contextul vorbirii cu o precizie mai mare. În cadrul acestor substantive. 2. Dacă demonstrativul ille. ginerele Mavrocordatului. Dacă demonstrativul ille se referea la un substantiv. substantival (definit şi nehotărît). cinste etc. adică substantive ce exprimă noţiuni limitate de forma lor. el a evoluat în articol genitival (posesiv. deşi acestea sînt unice în felul lor şi ni au nevoie de opoziţia determinat/nedeterminat. 3. Dacă demonstrativul ille şi numeralul unus se refereau la un substantiv. dar era în poziţie apozitivă faţă de acesta şi se plasa în prepoziţia unui alt substantiv în G. Hr. pronominal): una casa. Din acest moment. În dependenţă de prezenţa acestor „sateliţi” desemantizaţi faţă de nume şi în funcţie de natura morfologică a acestuia din urmă. el capătă funcţie de determinant al numelui. şi articolul nu modifica prea mult felul de prezentare a acestor noţiuni în conştiinţa umană. masă. unus barbatus. illa parentillorum „o casă a părinţilor”. vulpe. pronominal). 57 . şi chiar la o perioadă mai recentă: La mormîntul lui Aron Pumnul. numite în lexicografie „incontinui”..). Mai tîrziu. necaz. adevăr. în perioada de formare a limbii române (secolele II . ele au dat naştere articolului substantival: barbatus ille. Concomitent cu această funcţie. mullier ecce illa formosa „muierea cea frumoasă”. articolul a început să fie folosit chiar şi pe lîngă numele proprii. adică asupra noţiunilor „continui” de tipul bucurie. demonstrativ (adjectival). cîine. scaun. el s-a transformat în articol demonstrativ: homo ecce ille bonus „omul cel bun”.

se admitea utilizarea pronumelui demonstrativ doar după un substantiv. La D. în epoca de formare a limbilor romanice. Vorba e că pînă la anul 602 acest tip de articol era eliminat din vorbire sub influeţba limbii scrise. s-a creat una comună pentru toate aceste trei cazuri – illo. Acest tip de articol se adaugă la substantivele masculine terminate în – e după dispariţia consoanei finale: frater + le > fratele. Care era cauza acestei eliminări la scris? Se ştie că în limba latină clasică. a urmat o altă cale de evoluţie. Forma l. De aceea. biserica creştină se afla doar întîmplător pe teritoriul daco-tracic). Pînă la anul 602. leporem + le > iepurele. Dat fiind faptul că acest elle apărea deseori ca un morf şi deci era neaccentuat. iar în unele cazuri şi regiuni şi proclitic. abia în epoca de formare a limbilor romanice. După cum am mai menţionat. şi mulţi vorbitori care aveau cunoştinţă de existenţa lui îl redau prin formele lui tone. În urma unificării acestor trei forme. cînd normele limbii scrise slăbesc cu totul (Imperiul Roman s-a distrus. cînd populaţia autohtonă a fost deja romanizată. nu puteau admite nicidecum schimbarea topicii pronumelui demonstrativ de tipul ille în raport cu numele determinat atîta timp cît latina se vorbea şi se scria în anumite cercuri culte. în special a dacoromânei. demonstrativul ille devine elle (are loc deschiderea vocalei iniţiale). era folosit ca o apoziţie a unui substantiv într-o construcţie sintagmatică cu un alt substantiv în G. ca şi legile latinei clasice. Dar el devine o formă general admisă în graiurile maselor populare doar mai tîrziu. demonstrativul ille devine elle. – forma illo. religioase sau oficiale. actele ce se întocmeau în partea orientală a Imperiului Roman şi în biserică. a fost moştenit din latina populară. descendentă şi ea din ille. Am pomenit în treacăt că fostul pronume demonstrativ ille. la Ac. în latina populară. care avea şi ea canoane stricte. care a devenit articol genitival. De acea utilizarea articolului definit (proclitic sau enclitic) în forma sa atonă apărea ca o abatere gravă de la regulile latinei clasice. şi Abl. se va impune definitiv în limba vorbită articolul definit în forma sa populară şi se va modifica conform legităţilor pe care le-a suferit în aria de est a fostului Imperiu Roman.Evoluţia şi constituirea articolului substantival definit Articolul definit enclitic. Articolul substantival definit la masculin are două forme: le şi l. care avea nişte legi stricte de utilizare a unor sau altor forme gramaticale. În felul acesta. ille > ello > ellu (o 58 . Latina vorbită nu putea să impună limbii scrise articolul definit în forma sa scurtă. Forma le a evoluat de la latinescul ille în felul următor: în latina populară. el şi-a pierdut silaba iniţială şi a devenit le. demonstrativul illle avea forma illum.

pentru început. vulpem alla > vulpe a > vulpea. articolul îşi ia începutul de la latinescul illae. lupi + li > lupili > lupii. illi. cît şi în cadrul particulelor. bărbatul. se formează illuis. din cauza utilizării lor frecvente şi din motivul economiei în vorbire.-Ac. eccum modo > acmo > acmu > acum. În primele faze ale dezvoltării balcano-romanei. bărbatu. De exemplu: cani+li > cînili > cîinii. Pierzînd. care mai tîrziu pierde prima silabă. Ambele forme de gen. forma articolului era aceeaşi pentru ambele genuri: illorum. devine e: illui > ellui.-D. melum + lui > mărului. din cauza pierderii accentului în cadrul comunicării. erici > arici. Deci illa > ella. pentru G. în latina populară. alla > aa > a. cognatus + lui > cumnatului. Forma de feminin a suferit o evoluţie mai complicată. prima silabă dispare.-D. devenind respectiv: ellui > lui. iar ultima se statorniceşte ca articol. La G. I iniţial. prima silabă. Avînd la bază o altă legitate fonetică (dispariţia lui ll intervocalic urmat de a: stella > stea.final aton > u). De exemplu: caprae + lei > caprele > capreei > caprei. lupus + lui > lupului. ellaei > lei > ei > i. După dispariţia lui u final. 59 . Sintagma substantivului cu fostul demonstrativ trebuia să aibă. parti + lae > partile > părţile. illi capătă aspectul elli. aspectul capra alla > capră a > capra. ca şi substantivele masculine şi neutre de tipul lupu. l dispare (libertare > a ierta). La feminin singular. ca şi în cadrul formelor de N. Mai tîrziu. vulpi + lae > vulpile. lu >l: lupul. Deci forma ella devine alla. care. vulpiei > vulpii. devenind li. care mai apoi îl pierde pe u final şi devine lor. în ramificaţia dacoromână. care avea la D. conform legităţii fonetice l+e(i). homini + li > ominili > oamenii. Ulterior. Forma lui s-a ataşat la substantivele masculine şi neutre. O astfel de modificare are la bază legitatea fonetică de trecere a lui e iniţial neaccentuat în a atît în cuvintele semnificative de tipul erama > aramă. articolul definit îşi ia începutul din forma pronominală illa. care devine în latina populară ellorum. ellu devine lu. iar pentru feminin – illaei. devine ellae. măru. illaei > ellaei. Haplologia primei silabe şi dispariţia consoanei finale au dus la forma loru. forma cuis. La masculin plural articolul provine de la forma de N. În latina populară orientală. pierd din corpul lor (procesul haplologiei) prima silabă. La genul feminin plural. În epoca romanică tîrzie.. De exemplu: lupi + lor > lupilor. plural. demonstrativul latinesc masculin avea forma illius. care se sufixează la substantiv: caprae + lae > caprele. e iniţial se transformă în a. eccum hicce > aci > aici. vulpi + lei > vulpilei. La G. după dispariţia consoanei finale a acestora: frater + lui > fratelui. i iniţial se deschide în e. la începutul formării limbilor balcano-romanice. vitella > viţea). ca şi elle. Prin analogie cu pronumele interogativ quid. caprae + lor > caprelor.-D. mărul.-A.

substantivele ce desemnează lucruri unice în univers nu au nevoie de determinare. În aceste situaţii. de obicei. Appropiet ad illum una mullier pulhra „se apropie de el o muiere frumoasă”. plasat şi el în prepoziţia substantivului determinat: a lor săi bărbaţi. folosit pe lîngă substantiv. Să luăm. cazul substantivului soare din cuvintele compuse soare-răsare. Astăzi în română. unae. Tot Meyer-Lübke constată că în limba română veche nu se articulau cu articol definit substantivele abstracte. În latina tîrzie însă. substantivul mai are un determinativ. adică lipsea categoria logică determinat/ nedeterminat. o. este atribut acordat. Din cauza utilizării frecvente. fostul numeral şi-a pierdut nuanţa de indice al cantităţii şi imprimă substantivului o semnificaţie nedefinită. bunăoară. determinativul unus. În textele vechi din secolele XVI-XVIII întîlnim utilizarea articolului în postpoziţia substantivelor proprii-nume de familie: Lăpuşneanului. decît în cazurile cînd se are în vedere o altă fiinţă divină. adică de articol definit. cînd este opus dumnezeilor altor popoare decît cele creştine. în comparaţie cu substantivul fără unus: homo „orice om” / unus homo „un om oarecare”. ca şi în celelalte limbi romanice. articolul şi-a extins sfera de utilizare. de asemenea. 60 . a ei noastră credinţă (Codicele Voroneţean). care nu a ajuns pînă astăzi să fie articulat. că vine blînzenie(a) spre noi. De exemplu: Dumnezeul musulmanilor este Allah. ce denumesc punctele cardinale „răsărit” şi „asfinţit”. Formaţiile cu numeralul unus şi un substantiv erau destul de frecvente în limba latină: Dicitur unus ymnus „se cîntă un imn”. uni. unii. unele îşi trage originea de la numeralul cardinal latinesc unus. dar îl determină parţial. După cum afirmă cercetătorul limbii noastre Meyer-Lübke. cazul substantivului Dumnezeu. Articolul substantival nehotărît. cu atît mai mult. Mavrocordatului sau în prepoziţia substantivelor-nume de persoană: lu voievodu. una. în latina populară articolul definit se întrebuinţa cu mult mai rar decît în româna veche şi. Este. nu avea încă funcţie de articol. în limba română contemporană.Textele vechi ne oferă un tablou dublu al poziţiei articolului faţă de substantivul determinat. Cazuri de plasare a articolului definit în prepoziţia substantivului sînt atestate doar la forma de G. etapele constituirii lui Articolul substantival nedefinit un. folosit totdeauna în procliza substantivului. care. soare-apune. Desigur. deoarece nu se creaseră încă opoziţiile necesare. Unus şi-a asumat funcţia de articol abia după ce ille a devenit o marcă a determinării totale a substantivului. pe cînd în româna contemporană ele se articulează: Şi nedreptate(a) să nu scadă de calea lui. ca şi orice numeral cardinal.

: unae > une.. fem. plural trebuiau să aibă la origine aspectul uni barbati. una > ună. apoi o. după dispariţia lui u final. Consoana n în poziţie intervocalică dispare: ună > uă. care au intrat în fondul activ al limbii române. masc.-Ac. care s-a sufixat la tipul unic masculin unu+ i > unui şi la feminin: unae + laei > une + lei > uneei > unei. Forma de plural pentru G. La masculin singular N. 2. În procesul evoluţiei. La statornicirea acestui proces au mai contribuit cîteva substantive de origine slavă. el evoluează exact ca un adjectiv simplu. unae + lae caprae > unele capre. G. care. probabil.-Ac. unae caprae. una.La o anumită mfază de dezvoltare a limbii române. uni + li > unili > unii. никовало. sg. pl. Formele de N. La numeralul cardinal cu funcţie adjectivală s-a adăugat articolul substantival definit respectiv: uni+li barbati > unii bărbaţi. unae + laei > une + ei > unei. unei au apărut mai tîrziu. Astfel: una capra > ună capră > uă capră > oo capră > o capră. unae + lae > une + le > unele. în calitate de articole. au suferit o serie de schimbări de ordin fonetic şi formal. după constituirea articolului definit. 3. a final.: una > ună. unus. este înregistrat de textele vechi cu forma unu: unu ucenicu. lana > lînă. Formele de G.-Ac. devine unor. сито.-D. articolul un este înregistrat uneori ca un u simplu. Astfel. Odată cu dispariţia lui u final de la substantivele masculine şi neutre. sg. după dispariţia consoanei finale m şi a lui u final. unus. Se creează forme pentru ambele forme şi genuri: masc. unorum. 61 . Acest u trebuie interpretat. fem. acesta dispare şi din cadrul articolului – un. ca un u nazal: [ũ].-D. 1. existentă în latină. b) la cea de-a doua fază. a căror finală o > ă: длато.Evoluţia articolului nehotărît cunoaşte două etape: a) la prima fază. 4. în mod firesc. provine de la forma unică pentru ambele genuri. Schimbări fonetice însemnate a suferit forma de feminin singular una. masculin şi feminin ale articolului nehotărît unui. are loc ataşarea formelor articolului substantival definit: N. pl. Apoi vocala ă.: uni. Forma uo este înregistrată în primele texte vechi: uo dzi ca uo mie de ani (Codicele Voroneţean). unu barbatu. 5. ca orice a neaccentuat din finala substantivelor feminine. În textele vechi. devine ă: capra > capră. > o > uo. trebuie să admitem oo. поpекло.: unus > unu.-D.

se utilizează înaintea unui substantiv precedat de un numeral cardinal: Miroase florile-argintii şi cad. se aduce sintagma de tipul terra ad illo homine. illi. Al. ad illo trebuia să dea reflexul al. Eminescu). Tiktin. cică. Rosetii. mamă a (la) zece copii etc.. Pecec. G. Celelalte variante. După părerea noastră. în calitate de argument. iar dacă ar fi la G. le. i. R. ceea ce nu ni se pare verosimil. 3. conform evoluţiei fonetice normale. Piotrovski susţin cum că articolul posesiv ar fi provenit din prepoziţia ad ataşată la formele de gen şi număr ale pronumelui demonstrativ latinesc de depărtare ille. N. care. după cum se ştie. se pare. articolul trebuie să capete forma al). nu cu cel în genitiv pe care-l precedă (în cazul nostru. illi. deci trebuia să aibă forma a. I. illae. illa parentillorum. Prepozibia a. Adepţii acestei teorii aduc. cea mai verosimilă. nu la G. poate fi substituită cu prepozibia la: osemintele a (la) doi fraţi. 1. cu terra. Dar se ştie că articolul posesiv în limba română se acordă în gen şi număr cu substantivul determinat. Ivănescu) aduc întru susţinerea acestei afirmaţii exemple de tipul una cassa. lingvistica românească cunoaşte mai multe puncte de vedere. pronominal) direct din pronumele demonstrativ de depărtare latinesc ille. adică cele însoţite de articolul definit. Drept exemplu. substantivele cu determinare totală (l). De aceea.. Densuşianu. a evoluat în ţară. participant a (la) două războaie mondiale. care să fie clară şi pentru interlocutorii acestuia. ci prepoziţia a. bălaie (M.on Coteanu susţine că articolul posesiv ar fi provenit în mod direct de la prepoziţia ad. atunci cînd formează sintagme cu alte substantive în G. orice obiect cunoscut de vorbitor are nevoie de determinare. în limba literară. pronominal) Cît priveşte apariţia şi constituirea articolului posesiv. illa. Ca argument în favoarea acestei afirmaţii se aduce faptul că în majoritatea graiurilor româneşti se foloseşte o singură variantă a articolului posesiv – a. o eventuală transformare. aflat în poziţie apozitivă faţă de un substantiv la forma nehotărîtă şi urmat de un substantiv în genitiv. Philippide. care. substantivul homine din sintagma de mai sus e la Abl. Adepţii acestei teorii (H. illa. care este. este teoria constituirii articolului posesiv (genitival. la. prin ataşarea articolului definit l. nu mai au nevoie 62 . s-au format mai tîrziu. deoarece. care. nişte exemple latineşti cu prepoziţia ad de tipul Hic requiescunt membra ad duos fratres „Aici odihnesc osemintele a doi fraţi”. o dulce ploaie / Pe creştetele a doi copii cu plete lungi. a devenit a. Ov.. după cum se ştie. 2. Cea de-a treia ipoteză.Apariţia şi constituirea articolului posesiv (genitival. după dispariţia lui d final. illae. aici ad a dat în limba română nu articolul a. Al. Se pare să aibă dreptate sus-numiţii cercetători şi iată de ce: a) după cum se ştie.

aceea. acelea). ăa. alta atonă (articolul demonstrativ): ecce ille (ellu) > acel. după cum se poate observa. ale. ci direct din acest demonstrativ: Mon frère est plus fort que le tien „Fratele meu e mai puternic ca al tău”. împreună cu demonstrativul ille. care. pronumele demonstrative de depărtare au atît forme lungi (acela. cît şi forme scurte (ăla. Evoluţia articolului demonstrativ Articolul demonstrativ (adjectival) a apărut într-o perioadă mai tîrzie. În limba franceză. Ma soeur est plus belle que la votre „Sora mea e mai frumoasă ca a voastră”. Susţinem deci teoria că articolul posesiv a putut să apară din construcţii sintactice alcătuite dintrun substantiv urmat de pronumele latinesc de depărtare în funcţie apozitivă faţă de substantivul determinat. aia. nu încape îndoială. Deci pronumele demonstrative de depărtare latineşti au evoluat în articole posesive astfel: ille > ellu > alu > al. conform legilor gramaticale) articolul posesiv. illa > ella > alla > aa > a. El apare doar în cazurile cînd substantivul determinat nu are nici un determinativ (casă a părinţilor). 63 . iar în altă limbă-soră – de la alta.de o determinare suplimentară şi între aceste substantive nu apare (şi nici nu poate să apară. de la o formă. cel. ai. alea). al său etc. la. sînt descendente nu din prepoziţia ad + pronumele demonstrative de tipul ille. articolul posesiv constituie un morf constituent al pronumelor posesive al meu. a dat două variante: una tonă (accentuată) – pronumele demonstrative de depărtare. care vine aici cu valoare pronominală şi de aceea el se mai numeşte pronominal: casa bătrînească a părinţilor. pronumele de tipul ille precedînd un substantiv la cazul genitiv. ca aceasta să fie reluată prin articolul posesiv. illi >elli > alli >ali > ai. după ce s-a constituit articolul substantival definit. morfemele din componenţa pronumelor posesive sînt absolut identice cu formele articolului substantival definit: le. Acestea din urmă. într-o limbă. al tău. unde particula de întărire ecce. illae > ellae > alle > ale. les. aceia. b) După cum se ştie. ăi. seamănă mult cu formele articolelor posesive al. are o determinare parţială (1⁄2). a. ceea ce face să fie „uitată” determinarea. din construcţii analitice alcătuite dintr-un substantiv şi un adjectiv de tipul homo ecce ille bonus. c) în limba vorbită. Credem deci că este imposibil ca un morf să provină. adică e semideterminat însoţit de articolul nehotărît (o casă a părinţilor) sau substantivul determinat mai are un determinativ de natură calitativă. Tes caiers sont plus soignes que les mien „Caietele tale sînt mai îngrijite ca ale mele”.

Evoluţia pronumelor personale 1. ecce illi > acei. Astfel.). ele nu se mai pronunţau la fel de energic ca în latina clasică). Considerăm că termenul nu este tocmai adecvat. s-au produs regrupări şi restructurări importante: unele forme ale pronumelor au dispărut completamente (hic. Demonstrativul latinesc a dat naştere şi la două tipuri de articol – cel definit şi cel posesiv (genitival. În variantele atone (cele ce au evoluat în articole demonstrative). reflexiv şi demonstrativ). această particulă s-a păstrat incorpore. ecce illae > acele. în latina populară. În cadrul variantelor tone. de la ille (în îmbinare cu elementul latinesc ecce) au apărut forme pronominale noi – pronumele demonstrativ şi articolul demonstrativ. şi în procliza unui substantiv (inelul cel de aur. În urma schimbărilor fonetice generale (dispariţia lui m final şi trecerea lui o în u). particula ecce (acce) a pierdut prima silabă. în procliza unui numeral cardinal (cei trei. O restructurare esenţială s-a produs şi în sistemul cazual al pronumelui latinesc. casa cea de piatră etc. (illu). altele au căpătat funcţii noi. cel de-al cincilea etc.). D. pentru că el. La fel. în latina populară. de fiecare dată. visul cel de mîine etc. De aceea considerăm că acest tip de articol trebuie numit demonstrativ.). înaintea unui adverb (ziua cea de ieri. pierzînd doar un c (în latina tîrzie consoanele duble nu s-au păstrat. Unele forme ale pronumelui latinesc (personal. fiind şi o parte componentă a unor forme de caz ale articolului nehotărît. Ca şi în cazul celorlalte tipuri de nume. Generalităţi Pe parcursul dezvoltării istorice a pronumelui latinesc. a III-a. 64 . deoarece practica lingvistică ne demonstrează că el nu precedă exclusiv un adjectiv. cei o sută etc. de multe ori. uneori. În literatura de specialitate. posesiv. demonstrativul ille şi-a contopit unele forme cazuale de Ac. pronominal). Astfel. devine acce. au dezvoltat şi forme atone. ci se plasează. a dispărut forma genului neutru. (illum). cele. au dispărut cazurile Abl. cei. demonstrativul ille etc. şi adjectival.). ordinal (cel deal doilea. din cauza omonimiei cu alte forme cazuale. cea. articolul demonstrativ mai este numit. Particula ecce. şi V. is). din cauza dispariţiei consoanelor finale. demonstrează. pe lîngă formele accentuate. tot ille a căpătat o valoare semantică nouă – cea a posesivităţii. a preluat funcţia pronumelui personal de pers.ecce illa > acea. (illo) şi Abl.

Pronumele is. gramaticienii latinişti îl includ pe ille la pronumele personale. iar latina vulgară a creat forme noi. ducebas. şi o serie de modificări de ordin funcţional. De exemplu: Et ille dicet: „Graţia. ” (= Şi el zice: „Mulţumesc. confundîndu-se cu alte forme pronominale demonstrative (hic > ic > i). pronumele demonstrativ completează sistemul de trei persoane al pronumelui personal. devine destul de clară. nu se menţine. al IV-lea. ducebat nu puteau fi clare o dată cu dispariţia consoanelor finale m. vos. nos. în urma evoluţiei fonetice generale. pe parcursul evoluţiei lor. nepoate”). mai lungi. şi de alte forme dialectale ale latinei populare. Cît priveşte persoana a III-a. Evoluţia pronumelor personale în latina populară Pe lîngă schimbările fonetice. în latina clasică. nepos. completînd.Dar chiar fiind supletive. vos. de D. a pronumelor la pers. ele au rămas n e a c c e n t u a t e. chiar şi pentru nespecialişti. pentru care în latină nu existau forme speciale bine distincte. adică se reduce la i. I şi a II-a se deosebeau de cele din latina clasică. 2. ca de altfel. s. Acestea din urmă au fost cauzate mai ales de transformările care au avut loc în sistemul verbului. tu > tu). evoluţia formelor de N. care a stat la baza formării limbilor romanice. întrucît. tu. alături de ego. Atunci cînd formele cazuale clasice erau m o n o s i l a b i c e. formele pronumelor româneşti au păstrat mai fidel decît celelalte tipuri de pronume prototipurile cazuale latineşti. locul lui is este preluat de pronumele demonstrative ille şi ipse. tu. De exemplu. I şi II (ego > eu. astfel. Deja prin sec. Ulterior. nos. tibi > ţie) şi de Ac. De exemplu: fuissem > eu să fi fost fuisses > tu să fi fost fuisset > el (ea) să fi fost fuissemus > noi să fi fost fuissetis > voi să fi fost fuissent > ei (ele) să fi fost Deja în latina vulgară. în urma dispariţiei consoanelor finale. mai ales în cazul formelor accentuate ale pronumelor personale. Şi atunci. tene > tine). folosit în această funcţie în latina clasică. Categoria de persoană a verbului. unele forme ale pronumelor personale de pers. verbele de imperfectum indicativi activi ducebam. t decît ataşîndu-li-se pronumele personale ego. ca indice pronominal al formei verbale respective începe să se folosească pronumele demonstrativ. Astfel. s-a produs o coincidenţă de forme. tu. pronumele personale latineşti au suferit. (mihi > mie. ceea ce a solicitat apariţia şi utilizarea obligatorie pe lîngă formele verbale a pronumelor ego. era inclusă în desinenţa acestuia şi utilizarea pronumelui pe lîngă verb nu era obligatorie pentru a indica persoana. pierde din corpul sonor. seria 65 . is. În latina populară. (mene > mine.

ni). şi Ac. în toate limbile romanice. Ac. ţi) mine (mă). tu D. există diferite opinii. mi). Această situaţie se întîlnea mai ales la formele de Ac. me. prov. De exemplu: Me ne interogas? „Pe mine oare mă întrebi?” Formele nos şi vos. nos.. vo nove. Regula generală de evoluţie a sistemului vocalic latinesc în limbile romanice orientale constată dispariţia lui g intervocalic: magis > mai. fr. 66 . care crede că diapariţia lui g în ego s-ar datora faptului că acest cuvînt. vos D. eu. D. catalană jo. voi nouă (ne. prin analogie cu pluralul substantivelor masculine de declinarea a II-a şi al celor feminine de declinarea a IV-a. tive. vove ne. pronumele personale de pers. nobis. te. pierdea adesea accentul în frază. ţie (ţi. magister > maestru. cea a lingvistului german Neumann. Tabloul evoluţiei formelor pronominale la persoanele I şi a II-a din latina clasică în latina vulgară şi apoi în limba română poate fi prezentat astfel: Latina clasică Latina populară S i n g u l a r N. ve noi. menglenoromână eu. latina populară a absorbit în tema pronumelui particula interogativă ne „oare”. vi. tu mio. me+ne. I sg. Evolubia pronumelui „eu”. pronumele personal de pers.pronumelor accentuate.. je sui venu. Dar dispariţia lui g are loc mai ales în cazurile cînd acesta este urmat de i. l-a pierdut pe g: it. Cu totul surprinzătoare însă e dispariţia lui g înainte de o în pronumele ego. je. io. care în limba română s-a constituit ca un indice al pluralului şi al persoanei a II-a singular. mihi. vi) noi (ne). I şi a II-a au păstrat numai 3 forme de caz: N. te+ne eu. tu mie (mi. îţi. forme existente şi în limba română contemporană. ni. tine (te) Limba română P l u r a l N. tibi. no. nos. vos no. îmi. voi (vă) Astfel. pentru a sublinia că anume al face o acţiune. care apărea în propoziţii interogative după primul cuvînt al propoziţiei. vouă (vă. l-au substituit de s final cu i. în calitate de pronume. Pentru a crea forme tone. Opinii şi sugestii Cît priveşte evoluţia lui ego în eu. Mai există o opinie. Printre altele. Astfel. va spune: Moi. vo. te eo. me. ego. un francez. 3. vobis Ac.

n-a suferit nici un fel de schimbări la N. tu etc. care îl precedă pe g. care apoi s-a vocalizat şi a devenit u. Birt. II sg. a trecut în ă: 67 . atît în latina populară. ţi-o faci) sau sînt plasate în postpoziţia unui substantiv. cu numeralul tres. cînd. a IV-a. Formele mihi şi tibi au dat respectiv mi şi ţi conform regulilor generale de evoluţie fonetică (contopirea celor două vocale în una singură). devenite în latina populară nove. vocala a: miroase – amiroase. cît şi în limbile romanice: it. e final neaccentuat din noile forme. mihi. După dispariţia lui g. l-au pierdut încă în latina tîrzie pe s final. cu verbele la pers. Niciuna dintre aceste ipoteze nu poate fi acceptată. pentru facilitarea pronunţiei. lămîie – alămîie. tu. tibi. Am menţionat mai sus că formele de N. b intervocalic a trecut în v (fenomenul betacismului). ţi-aminteşti). Formele de D. tu. 4. se adaugă. conform regulilor generale de evoluţie fonetică.. E vorba de procesul fonetic numit proteză. Evoluţia celorlalte forme ale pronumelor personale Pronumele latin tu. scribo > scriu etc. consideră acest fenomen pur latin şi atribuie căderea lui g vocalei e. ţapuş – aţapuş. căpătînd o certă valoare semantică posesivă (geniu-ţi romantic. -are „a cantona. vos > voi. l-au pierdut pe h şi pe b intervocalic. ţi s-a spus) sau în cuplu cu un alt pronume aton (mi-l amintesc. mai ales că în latina vulgară a fost atestată forma pao în loc de pago. sînt urmate de un pronume aton (mi-o spui. o final neaccentuat din eo a evoluat în u: ego > eo > eu. conform regulilor generale de evoluţie fonetică. inima-mi bate). vos. după cum se vede. l-au substituit pe s final prin analogie cu substantivele masculine şu neutre. Aşa şi în cazul pronumelui aton mi > ami > ămi > îmi (aici acţionează legea fonetică a + m + consoană > î). sg. Forma ţi şi l-a adăugat pe î prin analogie cu forma îmi. Formele îmi. Formele de plural în D. cu cele feminine de decl. fr. ţi-i alinţi). şi o altă formă. prn i: nos > noi.Un alt lingvist german. ca în exemplele de tipul prehendere > a prinde. asilabică – cînd se rostesc muiat. vove. nobis. nos. vobis. liberto > iert. rom. unde g într-adevăr dispare atunci cînd este urmat de o. pl. Aceste două forme au cîte două variante: una silabică – atunci cînd se plasează înaintea unei forme verbale reflexive (mi se pare. adesea. a face un canton”. urmate fiind de un verb care începe cu o vocală şi unde i din componenţa acestor două tipuri de pronume atone formează împreună cu o vocală un diftong ascendent (mi-aduc aminte. îţi au evoluat şi ele din motive condiţionate lingvistic.

ploauă etc. retoromână. au evoluat în nă. silaba accentuată se diftonga: noauă. Formele de Ac. – illui. pl. el devenise illuis. înregistrate în diferite izvoare. Această fază de diftongare apare şi în cadrul unor forme dialectale. după cum am văzut mai sus. care mai tîrziu. franceză. cu excepţia sardei. în latina vulgară. e analogă cu a celor de N. Dezvoltarea formelor de Ac. în componenţa cărora întra. care foloseşte pronumele latinesc ipse. formele accentuate mene. în cadrul cărora funcţia interogativă o avea particula ne. Declinarea pronumelui ille a suferit. Folosirea lui ille în această funcţie datează de foarte multă vreme. vos > voi. vobis > vobes > vove > voue > vouă. întrebuinţa demonstrativul ille.: nos > noi. în mod obligatoriu. a trecut în ne. corp comun cu forma pronominală. vi. te. Evoluţia pronumelor personale de persoane a III-a Ca pronume de persoana a III-a. voi nu au forme de G. vă (după cum quod > că). pentru a face opoziţie cu vă. au apărut formele ni. menglenoromână. vendere > a vinde). modificări adînci. prin genitivul analitic al pronumelor personale cu formă de Ac. sg.. de regulă. G. prepoziţia de: de-a dreapta de menre – în dreapta mea. iar nă. După cum am menţionat mai sus. În textele vechi româneşti. latina populară.nobis > nobes > nove > noue > nouă. Şi în celelalte limbi romanice situaţia a rămas aceeaşi: lui. aceasta şi-a pierdut nuanţa interogativă. Atestăm această formă şi în italiană. cele de plural nu au forme asilabice. înlăuntru de noi – înăuntrul nostru. La masc. 5. În dacoromână aceste două forme au evoluat în una singură – lui. Forma vă a rămas pînă în zilele noastre. noi. în encliză. Dar într-un şir de sintagme din limba română veche aceste forme existau şi se realizau acestea. erau iniţial me. tene au luat naştere la început în componenţa propoziţiilor interogative. pronumele eu. de pregiur de noi – împrejurul nostru. tu. În limba română contemporană. vo. iar mai tîrziu. făcînd. pl. în urma dispariţiei lui s final. pre mijloc de voi – în mijlocul vostru. 68 . Încă în latina populară. precedate de locuţiuni prepoziţionale adverbiale. fiind monosilabice. Pronumele mene şi tene au evoluat în mine şi tine conform legităţilor fonetice generale (e + n + vocală > i: bene > bine. voauă. de rînd cu alte elemente lexicale: doauă oauă moauă. o dată ce este comună tuturor limbilor romanice. la D. existau formele atone no. Spre deosebire de formele de singular mi şi ţi. O dată cu procesul invers de închidere a vocalelor (e > i).

existau.-D. quei. ille din latina tîrzie a ieşit din uz. şi declinat ca acesta din urmă: ill-hoius. formele obişnuite ale lui hic şi quid au fost mult timp hoic şi quoi.). care în latina populară devine ella. Cercetările dialectologice ne demonstrează că formele cu l΄ palatalizat se menţin în sudul Dunării (el΄i) şi în macedoromână (iel΄i). s-a întîmplat că ille l-a influenţat pe quid. Din Ac. La feminin. i final îl palatalizează pe l. cu timpul. exista şi illic. u final dispărînd în procesul general de reducere la nume abia prin secolul al XVIII-lea: elu > el. porcella. Vom reveni la aceste forme cînd vom cerceta alte tipuri de pronume. să se creeze. Astfel de forme diferenţiate căpătau şi alte tipuri de pronume personale: ipso – ipsae. illei. Schimbările survenite la masculin s-au răsfrînt şi asupra femininului. pe parcursul evoluţiei ulterioare. quoic au trecut la huius. cînd hoius. Forma de masculin plural a evoluat astfel: illi > elli. s-a ajuns la illuis >elluis > ellui > lui. ca şi a substantivelor feminine ce aveau în componenţa lor elementul ella (stella. cu care era adesea asociat în frază. bunăoară. se întîmpla ca alături de D. folosită şi ca N. În acest timp. quoius. hui. illo pentru masculin şi illae pentru feminin. cui. De aici reiese că hoic şi quoi l-au influenţat pe illo. Ille. prin trecerea lui i iniţial în e şi reducerea lui ll la l. aveau să intre în uz şi alte forme analogice. În rezultatul ecestei evoluţii. transformîndu-l în illoius. illo şi Abl. vitella etc. forma illu a devenit elu. D. Philippide în privinţa evoluţiei lui ea. Mai există o părere a lui Al. alături de ille. genitivele hoius. isto –istae. italiană) sau l΄ei (menglenoromână). illo (în locul clasicului illi) se creează o formă unică – illu. După ce illo şi illae s-au constituit în latina vulgară. Evoluţia de mai departe a acestui pronume a decurs pe aceeaşi cale. hoic.hoi. forma de N. El presupune că illa > ella > ela > eală > eauă. formele illeus – illaeius. ea a devenit ton.La G. Această transformare a fost favorizată de faptul că. Astfel. făcîndu-l să dispară: elli > eli > el΄i > ei. iar forma eauă a dat naştere pronumelui neaccentuat o. care era considerat ca un compus al lui ille + hic. illum. feminin. după modelul illeius. quoius au influenţat asupra lui illius. adică ll intervocalic urmat de a a dispărut: ella > ea. În sfîrşit. Astfel. nu putea să rămînă izolat de hic şi de quid. 69 . Forma elu s-a menţinut mult timp. Deoarece latina tîrzie tindea să uniformizeze declinarea pronumelor cu cea a substantivelor. iar în unele limbi romanice a rămas forma lei (retoromână. care au evoluat în dacoromână lei > ei. Mai tîrziu. despre care vom vorbi mai jos. Aşadar. au apărut formele queius. comun atît pentru masculin. respectiv. cît şi pentru feminin. s-a ajuns la formele illois – illaeius. transformîndu-l în illoi. Evoluînd din eală. ill . cuius. s-a creat forma unică illa. illi.

fiind plasată în prepoziţia verbului. prin analogie cu formele atone de pers. ellae. illu (ellu). Textele vechi îl înregistrează cu această formă: lu întreabă. pentru amîndouă genurile se dezvoltă forma atonă ĭ (semivocalic). sub influenţa lui hic. Formele neaccentuate de D. îşi pierde silaba iniţială. silabic). sg. se mai utilizau şi pronumele ipse şi idipse. şi anume de la varianta populară. sesizată de Al. elli > ei. adapă-l. Dispariţia lui l după palatalizarea şi modificarea diftongului latinesc ae în e a dat naştere formei ei. Genitivul feminin sg. devenind îi. Aflat în postpoziţia verbului. Pentru G. illi a dat naştere formei atone i: illi > elli > li > i. Formele neaccentuate însă au urmat o altă cale de evoluţie. respectiv. Fiind folosit adesea după formele verbale de gerunziu şi participiu terminate în u. au evoluat exact ca cele de N. Pe lîngă formele i şi îi. În cele din urmă. care s-a format datorită procesului fonetic numit haplologie. a fost substituită în latina tîrzie cu illoi. forma o a derivat din pronumele ella. mai există o variantă poziţională. pl. în urma procesului de haplologie şi a monoftongării diftongului latinesc ae în e. Alte tipuri de pronume personale În latina populară. devenind îi. apocopa primei silabe neaccentuate a dat forma lui. Cea de masculin. I şi a II-a.-Ac. vădzîndu + a). Mai tîrziu.-Ac. formele hoic. a devenit laei. devenind l: întreabă-l. după ce a dispărut silaba întîi neaccentuată. a din componenţa pronumelui ella formează cu u un diftong (vădzutu + a. ella > ea. Le a derivat de la forma de feminin plural N. quid. Philippide eauă.-D. a final > ă şi forma eauă devine uă. ce aveau. care.. ellorum > lorum > loru > lor. capătă un î protetic. alături de pronumele ille. evoluează. Formele accentuate de Ac. quoi. După pierderea silabei iniţiale. forma illorum se folosea în latină pentru ambele genuri. care s-a identificat cu D. La feminin singular. devenind silabic: îl. i a căpătat un î protetic. Forma unică de N. li sînt în rezultat al evoluţiei formelor de Ac. apărut prin analogie cu ellui. devine le. în una > ună > uă > uo >o. Forma de G. 70 . ulterior.: ellu > el. din latina clasică illius. ca şi articolul substantival nehotărît. illaei.-D. bunăoară. lu l-a pierdut pe u final. apoi cu ellui. devenind lu.Forma de feminin plural suferă următoarele schimbări: illae > ellae > eale >ele. ellae > ele. masc. care. învaţă-l etc. care. 6. L capătă un î protetic. şi anume i (plin. Paralel cu formele tone de G. le.

respectiv. vocala iniţială. p este asimilat de s (asimilare consonantică.. existau o serie de construcţii cu pronume posesive şi alţi termeni de adresare. 71 . idipsi > edipsi > depsi > densi > dînşi+i > dînşii. Avînd legea de evoluţie a vocalei e+n+cons. În limba veche. În continuare. prin contaminare cu pronumele posesive. dumnealor (numărul plural). cu excepţia că vocala iniţială a acestuia a suferit procesul aferezei: idipse > edipse > depsu > densu > dînsu+l > dînsul. La acestea s-au adăugat formele de gen şi număr ale articolului substantival definit. printre. în felul acesta. Împărăţia. căpătăm forma însu. Posesivul din cadrul acestor formaţiuni. în între. per inter. care a evoluat exact ca şi pronumele de tipul ipse. ca şi alte tipuri de pronume. dintre. III: dumnealui (genul masculin). Deci: ipse > epse > epsu > ensu > însu+l > însul. derivat de la dominus > domnu > domn + pronumele posesiv ta (tale). Alteţea etc. ipsae > epsae > ensae > înse+le > insele. dumneaei (genul feminin). pe baza termenului de adresare domnia.Deschizîndu-şi. idipsa > edipsa > depsa > densa > dînsă+a > dînsa. II: dumneata. a dat naştere formelor speciale de pronume personale. dintrînsul. ipsa > epsa > ensa > însă+a > însa. cu prepoziţiile latineşti inter. apoi epsu (vocala finală e > u. prin contact din punctul de vedere al locului de articulaţie) şi. astfel. > î. de inter. ataşat în encliză. Dintre acestea. ipsi > epsi > ensi > însi > înşi+i > inşii. În latină. lor. Luminţia. idipsae > edipsae > depsae > densae >dînse+le > dînsele. genul şi numărul: pers. numite apoi reverenţiale (de politeţe). Pronumele de reverenţă Acestea c-au creat pe teren romanic. lui. indică persoana. epsu > ensu. devenind. 7. numai construcţia cu termenul domnia. ipse devine epse. voastră sau pronumele personal în G. un morf distinct al numelor masculine la singular). pers. care au evoluat. şi astăzi avem în limba română formele într-însul. în afară de domnia cum ar fi: Măria. ei. mai exista pronumele idipse. în special. printr-însul etc. Pronumele îns s-a întrebuinţat. sa (sale). regresivă.

respectul vorbitorului faţă de interlocutori sau faţă de o altă persoană care lipseşte la discuţie. cînd formele accentuate sînt urmate de cele neaccentuate: sieşi. forma sie are diferite forme: сие. Formele dumneata. şi dumneavoastră – cea mai mare gradaţie de politeţe. domnia sa. > i (dacă e urmat în silaba următoare de un e): sine. dumneavoastră. Evoluia celorlalte tipuri de pronume 1. sibi Ac. tine. forma dumneata. 72 . Formele sibi şi se au suferit o evoluţie identică cu cea a formelor cazuale respective ale pronumelor personale de pers. I şi a II-a: forma de D. marcînd posesorul. dumneata – o gradaţie ceva mai mare. mata s-au păstrat în limbă datorită faptului că au căpătat un nou conţinut semantic. синpe. arătînd stima. ca şi mine.În unelesubdialecte româneşti. cînd a dispărut asuprirea omului de către om şi. sui. respectiv. a dispărut din uz din cauza omonimiei cu pronumele posesive. forma şi capătă un î protetic. construcţiile de tipul domnia voastră. Luminăţia Voastră. Forma de Ac. Prin analogie cu pronumele personale (îmi. apoi l-a închis pe e în i. şi-au restrîns sfera de întrebuinţare sau au dispărut din uz. îl. devenind nişte istorisme. care. sui D. fără distincţie de gen şi număr. Aceste texte mai păstrează şi forme de pronume reflexive compuse. conform legităţii generale e+n+voc. Gradaţia acestui respect este următoarea: mata – un respect ce ţine mai mult de relaţiile familiare. Pronumele reflexive În latina clasică. îţi. se. a căpătat forma n´eata. сїђ. supuşenia oarbă. îi). În condiţiile actuale de dezvoltare a societăţii. prin faza intermediară duneata (disimilarea lui m). devenind îşi. si > şi (trecerea lui s+e (i) în ş). sibi > sii (disparibia lui b intervocalic) > sie (deschiderea lui i neaccentuat în e). sineş. Alteţea Sa etc. sinemi: Dziseră cătră eişi: nu poci eu să fac sinemi nemică (Dosoftei). Aceste forme erau de pers. miere – n´ere). sine a evoluat. a fost refăcută în limba literară în mata. echivalent uneori cu tu. fiind sesizată ca o palatalizare dialectală (se miară – se n´ară. domnia lui. din se + particula interogativă ne: sene. ca şi construcţiile mai vechi Măria Ta. ca şi orice nume în G. Aceste compuse însă nu s-au păstrat în limba română modernă. cиђ etc. Forma de G. III.. pronumele reflexiv avea 3 forme cazuale: G. În textele vechi.

Evitînd palatalizarea. vestrum.-Ac. limba literară a recurs la formele meu şi mei. după modelul meus. Pronumele posesive pentru u n s i n g u r p o s e s o r au evoluat de la formele de N. Ca rezultat. care au derivat fie de la forma tonă. mei a devenit mi. La pers. miercuri > n΄ercuri. meus > mieu. suis. nostrum. O sincopare similară cu cea a formelor de singular s-a produs şi la formele de plural. ca şi în cazul celorlalte părţi de vorbire. 73 . dativus mo. în limbile romanice s-a păstrat numai cîte o singură formă pentru fiecare gen. formele pline meis. al XVI-lea: mieu. sic erit et tus pro tuus”. persoană şi număr. Pronumele posesive În latina vorbită. Formele cu ĭ (iot) au dus. Forma de feminin singular a venit direct din latinescul mea. se mai utilizează forma regională meauă. paralel cu formele pline meus. suus de N. sis. apar de timpuriu şi formele sincopate mus. şi sensul de mai multe obiecte posedate pentru un singur posesor. II-a masc. în felul următor: La persoana I masculin meus. e > ie (vitae > vieţi. sanitatem > sănătate (i neaccentuat > e > ă). mellus > miel). feminin. sistemul pronumelor posesive a suferit schimbări esenţiale. Astfel.2. în latina populară. După modelul lui tus. atunci cînd e urma după o consoană bilabială sau labiodentală. Exact la fel a evoluat şi forma mei din miei pentru masculin plural. sum la Ac. sa. accusativus mum. în rezultatul sincopării vocalei e în poziţie de hiat. Astfel. melem > miere. această transformare corespunde regulii generale de evoluţie a sistemului vocalic latinesc: bonitatem > bunătate. sus. Prin analogie cu forma de G. la palatalizarea lui m în n: mintă >n΄intă . Despre aceste forme de pronume posesive vorbeşte gramaticianul Virgiliu: „Sunt et alia pronomina ut mus. Ca şi în celelalte cazuri. la început în teus. tău a evoluat din latinescul tuus. care era făcută prin analogie cu substantivele feminine la forma nehotărîtă de tipul stea – steauă. iar forma de D. mieu > n΄eu. Această formă este atestată în variantele textelor vechi din sec. totodată. genetivus mi.. în urma reducerii consoanei finale s. sus la N. Toate aceste scurtări au dus la destrămarea declinării pronumelor posesive. vestrorum au evoluat respectiv în mis. fie de la cea atonă. forma de G. tuus. a dat forma meu. În textele vechi. tus. care marchează. pentru N. nostrorum. La fel. şi mum. a apărut şi forma mele. Cît priveşte trecerea lui e în ă. tum. şi de plural a substantivului stea –stele. apar forme sincopate ca ta. meo a devenit mo.

În limba română contemporană s-a stabilit forma săi. sale. dintru împărăţia ta etc. Neculce). latinii se puteau exprima atît Fillii amant suum patrem. şi formele de G. ale pronumelor personale de persoana a III-a lui. în limba română. masc. La pers. Formele pronumelor posesive pentru mai m u l ţ i p o s e s o r i s-au dezvoltat pe baza formelor unice de gen şi de număr. dintre care ultima apare în mod sporadic: pornitu-s-au cu moldovenii sei (I. la pers. La pers. În textele vechi. forma sale este o formaţie analogică cu mele. 74 . ta pentru un singur posesor şi un obiect posedat. forma sincopată sa (cea plină era sua) s-a menţinut intactă. illorum. metateza nostre. tale. sa. Astfel. ca şi forma mea. tăi. Paralel cu formele pronumelor posesive său. forma unică nostru (< noster. care este o formaţie analogică cu meus. tale) au evoluat prin analogie cu cele de persoana I (mei. II-a (tăi. lor. pronumele seus. săi este o formaţie analogică cu mei. ilalei. Formele pentru m a i m u l t e o b i e c t e p o s e d a t e la pers. ultima forma (său) fiind caracteristică şi pentru limba română modernă. sînt atestate două forme ale acestui pronume: săi şi sei. frat-niu etc. La plural masculin.. descendente din pronumele latineşti de depărtare illui. posesivele autentice păstrîndu-se doar în componenţa termenilor de rudenie. sînt atestate două forme ale acestui pronume: forma mai veche seu (facu voie trupului seu – Dosoftei) şi său (a tot rodul său – ibidem). S-a întîmplat că în limba vorbită adjectivele posesive autentice aproape că au fost completamente substituite de cele personale în G. devine său. La feminin. III-a se folosesc. în cadrul cărora posesivele capătă uneori nişte forme mult distincte decît cele literare: tat-su. Tendinţa de a folosi formele de G. ale pronumelui personal în locul celor posesive exista încă în latină. ei. de asemenea. e > u ca marcă a masculinului singular) s-a menţinut pînă în prezent. Formele tău. săi. datorită valorii semantice de apartenenţă pe care o are cazul G. sg. măsi-i.Forma de feminin ta a venit direct din latina populară şi a rămas intactă pînă în prezent. În textele vechi. II-a. pentru pers. cît şi Fillii amant illorum patrem. I sg. La feminin plural. au apărut într-o perioadă destul de timpurie a românei şi sînt întîlnite în cele mai vechi texte: ochiul tău prostu. prin trecerea lui e accentuat în ă. apărute încă în latina populară. III-a masc. mele).

Datorită cumulării mai multor funcţii. Forma unică de pers. cît şi ambele forme de plural vostri > voştri şi vostrae > voastre. în limba română. 3. pentru indicarea acestor raporturi. Atît forma de feminin vostra > voastră. în limba română actuală se foloseşte pronumele personal în G. sale. în rezultatul căruia s-au obţinut două variante: eccelu şi eccestu. mai tîrziu. ale pronumelor demonstrative de depărtare au suferit anumite schimbări de ordin fonetic: vocala iniţială e s-a deschis în a. cc s-a simplificat în unul singur: 75 .ipse). formele de N. Pentru pers. De aceea. din latina populară vester >voster (prin analogie cu noster) > vostre (are loc metateza) > vostru (e > u ca marcă a unificării masculinului). fie că se adaugă înaintea pronumelui particula de accentuare ecce sau eccum: ecce ille „acel”. iste. nu se foloseau pronumele săi. au trecut printr-o evoluţie fonetică firească. Unele forme (hic. valoarea demonstrativă a acestor pronume slăbeşte. în care pronumele posesive pentru mai mulţi posesori şi mai multe obiecte posedate (свой. lor. în funcţie de pronume posesiv ce indică m a i m u l ţ i p o s e s o r i şi mai multe obiecte p o s e d a t e . şi cu valoare de pronume personale sau ca determinative ale numelui. nu pot să se exprime decît Les enfants aiment leurs parantes „Copiii îşi iubesc părinţii lor”. ipse. Pronumele demonstrative În sistemul pronumelor demonstrative din latina clasică au survenit schimbări radicale.-Ac. Aceasta însă nu însemnează că în latina populară şi în limba română veche. Ulterior. în funcţie de pronume demonstrative apar fie două pronume (ille . Acest lucru se datoreşte şi influenţei slave. Forma noastre a suferit şi ea o evoluţie firească: nostrae > nostre (ae se monoftonghează) > noastre (o urmat în silaba următoare de o vocală deschisă sau semideschisă > oa). au stat formele compuse ale lui ille şi iste cu particula de întărire ecce. care încep să fie întrebuinţate. Nici în limbile romanice occidentale. La baza creării pronumelor demonstrative. sale: Creştinii trebuie să iubească pre dzeii săi. masc. idem) au dispărut. eccum tale „cutare”. funcţa lor fiind preluată de ille.Forma de masculin plural nostri a evoluat conform regulii generale: grupul str + i final > ştr: nostri > noştri. III plural. Francezii. pe cînd în celelalte limbi romanice aceste pronume s-au format din pronumele latinesc ipse. pronumele posesive autentice nu şi-au păstrat această funcţie. Încă în latina populară s-a început un proces de contaminare a particulei ecce cu pronume ellu şi iste. is. ca şi românii. своu) seamănă întrucîtva cu pronumele româneşti săi. II-a sg.

ecce+ elli > aceli > acei. ecce+ ella > acea. ecce+ellae > acele. 76 .ecce+ellu > acelu > acel.

ecce+ista >această.. atunci cînt se află în postpoziţia unui substantiv sau îl substituie. precum şi forme articulate: ceştii. aceia. acestuiaşi. aceştia. vocala a: acela. limba română şi-a creat. acestei. pentru singular şi plural au evoluat cu participarea formelor corespunzătoare de articol substantival definit: ecce+ ellui >acelui. s-au dezvoltat o serie de pronume nehotărîte atît pe baza prototipurilor din latină. illa > ella > ala >aia. ceal. Sînt atestate şi cazuri de folosire a particulei de întărire împreună cu pronumele demonstrative: acestaşi. aceştilalţi. Aceste forme s-au păstrat în limba română contemporană datorită tendinţei limbii de a-şi crea. ecce+isti > aceşti. în calitate de epiteză. acesta. ca şi îmbinarea ecce+ ellu. de asemenea. cii. diferite variante ale acestor forme: cie. aceiaşi.-D. 4.Formele de G. cele de diferenţiere. împreună cu pronumele demonstrative de depărtare. Din această îmbinare au evoluat pronumele demonstrative de apropiere: ecce+istu > acest. aceastălaltă. care provin direct din pronumele demonstrative latineşti istu şi ellu: istu > estu > ast > ăst. cel. Textele vechi atestă pronumele demonstrative cu afereza lui a: cest. a contribuit la formarea pe terenul limbii române a pronumelor demonstrative de identitate: acelaşi. illae > ellae > ale > ălea. aproape totdeauna. În limba română. ille > ellu > alu > ăla. cestele. Celelalte forme s-au dezvoltat din îmbinările cu formele cazuale ale lui istu: acestui. Particulă de întărire şi. celelalte. Cît priveşte îmbinarea ecce+istu etc. aceleaşi. ceste. ceşti. două tipuri de pronume: unele cu forme pline (accentuate) şi altele cu forme scurte (neaccentuate). De asemenea. prin mijloace interne. ista > esta > asta > astă. isti >esti > asti > ăşti. illi >elli > alli >ali > ăia. istae>estae>aste. acestor. Atît demonstrativele de depărtare. ceilalţi. Pronumele nehotărîte În dacoromână. aceasta. ecce+ ellaei > acelei. capătă. ecce+ ellorum > acelor. aceea. folosind pentru aceasta pronumele nehotărît altul: celălalt. pronumele demonstrative de depărtare şi cele de apropiere au forme prescurtate. încă o clasă de pronume demonstrative. Se întîlnesc. ecce+istae > aceste. cît şi pe bază de material intern. acestălalt. cealaltă. ea a trecut aceeaşi cale de evoluţie. aceeaşi. cît şi cele de apropiere. acestelalte. 77 .

articolul substantival definit. ele se subdivizează în forme s i m p l e şi c o m p u s e. fiecine. nescio+quem+ne>neştine. b) verbul volet + particula şi + un pronume relativ: orişicare. număr şi caz. fiştecine. multe). pentru evidenţierea formelor de gen. multi. quid. acestea capătă formele cazuale pentru G. carii. pe calea îmbinării de elemente deja formate. cineva.Cît priveşte pronumele nehotărîte moştenite din latină. Pronumele interogativ-relative Limbile romanice orientale au dezvoltat drept pronume interogativ-relative părţile de vorbire latineşti qualem. iar uneori şi independent. carea. eccum + tantus > atît. d) conjunctivul amputat al verbului a fi + un pronume relativ: fiecare. altele). vreunor. oarecine. orişicine. unii. nescio+quem+ne>neştine. cărora. eccum + talis > cutare. Pronumele latinesc quid avea la Ac. quem a stat la baza formării pronumelui cine. În limba română contemporană. unul (cu variantele una. Intrînd în sistemul pronominal. prin analogie cu alte forme pronominale. toate). căruia. Printre cele simple menţionăm: alter > alt (cu variantele altul. vreunele. eccum + tantus > atît. evident. carele. a numeralului cardinal latinesc de tipul unus. fiece cu variantele în componenţa cărora intră şi verbul a şti: fiştecare. te. alţii. vreunii. unele) a venit din utilizarea frecventă pe lîngă nume. mulţi. oarece. multa. vere+ unus +ille > vreun. s-au constituit. quantus. toată. şi-a ataşat articolul substantival definit. au complinit. care. o serie de pronume nehotărîte noi: a) particula vare + un pronume relativ: oarecare. provenite din formele latineşti multus. fiştece. c) un pronume relativ + particula postverbală volet: careva. în limba română veche. eccum + talis > cutare. 5. toţi. 78 . prin compunere. quem. Împreună cu particula interogativă ne (ca şi me. orişicui. mult (cu variantele multă. care (provenit din qualem prin trecerea lui l intervocalic în r. neque+unus > niciunul.-D. se). vreo. totus > tot (cu variantele totul. cîtva. Pe teren romanic oriental. căpătînd forme de gen şi număr: carele. multae. ceva. avînd variante de gen şi număr şi doar uneori varianta de caz tuturor. alta. forma quem. care se folosesc doar regional. dispariţia lui m final). orişicît. căreia. Printre formele compuse atestăm: neque+unus > niciunul. orişice.

Ambele forme. Pronumele nimica are forma palatalizată a nazalei: n΄in΄ica (n΄in΄icuţă). Bucureşti. în latina populară. În textele vechi. p. a + n + cons. Ambele sînt nişte formaţii compuse din latina populară: a) nec hominis. p. conform unei evoluţii clare. Pronumele latinesc quid îl substituia.-D. 1964. Preliminarii. quuius > cui a suferit doar schimbări de dispariţie a sunetelor finale s şi u.Forma latinească de D. 2. pronumele quid > ce. > î. Editura Cartea Moldovenească. vol. I. Curs de gramatică istorică a limbii române. grupul consonantic qu (dacă nu era urmat de o vocală anterioară) > c. 1964. b) nec mica „nici o bucăţică” > nemică. de formele categoriale temporale ale modului indicativ al diatezei active. n urmat de t este disimilat de acesta. forma nimărui. Sub influenţa limbilor slave. africatizării lui qu+i>č şi trecerii lui i în e. în textele coresiene de la Maramureş şi în unele graiuri. a evoluat în nemini şi la început însemna „nici un om”. Cît provine de la quantus (qu urmat de a devine c. Schimbările mari în sistemul verbal al latinei populare se datorează factorilor de ordin intern: a) tendinţa latinei tîrzii spre analitism. există două pronume negative: nimeni şi nimic. s şi u final dispar). pe quod. Pronumele nimeni a fost supus procesului fonetic de rotacism şi la G. Deci nemeni > nimeni. 247-252. Evoluţia verbului. deoarece în slavă aceleaşi pronume au formele никто şi ничто. şi nemica > nimic. fiind supuse procesului fonetic de epiteză. În urma dispariţiei lui d final. în primul rînd. 79 . Chişinău. 123-125. Istoria limbii române. Al. pronumele cui era însoţit uneori de particula şi: Dă lui şi cuişi de în sămînţa lui). devin respectiv nemeni şi nemică. Restructurarea morfologiei verbului în sfera modului central – indicativ Modificările ce au avut loc în cadrul sistemului verbal latinesc şi restructurările din morfologia verbului în general ţin. a căpătat. Rosetti. deoarece în română nu există nici un cuvînt care ar începe cu grupul consonantic nt. e din silabele iniţiale ale acestor pronume > i. 6. Pronumele negative În limba română. Modul indicativ al diatezei active 1. Din bibliografie: 1.

sintetico-analitic. Procese fonetice condiţionate lingvistic au suferit formele de conjugare moştenite din latină la paradigmele timpului prezent. III. în rezultatul dispariţiei sunetului final s. Datorită acestor factori. în rezultat. VI cantant > canta > cînta > cîntă Celelalte două forme (II – cantas şi V – cantatis) au fost supuse modificărilor de natură fonetică. cînţi. 2. La clasa I de verbe se refereau verbele latineşti de conjurarea I (canto. care în latină aveau următoarele forme: canto cantas cantat cantamus cantatis cantant Calea de evoluie a acestor verbe a fost diferită. Să analizăm cum au evoluat cele 6 clase de verbe: 1. ca şi în româna contemporană. cantat > canta > cînta > cîntă. -are). IV cantamus > cantamu > cîntam > cîntăm. V dormitis > dormiţi. prezentul indicativ al verbelor durative exprima o acţiune prezentă imperfectă.b) acţiunea legilor de evoluţie fonetică. s-au creat un sistem calitativ nou. Evoluţia formelor de indicativ prezent În limba latină. perfect simplu şi mai-mult-ca-perfect. Conform legilor fonetice. cantas etc. Formele de pers. IV. formele latineşti de prezent la pers. VI au fost supuse unor modificări pur fonetice: I III canto > cantu > cînt. precum şi celor determinate de procesul analogiei. Ele s-au creat pe baza analogiei cu formele verbelor de conjugarea a IV-a: II dormis > dormi. acestea datorîndu-se anume procesului analogiei cu formele verbale de conjugarea a IV de tipul dormi. c) legea analogiei. dar nu lauzi. cîntă. II laudas. sistemul verbal latinesc flexionar a suferit restructurări considerabile şi. Tendinţa spre analitism a constituit unul din factorii principali care au dus la crearea formelor analitice de perfect şi de viitor. trebuiau să dea reflexele laudă. cum sînt în limba contemporană. I. imperfect. 80 . Formele verbelor la prezent au suferit un şir de modificări. iar indicativul prezent al verbelor momentane – o acţiune imediat viitoare şi perfectivă.

care aveau în latină următorul aspect: I dormio II dormis III dormit IV dormimus V dormitis VI dormiunt Formele date au fost supuse unor schimbări fonetice condiţionate lingvistic. III dormit > dorme > doarme: IV dormimus > dormimu > dormim. La clasa a V-a se referă verbele de conjugarea a II-a de tipul taceo. pers.Deci cantas > canti > cînţi. cu sufixul de provenienţă grecească –esc. I (dormio) şi VI (dormiunt). cu deosebirea că la tema infinitivului s-a adăugat sufixul gramatical –ez. În rezultatul modificărilor fonetice. V dormitis > dormiti > dormiţi. sufixul ataşîndu-se la toate cele 3 persoane de singular (I. -ere. 2. dormiunt > dormu > dorm. Aceasta priveşte. cantatis > cantati > cîntaţi. i > e: dormi(t) > dorme > doarme. 4. III) şi la a III-a plural (VI): I întîlnesc II întîlneşti III întîlneşte IV întîlnim V întîlniţi VI întîlnesc 5. sistemul de forme capătă aspectul: I dormio > dormo > dormu > dorm. II. a III-a (dormit) şi a V-a (dormitis). II dormis > dormi(s) > dormi. care îl sincopează pe i intervocalic: dormo > dormu > dorm. Clasa a IV-a o formau verbele de conjugarea a IV de tip sufixal. la pers. venit în latina populară odată cu împrumuturile greceşti: I vînez II vînezi III vînează IV vînăm V vînaţi VI vînează 3. Au fost supuse modificărilor şi pers. V. VI dormiunt > dormu > dorm.ire. În flexiunea celei dintîi forme. care în latină aveau următorul aspect: I taceo IV tacemus 81 . La clasa a II-a de verbe (cele de conjugarea a II-a de tipul venare) evoluţia formelor de prezent a fost aceeaşi. de tipul a întîlni.. sub influenţa lui i. mai întîi. t > ţ: dormiti > dormiţi. Clasa a III-a o alcătuiau verbele de conjugarea a IV-a de tipul dormio.

tacent) au fost influenţate de formele verbelor de conj. au evoluat şi altele care aveau un e precedat de o labiodentală în temă: înfăş > înfeşi > înfaşă. (tacetis. Acad. V ducitis > duciţi > duceţi. Prin analogie cu verbele de acest tip. (taces). în –ire (doirmio. II sg. -ere. Aceste schimbări au fost cauzate de mai mulţi factori: a) acţiunea legităţilor fonetice generale. e la pers. e) alternanţele fonetice. care în limba latină aveau următorul aspect: I duco II ducis III ducit IV ducimus V ducitis VI ducunt. I. VI tacent > tacunt > tac. -ire): II ducis > duci. îmbăt >îmbeţi > îmbată (bibĭto). . Ele au căpătat aspectul: II taces > tacis > taci. Clasa a VI-a o alcătuiesc verbele de conjugarea a III-a de tipul duco. c) evoluţia desinenţelor. Al. II şi a la pers. b) modificarea accentului. Rosetti susţine că la unele verbe care aveau e în temă s-a dezvoltat pe cale fonetică alternanţa vocalică ă la pers. V dicitis) au fost influenţate de formele conjugării a IV-a cu infinitivul Pe parcursul evoluţiei formelor de prezent. III singular: apăs > apeşi > apasă (appēnso). IV ducimus > ducimu > ducemu > ducem. II şi III pl. I a parcurs următoarea cale de evoluţie: taceo > tacio > taco > tacu > tac. s-au produs anumite schimbări şi în tema unor verbe. Patru dintre formele date au evoluat pe cale pur fonetică: I duco > ducu > duc. Celelalte forme (II ducis. Pers. IV de tipul dormio. d) legea analogiei.ire. VI ducunt > ducu > duc.II taces III tacet V tacetis VI tacent Forma pers. V tacetis > taceţi. III ducit > duci > duce. 6. 82 .

) şi paroxitone (tremur.. IV habemus > havemus > (avem). volere. V voletis > vuleti > vureti > vreţi. tremură). Verbul habeo. va. III habet > havet > aet > a. Evoluţia verbelor a avea. aduc. vrei. a fi şi a voi Schimbări mari au suferit formele de prezent ale verbelor habere. tremuri. treceţi. Cît priveşte locul accentului. esse atît la formele lor pline (predicative). II. arunc etc. pe cînd la persoanele I şi II plural accentul cade pe flexiune: tremurăm. trecem. vrea. I. tremuraţi. -ere a suferit următoarele modificări fonetice: I voleo > voliu > voiu > voi. şi III pl. āpplico >apléc. ele sînt oxitone (adun.Pers. vom. b) cu accentul pe radical (celelalte verbe). c) accentul rămîne neschimbat în toată paradigma prezentului numai la clasa a VI-a de verbe (cele de conjugarea a III-a: trec. trece. Formele de prezent cu accentul pe sufix au fost moştenite din limba latină cu acest accent. aemu > amu >am. cît şi la cele auxiliare. vor. la celelalte clase de verbe păstrîndu-se numai la pers. treci. VI volunt > voru > vor. vor. (tremur. vrei. III sg. vrem. Cît priveşte formele de prezent cu accentul pe radical. d) o serie de verbe şi-au mutat accentul radicalului de pe antepenultima silabă (proparoxiton) pe ultima (paroxiton): ālligo >alég.).ere a evoluat astfel: I habeo > habiu > aibu > amu. vei. II velis > veli > vei. trec). a verbelor de conj. II sg. b) atone: voi. IV volemus > vulemu > vuremu > vrem. aţi. V habetis > havetis > (aveţi). (are) VI habunt > avunt > (au) Verbul voleo. II habes > havi >ai. laud etc. Anume de aici provin ambele paradigme ale prezentului cu formele: a) tone: vreau. IV : laudas > laudis >lauzi: Există forme de prezent care în limba veche aveau alt aspect al temei în raport cu cel din limba română contemporană: purceade > purcede. formele de prezent reprezintă două grupuri mari: a) cele cu accentul pe sufix (verbele de tip sufixal din clasele II şi IV). (veţi) III volet > vole > vore > voare > va. grăiaşte > grăieşte etc. 3. I şi-a modificat vocala finală a temei datorită analogiei cu persoana respectivă a verbelor de conj. 83 . veţi.

îs Formele scurte ale lui esse sînt creaţii mai vechi: din paradigma latinească s-au păstrat doar formele est. i. De aceea. V: eşti. pers. treptat. -ēbam.Verbul esse avea în latină. Prin proteza lui î s-au creat forme scurte de sine stătătoare îs.ībam. vocala e. sunt şi estis. II –ēbam. la prezent indicativ următoarea paradigmă: I sum II es III est IV sumus V estis VI sunt sunt (sînt) (s. formele de imperfect au suferit modificări atît în temă. III -iebam se confunda cu cea de la conj. III sg. -iebam (audiebam). la pers. est(e) > este. Evoluţia formelor de imperfect Pe parcursul evoluţiei sale de la limba latină la limbile romanice. din paradigma conjugării verbului latinesc esse la prezent. a evoluat prin analogie cu pers. – prin analogie cu pers. cît şi în flexiune. pers. După cum vedem. îi sîntem sînteţi sînt. Încă în textele vechi apar formele atone şi asilabice –i. IV şi V – prin analogie cu pers. prin analogie cu verbele de conj. se obţine un sistem opoziţional din 3 flexii: -ābam. II sg. În cele din urmă. pentru ambele conjugări s-a stabilit terminaţia –ēbam.. Flexiunea de la conj. VI: săntem. Imperfectul avea următoarele terminaţii: -ābam (narabam). îi. s. -s. sînteţi. pers. I sg. Formele imperfectului în limba latină erau următoarele: I II cantabam cantabas IV cantabamus V cantabatis VI cantabant III cantabat I dicebam IV dicebamus V dicebatis VI dicebant II dicebas III dicebat I II audi(e)bam audi(e)bas IV audi(e)bamus V audi(e)batis III audi(e)bat VI audi(e)bant 84 . 4. -ēbam (dicēbam). îs) esti >eşti. s-a adăugat în calitate de epiteză. e. III. forma verbală e. VI (sînt).

habere. dar mai ales pentru verbele de conj. mutavi) şi a IVa (venire. audiebamus > audzeam > auzeam. a III-a (dixi. Acest tip de perfect mai era caracteristic şi pentru unele verbe de conj. Doar aceste forme puteau fi întrebuinţate fără a adăuga pronumele personale noi şi voi. I (dedi. dicebatis > dziceaţi > ziceaţi. III pl. d) perfectul format din radical (fără reduplicare). a III-a (credidi. s-a adăugat i final ca marcă a acestei persoane.. a II-a (complevi. sg. caracteristic pentru majoritatea verbelor de conj. care a devenit caracteristică pentru toate verbele la pers. Evoluţia formelor de perfect Limba latină a cunoscut cîteva forme de perfect: a) perfectul în vi.a adăugat semivocala u. s-a adăugat terminaţia m prin analogie cu persoana I pl. monui. capătă următorul aspect: cantabamus > căntamu > cîntam. dicebamus > dziceam > ziceam. a IV-a (veni. ardere). a III-a (rupi. c) perfectul cu radicalul reduplicat. cognoscere). pendere) şi pentru o parte a verbelor de conj. audiebatis > audzeaţi > auzeaţi. II sg. şi IV pl. capătă o formă unică: II audi(e)bas III audi(e)bat VI audi(e)bant Persoanele I şi II pl. formele de pers. venivi). perdere). a II-a (pependi. unele verbe de conj. rupere. credere. precum şi pentru unele verbe de conj. III plural. complere). dicere). la pers. 5. stare). steti. 85 . mai exact diftongul au. venire) şi pentru unele verbe de conj. II. cantabatis > cîntaţi. a III-a (cognovi. a II-a (prandi. caracteristic pentru unele verbe de conj.În rezultatul modificărilor fonetice. vidi. a II-a (risi. ridere. b) perfectul în ui. a II-a (habiu. s. descendent din verbul habere > habunt > au. e) perfectul sigmatic (în si) caracteristic pentru unele verbe de conj. coincid: I cantaba(m) I II dicebam dicebas I audi(e)bam II cantaba(s) III cantaba(t) VI cantaba(nt) II audi(e)bas III audi(e)bat VI audi(e)bant III dicebat VI dicebant Persoanele I şi II pl. prandere. pentru unele verbe de conj. bibi. III sg. monere).I (mitare. bibere). I. videre). arsi. caracteristic pentru majoritatea verbelor de conj. dare. perdidi. I. Celelalte forme pronominale au evoluat prin analogie: – – – la pers. la pers. caracteristic pentru unele verbe de conj.

aceste forme încep să piardă sunetul intervocalic v sau chiar grupul vi. apar formele sincopate: I cantai II cantasti III cantat IV cantamus V cantastis VI cantara I dormii IV dormimus V dormistis VI dormira II dormisti III dormit Apoi intervin alte schimbări: dispar consoanele finale. apoi cel în -ivi.Pe parcursul evoluţiei de la latină la română. Dintre tipurile de perfect pe care le-au menţinut limbile romanice. III. şi-au păstrat tipurile de perfect fără schimbări deosebite. caracteristic pentru verbele de conj. după dispariţia silabei ve. au căpătat înterfixul –ră-. iar după albii (A. şi perfectul în ui. Lombard). perfectul cu radicalul în si dispare (cu rare excepţii). Încă în latina populară. a III-a pl. Rosetti) – cantara. cel sigmatic. I. dormira. Astfel. caracteristic pentru verbele de conj. caracteristic mai ales pentru verbele de conj. la forma de singular s-au produs doar schimbări de ordin fonetic: I cantai > cîntai 86 . dormiverunt). Verbele de conjugarea I şi IV. În felul acesta. Ele au urmat aceeaşi cale de evoluţie. cel mai răspîndit este perfectul în -avi. devin cantavēre. prin analogie cu pers. IV. Formele de perfect în -avi şi ivi aveau în latină următorul aspect: I cantavi II cantavistis III cantavit IV cantavimus V cantavistis VI cantaverunt VI cantara* I dormivi II dormivisti III dormivit IV dormivimus V dormivistis VI dormiverunt Unii cercetători ai istorie limbii latine (A.. dormivēre. formele persoanei VI (cantaverunt. caracteristic pentru verbele de conj. fiind cele mai multe la număr. personale I şi a II-a plural. trecerea de la un tip de conjugare la altul etc. II şi parţial a III-a. tipurile de perfect amintite mai sus au fost supuse unor modificări diferite (analogia.). dispariţi de sunete.

a II-a sg. dînd naştere sunetului dz (z). şi pl. şi de substituire a lui i posttonic prin e) ele devin: I dixu II dixeşi III dixe IV dixemu V dixeti VI dixera Consoana d+e(i) s-a africatizat. au suferit o cale de evoluţie mai complicată: a fost disimilată consoana t (legitatea t precedat de s şi urmat de i). De aceea. formantul –ră-. Formele de perfect sigmatic aveau următorul aspect: I dixi II dixisti III dixit IV diximus V dixistis VI dixerunt În urma modificărilor fonetice (de adăugare a lui e după tema latinească la pers. caracteristic pentru pers. pers. paradigma conjugării verbelor în -vi (-āvi. a III-a pl. vechea paradigmă a perfectului sigmatic capătă următorul aspect: I zisei IV ziserăm V ziserăţi VI ziseră II ziseşi III zise 87 . În felul acesta. se ataşează. La pers. I pl. În afară de aceasta.. trecerea lui s+i >ş: cantasti > cantasi > cîntaşi. II pl. În felul acesta. şi cea de-a II-a pl. -ii (venii).. ca şi la pers.III canta > cîntă I dormii > dormii VI cantamu > cîntam III dormi > dormi III dormimu > dormim Persoanele a II-a sg. -īvi) devine următoarea: I cantavi > cîntai IV cantavimus >cîntam>cîntarăm V cantavistis > cantasi >cîntaţi >cîntarăţi VI cantaverunt > cantara > cîntară II cantasti > cantasi> cîntaşi III cantavit >canta > cîntă I dormivi > dormii II dormivisti > dormisi > dormişi III dormivit > dormi IV dormivimus > dormim >dormirăm V dormivistis > dormisi > dormiţi > dormirăţi VI dormiverunt > dormira > dormiră. I şi a II-a pl. devin sinonime: cantastis > cantasti > cînasi > cîntaşi. capătă aspectul cîntaţi prin analogie cu desinenţa persoanei respective de la celelalte timpuri. Celelalte forme evoluează ca şi formele respective ale perfectului în -ai (cîntai). a II-a pl. În urma acestor inovaţii. a III-a pl. prin analogie cu pers. I sg. apare formantul –ră-.. la pers. forma de la pers.

La baza mai mult ca perfectului indicativ sintetic în limbile romanice orientale stau formele sincopate de mai mult ca perfect conjunctiv latin. mutaserat etc. această creaţie a luat locul perfectului latin natus sum. pe cînd în partea occidendală. a căpătat terminaţia m prin analogie cu pers. În aria orientală a Imperiului Roman. II. formele de perfect simplu păstrează vechiul accent latinesc neschimbat: ziséi. Paradigma mai mult ca perfectului era următoarea: I mutavissem > mutasem II mutavisses > mutases III mutavisset > mutase IV mutavissemus > mutasem V mutavissetis > mutassetis VI mutavissent > mutasent În rezultatul evoluţiei fonetice normale (dispariţia consoanelor finale). 88 . -ĕre: nascui > născui. Mai-mult-ca-perfectul indicative latin (mutaseram. mutaseras. perfectul latinesc de tipul natus sum s-a păstrat pentru vreo 15 verbe. zisérăm.Cu excepţia persoanelor II şi VI. 6. care în limba franceză se conjugă cu verbul auxiliar être. IV tacuimus V tacuistis VI tacuerunt Cu -ui se forma şi perfectul verbului nascio. c) Formele de perfect în -ui aveau în latină următorul aspect: I tacui II tacuisti III tacuit Aceste forme au evoluat astfel: I tacui > tăcui II tacuisti > tacusi > tăcuşi III tacui > tăcu IV tacuimus > tăcum > tăcurăm V tacuisti > tacusi > tacuti > tăcuţi > tăcurăţi VI tacuerunt > tacura >tăcură. mai mult ca perfectul conjunctiv latin se folosea cu forma sincopată (fără silaba vi). I sg. VI au coincis: I mutavissem > mutase II mutavisses > mutase III mutavisset > mutase VI mutavissent > mutase Paradigma mai mult ca perfectului devenise următoarea: I mutase II mutase III mutase IV mutasemu V mutaseti VI mutase Pers. III. formele persoanelor I. Încă în latina clasică. I pl.) nu sa păstrat în limbile romanice.

ea fiind supusă unor modificări. următorul aspect: I mutasem IV mutasem V mutaseţi VI mutase II mutasei III mutase Pentru formele de plural. am fost. care participă la formarea perfectului compus. -serăşi. apoi au dispărut totalmente. nu s-au păstrat. verbul habere era folosit cu sensul de „a avea”. care sînt creaţii mai recente. create după modele slave. Aceste forme. s-a păstrat numai mai-mult-ca-perfectul sintetic. În urma tuturor modificărilor. limba latină folosea îmbinări de verbe cu sens abstract (habere. paradigma verbului muto. format pe baza timpurilor trecute ale verbului auxiliar a fi (eram. II sg. Perfectul compus Pentru a arăta că acţiunea s-a terminat. b) perfectul verbului a fi + participiul verbului de conjugat: s-au fost dus = se dusese. Verbul habere suferă unele modificări: I habeo > habiu > aibu > aiu II habes > havi > ai III habet > havet > aet > a IV habemus > havemus > aemu > am V habetis > havetis > aeti > aţi VI habunt > havunt > au Formele pline (predicative) ale verbului habere la unele persoane (III – are. şi formele cu –serăm. şi-a adăugat terminaţia i ca marcă a acestei persoane. pl. fusesem) + participiul verbului de conjugat. IV – avem. aibu este înlocuită cu forma pers.Pers. -are la mai-mult-ca-perfectul indicativ avea. c) mai mult ca perfectul verbului a fi + participiul verbului de conjugat: se fusese rădicatu = se ridicase. paralel cu terminaiile –sem. 89 . apar. -se. (amu > am). V aveţi) au urmat o altă cale de evoluie: (condiţional) III haberet > (h)aere > are IV habemus > (h)abemu(s) > avem V habetis > (h)abeti(s) > aveţi. sg. Deosebim următoarele tipuri de mai-mult-ca-perfect alcătuite din: a) imperfectul verbului a fi + participiul verbului de conjugat: era merşi = merseseră. Forma de pers. 7. Cu timpul însă. prin analogie cu perfectul simplu. el şi-a pierdut sensul de posesivitate şi începe procesul de gramaticalizare a perifrazei de tipul habeo scriptum. în textele latine. tenere. debere) cu participiul trecut. E de menţionat că în limba veche a existat un sistem de mai-mult-ca-perfect perifrastic. posse. la un moment dat. I. -seră. deoarece se foloseau rar. -sei. Ca normă literară. I. La început.

în latina tîrzie. Timpul viitor Limbile romanice orientale nu au moştenit timpul viitor latin. mai degrabă. au existat amîndouă formele de viitor: am a cînta şi am să cînt. (-bo la conjugările I şi II. Se cerea apariţia unor noi forme de viitor. perifraza căpătînd aspectul am să cînt. Evoluţia verbului volere am analizat-o mai sus. voleo. care nu este un reflex al viitorului anterior din limba latină. au avut loc modificări fonetice ce au dus la identitatea formelor de viitor. Aceasta se datorează mai multor cauze: a) în latina clasică timpul viitor nu avea o paradigmă unică. La început. Perifraza de tipul voleo cantare a stat la baza formării viitorului I forma I (eu voi cînta). Cît priveşte viitorul I forma a II-a. şi III pl. Deci ambele forme ale viitorului I se datorează existenţei a două tipuri stabile de perifraze în latina tîrzie. au apărut.: II cantabis. Mai tîrziu.Formele pline (predicative) ale verbului a avea vor căpăta următorul aspect: I am IV avem V aveţi VI au. În dependenţă de tipul de conjugare. el s-a format de la o altă perifrază care exista în latina tîrzie. perifraze formate dintr-un verb cu funcţie de auxiliar (habeo. III cantabit = cînta La conjugările III şi IV coincid persoanele II şi III sg. debeo manducare). debeo) şi infinitivul verbului principal (habeo cantare. habeo ad cantare.: II dices III dicet VI dicent Toate aceste coincidenţe au avut drept urmare destrămarea completă a paradigmei de viitor sintetic latin. La baza formării viitorului în limbile romanice stă perifraza de tipul voleo cantare. ci. o dice > dzice > zice 90 . care însemna „am a cînta”. II ai III are 8. Verbul conjugat (de bază) ia forma infinitivului neprepozibional (fără prepoziţia a). Pe baza viitorului verbului a fi şi a participiului verbului de bază apare o nouă formă de viitor (voi fi cîntat). În acest scop. Aceste perifraze exprimau mai mult atitudinea vorbitorului faţă de realizarea aciunii. are loc înlocuirea infinitivului prin conjunctiv. la conjugările I şi a II-a au coincis persoanele a II-a şi a III-a sg. viitorul avea diferite terminaţii. -am la conjugările III şi IV). b) în procesul de evoluţie. Bunăoară. volo bibere.

a luat naştere viitorul II sau viitorul anterior. 91 . În felul acesta. constituit din viitorul I forma I al verbului a fi şi participiul verbului de conjugat. s-a realizat şi o altă modificare în structura acestui mod verbal. c) Limba română a moştenit din latină formele de prezent şi de imperfect. cu deosebirea că se adaugă. Această formă de viitor se întrebuinţează rar. pe aproape întregul teritoriu al limbii noastre. Viitorul I cu formele sale I şi II s-a format de la perifraze de tipul volo cantare şi habeo ad cantare. Pe terenul propriu al limbii române se formează viitorul anterior. fapt ce a făcut să se facă deosebire dintre aceste două moduri personale. dar cu unele mici modificări. cel mai răspîndit este perfectul simplu. d) Dintre tipurile de perfect pe care le-au moştenit limbile romanice. conjunctivul a căpătat ca morfem specific lui fosta conjuncţie latinească si „dacă”. în procliză. b) Sistemul verbal latinesc sintetic suferă anumite modificări şi se creează un nou sistem sintetico-analitic. modificare care a adus modul conjunctiv la structura sa actuală: la persoanele I şi a II-a sg. IV-X). sensul de condiţional. Aceasta şi-a pierdut. deoarece se confundă cu formele de viitor pasiv şi potenţial (prezumtiv). există mai multe opinii ale cercetătorilor. în anumite împrejurări. În consecinţă. Cît priveşte căile de transformare a conjuncţiei condiţionale să în formă modală de conjunctiv. verbele la modul conjunctiv prezent se modifică exact ca la prezentul indicativ. e) În limba română s-a format un nou tip de perfect compus. din cele expuse mai sus se desprind următoarele Concluzii: a) Modificările ce au avut loc în sistemul verbal latinesc şi-au lăsat amprenta pe formele categoriale de timp ale modului indicativ al diatezei active. în limba română veche. morfemul să. vei fi lucrat). Odată cu impunerea lui să ca morf al conjunctivului. Modul conjunctiv În perioada de formare a limbii române vechi (sec. şi va mai continua să apară cu această valoare în textele din secolele al XVI-lea şi al XVIIlea. alcătuită prin analogie cu alte forme supracompuse (aş fi cîntat. rămînînd însă cu valoare de „dacă”.formaţie relativ recentă. care a avut la baza perifraze de tipul habeo scriptum. şi pl. f) Limbile romanice orientale nu moştenesc timpul viitor latin.

Mai tîrziu. şi alta la pers. în propoziţiile condiţionale incomplete: dacă ai tăcea. cantamus „dacă ar veni. că formele de conjunctiv ar fi apărut. Meyer-Lübke consideră. am cînta” pentru exprimarea irealului prezent. p.. ambele cu să. fiind înlocuit cu de. 1954. bunăoară. Menţionam anterior că si a devenit ulterior să mai întîi pe lîngă verbe la pers. Consuderăm că obligatorie e numai cea de-a doua explicaţie. Creangă: Să am eu atîţia bani în pungă. 280. a III-a sg. pentru care erau utilizate formele de indicativ prezent. Aşadar. 92 . Philippide dădea un exemplu din I. Philippide8 menţiona că forma de prezent şi cea de perfect al conjunctivului. Schiţe de sintaxă istorică romanică. cîteodată. în care s-a păstrat să condiţional. care ar fi chiar verbul de dorinţă sau voinţă. te rog să taci ar fi rezultat din două propoziţii independente. nu mi-ar mai trebui alta. te rog. aceasta din urmă fiind propoziţia principală. 7 8 I. 1951. singura care a fost moştenită din latină. acest semn distinctiv se extinde şi asupra pers. Cercetătorul Meyer-Lübke mai dă o explicaţie a constituirii conjunctivului: morfemul să a devenit marcă a acestui mod în propoziţiile completive directe şi indirecte care începeau cu si condiţional: geudeo si venitas „mă bucur dacă vii”. Iordan7. În propoziţia principală. Gramatica elementară a limbii române. mai întîi. care ar fi exprimat dorinţa sau rugămintea. Deoarece în latină se utiliza procedeul si veniat. Dar însuşi cercetătorul respinge această ipoteză din motivul că în limba română verbele ce exprimă sentimente se construiesc cu conjuncţia că. limba română a introdus prezentul noului mod creat de latina populară – condiţionalul-optativ. dintre care una cu să. nu cu să: mă bucur că vii.1. în propoziţii completive directe. I şi a II-a. este limpede că limba română a moştenit forma de prezent a conjunctivului latin. Bucureşti. şi pl. 58. Philippide. Al. după verbe ce exprimă o dorinţă: rog să taci sau o voinţă: voiu să cînt. m-aş apuca de această muncă. care crede că schimbarea cu participarea conjunctivului s-a realizat în fraze de tipul nu ştiu să fi venit şi să fiu mai tînăr. aceasta întrebuinţîndu-se în propoziţii secundare condiţionale. deosebite de cele ale indicativului. Al. valoare de ireal prezent. Pe noi nu ne interesează decît forma de prezent. I indicativ. deşi aici existau forme speciale. Bucureşti. p. Iordan. dacă. Al. I. b) în propoziţii condiţionale cu conjunctivul prezent. după verbul a şti la forma negatuvă: nu ştiu să fi venit decanul „dacă a venit decanul”. Să a rămas morf al conjunctivului din momentul în care a dispărut din limbă în calitate de conjuncţie condiţională. respectiv. Iordan vede două căi de transformare a lui să condiţional în să – morf al conjunctivului: a) în propoziţii completive directe cu să „dacă”. iar cealaltă – secundară. au. trecut. la persoanele I şi a II-a. mai întîi. Punctul de plecare spre structurile cu conjunctiv trebuie văzut. 2. O nouă explicaţie o găsim la I.

apropie III conjunctiv VI indicativ talliet. appropiant VI conjunctiv tallient. apropie Pentru a evita echivocul. conjunctivul capătă terminaţia e (să cînte. forma de conjunctiv prezent apare într-o serie de formule de adresare şi în cadrul construcţiilor stabile ce exprimă: a) urări (Să trăiţi! Să înfloriţi! Să fii sănătos!). I şi a II-a. formele de conjunctiv coincideau cu cele de indicativ. fosta conjuncţie latinească se foloseşte fără modificări: si aibă. conjunctivul prezent face o distincţie netă omofonă şi omografă de formele prezentului indicativ. si sie etc. conjunctivul amputat al verbelor reflexive la forma inversă. adesea. un îndemn: Aibă parte de noroc! Forma conjunctivului fără să trebuie considerată mai veche decît cea cu să. denotînd o dorinţă: Помрачитεся ωчи иχ Întunecă-se ochii lor Да святитися имя твое Sfinţească-se numele tău În unele graiuri. şterge). lucrează). mai ales după ce în cadrul verbului au intervenit schimbări fonetice de ordin general. morfemul se. Acolo unde prezentul indicativ se termină în ă (cîntă. cu verbele la care. o dorinţă. se folosea. Acest tip de conjunctiv completează paradigma modului imperativ cu persoana a III-a sg. mai ales la Baia Mare. fără morfemul să. Salonta (România) şi Rîbniţa – Camenca (Republica Moldova). aşa-numitul conjunctiv amputat. În limba română actuală. ducă-se etc. În textele vechi. mai degrabă. appropiat taie. de exemplu limba franceză. În limba română contemporană. conjunctivul capătă terminaţia ă (să meargă. a început să fie folosit. care purta valoare semantică de imperativ.: facă. tot aşa cum în celelalte limbi romanice. pentru diferenţierea pers. mai există o formă de conjunctiv. zică. c) imprecaţii (Bată-l Dumnezeu să-l bată! Afurisit să fie!). treacă. appropiet talliant. cel amputat exprimă. mai ales în traducerile din slavă.Extinderea lui să asupra pers. a III-a începe. appropient taie. adică pentru a diferenţia conjunctivul de indicativ. să lucreze) şi invers: unde prezentul indicativ se termină în e (merge. probabil. b) imbolduri (Să creştem o generaţie demnă de faptele strămoşilor noştri!). În limba română. Spre deosebire însă de imperativul propriu-zis. formele de conjunctiv fără que sînt anterioare celor cu que. 93 . şi pl. în rezultatul evoluţiei fonetice. să şteargă). De exemplu: III indicativ talliat.

Prin analogie cu forma de conjunctiv prezent, la pers.a III-a sg. şi pl. să aibă, formele aceleiaşi persoane ale verbelor să ştie, să fie, în unele graiuri (moldovenesc şi crişean–ardelenesc) au dezvoltat reflexele să ştibă şi să fibă. Conjunctivul trecut, ca şi alte moduri compuse (condiţionalul-optativ, potenţialul), s-a format pe teren romanic oriental şi a creat o formă nouă, distinctă de cea a omologului său din latină. Astăzi, conjunctivul trecut se formează de la prezentul conjunctiv al verbului a fi şi participiul verbului de conjugat. În textele vechi din secolele XVI- XVIII, conjunctivul trecut apărea cu forma plină a verbului auxiliar a fi: să fiu, să fii, să fie, să fim, să fiţi, să fie + participiul verbului conjugat: Scriu că începătorul şi aţiţiitorul acestui lucru să fie fost Marco-episcopul (Varlaam). Formaţiile cu a fi variabil s-au utilizat pînă la o perioadă mai recentă. Astfel de forme ca să fie întrecut pe Ştefan vodă, să-i fie cădzut săgeata, să-i fie tăiat capul etc. se întîlnesc frecvent la Gr. Ureche, I. Neculce şi la alţi cronicari. Abia prin sec. al XIX-lea, auxiliarul a fi invariabil s-a fixat şi s-a generalizat în calitate de normă a limbii române literare. Acest fenomen se explică prin echivalenţa semantică a conjunctivului trecut cu forma de condiţional trecut, aceste două moduri alternînd: Sinion paşa, să nu fie aflat o luntre mică, cu care au scăpat peste Dunăre, ar fi cădzut la prinsoare (Gr. Ureche). Stabilirea formei de conjunctiv trecut cu a fi invariabil mai are o cauză. Vorba e că limbile slave formează timpurile compuse în mod analitic cu acelaşi verb auxiliar – БЫТИ + un participiu. Şi în limbile slave verbul БЫТИ din componenţa timpurilor compuse avea forme scurte de tipul
БИМЪ, БИ, БЫ, Б. În slavonă chiar şi topica verbului invariabil БЫ coincide cu cea a lui a fi din

componenţa conjunctivului românesc: да бы горел „să fi ars”. Deoarece primele scrieri româneşti au fost în limba slavă bisericească şi pentru aceasta se folosea alfabetul chirilic, iar normele ortografice au putut să se consolideze numai datorită unei literaturi scrise, în limba română s-a stabilit ca normă literară conjunctivul trecut cu auxiliarul a fi invariabil. În limba română veche, se mai întîlnea şi o formă de mai mult ca perfect conjunctiv, creată din conjunctivul trecut al verbului a fi cu formă plină (să fiu fost) + participiul verbului conjugat. De exemplu: Află-se că în această ţară să fie fost lăcuit şi alţii înaintea noastră (Gr. Ureche). Întrucît această formă de conjunctiv nu avea un aspect temporal specific care ar fi deosebit de cel al conjunctivului trecut, ea nu s-a păstrat.

Modul imperativ
În latina clasică, imperativul avea forme speciale pentru prezent: (II muta, mutate), şi pentru viitor (II mutato, mutatote, VI mutanto). Dar încă în perioada formării limbilor romanice, imperativul viitor în –to dispare din uz. Rămîne doar imperativul prezent: 94

conj. I: muta, mutate; conj. II: tene, tenete;

conj. III: unge, ungite; conj. IV: dormi dormite.

Cel mai fidel s-a păstrat imperativul la verbele din clasa I (cele de conj. I de tip nesufixal), care, în urma evoluţiei fonetice normale, la pers. a II-a sg., în locul vocalei finale a, a căpătat vocala ă: muta > mută, da > dă, iudica > judecă etcNOTĂ. Verbele la imperativ care aveau terminaţia a după vocală au căpătat la pers. a II-a sg. terminaţia e: despolia> despoaie, incunea > încuie, mollia > moaie, appropia > apropie. În e se termină şi actualele forme de imperativ ale verbelor de comj. I avînd a după i: a sfîşia – sfîşie, a împrăştia – împrăştie, a zgîrîia – zgîrîie etc. Verbele din clasa a II-a (cele de conj. a II-a de tip sufixal) se modelează după forma de imperativ a verbelor sus-amintite de tip nesufixal, adică se formează cu sufixul -ează: lucrează, modelează, luminează etc. Verbele din clasa a III-a (de conj. IV de tip nesufixal) au dezvoltat 3 tipuri de terminaţii de natură diferită: a) un grup de verbe a moştenit terminaţia latinească a imperativului: mori, dormi, peri > piei (din ochii mei); b) un alt grup de verbe l-a modificat pe i în e după modelul pers. III sg. a indicativului prezent: înghite, ascute, azvîrle, soarbe etc.; c ) cel de-al III-lea grup îşi ia terminaţia -a, de asemenea prin analogie cu pers. III sg. a indicativului prezent: sprijină, coboarăNOTA 2, doboarăNOTA 3. La verbele din clasa a IV-a (de conj. a IV-a cu prezentul de tip sufixal) s-a statornicit doar terminaţia e: domneşte, priveşte, hotărăşte etc. La verbele din clasa a V-a (de conj. a II-a), imperativul singular a păstrat terminaţia latinească numai în unele cazuri (tene > ţine, excade > scade, imple > umple). Celelalte verbe moştenite din latină îl substituie pe e etimologic cu i: vezi, încapi. Cît priveşte verbele de conj. a III-a (din clasa a VI-a), doar cîteva din ele l-au schimbat pe e în i, prin analogie cu verbele de conj. a IV-a: treci, mergi. Verbele a duce, a zice, a face şi compusele lor moştenesc prototipurile monosilabice latineşti: duc > du, dic > zi, fac >fă.

Verbul a sta formează imperativul stai! Prin analogie cu forma de prezent indicativ. La M. Eminescu întîlnim forma cobori în jos, Luceafăr blînd... NOTA 3 Verbul a veni are mai multe variante de imperativ: a) vină : De ce nu vii tu, vină! (ca la verbele din clasa I); b) Vino :Vino-n codru la izvorul /Care tremură pe prund, prin analogie cu vocativul substantivelor feminine; c) cu terminaţia Ǿ: O, vin, odorul meu nespus, / Şi lumea ta o lasă.
NOTA 2

NOTĂ1

95

La pers. a II-a plural (V), toate verbele la modul imperativ au căpătat flexia –ţi, care este caracteristică în genere acestei persoane la toate modurile, aspectele şi formele temporale. Pentru exprimarea valorii de imperativ negativ, încă în latina clasică se întrebuinţa infinitivul precedat de negaţiile non sau nole. În limbile romanice tipul de imperativ negativ non dare capătă o extindere generală. Deja în primele texte româneşti pers. II sg. este atestată cu forma redusă de infinitiv. Datorită terminaţiei –ţi, care, de rînd cu terminaţiile pers. a IV-a (I plural), a fost destul de conservatistă şi s-a păstrat, infinitivul plin + terminaţia –ţi s-a menţinut mai mult decît la pers. a II-a sg.: nu dareţi, în loc de nu daţi. La pers. a III-a sg. şi pl., în funcţie de imperativ negativ se folosesc de timpuriu formele de prezent ale conjunctivului amputat atît la forma afirmativă, cît şi la cea negativă: facă – nu facă, zică – nu zică, cînte – nu cînte etc. În textele vechi, se utiliza o formă de imperativ negativ alcătuită din conjunctivul prezent al verbului a avea + infinitivul lung al verbului conjugat: nimeni să nu aibă a lucrare în zi de sărbătoare, caracteristică pentru stilul cancelăresc şi cu nuanţă de viitor.

Modul condiţional
În latina clasică, un mod condiţional ca atare n-a existat. Sensul de condiţional era redat prin diverse forme ale modului conjunctiv: Să am „dacă aş avea” eu atîţia bani în pungă, nu mi-ar mai trebui alta (I. Creangă). Istoriile spun să-i fi tăiat capul „că i-ar fi tăiat capul”. Că să fi întrercut pre Ştefan „că l-ar fi întrecut pe Ştefan”. Condiţionalul românesc s-a format din infinitivul verbului conjugat cu participarea diferitelor forme ale auxiliarului a avea: I (mai mult ca perfectul) : habuissem > habessim > aessi > aş II (prezentul indicativ) : habes > aes > ai

III (prezentul conjunctiv): haberet > aere > are > ar IV (prezentul indicativ) : habemus > aemu > amu > am V (prezentul indicativ) : habetis > aeti > ati > aţi

VI (prezentul conjunctiv) : haberet > aere > are > ar. În limba română veche, formele neaccentuate ale verbului a avea se ataşau direct la infinitivul lung al verbului şi se situau în encliza lui: Închinare-aş şi n-am cui.

96

Aşa-numitele forme „inverse” de condiţional prezent se întîlnesc în cadrul diferitelor imprecaţii: Dormire-aţi somnul de veci să-l dormiţi! Trăire-ai trei zile cu cea de-alaltăieri! (I. Creangă).

Cît priveşte condiţionalul trecut (perfect), limba română veche ne oferă mai multe modele de formare a lui: a) perifraze alcătuite din verbul a vrea + infinitivul verbului conjugat: Multă scîrbă întră în inima lui, că încotro vre întoarce („ar fi întors”) oastea mai înainte, totuna nu scăpa (Gr. Ureche). Trei-patru dzile de-ar mai fi zăbovit turcii pe loc, nici unul nu vre scăpa „n-ar fi scăpat” (I. Neculce). b) auxiliarul a vrea la perfectul compus + infinitivul: În ce chip au vrut pute dezgropat trupul. c) forma actuală, constituită din condiţionalul prezent al verbului auxiliar a fi invariabil + participiul verbului conjugat: aş fi mers, aş fi venit etc.

Formele nominale ale verbului Infinitivul
În latina clasică existau 3 forme de infinitiv: prezent (muto, -are), perfect (mutavisse) şi viitor (mutaturum esse). În lima română s-a păstrat numai infinitivul prezent, cel cu terminaţia –re. Tipurile de conjugare se distingeau după vocala finală din temă: conj. I: a: mutāre, cantāre; conj. II: e: tacēre, bibēre; conj. III: cons.: dicĕre, facĕre; conj. IV: i: venīre, horrīre.

Infinitivul românesc s-a format prin reducerea terminaţiei -re. Această reducere a fost cauzată de faptul că infinitivele cu -re, denumind o acţiune, s-au substantivat şi au început să primească chiar articole substantivale, încadrîndu-se, astfel, în clasa numelui. În felul acesta, s-a creat o omonimie gramaticală, care a putut fi evitată, după modelul unor limbi din masivul balcanic, prin reducerea lui –re9. Cu timpul, pe lîngă infinitivul scurt, s-a adăugat prepoziţia a, care îşi ia începuturile încă din latina clasică, în formele de tipul aggedior ad dicere „încep a zice”, apoi în latina tîrzie, unde formá un tip de viitor analitic, constituit din sintagme de tipul habeo ad cantare „am a cînta”. Prin evoluţie fonetică normală, ad îl pierde pe d final. Apoi prepoziţia a îşi pierde funcţia de a exprima raporturile dintre cuvinte şi, în felul acesta, devine un morf al infinitivului.

97

vas spart etc. Participiile unor verbe tranzitive realizează funcţii de adjective calitative: haină ruptă. semănatul. Astfel. vidi > videdi > văzut etc. care în limba veche şi în unele graiuri mai păstrează încă forma verbală: au stătut la sfat. de demult”. Astăzi. Ureche). În limba veche. în calitate de adjectiv. La fel. fapt erau încă participii: Şi multe băseareci au fapt fără lene (Gr. bunăoară. Participiul Dintre toate formele de participiu existente în limba latină. strînsul. Din punctul de vedere al accentului. cu valoare substantivală apărea forma de gen neutru a participiului delictum „delict”. care aveau terminaţiile –itus (dolitus). -sus: risus. Pe parcursul evoluţiei ulterioare. II. Prin intermediul funcţiei lor adjectivale. limba română le-a moştenit numai pe cele ale participiului pasiv.Textele vechi fixează atît forme ale infinitivului lung (el se opreşte a ne certare). multe participii latineşti s-au menţinut numai ca nişte adjective: intellectus > înţelept. din care făceau parte participiile în -tus: amatus. Tendinţa de substantivare a participiului a existat încă în latină. carne afumată. Plecaţii la bătălie nu s-au mai întors. Tendinţa de substantivare a participiilor se manifestă şi în limba română contemporană: Nemulţumitului i se ia darul. tors. Veniţii de pe aiurea nu se dau duşi nicicum. a redus la verbe terminaţia -ти 98 . mutatus. unele participii au putut deveni substantive.a. dar are şi valoare adjectivală: apă stătută „veche. avem substantivele postverbale aratul. tort. auditus. cît şi forme actuale (Iaste încă slab păcătosul a se scula). -itus: venitus. 9 Limba bulgară. Participiile actuale ale acestor verbe sînt uns. în latină se distingeau 2 tipuri de participiu: a) cu accentul pe vocala finală a radicalului. Pentru participiile acestor verbe au fost create forme noi: înţeles. -tus (scriptus). substantivele actuale unt. făcut. directus > drept etc. cadedi > cadutus > căzut. Terminaţia –utus apare la verbele cu perfectul reduplicat: vendidi > vendutus > vîndut. Placitus „Plăcutul” ş. semănatul. s-a specializat şi forma veche de participiu stătut. dres. La acestea s-au mai încadrat şi participiile unor verbe de conj. b) participiile cu accentul pe radical. care în latină aveau următoarele terminaţii: -tus: laudatus. auditus. -utus: minutus. vinctus. strîns. sus (risus). erau frecvente numele Tacitus „Tăcutul”. la care e>u: umpletus > umplutus > umplut. De multe ori. strinctus > strîmt.

Numele participiale desemnează fenomene ale naturii: revărsatul zorilor. măritatul. se foloseşte modul infinitiv: speranţa de a trăi. existent încă în latină. răsăritul (apusul) soarelui. ele şi l-au creat pe teren propriu. descălecatul ţării. maşină de frizat. nechezatul mieunatul. Această formaţie nouă. scîrţîitul. în limba română. Pentru exprimarea sensului de supin. s-a constituit pe baza numelui de acţiune participial. numele de acţiune participial poatze avea formă de feminin (faptă. bun venit!. ci dezrădăcinarea beţiei. unde era întîlnit un vechi nume al acţiunii: auditus – auscultare „auz”.a. arătînd. maşină de tocat. menirea obiectului: perie de spălat. Modul supun se mai utilizează şi pe lîngă adjective: bun de băut (de mîncat. de obicei. În limba română. vrednic de iubit (de stimat) ş. foarfece de tuns. cu nepus în masă.Supinul Limbile romanice nu au moştenit supinul latinesc. boronitul. înscrisul. – a c ţ i u n i din v i a ţ a c o t i d i a n ă : însuratul. sforăitul. muget < mugit. pentru a denota o însuşire a lor. arat. fier de călcat etc. Dar ele nu se folosesc pentru numirea acţiunilor abstracte. Modul supin intră în componenţa îmbinărilor stabile de cuvinte: nici în ruptul capului. Din latină au fost moştenite ca substantive şi alte nume de acţiuni: freamăt < fremitus. dar nicidecum nu se spune dezrădăcinatul beţiei. tradiţional. plăcerea de a iubi etc. fiecare limbă recurgînd la mijloace specifice. strîns). Cît priveşte substantivele abstracte. de bătut). ce pot fi percepute cu ajutorul: – organelor senzoriale: rîsul. nu dezrădăcinarea. dorinţa de a învinge. ce cumulează diferite calităţi de supin propriu-zis (maşină de spălat = care spală) şi de infinitiv (e greu de făcut = e greu a face ). dezrădăcinatul viţei-de-vie. Supinul apare deseori pe lîngă substantive.. aratul.. mulţumită. a-şi lua rămas bun. lătratul. descensus – descendere „coborîre”. în faptul zilei.. Astfel. arhaicul răsărita soarelui) sau de masculin (cules. Substantivul geamăt este un reflex al participiului gemut. logoditul. semănat. – procese de muncă: cositul. prepoziţiile la (la cules. de stricat). spusă. la arat) şi de (de băut. Se spune. pescuit. bun găsit! etc. sfredelitul. trăsnet < trasnit. bunăoară. în limba română se folosesc. plînsul. în special pe lîngă cele concrete. supinul a ajuns azi să desemneze acţiuni: c o n c r e t e. Ceea ce poartă astăzi numele de supin este o formaţie analitică ulterioară. de mîncat. Mai există cîteva prepoziţii a căror utilizare 99 .

în fond. -end. iend. Gerunziul românesc se poate adjectiva. lebădă murindă etc. Adverbul 1. fiind o parte de vorbire neflexibilă. mîini tremurînde. de atîta ele încă nu s-au cristalizat în construcţii bine fixate pentru exprimarea funcţiei de participiu al acţiunii. D. talis etc. Ca şi alte nume. gerunziul a suferit puţine schimbări. neavînd categorii gramaticale specifice doar lui. a suferit. la drept vorbind. avînd forme doar pentru cazurile oblice: G. Suferă schimbări şi gradele de comparaţie. în fond. moştenit din latină: 100 . el se prezenta ca un sistem de forme ale numelui de acţiune. dacă nu va fi murit. formele sintetice de exprimare a gradelor comparativ şi superlativ sînt înlocuite prin perifraze cu participarea adverbelor magis. au dat respectiv reflexele –înd şi –ind. nemaivorbind de etc. care. Gerunziul intră în componenţa structurilor osificate (fixe): vrînd-nevrînd.cu supinul e rarisimă: după. uneori. Gerunziul Pe parcursul evoluţiei sale. calitativ. a fost. cantitativ şi. de la. trăind şi nemurind. Probabil. Stratul de bază al adverbelor latineşti. Îl întîlnim. În latina clasică. pe parcursul evoluţiei fonetice normale. adică de supun. derivate de la tema imperfectului cu ajutorul sufixului gramatical –nd. modificări de ordin fonetic. iar mai tîrziu. Modificări în sistemul adverbului latinesc Spre deosebire de celelalte părţi de vorbire semnificative. în această ipostază. Forma de gerunziu intră în componenţa modului potenţial prezent: va fi trăind. în latină formele gerunziului se reduceau la 3 sufixe gramaticale: -and. forte. cantandum Abl. în procesul de evoluţie. cantando Prin urmare. Schimbările fonetice erau determinate de legităţile fonetice ce caracterizau evoluţia elementelor moştenite din latină în genere. pentru. gerunziul latinesc se declina. cu modificările respective de ordin fonetic. de adaptarea împrumuturilor din alte limbi la procesul de evoluţie de la latina populară la limba română. cantandi cantando tacendi tacendo tacendum tacendo ungendi ungendo ungendum ungendo audiendi audiendo audiendum audiendo Ac. Ca şi la adjective. avînd în vedere. adverbul. în componenţa construcţiilor standarde de tipul cerinţe crescînde.

aşa < ad sic. multum > mult. conform evoluţiei fonetice normale. forte < forte. fondul ei de adverbe s-a completat cu numeroase împrumuturi din alte limbi. dimpotrivă < протива. barem < варемъ. Îmbogăţirea arsenalului adverbelor româneşti pe bază de împrumuturi Pe parcursul evoluţiei ulterioare a limbii române. împrumuturile din slavă: îndeosebi < осεбити. tocmai < тъкъмa. În afară de adverbele simple. acum < acmu< eccum modo. în fond. Bunăoară. Franceze: apropo < à propo. unele mutaţii de sens. înainte < in avante. acătării < eccum tale. adevărat < ad de verrum + -at. departe < de partem înapoi < in ad post. numai < non magis. limba română a moştenit din latină şi o serie de formaţii. mane > mîine. în limba română. Un număr însemnat de adverbe au apărut pe teren romanic. adverbul unde însemna în latină „dincotro”. care. de iznoavă < изO новO. hăt < геть.bene > bine. alegro < allegro. altminteri < altera mente. îndărăt < in de retro. acolo < eccum illoc. sensul de la origine. Unele adverbe însă au suferit. Printre acestea. clarum > chiar deorsum > jos. el participă la formarea gradului comparativ şi a celui superlativ relativ. mai bine. Ca şi forte. Ele s-au format: 101 . azi < hac dies. Italiene: în darn < in darno. anapoda < anapoda. înzadar < задару. au evoluat în adverbele: abia < ad vix < ad bix. menţionăm. alandala < ant’ olla. adineaori < de in illa hora. deja < deja. angro < en gros. Neogreceşti: agale < agolia. mai tare decît”. aiurea < aliubi+re. abitir < beter. tardivum > tîrziu. Adverbele moştenite din latină şi-au păstrat. pe parcursul evoluţiei. quando > cînd. Turceşti: berechet < bereket. Forte însemna „puternic”. hieri > ieri. Magis însemna „mai mare”. atunci < ad tuncce. apoi < ad post. asemenea < ad similis. buluc < bolluk “mai mult. 2. afară < ad foras. Astăzi. în primul rînd. iute < люто. el indică locul. asupra < ad asupra. Azi el participă la formarea gradului superlativ absolut la adjectivele şi adverbele calitative.

se întrebuinţează cu alt sens. nemţeşte. Bunăoară. deloc”: nemica să vă sfiiţi (M. Bunăoară. cîineşte. pe furiş. clasa adverbelor se formase deja. forma acice e mai aproape de forma de la origine eccum hicce decît actuala formă aici. În ultimul timp. aici sai”. deşi nu se deosebesc prin formă de cele din limba română contemporană. rareori. Costin). îndeobşte. În perioada de cînd datează primele texte româneşti. făţiş „de faţă”. în primul rînd. coibâbăneşte. indiseară. niciunde. c) prin frazeologizarea unor expresii: cu noaptea-n cap. – negaţie + adverb: niciodată. Ubi concordi. impenetrabile pentru vorbitorii de rînd din cauza că în şcoli şi licee nu se lucrează îndeajuns asupra explorării pe larg a cuvintelor neologice. b) prin compunere: – pronume + adverb: altcum. este mai aproape de etimonul slav forma (în)potrivă (< протива) decît forma actuală împotrivă. adverbul chiar îşi păstrează sensul de „clar” (lat. de preună < de per una. hic salta „Aici e Rondus. de nou < де нову. – prepoziţie+adverb: îndeaproape. -uş: tupiluş. clarum). – adjectiv+substantiv: deseori. -iş: pieziş. ibi voctoria „Unde-i înţelegere acolo-i victorie”. astfel că deosebirile dintre adverbele întîlnite în textele vechi şi cele din limba română contemporană nu sînt prea însemnate. tutinderea < tota intindere. Se întîlnesc însă unele adverbe circumstanţiale care au un aspect fonetic mai apropiat de cel de la origine. 102 . nemica „defel. aci. altădată. de o serie de adverbe care au intrat direct în lexicul limbii române prin intermediului folosirii maximelor latineşti: Hic Rondus. cot la cot. care se folosesc mai ales în stilurile publicistic şi ştiinţific. Unele adverbe din textele vechi. mai desluşit legătura cu etimonul. mînă de la mînă etc.a) prin sufixare: -eşte: omeneşte. numărul adverbelor româneşti a început să crească pe contul împrumuturilor directe din limba latină. îndeajuns. dănăoară < de una hora. în felul acesta. frăţeşte. mai apropiat de celal etimonului său. indicînd. altcîndva. nicicînd. cu părere de rău. nece cum < necce quomodo. dar rămîn. grăpiş. Mai desluşit apar părţile componente şi la următoarele adverbe şi locuţiuni adverbiale din textele vechi româneşti: acmu < eccum modo. E vorba. altcumva. De asemenea.

pro forma „formal”. sursum „în sus”. 1 Cito se scrie pe reţete eliberate de medici pentru farmacişti. pianissimo „foarte incet”. nu cantitativ. care descifrează „urgent”.ibidem „la acelaşi autor”. menţionăm: illic. fortissimo „foarte tare ” etc. non multa „calitativ. şi cele de indicare a plasării obiectelor în spaţiu. propre „aproape”. Aceste două tipuri de adverbe au evoluat în mod diferit. hic. adverbele se împart în circumstanţiale şi calitative. Chiar la M. ad litteram „cuvînt cu cuvînt”. avînd un caracter internaţional. festina lente „grăbeşte-te încet”. întîlnind pe Vulpe. pe de altă parte. a-ntrebat. illoc „acolo”. mai frecvent folosindu-se adverbul unde pentru ambele sensuri. în cea populară încep să se confunde mijloacele de indicare a direcţiei. longo „departe”. întîlnim: Unde te duci? Cînd o să vii? Iar la Al. În limba vorbită se face abstracţie de aceste semnificaţii. per jocum ”în glumă”. prompte „lesne. alteras „altă dată”. hac „aici”. repede”. pe de o parte. care este cel mai indicat clasic al literaturii noastre în ceea ce priveşte utilizarea sensurilor lexicale ale cuvintelor. Eminescu. 2 forte „tare”. consone „într-un glas”. De exemplu: allegro „repede”. previter „pe scurt”. sînt însoţite de adverbe ce indică felul în care acestea trebuie interpretate. in tempore opportuno ”la momentul potrivit”. 2 103 . picicato „sacadat” . ad hoc „special cu această ocazie”. multum. Partiturile muzicale. Evoluţia adverbelor circumstanţiale Din punctul de vedre al sensului. Donici amîndouă adverbele se folosesc în aceeaşi propoziţie: Da dincotro şi unde alergi tu aşa iute?/ Bursucul. in medias res „în toiul evenimentelor” etc. cito „repede”1. deorsumn ”jos”. ad libitum „după plac”. volens-nolens „vrînd-nevrînd”. Printre cele mai frecvente adverbe din latina populară. illac. de iure „din punct de vedere juridic”. acestea „pişcîndu-se”. moderato „cu un tempou mijlociu”. Picicato se referă mai ales la interpretarea partiturilor muzicale la instrumentele cu coarde. 3. Spre deosebire de latina clasică. foras „în afară”. idem „tot acolo”. piano „încet”.

Pentru a indica locul obiectului în spaţiu, apropiat de vorbitor, se foloseau adverbele hic şi hac, însoţite, în procliză, de particula ecce. În rezultat, au apărut adverbele ecce + hic > ici > aci; ecce + hac >acici >aici. Adverbul latinesc infra „în jos” este substituit în latina vulgară prin deorsum „jos”, iar adverbul supra (cu varianta super) – prin sursum > sus. Paralel cu adverbul propre, coexista şi varianta ad propre > aproape. În loc de adverbul aliorsum, se folosea aliubi, la care s-a adăugat -re, devenind aliubire >aiurea. Din seria de sinonime vicem, volta, data, toate avînd sensul „odată”, limba română l-a moştenit pe data. Adverbul hodie „azi” n-a fost moştenit de limba română, care a folosit în locul acestuia expresia ce exista la romani hac dies, adică ziua de Hac, în care se achitau toate datoriile. De aici şi expresia a-i veni cuiva de hac, „pentru a-i sechestra toată averea din motiv de neplată”. Adverbul hieri s-a păstrat aproape în toate limbile neoromanice. O răspîndire mare capătă adverbul mane, care în latină însemna „dimineaţă”. Cuvîntul românesc dimineaţă provine de la mane+ -eaţă, ca şi cîntăreaţă, glumeaţă, fortăreaţă etc. Adverbul latinesc nunc „acum” este înlocuit în latina populară cu eccum modo > acmu > acum. Olim „cîndva” a fost substituit cu perifraza altera data > altădată. Locul lui saepe îl ocupă adjectivul cu sens de adverb densus (ad densus > adesea). Printre adverbele interogative, folosite şi în calitate de cuvinte conjunctive, în latina populară erau răspîndite quando > cînd; quantum > cît; quomodo > cum. Adverbul latinesc ubi dispare din uz, fiind înlocuit cu unde, care în latina clasică, după cum am mai menţionat, însemna „de unde”. Pentru a indica direcţia de plecare, limba română totuşi l-a folosit pe unde, formînd adverbul încotro (< in contra ubi). Clasa adverbelor circumstanţiale s-a îmbogăţit pe baza unor construcţii latineşti formate din prepoziţii şi adverbe: ad post > apoi; ad propre > aproape; în ad pos > înapoi; ad tuncce > atunci; de ad supra > deasupra; eccum hocce > încoace; ad foras > afară; in ad ante > înainte; in de retro >îndărăt.

În afară de formaţiile cu prepoziţii şi adverbe, încă în latina populară, cu funcţie de adverb, erau folosite diferite construcţii prepoziţionale alcătuite dintr-o prepoziţie şi un substantiv sau un substitut al acestuia. Cele mai frecvente prepoziţii erau ad, de, in. Multe din aceste construcţii s-au adverbializat de timpuriu, elementele lor sudîndu-se într-un tot întreg: ad partem > aparte; ad lenem > alene; ad laturam > alături; ad partem > aparte; ad cassam > acasă; in per una > împreună.

104

Acest proces a continuat şi mai tîrziu pe bază de elemente romanice. Datorită adverbializării relativ tîrzii, elementele componente ale adverbelor şi locuţiunilor adverbiale apărute în această perioadă pot fi uşor recunoscute: alocuri – a locuri; demult – de mult; diseară – de seară; arar – a rar; deodată – de o dată; devreme – de vreme; anume – a nume; deplin – de plin; destul – de sătul; îndelung– în de lung.

îndemînă–în de mînă; îndeseară– în de seară; distincţi: de-a rîndul, pe drept, pesemne, în sfîrşit etc.

Unele dintre acestea apar şi astăzi în calitate de locuţiuni adverbiale cu constituenţi bine În latina populară, substantivele cu sens temporal în funcţie adverbială puteau fi însoţite de un determinativ exprimat printr-un adjectiv, un pronume sau un numeral: hoc anno „anul acesta”, regnavit tres annos „guvernă trei ani”, domi sedet totos dies „şede acasă toate zilele”. Acest procedeu a fost moştenit de limba limba română, care a format adverbe prin compunere de tipul: astă-noapte, astă-iarnă, altădată, alteori, astfel, totodată etc. Adverbe noi au apărut şi prin alipirea la adverbele simple a particulelor oare, ori (< volet) sau va (< volet): oriunde, oricînd, oarecum, cîndva, cumva etc.

4. Evoluţia adverbelor calitative
Adverbele calitative, fiind legate de adjective, au suferit aceleaşi schimbări ca şi acestea din urmă. În calitate de adverbe, limba latină folosea adjectivele la genul neutru: flos formosa „floare frumoasă” – cantat formosum „cîntă frumos”. Folosirea adjectivelor cu funcţie adverbială a căpătat amploare în limba română, în acest proces încadrîndu-se, în primul rînd, adjectivele moştenite din limba latină: clarum > chiar; directum > drept; reum > rău; mereu; gr. ςντυρος >sigur. Acest fenomen s-a răspîndit şi asupra neologismelor: actual bizar categoric docil discret etern excelent net sever melancolic prudent accesibil rapidum > rapid; grossum > gros; talem > tare; formosum > frumos; tale > tare; de plenum > deplin,

precum şi o serie de adverbe împrumutate: sl. видомъ >aidoma; turc. beter >abitir; ung. mero >

105

Arsenalul de adverbe româneşti s-a îmbogăţit pe baza unor expresii idiomatice cu funcţie circumstanţială, care trebuie considerate nişte echivalente analitice adverbiale, acestea fiind foarte variate din punctul de vedere al structurii lor: amar de vreme; cu vîrf şi îndesat; cu chiu - cu vai; cu una - cu două; cu vai nevoie nici în ruptul capului;

c-o falcă-n cer şi cu alta- n pămînt;

c-un ochi la făină şi cu altul la slănină etc.

Valoare de adverb capătă şi unele substantive din componenţa expresiilor stabile, acestea exprimînd o caracteristică a acţiunii şi avînd un rol metaforic: a se duce glonte (săgeată), a tăcea chitic, a şedea cloşcă, a se aduna ciotcă, a se îmbăta criţă etc. Adverbele calitative (de mod) care au în calitate de corespondenţi adjective pot avea grade de comparaţie, la formarea cărora se folosesc aceleaşi mijloace ca şi la adjective, adică adverbele mai, foarte, tare, mult etc. Spre deosebire de celelalte regiuni ale Imperiului Roman, unde s-a încetăţenit construcţia cu adverbul plus, în partea răsăriteană, pentru formarea gradului comparativ al adverbelor şi adjectivelor, s-au menţinut şi s-au dezvoltat structurile cu magis. Mai tîrziu, o dată cu dezvoltarea şi constituirea articolului demonstrativ ca parte de vorbire bine distinctă, sistemul gradelor de comparaţie la adjective şi adverbe a fost completat cu gradul superlativ relativ, format din gradul de comparaţie comparativ precedat de articolul demonstra-tiv cel, cea, cei, cele pentru adjective şi de articolul cel pentru adverbe. Referinţe bibliografice: 1. Curs de gramatică istorică a limbii române, Chişinău, Editura Lumina, 1991, p. 247-253. 2. Al. Rosetti, Istoria limbii române, vol. I, Bucureşti, 1964, p. 142-143. 3. Ov. Densuşianu, Istoria limbii române, vol. I, Bucureşti, 1961, p. 384-391.

Prepoziţia 1. Restructurarea sistemului prepoziţional în latina populară
În latina clasică, exista un sistem de prepoziţii cu ajutorul cărora se exprimau numeroase raporturi dintre cuvinte. Fiecare prepoziţie însoţea un substantiv sau un substitut al acestuia la unul din cazurile oblice, de cele mai dese ori la Ac. sau Abl. În procesul evoluţiei de la latina clasică la cea populară, cînd limba începe să capete un pronunţat caracter analitic, prepoziţiile îşi multiplică posibilităţile de exprimare a raporturilor cazuale. În perioada latinei tîrzii, tot mai multe îmbinări unde legătura dintre elementele componente se făcea, în latina clasică, cu ajutorul flexiilor cazuale cedează locul îmbinărilor în cadrul cărora această legătură se face prin mijlocirea prepoziţiilor. Deci tendinţa spre analitism actualizează funcţiile prepoziţiilor ca instrumente gramaticale.

106

În latina populară, erau destul de frecvente construcţiile cu prepoziţiile de şi ad pentru a reda, respectiv, cazurile G. şi D.: G. – dolus de patrem „dorul tatălui, dor de tată”, în loc de dolus patris; D. – dare literas ad aliquem „a trimite scrisoare la cineva” pentru dare aliqui literas „a trimite scrisoare cuiva”. Construcţiile cu prepoziţia ad de foloseau şi în locul genitivului, mai ales cînd era vorba de posesivitate: membra ad duos fratres „oseminte a doi fraţi”, precum şi în locul Ac., cînd arăta direcţia: Ibimus ad Nazarethi „vom merge la (spre) Nazareth” sau pentru locativ, dacă era vorba de toponime:Veniram ad Roma „sosirăm la Roma”. Ablativul instrumental, care în latina clasică se folosea fără prepoziţii, este însoţit, în latina tîrzie, de prepoziţia cum: cum medicamento ungeto „să ungi cu medicamente”. Aceeaşi soartă o are complementul instrumental şi în limba română comtemporană: ce-i sris cu peniţa nu se taie cu bărdiţa. Chiar şi Ac. cu funcţie de complement direct, mai ales cînd substantivul avea valoare partitivă, putea fi însoţit adesea de prepoziţia de: Catelli edunt de micis „căţeii mănîncă fărîmituri”. Îmbinările constituite dintr-un substantiv + verb au suferit modificări, ajungînd să se construiască, în latina populară, cu prepoziţii. E vorba, mai ales, de formele nominale ale verbului – infinitivul, gerunziul şi supinul: tempus veniendi, prin intermediul structurii tempus de veniendi, s-a transformat în tempus de venire „timpul de sosire”. Pentru exprimarea raporturilor finale, s-au specializat construcţiile cu prepoziţia ad, în care gerunziul era înlocuit prin infinitiv. Bunăoară, pentru casa ad vendetum a început să fie folosită îmbinarea casa de vendere „casă de vînzare”. În aria orientală a Imperiului Roman, a căpătat răspîndire îmbinarea dintre un substantiv şi un supun. Astfel, canis de venatu („cîine vînătoresc”) îşi însuşeşte valoare semantică de „cîine pentru vînătoare”. Aşadar, folosirea tot mai intensă a construcţiilor cu prepoziţii pentru exprimarea diferitelor raporturi cazuale îngustează sfera de întrebuinţare a formelor sintetice de caz, substituindu-le, mai tîrziu, definitiv. Acest proces a fost favorizat de reducerea desinenţelor cazuale, condiţionate mai tîrziu, la rîndul lor, de amuţirea consoanelor finale. Substituirea desinenţelor cazuale prin prepoziţii face să dispară corelaţia dintre prepoziţii şi forma respectivă de caz, care era respectată cu stricteţe de latina clasică. Astfel, după cum se ştie, prepoziţiile se întrebuinţau mai ales pe lîngă cazurile Ac. şi Abl. Acuzativul cerea prepoziţiile:

107

trans „dincolo”. fără < foras. către. îndreptat spre” cineva”. adversus „contrar. adversum. per „prin”. ex. În unele inscripţii din Dacia. ante „în faţa. circa. citra. arăta locul. în prepoziţiile ce se foloseau cu două cazuri. sub”. de < de. ex „din. prae „din cauza”. Bunăoară. după”. Această confuzie s-a extins şi asupra celorlalte prepoziţii. circum „în preajma. spre. circum. împrejurul”. Cu Abl. ads. făcîndu-le pe acestea din urmă să dispară. în limba română s-au menţinut doar: a < a. are loc o reducere considerabilă a numărului acestora. 108 . adversus. Latina populară nu mai ţinea cont de asemenea diferenţiere. de „despre”. Tot aşa: Sum in urbe „mă aflu în oraş”. unele dintre ele şi-au extins uzul pe contul altora. înaintea”.: Venisit în Galia „sosi în Galia”.: graţia „datorită”. cis. Paralel cu folosirea tot mai intensă a prepoziţiilor pentru exprimarea raporturilor cazuale. pînă la”. în primul rînd. ergo „aşadar”. iar cînd se folosea cu Abl.ad „la. prepoziţia in. supra „peste”. spre < super. infra „dedesubt. cînd se folosea cu Ac. versus „către”. folosind. ad. propre „aproape”. Trei prepoziţii cereau cazul G. dependenţa prepoziţiilor de anumite cazuri începe să se destrame. în latina populară. împotriva”. ad „de. e. către”. între < inter. ultra „dincolo. s-au specializat prepoziţiile: a. cauza „pentru”. contra „contra. Allergo in urbe „alerg spre oraş”. lîngă < longum. ad. dintre toate prepoziţiile enumerate mai sus. a. acolo unde latina clasică recomanda Ac. cum „cu”. pe < pre < per. de la. circa „în jurul”. Cauza acestei destrămări trebuie căutată. în toate cazurile. prepoziţia in se foloseşte cu Abl. cu < cum. peste”. pro „pentrru.. – direcţia. De exemplu. Acest proces se datorează mai multor factori: a) multe prepoziţii latineşti formau serii sinonimice. către < contra. apud ”la”. în afară de”. post „după”. b) datorită apropierii funcţionale dintre prepoziţii. În latina populară. una din prepoziţiile seriilor amintite. ads. Şi invers: In hoc sepulorum volverit „în acest sicriu se află”. sub < subtus. în comparaţie”. Astfel. e. extra „în afara.

– comparative: plus de triginta pedubus „mai mult de 30 de picoare”. Un exemplu clasic în această privinţă ni-l oferă prepoziţia de. acumulînd valori noi. de Odobeşti. La prima etapă de acumulare a noilor valori. folosite numai de ea. Dar fiecare limbă a moştenit şi prepoziţii specifice. Limbile romanice au moştenit un fond comun de prepoziţii latineşti. aceeaşi îmbinare liberă de cuvinte putea fi construită cu prepoziţii diferite. prepoziţia latinească sine „fără” nu s-a menţinut în Răsărit. – locative: vinuri de Cotnar. – instrumentale: vincere cum mentem „a învinge cu mintea”. unele prepoziţii. vasum cum apis. – deliberative: Mai spuneţi de (despre) rădăcină un bun cuvînt. Astăzi. care în latina clasică erau exprimate cu ajutorul flexiilor cazuale. pe care nu le avea în latina: – finale: ierburi de leac. – cauzale: Se scutură salcîmii de ploaie şi de vînt. Astfel. – partitive: unus de multis „unul din mulţi”. Ea putea exprima raporturi: – sociative: vivere cum aliquo „a trăi cu cineva”. prepoziţiile au suferit mai puţine schimbări în raport cu celelalte părţi de vorbire. sistemul prepoziţional moştenit s-a completat cu formaţii noi. vasum ad apis. – materiale: vasum plenum cum vinum „vas plin cu vin”. În felul acesta. prepoziţia de şi-a mai asumat cîteva valori suplimentare. şi-au consolidat situaţia şi s-au menţinut în limbă. unele din ele îşi însuşesc capacitatea de a exprima raporturi noi. – temporale: zori de ziuă se revarsă peste vesela natură. de Romaneşti. Extinsă aproape pe întreg teritoriul Imperiului Roman. încă în latina populară. fiind înlocuită de prepoziţia foras „fără”. – leagă un substantiv de un numeral cardinal începînd cu 20: de foi. vasum apud apis. încep să fie exprimate raporturi de: – conţinut: saculum plenu de radicibus „sac plin cu rădăcini”. O răspîndire largă capătă în latina populară prepoziţia cum. Dintre prepoziţiile moştenite 109 . lingvistul Em. 2. – materii: urbs de petras „oraş de piatră”. cu ajutorul căreia. Mai tîrziu. cînd prepoziţiile nu-şi fixase încă uzul. în limba română. altele însă. Evoluţia ulterioară a prepoziţiilor latineşti Fiind nişte instrumente gramaticale.În legătură cu procesul de reducere a prepoziţiilor. au dispărut din uz. Bourciez citează 4 variante ale aceleiaşi sintagme cu prepoziţii diferite – toate exprimînd sensul „stup de albine”: vasum de apis. fiind rar folosite.

metateza). pînă peste sau chiar trei cuvinte: de pe după. Fazele de trecere de la prepoziţiile compuse latineşti la formele actruale se întîlnesc în primele texte româneşti: de in. per extra > peste. Celelalte au suferit modificări de ordin fonetic: – contra > către (disimilarea lui n. asimilarea lui a iniţial. pe care vorbitorii contemporani nefilologi le interpretează ca pe nişte prepoziţii simple: de inter > dintre. prespre. aiurea. de pe sub etc. Formele de trecere de la prepoziţiile latineşti la cele actuale sînt atestate în textele vechi: pre (pe). Procesul de formare a prepoziţiilor compuse continuă şi astăzi în limba română contemporană. subt (sub).de limba română. illac ad > la. Apariţia prepoziţiilor noi Deja în latina populară. de post > după. prepoziţiile au continuat să se înmulţească pe contul adverbelor. in > în (i>î). prepoziţia a e folosită cu sensul de „la”. prepoziţia a cu acest sens este parte componentă a adverbelor alături. dar le-au pierdut mai tîrziu. înspre (în + spre). alteori – două cuvinte: de pe. cătră (către). cum. pentru exprimarea raporturilor cazuale. Spre e folosită cu sens de „pe. paene ad > pînă. per > pre (metateza) > pe. sub. În limba română. asupra”: Şi-şi puse mărule (mîinile) spre ei (ibidem). pînă pe. Prepoziţia de apare cu sens partitiv: Întru ura (una) de (din) sîmbete (Codicele Voroneţean). a final > ă. peste. inexistente în limba latină. pronume ce ţin locul persoanelor. de sub. unele prepoziţii capătă funcţii noi. formînd uneori un singur cuvînt: despre (de+ spre). de super > despre. de pe lîngă. prepoziţiile mai păstrează unele sensuri pe care le aveau în latină. ă>e). pe a devenit în limba română marcă a complementului direct şi se ataşează la substantivele proprii-nume de persoană. indicînd direcţia: ieşind a vînat (Dosoftei). Bunăoară. În procesul evoluţiei limbii. dinspre (din + spre). fenomen caracteristic pentru limbile indoeuropene. pînă în. se recurgea la combinaţii din două sau trei prepoziţii. fapt ce a dus la apariţia unor prepoziţii compuse. spune la minciuni. per inter > printre. Astfel. pren. Pre are sensul de „pentru”: Sfîntul nume al lui pre agiutoiu să-l chemăm (Biblia de la Matei). Astăzi. 3. de. Afinitatea dintre adverbe şi prepoziţii se putea 110 . acasă. În limbile romanice. care aduce cu sine o nuanţă cantitativă nedefinită: mănîncă la plăcinte. doar unele şi-au păstrat forma intactă: a. Părţile lor componente sînt bine desluşite. per intro > pentru. termenii de rudenie. complementul direct poate avea şi prepoziţia la. pe sub. Aici. – super > spre (sincopa lui u.

Prin analogie cu adverbele. determinîndu-le. în timpul iernii. s-au specializat pentru cazul D. asupra < ad supra. fără < foras. asemănîndu-se cu cea a substantivului (capătă articol substantival definit: împrejurul curţii. în comparaţie cu adverbele şi alte părţi de vorbire. prepoziţii propriu-zise şi nu se mai pot folosi în calitate de adverbe. pre asupra de – pe deasupra. precum şi locuţiunile prepoziţionale adverbiale de-a lungul. de sau cu (alături de clădire. precedînd un substantiv. cu ajutorul căreia se indica interiorul unei entităţi. în limba română. împotriva < sl. unde multe adverbe erau folosite atît ca prepoziţii. Cîteva prepoziţii ce se mai întîlneau încă în textele vechi au dispărut din uz. de aleanul „împrejurul”. infra etc. ainte de – înainte de. 111 . în virtutea circumstanţelor. a ajuns să fie folosită în îmbinare cu pronumele îns < ipse: într-însul. în procesul de evoluţie. cînd omul asemuia obiectele din realitate cu înfăţişarea sa: la poalele dealului. de crucişul de „împrejur de”.1 Pentru G. Prepoziţia latinească intro > întru. ele îndeplineau funcţie de adverb: post venit „vine pe urmă”. capătă funcţii de prepoziţii şi unele substantive însoţite de prepoziţii şi urmate de un substantiv în G. post. adverbul cu funcţie de prepoziţie capătă o formă specifică. Deşi prepoziţiile. Dacă însă ele apăreau cu valoare circumstanţială. circum. potrivită < a potrivi. adversus. Unele adverbe-prepoziţii latineşti au devenit. în faţa casei). au fost supuse mai puţin modificărilor. Ce-i drept. s-au specializat prepoziţiile contra. Atunci cînd acestea se refereau la verbe. de regulă. într-însa. care. sau este urmat de o prepoziţie. de-a curmezişul etc. împreună cu prietenii). De exemplu: alegîndu de „în afară de”. pe vremea lui Pazvante Chiorul. inter.: din pricina furtunii. al unui obiect. Acest proces este activ şi astăzi. Unele dintre acestea au apărut în perioada anemismului primitiv. atunci aveau funcţie de prepoziţie: post quinque dies venit „vine peste (după) cinci zile”. precum şi ca adverbe.observa uşor în latină. E vorba de prepoziţiile actuale către < contra. 1 Ne vom aminti că în latină prepoziţia graţia se specializase pentru cazul G. De exemplu: ante. Valoare de prepoziţie capătă şi unele participii adjectivate: mulţumită < a mulţumi. de-a latul. Altele şi-au modificat aspectul fonetic în comparaţie cu forma pe care o aveau în textele vechi: a dreapta – în dreapta. într-înşii. ele au suferit şi unele transformări de ordin semantic. în inima pădurii. pre descindea de „pe deasupra”. lîngă < longum ad. în faţa casei etc. totuşi. supra. datorită < a datora. de pregiur – împrejurul. противα. împreună cu prepoziţia de origine franceză gras à > graţie.

2. Chişinău. Curs de gramatică istorică a limbii române. 1968. împreună cu ipse. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. vol. Precedată de prepoziţiile de şi per. substantive. Ovid Densuşianu. Al Rosetti. Editura Lumina. printr-însul etc. precum şi pe calea formării de prepoziţii noi: fie prin îmbinarea prepoziţiilor existente. Istoria limbii române. ediţia a doua. 112 . 4. Vol I. care se folosesc numai la Ac. 3. Istoria limbii române. 1961. Ivănescu. Al. Iaşi. s-a ajuns la formele pronominale dintr-însul. Istoria limbii romăne. De la origini pînă în secolul al XVII-lea. am putea conchide că lărgirea sferei uzuale a prepoziţiilor a mers atît pe calea însuşirii de valori noi de către prepoziţiile existente.într-însele. Bucureşti. Editura Junimea. 5. vol. participii adjectivate). 6. Al. Istoria limbii române.. 4. I-II. Astfel. 1963. Dîrul. Rosetti. Chişinău. 6. G. fie prin antrenarea în această categorie a unor cuvinte semnificative (adverbe. Editura Ştiinţifică. 1991. 1980. revăzută şi adăugită. Bucureşti. Bucureşti. 5. Editura Cartea Moldovenească. Cercetări asupra prepoziţiei în limba moldovenească. 1966. Literatura recomandată obligatorie: 1.

i s t o r i a s c r i s u l u i r o m â n e s c d e l a origini pînă in prezent. În procesul de elaborare a normelor exprimării literare. dat fiind că dezvoltarea limbii literare este în strînsă legătură cu dezvoltarea literaturii. dar este vorba de două istorii bine distincte. PRECIZĂRI TEORETICE Limba română literară.” „Obiectele lingvisticii – limbile . ca element constitutiv al culturii noastre naţionale. în esenţă. limba evoluează în strînsă legătură cu istoria societăţii care o vorbeşte şi o scrie. „În dezvoltarea lingvisticii. care îşi au originea în însuşi sistemul funcţional al limbii ca mijloc principal de comunicare între membrii unei colectivităţi. o s e l e c t a r e mai atentă a mijloacelor lingvistice.. în general. strîns legată de istoria societăţii româneşti. sublinia Ant. Meillet. sfera de folosire mai restrînsă sau mai largă a variantei literare. ocupă un loc de frunte. Raportarea însă numai la istoria internă a limbii nu ne permite înţelegerea integrală a procesului complex de evoluţie a ei. OBIECTUL DE STUDIU. în forma pe care o cunoaştem astăzi. De aici reiese şi necesitatea examinării cauzelor “externe”. de momentele mai importante ale istoriei literaturii.. este. fără să se identifice. problemele originii. separarea istoriei limbilor de istoria literară. de unde rezultă necesitatea unor metode de cercetare diferite”10. reprezintă rezultatul unei îndelungate şi complexe evoluţii. schimbările intervenite pot fi explicate prin anumite cauze “interne”. ale căror metode sînt deosebite. 113 . a constituit un mare progres. limba trece printr-o serie de stadii succesive. etapele fundamentale ele istoriei limbii literare se leagă. METODE DE CERCETARE. În dezvoltarea ei. dezvoltarea diverselor stiluri ale limbii etc. Istoria limbii literare prezintă un caracter particular din cauza prelucrării conştiente a materialului lingvistic folosit în procesul comunicării: exprimarea literară presupune o respectare (sau cît se poate de) riguroasă a anumitor n o r m e şi. Ca fenomen social. literatura. În special. În tradiţia lingvisticii româneşti.PARTEA A II-A.) nu pot fi explicate fără raportare la datele istoriei sociale. necesitatea metodologică de a nu ignora datele istoriei literare în interpretarea faptelor de istorie a limbilor a fost clar subliniată la 10 Ibidem. Istoria ei. în special de momentele mai importante ale dezvoltării culturale şi ale formării conştiinţei naţionale. care explică anumite aspecte ale evoluţiei limbii. în sensul restrîns al termenului. ale dezvoltării limbii literare (apariţia formei scrise. Se înţelege însă de la sine că istoria limbilor care au o literatură nu poate ignora istoria literară. ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE PRELIMINARII.şi cele ale criticii literare – operele literare – sînt de natură diferită. normele de constituire şi de precizare a normelor unice supradialectale. prin urmare.

începutul secolului al XX-lea. îşi păstrează şi azi valabilitatea. de la primele manifestări ale literaturii artistice. cele ale dialogului. interpretarea literară a unui text nu se poate identifica cu interpretarea lui lingvistică. Cercetarea textelor (beletristice. se dezvoltă şi se îmbogăţeşte şi mijlocul ei de exprimare – limba literară.6. Studiul textelor ne dă posibilitatea să înţelegem nu numai modul lent de constituire a normei supradialectale unice.) ne permite să observăm cum. ci trebuie să găsească metode adaptate la caracterul complex al obiectului studiat. puşi în situaţia de a exprima noţiuni şu nuanţe noi cu mijloace de care dispune limba literară a unei anumite epoci. prin efortul lor. şi gîndul lor nu merge mai departe. putem defini obiectivele principale care stau în faţa Istoriei limbii române literare. pînă la soluţionarea problemelor mai complexe ale artei cuvîntului. îmbogăţindu-şi treptat procedeele artistice de exprimare. Oamenii de cultură. să urmărească raporturile dintre aceste forme şi altele. A privi fenomenele lingvistice independent de cele literare este a avea o concepţiune mărginită faţă de ele. 114 . În lumina precizărilor de mai sus. De asemenea. Punctul de vedere al lui Ovid Densuşianu. rezolvă problemele portretului. la consolidarea normelor şi la îmbogăţirea limbii literare. a nu înţelege o parte din viaţa lor. Densuşianu. Bucureşti. în strînsă legătură cu ele… Între felul de a se exprima într-o epocă. paralel cu dezvoltarea literaturii. numai un obiect de speculaţiune fonetică ori etimologică. între materialul lingvistic şi producţia literară proprie ei există totdeauna un raport determinat. Cercetătorul limbii literare nu se poate limita nici la procedeele istoriei literare. contribuie. de către Ovid Densuşianu. instrument suplu şi precis de comunicare. exprimat cu aproape un secol în urmă. Este interesant de urmărit modul în care primii noştri scriitori. împrejurările care le-au dat un caracter hotărît şi le-au făcut să evolueze într-o anumită direcţiune”11. deoarece scopurile urmărite de cele două discipline diferă. Istoria literară în învăţământul universitar. administrative. ştiinţifice etc. nici la acelea ale lingvisticii tradiţionale. ci şi realizările obţinute în procesul de perfecţionare estetică a limbii literare. constatăm o с o n t i n u i t a t e. la Facultatea de Litere din Bucureşti: „Există cercetători pentru care formele lingvistice sînt ceva izolat. să pătrundă mai adînc. care poate fi urmărită în diferite monumente ale literaturii: de la limba stîngace şi greoaie a primelor scrieri din secolul al XVI-lea pînă la limba română literară contemporană. p. ale artei narative şi descriptive în genere. cu prilejul unei prelegeri de deschidere. Pornind de la o orientare teoretică bine precizată şi bazat pe o 11 Ov. 1911. Fără doar şi poate că istoria literaturii şi cea a limbii literare sînt domenii de investigaţii diferite. În procesul evoluţiei exprimării literare.

va trebui să dezvăluie calea ascendentă a limbii române literare. de astăzi. Este necesar să precizăm din capul locului că în studierea istoriei limbii române literare trebuie să alegem cele mai juste din numeroasele poziţii teoretice şi metodologice privind abordarea unei astfel de cercetări. începînd cu secolul al XVI-lea. bunăoară. Poziţiile specialiştilor în această problemă nu sînt nici pe departe unice. Deceniile 4-6 ale veacului al XIX-lea au fost pentru limba română o perioadă de “chin” al renaşterii. la contribuţia adusă de graiurile limbii române la constituirea normelor ei actuale. influenţîndu-se reciproc.serioasă documentare. adică modul în care s-a ajuns la aspectul normat. cum a numit-o Garabet Ibrăileanu. Metoda specifică disciplinei noastre este cea diacronică. nu fără truda unor lingvişti de forţă de talia celor din Şcoala latiniştilor. limba noastră să se transforme. în raport cu perioada veche şi cu normele actuale. cercetătorul istoriei limbii române literare trebuie să urmărească. ca mai apoi. după anul 1880. cu momentele mai importante ale dezvoltării culturale: – cum s-a constituit norma unică supradialectală. Discuţia a avut mai întîi ca obiect limba română din scrierile vechi. Nici asupra ponderii deţinute de stilurile limbii în procesul de dezvoltare a limbii literare nu există un consens deplin. Titu Maiorescu ş. adică studierea limbii se fa face din perspectiva dezvoltării ei istorice. în detrimentul contribuţiei aduse de stilurile neartistice.a. al căror rol n-arr trebui să fie subestimat. În atenţia unui astfel de studiu vor sta faptele de limbă aparţinînd diferitelor stiluri care intră în sfera noţiunii de limbă literară. avînd ca fundamentare teoretică generală principiile dialecticii. în strînsă legătură cu istoria societăţii. S-a combătut. apt să răspundă multiplelor funcţii ale unei culturi superioare şi civilizate. a fost precedată de o lungă etapă a căutărilor. Analiza faptelor se va face pe etape succesive. Una dintre acestea se referă la baza dialectală a limbii române literare. mai exact spus. – cum au apărut diversele stiluri ale limbii literare şi cum s-au dezvoltat ele. Nu mai puţine discuţii a suscitat şi problema perioadei de formare a limbii literare. O astfel de metodă. cînd au apărut în română primele texte scrise. evidentă abia spre sfîrşitul secolului al XIX-lea. dintr-un grai arhaic şi limitat ca resurse de 115 . Vom aminti doar cîteva din p r o b l e m e l e c o n t r o v e r s a t e a l e studiului istoriei limbii române literare. dar ea îşi află aplicare cu atît mai mult în perioada consolidării limbii române moderne. de la origini şi pînă la epoca în care ea a devenit un instrument unitar şi evoluat. atenţia acordată de unii lingvişti locului limbii scriitorilor într-o istorie a limbii literare.. a lui Heliade Rădulescu. Victoria deplină a limbii literare. al limbii literare.

Terracini a dat definiţia de limbă literară. de viaţa economică şi de factura psihologică. alături de noţiunea care o întrebuinţează. Omul cult dispune de acest gen de diglosie şi. printr-o secvenţă de foneme (limba vorbită).Будагов. afirma B. Acestor două modalităţi de comunicare le corespund două sisteme coexistente ale aceluiaşi idiom naţional.exprimare într-un instrument complex. capabil să îndeplinească funcţiile reclamate de progresul social. sublinia Pascal. suplu şi nuanţat printre limbile neoromanice. von urmări etapele cele mai importante pe care le-a străbătut limba română literară în evoluţia ei treptată spre succesiunea şi adaptarea mijloacelor de expresie necesare unei exprimări culte şi autorizate. “Cine vrea să gîndească bine. Dezvoltarea unei discipline ştiinţifice nu e posibilă însă fără o delimitare precisă a noţiunilor ei fundamentale. „Limba unui popor. comunitatea lingvistică. ideilor. varianta literară este cea care contribuie la deşteptarea şi afirmarea conştiinţei naţionale. Литературные языки и языковые стили. care dispune – într-o măsură mai mare sau mai mică – de o serie de norme consolidate prin scris. – caracterul relativ al noţiunii de consolidare a normelor limbii literare (cu toată importanţa. fie pe cale scrisă. Obiectul Istoriei limbii române literare nu poate fi delimitat atîta timp cît noţiunea de bază. ea este variabilă în timp12. al ştiinţei. 1967. Pe parcursul prelegerilor. 116 . P. în funcţie 12 Р. şi definiţia ei”. cea de limbă literară. printr-o secvenţă de grafeme (limba scrisă). стр. Dintre formele de manifestare a limbii. lingvistul italian B. Într-adevăr. alături de comunitatea de teritoriu. trebuie să aibă. al literaturii şi artei. dintre care unul se manifestă sonor. A Budagov crede că este necesar să se sublinieze: – caracterul istoric variabil al noţiunii de formă civilizată (în diferite epoci şi la diferite popoare). 1956). La această definiţie a noţiunii de limbă literară lingvistul sovietic R.А. fiind unul din factorii decisivi care favorizează formarea unei naţiuni. are un rol primordial în dezvoltarea unei conştiinţe naţionale. Haşdeu. Limba literară reprezintă o formă cultivată a limbii întregului popor. nu este riguros definită. 38. М. iar celălalt – grafic. La cel de-al VIII-lea Congres de studii romanice (Florenţa. se confundă şi se identifică de multe ori cu naţionalitatea lui”. Comunicarea lingvistică se poate realiza fie pe cale orală.

în primul rînd. de unde. elemente accesorii. În unele limbi. nu scriem cum vorbim. acolo. o anumită imperfecţiune a exprimării ideilor. vezi. În general însă. deşi aceste diferenţe nu apar atît de proeminent. 117 . dar totuşi importante ale comunicării (intonaţia. în scris. vasăzică etc. sub imperiul responsabilităţii cuvîntului care rămîne scris (vorba lui M. accentul. în dialog.) cu un rol deosebit de important în limba vorbită. în primul rînd. gesturi. Limba vorbită este folosită. cît mai ales de utilizarea unor mijloace şi procedee specifice în vederea comunicării unui anumit conţinut. el. în situaţii determinate. La acestea se mai adaugă mimica şi gesturile (care adesea explicitează şi suplinesc vorbirea) şi. Condiţiile de folosire a varintei scrise a limbii se deosebesc esenţial de acelea ale varintei vorbite ale acesteia. iar uneori prin cuvinte deictice şi mimică. aşanumiţii indici situaţionali (aici. este folosită cu precădere limba literară. Eminescu: Unde vei găsi cuvîntul / Ce exprimă adevărul?). ca de exemplu în română. în dialog. care se corectează prin retuşări aproximative. unii vorbesc chiar mai bine decît scriu. dar şi prin folosirea unor forme şi construcţii gramaticale şi particularităţi fonetice suprasegmentale specifice. iar uneori chiar imposibilă. ceea ce conferă comunicării un caracter alternativ şi discontinuu. de obicei. Reflectarea în scris a elementelor de mai sus. operează cu cele două sisteme care corespund unul celuilalt. rodul unei îndelungate elaborări conştiente: cel care scrie. în anumite împrejurări. reflectează şi îşi alege mijloacele de exprimare. În exprimarea de tip oral. în plus. numite prozodeme. este limitată. Textul scris este.). Limba scrisă nu este şi nici nu poate fi identificată cu limba vorbită. el are posibilitatea de a reveni asupra textului.de diferite împrejurări. valorile culturale s-au putut conserva. aşa cum scrie. spre a-l corecta şi a-l perfecţiona. presupune reacţii rapide şi imediate din partea interlocutorilor. care capătă semnificaţii precise doar în anumite contexte. Limba vorbită se realizează. deosebirile dintre limba scrisă şi cea vorbită sînt considerabile. intensitatea. care reprezintă un adevărat instrument de exprimare a necesităţilor unei culturi superioare în cadrul unei colectivităţi civilizate. În franceză sau în greaca modernă. iar alţii viceversa. apar. ele sînt totuşi destul de marcante şi se manifestă nu numai prin utilizarea unor elemente lexicale specifice. pauzele. fără însă a coincide. iar deosebirea dintre aspectul vorbit şi cel scris al limbii nu ţine atît de caracterul familiar sau literar al exprimării. ei bine. în sfîrşit. Omul cult poate să vorbească. de asemenea. Jocul adresării şi al replicii. opoziţia dintre cele două forme de comunicare este mai mare decît în altele. aceea. Datorită scrierii. adesea. tempoul etc. În alte limbi. în conversaţia familiară.

Astfel. Limba literară are un caracter normat. I. În fonetică el se reflectă la pronunţarea şi scrierea sunetelor. devenind mijloc perfect de comunicare. Proza românească modernă cunoaşte atît excepţionali valorificatori ai elementelor de limbă vorbită (I. greceşti. În secolele următoare. şi limba textelor netraduse (scrisori. Astfel. zicea cercetătorul sovietic R. a formelor şi a construcţiilor sintactice şi realizarea lor fonetică sau grafică trebuie să respecte cerinţele acestor norme. Notarea limbii vorbite cîştigă teren în creaţia literară din a doua jumătate a secolului al XIXlea: procesul notării graiului viu este o trăsătură a artei realiste. respectiv stolnicului C. În limba literară. istoria limbilor literare scrise”. acte particulare). Raporturile dintre limba vorbită şi limba scrisă nu au fost aceleaşi în diferite epoci ale istoriei limbii române literare. Blaga. vorbită în diferite grupuri sociale. nai ales în forma ei scrisă. Neculce sau a Antonimului brîncovenesc şi o opune.). se poate constata o deosebire dintre limba textelor traduse. întrebuinţarea cuvintelor. Avanesov. O particularitate a limbii literare. în general. un instrument perfect de exprimare clară şi precisă a ideilor. dar şi verbală. Costin şi D. care o deosebeşte de celelalte varietăţi ale limbii naţionale unice. Caragiale. în gramatică – la respectarea regulilor 13 R. О некоторых вопросах истории языка.Istoria limbilor literare urmăreşte. I. Marii clasici evită să se limiteze la resursele exprimării literare propriu-zise şi se inspiră din ce în ce mai mult din limba vie a epocii. cît şi mari maeştri ai cuvîntului literar (G. Arghezi etc. I. iar impresia veridicităţii în operele care aparţin realismului se datoreşte şi consemnării particularităţilor limbii vorbite. care au obţinut efecte remarcabile prin utilizarea procedeelor de limbă scrisă şi a căror operă reprezintă o realizare strălucită a stilului scriptic. I. totodată. L. care este mai apropiată de limba vorbită. datorită imitaţiei originalelor slavone. trebuie să ţină seama de anumite n o r m e unanim acceptate. C a r a c t e r u l n o r m a t se manifestă în toate c o m p a r t i m e n t e l e l i m b i i . M. Cantemir. folosirea limbii literare presupune o selecţie mai atentă a mijloacelor de exprimare. L.. chiar la începuturile limbii literare. prozei savante şi livreşti a lui M. folosirea procedeelor exprimării orale la valorificarea artistică a elementelor vorbirii populare constituie trăsătura distinctivă a limbii lui I. constă în aceea că toţi cei care o folosesc. M. Sadoveanu. Călinescu. în esenţă. 118 . „Prin istoria limbii literare se are în vedere. Avanesov13. Druţă). стр. Cantacuzino. cu un caracter savant. limba literară dobîndeşte o anumită u n i t a t e şi s t a b i l i t a t e şi ajunge să corespundă multiplelor şi variatelor funcţii pe care le îndeplineşte. fenomenele lingvistice consemnate în texte de limbă scrisă. 88. Creangă. Spre deosebire de dialecte sau graiuri. T. 176.

vol. reţinînd numai elementele comune categoriei limbii care îndeplinesc o funcţie distinctivă”14. iotacizate: să vază. Toate aceste formaţii.167. analogice: să vadă. norma y habla. individual. Noţiunea de normă şi noţiunea de abatere de la normă se află într-un raport de corelaţie. şodeţ (în Ardeal). Sistema. Cum se constituie normele unei limbi literare? Ele au la bază trăsăturile lingvistice ale unui grai sau ale unui dialect. se situează în afara normei literare. Ne vom limita la un singur exemplu din domeniul derivării. Între factorii care explică abaterile de la ceea ce e considerat la un moment dat corect sau incorect. în afară de glumeţ. în diacronie. glumaş (în Banat). şăgaci (în Moldova). ea reprezentînd o normă supradialectală unică. În ALR (serie nouă). ele se constituie. în sensul că o normă există în măsura în care există abateri de la ea şi invers. iar îndreptarele şi tratatele academice consemnează existenţa lor în sincronie. De exemplu. cel mai important este modul în care s-au petrecut schimbările în dezvoltarea istorică a limbii. cu eliminarea a tot ce este ocazional. normă şi vorbire au fost precizate de Eugen Coşeriu: “Faţă de actul concret al vorbirii. reprezintă un grad mai înalt de abstractizare lingvistică. care s-au impus în uzul literar. în lexic – la utilizarea cuvintelor înţelese pe întregul teritoriu lingvistic al naţiunii respective. norma reprezintă primul grad de abstractizare şi cuprinde numai ceea ce are caracter social. p. la rîndul său. să audă. să ţie. V. după părerea majorităţii cercetătorilor. Acesta este factorul principal de care trebuie să se ţină seamă în explicarea apariţiei şi coexistenţei anumitor forme paralele în limba literară. limba literară se situează deasupra dialectelor teritoriale. Raporturile dintre sistemul limbii. în strînsă legătură cu procesul de dezvoltare a societăţii. în limba română se folosesc formele mai vechi. şuguitori. Sistemul. stă subdialectul muntean cu sistemul său fonetic şi cu o bună parte din particularităţile lui gramaticale şi lexicale. să auză. la baza limbii române literare contemporane.flexiunii şi ale construcţiilor. glumeţ. Ele sînt considerate deci elemente regionale. alături de formele mai noi. De exemplu. Dar limba română actuală nu se confundă cu particularităţile acestui grai. Lucrul acesta s-a întîmplat la 14 E. ci trebuie considerate în perspectiva dinamicii istoriei limbii. pe care limba literară le evită. Această variantă care reflectă structura limbii naţionale se realizează. sînt înregistrate mai multe variante pentru adjectivul glumeţ: şăgos. 119 . Crearea normelor literare a fost condiţionată de întregul proces istoric de dezvoltare a limbii. Coseriu. şod. cu timpul. De aici rezultă că normele nu trebuie concepute ca realizări statice. Deşi continuă trăsăturile unui subdialect. glumuos (în Maramureş). să ţină. aşadar. prin contribuţia – deşi inegală – a mai multor subdialecte ale acestei limbi.

într-o anumită măsură. se pot găsi şi în lexic. ci e s t e o limbă comună. Este ea complexul celorlalte dialecte. începînd cu anul 1862. a dat formele. B. limba literară este varianta prelucrată a limbii naţionale. dar a mai multor d i a l e c t e . deci şi centrul cel mai important al vieţii politice şi culturale a românilor. fonetismul strein (striin. P. observă Em. Caracterul normat al limbii nu înseamnă însă că ea este o limbă fixată o dată pentru totdeauna. Haşdeu a definit cu claritate această noţiune. iar celălalt. 120 . Exemple. în anul 1918. În acest sens. Dar ea a fost influenţată. Petrovici. În flexiunea verbală. termenii ginere sau ginerică şi bojoci. Iată paradigma verbului a spune. că formele moldoveneşti sînt cele mai literare. Limba literară se caracterizează printr-un fel de echilibru. p. Haşdeu. dar că ele au o pronunţare muntenească. raportînd-o la factorii dialectali: „Limba naţională este ea oare acel singur dialect oarecum privilegiat? Nu. şi de oamenii instruiţi din Moldova şi Transilvania. T.noi după ce Bucureştiul a devenit. aşa cum rezultă din ALR. Procesul unificării a continuat şi s-a desăvîrşit după formarea statului naţional român unitar. cu e neaccentuat transformat în i (ca în moldovenescul spunim). aşa cum a fost ea înregistrată de ALR în aria din jurul Bucureştiului şi în cea din jurul Iaşului: Bucureşti Iaşi Eu spui Tu spui El spune Noi spunem Voi spuneţi Ei spune eu spun tu spui el spuni noi spunim voi spuniţ ei spun Se vede. întemeiată pe un dialect şi realizată prin contribuţia inegală. afară de unul singur? Iarăşi nu. Limba naţională ne înfăţişează aşa-zicînd congresul tuturor acestor dialecte sub preşedenţia aceluia singur”15. Limba vorbită de oamenii culţi din Bucureşti a avut un accident asupra limbii vorbite şi scrise de intelectualii din celelalte provincii. Astfel. cel moldovenesc. care este specific graiurilor nordice. Emil Petrovici. Cuvente den bătrîni. capitala Principatelor Unite. dar nici faptul că limba este supusă unei evoluţii regulate. Un subdialect. variabil în mod constant între fixare şi 15 B. P.82. strin) din aria de est a regiunii Bucureşti a cedat locul lui străin. nu au fost acceptaţi de limba literară. deşi sînt munteneşti. Petrovici. Asupra cîtorva factori de acest gen a atras atenţia acad. Ele demonstrează că limba literară n u reală coincide cu un d i a l e c t . locul acestora l-au luat lexemele mire (mireasă) şi plămîni.III. întîlnim o interesantă sinteză de trăsături dialectale deosebite. comentează Em. Bunăoară. cel muntean – pronunţarea. Exemplele ar putea fi înmulţite.

ele se opun normelor limbii comune şi dialectelor. care să exprime noţiuni şi judecăţi pe o treaptă de generalizare şi abstractizare superioară graiurilor. ca bunăoară paisprezece. În cazul limbii literare. cu principiul răspîndirii formei în cauză. normele consfinţesc. în timp ce limba literară păstrează formele pronumelui demonstrativ acesta. desprinse de fluxul viu al limbii vorbite. şi etimologia etc. astă ăştia. Din cele expuse pînă acum reiese că fenomenele care se produc în procesul evolutiv de consolidare şi perfecţionare a normelor nu se confundă cu transformările petrecute în graiuri. aşadar. cel etimologic. Din această cauză. de adaptare a formelor. cum se rosteşte într-o mare parte a teritoriului dacoromân. un produs al selecţiei. ale căror transformări sînt un produs natural. în limba literară un proces continuu de înnoire. acestea. pentru că aşa se spunea în limba veche. un uz mai mult sau mai puţin general sau mai răspîndit pe cale orală sau scrisă al unuia dintre graiuri la un moment dat. şi a scria (în Banat). prin care tradiţia şi convenţia sînt completate şi modelate de uz şi inovaţie. şi pl. De exemplu. de obicei. Prin caracterul lor selectiv. limba literară este ferită de primejdia separării de întreaga ei istorie şi. implicit. aceştia. ci după altul. acela. Aceasta înseamnă că limba literară nu respinge inovaţiile pe care le oferă uzul. III-a sg. dar nu o mers. dar ele au şanse să se impună. Există. în mare măsură. cu numeroase 121 . latinescul scribere sună a scrie pe o largă zonă lingvistică a Ţării. Limba literară nu a adoptat încă aceste forme. voluntar.evoluţie. Bunăoară. ăstea. a cărui formă a fost înlocuită cu a rămîne. din textele maramureşene.. În felul acesta. faţă de variantele munteneşti şi populare ăsta. varianta veche se păstrează doar în limba populară. „Noi vorbim acasă altă limbă decît în public. istoric. ea a acceptat alte forme. aceasta. aia. adică de factorii extralingvistici. Am putea invoca aici şi tradiţia scrisului românesc. de pericolul închistării în tipare rigide şi anacronice. cum s-a întîmplat cu verbul a rămînea. ăl. Alteori. căci modalităţile registrului nostru de exprimare variază în funcţie de situaţie. pe care le-a impus uzul şi care au intrat în norma limbii literare. Graiurile sînt mai bogate în resurse individuale de expresie în comparaţie cu limba literară. operează un principiu conştient. or mers. dar sună şi a scri (în Basarabia şi Muntenia). care coincide. dar mai bogată în mijloace suple de comunicare. Bunăoară. Aceeaşi tendinţă de trecere de la conjugarea a II-a la conjugarea a III-a se observă şi la verbele a apărea şi a dispărea. al evoluţiei. aceea. care deţin un rol important în împrejurări particulare. de astă dată. normele sînt. şaisprezece. Afirmaţia aceasta nu trebuie înţeleasă în sensul absolut al cuvîntului. care este mai săracă în această privinţă. şaizeci. Chiar dacă sînt impuse de “sus în jos” de către o tradiţie scrisă culturală şi literară de prestigiu sau de către autorităţile ştiinţifice oficiale (academiile ţărilor respective). limba literară s-a călăuzit nu după criteriul “ce e muntenesc e şi literar”. pronunţate şi scrise azi din ce în ce mai des a apare şi a dispare. Faţă de această evoluţie divergentă. la perfectul compus auxiliarul are formele a şi au la pers.

potrivit modelului exprimării culte. de influenţă a limbii literare asupra graiurilor. ajutat de factorii favorabili de ordin extern. on ecrit en langue etrangere. înainte de toate. Limba literară nu coincide niciodată cu dialectul aflat la baza ei. Baza dialectală a limbii române literareΣ 1.”16 Din cele expuse rezultă că limba literară acceptă.variante şi interferenţe fonetice. Tendinţa spre scindarea unităţii lingvistice se datoreşte. un dialect devine limbă literară graţie rolului preponderent pe care îl are regiunea în care acesta se vorbeşte în viaţa economică. fonetisme. acţiunii factorilor externi (economici. politică şi culturală a întregii comunităţi 16 Se vorbeşte în limba maternă. 2) în timpul şi 3) după constituirea acesteia. din diferite motive. în graiuri. limba literară începe calea spinoasă de constituire. lexicale. în schimb. De o limbă literară se poate vorbi doar în ultima parte a procesului schiţat de Alwin Kuhn. La baza constituirii acesteia se află totdeauna un dialect. gramaticale. De multe ori. care se modifică cel puţin în unele aspecte sesizabile.2. şi tot el adăuga: „On parle dans sa propre langue. Oricît de compozită însă ar părea limba literară. O problemă frecvent dezbătută a cercetărilor lingvistice din diferite epoci ale ştiinţei despre limbă este cea a constituirii limbilor literare. În etapa a doua. consecinţă directă a fărîmiţării teritoriului pe care ea se vorbeşte. limba literară se îmbogăţeşte prin împrumuturi de ordin secundar: termeni ştiinţifici şi tehnici avînd valori stilistice precise. 1. sociali. îşi asigură o situaţie dominantă în raport cu celelalte dialecte. În prima perioadă. lingvistul austriac Alwin Kuhn preciza la cel de-al VIII-lea Congres Internaţional de Studii Romanice că relaţiile dintre limba literară şi dialecte trebuie privite în funcţie de stadiul de evoluţie a limbii literare: 1) înainte. se recunoaşte întotdeauna în structura ei elementul de bază. elemente variate. ea renunţă la tot ce acesta are strict particular şi acceptă. scria francezul Jean Paul Stuart. în urma împrumutului de elemente dialectale diferite. unul dintre dialecte tinde să-şi impună supremaţia. toate dialectele pot aspira în egală măsură la calitatea de limbă literară. idiomatice”. 122 .3. În momentul cînd comunicarea între grupurile lingvistice pare a fi compromisă sau se face cu dificultăţi din ce în ce mai mari. politici) şi ea poate lua o amploare deosebită în anumite epoci istorice. În genere. forme gramaticale şi cuvinte specifice celorlalte dialecte. Avem de a face cu un proces invers.1. S-a stabilit de mult şi este un adevăr general acceptat că limbile literare iau naştere ca o reacţiune împotriva diversificării dialectale a unei limbi. Deci formarea limbilor literare îmbracă aspectul unui proces de durată şi se întinde de-a lungul unei perioade relativ lungi. încadrate apoi în norme. se scrie într-o limbă străină. de regulă acela care. Examinînd procesul de constituire a unora dintre limbile romanice. 1. În faza a treia. în cursul căreia raportul dintre limba literară şi graiuri este variabil.

Se poate spune că vorbitorii unei limbi recunosc o normă comună datorită orientării lor spre acelaşi centru cultural. Hr.2. norme perfect unitare. cele mai numeroase adeziuni este aceea după care la baza limbii române literare stă graiul m u n t e a n. Macedon. limba literară e încă departe de a avea un aspect absolut unitar. de-a lungul timpului. Cea dintîi afirmaţie a acestei idei o găsim la B. La baza limbii franceze literare stă dialectul din Paris şi din Ile-deFrançe. ele vor fi prezentate aparte. datorită ascendentului politic şi cultural pe care l-a cîştigat Atena. de asemenea.2. De aceea. c a s t i l i a n. deşi cercetările în acest domeniu sînt destul de vechi şi nu mai puţin remarcabile chiar. Avem în vedere numai acele opinii care au avansat idei noi sau au contribuit la adîncirea şi o mai bună întemeiere a unor opinii exprimate anterior. ceea ce nu a dus însă nici pe departe la armonizarea punctelor de vedere. respectiv. P. în care scria Herodot. Limba latină literară era limba Romei.1. de regulă. Ne-am străduit. Prin secolele VI-V p. 2. 2. Pentru a înţelege mai bine cum s-a ajuns la o asemenea situaţie şi a cunoaşte. stadiul actual al cercetărilor româneşti la această problemă. Nu acelaşi lucru însă se poate spune şi despre limba română literară. totodată. politic sau naţional. Simplele afirmaţii şi adeziuni la o teorie sau alta le-am trecut cu vederea. constituindu-se pe baza variantei literare a dialectului dominant. Pornind de la constatarea că limba Catehismului coresian nu diferă de graiul vorbit în Ţara Românească şi în regiunile vecine ale Transilvaniei. 2. Variantele literare regionale nu prezintă. cele mai importante opinii asupra bazei dialectale a limbii române literare şi în ce măsură s-au precizat anumite chestiuni teoretice şi metodologice fundamentale. Specialiştii apreciază unanim că italiana sau spaniola s-au constituit ca limbi de cultură pe temelia dialectelor t o s c a n şi. De o sută de ani încoace. dominant devine dialectul a t i c. Despre franceză am vorbit deja mai sus. bibliografia problemei s-a îmbogăţit cu numeroase lucrări.1. să facem o expunere cronologică a problemei în discuţie pentru a face o urmărire cît mai exactă a modului în care s-au conturat. În Grecia antică s-a impus mai întîi ca limbă literară i o n i a n a. Opinia cea mai veche şi care a întrunit. ci la nivelul variantelor literare scrise ale acestor dialecte. mai ales în perioada lui Al. Haşdeu. marele nostru cărturar conchide: „S-ar putea afirma în conştiinţă de cauză că pe la Σ Notă: Dat fiind faptul că trimiterile la această temă se fac din abundenţă. a unui oraş care a devenit capitală politică. Unificarea lingvistică nu se produce. la nivelul dialectelor. Nu există divergenţe mari în ceea ce priveşte baza dialectală a celor mai multe limbi europene. 123 . totodată. vom face o expunere mai largă asupra opiniilor formulate pînă în prezent la acest capitol.lingvistice. de obicei. Importanţa crescîndă pe care o dobîndesc unele centre poate avea drept urmare schimbarea bazei dialectale a unei limbi.

graiul muntean se impune ca normă literară la finele unui proces încheiat către sfîrşitul secolului al XIX-lea.2. el a arătat că în cele mai vechi texte literare româneşti fărîmiţarea dialectală era destul de vizibilă. 2. p. fără a suferi modificări esenţiale. Essai de phonetique roumaine. Deşi fragmentare şi nu prea adîncite. limba tipică a românilor” 1. Densuşianu merită o analiză atentă. 98. Ov. Ov. Bucureşti. II. Lambrior.2. ecrits dans cette langue d´une partie de la Valachie qui s´est imposée comme langue générale et a préparé le roumaine litteraire. vol. La aceste întrebări au încercat să răspundă alţi cercetători. Historie de la lange roumain. Haşdeu se desprinde cu suficientă claritate. Al. X. 1979. a menţinut unitatea limbilor scrise: „Diversele graiuri s-au stins în faţa acestei limbi scrise”2. Densuşianu. puisque sont écrits dans ce parler de Valachie dont allait se constituer aux siecles suivants” [Ibidem]. de fapt. p. Dimpotrivă. limba literară unică a românilor de pretutindeni. Ibidem. Ov. p. grai care. punctul de vedere al lui B. Între limba secolului al XVI-lea şi cea de astăzi nu există diferenţe izbitoare: „Si on prend comm poin de comparation les textes de Coresi. a ajuns. După ce subliniază importanţa tipăriturilor din secolul al XVI-lea. 13. După cum rezultă din rîndurile de mai sus. Un punct de vedere apropiat se întîlneşte la Al. care arată că limba textelor tipărite la Braşov. care „nous donnent un phonétisme plus pur. 4 Ov. Lambrior.curent le plus d´influence et contribuerent dans une large mensure au developpement ulterieur du romain litteraire”3. aproape fără nici o schimbare. ci graiul aflat la baza cărţilor sale a devenit ulterior limbă inică de cultură. 1902. întrucît ele vor constitui punctul de plecare al celor mai multe din opiniile ulterioare referitoare la rolul predominant ce l-a avut graiul muntean în unificarea limbii române literare. Densuşianu nu precizează. Deşi formulat în treacăt. Ideea aceasta este exprimată destul de clar în concluziile referitoare la fonetismul cărţilor coresiene. Haşdeu. 1881. E o afirmaţie care echivalează. Densuşianu nu a susţinut că în secolul al XVI-lea limba literară era unificată. altele mai înaintate. Voyelles toniques //Romania.. cu rolul precumpănitor jucat de graiul muntean în unificarea lingvistică a limbii române.3. 3 Ov. 2. observaţiile lui Ov. Cuvente den bătrăni.. Nu limba lui Coresi s-a impus ca normă generală în sec. între cari exista deja stratul cel devenit astăzi.361. În ce înprejurări şi cînd graiul muntean a devenit bază a limbii române literare.2. Densuşianu precizează: „Les livres de Coresi. cette constatatipon rest debut”4. P. Densuşianu. avînd rol de limbă literară. În accepţia sa. al XVI-lea. unele mai înapoiate. Paris. P. 2 1 124 . nous voulons dire plus litteraire.jumătatea secolului al XVI-lea limba română înfăţişa diferite straturi. mai tîrziu. B. Savantul român susţine că textele coresiene fixează în scris graiul din Muntenia şi Transilvania vecină.

3 Al. După P. Moldova şi Muntenia. 4 Al.7.2. Al. 1904. „deoarece se infiltraseră prea adînc caracterele munteneşti în graiul literar. Haneş. limba acestei perioade a fost un model demn de urmat. Diferenţele din limba scrisă erau mai mici decît cele din limba vorbită în Transilvania. Bucureşti. Meritul de frunte al lui P. Haneş e acela de a fi afirmat cu claritate că. alta în Moldova. Procesul de unificare lingvistică ia sfîrşit prin apariţia Bibliei de la Bucureşti (1688). Una din ele a fost fixată prin tipar: „Cărţile lui Coresi erau mîndria limbii. Graur susţine că „baza pe care s-a creat limba literară este graiul din Bucureşti. care tindea să se impună în nord-est”1.2. 224. ci prezenta diferenţe în funcţie de regiunile unde era folosită.4. 13. Dezvoltarea limbii literare române în prima jumătate a secolului al XIX-lea. p. Limba corectă.2. Începînd cu Palia de la Orăştie şi. care. Adept al Şcolii de la Bucureşti. Ibidem. Al. După ce în Studii de lingvistică generală a atras atenţia că impunerea graiului muntean se datoreşte tipăriturilor coresiene şi prestigiului cîştigat de Bucureşti. Cazacu arată că în textele imprimate de diaconul Coresi se observă „receptarea unor fenomene lingvistice din nordul Ardealului şi elaborarea. Faptul acesta nu însemnează însă că limba textelor coresiene a devenit literară începînd cu secolul al XVI-lea: „Marea răspîndire de care s-au bucurat cărţile coresiene a înlesnit expansiunea unui anumit grai. alta – în Ţara Românească. preponderenţa graiului muntean se explică prin influenţa exercitată de primele tipărituri româneşti. 2.6. în secolul următor. Haneş. 2 1 125 . „oraşul cel mai mare şi apoi capitala ţării”. se poate vorbi de 3 limbi literare la moi: una în Transilvania. cu Varlaam şi Dosoftei. Diversificarea a atins apogeul în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Rosetti. se bucură de P.5. acad. Istoria limbii române. care au fixat în scris acest grai. V.2. Bucureşti. Influenţa scriitorilor moldoveni din sec. Bucureşti. 2. Noul Testament de le Bălgrad. V. Al. B. Rosetti. graţie tiparului. p. vechea limbă literară românească nu era unitară. Al. influenţat în unele privinţe de graiul oamenilor culţi din provinciile româneşti şi generalizat apoi de oamenii culţi din toată ţara”3. Bucureştiul avea o prea covîrşitoare superioritate din punct de vedere politic”1. Graur subliniază rolul pe care l-a avut capitala în constituirea normei literare româneşti. Graur. Epoca veche. care a ajuns să aibă un prestigiu tot mai mare pînă la fixarea lui ca limbă comună şi literară”2. 11-12. Ceea ce a ridicat graiul muntean la rangul de limbă literară au fost împrejurările de ordin politic şi cultural.2. În această perioadă. p. În secolele următoare. în pofida unei vizibile influenţe munteneşti. pe baza graiului din sud-estul Ardealului şi din Ţara Românească. 1920. Muntenia a deţinut în permanenţă un rol privilegiat în viaţa politică şi culturală a ţării. 1963. Rosetti arată că în epoca de început a literaturii române existau cel puţin două limbi comune scrise. a unei forme de exprimare. V. al XIX-lea n-a putut contrabalansa dominaţia munteană. 2.

„Muntenizarea”.2.8. ţ. ş. p. p. D. 2. Gusti. trebuie considerată încheiată înainte de 1859. deşi. Din 11 asemenea particularităţi fonetice. Coteanu analizează 97 de cuvinte din diferite graiuri dacoromâne şi constată că din acestea 37 sînt acceptate de toate stilurile limbii române literare: 18 fac parte din fondul principal al vocabularului. Bucureşti. scriitorii moldoveni continuă să folosească particularităţi regionale şi după această dată. sporadic. 3 Ion Cotenu. O încercare de a demonstra caracterul muntenesc al limbii române literare o constituie lucrarea lui Mircea şi a Luizei Seche Contribuţii la problema unificării limbii literare în secolul al XIX-lea. B. Bucureşti. Asachi. Banat şi Crişana) decît în regiunea centrală. 15 din ele sînt munteneşti. Limba literară şi problemele ei principale. Impunerea graiului muntean se datoreşte tocmai acestei stabilităţi. z. Examinînd ediţiile succesive ale operelor unor scriitori moldoveni din secolul al XIX-lea (V. Secolul al XIX-lea este epoca în care „se accentuează procesul de definitivare a n o r m e l o r u n i c e ale limbii literare şi în care se precizează în amănunt norma supradialectală literară unică”2. care reprezintă tendinţe clare spre stabilitate lingvistică3”. Coteanu consideră că într-o fază mai veche româna era relativ unitară. B. 1961.2. Kogălniceanu. 22. M. Ibidem. I. G. j. Cazacu. 2. Cazacu. I. bunăoară. Alecsandri. iar ulterior. 2 sînt munteneşti şi 9 nemunteneşti.a. Săulescu ş. alcătuită din sud-estul Transilvaniei şi Muntenia sau cel puţin nordul acestei provincii. I. 1960.9. Ibidem. p. iar din 13 particularităţi morfologice 4 sînt munteneşti şi 9 nemunteneşti. 25.o largă răspîndire în toate ţinuturile româneşti”1. 41 4 Ion Cotenu. 49 2 1 126 . Coteanu consideră că limba literară a suferit „două muntenizări” importante: în secolul al XVI-lea – prin activitatea lui Coresi. şi în secolul al XIX-lea4. începînd cu secolul al XVIII-lea. reducerea diftongului ea la e. examinînd o serie de particularităţi fonetice şi morfologice dialectale ale graiului muntean. Istoria limbii literare şi problemele studierii ei. 3 – de altă provenienţă dialectală. durificarea lui s. la care se mai adaugă doi factori: numărul mare de tipărituri munteneşti din secolele XVI-XVIII şi ascendentul politic foarte pronunţat pe care l-a căpătat Muntenia în secolul al XIX-lea asupra celorlalte provincii româneşti. trecerea lui ă protonic în a. p. pe care limba literară le respinge. deoarece pentru întîia oară în istoria problemei autorul încearcă să-şi întemeieze punctul de vedere pe o demonstraţie în care face apel la un mare număr de fenomene lingvistice. ei ajung la concluzia că autorii sus-numiţi renunţă deliberat la o serie de particularităţi moldoveneşti în favoarea celor munteneşti corespunzătoare. Gh. Lucrarea lui Ion Cotenu capătă o importanţă aparte. conservarea africatei ğ. care se manifestă mai ales în fonetică.). ea a început să se diversifice: „Evoluţia limbii române după secolul al XVII-lea se caracterizează printr-o serie de schimbări care se produc mai repede în regiunile periferice (în Moldova. Amintim.

1. dar numai pentru Muntenia.2. Epoca veche. 3. Toscana noastră au fost acele sate de plugari şi păstori din muntele de miazănoapte al largii ţeri a românilor” 3. pînă în secolul al XIX-lea. Ibrăileanu. şi a existat oricînd şi o bază dialectală ardelenească. dar. Epoca veche (1920) reia teoria maramureşeană. corespunzînd cu cele 3 ţări unde înflorea literatura română. Problemele capitale ale vechii române literare. limba lor. 1947. 1904. Ardealul de nord sau Maramureşul ni dădură astfel. După cum se vede. dar se utilizează pretutindeni”2. la baza limbii române literare ar sta graiul m a r a m u r e ş e a n . Iorga afirmă că limba literară „s-a întemeiat prin activitatea lui Coresi”. o dată cu cele dintîi cărţi.3. care susţine că pe parcursul evoluţiei sale „limba română a cunoscut o dublă bază dialectală: întîi una maramureşeană. N. p. Philippide şi G. Iorga consideră că la temelia cărţilor difuzate de Coresi stă nu graiul muntean. moldovenească şi bănăţeană. Bucureşti. considerînd că rolul lui Coresi a fost decisiv în impunerea unei anumite norme lingvistice. niciunul dintre autorii pomeniţi mai sus nu se interesează de evoluţia limbii române literare dincolo de secolul al XVI-lea. Iorga Istoria literaturii religioase a românilor. Iaşi. După alţi cercetători. O poziţie intermediară între teoriile expuse mai sus ocupă G. Ivănescu. G. la capătul unei ample investigaţii asupra 1 2 Sextil Puşcariu. G. Sextil Puşcariu în lucrarea Istoria literaturii române. apoi una munteană.1. ci graiul maramureşean. copiindu-se mereu. Cîţiva ani mai tîrziu. 4. elementele din aceste dialecte. 84. scrierile acestea au pierdut unele arhaisme şi particularităţi dialectale neînţelese aiurea (bunăoară. a existat o bază dialectală muntenească oricînd. După părerea mea. 1920. În Istoria literaturii religioase a românilor (1904). sînt mai puţine. Bucureşti. 71. pe cînd începînd cu acest secol. Pornind de la concepţia lui M. care distingea în veacurile 16 şi 18 trei variante ale limbii textelor noastre vechi. 3 N. 72-73. deoarece Coresi n-a făcut altceva decît să răspîndească prin tipar „cu schimbări de tot mici. căci limba literară românească de astăzi tot a mai păstrat cîte ceva din vechile maramureşenisme. Şi a existat oricînd o bază dialectală maramureşeană. Ivănescu. dar şi de la opiniile lui Al. vechile traduceri rotacizante. Ivănescu. dar vede în limba tipăriturilor lui Coresi un compromis între graiul maramureşean (nord ardelean) şi cel muntean: „Întîii traducători husişti vorbeau în satele lor graiul sonor şi puternic din Transilvania de nord. p. În drumul lor spre miazăzi. rotacismul) şi s-au apropiat tot mai mult de dialectul din Ardealul sudic. fiecare din dialectele pomenite constituia o bază numai pentru limba scrisă în raza lui. Gaster. identic în trăsăturile sale principale cu cel din Muntenia”. 127 . Spre deosebire de cercetătorii amintiţi mai sus. Coresi a stabilit „o formă a limbii care era înţeleasă pretutindeni”. Tipărindu-le. care au pătruns în limba literară a românilor. Istoria literaturii române. N. contribuind la „stabilirea unei limbi literare româneşti”1. p.

cel din Moldova. cit. scrise în Transilvania propriu-zisă. 4. – Gr. ci un amestec între graiul muntean şi cel moldovean-ardeleanb ă n ă ţ e a n ”[s. op. Domnia sa distinge mai multe variante literare.136. dar fără rotacism. putem distinge vreo 4 „graiuri” sau „dialecte” literare: 1. cel moldovenesc. ajunge la concluzia că. începînd cu P.n. avusese loc o fuziune a dialectului literar ardelenesc cu cel bănăţean. bănăţeană în acelaşi timp. Unificarea limbii literare 1 2 C.. cuprins în textele de pe la mijlocul secolului al XVI-lea. 128 . cel transilvănean. moldovenească. după ce. G. Ivănescu. care se menţin pînă în secolul al XIX-lea. reprezentat prin unele texte de la 1600.. 3. 91. după opinia sa şi a altor cercetători. varianta literară nordică a avut o influenţă asupra textelor din sec. întemeiate pe graiuri dacoromâne diferite. p. Întrucît constată că în secolul al XVI-lea aceste „dialecte literare” sînt foarte asemănătoare. afirmînd că „s-ar putea că nu există. la drept vorbind. în cea mai veche limbă literară românească decît două mari varietăţi: una nordică. aproape identic cu cel maramureşean. cel maramureşean.. ci consideră doar că primele texte rotacizante. Gheţie. op. din textele rotacizante.]2. Aşadar. ardelenească. odată cu mutarea spre sud a centrelor vitale şi culturale româneşti. care-şi impune unele particularităţi ale tuturor latiniştilor. începînd aproximativ din secolul al XVI-lea. al XVI-lea. „dialectul literar” bănăţean. G. inclusiv asupra celor coresiene. C. se observă 4 dialecte literare bine distincte unul de altul: cel muntenesc. acţiunea de „muntenizare” a limbii textelor bisericeşti din secolul al XVIII-lea se repetă în alte condiţii şi cu alte rezultate între anii 1840 şi 1880. C. 4. Ţara Haţegului şi Orîştie3. au avantajul întîietăţii cronologice. p.textelor vechii române literare. Maior. deşi cu un secol mai înainte se produsese cea dintîi „muntenizare” spontană a limbii cărţilor tipărite. atestat în Scrisoarea lui Neacşu (1521). Ivănescu nu susţine cu toată fermitatea divizarea lor de mai sus. În favoarea teoriei variantelor literare pledează şi I. cel din Muntenia şi Transilvania de sud (regiunea Sibiu-Braşov). cînd elementele populare pătrund puternic în limba scrisă. în tipăriturile coresiene.2. Dar unificarea deplină a variantelor literare „nu se produce decît la 1880 şi l i m b a l i t e r a r ă n u e s t e c h i a r g r a i u l m u n t e a n . Ivănescu. Ivănescu nu susţine că în primele două secole de existenţă româna literară ar fi avut o bază exclusiv maramureşeană. şi că abia în secolul al XVIII-lea. cel ardelenesc şi cel bănăţean”1. Ivănescu. atestat începînd din a II-a jumătate a sec.. care slăbeşte în secolele următoare. în scrierile din Banat. 2. cit. al XVI-lea. care. După cum observă G.

b) 1780-1836. de o reală influenţă pe care ar exercita-o variantele literare între ele. cînd influenţele reciproce dintre variantele literare se manifestă cu o anumită intensitate. Cu atît mai puţin. se întinde pe un interval de aproape 250 de ani.A avut loc abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. unii copişti admit fapte străine de varianta literară în care scriu şi de graiul pe care-l vorbesc. în care însă variantele literare ne apar suficient de bine fixate pentru a admite că cel puţin unele din ele se constituiseră cu ceva timp înainte. c) 1881-1960. Procesul de unificare a limbii române literare a cunoscut o evoluţie lungă. Gheţie a stabilit două mari etape în desfăşurarea procesului de unificare lingvistică. nu se pot observa rezultatele vreunei acţiuni de hegemonie exercitate de unele graiuri. în funcţie de exigenţa şi de gradul de cultură. nu şi bazele acestei limbi luate în totalitate”3. definitivarea în amănunţit a normelor limbii române literare contemporane. 1975. în cursul a 4 perioade: a) 1715-1780. I. p. Gheţie. I. Gheţie. În cadrul acestei epoci am distins 3 perioade: a) anii 1532 şi 1588. momentul primei unificări. constituirea principalelor norme ale limbii literare unice de astăzi. Este epoca de consolidare a limbii unice supradialectale. la capătul căreia unificarea cîştigată în secolul precedent este în mare parte pierdută. Termenii extremi sînt între 1532 şi 1715. Dar lingvistul bucureştean se îndepărtează de concepţia lui G. în limitele căreia tendinţele de constituire a unei limbi unice de cultură sînt cu totul sporadice. Prima epocă începe cu întîile texte literare româneşti şi se încheie la începutul secolului al XVIII-lea. faza consolidării principalelor variante ale românei literare (muntenească. 129 . moldovenească şi sud-vest-ardelenească) c) 1656 – 1715. cum ar fi cel maramureşean şi cel muntean”1. Ibidem. nu se poate vorbi. A doua epocă. diversificarea lingvistică. b) anii 1588 – 1656. Bucureşti. dar şi prin contribuţia celorlalte variante literare dacoromâne. 3 1 I. Este prima fază a limbii literare. Ivănescu atunci cînd nu recunoaşte influenţa maramureşeană asupra variantelor literare din primele secole: „Deşi textele circulă dintr-o regiune în alta şi. I. 624. pe baza variantei literare muntene. între 1715 şi 1960. întrucît „diaconul a pus bazele variantei munteneşti a limbii literare. Este epoca variantelor literare româneşti. Gheţie nu admite că la baza românei literare ar sta limba tipăriturilor coresiene. aproximativ 1750. Gheţie. Baza dialectală a românei literare. după I. De asemenea. în această perioadă. b) 1836-1881.

Principii de istoria limbii. în general. moldovenii s-au lăsat influenţaţi de munteni în secolele 17 şi 18.6.4. cît şi după 1859. E adevărat că cel mai apropiat de limba literară este graiul muntean. „graiul moldovenesc a căpătat un ascendent incontestabil în formarea limbii comune româneşti datorită valorii scriitorilor moldoveni din toate timpurile. Philippide.34. S-ar părea că I. Iordan porneşte de la ideea că unificarea lingvistică s-a petrecut abia în secolul al XIX-lea. că la baza limbii literare româneşti stă graiul muntean. dialecte literare. cum o numeşte el: „Pînă la 1859 n-a putut exista o singură limbă comună pentru toată românitatea. a început „să se fixeze ca limbă comună un compromis între dialectele diferitelor provincii româneşti. graiul muntean a tins spre preponderenţă. al XIX-lea. Atît înainte. căci în fiecare din provinciile Daciei limba era plină de provincialisme”2. este departe de a exista în România”. la această dată. Abia spre sfîrşitul sec. În constituirea acestei limbi literare comune autorul pare a recunoaşte totuşi un rol mai important (dar nu şi decisiv) atribuit graiului muntean. 4. Dacă la baza limbii literare stă un dialect. ori germană. Astfel. dar mai mult în morfologie. Apropiat în unele privinţe de concepţia Şcolii ieşene (căci admite participarea mai multor graiuri la formarea limbii literare) este şi Emil Petrovici. care observă lipsa de unitate a vechii române literare. îndeosebi din punct de vedere fonetic. Iaşi. precum e cea franceză ori italiană. Philippide. 130 . sporadic şi întîmplător. mai ales în urma tipăriturilor pe care le-au pus în circulaţie.4. p. dar această influenţă a devenit puternică numai după 1859 şi 1918. ci ar fi un compromis între toate graiurile dacoromâne a fost susţinută pentru prima oară de Al. graiul muntean a exercitat o influenţă asupra limbii literare. pur şi simplu. I. Pascu consideră că toate dialectele dacoromâne contribuie la formarea limbii comune româneşti. dar plasează după 1859 realizarea normei unice supradialectale sau a limbii comune. Iordan vede în româna literară o koine rezultată din integrarea unor variante regionale. ceea ce e tot una. Concepţia după care limba română literară nu ar avea la bază un anumit grai. dar influenţa lui a fost contrabalansată de acţiunea exercitată asupra limbii literare de scriitorii moldoveni. 4. Ca şi Al. care reduce norma unică la o 2 Al. Înrîurirea aceasta a avut un caracter. în cazul limbii române se poate vorbi de participarea mai multor variante locale la constituirea limbii naţionale şi a celei literare”1. 4. Ardelenii şi muntenii au adus o contribuţie mai mare în fonetică. Dintre toate graiurile. Aportul graiului moldovenesc se constată mai puţin în fonetism. ci numai limbă scrisă sau. Celelalte graiuri au contribuit într-o măsură mult mai redusă la formarea limbii literare”.3. al XIX-lea. dar această situaţie nu ne dă dreptul să afirmăm. Philippide. „Pînă atunci n-am avut limbă literară. În sec. G. Procesul era. 1894.5. în plină desfăşurare şi de aceea o limbă comună românească. sintaxă şi lexic.

III sg. limba română literară. Iordan. existau două variante ale limbii literare. vorbite în scris de oamenii culţi din capitalele celor două ţări româneşti. dăşchide (deschide). deoarece sînt folosite în opera lui T. 131 . nr. III. veniţi după 1859. o koine rezultată din contopirea vechilor koine vorbite şi scrise de oamenii culţi din capitalele celor două ţări româneşti. III sg. adică vechea koine ieşeană. 1 I. se citează cuvintele munteneşti ginere (ginerică) pentru mire. Limba literareă (Privire generală) // Limba română. Acestea s-au integrat într-o koine unică. ei face. unde numeroşi intelectuali moldoveni. forme de prezent indicativ. a imperfectului: el. Em. În concluzie. nu şi pe cele acceptate de ea. şi pl. În domeniul lexicului. Emil Petrovici examinează numai elementele munteneşti respinse de limba literară. la care s-au adăugat necontenit elemente din celelalte graiuri româneşti”2. româna literară s-a constituit tîrziu. un grai moldovenesc. promoroacă (chiciură).72. Pentru a-şi susţine afirmaţiile. mănuchi. De aceea cercetarea sa nu poate da o imagine a contribuţiei tuturor graiurilor dacoromâne la constituirea limbii literare. a viitorului I forma II: el. forme fără pronunţarea lui n: genuchi. 6. la care s-au adăugat şi se adaugă necontenit elemente din celelalte graiuri româneşti”. a prezentului indicativ: el. Petrovici consideră că limba română literară „este o limbă comună. într-o oarecare măsură. Em. ei făcea. încît cu greu poate fi considerată un grai muntean. în –aşte: îngrijaşte. pers. Preponderenţa numerică a elementelor munteneşti nu ne îndreptăţeşte să susţinem că limba noastră literară se bazează numai pe graiul muntean. adică o koine bucureşteană şi una ieşeană. conjuncţia daca. La temelia limbii literare stă acea koine bucuireşteană constituită după 1859. pronunţată munteneşte. Ea a devenit. 1954. precum şi o serie de ardelenisme şi moldovenisme de tipul ciubotă (cizmă). Pînă la această dată.. au îndeplinit în acest sens un rol de primă importanţă. După autor. Integrarea a avut loc la Bucureşti. bojoci pentru plămîni. – – perfectul compus de tipul am văzutără. dar care conţine atîtea elemente moldoveneşti şi de alte origini şi îi lipsesc atîtea dintre particularităţile caracteristice graiului muntean. Arghezi. „rezultată din contopirea vechilor koine. care sînt acceptate de limba literară. Petrovici trece în revistă un număr de particularităţi munteneşti respinse de limba literară: – – – – durificarea lui d: dă (de). păşaşte etc. după Unirea Principatelor de la 1859. prezentînd particularităţi literare dialectale munteneşti şi moldoveneşti. ei are să facă.fuziune a normelor regionale din Bucureşti şi Iaşi. identitatea pers. p.

p. limba literară scapă de sub influenţa limbii bisericeşti. Capitala a impus graiul muntean. După 1800. 2 1 132 . G.4. Cînd cineva vrea să vorbească limba literară. Uniformitatea limbii literare scrise în diversele provincii s-ar datora faptului că în epoca scrierii primelor monumente literare limba română era lipsită de varietăţi dialectale. printr-o selecţie a cuvintelor luate din toate graiurile. unitară. Latiniştii din Transilvania au ales dintre formele concurente pe cele mai apropiate de latină. De aceea deosebirile dintre limba scrisă în Moldova şi în Muntenia în epoca lui D.7. Difuzarea elementelor populare în limba cultă s-a făcut mai ales în secolul al XVIII-lea. Începînd cu veacul al XVI-lea şi continuînd cu următoarele două. Nădejde. p. care e preferat şi pentru că e mai apropiat de limba literară scrisă. 1 Apud G. pînă la un punct. iar pe cel moldovenesc – mai evoluat. Em. atunci limba aceasta nu are nici un drept a fi numită muntenească şi e mare greşeală a crede că limba literară a moldovenilor e luată de la munteni. mai ales în vorbirea claselor de sus: „Deci clasele culte şi. Petrovici. 4. dar e limpede că. 78. I. La sfîrşitul secolului al XVIIIlea „vechiul dialect literar a căpătat o mînă de ajutor de la limba latină. Ea era. Ca şi I. rămas astfel mai arhaic şi. Cantemir erau neînsemnate. Nădejde. Ivănescu. era secolul al XV-lea. ceea ce are drept consecinţă sporirea elementelor populare acceptate de ea. 1977. mulţimea de ţărani vorbeau dialectul literar cîteva sute de ani înainte de tipărirea cărţilor bisericeşti în Transilvania”1. V. şi mai puţin în cel muntean. După el. la data cînd se scria. Nădejde se referă la cea mai veche epocă literară. 549. fără ca elementele pătrunse din acestea să ajungă predominante. 5. I. I: Nădejde respinge teoria lui Al. IX. Aspectul definitiv al limbii literare începe să se precizeze după 1840. Diversificarea literară s-a produs în graiul moldovean. după el. 54-64. această limbă literară unică a suferit o influenţă tot mai pronunţată din partea graiurilor populare. Baza dialectală a limbii noastre naţionale // Limba română. asemenea lui Al. Lambrior. p. 1960. Procesul se încheie pe la 1880. el consideră graiul muntean mai arhaic. Vocabularul urma să fie format în viitor. cînd se observă şi unele influenţe munteneşti asupra limbii scrise a moldovenilor. prin aceasta. I. ceea ce a avantajat dialectele rămase la stadiu de dezvoltare mai arhaic şi a dat „lovitura de moarte” celor ce suferiseră mai multe modificări în cursul timpului”. nr. care. vorbeşte „mai munteneşte”. conform căreia la originile tradiţiei literare româneşti s-ar plasa tipăriturile coresiene. Lambrior. Nădejde nu spune despre ce anume dialect e vorba. Dacă aşa stau lucrurile. Totuşi unele moldovenisme au fost acceptate prin intermediul literaturii beletristice1. opera citată. era constituită deja în privinţa foneticii şi a morfologiei. Limba literară // Contemporanul. Ibrăileanu face o oarecare distincţie între vorbirea claselor de sus şi cea a poporului şi admite o pătrundere a elementelor populare în limba literară începînd cu secolul al XVII-lea. mai aproape de limba literară. de bună seamă.8. După cum se vede. limba unică.

Macrea se apropie deci de teoria Şcolii de la Bucureşti. Ibrăileanu este şi opinia lui D. Macrea. Teoria lui Nădejde – Ibrăileanu. Macrea. Pascu. dar această colaborare se limitează la domeniul lexical şi. deci nediferenţiat în graiuri. Ivănescu şi I. graiul muntean. căci. al XIXlea.După cum se poate vedea. Nădejde şi G. 25-26. 4. nu se identifică cu concepţia lui Al. Graiului muntean i-a revenit rolul de a transmite şi a fixa acest aspect unitar al limbii literare. 1983. după care limba română n-a avut „dialecte literare”: „Scrisul nostru vechi se caracterizează prin unitatea limbii. începînd cu scrierile coresiene. Ţâra. Ibrăileanu întregeşte teoria lui I. care oferă cele mai convingătoare soluţii pentru rezolvarea problemei complexe a relaţiilor istorice dintre limba literară şi graiurile dacoromâne. G. Lambrior. ceea ce e cu totul altceva. adică acceptăm teoriile emise de G. Ibrăileanu nu consideră că la baza limbii române literare stă dialectul dacoromân dintr-o epocă cînd acesta era unitar. Analizînd punctele de vedere expuse mai sus. Admiţînd o influenţă muntenească asupra limbii literare în a II-a jumătate a sec. Munteanu şi V. Istrate. că la baza limbii române literare au stat mai multe graiuri. deci cel mai apropiat de faza din secolul al XVI-lea a limbii noastre. I. a avut. un rol hotărîtor”2. Nădejde vorbeşte de o colaborare a tuturor graiurilor la constituirea limbii române literare. În păstrarea şi consolidarea acestui aspect fonetic în limba noastră literară. Vezi Şt. conchidem împreună cu Şt. D. Iordan şi G. 1 133 . Macrea. Munteanu şi V. prin aceasta. Philippide şi discipolii săi subliniază contribuţia tuturor graiurilor dacoromâne la formarea limbii române literare. G. Philippide. Editura Didactică şi Pedagogică. Diferenţele regionale ale vechii române literare erau neînsemnate. graiul muntean n-a făcut altceva decît să mijlocească impunerea limbii unitare a secolului al XVIlea. E adevărat că I. nu schimbă esenţial modul în care a fost pusă problema. Ţîra1. p. care din acest punct de vedere este cel mai conservator dintre graiurile româneşti. 1958. Nădejde şi cea a lui G. după Domnia sa. Apropiată într-o serie de puncte de vedere de teoria lui I. Aspectul fonetic apropiat de cel muntenesc al limbii noastre literare îşi are originea tocmai în această fază relativ unitară a limbii române vechi. Istoria limbii române literare. Bucureşti. cum pare a fi înclinaţi să creadă unii cercetători3. I. el se apropie de Al. atunci cînd susţine rolul activ al Munteniei din secolul al XVI-lea încoace. singura întemeiată pe o foarte minuţioasă analiză a faptelor culese dintr-un număr impunător de monumente literare. nu numai cel muntean sau maramureşean. Pe marginea discuţiilor despre limba literară // Cercetări de Lingvistică.9. Gheţie. II. 2 D. În timp ce Al. Nădejde prin unele precizări preţioase. dar într-o interpretare personală. acceptată în mare parte de către D.

Dintre normele specifice vechilor variante literare. diferenţiate în timp şi spaţiu. mărg.Într-adevăr. abandonate mai tîrziu. gioc). cărţile româneşti. cînd centrul cultural se mută la Tîrgovişte. j urmate de o vocală anterioară (sămn. z. întîlnite în textele m u n t e n e ş t i şi în cele din s u d-e s t u l Transilvaniei. r din sufixele –ar. iubăsc. zic. î (mîne). în epoca veche. j + e duri (grijaşte. Celelalte cazuri prezintă numeroase alternanţe. am putea distinge două tipuri fundamentale de variante literare: a) cele de tip s u d i c. z (zice). ş. ţine. în general. ai. vocalele anterioare nu se velarizează. z. de obicei. e firesc să nu căutăm o singură bază dialectală. sobari. al. ş. existînd mai multe variante cultivate ale limbii române. î menţinut în mîne. iubesc). rostirea dură a labialelor şi a consoanelor s. în funcţie de numărul variantelor literare. b) cele de tip n o r d i c. -e (bine). dar şi în statornica unitate a despărţirii seculare administrative a românilor. dz (dzice). pîne etc. printre care menţionăm: dz şi ğ păstraţi în elementele moştenite din latină (dzi. muiat (morari. bănăţene. româna făcînd parte dintre limbile romanice mai puţin diversificate dialectal. În variantele sudice. ale). -ea (vedea). păşaşte). Explicaţia o găsim în unitatea relativă a limbii noastre populare. Aceste variante cultivate ale limbii române vechi nu au decît cîteva norme fundamentale prin care s-ar deosebi tranşant. argintari. 134 . ţ. pe cînd în cele nordice apar: ğ (gioc). pe cînd cărţile traduse ori scrise la mănăstirile din Oltenia păstrează anumite forme specifice acestor graiuri. pe graiul bănăţean şi pe cel moldovenesc de nord. dar în secolele XVI-XVII limba cărţilor tipărite la Braşov prezenta şi unele fenomene proprii graiurilor transilvănene. pe care le identificăm în scrierile moldovene. Variantele literare de tip sudic au la bază. se observă: j (joc). ă protonic netrecut în a (bărbat).. Variantele literare de tip nordic se întemeiază pe graiurile transilvănene de nord şi de sudvest. care au o serie de elemente comune. şăd. îi (mîine). dar suficient pentru a se îngădui destrămarea tradiţiei limbii noastre scrise prin admiterea unui număr prea mare de fenomene lingvistice regionale. cît şi morfologice. ci mai multe. ţîne. de regulă. Dintre normele variantelor de tip sudic menţionăm: j (joc). Circulînd şi copiindu-se mereu pe întregul teritoriu dacoromân. ă protonic trece uneori la a (barbat). apărute mai tîrziu sau neacceptate la început ca norme ale exprimării culte. graiul m u n t e a n. dzîc. îi (mîine). insuficient însă pentru a se ajunge la o singură variantă literară a limbii române. după s. transilvănene de nord şi de sud-vest. doar cîteva sînt respectate consecvent. articolul posesiv are forme variabile (a. De aceea. ţ şi dup labiale (semn. merge. atît fonetice. bunăoară. apărute în diferite regiuni. s-au influenţat reciproc. dz. în special tipăriturile religioase. -or se pronunţă. mă jălui).

Iorga trăieşte şi astăzi. avea ca trăsătură fonetică specifică r o t a c i s m u l. ci se prezenta ca o masă aproape inertă. Niciodată însă adepţii acestei teorii nu au întrunit majoritatea sufragiilor. Munteanu (vezi operele citate la subsol). Pînă la 1600. Aceste variante sînt caracteristice mai ales variantei literare moldoveneşti. fie asupra epocii contemporane. 135 . limba literară a avut la bază graiuri diferite. cercetătorii şi-au îndreptat atenţia fie asupra situaţiei în care se afla limba română în secolul al XVIlea. după unii cercetători. gramaticale şi lexicale. în opiniile lui G. în afară de G. Ivănescu. iar ideea că limba română reflectă o fază unitară a limbii vechi este formulată. De aceea ne-am raliat la teoriile lor. varianta nord-transilvăneană. dintr-un spirit de reacţiune faţă de teoria dominantă. şuguitori). Celelalte variante de tip nordic se deosebesc între ele prin unele particularităţi fonetice. Aproape nimeni nu a încercat însă. mijlocit prin tradiţie. de asemenea. antaneus). Alţii însă consideră că toate graiurile au contribuit la fixarea aspectului unitar al limbii noastre de cultură. Opiniile acestor savanţi cu renume s-au născut. Macrea. trecerea diftongului ea la e (pre ave). Mai trebuie amintită opinia după care limba literară este reflexul actual. S-ar putea vedea că. întîni (lat. cuneus). că majoritatea cercetătorilor aderă la teoria munteană a limbii literare. Cele relatate pe parcurs ne-au arătat că niciuna dintre teorii nu a căzut cu desăvîrşire în desuetitudine.cheltuitori. la baza limbii române literare stă un singur dialect (muntean sau maramureşean). Ceea ce se profilează pe prim plan în calitate de c o n c l u z i i la capătul acestei expuneri este numărul mare de teorii formulate şi caracterul lor aparent ireconciliabil. Pentru varianta literară bănăţeană menţionăm mai ales conservarea lui n: cuni (lat. Gheţie şi Şt. adesea. dintre care pot fi menţionate mai ales: palatalizarea lui f urmat de i sub forma h (să hiu). Totdeauna a existat o opoziţie incluzînd nume dintre cele mai reprezentative ale lingvisticii şi culturii româneşti. Gheţie. Între aceste puncte extreme şi-au găsit loc teorii care consideră limba română literară un rezultat al colaborării a două graiuri sau admit că. să cerceteze limba literară în cursul evoluţiei ei secundare. Astfel. şi la D. în parte. cu importante corecţiuni şi într-o concepţie schimbată. articolul posesiv este invariabil (a pentru toate formele). I. folosită în Moldova de nord. închiderea frecventă a lui e aton medial şi final în i (oamini buni). al unei epoci cînd dialectul dacoromân nu era separat în graiuri. pronumele demonstrativ (a)cesta. Ivănescu şi I. în epoci diferite. ceea ce a făcut ca ele să conteste mai mult decît să afirme. De obicei. adverbul acmu (amu). spre a vedea ce anume datorează ea unuia sau altuia dintre graiuri. teoria maramureşeană a lui N. Am putut observa.

probabil. cum scria însuşi Domnia sa. În acest interval de timp se pot distinge două perioade mai importante. necunoscute în limba vorbită. Limba scrierilor din această perioadă prezintă încă un vocabular sărac şi pronunţate divergenţe dialectale. apărute. resimţindu-se şi pe plan lingvistic.Periodizarea istoriei limbii române literare Asupra periodizării istoriei limbii române literare nu s-a ajuns încă la un punct de vedere unitar. aşadar. Cea dintîi perioadă începe. Limba română reuşeşte să devină limba oficială a bisericii şi a cancelariei domneşti. ci mai multe variante cultivate ale unor subdialecte dacoromâne. de fapt. Condiţiile de dezvoltare a societăţii româneşti din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea conferă literaturii române trăsături care o deosebesc de alte literaturi şi explică particularităţile specifice ale limbii literare din această epocă. Majoritatea cercetătorilor însă sînt de acord că trebuie să distingem două epoci fundamentale: a) vechea română literară. textele juridice. În epoca veche. pune la baza limbii literare graiul din nordul Munteniei şi din sudul Transilvaniei. scrieri cu caracter oratoric şi filozofic. prima etapă din istoria formării limbii române moderne. ci spre impunerea limbii române ca limbă de cultură în locul slavonei şi spre îmbogăţirea ei cu elemente lexicale noi. nu aveam o limbă literară propriu-zisă. precum şi începuturile creaţiei artistice în proză şi în versuri. asumîndu-şi integral rolul unei limbi de cultură în toate ţările româneşti. normată şi unitară. datorită influenţei originalelor. Eforturile cărturarilor se îndreaptă acum nu spre fixarea normelor. Istoria limbii române literare reţine. În traduceri întîlnim adesea. către preponderenţă. aceasta reprezentînd. dintre care nici una nu tinde. din care lipsesc cuvintele din slavonă şi maghiară. Acum limba română este cultivată prin puţine scrieri originale (în special documente şi scrisori) şi prin destul de rarele traduceri şi tipărituri bisericeşti. Între acestea am putea să delimităm o perioadă de tranziţie. A doua perioadă durează de la 1640 pînă spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Caracterul livresc al lexicului textelor religioase apare evident cînd comparăm vocabularul textelor traduse cu cel al textelor netraduse. mai ales. Apar noi forme de manifestare a literaturii: cronicile. În acest interval. Influenţa turcească creşte în viaţa politică şi economică a ţărilor româneşti. Există totuşi în această etapă două variante literare: una de tip nordic (maramureşeană) şi alta de tip sudic (munteană şi sud-transilvăneană). Influenţa grecească ajunge la 136 . de prin mijlocul secolului al XV-lea şi durează pînă la 1640. româna înlătură definitiv slavona ca limbă oficială. în Transilvania. construcţii imitate după slavonă sau maghiară. cel puţin pînă la 1750. doar faptul că din această epocă datează primele texte de limbă românească şi că în acest secol diaconul Coresi “ot Tîrgovişte”. b) româna literară modernă. cuprinsă între anii 1780 şi 1840.

uneori. Dar în ea întîlnim influenţa particularităţilor fonetice specifice textelor literare din Ţara Românească: fonetismele în îi (pîine. cît şi prin elemente realiste ale criticii morale şi sociale. 1673) şi prin elocvenţa religioasă a lui Antim Ivireanul (Didahiile). cu colegiile din Polonia lasă urme adînci în scrisul acestora (mai ales în domeniul lexicului şi al sintaxei). jupîineşică etc. ci. generalizate prin analogie şi în tătîine. atenţia cititorului este reţinută. Întemeierea tipografiilor în ţările româneşti. Dacă preocupările de folosire a unei limbi accesibile românilor de pretutindeni îşi află loc în Noul Testament al lui Simion Ştefan. reprezentant de frunte al oratoriei religioase în literatura română. se accentuează orientarea culturii româneşti spre Rusia şi Polonia. imprimă relaţiilor sociale şi culturale din ţările româneşti un pronunţat caracter grecesc. 1643. 1688) şi folosirea lor nu numai în oficierea cultului. faţă de moldovenescul pîne). apoi de cele neoromanice. Contactul cronicarilor cu cultura latină. numeroase şcoli greceşti. În secolele XVII şi XVIII. au contribuit la răspîndirea scrierilor în limba română. moment important în evoluţia limbii române literare. Totodată. de elementele ruseşti. cît şi prin prezenţa unor elemente de exprimare artistică.apogeu în cursul secolului al XVIII-lea. Biblia de la Bucureşti. Limba Cazaniei lui Varlaam se caracterizează printr-o serie de particularităţi ale graiului moldovenesc. stilul naraţiunilor consacrate vieţilor sfinţilor – cu tot conţinutul lor teologic – se distinge prin calităţile sale literare. Locul elementelor turceşti şi neogreceşti va fi luat. Prin activitatea poetică a lui Dosoftei (Psaltirea în versuri. se impun atît prin caracterul viu şi colorat al expresiei. şi ca manuale elementare pentru învăţarea citit-scrisului în şcolile mănăstireşti contribuie la începuturile de unificare a exprimării literare. În tălmăcirea lui Dosoftei. 137 . cît şi sprijinul lui Pertu Movilă. în special. textul Psaltirii este supus exigenţelor versificaţiei. mai tîrziu. Larga circulaţie pe calea tiparului a traducerilor de cărţi religioase (Cazania lui Varlaam. în ritmul specific poeziei populare. ca şi numărul crescînd de manuscrise şi tipărituri în limba greacă. limba română se înmlădiază şi îşi îmbogăţeşte posibilităţile de exprimare artistică. atît prin valorificarea limbii populare. 1648. consolidarea variantei munteneşti la baza limbii literare se realizează prin tipărirea Bibliei de la Bucureşti. Predicile lui Antim Ivireanul. Cancelaria. în epoca fanariotă (1711-1821). de psalmii traduşi în versuri scurte. mitropolitul Kievului. Noul Testament de la Bălgrad.

cărturarii epocii realizează. se constată o nouă linie de dezvoltare în istoria limbii române. Prezenţa elementelor savante din limba şi stilul lui Miron Costin se explică prin influenţa elementelor latine. remarcabile progrese în arta compoziţiei literare. Cronicarii iau în discuţie originile romanice ale poporului şi ale limbii române. şi mai ales. Dimitrie Cantemir are meritul de a fi dat literaturii româneşti primul roman alegoric (Istoria ieroglifică) şi de a fi încercat să creeze o terminologie ştiinţifică românească. 1688-1717. în care pasiunile politice lasă loc. acelaşi cronicar deschide un nou capitol al poeziei româneşti culte: lirica filozofică. marchează începuturile artei narative şi ale celei descriptive. În Viaţa lumii. încearcă în Letopiseţul Ţării Moldovei (15951661) şi în De neamul moldovenilor să găsească o modalitate de expresie literară limbii româneşti. la care se mai adaugă contribuţia erudită a lui Dimitrie Cantemir. Continuatorul lui Gr. Autor erudit. care povesteşte evenimentele de la Dabija vodă (1661) pînă la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat (1743) şi al legendelor istorice. care povesteşte istoria Moldovei de la descălecat (1359) pînă la a doua domnie a lui Aron Vodă (1595). cunoscute cu titlul O samă de cuvinte. în mare măsură. cronicarul Ion Neculce. incisivă. cu tradiţia textelor religioase şi valorifică elementele limbii vii. Ureche. vorbite. ca de exemplu cunoscutul portret al lui Ştefan cel Mare. Miron Costin. ca şi primele legiuiri laice oficiale (Pravila lui Vasile Lupu. Miron Costin. Prin expresia plastică şi colorată. în acelaşi timp. adesea. Istoriile domnilor ţărilor româneşti ale lui Radu Popescu întîlnim o proză vioaie. Literatura artistică din această perioadă găseşte o încununare în scrisul continuatorului lui Miron Costin. Naraţiunea.Alături de literatura religioasă. cărţile populare (Alexandria. Unele pasaje. la cronicari. Prin scrierile cronicarilor moldoveni (Grigore Ureche. Esopia. pamfletului şi vervei politice. Ion Neculce) şi ale celor munteni (stolnicul Constantin Cantacuzino şi Radu Popescu). Halima etc. În cronicile muntene (Letopiseţul cantacuzinesc. care a abordat domenii de cercetare dintre cele mai variate. primul nostru istoric în accepţiunea modernă a cuvîntului şi învăţat de reputaţie europeană (Cronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor. Pravila lui Matei Basarab). depăşeşte limitele genului istoric şi dobîndeşte o reală valoare literar-artistică. Letopiseţul lui Grigore Ureche. 1290. rup. se impun prin concizia şi precizia exprimării. Îmbogăţind posibilităţile de exprimare prin împrumuturi savante din alte limbi.). Nota savantă apare predominantă la Dimitrie Cantemir. prin valorificarea procedeelor expunerii orale şi prin utilizarea măiestrită a portretului şi a 138 . autor al Letopiseţului Ţării Moldovei. cu o largă circulaţie. Antonimul brîncovenesc. au avut un rol important în dezvoltarea limbii române literare. Historia incrementorum atque decrementorum aulae othomanicae). Descriptio Moldaviae.

contribuie la lărgirea funcţiilor limbii române literare.dialogului. Cantemir deschisese calea în această direcţie. în 1829. Prin dezvoltarea învăţămîntului în limba naţională. unde se dă un glosar al neologismelor din diverse ramuri ale ştiinţei). mai ales. mai ales. Discutarea anumitor probleme lingvistice de către unii cărturari români este o mărturie a interesului de care începe să se bucure limba română. şi o dovadă a lărgirii orizontului de preocupări ale oamenilor de cultură ai epocii. numită de unii cercetători şi premodernă sau de tranziţie. în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Miron Costin) încep să o acorde discutării problemelor limbii şi. între anii 1780 şi 1840. fizică. Totodată. fapt remarcabil. Ion Budai-Deleanu). în secolele anterioare. acela al învăţămîntului: încep să se predea diferite discipline în limba română şi. Dezvoltarea societăţii româneşti. Neculce ajunge la o artă mai complexă a naraţiunii decît toţi ceilalţi cronicari. dar. Apariţia primelor gramatici ale limbii române corespunde necesităţii tot mai simţite de codificare a limbii literare. este delimitată. Petru Maior. ale originii poporului român. de creare a normei unice supradialectale. limba română devine ea însăşi obiect de predare. înfiinţarea – datorită lui Gheorghe Lazăr în Muntenia şi a lui Gheorghe Asachi în Moldova – a învăţămîntului în limba română. tînăra presă românească (Curierul românesc la Bucureşti. încercînd să creeze un stil ştiinţific şi să introducă o terminologie adecvată. în acelaşi timp. limba română reuşise să devină limba oficială a bisericii şi a cancelariei. Albina românească la Iaşi. întemeierea presei. în acelaşi 139 . gramatică etc. prin tipărirea celei dintîi gramatici a limbii noastre. După ce. numărul ştiutorilor de carte creşte şi se formează un public cititor. alături de ea. Apariţia în a doua jumătate a secolului al XIII-lea a unor manuale şi cărţi tehnice pune în circulaţie numeroase neologisme legate de dezvoltarea economiei. atenţia pe care oamenii de cultură (Simion Ştefan. I. ceea ce îi asigură un loc de frunte între marii noştri povestitori. Prima etapă. a teatrului în prima şi. Istoria modernă a limbii române literare cuprinde trei etape mai importante. începutul unui lung proces de normare şi unificare a exprimării culte. în prima jumătate a secolului al XIX-lea ea cucereşte un nou domeniu. geografie. Face să amintim de Scara numerelor şi cuvintelor străine tîlcuitoare din Istoria ieroglifică. se manifestă tendinţa de modernizare a exprimării literare şi de unificare a normelor prin activitatea reprezentanţilor Şcolii Ardelene (Samuil Micu. Şcoala şi. Începe să se dezvolte stilul ştiinţific (eruditul domnitor moldovean D. an care marchează. tehnică. fireşte aproximativ. agronomie. Gheoghe Şincai. apar termeni în matematică. Se cuvine să remarcăm. Grigore Ureche. odată cu secolele XVII şi XVIII. a culturii şi a ştiinţei. Epoca veche se încheie pe la 1780.

Stilul ştiinţific şi cel administrativ. În prefaţa Gramaticii se afirmă necesitatea unei ortografii fonetice. Caragiale etc. transformînd-o în jargoane cu caracter artificial. etapă caracterizată prin discuţii teoretice şi propuneri concrete. datorită noilor condiţii cultural-istorice. unificarea variantelor literare. în aceeaşi epocă. italienizat al lui Heliade. Eminescu. a bazei populare a limbii literare. se indică formele concrete de adaptare a neologismelor. în centrul lor situîndu-se problema împrumuturilor. Creangă. Odobescu. reprezintă factorii cei mai activi în răspîndirea şi impunerea normelor limbii literare. adică a unei literaturi cu un conţinut izvorît din realităţile româneşti şi exprimată într-o limbă literară creată pe baza limbii vii a poporului. Al. Academia română fixează şi principalele norme ale limbii române literare moderne. adaptării lor. L. Gramatica românească (1828) a lui Heliade Rădulescu este una dintre contribuţiile cele mai însemnate în această direcţie. cu anumite particularităţi specifice. o amploare deosebită. Tot acum. În această perioadă activează marii noştri clasici (M. În această perioadă se introduce în limba literară un mare număr de termeni neologici. încercări de codificare a ei. cu unele retuşări ulterioare. prin modificările aduse de Academia Română ortografiei. Alecsandri. îndeosebi din latină şi din limbile romanice. Cea de-a treia perioadă o situăm între anii 1880 şi 1900. păstrată. B. V. ca şi teatrul românesc. sînt supuse aceluiaşi fenomen de modernizare. “ciunist” al lui Aron Pumnul) încearcă să împiedice dezvoltarea normală a limbii literare. Acum are loc. cel publicistic. pînă în prezent. În dezvoltarea limbii române literare secolul al XIX-lea este perioada în care se accentuează procesul de unificare a normelor. Dezbaterea problemelor referitoare la căile de evoluţie şi de cultivare a limbii literare dobîndeşte. I. se stabilesc definitiv bazele scrierii noastre fonetice. P. Haşdeu) iau atitudine fermă faţă de aceste curente şi preconizează crearea unei literaturi naţionale. Această perioadă reprezintă etapa căutărilor de soluţii privitoare la îmbogăţirea şi codificarea limbii. Tot acum se consolidează stilurile limbii române literare. I. În 1904. cuprinsă între anii 1840 şi 1880. Apare un nou stil. Kogălnicianu. în 1838). presa contribuie şi ea la modernizarea lexicului prin împrumuturi de origine latino-romanică. Gazeta de Transilvania la Braşov. Scriitorii progresişti (M. adică în cea de-a doua perioadă a limbii literare moderne. care ia naştere. a ortografiei cu litere latine şi a unificării normelor. Reprezentanţii diverselor curente (latinist propriu-zis.an. se dau soluţii pentru îmbogăţirea vocabularului prin împrumuturi. care se precizează mai ales în a doua jumătate a secolului. în linii mari. 140 . mai ales în publicistica acestei epoci. Al. Tot în această perioadă se fac încercări de rezolvare fundamentală a problemelor de evoluţie a limbii române neliterare. Russo.

în anul 1918. Au existat în secolul al XVI-lea mai multe centre culturale unde s-au tradus în româneşte principalele cărţi de cult. o culegere de psalmi. Pravila (1570-1580). ortoepic. în 1960. după reforma ortografică din 1953. Preocupările din ultimele decenii ale secolului al XX-lea. folosită de oamenii instruiţi din provinciile care au reintrat în componenţa României. în limba literară se întîlnesc. deocamdată. iar în 1582 ies de sub tipar. care ar fi fost scris pe la 1544. Evangheliarul comentat (Cazania. cunoscute sub numele de “texte rotacizate”. în 1570. Însemnătatea tipăriturilor lui Coresi Cele mai vechi tipărituri în limba română despre care avem astăzi informaţii au apărut la Sibiu pe la mijlocul secolului al XVI-lea. cunoscut sub numele de Întrebare creştinească. limba acestora integrîndu-se în normele generale şi oficiale reprezentate de uzul exprimării culte a intelectualilor din capitatele celor două. un Evangheliar slavoromân. dar nu s-a păstrat pînă astăzi niciun exemplar. apărut între anii 1546 şi 1554. Printre acestea. cuprinzînd şi Maramureşul. la Orăştie. diaconul Coresi şi ucenicii săi tipăresc la Braşov o serie de cărţi religioase în româneşte. Din nordul Ardealului. şi anume: Evangheliarul (1561). mai ales scrierea literei â şi a formelor verbale de tipul sunt etc. după retipărirea acestuia la Bucureşti şi la Chişinău. ne vin traducerile din prima jumătate a secolului al XVI-lea. dar fără prea multe concesii făcute modei şi falsei originalităţi. de păstrare a unui anumit grad de corectitudine. a noului DOOM. care s-a păstrat doar fragmentar. se şterg. Ambele cărţi. se dezvoltă şi se propagă tendinţele vorbirii culte. a Îndreptarului ortografic. Liturghierul (1570). Psaltirea (1570). Scrisorile particulare care provin din această regiune se caracterizează prin aceeaşi particularitate lingvistică. amintim mai ales: un Catehism luteran. preocupările sînt îndreptate spre acţiunea de cultivare a limbii. mai ales. 1564 şi 1581). avîndu-şi izvorul în tradiţia urmată de cei ce o folosesc. Apostolul (1563). După Catehismul luteran românesc. O deosebită vîlvă a trezit publicarea. în 2004. Fiind o variantă lingvistică superioară prin unitatea structurii sale şi o expresie a culturii naţionale prin funcţiile îndeplinite. 141 . după Revoluţiile din 1989 din Bucureşti şi Chişinău şi după apariţia. Procesul desăvîrşirii unităţii în exprimarea literară intră într-o fază nouă şi ultimă după formarea Statului Român unitar. cu deschidere spre inovaţia lexicală şi stilistică. tipărită cu litere latine. apărut la 1559. În această perioadă. primele două cărţi ale Bibliei. imprimate de acelaşi tipograf pe nume Filip. Psaltirea slavo-română (1577). Molitvenicul (1564). state româneşti. apare la Cluj. cînd unele particularităţi din limba scrisă.Secolul al XX-lea se caracterizează prin utilizarea normelor unitare în limba scrisă. Activitatea tipografică este continuată de diaconul Coresi “ot Tîrgovişte” în a doua jumătate a secolului al XVI-lea la Braşov. urmăreau să-i atragă pe români la luteranism. morfologic şi de punctuaţie.

Cărţile lui Coresi au pătruns şi în Moldova. a făcut ca tipăriturile sale să fie înţelese de un cerc cît mai larg de cititori şi să constituie. a tipăriturilor de la Sibiu şi. scu- 142 . cu sintaxa în parte neromânească a traducerilor maramureşene. limba unor documente sau scrisori româneşti din secolul al XVI-lea este simplă şi uzuală. a tipăriturilor lui Coresi. păstrată în arhivele Bistriţei. Iar în continuare vom reproduce un pasaj dintr-o scrisoare particulară. cu anumite particularităţi moldovenei. într-o limbă curgătoare. fără a se preocupa dacă frazele au înţeles în limba română. ce aparţine unui tînăr captiv şi trimisă părinţilor săi din Moldova. urmat de traducerea contemporană a acestui pasaj. Coresi a avut la îndemînă manuscrisele maramureşene. se impune în Moldova din secolul al XVII-lea prin scrierile cronicarilor moldoveni. supunîndu-le unei serioase revizuiri lingvistice prin înlocuirea tuturor elementelor fonetice şi lexicale. bazele pe care le-a dezvoltat limba literară. la baza ei literară stă anume subdialectul din nordul Munteniei şi din sudul Ardealului. Evangheliarul din 1561 a fost copiat în Ţara Românească de Radu din Munceşti (Teleorman) în 1574. În aceste texte. El a tradus doar unele din copiile tipărite. totodată. Dificultăţile provin mai ales din faptul că traducătorii au urmat în mod servil sintaxa originalului. în afară de unele stereotipuri la începutul şi sfîrşitul Scrisorii lui Neacşu. după cum o dovedesc muntenismele din scrierile lui Varlaam şi Dosoftei. Coresi şi ucenicii săi. După cum conchid mai mulţi cercetători al limbii române. Nu încape îndoială că tipăriturile lui Coresi au pătruns pe întreg teritoriul românesc. Vom exemplifica această afirmaţie prin compararea psalmului 19 în versiunea Psaltirii Hurmuzachi şi a Psaltirii Şcheiene. Caracteristicile generale ale primelor texte româneşti Faţă de limba greoaie. astfel încît o parte din aceste texte poate fi luată în consideraţie pentru studiul limbii române literare din secolul al XVI-lea. Astfel. care au circulat în copii. prin munca de revizuire şi muntenizare a textelor maramureşene. Limba primelor traduceri româneşti de cărţi religioase este greu de înţeles de un cititor din zilele noastre fără ajutorul unui glosar sau al unui tratat de gramatică istorică a limbii române. Astfel. apără- Psaltirea Hurmuzachi Ascultă-te Domnul în dzi de grije. găsim deseori o expunere clară. “Siluirea” sintaxei româneşti o constatăm la tot pasul şi ea formează o trăsătură caracteristică a textelor din această perioadă. Psaltirea Şcheiană Audzi-te Domnul în dzi de grije. care se deosebeau de limba vorbită din nordul Munteniei şi din sud-estul Ardealului.Textele tipărite în a doua jumătate a secolului de Coresi şi ucenicii săi nu cunosc rotacismul. Limba literară. uneori.

de niu m-au pierdut. te numele Dzeului lui Iacob. şi aceia pre cai. Domnul să împlinească toate cererile tale. Unii se bizuiesc pe carele de război. Tremease-ti agiutoriu de la svîntul de SiTremease-ţi agiutoriu de sfîntu şi din on sprejeni-te. Hristosul său. deci a vrut să mă taie. din cerurile sale sfinte. Deci mă rog domnilor vostre ca lui Dumnedzeu den ceriu să nefoiţi să mă scoteţi în ţară creştină şi să nefoiţi să daţi ştire părintelui miu Mogăldei vornicoloi că au dzacu în temniţă de mă mănîncă liutul şi păduchie. sveatul tău împle. Împlu Domnului toată cererea ta. eu m-am rugatu şi am spus că simt fecior Mogîldei. aude el din cer sfîntul în puterea scoateriei dereptăţii lui. o gospodi. i-a răspuns prin faptele mîntuitoare ale dreptei sale. Daţi-vă Domnului după înrima ta şi tot Deie-ti Domnul după înrema ta şi tot sfatul tău împlu. Aducă-şi aminte de toate prinoasele tale şi arderea de tot a ta să-i fie prea plăcută. nu-s pierit. Psaltirea contemporană Domnul să te audă în ziua de restrişte. Trimite-ţi ţie ajutor din sfîntul său lăcaş şi din Sion să-ţi fie de sprijin. Eu am spus că m-au prinsu Mihai vodă de la Hotin şi m-au dus în Ţara Iungurească. Şi iu amo spos către Andriiaş că simtu nepot de frate de soflet giorat în besearecă. cînd au bătut Mihai vodă război cu ungorie. Deci iară mă rog domnilor vostre să no mă zăboviţi părăsit aici. Să tresăltăm de bucurie pentru ajutorul de care am avut parte şi întru numele Dumnezeului nostru să desfăşurăm flamura noastră. dacă tropul meu ar putea rezista încă să ies în ţară că iu mor de dorol vostru. dăruiască-ţi după dorinţa inimii tale şi toate cîte ţi-ai pus în minte să le împlinească. Şi să vă afle aiastă scrisoare a mea sănătoşi pre dumneavoastră. ce să mă scoteţi. Acmu cunoscui că au scos Domnulu HrisŞi acum cunoscu că spăsit-au Domnul tosulu său. Şi îmbătrînesc. mări-mu-n . Deci m-au prinsu nişte saşi. toate arsele tale grase fie. 143 . Deci iu am trimes saşi de m-au cerşit. Bucurămu-ne de ispăşenia ta şi în numeBucurămu-nă de spăsenia ta şi în nule Domnului Dumnedzeului nostru mări-nemele Domnului Dumnedzeului nostru vom. Sionu apără-te. Pomenit-au toată jratva ta şi toate arsele Pomeneaşte toată cumăndarea ta şi tale grase-i fie. Ceşti în roate. său întru sie spăsenie dereapta lui.ti-te numele Domnullui a lui Iacob. Scrisoarea captivului Cocrişel părinţilor săi Scriu închinăciune şi moltă sănătate părinţilor mei Spiridon şi maicei mele Constdandeei. Aceste pre căruţe. audzi-l-va de in ceriu svatul tău. Împlă Domnul toată cererea ta. amin. iară Andriiaş m-au scos dereptu 100 taleri şi m-au adus la Bistriţa. şi dup-aceea vă dau de ştire că simtul viu pînă acmu. măcar numai d-aş presi cu tropul. Acum cunosc că Domnul a izbăvit pe unsul său şi. Ei au cerut 300 taleri. şi am făcut o barbă pănă la brîu. şi ceia călări. numele Dumnezeului lui Iacob să te ocrotească. alţii pe caii lor. ce amu scăpat de la Bălgrad.

gios 8. n palatalizat: cuvios. lipsa acestui fenomen. traduceri maramureşene. diftongul ea final păstrat: mîna mea. fenomenul rotacismului: bunrătate 9. a etimologic păstrat în samă 2. semnalăm prezenţa în traducerile rotacizate efectuate în nordul Ardealului şi în Maramureş a unor cuvinte care nu au circulaţie în sudul Ardealului şi în Ţara Românească. i după dz (dzic) 3. n palatalizat păstrat: cuvinios. Limba literară din secolul al XVI-lea e reprezentată prin următoarele texte: a) traduceri religioase din slavonă sau maghiară. 6. şi simtu nomai c-o cămeşă. caracterizate prin puternice trăsături dialectale. z şi j: zice. r normal În domeniul vocabularului. Să comparăm Codicele Voroneţean de biu cinrescuşi (cinescuşi ) pletituri văruit ariră (arină) spiţă cu versiunea Apostolului lui Coresi pînă la destul fieşcarele. sudul Ardealului 1. e în loc de ea: (mîna) me. jos 8. Coresi şi ucenicii săi le-au înlocuit cu termeni care se foloseau în provincia lor. (vei) vede 6.(cons. dz şi gi păstraţi: dzice. vreunul laţure mereit năsip prag 144 . îi din legitatea a+n+voc. care începe să fie atestat în sec. a în loc de ă (cadzu) 4. r vibrant: urrăciune. palatalizarea oclusivelor labiale şi a fricativelor labiodentale: hier. rrădăcină Ţara Românească. tu spui 10. La părintele miu. 3.Feciorul vostru Cocrişel. şi anume. b) tipăriturile lui Coresi.XVII 7. c) acte şi scrisori particulare. î din legitatea a+n+voc(cons): cîne 5. cu o limbă mai apropiată de cea din zilele noastre. va hi 7. ea analogic în seamă 2. Trăsăturile fonetice dialectale ale textelor acestei perioade sunt următoarele: Maramureş. tu spuni 10. la Spiridon. Pentru a fi înţelese şi în aceste zone. păstrarea lui n neatins: bunătate 9. nordul Ardealului 1. ă păstrat (cădzu) 4. î după dz (dzîc).): cîine 5.

binecuvîntare. hrăborie (< hrabru) – vitejie. nemzet (< namzet) – popor. bănat (< banat) – necaz. Elemente m a g h i a r e : Şi şarpele era mai alnic (< alnok) – şiret . dispărute azi din limbă. a şerbi (servire) – a sluji. chelşug "avere". silă "putere". pripec (< pripek) – arşiţă. greaţă "greutate". urgie. stepenă (< stepeni) – treaptă. mărit (<maritus) – mire. a via (<vivere) – a trăi. spaimă. a se ucloni (< uklonitisea) – a se abate etc. bezaconie "nelegiuire". vidic (< videk) – regiune. băsău (< bosszu) – mînie. în lipsa termenului românesc corespunzător. a glăsi (< golosovati) – a a glăsui. Iată cîteva exemple: a apăra "a opri". port. a deştinge (<descendere) – a coborî. jelanie "dorinţă". aci. Elementele latine. găvoazde (< gvozdi) cuie. transplantînd în traducerile lor o serie de termeni greceşti. Lipsesc în special cuvintele slave introduse de traducători în textele luate din originalele slavone pe care le aveau la îndemînă. a împuta (< imputare) – a învinui. a reproşa. Şi traducătorii textelor slave de la sfîrşitul secolului al IX-lea au procedat la fel. O mare parte din cuvintele enumerate mai sus mu figurează în scrisorile particulare. împreună cu elementele slave şi maghiare. a pofti. de biu (< bio) – din belşug. sminteală. E l e m e n t e s l a v e: a besădui (<besedovati) – a vorbi. arbure (< arborem) – pom. pristanişte (< pristanişte) – liman. scîrbă. a deşidera (<desiderare) – a dori. a rosti. a gotovi (< gotoviti) – a pregăti. Unele cuvinte citate mai sus sînt cunoscute astăzi în Ardeal şi Banat. înainte. dihanie "duh.gerure (genune) mită valure vamă Vocabularul traducerilor e diferit de cel al textelor netraduse. Iată cîteva cuvinte extrase din scrisorile particulare provenite în cea mai mare parte din Moldova şi adresate primarului de Bistriţa: bolgariu "piele rusească".de toate jigărăile. urăciune (< orationem) – urare. Mai trebuie semnalat că o serie de cuvinte din traducerile secolului al XVI-lea au un sens diferit de cel obişnuit astăzi. Elemente l a t i n e : acicea (< eccum hicce) – adv. suflet". temoare (< timorem) – teamă. săblaznă (< sublaznu) – greşeală. bezaconic (< bezaconiku) – nelegiuit. deală (< delo) – lucru. iuboste (< luiby) – dragoste. lucoare (< lucurem) – lumină. a săruta "a saluta". cislă (< cislo) – număr. dau traducerilor de cărţi religioase din secolul al XVI-lea un colorit specific. a hliipi (< hlipati) – a se văita. jale. a oteşi (< uteşiti) – a mîngîia. pentru care nu aveau termeni echivalenţi în vechea bulgară. asin (< asinus) – măgar . auă (< uva) – strugure. clevetă (< kleveta) – calomnie. păr unde 145 . neam străin". ainte (<ab ante) – adv. gadină (< gadinu) – fiară. fămeie "familie". Traducerile sînt împresurate de cuvinte luate din textele slave sau maghiare. limbă "popor. a spărţi (expartire) – a despărţi. mişel "sărac". grobnic (< grobniku) – giulgiu.

eală: odihneală "odihnire".vom custa "cît vom trăi" de-aş presi co tropol "de-aş rezista cu trupul". ciune: fericăciune "fericire". ordinea cuvintelor imită originalul: Audzi-te Domnul în dzi de grije. ură: călcătură "urmă": oniu: vulponiu "vulpoi". zaşcititu-te imea Boga Iakovle. dintre care unele sînt cunoscute şi în secolul al XVII-lea. rugai (pre) Pavelu. Printre calculele sintactice menţionăm: • • • • • • • întrebuinţarea pleonastică a pronumelui de persoana a treia: să ştii că Domnul elu e dzeul nostru. lipsa pronumelui aton: (îti) dărui ţie . întrebuinţarea formelor accentuate în locul celor neaccentuate: dau lui blagoslovenie în veacul veacului. în construcţiile de tipul birăul de Bistriţă. părcălab ot Bistriţă. nis: mizerernic "milos". mai ales. construirea unor verbe cu dativul. eu şoltuzul şi 12 părgari ot tîrgul Suceavei Textele din secolul al XVI-lea cuprind o serie de cuvinte derivate cu sufixe. bucuraţi-vă lui Dumnedzeu. lipsa lui pre ca morf al complementului direct: ce purtai ca un berbec (pre) Iosif. şi mai tîrziu. os: pănos "acoperit cu pene". tar "marfă. ime: necurăţime "necurăţenie. Astăzi aceste formaţii sînt neobişnuite. 146 . feţii tale roagă-se bogaţii oamerilor. Textele netraduse nu cuprind astfel de construcţii influenţa slavă se exercită însă şi în aceste texte. inţă : întîinţă "întîietate". care imită textul slavon cu prepoziţia ot. Bunăoară: ame: mişelame "sărăcime". străjar "grănicer". Alteori se întrebuinţează chiar modelul slav: i pan Simion. S I N T A X A traducerilor româneşti este uneori nefirească. apără-te numele Dzeului lui Iacob – uslîşi-te Gospodi v deni peciali. pentru că imită în mod servil sintaxa originalului slav sau maghiar. ătate: bogătate "bogăţie". ca în versiunea slavă: Domnul bătu-şi joc lor. aşezarea nefirească a adjectivului demonstrativ după nume: pasă cătră oamenii mei aceştia.

şi anume: lege-călcare (zaconoprestuplenie). Nordul Ardealului – Maramureş. pe. 2. 147 . z ( în jos. pe lîngă formele de G. constatăm că repartizarea lor e la fel ca în zilele noastre. -că. ele grupîndu-se în următoarele unităţi: 1. substantivul mărule (mănule) apare şi cu forma contemporană mînă. muiare > lege iepe muiere. inimă (<înimă). apar şi formele evoluare în -ei. pîine) într-o parte a domeniului daco-român. în -(e)ei la substantivele masculine terminate în –a. ţiitoriu – ţiitor. XVI menţionăm mai ales: terminaţiile în -arui.gă (popeei. Ţara Românească şi sudul Ardealului. iape. fonetismele din Ţara Românească j.-D. asimilarea vocalică în ridica (<rădica). apropierea de latinescul romanus. prezenţa diftongului îi (mîine. dulce-dăriure (blagodarenie) etc. Luchii. -oriu ale numelor masculine şi feminine apar şi fără i: făcătoriu – făcător.Traducerile din slavoneşte cuprind cuvinte compuse după modelele slave corespunzătoare. vechile forme de G. Printre particularităţile f o n e t i c e ale limbii literare din secolul al XVI-lea. pre în pentru. Este esenţial să observăm în aceste caracteristici fonetice viitoare structură a limbii române literare contemporane. norod (<nărod). fetii. trecere lui e la i : nici (<neci). urmat în silaba următoare de e: leage.cuvinios. avem de relevat: • • • prezenţa rotacismului. avem de menţionat în textele din secolul al XVI-lea: • • • • • • • • • • • monoftongarea lui ea şi trecerea lui ia la ie. ca şi în zilele noastre. spui – spuniu. În privinţa răspîndirii teritoriale a graiurilor româneşti. Banatul. în -eei . n palatalizat trecut la i: cuvios . 3. Moldova. disimilarea lui r din pentru. Lucăi. în sec. al XVI-lea.. la numele feminine. Printre formele gramaticale ale textelor sec. zi). Lucăei ) sunt înlocuite cu formele în –ei. dzi). care dă un aspect caracteristic limbii textelor maramureşene.-D. pe cînd în Moldova şi în nordul Ardealului î a fost conservat (mîne). bunăfacere (blagodejanie). -ăi: popei. ht trecut la ft: pohtă – poftă. ii: fetei. slugă este de genul feminin. inel (<înel). În domeniul f o n e t i c i i. surorii. alături de fonetismul cu u (rumîn). dz (gios. care dovedeşte o influenţă savantă. fonetismul cu o în român. opus lui gi.

eşti. Şi vădzuiu un nuoru [=nor] de focu prespre [peste] totu pămîntul. vor. este. pentru că are la bază graiul din regiunea Tîrgovişte-Braşov. Limba traducerilor maramureşene e mai regională şi mai apropiată de originalele în limba slavonă. E [= şi] cel om chema-l Agaton. seţi. şi dă noao plod să fie şi să se nască dentre noi feciorel sau fecioriţă. Şi căutai şi vădzui faptele lui ce-u făcutu în numele lui Dumnedzeu. P. publicat. Şi-mi dzise îngerul: acela iaste di dreptu. de a imita mai puţin frazeologia originalului slavonesc şi a folosi cuvinte cunoscute pe o rază teritorială mai întinsă. este mai apropiată de noi.P. Şi-mi răspunsă îngerul şi-mi dzise: caută în giosu." Al doilea text este un fragment din Apocalipsul Apostolului Pavel. şi ruga-se întru ascunsu cătră domnul. Şi căuta în giosu pre pămîntu. direpţiloru şi a păcătoşiloru. ca sînt. refăcută după te.Haşdeu pe la 1580: "Într-acelea zile era un om într-acea cetate creştin dulce şi curat. de B. de dativ şi acuzativ plural a pronumelui personal ne. sînt. veţi. aşa dzicea: dă mie. a cărui limbă are un caracter mai puţin arhaic. sîntem. e [=şi] boiereasa [= soţia] lui chema-o Polfîia. ceia ce se mestecă şi să împreună cu rugăciunea perinţilor. am constatăm un progres la Coresi. Hristoase împărate. Comparînd limba tipăriturilor lui Coresi cu cea a traducerilor maramureşene.• • • înregistrăm forma analogică. acela? Şi-mi dzise îngerul: acela nuor de focu iaste a oamenilor nebuni. şi vadzui că în fapte bune cu săvîrşitu şi s-au făcutu odihniale sufletului său. Şi venea îngerul Domnului spre ei şi zise lor: auzi şi ascultă Dumnezeu rugăciunea voastră şi e să nască o feciorea dintre voi. Vom reproduce cîteva pasaje din două texte cu o mare circulaţie în secolul al XVI-lea primul text este Legenda Sfintei Vineri. Şi ruga-se ei întru ascunsu în tot ceasul. publicată de B.” 148 . sînteţi. în ce chipu iasu din această lume. de asemenea. să fie numele ei Sfînta Vineri. din latinescul nos. dar şi vrem. Este într-adevăr un progres de a nu vorbi cu rotacism. şi fu viaţa lor şi lăcuiră ei 35 de ai [=ani] fără de feciori. provenit din nă (fonetism normal. şi zişu [=zisei] ce iaste. verbul a vrea are şi formele vom. la indicativul prezent al verbului a fi sînt înregistrate şi forme recente. alături de formele nai vechi sem. care se va impune ca limbă literară în Muntenia. doamne. caută şi spre noi. de a întrebuinţa forme mai simple în morfologie. vreţi vreau. Haşdeu: „Şi dzise îngerul cela ce mă purta: acolo este măria şi iubirea oamenilor ceea deşartă. în toată viaţa sa ceia ce-u vişu [=trăit] pre pămîntu: şi toate faptele sta înainte lui în acela ceas. vos). noi da-l am sfinţiei tale cu toată partea ei. Eu plînşu [=plînsei] şi zişu [=zisei] cătră îngeru: voi să văzu sufletele oamenilor. şi vădzui u[n] omu murindu.

Reproducem un pasaj din Evangheliar (1560-1561). iară mintea noastră şi firea doară nu se-au de toate domerit. soarele va întuneca şi luna nu-ş va da lumina ei. Aşa şi voi cînd veţi vedea acealea toate. marelui Serafim. prez. Iată un pasaj din prefaţa la Cazania a II-a (1581): „Şi cu voia tuturor acestora. den capetele ceriului pînă la sfîrşitul lor. imitaţia sintaxei slave este totuşi vădită. Derept aceaia şi noi. C-am avut şi noi minte nedestulă şi întunecată cum doară şi pre voi puteţi socoti. a verbului a fi). ind. şi unde să [=dacă] veţi afla ceva neisprăvit bine sau greşit. dar de alt tip. şi atunce vor plînge toate rudele [=generaţiile] pămîntului şi vor vedea fiul omenesc vii[n]d în nuorii [=norii] ceriului cu silă [=putere] şi cu slavă multă şi va tremeate îngerii lui cu buciune în glasurile mari.Relevăm în aceste texte fraze mai curgătoare decît în traducerile maramureşene. De smochin învăţaţi-vă pildă. limba lui Coresi e mai evoluată. În ceea ce priveşte fonetica şi morfologia. şi se vor aduna aleşii lui de patru vînture. de o scoase den cartea sîrbească [=slavonească] pre limba rumînească. mintea noastră şi firea doară nu se-au de toate domirit. 1. Că ne-am nevoit ş-am trudit. ceva neisprăvit bine sau greşit. da-l-am [=l-am da]. acolo aduna-se-vor vălturii [=vulturii]. ce era meşter învăţat într-acest lucru. noi o deadem [=dădurăm] lu Coresi. de lîngă cetatea Braşovului. pluralele neutre în – ure: lucrure etc. cînd amu steblele [=ramurile] ei vor fi tinereale şi frunza înfrunzeaşte. greşiţii şi nedostoinicii şi ticăloşii carii ne-am trudit aicea. În domeniul morfologiei relevăm pe sem [=sîntem] (pers. aşa va fi şi întru venitul fiului omenesc. să nu blăstemaţi. sînteţi oameni cu inimă de ţărînă etc. să ştiţi că aproape iaste lîngă uşi”. De exemplu: şi avem nedejde pre domnia voastră să 149 . În fonetică. Iuo [=unde] va amu fi trupul. să ştiţi că aproape iaste de secerat. encliza pronumelui personal neaccentuat: chema-l. Fraze stereotipe. luate din formulare. astfel. sintaxa lui Coresi este mai liberă. de micşorare a personalităţii şi întrebuinţarea unor expresii consacrate: greşiţii şi nedostoinicii şi ticăloşii. şi cu voia mitropolitului. lipsa lui pre pentru construirea acuzativului: e boiereasa lui chema-o [ =pre boiereasa] lui. diaconul. ca şi noi. derept ce că şi voi înşivă sînteţi oameni cu inimă de ţărînă. găsim în scrisorile particulare. împreună cu preoţii de la beseareca Şcheailor. sau veţi scrie dentru ea ceva. pe lîngă cel din Apostol de mai sus: „Zise domnul ucenicilor lui: Fulgerul ce iase de la răsărit şi se iveaşte pînă la apus. notarea cu e a lui i+n: Veneri etc. am avut… minte nedestulă şi întunecată. pl. şi cu fire neprecepătoare de toate”. şi stealele vor cădea din ceriu şi atunce se va ivi semnul fiului omenesc în ceriu. cu manifestări de umilinţă. chema-o. noi ne rugăm să ne milcuim [=rugăm cu umilinţă] fiecărora care-i veţi ceti acicea sau veţi propovedui altora. Aciiaşi [=numaidecît] după scîrbitul [=suferinţe] zilelor acelor. iară voi să dereptaţi. Cînd nu este influenţată de originalul slav. Relevăm în acest pasaj stilul cărţilor religioase.

Limba literaturii artistice şi stilul individual al fiecărui scriitor pornesc anume de aici. ea face progrese. pe cînd marea boierime dobîndeşte o însemnătate din ce în ce mai mare în viaţa politică.daţi noao a şti de toate. De asemenea. puterea turcilor însă începe să scadă. care luptă. Îmbunătăţirea limbii literare se realizează anume pornind de la această bază firească. se accentuează orientarea culturii româneşti spre Rusia. Acest proces poate fi urmărit în tot cursul evoluţiei limbii române literare pînă la etapa contemporană. Atît în Ţara Românească. Limba literară din secolul al XVI-lea are un aspect diferit. pînă în secolul al XIX-lea. Prin urmare. cuvintele regionale şi se va perfecţiona neîncetat. se exercită asupra limbii române o puternică influenţă latină. realizate. În felul acesta. Prin filiera polonă. Dar chiar în secolul al XVI-lea am constatat progrese. În textele traduse. Tinerii boieri moldoveni învaţă în coplegiile iezuite şi umaniste din Polonia. un mare ajutor ne-a parvenit din partea Rusiei la întemeierea tipografiilor. ţările româneşti au raporturi strînse. Polonia şi Peninsula Balcanică. Dezvoltarea limbii române literare în secolele XVII-XVIII Condiţiile de dezvoltare a societăţii româneşti în diferite provincii în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea sînt asemănătoare. deşi în ţările româneşti ea este încă destul de activă. Secolul al XVII-lea marchează apogeul expansiunii turceşti în Europa. şi aşijdere ne rugăm domnilor voastre de rîndul lui Tănase etc. Ţările româneşti se află în plin feudalism. Pe plan intern. în domeniul lexicului şi în cel al sintaxei. economică şi culturală a ţării. nevoi vom să facem prentru voia domnilor voastre. ce va hi pohta şi treaba domnilor voastre la noi. mai ales. În evoluţia sa. pentru obţinerea puterii de stat. În ceea ce priveşte relaţiile culturale cu popoarele înconjurătoare. limba literară va elimina din uz formulele complicate. în tipăriturile lui Coresi. puterea domnitorului scade. limba este greoaie. 150 . domnitorii români caută în puterea vecină de la Răsărit un sprijin împotriva asupririi turceşti. prin toate mijloacele. atunci cînd limba literară se apropie de cea populară. o dată cu începutul secolului al XVIII-lea. marile familii boiereşti realizează averi considerabile şi se constituie în partide. prin mijlocirea căreia pătrunde umanismul latin. Influenţa turcească în viaţa societăţii româneşti lasă urme adînci în plan lingvistic. se exercită asupra dezvoltării limbii şi culturii Româneşti influenţele rusă şi polonă. Cu Rusia. creşte amestecul turcilor în viaţa politică şi economică a Ţării Româneşti şi a Moldovei. Textele netraduse au o limbă mai apropiată de cea contemporană. Pe plan extern. cît şi în Moldova. mai ales. uneori de neînţeles.

greacă. ca de exemplu: problema regionalismelor. cea 151 . Vasile Lupu întemeează colegiul Trei Ierarhi. procesul nu poate fi considerat ca încheiat decît la începutul secolului al XIX-lea. primele traduceri de cărţi religioase în limba română n-au reuşit să introducă limba poporului în biserică. greaca sau slavona. Alexandria). precum şi alţi factori. ca Sevastos Kymenytes. în prefaţa la Întrebare creştinească (1559). diaconul Coresi. declinul culturii slavone. Împuţinarea traducătorilor de limbă slavonă. supremaţia politică şi economică a boierimii pămîntene în Ţara Românească şi în Moldova. încep să se manifeste preocupările teoretice ale cărturarilor români pentru unele probleme ale limbii române.a. au determinat înlocuirea treptată a slavonei cu româna în administraţia de stat. Alături de textele religioase. maghiară) a pus în faţa traducătorilor numeroase probleme ale limbii literare. Chiar dacă. ele au constituit o dovadă pentru români că şi limba lor poate fi limbă liturgică şi i-au stimulat pe cărturarii din generaţiile următoare să realizeze traduceri mai apropiate de limba vorbită a poporului. pe lîngă călugării greci. vestiţi profesori. viaţa culturală din ţările româneşti se înviorează. În această epocă. din iniţiativa lui Şerban Cantacuzino. mai ales. limbile de predare erau latina. În general. încă în secolul al XVI-lea. necesitatea introducerii limbii române în biserică. În această epocă se dezvoltă şi învăţămîntul. oficial. în biserică şi în literatura scrisă. precum şi texte juridice. unde îşi fac studiile. greacă şi română. călugării iezuiţi înfiinţează primele şcoli cu limba de predare latină la Iaşi. dezvoltarea unei culturi în limba poporului. În 1635. cît şi în legătură cu primele manifestări ale conştiinţei unităţii poporului român. Academia domnească. Traducerea cărţilor liturgice în limba română (din slavonă. ia fiinţă. În Moldova. Pravilele lui Vasile Lupu şi Matei Basarab. Primele teoretizări s-au dezvoltat în strînsă legătură cu procesul introducerii limbii române în biserică şi cu interesul cronicarilor pentru demonstrarea originii romane a poporului român şi a originii latine a limbii noastre. apar cărţi populare (Floarea darurilor. Apar cărţi în slavonă. iar în 1641 se întemeiază prima tipografie în Moldova. Un mare centru de răspîndire a culturii greceşti şi latine este şcoala patriarhiei din Constantinopol. Lucrul acesta a fost posibil datorită sprijinului acordat de mitropolitul Kievului. În toate aceste şcoli. Un fapt important în dezvoltarea culturii din secolul al XVII-lea este întemeierea în ţările româneşti a unor tipografii. Teodor din Trapezunt ş. Cantemir. În această epocă. În Ţara Românească. vin în ţările româneşti. prin imperfecţiunile lor. Cu toate că. limba română se introduce în biserica ortodoxă în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea. Petru Movilă. printre alţii. care a intrat în legătură cu Matei Basarab şi cu Vasile Lupu. N. În 1641.Influenţa grecească e puternică în secolul al XVII-lea şi ajunge la apogeu în cursul secolului următor. în chiliile mănăstirii Sfîntul Sava. Cotnari şi Galaţi. Astfel. exprimase. se reînfiinţează tipografia în Ţara Românească. Milescu şi D.

formulare care va fi reluată de mitropolitul Dosoftei în prefaţa Liturghiei traduse din greacă şi tipărite la Iaşi în 1679. datorită contactului cu popoarele învecinate. şi la Maramureş. cum s-au pomenit mai sus. să scot lumii la vedere felul neamului. chiar titlurile unor cărţi. iar altele italieneşti”. toate cuvintele leam înţelege”). 1646). în acest sens. Miron Costin în De neamul moldovenilor – prima scriere românească consacrată exclusiv problemei originii românilor – subliniază. cu o intuiţie surprinzătoare. că de-am socoti pre amăruntu. Cazania mitropolitului Varlaam poartă titlul Carte românească de învăţătură (Iaşi. pe care ei le-au rezolvat. vorbind despre munteni şi moldoveni. Grigore Ureche. Cea de-a doua bază importantă pe care se întemeiază acum unele consideraţii cu privire la limba română literară o constituie problemele originii poporului român şi a limbii române şi problema unităţii poporului român. de la un loc sînt cu moldovenii şi toţi de la Rîm se trag”. că toţi un neam şi odată descălecaţi sînt”. El afirmă apoi descendenţa romană a poporului român („de la Rîm ne tragem”) şi face chiar unele apropieri etimologice între cuvinte româneşti şi latine („de la rîmleni. găină. ce la zicem latini: pîine. După. adesea. noster şi altile multe din limba latinească. a normelor etc. Conştiinţa unităţii poporului român este vie la aproape toţi cărturarii epocii vechi. care îşi făcuse studiile la un colegiu umanist din Polonia. femina. 152 . cîţi se află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal. în care urma să arate că în româneşte „pînă astăzi sînt cuvintele unele latineşti. ei zic panis. au pătruns cuvinte din alte limbi („aşijderea şi limba noastră din multe limbi iaste adunată şi ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur”). iar Pravila lui Vasile Lupu . al nostru. Gr. În Letopiseţul Ţării Moldovei. încă în prefaţa către citito. iar capitolul Pentru Ţara Ungurească de Jos şi Ardealul de Sus zice: „românii. În Predoslovia descălecării a Ţării Moldovei. aşa cum sînt ele dezbătute mai ales de cronicari. autorul trimite la „capul [=capitolul] de [=despre] graiul acestor ţări”. Sînt semnificative.Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeţe (Iaşi. În altă parte a lucrării. muiarea.. 1643). din ce izvor şi seminţe sînt lăcuitorii Ţării noastre Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti.Ureche afirmă că „s-au tras de la un izvor”. Varlaam se adresează în cartea sa către „toată seminţia românească”. Originea comună şi unitatea poporului român sînt afirmate mai categoric şi în alte capitole ale cronicii. cronicarul moldovean are un capitol Pentru limba noastră moldovenească. mulier. pater. ei zic caro. unii cărturari au consideratcă este util să-şi exprime în scris părerile şi să le popularizeze.r unitatea şi originea comună a poporului român: „Biruit-au gîndul să mă apuc de această trudă. fămeia. ei zic gallina. părinte. carne. Pornind de la preocupări de felul acesta. a rămas uluit de asemănarea dintre limba latină şi cea română. în care constată că în română.a neologismelor.

între elementele autohtone. dudău. de rînd cu hîrdău. Ideea originii comune şi a unităţii poporului român apare în mod explicit şi în Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor al lui Dimitrie Cantemir. cuvinte ca: stejar. pe cînd pădure e de origine latină (< paludem). precar – priesc). fără a reuşi însă să dea exemple adecvate (se amintesc. Că nimic supt soare iaste stătătoriu. hadarag etc. numai cuvîntul stejar este de origine geto-dacică. după Constantin Cantacuzino. stolnicul Constantin Cantacuzino exprimă ideea unităţii românilor din diferite provincii („rumînii den Ardeal. cronicarul neapucînd să scrie capitolul în care intenţiona să argumenteze. Asupra caracterului latin al limbii române insistă Miron Costin şi într-o altă scriere a sa: Istoria în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească. ceea ce a contribuit la „amestecarea” cu alte limbi. cîte sînt. Chestiunea latinităţii limbii este însă dezbătură mai pe larg într-o altă lucrare a lui Miron Costin. Bucureşti. nici feliurile limbilor în mii de ani tot acelea neschimbate şi nemutate pot sta. cu ajutorul elementelor de limbă. această operă a rămas neterminată. 1895. occido – ucid. transmitto – trimit. După ce arată că „întreaga temelie a vorbirii şi pînă astăzi se ţine pe limba latină”. redactată În limba polonă: Chronika ziem moldawskich z muntanskich [=Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei]. În Istoria Ţării Rumîneşti întru care să cuprinde numele ei cel dintîi şi cine au fost lăcuitorii ei atunci. În lucrarea cu caracter monografic Descriptio Moldaviae. adunate şi publicate cu traduceri şi adnotaţiuni. tot o limbă fiind. 153 . şi problema originii comune a unităţii de neam şi de limbă a poporului român. De asemenea. între care. moldovenii şi ceştia de ţara aceasta. scribo – scriu). în aceeaşi cronică. despre limbă ca fenomen social în continuă schimbare: „…nici un rod osăbit de oameni în veci poate rămînea în lume. heleşteu). D. operă în care istoricul de rară erudiţie urmărea trecutul întregului popor român. ci toate. în curgere şi în mutări sînt zidite”. pădure. în centrul atenţiei scriitorului a fost. Miron Costin dă o listă de 87 de etimoane. păstrată într-un manuscris descoperit şi publicat de Ion Bogdan în Cronice inedite atingătoare de istoria românilor. După cum se ştie însă. Cantemir consacră un capitol limbii române vorbite în Moldova (Despre limba moldovenilor). tot un neam. pe lîngă multe derivaţii juste (oculus – ochiul. autorul se opreşte asupra elementelor autohtone. întîlnim şi unele aproximaţii etimologice greşite (postulo – poftesc. încă între dînşii mult să osăbesc…”. iar heleşteu e de origine maghiară. prin „amestecătura” populaţiei romanice cu populaţiile vecine.cum se ştie. După ce discută părerile referitoare la originea limbii române şi menţionează unele împrumuturi din limbile popoarelor învecinate. originea romanică a poporului român („toţi aceştia dintr-o fîntînă au izvorît şi cură”). originea romană a poporului român. Demnă de relevat este şi ideea cronicarului muntean despre caracterul dinamic al faptelor linguale. Deosebirile de grai dintre diversele grupuri de români se explică.

accesibilitatea vocabularului etc. Ideile lor. ca mie (< mihi) . alegerea cuvintelor. vorbind de graiurile subdialectului moldovenesc. acmu (< nunc). Conştient de unitatea românilor din Transilvania. Simion Ştefan ia în discuţie cîteva dintre chestiunile fundamentale ale exprimării literare. pe care toate. m iniţial în ng. în prefaţa Mineului de ianuarie. muntenii – ahăla. la fonetică şi morfologie (opoziţii dialectale). piatră (< petra) – chiatră. În acelaşi capitol. ca giur. fenomen pe care-l considera specific vorbirii femeilor moldovence („şi femeile moldovence au o pronunţare deosebită de a bărbaţilor.Sînt interesante părerile sale în legătură cu palatalizarea labialelor. căci schimbă silabele bi şi vi în ghi. fiindcă. precum şi de deosebirile regionale existente („Rumînii nu grăiescu în toate ţările într-un chip”). vie (< vinea) – ghie. cînd scriu. tratarea regionalismelor. („Locuitorii din Muntenia şi Transilvania au aceeaşi limbă ca şi moldovenii. Dumnedzeu (> deus). Descendenţa romană a poporului român este menţionată şi de alţi cărturari români din epoca veche (Chesarie. tipărit la Rîmnic în 1779). D. el preconizează drept criteriu de selecţionare a materialului lexical valoarea circulatorie a cuvintelor 154 . Primul cărturar român care acordă o atenţie specială problemelor limbii literare este Simion Ştefan. fecior de babă (< filii vetulae)”). domnitorul moldovean avea vie conştiinţa deosebirilor dialectale dintre graiul moldovenesc şi cel muntenesc. şi de aceea chiar astfel de oameni se zic. la diferenţa dintre limba vorbită şi cea scrisă. Ţara Românească şi Moldova. Simion Ştefan exprimă în mod categoric necesitatea creării unei limbi literare unice. totuşi pronunţarea lor este mai aspră. În Predoslovia cătră cetitori a Noului testament. cu z polonez sau j francez. de obicei. mai culţi”. Dacă vreun bărbat s-a deprins odată cu acea pronunţare. ca bine (< bene) – ghine. greu de tot se poate dezbăra de ea şi. în măsura în care au fost exprimate.nghie etc. pi în chi: pizmă „invidia” – chizmă. fără să adîncească însă aspectele acestui proces complex: „Limba cea mai curată este în mijlocul Moldovei. muntenii – Dumnezeu. atinge şi problema marilor centre culturale în evoluţia limbii comune în general şi a limbii literare în special. munteanul zice jur. în prezenţa continuă a curţii domnului. în 1648. se referă la vocabular (îmbogăţirea cu neologisme. la rolul culturii în dezvoltarea limbii literare. muntenii . le omit”). Au chiar un număr de cuvinte necunoscute moldovenilor. episcopul Rîmnicului. de obicei în rîs. acela (< hic). locuitorii acelui ţinut ajung.acuma. de unii greu de pronunţat. În vederea realizării acestei sarcini. Acestea sînt coordonatele principale pe care se dezvoltă concepţia unor cărturari ai epocii vechi cu privire la problemele limbii literare. la necesitatea unificării limbii literare. împrejurul Iaşilor. De asemenea. tipărit la Bălgrad (Alba-Iulia).). Cantemir. ca şoarecele. se trădează totdeauna cu gura lui că a stat prea mult la sînul maică-sa.

de s-au mestecat cuvintele cu alte limbi. 155 . şi pietri scumpe. de să şi află şi să înţeleg. că banii aceia sînt buni în toate ţările. pentru că alte limbi încă le-au lăsat aşea”). noi încă le-am lăsat greceaşte. iară să [=dacă] nu vor înţeleage toţ(i). Cărturarul Radu Greceanu. contribuind însă efectiv. Simion Ştefan s-a lovit de lipsa în limba română a termenilor necesari redării anumitor noţiuni. să izvodim aşea cum să înţeleagă toţ(i). a împrumutării lui odată cu noţiunea corespunzătoare din limba din care s-a efectuat traducerea („De aceasta încă vom să ştiţi. ce pînă astăzi n-au ţinut”). Semnalînd insuficienţa lexicului românesc în comparaţie cu acela al limbii greceşti („că sînt cuvinte elineşti şi vorbe dupre locuri. şi alte multe carele nu să ştiu rumâneaşte ce sînt. În legătură cu opera destul de anevoioasă de traducere a cărţilor religioase în limba română. drept mărturisesc. nume de oameni şi de leamne. Problema este rezolvată pe calea introducerii cuvîntului nou. aşa şi ai noştri le-au lăsat precum să citesc la cea elinească”). Merită să fie reţinută mărturisirea lui Simion Ştefan în ceea ce priveşte strădania depusă în vederea elaborării unui text care să fie accesibil unei mase cît mai largi de cititori („Noi derept aceea ne-am silit. carele nu să ştiu rumâneaşte ce sînt. nu-i de vina noastră. acelea sînt bune carele le înţeleg toţi”). alţii – într-alt chip. cumu-i synagoga şi poblican. ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumînii printr-alte ţări. mai ales. şi gangrena. săvăi că şi pentru scurta limba noastră ce iaste. aşea şi cuvintele. că nu a îndrăznit să transpună toată slujba liturghiei în limba română şi pentru motivul că limba noastră este „scurtă”. în prefaţa Liturghiei traduse din greacă şi tipărită la Bucureşti în 1680. o am făcut şi pentru lipsa dascălilor – cum am zis – ce nu sînt întru ticălos norodul nostru şi pentru neobiciaiul besericii noastre. că vedem că unele cuvinte unii le-au izvodit într-un chip. văzînd că alte limbi încă le ţin aşea. den cît am putut. din greacă („Şi măcară că la unele cuvinte să fie fost cu nevoie tălmăcitorilor latinilor şi slovenilor. constată şi el „strîmtarea limbii româneşti”. care unele nici la lexicoane nu să află. care a colaborat la definitivarea traducerii Bibliei (Bucureşti. Astfel. şi de veşminte. traducătorii nu o dată îşi exprimă părerile despre posibilităţile expresive ale limbii române în comparaţie cu cele ale altor limbi. alături de alţii. la îmbogăţirea ei cu neologisme. în 1698. 1688). pentru multe alte pricini ce m-au impus. precum aceia. În efectuarea traducerii sale. Iară noi le-am lăsat cum au fost în izvodul grecescu. altele. O atitudine asemănătoare în anumite privinţe cu ce exprimată de Simion Ştefan manifestă Radu Greceanu şi atunci cînd traduce Mineele tipărite de episcopul Mitrofan la Buzău. de nu grăiescu toţ(i) într-un chip”). adică nu are echivalente pentru absolut toţi termenii originalului („Iară Liturghia toată a o prepune pre limba noastră şi a o muta nice am vrut. mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti arată. nice am cutezat.(„cuvintele trebuie să fie ca banii.

e vădită preocuparea cărturarilor epocii de a se exprima într-o limbă din ce în ce mai îngrijită. Preocupările referitoare la anumite aspecte ale limbii literare apar la noi în activitatea de traducere a cărţilor religioase şi în strînsă legătură cu deşteptarea interesului pentru originea limbii şi a poporului român şi cu formarea conştiinţei unităţii de limbă şi de neam a poporului român. deci îmbogăţit şi înnoit sau de a pune în circulaţie cuvinte noi. Ioan Zoba îşi dă seama că în vorbirea românilor din diverse regiuni există unele nepotriviri. de a renunţa la particularităţile dialectale. În epoca veche. a nemeri. Cu toate că au lipsit factorii diriguitori şi coordonatori ai acestui proces. neşte. a răsipi. el îi avertizează pe cititori că vor întîlni în textul traducerii o serie de termeni regionali. cum există în epoca modernă. Aceste preocupări constituie nişte dovezi incontestabile că atenţia multor cărturari s-a îndreptat tocmai spre cultivarea aspectului celui mai îngrijit al limbii comune. mai accesibilă şi mai nuanţată.iară pentru îngustarea limbii româneşti. Cît priveşte aspectul fonetic al acesteia. adică în toate provinciile locuite de români. atît în plan vertical. tipărit la SasSebeş. este cea mai aleasă. alduiala – binecuvîntarea şi altele”. Totuşi. a rădica. cum „iaste: în alean – împotrivă. spre deosebire de cărturarii amintiţi mai sus. Radu Greceanu arată că s-a străduit să dea o traducere cît mai pe înţelesul cititorilor („Iară eu am iscodit şi în tot chipul m-am nevoit a nu lăsa nici un cuvînt ca să nu dea întru înţelegerea limbii noastre cei rumâneşti”). Să vedem care este structura limbii literare a epocii vechi. aşa cum apare ea în cărţi. nu pot veni la tălmăcit”). forma scrisă a acestei limbi. în stilurile limbii. vom observa că se menţin cu valoare de normă următoarele particularităţi: păstrarea vocalei ă: a lăcui. Diferită de poziţia avansată adoptată de Simion Ştefan şi Radu Greceanu apare atitudinea exprimată de popa Ioan Zoba din Vinţ în Cuvîntul cătră cetitori al Sicriului de aur. de a folosi un vocabular „actual”. cît şi pe plan geografic. caracteristica principală a procesului de evoluţie a limbii române literare este tendinţa de impunere treptată a unei norme supradialectale. pe care astăzi îl numim limbă literară. După cum am văzut. 156 . conservarea lui e în: den. în 1683. dat fiind că aceşti termeni apar în graiul din regiunea respectivă („le-am lăsat aşa după obiciaul cum grăiesc pre aciaste locuri”). cărturarii români din epoca veche aveau totuşi o noţiune mai mult sau mai puţin vagă referitoare la aspectul cel mai îngrijit al limbii comune a poporului. hasna – folosul. pe care le-a folosit. fără a fi folosit un termen propriu pentru a denumi limba literară şi fără a fi consacrat lucrări speciale dezbaterii problemelor limbii literare. Pentru marea majoritate.

mai ales. Se menţin ca norme fundamentale z şi j în elementele latine (zic. apar şi inovaţii. cîine. purtătoriu). joc). nişte. î>u sub influenţa lui m: a umbla. întîrziet. comune tuturor variantelor literare. din. diftongul îi în mîine. majoritatea de provenienţă 157 .trecerea lui î la u în a umbla. dintre. apa şi forme noi. respectiv. uraşte). în cuvintele care astăzi se ortografiază cu u: împle. băte. . gioc).- grafiile cu ia netrecut la ie continuă să fie majoritare: iaste. tăiet. închiderea lui e neaccentuat: aproapi. ia > ie. sint. La sfîrşitul secolului al XVII-lea. ride. a umplea. priiaten. dreptate. ceea ce confirmă presupunerea că forma grafică 0 avea suport şi la rostire.este frecventă. grijaşte. îmflă. piste: e şi ea sînt înlocuiţi cu ă. r (şarpe. Structura fonetică a variantei literare muntene suferă puţine schimbări faţă de epoca anterioară. Printre acestea menţionăm: ă>i prin asimilare în a ridica. să vinim. - Pierzîndu-şi cea mai caracteristică trăsătură fonetică. mai ales. Pe lîngă aceste. bănăţeană. a nimeri.sincoparea lui i în drept. . tinăr etc. apare r muiat în sufixele –ar şi -tor (morariu. Toate variantele literare nordice (moldoveană. careli. Structura morfologică păstrează şi în această perioadă numeroase forme vechi şi populare. să margă. în poziţie finală: abie. cu toate acestea. transilvăneană) păstrează africatele dz şi gi în cuvintele moştenite din latină (dzi. grăiaşte. Alături de fonetismele arhaice. se păstrează vocalele anterioare după labiale (iubesc). diftongul ea devine a după ş. singe. preluate mai tîrziu de limba literară modernă. pîine. a umfla. următoare nu se află un sunet palatal sau muiat: bat (beat). Se constată o tendinţă de individualizare a principalelor variante de tip nordic. în varianta literară munteană îşi fac loc cîteva inovaţii determinate de contactul limbii scrise cu graiurile din această zonă. varianta literară din Transilvania de nord se apropie de cea moldovenească şi de cea transilvăneană de sud-vest. a risipi. trecerea lui î la i în cuvinte ca: atita. rotacismul. să răpadă. nu numai la scris. a după labiale. se menţine şi î. hiare. a umfla. Cele mai importante trăsături ale acestora sînt: diftongul ea > e: avea. înnoieşte. j. îmblă. a umple. o dată cu deplasarea activităţii tipografice din Oltenia spre centrul Munteniei. spăriet. vorovăscu. în cronicele muntene. prieten. dar numai atunci cînd în silaba palatalizarea labiodentalei f în stadiul h: hire. e>i în citi.. grăieşte. mai ales. ia > ie: boier. Aceste inovaţii sînt: .

mai mult ca perfectul perifrastic (au fost grăit) şi de viitor format din prezentul indicativ al verbului a avea + infinitivul verbului de conjugat (n-are a se duce). la. sînt mai frecvente formele de genitiv analitic construite cu prepoziţiile a. careşi. Structura sintactică a textelor acestei perioade. . dintre care unele s-au impus mai tîrziu ca norme unice ale exprimării culte româneşti. III sg. la cele nehotărîte: cevaşi. Dintre fenomenele morfologice care au încă o frecvenţă în textele din toate provinciile româneşti se numără: pluralul în e la unele substantive feminine şi neutre: amăgele. în toate celelalte se generalizează formele iotacizate ale carevaşi şi la cele demonstrative: acestaşi. cumulul de conjuncţii (şi încă căci că şi de multe ori voievozii). izbînde. deşi mai păstrează unele trăsături arhaice de tipul dativului adnominal (era nepot lui Traian). moştenit din latină: oame. carii. nici pot face).sînt răspîndite şi formele de viitor construite cu va + conjunctivul prezent: va să vie. circumstanţiala cauzală se introduce prin pentru 158 . Complementul direct nu este reluat de pronume atone (pre dînsul (îl) împodobeşte). . cheltuiele. spuş sînt însă mai rare decît în perioada arhaică. şi plural (el. sai etc.condiţionalul perfect construit cu auxiliarul a vrea: n-ar vre scăpa şi formele de perfect simplu arhaic dziş. în schimb. folosirea unei singure negaţii în loc de două (nici ştiu. din pîntecele de la maică-sa. cu excepţia variantei bănăţene. iar unele prepoziţii sînt întrebuinţate cu valori diferite de cele pe care le au în limba română contemporană. de la: în mijloc de besearecă. talpe. va să-l spînzure. Textele epocii mai păstrează unele particularităţi arhaice de tipul dislocărilor sintactice dezordonate (şi ne de greşeale curăţeşte). ei) au fost. numele proprii apar articulate: Radul vodă Negru. acordul gramatical după înţeles (căci neamul turcilor sînt mai întălepţ). Bunăoară. atunce a spus a tot norodul. poci. pămînte. cum că introduce completiva directă (măcar că ştim cum că adormirea iaste moarte trecătoare). genitiv-dativul în iei (nopţiei) apare mai rar. Brîncoveanului. spui.dialectală.. văz. encliza particulei şi la pronumele relative: cineşi. acordul în caz al substantivelor în genitiv şi dativ cu atributele şi apoziţiile (starea cetăţii Cameniţii). - verbelor: (eu) auz. a suferit modificări fundamentale. . întrebuinţarea auxiliarului au la perfectul compus la pers. pronumele relativ care este articulat: carea.formele pre şi supt au încă o largă circulaţie. Diverse tipuri de propoziţii sînt introduse prin conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale specifice limbii vechi. carele. feciorul Mihnii -vodă. de. greşeala Radului –vodă. precum şi dativul cu la: au dzis la şoltuzul. vocativul masculin în e. .

Urmînd modelul vorbirii populare. adesea incompatibilă cu ordinea cuvintelor în româna populară. Costin. III-a sg. şi împăratul" (Gr. Frazele ample. cu ajutorul conjuncţiilor coordonatoare şi. construcţiile sintactice greoaie şi neconforme cu structura limbii române. Ureche). iar: "a doua dzi s-au tocmit şi boierii cu Dumitraşco-vodă şi mitropolitul. C. întrerupte adesea de maxime şi sentinţe livreşti ori de proverbe şi zicători. Ureche). Ei preferă frazele scurte. şi au iscălit toţi.căci (dară păcatul încă nu l-au isprăvit cu lucrul. înzorzonat. iar circumstanţialele finale au ca element introductiv conjuncţia de (ascultaţi de vedeţi ce zice fericitul Pavel). ce (ci). dar mai ales. Cu toate acestea. În acelaşi sens. prin perioade lungi şi întortocheate. şi verbele auxiliare din componenţa unor moduri şi timpuri compuse : „…ce foarte un lucru puţin…". Cantemir şi atestă influenţa literaturii bizantine. În scrierile cronicarilor mai puţin erudiţi. sintaxa cărţilor bisericeşti cunoaşte prin pana lui Varlaam şi Dosoftei. structura sintactică a limbii celorlalţi cărturari români. în bună măsură. a sintaxei lui D. apare şi înaintea predicatului: „Şi o au trimis la împărăţie de o au vădzut” (Gr. se identifică. 159 . cu o structură complexă. O situaţie similară întîlnim şi în topica unor instrumente gramaticale cum sînt: adverbul foarte. Tot o particularitate a exprimării populare este şi reluarea printr-o formă conjunctă a pronumelui personal: „Şi după ce l-au slobozitu-l turcii să margă la casa-ş şi apropiindu-se de casa-ş. numai ce au vădzut că-i arde şi casa-ş” (Gr. alcătuite din propoziţii principale. Cantemir) s-au străduit să dea sintaxei româneşti o înfăţişare particulară. În structura sintactică a textelor laice. În timp ce cronicarii savanţi (M. în primul rînd. pe care le întîlneam atît de frecvent în limba cărţilor traduse din secolul al XVI-lea. Cantacuzino. în bună măsură. şi i-au făcut toţi scrisori la mînă. "lăsa-o-a oastea turcească la Hotin”. cu sintaxa vorbirii populare.Ureche). livresc. nu mai puţin erudiţi. morfem al superlativului absolut. legate între ele mai ales. Principala trăsătură a sintaxei cronicarilor savanţi este preferinţa pentru o topică aparte. prin Antim Ivireanul şi episcopul de la Rîmnic Chesarie. distingem două maniere diferite de exprimare. trebuie remarcată şi topica unor părţi de propoziţie care în construcţiile sintactice actuale ocupă alt loc. complementul direct exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui personal de pers. D. sau pentru căci n-au avut putere să facă aceia ce pohtea). sintaxa lor dobîndind astfel un caracter elaborat. constituie o trăsătură specifică. traducătorii cărţilor bisericeşti au putut evita. o metamorfoză remarcabilă. întîlnim aproape toate elementele proprii sintaxei populare. ce se caracterizează printr-un stil retoric bombastic. De pildă.

formate pe terenul limbii române sau împrumutate din alte limbi. vocabularul scrierilor bisericeşti cuprinde şi unele arhaisme ori împrumuturi mai vechi din slavonă. A. Dosoftei. a blagoslovi.Ca şi celelalte compartimente ale limbii. un caracter compozit. Explicaţia trebuie căutată în cultura traducătorilor (ne referim la Varlaam. se recurge la mijloace de exprimare proprii vorbirii populare. Pe lîngă termenii populari. pe care s-au străduit să le adapteze la structura fonetică şi morfologică a limbii române. voie vegheată „protecţie”. În cărţile bisericeşti. cum sînt: a cerşi „a cere”. chiar „clar”. la cuvinte compuse şi chiar la termeni regionali. puitoriu de lege „legiuitor” etc. lexicul a suferit cele mai importante inovaţii în acest răstimp. lexicul literar din această epocă prezintă. neştine „cineva”. n-au şovăit se creeze cuvinte noi. precum şi unele locuţiuni specifice vechii române de tipul peste fire „extraordinar”. de asemenea. pe care româna modernă nu le-a preluat. blagocin etc. ei au apelat nu numai la împrumuturi lexicale din alte limbi. dar şi în progresul general al limbii române literare. între care D. punînd la contribuţie şi mijloacele interne de îmbogăţire a vocabularului. adoptîndu-se. ci şi la calcuri. Se menţin încă numeroase elemente lexicale vechi. pe cînd cele turceşti se referă la viaţa materială. S. adesea. neomogen din punct de vedere social şi cultural. latineşti şi turceşti. Vocabularul cărţilor religioase din această perioadă este mai bogat şi mai variat decît cel pe care l-am întîlnit în scrierile similare din secolul al XVI-lea. În textele bisericeşti mai întîlnim o serie de calcuri sau construcţii calchiate după alte limbi. lucoare „lumină”. în schimb. Dar. Dintre aceste elemente amintim cîţiva termeni împrumutaţi din slavonă pe cale livrească: blagoveştenie. menţinute pînă azi în terminologia religioasă a românilor. Necesitatea de a spori cît mai grabnic posibilităţile de exprimare îi determină pe marii cărturari – aproape fără excepţie poligloţi – să caute cu asiduitate în vorbirea populară şi în limbile pe care le cunoşteau termenii de care aveau nevoie. a da mulţemită „a mulţumi”. Tot în această perioadă consemnăm strădania cărturarilor noştri de a crea o terminologie ştiinţifică românească. Textele laice au un vocabular incomparabil mai bogat şi mai variat decît cele bisericeşti. Ivireanul. au pus în circulaţie un număr mare de neologisme şi calcuri. a custa „a trăi”. un mare număr de neologisme greceşti. Pentru atingerea acestui scop. a prepune „a bănui” – toate moştenite din latină. aceasta fiind soluţia cea mai potrivită. Cu toate acestea. la derivare cu sufixe şi prefixe. Cu toate că în lexicul variantelor literare româneşti 160 . Elementele lexicale împrumutate din latină şi greacă privesc mai ales viaţa spirituală. Ştefan). fără să ignoreze împrumuturile externe. s-au mărginit la moştenirea pe care le-o puneau la îndemînă graiurile populare din provinciile în care trăiau. Sînt abandonate acum majoritatea slavonismelor puse în circulaţie în textele româneşti din secolul al XVI-lea. Scriitorii savanţi. de vreme ce cărţile religioase erau destinate unui public foarte larg. Ceilalţi cărturari. precum şi altele. Cantemir s-a distins ca cel mai autorizat reformator al lexicului românesc literar.

dulgher. trebuia acoperit golul ce se crease prin abandonarea slavonismelor lexicale. Printre ele menţionăm: arină .a. ciulama. cazma. iaurt. moft. halal! locuinţă: acaret. Împrumuturile turceşti privesc aproape exclusiv viaţa materială şi cea socială. fapt care s-a reflectat şi în lexicul limbii literare din această perioadă. ţinterim. Cantemir). harbuz. puţine dintre acestea au o circulaţie limitată. compunere. termeni abstracţi: belea. chef. agronomie etc. se referă la: tava etc. ghiveci. realizarea acestui deziderat impunea înfrîngerea unor dificultăţi deosebite. magazie. în moda şi obiceiurile de la curte. meserii: boiangiu. Înlocuind slavona în funcţiile ei de limbă a culturii. balama. halva. româna literară trebuia să devină un mijloc de exprimare modern. taman etc. cu neologisme de origine greacă şi turcă. În aceste condiţii. alimentaţie: baclava. gramatică. D. în limba noastră. omăt. lucrări de fizică. Într-o vreme cînd asupra vieţii noastre social-politice şi culturale se exercita o puternică influenţă orientală. hatîr. cearşaf. considerate la începutul secolului al XVIII-lea ca arhaice şi nepotrivite pentru textele cu caracter laic. glod. în majoritate. muşteriu. raft. matematică. 161 . hal. domniile fanariote au determinat unele modificări în structura administrativă a ţărilor române. a şugui. schimbarea clasei morfologice). filozofie. au pătruns în limba română şi numeroase neologisme de origine latină şi romanică. în primul rînd. sarma. şerbet. adverbe: abitir. cîntar. ci şi un fond lexical bogat. haz etc. ciobotă. ceardac. geam. tejghea. pilaf. liliac. logică. La rîndul lor. harbuz. duşumea. Se impunea crearea unei terminologii ştiinţifice româneşti. În primul rînd. bre!. interjecţii: aman!. Paralel însă. buluc. care să poată asigura exprimarea corectă a celor mai însemnate idei. precum şi în viaţa social-politică şi culturală. comerţ: chilipir. s-au păstrat pînă astăzi. era firesc să se încerce îmbogăţirea vocabularului românesc atît prin mijloace interne (derivare. pită ş. era normal ca şi vocabularul limbii literare din ţările române să se îmbogăţească. absolut necesară într-un moment cînd începuseră a se scrie şi a se traduce. medicină. a sudui. întrucît au pătruns şi în graiurile populare. doldora. cafea. sentimente şi noţiuni. curechi . capabil să pună la îndemîna vorbitorilor nu numai o structură fonetică şi gramaticală unitară. dovleac. Cuvintele turceşti care. bostan. pîntece. Desigur. pingea etc.pătrund acum numeroase elemente regionale. cît şi prim mijloace externe (împrumuturi din alte limbi). prin strădania unor învăţaţi (C. pătlăgea. floră: arpagic. cazan. teanc. marafet. Cantacuzino.

Influenţa turcească asupra limbii române a fost limitată în timp şi spaţiu şi a atins numai anumite sfere ale vocabularului. tertip „plan”) – rom. duelgiu.În epoca fanariotă.. După cum am mai menţionat. În varianta literară din Transilvania. deoarece verbele turceşti au terminaţia -mak sau -mek. pentru că. ciftiric „moşie. au fost adoptate sinonime turceşti diferite: bostan (Moldova) – dovleac (Muntenia). „belea. crailîc.. savanţi sau istorici. artă: melos „cîntec”. Odată cu neologismele turceşti. tertip (< tc. cînd a atins apogeul. scandalagiu. vivlion „carte”. truc”. mai ales. „bătrîn ramolit”. tantana „alai militar”) – rom. „şarlatan. cearşaf / lepedeu. uneori. Printre aceştia se numără: agă „căpetenie militară”. în timpul domniei grecilor fanarioţi. Turcismele au fost acceptate numai de munteni şi moldoveni. ironice sau depreciative: beşleagă (< tc. au pătruns în limba română şi cîteva sufixe. dintre care multe au fost abandonate în secolul următor: ştiinţe şi învăţămînt: agramat „ignorant”. întîmplare neplăcută”. limba română a împrumutat din turcă numeroşi termeni oficiali. a spudaxi „a-si face studiile”. în secolul al XVIII-lea. adoptaţi în Principate. haraba (Moldova) – chervan (Muntenia). escroc”. mulţi dintre învăţaţii munteni şi moldoveni s-au folosit de greacă pentru a-şi redacta lucrările sau. de obicei. dar nici ei n-au avut o atitudine identică faţă de ele. care s-au încadrat în sistemul derivativ românesc. Nici un verb de origine turcă n-a pătruns în limba română. grecismele se referă la termenii din sfera spirituală. În această perioadă. barmengiu. musicos „muzician”. cu ajutorul sufixului -giu (-ciu) s-au creat substantivele: barcagiu. care n-au pătruns în vorbirea populară şi au fost abandonaţi încă la începutul secolului al XIX-lea. Din turca osmanlîie românii au împrumutat numai substantive. pentru a completa golurile din vocabularul românesc. le corespund elemente lexicale maghiare sau germane: catifea / barşon. care nu poate fi adaptată sistemului verbal românesc. Astfel. tragodie „tragedie”. Iată o serie a cuvintelor greceşti. savanlîc. vivliotecă „bibliotecă”. Alţi termeni de origine turcă şi-au schimbat valoarea semantică. Influenţa neogreacă s-a exercitat. adverbe şi interjecţii. arendă”. carvasara „birou vamal”. dulap / almar. „şiretlic. termenilor de origine turcă. căpătînd în limba literară actuală înţelesuri noi. cel puţin. cu sufixul –lîc (-lîc) s-au format cîteva substantive cu sens ironic: avocatlîc. pehlivan „acrobat”) – rom. servind la crearea unor cuvinte noi de diferite origini. în cele două provincii. tutun / duhan. beşli-aga „căpitan de beşlii”) – rom. pehlivan (< tc. elciu „ambasador creştin pe lîngă Poartă” etc. pomanagiu etc. adjective. dandana (< tc. 162 .

Literatura română modernă. pe baza căreia au încercat. eclipsă. în primul rînd franceza şi italiana. monetă. să lărgească şi să modernizeze vocabularul limbii române literare.- politică: aftocrat „autocrat”. 1920. paradă. au devenit izvorul cel mai însemnat de modernizare a lexicului românesc. epidemie. iarăşi. Bucureşti. p. argument. politie „stat. Influenţa greacă s-a exercitat. Iancu Văcărescu. administraţie: anaforă „raport adresat Domnului”. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. a chivernisi „a guverna. iar prin cîţiva poeţi şi scriitori (Enăchiţă Văcărescu. cei mai de seamă reprezentanţi ai curentului novator ce caracterizează această epocă se numără toţi acei cărturari 1 Ov. latina şi limbile romanice. familie: babac „tată”. pentru că în Transilvania învăţaţii români au apelat la o altă limbă de cultură. milion. apar în ţările române semne ale modernizării vieţii social-politice şi economice. „O etapă de regenerare începe pentru întreaga noastră intelectualitate. Spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Se înmulţesc şcolile cu predare în limba română. coronaţie. zulie „gelozie”. Remarcabilă prin consecinţele ce le va avea şi asupra dezvoltării limbii literare este tendinţa de laicizare a întregii culturi româneşti scrise. Problemele şi evoluţia limbi române în perioada anilor 1780 – 1840 Data care marchează punctul iniţial al perioadei moderne a limbi literare române este anul 1780. avocat. milă. găsim o serie de neologisme de tipul: activitas. oraş”. se traduc lucrări din cele mai diverse ramuri ale ştiinţei. un rol deosebit de important în această privinţă l-a avut Şcoala ardeleană şi curentul latinist de mai tîrziu. 163 . scrie Ovid Densuşianu. a administra”. cea latină. Dinicu Golescu) începe a se închega o literatură cultă în limba naţională. eterie „revoluţie”. metafizică. şi de multe ori au reuşit. precum şi în veacul următor.1. Fireşte. providenţia. se editează manuale. Între cei dintîi şi. senat etc. O serie de elemente latine şi neoromanice au fost introduse şi de cărturarii epocii în discuţie. calendar. În scrierile lor. totodată. experienţia. Costache Conachi. Ceea ce dă caracter deosebit acestei epoci este faptul că toţi care au scris în acest timp au urmărit aceleaşi idei şi au dat un exemplu rar de solidaritate intelectuală”1. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821) marchează trecerea spre epoca modernă a istoriei poporului român. Densuşianu. cînd apare la Viena gramatica lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai Elementa lingue dacoromanae sive valachicae. asupra variantelor literare din Moldova şi Muntenia. ţaţă „mătuşă”. cînd învăţaţii transilvăneni vin să propage prin scrierile lor convingerile pe care se întemeiază renaşterea noastră de la începutul secolului trecut. armistiţie.

în acelaşi timp. Este lesne de înţeles că nici o limbă literară nu se poate unifica din punct de vedere fonetic atîta vreme cît cei care o vorbesc şi o scriu nu sînt constrînşi să respecte norme ortografice şi ortoepice precise. Începuturile unora dintre ei. s-au străduit să asigure emanciparea culturală şi socială a românilor transilvăneni. ci şi un mijloc al exprimării artistice. V. un rol fundamental în procesul de formare şi de îmbogăţire a limbilor literare îl au dicţionarele. Ei au văzut în limbă nu numai un instrument de cultură în general. Rosetti. sinonimele acestora şi cuvintele mai puţin uzuale. mai ales că în vremea ceea se foloseau de alfabetul latin majoritatea popoarelor europene. trebuiau elaborate principiile ortografice. Gheorghe Şincai. Introducerea şi adaptarea neologismelor. 164 . Fiind posesori ai unor temeinice cunoştinţe filologice. ca Samuil Micu. „haină împrumutată şi rău adaptată limbii române”. consemnează multiplele sensuri pe care le pot avea termenii respectivi.a. 1956. Aşadar. Ele pun la îndemîna tuturor un material lexical bogat. I. dau indicaţii cu privire la scrierea şi pronunţarea cuvintelor înregistrate. mai ales în epoca de formare a limbii culte. Una dintre problemele fundamentale ale oricărei limbi literare este îmbogăţirea vocabularului cu termeni şi sensuri noi. dar mai ales. de a 1 Al. trebuiau scrise gramatici. Diaconovici-Loga. Limba română în sec. trebuie să arătăm că aceşti pionieri ai culturii româneşti au avut în vedere şi aspectul estetic al limbii. Iorgovici. mai întîi. Rosetti1. Colosi. C. ei s-au străduit să creeze o terminologie adecvată cerinţelor momentului istoric respectiv. Pentru aceasta. este o muncă complexă şi anevoioasă.15. una dintre preocupările de căpetenie ale reprezentanţilor Şcolii ardelene a fost alcătuirea lucrărilor de acest fel. Alături de ilustrele nume ale corifeilor Şcolii Ardelene. Învăţaţii Şcolii ardelene au arătat şi aici drumul pe care trebuia să-l străbată limba română. Pentru stabilirea acestor reguli. Or. alfabetul chirilic. XIII-XVI. în special ale lui I. R. cum ar fi: P. Budai-Deleanu. Tempea. dar foarte importante pentru istoria culturii româneşti. menite să faciliteze introducerea alfabetului latin în scrisul românesc şi. chiar şi cele care nu vorbeau limbi neolatine. Teodorovici. se cuvine să amintim aici şi cîteva nume mai puţin cunoscute. Ei şi-au dat seama de faptul că modernizarea limbii române literare nu se poate face în afara contactului cu limba latină şi cu limbile romanice „surori”. să favorizeze unificarea limbii literare din punct de vedere fonetic. Dar unificarea limbii se realizează deplin abia atunci cînd vorbitorii respectă şi un anumit număr de reguli morfologice şi sintactice. la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea. p. Totodată.români din Transilvania care. reprezentanţii Şcolii Ardelene şi-au pus pentru prima dată în mod deliberat problema creării limbii literare. cum zicea Al. Şcolii ardelene îi datorăm şi elaborarea celor dintîi dicţionare româneşti. În sfîrşit. Petru Maior şi Ion BudaiDeleanu. Corneli s. trebuia să se înlocuiască. I. Alături de gramatici.

să se îndrepte şi să sporească şi limba noastră. Şincai. în prefaţa Bibliei tipărite la Blaj în 1795. La sfîrşitul acestei cărţi. prin care trebuie să se îndrepte toţi oamenii. În felul acesta. Petru Maior distingea şi el varianta literară de cea populară a limbii. numai cît este mai curată de toate smintelile ce se află în limba lămurită şi adusă la regulile gramaticeşti. Un sistem ortografic cu litere latine bazat tot pe criteriul etimologic. care nu se află în vorba de obşte”. dar el se referea la limba latină. precum am şi făcut. în care să fixeze noua fizionomie a limbii culte. îl găsim în prima gramatică amintită mai sus: Elementa linguae daco-romanae sive valachicae. Prima încercare de a pune în practică acest punct de vedere o găsim în Carte de rogaciuni pentru evlavia homului creştin. fără numai ca prin normă. Micu şi Gh. arată că unicul scop al acestei lucrări este perfecţionarea limbii materne: „M-am străduit cît am putut ca de la cuvintele şi vorbele cele tocmai româneşti nicicum să nu mă abat şi depărtez. reprezentanţii Şcolii ardelene şi-au propus să elaboreze un s i s t e m o r t o g r a f i c b a z a t p e p r i n c i p i u l et imo lo g ic. Aici filologul transilvănean dă cea dintîi definiţie a limbii literare. dar mai pe larg explicat şi argumentat. precum şi a altor oameni. că Biblia de la Bucureşti (1688) a fost tipărită „cu foarte şi încurcată aşezare şi întocmire a graiului românesc şi mult osibit de vorba cea acum obicinuită şi mai ales. Micu a sesizat evoluţia limbii române în secolul scurs de la tipărirea Bibliei de la Bucureşti şi tocmai de aceea îşi propune să dea o nouă tălmăcire textului sacru. ei sperau să apropie aproape pînă la identificare limba română scrisă de cea latină. ci să le aleg după cum pre unele locuri mai bine vorbesc româneşte decît pre altele. Acţiunea conştientă întreprinsă de filologii Şcolii ardelene pentru unificarea şi prelucrarea limbii literare poate fi urmărită în cele mai multe dintre scrierile acestora. nu la cea română. autorul indică alfabetul utilizat (identic cu cel latin) şi dă unele explicaţii ortografice. Ortografia propusă de S. Reiese de aici că S. Cea mai preţioasă constatare teoretică privitoare la limba literară o face însă I. tipărită cu alfabet latin de Samuil Micu la Viena în 1779.crea şi dezvolta limbajul nostru poetic marchează debuturile încununate de succes ale limbii poetice româneşti. Această limbă se află la toate neamurile politice [=civilizate] la care folosesc învăţăturile şi este în sine tot aceeaşi limbă a norodului de obşte. Şincai în această gramatică era menită să asigure 165 . Astfel. Filologi autentici. afirmînd că „…vorba sau limba muselor nu este altă fără limba întru care se învaţă ştiinţele. de graiul şi de stilul cel din cărţile bisericeşti”. apoi şi înmulţită cu cuvinte obicinuite de învăţături. Gh. nu pentru altă ceva. în prefaţa primei gramatici româneşti tipărite. buni cunoscători ai istoriei limbii române.” Samuil Micu constată. BudaiDeleanu în lucrarea sa Dascălul pentru temeiurile gramaticii româneşti.

de asemenea. că un astfel de sistem de scriere era aproape impracticabil pentru cei care nu cunoşteau latina. Nici pentru scrierea cu litere chirilice nu se elaborează. deprinderea acestui principiu ortografic implică o bună cunoaştere a limbii latine şi. Petru Maior fost cel dintîi care s-a ocupat în mod special de ortografie şi a tipărit chiar o lucrare în acest sens: Ortographia romana sive latino-valachica cum clavi. desigur. în Transilvania. Filologii transilvăneni ne-au lăsat şi cîteva gramatici. apărută la Buda. Dar. a gramaticii istorice româneşti. Totodată. î. mai ales. pentru î se propun semnele î. deşi e scrisă în limba latină (doar exemplele sînt româneşti) este deosebit de importantă pentru că e cea dintîi gramatică românească tipărită. Iordan. prin care ideea abandonării scrierii chirilice în favoarea celei latine a cîştigat un loc sigur şi definitiv în conştiinţa intelectualilor români. e (mîna. Micu. cu toate că propune o ortografie etimologică. Fără îndoială. rîu). De aceea constatăm şi un anumit haos chiar în scrierea tradiţională cu litere chirilice. Astfel. ustia > rom. Maior admite şi alte principii ortografice. gi. cea amintită mai sus. Şincai. de la 1800 încolo. primii reprezentanţi ai Şcolii ardelene şi-au tipărit cele mai importante opere tot cu vechiul alfabet. ci. Totuşi. în 1819. Încercarea lui Ienăchiţă Văcărescu de a simplifica alfabetul chirilic şi de a stabili reguli ortografice a rămas fără ecou. o ortografie ştiinţifică. ideea înlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin şi propagat principiul etimologic în ortografie. uşă. se simte obligat să facă unele concesii principiului fonetic. fără să indice şi numele lui S. păstrate şi în ortografia actuală. apar numeroase cărţi cu alfabet latin. Adoptarea scrierii etimologice ar mai fi avut o consecinţă: integrarea mai rapidă a culturii noastre în cea romanică. P. Mai trebuie să menţionăm că. deşi au luptat consecvent pentru înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin. bazată pe principiile morfologic şi fonetic. Pentru ş se recomandă semnul ς: uςia < lat. Aşa se face că aproape toţi lingviştii transilvăneni au propus şi au susţinut în exclusivitate sistemele ortografice mai mult sau mai puţin etimologice. pînă la începutul secolului al XIXlea. I. Prima. ceea ce i-ar fi obligat pe intelectualii noştri să se orienteze mai grabnic spre cultura latino-romanică. ge şi utilizînd prima dată semnele ş şi ţ. Ceilalţi reprezentanţi ai Şcolii ardelene au susţinut. În plus.o „haină cît mai latinească” limbii române şi cerea din partea celor ce s-au încumetat s-o utilizeze serioase cunoştinţe de fonetică istorică. aςezemênt. adoptînd sistemul italian de scriere a consoanelor africate (principiul silabic): ci. Probabil că acest lucru a fost sesizat şi de Gh. „…pe lîngă faptul că este 166 . pentru că voiau să se facă înţeleşi de către toţi românii şi pentru că şi-au dat seama că vremea reformelor ortografice totale nu sosise încă. aşa cum afirmă acad. Aici. pe care o tipăreşte la Buda în 1805. de vreme ce în a doua ediţie a gramaticii. la acea dată nici tradiţia ortografică impusă prin scrierile româneşti din secolele anterioare nu corespundea realităţii fonetice.

167 . peste ceva mai mult de jumătate de secol (1836). unul. mai potrivite şi mai conforme cu structura limbii române. întemeietorul filologie romanice ca disciplină cu adevărat ştiinţifică. Lucrarea cuprinde 4 capitole: 1. apărută la Viena în 1788. În capitolul al II-lea Etimologia (Morfologia) se fac numeroase constatări juste. fără temei. 3. regimul anumitor verbe. care folosiseră o terminologie slavonă greoaie şi o clasificare complicată. Utilizînd terminologia şi clasificările gramaticilor latineşti.Şincai a fost urmat. forme de viitor pentru modurile imperativ. Vrînd să dovedească însă că structura gramaticală a limbii române se confundă cu cea a limbii latine. Micu şi Gh. ca un idiom romanic egal îndreptăţit în ochii specialiştilor cu franceza. cei doi autori au făcut un însemnat pas înainte faţă de predecesorii lor. cu toate că acesta dispăruse încă în latina preromanică. Dar şi aici se dau numeroase reguli judicioase. doctorul I.. 2. şi anume Fridrich Diez. cum ar fi: formarea acuzativului cu prepoziţia pre. despre care se spune că numai articolul. foarte redus de altfel. mai ales. nu ţin seamă de reducerea cazurilor în limba română. Astfel. Micu şi Gh. 1 LRC. cunoscători ai limbii latine. şi nu forma latinizantă sînt.prima gramatică tipărită a limbii noastre. p. Exemplul lui S. Micu şi Gh. La capitolul Sintaxa. suntem. pornind de la Elementa linguae daco-romanae sive valachicae a lui S. de asemenea. ei identifică sintaxa verbului românesc cu cea a verbului latinesc. iar la sfîrşit se dă un mic glosar român-latin. Molnar-Piuariu. cînd şi cum trebuie folosit articolul etc. cum ar fi cea privitoare la declinarea cu articol. italiana etc”1. În capitolul I sînt expuse principiile ortografiei etimologice latinizante. de asemenea. Lăsînd la o parte greşelile inerente pentru vremea în care au fost elaborate regulile şi lucrarea. Sintaxa.. devenit parte integrantă a cuvîntului. 4. noi sentem (sîntem) etc. Etimologia. Formarea cuvintelor. 1956. ea are meritul de a fi servit multor străini. o exagerare. Şincai. se declină.751. Se adoptă forma populară a indicativului prezent de la verbul a fi: eu sent (sînt). la scurtă vreme. de alţi învăţaţi români. Printre aceştia. Disting. să-şi dea seama de originea latină a limbii române. infinitiv şi chiar pentru participiu. spaniola. care s-au străduit să elaboreze şi să tipărească gramatici româneşti destinate mai ales şcolarilor. avea s-o consacre. încercînd să găsească forme şi pentru Abl. să înveţe româneşte şi. Şincai are o importanţă deosebită şi pentru formarea terminologiei gramaticale româneşti. alcătuieşte o gramatică în limba germană Deutsch walachische Sprache. Gramatica lui S. ei susţin că nu avem decît două genuri: feminin şi masculinâ. ceea ce este. trebuie să reţinem că prima gramatică românească tipărită a adus o contribuţie reală la fixarea celor dintîi norme ale limbii române literare moderne. Ortografia.

76). tipăreşte în 1822. Iorgovici Observaţii de limba rumânească. j. judicioase şi vădesc orientarea autorului mai ales spre formele ce s-au impus mai tîrziu ca norme ale limbii literare moderne. După cum se vede din titlu. Cartea cuprinde 5 părţi: 1. Diaconovici-Loga. Iorgovici. Heliade retipăreşte lucrarea lui P. 4. tot la Buda.. din 1838-1840. ba chiar. Diaconovici-Loga. o Gramatică romanească pentru îndreptarea tinerilor. aceasta se poate face de vom aduce-o la regule fixe". însă autorul ei se dovedeşte a fi unul dintre cei dintîi filologi români care au încercat să creeze o terminologie gramaticală românească. Autorul îşi dă seama că limba română „are lipsă de îndreptare şi de înmulţire. datorită unei tendinţe 168 . Lucrarea nu are o valoare deosebită. o Gramatică românească. Velarizarea vocalelor anterioare e şi i după consoanele dure (ş. Micu şi Gh. H. respinsă. în domeniul foneticii. 3.R. Regulile ortoepice şi ortografice. care l-au entuziasmat pe I. r) este. ţ. Unele dintre afirmaţiile autorului privesc direct limba literară şi surprind prin justeţea lor. el propune ca unică forma corectă cu j în locul lui gi. făcîndu-l să exclame în prefaţa gramaticii sale din 1828: „Vrednice de toată lauda sînt sfaturile pentru cum să îndrepteze limba rumânească ale lui P. însă precizează că învăţatul care scrie pentru publicul larg "trebuie să întrebuinţeze aşa cuvintele cu care vorbind să-l înţeleagă aceia pentru care scrie" (p. cartea sa cuprinde şi alte idei interesante privitoare la studiul limbii în general şi a limbii române în special. de fapt. o gramatică. I. judeţ etc. este preferată fricativa sonoră z. Ortografia sau scrierea dreaptă. în care sesizăm influenţa lui Ienăchiţă Văcărescu Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor gramaticii rumâneşti. Ortoepia sau grăirea dreaptă. deşi are caracter normativ. obişnuită în limba veche şi în unele subdialecte dacoromâne. dar atrage atenţia asupra faptului că înlocuirea africatei prepalatale cu fricativa corespunzătoare. z. apărută la Rîmnic cu zece ani mai înainte. În semn de omagiu. pentru că autorul vedea în şcoală principala instituţie prin intermediul căreia puteau fi răspîndite şi impuse normele rostirii şi scrierii corecte. în general. C. Tempea publică la Sibiu. dar şi influenţa lui S. iar în locul africatei dentale sonore dz. în cuvintele de tipul joc. În 1799. pornind. Alt bănăţean. s. 5. este incorectă şi trebuie evitată. lucrarea era destinată mai ales şcolarilor. apare la Buda cartea bănăţeanului P. pe care le ilustrează cu numeroase exemple. precum şi normele morfologice şi sintactice propuse de C. Sintaxa (Alcătuirea cuvintelor). conform pronunţiei din graiul crişean. sînt. 2. ci este prima lucrare importantă de lexicologie a limbii române. de la cea latină. Iorgovici în Curierul de ambe sexe. Etymologia sau deducerea cuvintelor. Şincai. de asemenea. care nu este. tipărite la Buda în veacul trecut”. El propune cîteva soluţii judicioase de îmbogăţire a lexicului românesc prin mijloace interne. Rădulescu. în 1797. Palatalizarea labialelor este ocolită cu grijă. mai ales. Prosodia sau măsura tonului. Astfel. El constată diferenţa dintre vorbirea oamenilor instruiţi şi a celor neinstruiţi şi încuviinţează crearea limbajului savant.

ăst. iar pentru condiţionalul trecut se recomandă şi o formă alcătuită din imperfectul verbului a vrea + 169 . propune formele leau. Totuşi C. pre mine etc. C. grupul verbelor deponente. Diaconovici-Loga sînt rare şi nesupărătoare. Diaconovici-Loga a fost un latinist moderat. iar pentru pronumele demonstrativ sînt recomandate mai ales formele aceasta. pe care însă nu uită să le pună alături. îl recomandă pe formos în locul lui frumos şi distinge. Şi în domeniul morfologiei. la perfectul conjunctivului (să fiu cugetat. În cuvîntul român şi derivatele sale î este înlocuit peste tot cu a. dar numai pentru verbele auxiliare (el era – ei erau. ci sînt însoţite de formele populare sau de cele care s-au impus mai tîrziu în limba literară. cu toate că sînt înregistrate şi formele regionale cest. cu toate că în gramatica sa nu pierde prilejul de a spune despre ele că „au un ton tîmp şi nefiresc”.latinizante. Bunăoară. petroni [=pietroi] etc. pe acolo. ale. să fii cugetat. a vedea etc. adjective. Diaconovici-Loga încearcă să stabilească forme de ablativ pentru substantive.). tinăr. spuni [=spui]. de pildă. Fonetismele regionale de tip bănăţean sînt acceptate ca norme de rostire literară numai atunci cînd lasă impresia că se apropie de norma existentă în latină. după un model latin. să fim. e notată ca în exprimarea literară de azi: pe aici. Astfel. În general însă. El încearcă să impună forma cu u la pers. pentru că la verbele regulate păstrează forma nediferenţiată (el lăuda – ei lăuda). din. el recomandă ca fiind mai corecte formele neiotacizate ale verbelor a auzi. nu sesizează existenţa genului neutru. el voia – ei voiau). el adoptă formele diferenţiale ale articolului genitival al. Cele mai multe particularităţi regionale pot fi întîlnite în flexiunea verbală. formele latinizate sînt sporadice şi nu apar aproape niciodată singure. de aceea el n-a încercat să elimine din rostirea literară sunetele ă şi î. după apar ca în limba actuală. ă şi î sînt uneori înlocuiţi cu i şi e. acolo unde limba literară îi păstrează: învevetură. indică formele cazuale exacte atît pentru articolul hotărît. a. acest. Prepoziţiile de. ia. formele de mai-mult-ca-perfect perifrastic de tipul am fost auzit „auzisem” stau alături de cele sintetice. dar aceste se află înşirate mai totdeauna după cele care au devenit literare. a III-a pl. est. pre răul. să fiţi cugetaţi). verbul auxiliar a fi are forme variabile. Astfel. De asemenea. pronume şi articol.. pe de alături etc. cît şi pentru acuzativul cu pre (pre pîne. a imperfectului indicativ. El mai propune şi numeroase reguli morfologice. după persoane. chepetenie etc. ai. Diaconovici-Loga. leai lea pentru iau. care s-au impus în limba literară din Principate abia la sfîrşitul secolului trecut. menite să asigure o mai înaltă claritate şi precizie structurii gramaticale româneşti. acel. modificările fonetice în spirit latinist propuse de C. iar referitor la prepoziţia pe constatăm că. atunci cînd intră în componenţa adverbelor. cum ar fi. iei. Faptele de limbă populară apar mai frecvent în gramatica lui C.

Micu) este cea dintîi lucrare lexicografică de tip poliglot sau bilingv. în care se dau. S. Budai-Deleanu în jurul anului 1812. C. pronumele. partiţipia. Seche. Bucureşti. „dicţionarul lui Klein (aşa i se mai zicea lui S. de aceea capitolele mari ale scrierii sale sînt: fonetica. sintaxa. integral sau parţial. beneficiind şi de autoritatea ştiinţifică a autorului ei. adverbia. Terminologia gramaticală folosită de el este surprinzător de actuală: numele. Contribuţia reprezentanţilor Şcolii ardelene a fost hotărîtoare în acest domeniu. În felul acesta. Micu terminase un Dictionarum valachico-latinum. p. Diaconovici-Loga a anticipat cu cîţiva ani înainte multe dintre formele propuse de I. ortografice şi gramaticale româneşti. Diaconovici-Loga a fost citită şi învăţată de numeroase generaţii de şcolari nu numai în Transilvania şi Banat.infinitivul verbului de conjugat (eu vreau bate = aş fi bătut). în 1801. alături de cuvintele-titlu româneşti mai rare şi definiţii explicative”1. 1 Vezi M. În 1805. de la simplu la complex. cartea lui C. 170 . După cum observă Mircea Seche. Aceasta a fost prima formă a Lexiconului budan. care au pregătit apariţia acestei opere. mai multe lucrări lexicografice. concepţie care nu putea să rămînă fără ecou la formarea şi unificarea limbii române literare moderne. dicţionarele sînt lucrări fundamentale şi indispensabile pentru stabilirea şi impunerea normelor limbii literare. ca în limba veche: şi turcii atunci nu vre scăpa nici unul. pe care. verbul. s-a răspîndit o concepţie unitară despre normele ortoepice. Astfel. încearcă să-l transforme într-unul în 4 limbi. lucrarea era terminată. erau încă foarte rare. Gramatica lui I. Tipărită în multe exemplare şi într-o vreme cînd lucrările de acest fel. BudaiDeleanu este alcătuită după principiul progresiv al reprezentării cunoştinţelor. tipărită abia la 1825. în 1803. cărturarii transilvăneni au elaborat. Din nefericire. conjuncţia şi interjecţia. În 1812. O valoroasă gramatică românească a elaborat şi I.22. cu titlul Temeiurile gramaticii româneşti. Pînă la apariţia Lexiconului de la Buda. morfologia. în Moldova şi Bucovina. Schiţă de istorie a lexicografiei româneşti. ci şi peste munţi. prepoziţia. scrise în limba română. autorul terminase şi versiunea latinească a acestei scrieri: Fundamenta gramatices romanicae seu ita dictae valachicae. Heliade Rădulescu şi rolul pe care l-a jucat gramatica sa în procesul complex de impunere a normelor limbii române literare moderne în Transilvania şi Banat este asemănător cu cel care l-a avut gramatica lui Heliade—Rădulescu în Muntenia şi Moldova. graduri de comparaţie: pozitiv. 1968. După cum se poate vedea din cele expuse mai sus. această operă a marelui cărturar transilvănean a rămas în manuscris. comparativ şi superlativ etc. Alături de gramatici.

La redactarea. găsim cea dintîi expunere de motive a unui lexicograf român asupra concepţiei sale. Potrivit aprecierii lui M. condiţie. V. a răspîndirii geografice a cuvintelor şi. Budai-Deleanu este cea dintîi lucrare lexicografică în care se dau sistematic indicaţii asupra accentului cuvîntului-titlu. mai ales. revizuirea şi desăvîrşirea acestei lucrări monumentale au colaborat cîţiva dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai Şcolii ardelene: S. Importanţa acestei lucrări pentru limba română literară constă. În afară de neologisme. I. Micu. fabulă. conversaţie. magie. între care se includ şi numeroşi termeni tehnici. Corneli. în cursul a trudeei şi mai multoru ani s-au lucratu sau Lexicon valachico-latinohungarico-germanicum quod o pluribus autoribis decursum triginta et amplius annorum elaboratum est). execuţie. ordinea sensurilor la cuvintele polisemantice fiind în general cea istorică.. odată cu apariţia lexiconului de la Buda.Şt. asupra valorii lor stilistice. asupra categoriei gramaticale a genului (la substantive) şi a diatezei (la verbe). I. etimologică. în numărul mare de neologisme latineşti şi romanice pe care le înregistrează. respiraţie etc. care însă nu s-a păstrat nici în manuscris. încă în 1802. cît şi sensurile secundare ale cuvintelor româneşti. în faţa unui dicţionar în care se înregistrează atît sensurile de bază. familie. dar multe dintre acestea sînt forţate ori hazardate. Maior. dar. iar P. în prefaţa acestei lucrări. Budai-Deleanu de-a lungul a 35 de ani. în sfîrşit. generosu. P. poesie. contagios. epilogu. bancă. din motive necunoscute. Teodorovici. Pentru prima oară în istoria lingvisticii româneşti o lucrare lexicografică se bazează pe un material obţinut prin despuierea textelor. Dornici să scoată în evidenţă şi cu acest prilej originea latină a limbii noastre. cortină. dicţionarul cuprinde un material lexical de factură populară sau regională. Ne aflăm. proprietate. Colosi. Lexiconul lui I. Al. încearcă să stabilească numeroase etimologii. În 1818 era gata pentru tipar. Crişan Körösi elaborase pentru tipar. bibliotecariu. Iorgoviсi a redactat un dicţionar poliglot român-german-francez-latin. gazetă. În 1822. ne aflăm la începuturile lexicografiei românei moderne. Molnar-Piuariu tipăreşte la Sibiu un Vocabularum nemţesc şi românesc. cadavru. chirurgu. chitară. un Lexicon român-latin-maghiar. redactat de I . nu a fost editat. autorii Lexiconului. plantă. 171 . Seche. Se poate afirma că. egal ca număr de cuvinte cu Lexiconul de la Buda (cuprinde circa 10 000 de termeni). companie. examen.I. Iată cîteva exemple: bal. multe dintre ele păstrîndu-se cu forma dată de autori pînă azi. Cel mai valoros dicţionar din seria celor netipărite rămîne însă Lexiconul românesc-nemţesc.. dr. provenit mai cu seamă din graiurile transilvănene. de asemenea. modă. Teodori. În 1825 apare la Buda Lexicon românescu-latinescu-ungurescu-nemţescu (quare de mai mulţi autori.

1800. ca alţii să înţeleagă. á „ă”). Lexiconul de la Buda urmează destul de fidel sistemul de scriere propus de S. Iară unde lipseşte în limba noastră românească şi nu avem cuvinte cu care să putem spune unele lucruri. ş. adică nemţeşti sau ungureşti cu turceşti sau slavoneşti sau dintr-alte limbi. În procesul de îmbogăţire a lexicului românesc cu neologisme. Meritul de a fi îndreptat limba românească spre izvoarele ei fireşti latino-romanice revine. Latina şi limbile romanice apusene au dat românei. limba română se afla într-o stare nefavorabilă din acest punct de vedere. ori din cea latinească. Micu. de asemenea. totodată. Nu se cade să mestecăm cuvinte străine în limba românească. propune: „Unde întru ştiinţele cele înalte nu ne-ar ajunge unele cuvinte. El constituie un monument de seamă în dezvoltarea limbii şi culturii româneşti.” [S. Buda. corifeii Şcolii ardelene s-au ferit de exagerări. începînd cu preajma anului 1780. şi sîrbilor şi 172 . turceşti şi greceşti pătrunşi în scrierile cărturarilor din secolele anterioare şi în limba de la curtea domnitorului erau puţini şi adesea rău adaptaţi sistemului morfologic şi fonetic al limbii române. ca din cea mai învăţată. Micu: „Pentru aceea vorbim. elaborate sau traduse de ei. p. un număr important de termeni. precum grecilor le iaste slobod în lipsele sale a se împrumuta de la limba elinească. 57] La rîndul său. constatînd lacunele din vocabularul ştiinţific românesc de la începutul veacului trecut. Una din problemele cele mai complexe şi. ei au acţionat conştient şi moderat. mai ales pentru învăţături şi în ştiinţe. Maior. Termenii slavoni. Indicînd drept principală sursă de îmbogăţire cu neologisme a limbii române literare limba latină şi limbile neoromanice. introducînd în scrierile lor termenii absolut necesari limbii române. mai importante pe care le ridică procesul de dezvoltare şi modernizare a oricărei limbi este crearea unui fond lexical capabil să asigure exprimarea tuturor noţiunilor şi ideilor din orice domeniu al vieţii materiale şi spirituale a unui popor. Lexiconul de la Buda a însemnat o etapă importantă în evoluţia limbii literare şi o temelie trainică pentru dezvoltarea ei ulterioară. Graţie extensiunii materialului cuprins şi întocmirii lui judicioase. Cărţile ştiinţifice de tot felul. atunci cu socoteală şi numai cît este lipsă putem să luăm ori din cea grecească. P. ca de la a noastră maică. Spre deosebire de latiniştii altor secole. reclamau crearea unei terminologii ştiinţifice adecvate. Prin această scriere se încununează strădaniile promotorilor Şcolii ardelene în sensul celor mai mari tendinţe ale dezvoltării limbii literare: îmbogăţirea ei cu elemente noi şi codificarea principalelor norme de vorbire corectă. filologii transilvăneni săvîrşeau un act revoluţionar de importanţă capitală pentru modernizarea limbii noastre culte. reprezentanţilor Şcolii ardelene. De aceea se pare edificatoare afirmaţia lui S.În ce priveşte ortografia. dintre care cei mai mulţi au fost adaptaţi şi asimilaţi. folosindu-se doar de cîteva semne deosebite (ţ. Micu. pentru că limba noastră cea românească este născută din limba cea latinească. Logica. Spre sfîrşitul veacului al XVIII-lea.

Acest lucru se poate uşor constata citind. De asemenea. Istoria bisericei românilor. 1813. Iorgovici şi-a dat seama că limba română poate fi îmbogăţită şi cu elemente lexicale create pe teren propriu. remarcabilă. chimia. fără îndoială. Se desprind de aici două importante idei: a) lexicul limbii literare trebuie întregit prin introducerea neologismelor de origine latină şi romanică. termenii incluşi de P. p. b) limba română literară trebuie ridicată la nivelul celorlalte limbi de cultură prin racordarea ei la necesităţile şi exigenţele ştiinţei moderne. 173 . răspîndite apoi şi în scrierile autorilor munteni şi moldoveni. P. cît mai ales prin ideile judicioase privitoare la cultivarea şi unificarea limbii române. botanica. De cele mai multe ori însă derivatele propuse de el sînt neologisme împrumutate din latină sau din limbile romanice. contribuţia Şcolii ardelene la întemeierea limbii române literare moderne este. agronomia etc. proporţie „între două părţi asemănare”. Maior. Astfel. ba şi cu surorile limbii noastre. mai ales prin derivare de la rădăcini moştenite din latină. ei nu au văzut în latină şi în limbile romanice singura sursă de împrumut. Prin strădania oamenilor de cultură transilvăneni din această epocă. În felul acesta. au rămas adesea neadaptaţi la sistemul fonetic şi morfologic al limbii noastre. Contribuţia lui Gh. Iorgovici în familia substantivului parte: particulare „osebit”. 1 P. de pildă.ruşilor de la limba slovenească cea din cărţi. cu cea frîncească şi cu cea spaniolească”1. fizica. cu cea italienească. ci s-au pronunţat mai ales împotriva acelor termeni care. porţie „o parte măsurată”. Latiniştii nu au respins în totalitate elementele străine pătrunse în ţesătura limbii române. neintrînd în uzul general. poate nu atît prin rezultatele practice imediate. matematica. Şincai la crearea terminologiei ştiinţifice româneşti este şi ea remarcabilă. Privită în ansamblu. aşa şi noi toată cădinţa avem a ne ajuta cu limba latinească cea corectă. părţire „împărţire”. mai ales din punct de vedere practic lingvistul transilvănean a pus în circulaţie numeroşi termeni. grecismele şi turcismele pătrunse în limba literară au putut fi înlăturate în numai cîteva decenii. Buda. parţialitate „ţinerea cu o parte” imparţialitate „neţinerea cu nici unul”. dintre care unii s-au păstrat şi azi în anumite ramuri ale ştiinţei. fondul istoric latin al limbii s-a îmbogăţit cu un mare număr de neologisme romanice. 183. cum sînt: astronomia.

nici chiar autorul ei n-a respectat-o integral. Pînă la sfîrşitul veacului al XVIII-lea. care s-a tipărit la Sibiu. eric. în 1787. asistăm doar la încercări sporadice şi nesemnificative de simplificare a alfabetului chirilic. 174 . iar nu pentru cei morţi?”. Heliade a reuşit să-şi convingă contemporanii de inutilitatea semnelor diacritice (accente. renunţă la titlă ca semn distinctiv al slovelor-cifre şi propune utilizarea unui ifen dedesubtul diftongilor. spirite. în 1828. în 1836 şi 1844. titlă). Astfel. asigurînd. Prima încercare „oficială” de reducere a slovelor chirilice o datorăm lui Ienăchiţă Văcărescu. pentru că în scrierile sale folosea 38 de slove în loc de 33. chiar şi pe ultima silabă. Abia în a doua jumătate a secolului al XVIIIlea. în felul acesta. românii au menţinut în alfabetul chirilic un mare număr de slove inutile. dar şi datorită lipsei unor lucrări de gramatică românească. îşi propunea simplificarea alfabetului chirilic şi adaptarea lui la sistemul fonetic al limbii române. menite să stabilească. el se declară partizan al principiului fonetic. Văcărescu. tipărită la Rîmnic. normele ortografice şi ortoepice. întemeiată în 1821 la Braşov. arătînd că „pentru ce să nu scrim cum pronunţiem. paeric. nu cuprind expuneri detaliate asupra vreunui sistem ortografic românesc. Reforma propusă de el nu a avut ecou între contemporani. înlocuirea treptată a alfabetului chirilic cu cel latin. Bucoavnele (cea mai veche datează din 1699). încă de la începuturile scrisului. I. Heliade a reuşit să impună un alfabet alcătuit din 30 de slove. cînd scrim pentru cei care trăesc. După reîntoarcerea la Bucureşti. totodată. membrii Societăţii şi-au continuat preocupările de limbă şi ele au dat rezultatul scontat: a apărut Gramatica românească a lui Ion Heliade Rădulescu. Motivîndu-şi acţiunea. Nemaiţinînd seamă de tradiţie. Spre deosebire de I. pe care tot el le-a modificat încă de două ori. cărturarul muntean propune reducerea alfabetului româno-chirilic la 33 de semne. În Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orînduelelor gramaticii rumâneşti. care slujeau la deprinderea scrisului. Epoca Ion Heliade Rădulescu Simplificarea alfabetului şi fixarea normelor ortografice Datorită tradiţiei. iar mai tîrziu a generat numeroase confuzii la interpretarea grafiei textelor noastre vechi. precum şi de oportunitatea eliminării din alfabetul românesc a slovelor de prisos. se încearcă fixarea unor norme de scriere corectă.Contribuţia cărturarilor din principate la cultivarea şi modernizarea limbi române literare. În afară de aceasta. Heliade Rădulescu face o reformă radicală a ortografiei româneşti cu slove chirilice. avîndu-se în vedere. şi unele probleme de ortoepie. Ienăchiţă Văcărescu foloseşte numai accentul ascuţit. adică odată cu apariţia celor dintîi gramatici. Acest fapt a făcut imposibilă adoptarea unui sistem ortografic unitar pentru toţi românii şi a creat mari dificultăţi celor care încercau să înveţe a scrie româneşte. Societatea literară din Braşov.

й). dar mai ales procesul de înnoire a vieţii economice. semnul scurtării (ě. mai cu seamă în realizarea unităţii şi stabilităţii lor. la noi însă s-au obicinuit poci şi nepăzind nici un canon. celor din Transilvania. el afirma: „Am băgat de seamă că la multe graiuri din obicei moldovenii păzesc regula gramaticească mai cu scumpătate. A putere trebuie să facă pot. precum şi pe u mut la sfîrşitul cuvintelor terminate în consoană. această gramatică este destinată. ceea ce ne face să credem că Ienăchiţă Văcărescu aprecia ca foarte important rolul gramaticii sale în procesul de formare a românei literare. Considerînd mai corecte formele moldoveneşti vreau. faţă de cele munteneşti voi. pot. Cărturarul muntean intuieşte bine rolul hotărîtor pe care-l au lucrările de gramatică în viaţa limbilor culte. rămîne a fi fără 175 . Editată în acelaşi an la Rîmnic şi Viena. eventual. De aceea el consideră că „limba românească dă la anul 1688 (cînd s-a tipărit Biblia de la Bucureşti) s-au început. care a avut consecinţe dintre cele mai bune şi asupra unificării normelor fonetice ale limbii literare. Mai departe însă Văcărescu afirma că „limba noastră au la 1688 au luat începutul cel dă al doilea sau acum”. el constată şi importanţa textelor scrise în limba română pentru fixarea normelor exprimării literare. nu pot să fac şi aşa este regula. politice şi culturale româneşti au asigurat succesul deplin al acestei îndrăzneţe reforme ortografice. învăţatul muntean acceptă fără justificare slova γ „i”. măcar şi dă era începută dă la 105 dă la Hristos. şcolarilor din Ţara Românească şi. iar dă vom da că să schimbă t trebuie să se schimbe în ţ. Ienăchiţă Văcărescu ţine seama şi de situaţia existentă în celelalte graiuri dacoromâne. poci. notat însă prin apostrof. Încercări de normare a limbii culte prin intermediul gramaticii Cea dintîi gramatică românească tipărită scrisă în limba română aparţine lui Ienăchiţă Văcărescu şi se întitulează Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orînduelelor gramaticii rumâneşti. Cu toate că adopta numeroase fonetisme şi forme gramaticale munteneşti. pe care încerca să le impună ca norme ale limbii corecte. Autoritatea ştiinţifică şi culturală de care se bucura Heliade în prima jumătate a secolului al XIX-lea. în primul rînd. adică cu 1583 de ani mai înainte”. Astfel. Totodată. nu vreau să merg zic. constatăm şi cîteva concesii pe care el le-a făcut tradiţiei.Cu toate că reforma propusă de Heliade are un caracter revoluţionar. să să zică încai pot.

De regulă. a pronumelui relativ care. mai puţin savant şi mai apropiat de înfăţişarea pe care o avea limba vorbită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. mai corectă forma transilvăneană eu lucru faţă de eu lucrez şi apreciază respectul transilvănenilor pentru ortografie. uneori întîlnim şi forma carele: cel dintîi carele au aflat tiparul. care s-a folosit aproape exclusiv de calcuri după slavă. Spre deosebire de Eustratievici Braşoveanul. optează pentru o singură formă. Deşi propune o formă unică pentru sg. prima este cea pe care o recomandă şi o foloseşte în scrierile sale. Spre deosebire de predecesori. păstrată în graiuri. cum ar fi: piste – pîste. ca în limba textelor vechi: fost-au acest Ştefan vodă…. iar aspectul literar al românei are în gramatica sa un caracter mai puţin elaborat. întîlnim şi forma au pentru singular. femeie de-a doilea. Prin lucrarea sa. dar cînd se întîmplă să noteze două variante.regulă”. prin claritatea şi concizia cu care sînt formulate normele gramaticale. Văcărescu a putut fi obiectiv în aprecierea faptelor de limbă. a perfectului compus. anormale). 176 . I. printr-o terminologie surprinzător de modernă şi. Totuşi. Pe lîngă numeralul ordinal a doa. dîn – din etc. Deşi propune şi susţine cu convingere diferenţierea auxiliarului a avea la pers. Poate că datorită acestei atitudini. El consideră. concordanza) etc. Cărturarul muntean a fost nevoit să-şi creeze singur terminologia gramaticală. Ienăchiţă Văcărescu a deschis seria gramaticilor tipărite în limba română şi a exercitat o importantă influenţă asupra celorlalţi învăţaţi care au realizat astfel de scrieri mai tîrziu. I. greacă şi latină. Ienăchiţă Văcărescu a utilizat şi numeroşi termeni de origine italiană: anormal (< it. III-a sg. în cîteva situaţii Heliade oscilează între norma propusă şi o formă populară neconsemnată în gramatică. Heliade întreprinde o selecţie riguroasă a formelor. apreciată pentru ideile referitoare la ortografie şi la principalele căi de modernizare a lexicului. faţă de scrierile similare apărute pînă atunci.. Heliade Rădulescu. Rădulescu. printr-o structură mai amplă şi mai adecvată descrierii sistemului gramatical românesc. de asemenea. cvantita (< quantita). cvalita (< it qualita). dar se limitează aproape exclusiv la materialul oferit de varianta literară muntenească şi de limba veche. Această lucrare se distinge. mai cu seamă. concordanţa (< it. şi pl. care stau alături de cei latineşti şi slavi. întrebuinţează şi forma veche . Gramatica românească Cea mai valoroasă lucrare la capitolul Gramatici rămîne pentru totdeauna Gramatica românească a lui Ion H. el admite în gramatica sa şi unele forme duble.

acei.o. dar în texte foloseşte aproape exclusiv varianta cea mai răspîndită: pe. el a reuşit pentru un timp să-i adune în jurul său pe cei mai reprezentativi scriitori şi oameni de cultură din principate. Heliade era un romantic. de un moment Heliade în istoria limbii noastre literare. tutulor şi nimului. Gramatica românească este.-D. pînă cînd s-a lăsat cucerit de ideea italienizării limbii noastre culte. Rădulescu a căutat să stabilească principiile raţionale şi practice care urmau să ducă la înfăptuirea ei. acel. I. Cu toate că se formase şi crescuse în respectul faţă de ideologia literară clasică. publicate în Muzeul naţional sau în Curierul românesc. alături de care citează şi formele munteneşti ăst. Rolul său în această privinţă este considerabil. prepoziţiile dupe „de pe” şi pintre. această carte a contribuit decisiv la impunerea bazei munteneşti a limbii române literare moderne. ăi. Dintre normele morfologice munteneşti recomandate şi utilizate curent de Heliade. ci eu m-am supus totdeauna la 177 . acele. vor – or. menite să îndrepte limba noastră literară pe calea desăvîrşirii. vom – om. care i-au împărtăşit opiniile clare şi i-au acceptat opiniile judicioase. Heliade preferă formele mai vechi. Tot sub influenţa vechii române literare. Bazată aproape integral pe materialul de limbă oferit de varianta literară munteană. Heliade a rămas fidel acestor norme. Circulînd şi în alte provincii româneşti şi beneficiind de autoritatea ştiinţifică a autorului. n-au fost niciodată porunci. cea mai izbutită lucrare normativă a exprimării culte din Muntenia. H. conjuncţia daca etc. Bariţiu şi P. de aceea el respinge la începutul activităţii sale încercările raţionaliste de a schimba limba arbitrar. de fapt. vei – ei. pe care le-a promovat mai ales în şcoală şi în presă. să fie fost etc. De aceea sîntem îndreptăţiţi să vorbim. considerate de el mai clasice ale pronumelui demonstrativ: acest. „Vorbele mele. Cele mai judicioase opinii ale sale nu sînt formulate în Gramatica românească. La fel procedează cînd trebuie să aleagă între formele devenite literare şi cele populare munteneşti ale auxiliarului a voi: voi – oi. scrie el. Negruzzi. veţi – eţi. Celelalte norme consemnate sau propuse de Heliade în Gramatica sa sînt în general identice cu cele din româna literară actuală. Poenaru. amintim: formele pronominale de G. precum şi formele diferenţiate după persoane ale auxiliarului la conjunctiv perfect: să fiu fost. între 1828 şi 1840. Gh. În esenţă. ci în scrisorile sale către C. va. Dacă filologii şi alţi intelectuali din această perioadă au intuit calea teoretică a cultivării limbii. să fii fost. încadrarea verbului a scrie la conjugarea a IV-a (a scri).Heliade confundă uneori formele pronumelui de întărire (ne-o arată însuşi limba latinească). Heliade acceptă mai-mult-ca-perfectul perifrastic (am fost avut). articolul demonstrativ a. ăl. Impunîndu-se de tînăr ca o prestigioasă personalitate culturală. deşi precizează corect norma Pentru prepoziţia pe recomandă formele pre şi pă. cum ne-am fi aşteptat.

Nu sînt recomandabile participiile de tipul înviet. „pronunţe-l fiecare după obiceiul loculuiâ”. di. mai devreme sau mai tîrziu. ci înţeleg. de limba literară. ci variantele munteneşti –ar. Heliade propune să se formeze superlativul cu adverbele foarte sau prea. Este lesne de constatat că aproape toate recomandările făcute de Heliade au fost acceptate. trii şi recomandă carele. iubăsc. nu giudecă. seamănă. dar nici pi. comp. me. nici sufixele de tip nordic –ariu. Se va scrie singur. şi nu pă. ca în Muntenia. pentru că aceste derivate provin de la latinescul gyrus. mea. pîrăşte). nu înţăleg. nu sîngur. Negruzzi). menite să ducă la unificarea limbii române literare. de se vor scrie aşa. -or. fără u (ei cînta). a III-a să deie să fie înlocuită cu să dea. Peste toate trebuia să domnească însă logica limbii. structura şi tendinţele ei interne. pers. nu e: pre. Trebuie respinsă forma verbală moldovenească de hiperrepriză m-am dusu-m-am. nasce. -oriu (moraiu. Varianta conjunctivului la pers. sînt nerecomandabile formele cu e trecut la i în moldovenismele carile. dar in împregiurări. 178 . dar nu el vorbeşti. cel al uzului sau al circulaţiei acestor forme. ci înviat. în loc de mold. Întemeindu-se pe aceste principii. La indicativ imperfect să se întrebuinţeze forma bănăţeană cu u (ei cîntau). Heliade recomandă formele asemănătoare cu cele bănăţene scui. ca în graiul muntean. dintre care cele mai multe s-au impus în a doua jumătate a secolului trecut. Le notăm pe cele mai importante. ca în Moldova.poruncile şi la glasul limbii. agiutoriu). dă. este. nu cea veche. trei. pe care nici un „legiuitor” nu le poate ignora. auxiliarul a avea să se scrie a. Heliade propune o serie de norme fonetice şi gramaticale. judecă. binele. ca şi cea muntenească a făcutără. binile. la fel. care sînt astăzi corecte. putea. zisă. încongiur gi trebuie păstrat. acolo unde am avut putere să-l înţeleg. să se scrie e. după s să se păstreze diftongul ea: seară. Selecţia normelor unice ale românei culte trebuia să se facă în baza a 4 criterii fundamentale: criteriul latinităţii formelor. În fonetică. samănă. iubesc. şi cine este român se va supune şi el cu mine” (Scrisoare către C. nu sară. mîne. pute. zise. limba literară nu se putea constitui decît printr-un amplu efort de selecţie din materialul întregii limbi româneşti. se va scrie pîne. nu moldovenescul simţeşte şi muntenescul socoteşte (socoteşte şi socoate sînt lucruri diferite). Recomandă formele verbale neiotacizate (să audă). ce. pe care le credea „mai clasice” (lat. să se scrie şi să se pronunţe ea în prea. şi nu pe cele iotacizate (să auză). cîne (dar cu privire la rostire. III sg. dar variantele munteneşti ale unor verbe sînt recomandate în locul celor moldoveneşti (săvîrşeşte. îi. ci. Fără a ţine seama de transformările fonetice specifice unor graiuri. naşte din restul graiurilor. În concepţia sa. nu cu moldovenescul tare. al regularităţii gramaticale şi cel al eufoniei. ca în Muntenia. la indicativ perf. ca în Muntenia şi în limba bisericească. Sînt literare formele muntenească simte şi moldovenească socot. nu au. nascit) decît ştiu. Prepoziţiile pe. tot aşa el vorbeşte. În morfologie. scit. de asemenea.

de la D. Cantemir şi Gh. dacă împrumuturile sînt latineşti. să scriem şi să rostim naţie. Dar limba latină nu era unica limbă chemată să furnizeze materialul necesar . impus mai tîrziu de latinişti. Numeroase limbi moderne împrumutaseră direct sau indirect termeni greceşti. aceleaşi pentru neologismele adoptate în limbă. limbile romanice şi greaca. propoziţiune etc. Nici greaca nu-şi pierduse încă prestigiul dobîndit cu milenii în urmă şi răsfrînt în structura latinei clasice şi populare. Iată deci un izvor aflat nu numai la îndemînă. recoandarisesc etc. privileghiu sau mai bine colegiu. formele simţite azi ca învechite: condiţiune. bucovinenii şi 179 . Şincai şi P. nu s-a dovedit viabil. se creaseră sisteme flexionare diferite nu numai în cazul substantivelor. transilvănenii. Era o primă soluţie în care locul predominant îl deţinea latina. iar popoarele Europei de la romani.. ci luăm cu îndrăzneală de la maica noastră moştenire şi de la surorile noastre partea ce ni se cuvine”. alături de cea latină. pe drumul indicat de tradiţia noastră mai veche. cu deosebire că „noi nu împrumutăm. de unde trebuie şi într-o formă care să nu contrazică în chip flagrant spiritul limbii române. scriind formalicesc. în privinţa aceasta. dacă luăm cuvîntul din greceşte. Muntenia prefera sufixul grecesc -isi. „după genul şi natura limbii”. şi tot aşa coleghiu. împrumutîndu-i din altă parte: grecii de la fenicieni. Iorgovici. Heliade înţelegea adoptarea elementelor de împrumuturi ca o a d a p t a r e la specificul limbii noastre: „Vorbele străine trebuie să înfăţoşeze în haine româneşti şi cu mască de rumîn înaintea noastră. Adoptarea terminologiei latino-romanice sau greceşti nu oferea însă cheia potrivită să deschidă de la sine porţile modernizării unei limbi vechi. Spre deosebire de latinişti. privilegiu. egiptenii de la asirieni. Deci trebuie să spunem patriotism. tendinţa limbii române literare mergînd în direcţia prevăzută de Heliade (cf. Heliade porneşte de la exemplul altor popoare care şi-au creat termenii necesari pentru exprimarea noţiunilor ştiinţifice şi ale „meşteşugurilor”. care nu trebuia totuşi să-şi schimbe în felul acesta fizionomia cu alta. iar alături de ea. Tipul ocaziune. El merge. ocazie. şi nu patriotismos. deosebită de înfăţişarea ei moştenită de veacuri. Drumul acesta este – şi trebuie să fie – al limbii noastre. datorită filierelor prin care pătrunseră elemente noi. de fapt.) Unificarea limbii reclama deci şi acceptarea unor forme. fiindcă la un moment dat.Cunoscător al culturii şi al mai multor limbi străine. romanii de la greci. Trebuie să recunoaştem că formele pentru care optase Heliade sînt şi cele actuale. ci şi în al verbelor. De aceea era firesc să se acorde drept de cetăţenie terminologiei ştiinţifice de origine grecească. Acestea sînt poziţiile principale adoptate acum în materie de cultivare – prin împrumuturi – a limbii literare. ci şi legitim: a lua. şi nu a împrumuta din latină însemna a intra în stăpînirea unei zestre care zăcea ascunsă şi aştepta să i se dea întrebuinţare. Aici însă Heliade recomandă să nu se ia decît ceea ce este necesar.

de la înainte. să se spună regulamente etc. obraz şi atunci pronumele personale ar fi numite pronume obraznice. recomandînd „cu cinste” Observaţiile acestuia din 1799.se pot forma de la sare. Pentru aceeaşi raţiune. compatriot. cu pref. Un exemplu îl oferă franceza. El porneşte de la o definiţie a limbii care pune în evidenţă deosebirea dintre limbajul popular şi limba literară: „Limba este mijlocul prin care ne arătăm cunoştinţele şi cugetările noastre. iar la „singurit” (singular) – form. diplomaticesc. dar pe altă cale. compătimire etc. Analizînd lista de derivate propuse în Paralelism între limba rumînă şi italiană. căci. Motivul este de ordin „economic”: aceste forme sînt mai scurte şi deci preferabile. prin analogie cu acestea. Cu remarcabilul său simţ lingvistic. Plecînd de aici. deoarece ea cuprinde cuvinte în plus pentru noţiuni necunoscute omului simplu. cu ajutorul cărora se pot crea numeroase cuvinte noi. resare. reducere etc. Sugestia o găsise Heliade la Paul Iorgovici. în prefaţa Gramaticii. recomandă. cu atîta i se înmulţesc şi zicerile prin care îşi numeşte ideile sale. de la înapoi. ar trebui să se spună. mai săracă. Heliade recomandă folosirea „prepoziţiilor” (prefixelor) neologice. cu cît unui om i se întind şi i se înmulţesc cunoştinţele.. pe care-l citează elogios. înaintare. iar personalitatea obrăznicie”. formînd din materialul ei cuvinte noi şi „cîrpind” cu ajutorul lui pentru a umplea golurile? Soluţia arfei neinspirate şi ar duce la ridicol. nu politicesc. şi. diplomatic etc. Se uită. prin urmare. din acest motiv şi în mod fatal. recomăndăluiesc etc. în orice caz nepotrivite pentru ea”. Ce cale trebuie urmată pentru a-i adăuga ceea ce-i lipseşte? Să se pornească oare exclusiv de la limba populară. tratînd cu aceeaşi vervă familiară şi ironică pe „croitorii” de sisteme artificiale. care.. recomandare sînt de conj. Nimic nu ne împiedică să facem şi noi de la cuvîntul „primitiv” (moştenit) loc derivatele localitate şi local. atrăgea atenţia Heliade. conse obţin concetăţean. se cuvine să se folosească în conjugare „la înmulţit” (plural) formăm. nu regulamenturi. în loc de persoană (gramaticală). Limba oamenilor instruiţi este mai bogată decît cea „de obşte”. ea fiind limitată la denumirile date obiectelor şi acţiunilor din sfera îndeletnicirilor curente ale vieţi rurale. Patru ani mai tîrziu.bănăţenii întrebuinţau aceleaşi verbe. ataşîndu-le sufixul -ălui: formăluiesc. avînd substantive moştenite ca lieu „loc”. care se silesc să îmbrace limba română „cu haine pestriţe prea lungi sau prea scurte. înapoiere. Limba ţăranului este.. 1. şi. necesare limbii culte: cu re. formă şi recomand. de la ducere. Remediul trebuie căutat tot în posibilităţile limbii. Heliade avea să reia unele din ideile expuse mai întîi. mormînturi. 180 . iar „partiţipia trecută” – format. este de dorit să spunem politic. morminte. în Repede aruncătură de ochi asupra limbei şi începutului rumânilor (1832). observă Heliade. procedînd astfel. nu a ezitat să formeze şi altele ca localité şi local. recomanzi. formi. Heliade pledează pentru adoptarea formelor de plural jurăminte. în loc de jurămînturi. avînd infinitivul a forma. paradigma căreia îi aparţine verbul: formare.

cu „întocmirea lor pe teapa (în spiritul) graiului”. Conachi. cîntă. Dacă autorul scrisorii relua ideile lui Heliade ori se lăsa călăuzit de propriul său bun-simţ interesează mai puţin decît faptul că exista un consens aproape unanim între el şi scriitorul muntean în ce priveşte programul modernizării limbii. A forma s-a orientat după acest tip – nu însă şi a recomanda.În schimb. Firesc i se pare poetului moldovean să zicem filozofiei astfel. „Şansa” limbii noastre literare a fost că sensul modernizării şi al integrării împrumuturilor în specificul limbii literare. dacă de la a cînta avem cînt. formă. El a acordat. Este de-ajuns să-l menţionăm pe C. cu atît mai mult în cazul cuvintelor luate din alte limbi. care. Heliade cere să se românizeze neologismele formate cu prefixul ex. în virtutea căreia lat. cum se ştie. ar trebui să avem form. răsărinda (lună). crede Heliade (vezi supra). În virtutea acestuia. care i se pare nepotrivită. Un sprijin găsise Heliade în această privinţă şi în forma italiană a cuvintelor în discuţie. direct sau indirect.după acest model să se scrie. invocă „pruba maicei sale latinei” şi recomandă „primirea de cuvinte străine”. Acest atribut ea îl dobîndeşte dintr-o sinteză de trăsături lingvistice întemeiată pe reflectarea particularităţilor celor mai generale şi specifice comunităţii de vorbitori 181 . escadron. a găsit răsunet larg. Căci noţiunea de limbă este inseparabil legată de ideea de unitate a întrebuinţării mijloacelor ei. iar de la a lucra (eu) lucru. formi. în scrisul românesc al secolului al XIX-lea. nu expediţie. ca să ne limităm la un singur exemplu. În sfîrşit. alţi scriitori. cînţi. De asemenea. fără sacrificarea specificului ei naţional. după el. Heliade înclină spre forma franceză project în locul formei proiect. Cultivarea limbii prin completarea şi modernizarea fondului lexical nu era deci singura condiţie ce se cerea îndeplinită în vederea constituirii unui instrument de comunicare evoluat şi adecvat necesităţilor vremii.. atunci şi de la a forma. vorbind despre „sporirea şi pentru întocmirea cuvintelor neapărat trebuincioase” în limba română literară. murinda. În aplicarea criteriului logic – şi analogic – Heliade a pierdut însă din vedere că unele din verbele româneşti de conjugarea 1. acest lucru trebuia spus răspicat. făcînd uz de o explicaţie istorică. aşa cum a fost înţeles de Heliade înainte de anul 1840. Heliade priveşte lucrurile dintr-o perspectivă largă. Pentru moment. fără a ne ruşina. la fel geometrie. excadron (sic!) etc. Limba română literară n-a păstrat toate formele propuse de Heliade. au şi un sufix flexionar -ez: lucrez. el crede că e necesară forma de gerunziu adjectival murindul. după pilda altor limbi. care are altă valoare decît adjectivele în -tor: muritor etc. în Scrisoare către mitropolitul Veniamin despre învăţăturile în Moldova (1837). O limbă literară este varianta îngrijită şi unitară. un loc larg acestei forme şi. sub aspectul ei de limbă comună. naţională. care era călăuzit de principiul analogiei. exponere a devenit în româneşte spune(re). veghez etc. în creaţia lor poetică. ci espediţie. îmbrăţişînd o întreagă realitate filologică şi tinzînd spre realizarea unei unificări a formelor gramaticale. şi nu iubire de înţelepciune. şi nu pămînto-măsură.

Bariţiu. dispărute cu vremea. unde m-am născut”) în alegerea bazei limbii române literare. scrie el. În fond. o triere a materialului. exclude criteriul regional transilvănean („dialectul. aşezată de el la temelia programului de reformare a limbii culte prin „dezgroparea” elementelor uitate în cărţile bisericeşti din secolele trecute. prin urmare. sub semnul viitor al purismului. anume unificarea ei în raport cu structura graiurilor. Săulescu. Heliade nu pretinde ca în acţiunea de unificare a limbii să se acorde un 182 . ci limba textelor bisericeşti de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Norma limbii vechi bisericeşti a fost invocată şi de alţi cărturari din această vreme. un alt aspect esenţial care întră în definiţia însăşi a conceptului de limbă literară. care dobîndise un caracter unitar prin generalizarea variantei literare muntene în toate cărţile româneşti tipărite. înţeles şi aplicat în mod diferit în a doua jumătate a secolului. din acest punct de vedere. faţă de cel istoric. cum credea G. singura care putea oferi o bază pentru fixarea unor norme comune. Principiul său este de ordin estetic: el înclină spre graiul „care place mai mult urechilor”. Cipariu. Dar Heliade înţelege prin limba veche bisericească nu atît limba lui Coresi. indicînd căile posibile pentru înfăptuirea ideii de unitate lingvistică. repunerea în circulaţie a cuvintelor de origine latină. în realitate. implicit. Cum trebuia să se procedeze pentru a se ajunge la realizarea unităţii ei prin stabilirea unui corp de norme care să prezinte şi să împace toate graiurile (subdialectale) deosebite în vorbire. Cipariu mai tîrziu. pe care l-am putea numi orizontal. la „muntenizarea” limbii. G. datorită caracterului ei mult mai unitar în comparaţie cu limba vie din secolul al XIX-lea. Soluţia lui era aceasta: întoarcerea la limba scrierilor religioase vechi. Ideea va fi susţinută şi de moldoveanul G. i-o aducea lui Heliade. dacă avem în vedere caracterul muntean al limbii textelor lui Coresi sau cel muntenizat din cărţile religioase tipărite pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. de T. Se cerea o alegere. programul astfel conceput – de Heliade şi de alţi – ducea. şi nici de T. Săulescu. ca o imitaţie servilă a limbii scrierilor religioase. iar acesta se apropie de limba cărţilor bisericeşti. iar mai tîrziu. pentru a se reţine ceea ce apărea drept „clasic” şi pentru a se îndepărta tot ceea ce contrazicea normele unei exprimări corecte sub aspect gramatical. vertical. ca urmare a procesului de „corupere” la care fusese supus vechiul fond romanic în decursul istoriei. Ibrăileanu. Întoarcerea la limba veche însemna. de pildă. şi nu mai puţin prin sistemele ortografice folosite în cele trei provincii? Cel care intervine şi de data aceasta. cel mai consecvent apărător al limbii vechi. este tot Heliade. Unificarea stătea. Aceasta era şi obiecţia pe care filologul moldovean conservator G. Trebuie să precizăm că formula revenirii la limba veche nu era interpretată de Heliade acum.care utilizează idiomul în cauză. Discuţiile despre problemele limbii literare nu puteau ocoli. Principiul selecţiei trebuia să acţioneze şi într-un alt sens.

în speţă celui muntean. Săulescu –. bucovinenii. Respingînd variantele munteneşti. Negruzzi. mîne. naţional: „Multe au bune moldovenii. a lui Heliade. gios. el se sprijină pe un argument scump latiniştilor: în 183 . arătînd care sînt condiţiile ce trebuie avute în vedere pentru a pune la temelia limbii literare elementele comune. C. în această materie. al unuia sau altuia dintre elementele ce trebuiau să intre în normele exprimării literare. selectate din toate graiurile cu scopul de a se asigura limbii un caracter unitar. Condus şi de data aceasta de un remarcabil simţ al realităţii şi lipsit de orice prejudecată exclusivistă regională. precum şi pronunţarea lor de către „cea mai mare parte de români”. Exceptînd un număr foarte limitat de filologi – între care primul loc îl deţinea acelaşi G. giudice. Moldovenii găsesc un model de limbă literară în scrierile lui Heliade şi declară că-l vor urma. şi nu -oriú. ideile lui Heliade au fost acceptate şi îmbrăţişate şi în Moldova. Heliade recomandă să se ţină seamă de răspîndirea cuvintelor pe tot cuprinsul teritoriului locuit de români. Lingvistul muntean întreţine o corespondenţă publică cu C. gioco. continuă Negruzzi. de unde „derază zicerile aceste”: giù. Negruzzi se adresa lui Heliade. z se va pronunţa ca în Muntenia zi. C. prozatorul moldovean se arată partizan al etimologismului. giudecată. formele de „neam femeiesc” ale unor substantive (la origine neutre) ca privileghia. să îmbrăţişăm ce e bun de la toţi şi între toţi şi să primim şi înnoiturile cele bune. fapt ce trebuie considerat drept un moment esenţial în procesul fixării regulilor comune cu privire la unificarea limbii române prin recunoaşterea şi acceptarea autorităţii. de către cel care avea să devină peste cîţiva ani cel mai reprezentativ prozator al Moldovei. Negruzzi crede că ar trebui păstrate fonetismele cu gi. el revine asupra acestei idei. Concesiile nu sînt totuşi generale. multe au bune ungurenii. el ţine să precizeze acest lucru. Negruzi. coleghia (venite prin filieră rusească) vor trebui abandonate în favoarea celor propuse de Heliade: privilegiu. regulamente. bănăţenii. Să lepădăm ce-i rău. Un trup să fim cu toţi. adică de caracterul popular. Heliade este recunoscut drept „legiuitor” al limbii. gioc. astăzi etc. În 1839. De asemenea. că noi. şi nu regulamenturi. multe au bune macedonenii. Italienizat pe de o parte (înaintea lui Heliade!). ca în mold. arătînd că este necesar să aibă în vedere cuvintele cu răspîndire largă. Deci. preţuind ostenelile d-tale. C. cînd optează pentru fonetismul cîne. dar multe au toţi şi rele. multe au bune muntenii. Într-o scrisoare adresată în 1838 lui C. general. pîne. În 1836. făcîndu-i această mărturisire: „Crede. o limbă să avem…”. domnul meu. „va trebui să se scrie şi în Moldova -ori. nu al limbii vechi sau al graiului moldovean. colegiu etc”. ca în italiană.loc privilegiat unui anumit grai. Negruzzi. ne place a te vedea model în scrierile şi traducerile noastre şi vă aducem laudă ce se cuvine unui literat reformator şi legiuitor al limbii”. Aceste rînduri sînt un document de însemnătate capitală pentru etapa istorică a ideii de limbă literară din preajma anului 1840 şi pentru sensul evoluţiei ei ulterioare.

sint. Chiar dacă n-a fost de acord cu toate propunerile făcute de Heliade. nu proces. îmblă. slova ђ notează şi în variantele nordice vocala e în cuvintele de tipul lege. rădica. deşi se formează unele păreri despre unificarea normelor limbii române. şi a lui i cu î în împle. deşi este notat frecvent în Gramatica lui Heliade. Cultura vastă. greşeşte. iar în cazul celor din urmă. şi mai ales preferinţa tot mai accentuată pentru împrumuturile latinoromanice. el îndeplinind astfel în Principate un rol similar cu cel pe care l-a avut Şcoala ardeleană în Transilvania. de data aceasta. în cazul celor dintîi. după 1780. singe etc. În afara divergenţelor regionale. nici forma şenă pentru scenă. lui Negruzzi i se pare că este mai potrivit să se pronunţe şi să se scrie ca în Moldova: proţes.). iaste) este înlocuit cu ie. cainis ci pane. au fost preluate. pe scurt. a africatei dentale dz (audzi. Printre alte fonetismeam putea menţiona: păstrarea vocalei ă în păhar. Fonetică. dzise) cu z în toate variantele literare de tip nordic. este doar un ornament grafic. care le înlătură pe cele simţite ca fiind arhaice. variantele literare din această perioadă prezintă şi tendinţe comune. u final. dezvoltate şi aplicate de reprezentanţii curentului istoric şi popular. ortografia italiană). e > i (citi. Astfel. din. civilizat cum scrie Heliade (care urma. profunzimea gîndirii. Unele fonetisme arhaice.latină (şi în italiană) nu se zice painis. principalele trăsături ale limbii române literare în perioada 1780 – 1840. Acestea s-au menţinut nu 184 . aproape exclusiv material oferit de varianta literară muntenească. şi pe bună dreptate. îmflă sau trecerea lui î la i în ride. tot aşa cum latinismul şi. în general. cu o largă circulaţie în toate scrierile din perioada anterioară. Trăsături ale limbii literare din această perioadă În lucrările filologice scrise de muntenii Ienăchiţă Văcărescu şi Ion Heliade Rădulescu sau de moldovenii Toader Şcoleriu şi George Săulescu. exprimate pînă la 1840. ţivilizat. Iată. diftongul ia (priiaten. Negruzzi nu admite însă. Negruzzi a avut un rol esenţial în propagarea ideilor pozitive ale cărturarului muntean în Moldova. se pune la contribuţie. de varianta moldovenească. fiind gata totuşi să renunţe la grafia şi pronunţia moldoveană sţenă în favoarea celei care s-a şi impus: scenă. erudiţia filologică şi talentul literar. dintre etc. după cum precizează însuşi autorul cărţii. cum sînt: adoptarea unor fonetisme şi forme morfologice noi. curentele puriste din secolul trecut au continuat principalele idei ale Şcolii ardelene. Ideile sale privitoare la modernizarea şi unificarea limbii române literare. de fapt. el. C. cane… în sfîrşit. curajul opiniei personale şi capacitatea de a intui surprinzător esenţa problemelor cercetate i-au permis lui Heliade să se manifeste ca un vizionar. sînt treptat şu definitiv abandonate. ca deschizător de drumuri în cele mai variate domenii ale culturii româneşti. Este foarte importantă înlocuirea. răsipi etc. susţinîndu-le cu convingere şi după ce autorul lor le-a abandonat.

iar la C. personă. tinăr. nu numai pentru că în graiul bănăţean fenomenul în cauză e mai răspîndit. iar a neaccentuat trece la ă în dător. luom (luăm). pe care le întîlnim la cei doi filologi. Aceasta se explică prin faptul că. De pildă. mai ales de către filologii transilvăneni. reu.Diaconovici-Loga. Din aceleaşi considerente. formos etc. judeţ) şi z pentru dz (zic. resplăteşte. a principiului ortografic etimologic. trămura etc. În scrierile din Transilvania. aspectul fonetic al limbii reprezentanţilor Şcolii ardelene nu diferă totuşi prea mult de cel al limbii literare moderne. P.Conachi întîlnim formele resboae. năcăji (necăji). strein. extind această pronunţie şi asupra altor cuvinte. scriind adeche (adică). DiaconoviciLoga întîlnim constant formele roman. dar introduc şi altele din graiul natal. ci şi datorită faptului că s-au străduit să „corecteze” formele româneşti după modelul latin. În limba intelectualilor transilvăneni apar frecvent. de altfel. înveţetură (învăţătură). detor. fiind cei dintîi învăţaţi români care au studiat fonetica istorică a limbii noastre. care. Iorgovici scria portem (purtăm). Astfel. Unii dintre ei. întîlnite şi la alţi scriitori români1. e devine ă după grupurile consonantice st şi tr: blăstăma. lapădă (leapădă). Uzuale sînt şi formele cu e(i) nesincopate: direg. pîne. Setea de întoarcere la un prototip de limbă i-a determinat pe cărturarii Şcolii ardelene să apeleze şi la alte fonetisme vechi şi populare. în special bănăţenii P. fără corespondent în latină (şi în celelalte limbi romanice) – ă şi î – filologii transilvăneni acceptă forme regionale ca beutură. încungiura. dirept etc. alchetuiesc (alcătuiesc). spuni (spui). ţini (ţii) etc. a crepa. unde poate fi recunoscut latinescul gyrus.numai datorită tradiţiei. romanesc. Romania. dintră. Iorgovici şi C. recoreşte. pe care le considerau a fi mai apropiate de cele latineşti: scamn (scaun). redecină (rădăcină) etc. cărindar (calendar). forte. cei doi cărturari menţin o veche normă a variantei literare bănăţene: n netransformat în i în cuvinte ca petroni (pietroi). rădite (ridiche) etc. Dar ğ e menţinut în cuvinte ca împregiur. ei au putut să aleagă atît din limba română scrisă în diferite locuri şi timpuri. dacă acestea puteau sluji idealului apropierii de modelul latin. a uri etc. zădar etc. zedar. auzi). tăbac. fonetismele cele mai potrivite pentru constituirea unui sistem fonetic simplu şi unitar. potere (putere). De asemenea. la C. uneori chiar la regionalisme. mîne. sunt (sînt). incătrău (încotro).. diregătorie. curend (curînd). scie (ştie) etc. Din dorinţa de a reduce cît mai mult frecvenţa vocalelor „intruse”. desvăli (dezveli). ei utilizează formele fără i: cîne. Ei ajung la astfel de forme. capetém (căpătăm). ei acceptă ca norme unice j pentru ğ (joc. 185 . holbură (volbură).. numer (număr). şi alte forme regionale cu o circulaţie mai largă în graiurile din Transilvania. se vor păstra în limba cultă pînă la sfîrsitul secolului al XIX-lea. care să permită o cît mai reuşită încadrare a 1 De exemplu. cum sînt: acăţa (agăţa). Privit în ansamblu. ci şi în virtutea aplicării. teu (tău) etc. Aşa se explică şi alte schimbări fonetice în spirit latinist. dătorii.. cît şi din graiurile populare. în această perioadă.

dăstul (destul). în special de I. în etapa următoare. f se palatalizează sporadic: hiară. în i: adivărul. două şi chiar trei variante pentru aceeaşi formă morfologică. păşînd. ţîn. dar nu reuşesc să se impună ca norme. ale. fără a fi însă nici aici perfectă. r duri înaintea diftongului ea (covîrşaşte. În structura morfologică a limbii române literare nu se produc modificări importante faţă de epoca anterioară. pîne. dăşărt (deşert). de pildă. binili. păstrează africata ğ în gioc.. adesea. joi. Doar în Gramatica românească a lui I. z. însă alături de ele apar. şărpi.rostirea dură a consoanelor s. cînd sînt abandonate sub presiunea normelor unitare. hier.. mai frecvent decît în scrierile de pînă atunci. în pofida faptului că şi aici se produce o „invazie” a fonetismelor populare. în special gramaticile. Heliade Rădulescu. sînt generale unele norme mai vechi ale variantei literare munteneşti: z (zi) şi j (joc. formele fără i: mîne.trecerea lui ea la ie: mîngîiet. la unificarea normelor limbii române literare. cîteva dintre cele mai importante inovaţii morfologice care tind să se impună în această perioadă a. -tor: cepariu. a. Morfologie. gre. cum este. Aceste fonetisme se menţin în scrierile majorităţii intelectualilor moldoveni pînă la 1780. .neologismelor latine şi romanice în structura limbii noastre. scrierile normative. mai rar în poziţie finală. . deşi apar mai des. ai. contribuind astfel. Dintre acestea fac parte: . Menţionăm. Unele fenomene fonetice de tip nordic au acum o frecvenţă mai mare în limba scrisă din Moldova. În Moldova şi în Muntenia. j: sară. consemnează. velarizarea vocalei e după oclusivele d şi p în cuvinte ca dă (de). ştiutoriu etc. r moale în sufixele -ar. îi (cîine. sîngur. ţ. În schimb. Prin lucrările filologice tipărite de ei s-au răspîndit şi o seamă de norme fonetice.ă protonic trecut la a: capitan. pă (pe) etc. continuă să aibă o frecvenţă mai redusă faţă de cele care s-au impus în limba literară mai tîrziu. limba cultă prezintă mai puţine inovaţii fonetice decît în Transilvania. ceriu etc. care s-au impus în limba literară modernă. dar şi încongiura). mîine. Varianta literară moldovenească. grijă. Dintre labiale. 186 .închiderea lui e medial neaccentuat. unele forme noi. în continuare. care mai tîrziu au fost acceptate şi de alţi scriitori şi filologi români. Heliade Rădulescu selecţia e mai riguroasă. pi. .reducerea diftongului ea la e: a ave. Reflectînd această situaţie. pîine). reprezentată mai ales de limba cărţilor apărute în Tipografia Albinei. ci. În scrierile transilvănene se constată tendinţa de înlocuire a articolului genitival invariabil a cu formele al. spăriet. Majoritatea normelor vechi şi populare specifice limbii culte din secolul al XVIII-lea se păstrează şi în această perioadă. s. veştejaşte. Unele fonetisme specifice. hotăraşte). iar celelalte variază în diferite regiuni ale acestui grai. făcem. j. giudecată. . ş. dar şi agiutoriu.

1963. a III-a sg. în special la filologii bănăţeni. unde acţiunea de „reromanizare” a limbii culte începuse pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. dar şi în textele moldoveneşti. spun. pers. turcă. aproape fără excepţie. Toate aceste forme sînt recomandate de Heliade. Iar în Transilvania. pot (ultima formă alternînd cu poci. Heliade Rădulescu. în primul rînd. Lexicul suferă schimbări esenţiale în această perioadă. modernizarea s-a produs mai de timpuriu. ca urmare a lărgirii influenţelor romanice. se generalizează auxiliarul a la pers. cu toate că. În toate scrierile. ca norme ale limbii române literare.. rusească) fac ca lexicul intelectualilor români de pînă la 1840 să ne apară învechit şi relativ sărac. Întrucît direcţiile principale deschise de Şcoala ardeleană în această privinţă au fost urmate în secolul al XIX-lea de aproape toţi intelectualii români. Tot la ei. consemnăm preferinţa pentru formele verbale cu dentala refăcută la pers. a indicativului prezent: aud. În varianta literară munteană. vom insista asupra contribuţiei lor la înnoirea şi îmbogăţirea lexicului românesc. care au o altă încadrare morfologică decît cea de azi1. e. Sintaxa. ei) mergea continuă să fie majoritare. fireşte. a lui I. sintaxa mai păstrează încă numeroase elemente vechi şi populare. deschise la tot ceea ce era nou în Vezi G. nr. 1956. d. p. Abia spre sfîrşitul perioadei de tranziţie. În scurt timp. formele iotacizate (eu) auz. XIV. a III-a pl: (ei) erau etc. În textele munteneşti întîlnim. Ca şi morfologia. Surprinzător este faptul că la cei dintîi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene nu întîlnim decît rar construcţii sintactice alcătuite după modelul latin.1-24. vocabularul românesc îşi va schimba radical fizionomia în Principate. formele cu u la imperfect. spui. c. Fonetica şi morfologia neologismelor româneşti de origine latină şi romanică // SCL.3. structura sintactică a limbii literare începe să se clarifice şi să se modernizeze datorită intervenţiei. mai cu seamă după 1836. VII. conjunctivele neregulate de tipul să deie. pînă la 1840. Încadrarea morfologică a verbelor neologice în limba română din perioada 1760 – 1860 //LR. şi în urma influenţei tot mai puternice a sintaxei populare şi a modelelor romanice. dar cele identice cu singularul (el. în timp ce moldovenii şi transilvănenii păstrează încă forma nediferenţiată au. nici el nu le respectă decît parţial. influenţele orientale (greacă.371 – 379. să ieie. în special a celei italiene şi franceze. Ivănescu şi L. Se răspîndesc acum. să steie alternează cu cele în -ea (-a). 1 187 . p.b. în special a modelului sintactic francez. dar. O notă aparte faţă de limba cultă actuală o dau structurii morfologice din perioada la care ne referim numeroasele neologisme latino-romanice. Despina Ursu. Spirite universale. a perfectului compus. În Moldova şi Muntenia. I sg. În deceniul al IV-lea al secolului al XIX-lea se amplifică şi în ţările româneşti procesul de modernizare a lexicului literar – proces început încă pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. specifice limbii cărţilor bisericeşti din secolul al XVIII-lea. Leonte.

constituţie. Termeni calchiaţi sau traduşi: chipuri „moduri”. . virtuos. fizică. să organizeze dezvoltarea culturii noastre pe o cale nouă. proprietate. magistru. În acest sens. lavă. ocasie. întrucît ei n-au dorit să elimine cuvintele străine pătrunse în ţesătura limbii române de-a lungul timpului. impostor. . agronomie etc. mod. condiţie. preferinţa manifestată de cărturarii transilvăneni faţă de termenii calchiaţi sau traduşi. principalele surse de sporire a vocabularului literar nu puteau fi decît latina şi limbile romanice. poziţie. conferenţie. Cum era şi firesc. pe de o parte. sufragiu. S. pe care ei s-au străduit să-l completeze cu numeroase cuvinte create prin derivare sau compunere. ei n-au încetat să alcătuiască opere istorice. urban. Totodată.cultura europeană din acea epocă. inscripţie. matematică. modernă. modă. memorie. Micu aşeza limba românească alături de toate limbile mari în care cei mai de seamă filozofi ai timpurilor au încercat cîndva să-şi exprime gîndurile. dar şi cu unii termeni arhaici sau regionali. ci s-au împotrivit mai cu seamă adoptării neologismelor provenite din altă sursă decît cea latină sau romanică. medicină. înainte de toate. veneraţie etc. italiana. derivat. orator. compoziţie. dialect. iar dintre acestea. omagiu. interjecţie. filologii transilvăneni n-au manifestat tendinţe puriste. hotărîre „definire”. contaminat. Neologismul e admis de Klain numai „unde graiul nostru s-ar afla în lipsă”. imperfect. director. securitate. închipuire peste tot „idee universală”. a recomenda. pronunţie. Termeni ştiinţifici: articul. dar s-au străduit chiar să romanizeze terminologia filozofică curentă de origine greacă sau latină. El credea despre limba sa maternă că aceasta într-adevăr este o oglindă a universului pentru cine s-ar fi priceput să scotocească prin ungherele şi tainiţele ei. logică. O astfel de acţiune era însă aproape imposibil de întreprins cu mijloacele de care dispunea limba română din secolul al XVIII-lea. columnă. ei au iniţiat cea dintîi acţiune organizată de traducere şi elaborare a numeroase şi variate opere din diverse ramuri ale ştiinţei: filozofie. mai ales dacă aceştia erau de origine latină. soţietate. întregime „integritate”. gen. şi în bună măsură au reuşit. De aceea filologii transilvăneni s-au străduit. cauză. Aşa se explică. presidium. natură. termen etc. ţivilizaţie. pori. naţioane (naţiuni). pedagog. verb. 188 . să creeze terminologia necesară exprimării celor mai importante noţiuni ştiinţifice. Iată o listă sumară a elementelor lexicale caracteristice pentru limba învăţaţilor transilvăneni: Neologisme latino-romanice: atentat. Aşadar. cujugţie. a replica. să traducă lucrări religioase şi chiar s-au încumetat să elaboreze unele scrieri literare. speriinţă. menţinerea aproape integrală a fondului lexical existent în vechile scrieri româneşti. literă. închipui „imagina” a împururi „a eterniza”. sistemă. gramatică. în primul rînd. regulă. elocvent. Totuşi primii latinişti nu numai că n-au abuzat de neologisme. iar pe de altă parte. dar nu au neglijat nici îmbogăţirea de ansamblu a lexicului românesc. cărturarii transilvăneni şi-au propus.

lucru”. ad hora). sau a împrumuturilor din maghiară şi germană – în Transilvania. Reprezentanţii Şcolii ardelene au preferat mai ales termenii arhaici. crearea unei delimitarea. devenire „a veni în jos” (toate de la verbul venire). dărăb “bucată”. a făgădui “a promite”. constatăm că. constare). alium). create prin derivare de la elemente lexicale mai vechi. a custa „a trăi” (lat. temei „subiect”. tină “noroi”. fărtai “sfert” etc. putem observa însă continuarea unor tendinţe inovatoare. a tăgădui “a nu recunoaşte”. în linii mari. ea mai păstrează încă o parte din trăsăturile specifice vechii române literare. putinţă „posibilitate”. pleşug “chel”. O trăsătură specifică a lexicului literar din această perioadă este interferenţa elementelor orientale. periculu „cercare cu frica”. prevenire „a ajunge la ceva”. Paralel. trup „corp. provenite din turcă. cloambă “ram”. cu tot mai numeroase neologisme latinoromanice.nestrăbătuincios „impenetrabil”. imperiţie „neştiinţă”. rost „gură” (lat. a sosi”. a principalelor stiluri funcţionale. pe care i-au introdus în scrierile lor cu intenţia de a întregi fondul latino-romanic al vocabularului românesc literar. moştenite din latină: advenire „a veni la cineva. singuratec „individual”. de asemenea. greacă. periculós „plin de frică”. Învăţaţii transilvăneni au încercat să completeze. regionali şi populari de origine latină. Paul Iorgovici propune o listă foarte bogată de cuvinte noi. terminologii ştiinţifice. în primul rînd. imperit „neştiut”. a comînda „a face masa de pomenire pentru omul mort” (lat. fondul lexical românesc cu termeni noi prin derivare şi compunere. ai „usturoi” (lat. provenire „a veni din pămînt” (de la venire) etc. a căror aspect diferă adesea de cel pe care pe care l-au căpătat mai tîrziu în română. modernizarea lexicului prin adoptarea împrumuturilor latino-romanice. iosag “avere”. zicere „afirmaţie” etc. Examinînd structura limbii române culte din perioada de tranziţie. commandare). Între aceştia se numără: aorea „odinioară” (lat. este necesar” (lat. şi anume: abandonarea treptată a faptelor de limbă învechite. convenire. cătană “soldat”. opus est). op „trebuie. iluminare (luminare). stăriîmprejur „circumstanţe”. spiţă „specie”. ghib “cocoşat”. - 189 . Atenţia lor s-a îndreptat. Frecvente sînt şi regionalismele ardeleneşti de alte origini: armariu “dulap de vase”. cît şi modului în care au fost adaptate la sistemul fonetic şi morfologic al limbii noastre. neogreacă şi rusă – în Moldova şi Muntenia. populară rostrum) etc. spre rădăcinile moştenite din latină. în ansamblu. încercări de unificare a normelor exprimării culte. În Observaţii de limbă rumânească. datorită atît filierei străine prin care ne-au venit. ce se vor dezvolta în următoarele decenii. prelucire „strălucire” (de la lucire). convenciune „împecare”.

numeroşi nobili regalişti emigrează în Europa. A. a avut-o influenţa f r a n c e z ă. ajungînd şi la noi şi fiind primiţi cu bunăvoinţă. preceptorul lui Costache Conaci. fiindcă le era interzis de Coran să înveţe limbi străine. devenită familiară şi în rîndurile unui număr mare de boieri. un alt francez. Aceştia erau oameni culţi. indirectă. printre care se aflau şi unii revoluţionari. Alături de această cale. Aceştia sînt dl Feury. Contactul cu limba franceză datează în Principate după anul 1700. are loc alta. cînd în Muntenia şi Moldova sînt numiţi domnitori dintre dragomanii de la Poarta Otomană. La Bucureşti. alături de Costache Negri. limba diplomatică a timpului. începînd din prima jumătate a secolului al XIX-lea. M. egalităţii şi fraternităţii. Grigore Alexandrescu. Rolul ei a continuat să prevaleze pe tot parcursul secolului al XIX-lea şi nu a încetat după aceea. cunoscători ai limbii franceze. îndeosebi datorită prestigiului de care se bucura cultura Franţei. de pătrundere a limbii franceze în Principate. Fiii lor. pe care însă turcii nu o cunoşteau. Începuse să se citească şi să se traducă literatură franceză.Cuza. care i-a fost elev. Ea este consecinţa evenimentelor politice care s-au petrecut în Franţa. au adus cu ei nu numai cultura franceză. C. Rosetti. Pătrunderea elementelor franceze s-a făcut în mai multe etape şi pe mai multe căi. Viillant. Influenţa neolatină a) Influenţa franceză O însemnătate fundamentală pentru limba română literară. Franceza era cunoscută într-un cerc restrîns de boieri care aveau legături cu curtea domnească. care pregătise revoluţia franceză sub flamura libertăţii. În urma ei.Alecsandri. la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Aceşti intelectuali. sub aspectul desăvîrşirii caracterului ei modern. dar mai ales la însuşirea limbii străine şi la prelucrarea limbii române prin traduceri şi adaptări din franceză. Cîteva nume au rămas întipărite în amintirile contemporanilor. Al. filozofice ale secolului raţionalist. deschide o şcoală. aceasta contribuind la familiarizarea cu scrierile apusene ale timpului. ce s-a manifestat în toate provinciile româneşti. evocat de V. noii domnitori îşi aduceau sau li se impuneau secretari francezi. directă. Kogălniceanu. La venirea în ţările noastre.Fireşte că toate acestea sînt o consecinţă a procesului de renaştere culturală şi social-politică. ci şi interesul pentru ideile politice. mai ales consecinţa Revoluţiei de la 1789. I . dar mai ales în a doua jumătate a secolului următor. 190 . unde au învăţat Ion Ghica. dl Cuenim. O parte din emigranţi se angajează ca dascăli în casele boiereşti. care erau pregătiţi în vederea viitoarelor cariere politice. învăţau franceza.

C. Mumuleanu. Bolintineanul. a reorganiza. logică. forma cu care s-au încetăţenit în limba literară. terminologia administrativă şi militară. N. sînt trimişi la Paris D. linie de bătaie etc. Bălcescu. unde învaţă franceza ca sursă. alături de curentul latinist. cinovnic. I. Bălcescu). Consemnăm doar cîteva fapte din scrierile anilor 1820-1860. substantivele artilerie. franceza era sora ei mai mare şi mai „norocoasă”. franceza intrase sub scutul legii. Terminologia franceză stă la baza mai multor traduceri filozofice.) au rămas intacţi în româna contemporană. colonel. Ibrăileanu menţiona că. energie. O listă completă a cuvintelor de acest fel este imposibil să se întocmească. ambasadă. enteres. După 182-1830. bunăoară. corespondentele lor franceze actuale epocă. armată. M. electirc. a redija “a redacta”. infanterie. rezervă (N. Heliade). comandant. Instructive sînt mai cu seamă neologismele la N. Russo – în Elveţia. În unele şcoli se predau chiar cursuri în franceză. funcţionar. Mica boierime năzuia să se ţină în pas cu moda 191 . trepta. în cultura şi limba noastră. sensibilitate. Unele neologisme franceze şi romanice au pătruns în română prin filiera rusă. tot mai mulţi tineri sînt trimişi la studii în Apus. Multe franţuzisme însă au trecut prin mai multe faze de adaptare la normele limbii române moderne. a imagina. comandir. Ghica. Kogălniceanu. Franceza devine acum limba la „modă” a protipendadei. eroare etc. analiză. P. N. La baza influenţei limbii franceze a stat conştiinţa latinistă a descendenţei romanice comune a celor două limbi şi popoare. Bălcescu. Termenii filozofici (idee. Bălcescu nu găseşte uneori termenul corespunzător românesc şi de aceea el scrie reviu şi revistă. întîlnim cuvintele spiculaţii.t influenţa neogreacă şi în timp ce îşi face loc. De aceea la B. în mod special. la formarea limbii române moderne? G. Reîntorşi în ţară. O bună parte a împrumuturilor franceze şi-ai găsit. influenţa rusească. Alecsandri petrec mai mulţi ani în Franţa. chiar de la începutul secolului al XIXlea. Bolliac. care nu au reuşit să se impună: a developa “a dezvolta”. disciplină. V. filozofie. Mai tîrziu. De aceea e şi firesc să mai întîlnim unele neologisme ruseşti de tipul epohă. eterogen. este greu să stabilim cine le-a folosit prima dată. pentru scurtă vreme. dacă latina era „maica” limbii noastre. reformă (I. a dispoza “a dispune”. De ce influenţa franceză a avut un rol decisiv. gardă. după 1850. bunăoară. cărora le vor lua locul. aceşti „bonjurişti” devin exponenţii influenţei franceze în ideologia epocii. în locul celei greceşti. de asemenea. Cunoaşterea ei varia în funcţie de treapta socială a claselor avute. punînd alături un echivalent impropriu – căutare – pentru a exprima ideea de “trecere în revistă”. opinie (Iancu Văcărescu).Prin Regulamentul organic. Influenţa franceză se impune progresiv pe măsură ce dispare. Al. armie. fantomă. polcovnic. urmînd chiar o pronunţie franceză. unde găsim franţuzisme cu forma actuală: confuzie. alianţă. infernal.

de la bun avem bunătate. omo. Alecsandri în Chiriţele… sale. vorbite iniţial în Italia. proscriere. Heliade Rădulescu. Bineînţeles. Bunăoară. Că într-o epocă veche nu existau deosebiri între aceste „dialecte” se poate vedea dacă ne întoarcem îndărăt pe drumul istoriei limbii italiene. timp de secole. Avînd exemplul fraţilor italieni. şi d e r i v a ţ i a . care nu trebuie căutate în latina clasică. Astfel. se pronunţa loco. bunel. ci două dialecte ale uneia şi aceleiaşi limbi. deci aproape ca în limba română: loc. fuoco. şi nu luoco. o întreagă teorie pentru a-şi sprijini pe ea încercarea de i t a l i e n i z a r e a limbii. De la scriere se pot obţine: descriere. grecismele şi alte „-isme”. Heliade dă o listă de afixe – neologice şi moştenite – precum şi derivatele ce s-ar putea alcătui cu ajutorul lor. om. Cuvintelor li se dau corespondentele lor din italiană pentru a se ilustra asemănarea dintre cele două limbi. care puteau servi ca punct de plecare pentru formarea de noi familii de cuvinte. maghiarismele. b) Încercări de italienizare a limbii române În acelaşi timp cu influenţa franceză. Heliade este acesta: să se restituie limbii române formele ei vechi. 192 . distinsul lingvist român. Căutînd o soluţie pentru remedierea acestei stări de lucruri. Pentru aceasta există două mijloace: c o m p o z i ţ i a (compunerea). bunicuţă. şi anume i t a l i e n i z ă r i i. Dacă ele nu se aseamănă întru totul astăzi. într-o fază mai veche a acestei limbi. încît să semene mai mult cu cele italieneşti. După cum observă V. munte. foco. de la aceeaşi rădăcină se poate ajunge la binecuvîntare (it. româna literară a fost supusă încă unui proces de „modernizare”. influenţa culturii. uomo. benedire). Aşa stînd lucrurile. Heliade construieşte. fronte. în articolul amintit. cuvintele noi trebuie astfel formate. putem lua lucrurile de-a gata de la ei. foc. monte. turcismele. bunişor etc. constatăm că asemănarea este şi mai mare: în multe părţi ale Italiei se aude pronunţîndu-se „curat româneşte”. avînd în vedere germanismele. ponte se pronunţă în multe graiuri italiene frunte. pentru care avem la îndemînă “dupăpoziţii” (sufixe). ce trebuie făcut pentru a se ajunge la unitatea limbii? Răspunsul lui I. bunică. în lucrarea sa Paralelism între limba română şi italiană. ci în limba scrierilor bisericeşti. el porneşte de la un număr de peste 1300 de cuvinte de origine latină. bunic. În 1840. El porneşte de la premisa că româna şi italiana nu sînt limbi deosebite. cînd înrudirea strînsă i se părea evidentă. Vrînd să readucă limba la înfăţişarea ei dintr-o perioadă veche. punte. o parte din franţuzisme au devenit jargonisme. Astfel.timpului şi simţea necesitatea să amestece expresii franţuzeşti în limbajul familiar. prescriere etc. observă că procesul de cultivare a limbii române suferă de pe urma a numeroase „ciume” literare. unde ne folosim de prepoziţii (prefixe). pe cînd româna a fost lipsită de acest privilegiu.. Iar dacă facem comparaţie cu dialectele italienei. iar aici un rol central îi revine lui I. aceasta se datoreşte faptului că asupra italienei s-a exercitat.

fireşte este să se asculte de aceste legităţi la scrierea sau la rostirea altor cuvinte. şi să le înlocuiască cu elemente de origine latină. maghiarismele etc. leptură “lectură” etc. nu germană. Faţă de purismul latinist. El vrea să romanizeze limba. Prin urmare. dar în felul său. mîndrie.> î (lana > lînă. Dacă. vrednicie se poate înlocui prin demnitate. cît şi s t r u c t u r a lor ca atare. în firea limbii române este să se scrie şi să se pronunţe nu plantă. care căuta salvarea limbii literare în italienizare. Heliade nu putea duce la altceva decît la consecinţe grave în privinţa caracterului italienizant. Heliade. în zadar –prin in darn. Dacă lipseşte cuvîntul italian. nimic nu ne împiedică să creăm un cuvînt nou. cantat > cîntă. dacă se vor respecta cu stricteţe regulile (fixate de el!) „în deducerea şi strămutarea cuvintelor”. specol. fiertate. Tot aşa. intuiţia lui Heliade coincide de multe ori cu sensul evoluţiei multor cuvinte analizate mai sus în româna contemporană. Bogat trebuie înlocuit cu avut. italiană sau „fabricate” de el. oboseală. subiept “subiect”.(cons. mai cu seamă neologismele pătrunse în limba noastră.Fiind un purist ca şi latiniştii. Încercarea lui de a reforma scrierea se sprijină pe convingerea că limba română trebuie să-şi redobîndescă fire. franţuzisme şi latinisme propuse de el: campană. cuvintele noi urmează să se supună legităţilor moştenite ale limbii. Aceste idei stau la baza „şcolii fonetice bucovinene” sau a analogismului pumnist. completează I. Este vorba de respectarea principiului analogiei. care dorea să dea limbii române o înfăţişare identică cu a „maicei” sale. Deoarece a neaccentuat a dat în română ă (farina > făină). înavuţit. pentru basma de gît (fular). trebuie să supunem acestei legităţi toate cuvintele noi care conţin acest fonetism. de pildă cărăpter “caracter”. Eminescu este adeptul scrierii fonetice cu litere latine. ci lătină. 193 . faţă de purismul heliadist. bunăoară. dar recomandă şi folosirea unor semne diacritice destul de numeroase. oglindă în schimbul unor italienisme. fiindcă grupul consonantic latinesc ct a evoluat în română în pt (octo > opt). se va zice nu latină. potrivit căruia. turcismele. a cărei teoretician a fost Arom Pumnul (pumnismul). unde prejudecata puristă îl îndeamnă să scoată din limbă substantivele clopot. Clădit pe o teorie falsă. “Este în uz şi batistă pentru basmalele cele albe”. După cum se vede. Heliade vroia cu tot dinadinsul să elimine din română toate slavonismele.) sau a+m+cons. Aron Pumnul este mai puţin purist. pe care el vroia să-l impună limbii noastre. fatică. Fostul profesor al lui M. În loc de turcismul basma se poate spune năsăriu. ci germînă etc. campus > cîmp). c) Pumnismul analogist În cadrul direcţiilor reformatoare s-a manifestat un timp şi pe o tendinţă născută dintr-o concepţie aparte. Teoria lui viza atît a s p e c t u l f o n e t i c al neologismelor. Nu acelaşi lucru se poate spune despre alte numeroase exemple. a+n+voc. italienismul lui I. ci plîntă.strofiu.

. care îl are ca preşedinte pe I. simţămînt „estetică”. vorbămînt. Tot aşa se va proceda şi cu neologismele terminate în -ţie din exemple de tipul naţie. Negruzzi. scoaterea din limbă a elementelor nonromanice. căci el are în vedere o perioadă din istoria limbii cînd aceste legi erau active. Etapa limbii române moderne În 1866 se înfiinţează Societatea Literară Română. stelemînt „astronomie” etc. avînd aceeaşi formă cu cele latineşti. în raport cu sufixul mai vechi -ţiune. spiritămînt „psihologie”. Înlocuirea uneia cu cealaltă ar fi rezultatul necunoaşterii istoriei limbii. pe lîngă munteni şi moldoveni. filologie. Evident că Aron Pumnul interpretează faptele de limbă într-un mod foarte personal. conform legităţilor fonetice de evoluţie normală. De exemplu. care este o formă “foarte tinerică”. limbistică. care i-a dat o fundamentare ştiinţifică. Noul for ştiinţific era format. Dintre aceste. cum a fost numită teoria lui Aron Pumnul. precum şi dintr-un reprezentant al Bucovinei – I. Urmează o întreagă listă de asemenea „ţîrmuri ştiinţiali”. ignorînd caracterul lor limitat în timp. cugetămînt „logică”. G. iar în 1879. În felul acesta. fost elev al lui Aron Pumnul. unele “cuntrazic” şi “strică” natura limbii noastre. nu înseamnă însă că şi neologismele. ca şi latiniştii. El nu s-a bucurat nici măcar de cinstea de a fi combătut. slugă. între care: literemînt „abecedar”. Căci dacă latinescul mola a dat în română moară. iznoavă. n-a găsit răsunet decît în rîndul cîtorva elevi de-ai lui Aron Pumnul. Forma cu -ţie „este o rană înfiptă în limbă de fiii ei cei nepricepuţi”. Sbierea.Teoria pumnistă nu este mai puţin curioasă şi deşenţată cînd are în vedere romanizarea lexicului neologic. Nu e de mirare că @ciunismul”. slujbă. unde fiecare sunet „se poate da cuvînt deplin din legile cele universale ale limbile sub carile stau toate cuvintele”. Academia Română. din transilvănenii Timofei Cipariu şi Gavril Munteanu. De aceea corect şi potrivit cu specificul limbii noastre este să se spună numai năciunal „naţional”. se vor supune vechilor legi. toate provinciile româneşti erau reprezentate prin oameni de cultură dintre cei mai autorizaţi să-şi exprime opinia în probleme de limbă. principiu susţinut şi acceptat de Titu Maiorescu. Heliade Rădulescu. Busolă nu a devenit busoală nici medicament – medicamînt. Nu putem trece cu vederea că Aron Pumnul a fost totuşi adeptul principiului fonetic în scrierea cu litere latine. devenită în 1867 Societatea Academică Română. Prin chiar actul de constituire. şi nici slavonescul rana nu a devenit rînă. carile “curat româneşte” s-ar zice aşa: limbămînt. cugetămînt. năciunalitate „naţionalitate” etc. etimologie. Alecsandri şi C. ci a fost ridicularizat de V. ca de exemplu: gramatică. precum sînt toţi “ţărmurii ştiinţiali” (termenii ştiinţifici). instituţia nou creată îşi propunea: 194 . scriemînt „ortografie”. el cere. filozofie. În lucrarea Formaciunea cuvintelor româneşti. Altele sînt “minciunoase”. iar pavimentum > pămînt.

Stabilirea regulilor de scriere cu litere latine s-a aflat în atenţia Academiei Române timp de cîteva decenii. la capitolul Despre fonetica limbii române. facú.sunetele ĸ΄. Proiectul este votat în 1881. întaniu. principiul etimologic a învins (cel puţin o parte din el) şi în felul acesta se asigură dezvoltarea ulterioară a limbii române. glacia facia etc. .. . bunătăţi). Acesta este primul sistem ortografic al Academiei Române. o nouă comisie. Vasile Alescandri şi Titu Maiorescu. Acesta prevedea: . cuvêntu (atît. audί (tăcu. Acesta este primul proiect ortografic definitiv şi oficial al Academiei Române. raportor fiind T. precum şi la forma de plural a substantivelor: pάrti. z se admite în cuvintele străine (zeamă). mόre (moare). care s-a menţinut pînă în 1881. adică z. reintră în componenţa Academiei ca membri. prezidată de G. cuvîmt). urmate de i. marcînd diftongii.ţ se notează ci în cuvintele acia. .să elaboreze gramatica limbii române. s. realizîndu-se legătura ei cu limbile romanice. auzi).literele d. se scriu fără sedilă.apostroful (. Bariţiu. gramatec’a. Toate sunetele derivate (ţ. Preocupările sale în legătură cu problemele scrisului românesc 195 . Toate sunetele „primitive” [etimologice] se vor scrie cu literă corespunzătoare din alfabetul latin (literele Q. .să fixeze regulile ortografice ale limbii române. Normele ortografice adoptate în 1867 de Timofei Cipariu sunau astfel: 1. furtun’a etc. dar în terminaţii se notează di: lucrediu “lucrezu”. În sesiunea din 1869 a Academiei Române s-a adoptat un nou sistem. Aşadar. În 1880. cas’a. Regulile ortografice speciale şi în amănunt urmau să se fixeze de gramatică. gh. punctul de vedere al latinismului etimologizant. 2.să înceapă şi să ducă la bun sfîrşit dicţionarul limbii române. cάrti. Accentul grav se mai foloseşte la perfectul simplu al verbelor: tacú.) notează forma articulată a substantivelor feminine. În 1879.accentul circumflex (ˆ) se pune la sunetele nazale: atît. K. care se retraseră între timp. t. întîi. . fiind plasat înaintea finalei a: mam’a. s). cărţi. Cel grav e notat la infinitivul. iar problemele de ortografie sînt reluate în discuţie. De exemplu: légăna (leagănă). Y sînt considerate străine).se introduce accentul grav (΄) şi cel circumflex (ˆ). pentru un moment. Societatea Academică se transformă în Academia Română. supune dezbaterilor un proiect de norme. ş) se vor scrie cu literele sunetelor corespunzătoare din care derivă (t. sor’a. g΄ se notează ch. indicativul şi la imperativul verbelor. Contribuţia lui Titu Maiorescu la dezvoltarea limbii române literare Istoricul ortografiei noastre trebuie raportat la contribuţia adusă la dezvoltarea limbii române literare de către Titu Maiorescu. Maiorescu. . bunetάti (părţi. în care triumfa. ş ţ. . făcu.

nu poate şi nici nu e necesar să cuprindă. Cipariu.a. Se scria mănă „mînă”. în scrierea fonetică. deoarece ele sînt prea numeroase pentru scrierea limbii române. ortografia s-ar complica enorm. sau cu i (riu). gh. T. T. Maiorescu a renunţat la această teorie. şi deci fără funcţie gramaticală. inexistente în latină şi ortografiate diferit. T. T. adică etimonul lui. respectiv cu sedile. ci o restrîngere măsurată a numărului de semne. ţ). z din zic < dico etc. După adepţii Şcolii ardelene. iar această „natură” era pentru latinişti forma latinească a cuvîntului. ş. în cercul “Junimii”. Făcînd o incursiune în fonetica istorică a limbii române şi invocînd autoritatea unor lingvişti ca Diez. T. î. ca în ortografia actuală. Maiorescu arăta că nu pot fi adoptate toate semnele alfabetului latin. Ei făceau deosebire dintre sunetele “primitive”: a din acus. Pumnul şi cea etimologică a lui T. î era evitat şi înlocuit cu ă. Maiorescu nu acceptă la început în scriere pe î (ă). Astfel. recunoscînd că î a intrat în uzul general al limbii române şi trebuie notat ca atare. afirmînd că un alfabet nu cuprinde. î din a neaccentuat – antaneus „întîi”. chestiune asupra căreia revine în aceeaşi revistă în 1867 şi în 1873. să exprime toate sunetele şi nuanţele lor dintr-o limbă. î. În studiul lui T. č. Schuchardt ş. frundi’a pentru frunză. considerîndu-l o nuanţă de „umbrire” a lui ъ slavon. mai întîi. Conflictul dintre cele două direcţii – fonetismul şi latinismul etimologizant – înregistrează acum o nouă etapă. Vom aminti una din tezele adepţilor scrierii etimologice de a păstra toate semnele alfabetului latin. s din stella.. Pe de altă parte. În Convorbiri literare. Care este principiul de bază pe care se sprijină sistemul fonetic recomandat de Titu Maiorescu? El însuşi l-a definit cu toată claritatea. Pentru înţelegerea acestui conflict. Dacă aşa ar sta lucrurile. trebuia să se scrie în principiu man’a pentru mînă. cînd el publică în Convorbiri literare studiul Despre scrierea limbii române. care avea să ducă la înfrîngerea etimologismului şi deci la cîştigarea bătăliei de către adepţii principiului fonetic. pentru sunetele româneşti. Literele trebuiau să reflecte natura limbii. ţ. el cere notarea lor cu semne diacritice. fără a introduce nici un semn diacritic pentru notarea sunetelor specifice limbii române (ă. ş. Ulterior însă. aşa-zise derivate (ă. s din sedet „şede”. Maiorescu problema ortografiei este discutată concomitent cu critica direcţiei fonetice a lui A. este necesar să examinăm contribuţia lui T. ele sînt insuficiente pentru a nota toate sunetele specifice limbii noastre. Maiorescu ţine să observe că proiectele ortografice propuse de Academie nu s-au bucurat de popularitate şi prin aceasta ea a pierdut din terenul pe care şi-l cîştigase iniţial. care să facă posibilă reproducerea 196 . audiu pentru auz „aud”. Important este. nu un fonetism absolut. Recunoscînd meritul Academiei Române în căutarea unor soluţii pentru reglementarea scrierii cu litere latine. ğ). Maiorescu şi concepţia sa expusă şi discutată. vedui pentru văz „văd” etc. ch. şi cele derivate: ă din casă.datează încă din 1866. Maiorescu prezintă un tablou al pronunţării sunetelor din latină şi al corespondentelor lor în română.

că propunerile făcute nu trebuie considerate definitive. Maiorescu. impus şcolilor. T. în funcţie de originea nelatină sau latină.redarea grupului şt prin sci: Bucuresci . adevăr ignorat de curentul latinist. T. dar dzile < lat. de aceea sistemul ortografic ce urmează să fie stabilit acum nu mai corespunde cu exprimarea urmaşilor. constată el. fonetic în esenţă. Vom aminti că Ministerul Instrucţiunii elaborase şi el un sistem ortografic. cassă.scrierea cu ss a cuvintelor de origine străine: rassă. Cine pierde din vedere acest lucru uită sau nu vrea să ţină seama de împrejurarea că principiul fonetic reprezintă însăşi viaţa limbii şi este o condiţie a înţelegerii ei de către vorbitori. este o piedică şi un pericol pentru dezvoltarea intelectuală a unui popor. şi nu simple semne fonetice. etimologice: să se „arunce limba cu un secol înapoi”. Proiectul său. care vor trebui să se reflecte în ortografie. Recunoaştem în aceste argumente logice un punct de vedere ştiinţific valabil şi la etapa actuală. Dezbaterile au fost reluate în 1880. Cu acest prilej. dies. altă pronunţare. principiul etimologic. căci T. заря. în calitate de raportor al comisiei. care contrazice ideea de evoluţie a limbii. ele urmînd să fie completate şi îmbunătăţite prin amănunte ulterioare. nu mai puţin etimologizant şi greoi.sunetelor importante. Maiorescu intuieşte deosebirea dintre sunet şi ceea ce numim noi astăzi fonem. T. Schimbările considerate de latinişti un rezultate al „corupţiei” de-a lungul secolelor reprezintă în fond un stadiu firesc al evoluţiei. Maiorescu a fundamentat. scrierea fonetică pe baze fonologice. scrierea cu z sau dz. după cum scrie D. . mai menţine încă unele elemente etimologice. Literele sînt semne esenţial logice. În esenţă. Concesiile făcute acestui principiu sînt. Uzul va impune alte forme. Maiorescu supune unei critici severe etimologismul latinist. atîtea cîte sînt absolut necesare pentru deosebirea sensurilor cuvintelor şi a formelor flexionare. În ultima parte a studiului. Şi de data aceasta expunerea sa se întemeiază pe rezultatele obţinute de ştiinţa despre limbă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. de care se lăsau călăuziţi scriitorii şi oamenii de cultură ai epocii. între altele: . în raportul său din 1880. în speţă în direcţia istorică şi comparativistică. De aceea era necesar să se reia discuţia cu privire la ortografie pentru a se pune de acord normele scrierii cu uzul. T.Bucureşti. limba se află într-o permanentă transformare. Ortografia rămîne în urma acestei prefaceri. care se silise să restituie foneticii româneşti formele ei vechi. după ce prealabil se constituise o nouă comisie. Dimpotrivă. Maiorescu ţinuse să precizeze. puse 197 . Făcînd apel la argumentul dependenţei raţionale a regulii fonetice de principiul logic în scrierea limbii. Macrea. a cuvintelor: zare < rus. scie – ştie. tot astfel ş din paşi face distincţie dintre plural şi singular. propuse principiile cuprinse în studiul pe care l-am rezumat mai sus. Sunetele „derivate” răspund unei funcţii gramaticale de diferenţiere morfosemantică: ă din laudă faţă de a din lăuda deosebeşte prezentul de imperfect.

conform normelor Academiei. mormênt. î în mijloc de cuvînt. Activitatea lui T. presa periodică utilizează acest model de scriere. tacendo). Iacob Negruzzi. Maiorescu. În aceeaşi situaţie sînt verbele vînd şi sfînt. u final mut în cuvinte ca unchiu. ci şi de alte influenţe. exceptînd cazurile cuvîntului român si derivatele lui. după cum formele flexionare arată că el provine din una dintre aceste vocale: lăudînd. Limbajul presei din aceste provincii se afla sub o vădită influenţă a modelelor neromâneşti în lexic. vechiu. după ce s-au făcut unele modificări în 1932. Maiorescu. în care. rîpă etc. întrucît se considera că tăcînd ar trebui să se scrie cu ê (lat. la care s-a revenit în legătură cu scrierea lui î din a (â). numit din nou raportor. regulile Academiei stabileau ca î să se scrie din î. în afară de T. sistemul ortografic bazat pe principiul fonetic a învins după lungi şi dificile dezbateri şi reflectă. s-a acceptat forma verbală sînt în loc de sunt. între. pentru că avem logoformele vinzi. În studiul Limba 198 . Bucovina şi Banatul. Astfel de influenţe se exercitau în special asupra limbii culte din celelalte provincii româneşti: Transilvania. cînd au fost înlăturate ultimele „resturi” etimologice. grupul sci se înlocuieşte cu şt: Bucuresci – Bucurerşti. ar trebui să se noteze î prin i. Căci limba română literară era ameninţată nu numai de primejdia scolasticismului latinist. Eegula se bazează însă pe o explicaţie falsă. care aduce ca argument principal uzul. cel de azi. vênd. dar chestiunea n-a fost ratificată nici de Senatul României. indiferent de originea cuvintelor.se suprimă ŭ şi ĭ din finala cuvintelor. în esenţă. în 1953. deşi Radioteleviziunea ambelor state. Ei au obţinut (cu majoritate de 1 vot!) păstrarea lui u (ŭ) final şi i (ĭ) final scurt. ci reproduce un e latin accentuat (vēndo) şi un S slavon împrumutat şi nazalizat: СВђТЪ. . Din comisie fac parte acum. ê şi î. chiar dacă el nu corespunde de multe ori realităţii şi nu reflectă totdeauna etimologia. în linii generale. Principalele modificări propuse de T. Ion Bianu. păstrîndu-se numai z. După cum e lesne de observat. Maiorescu pe tărîmul limbii literare nu se limitează numai la contribuţia sa esenţială la stabilirea principiului fonetic în ortografie. Modificările propuse de astă-dată şi acceptate de Academie duc la eliminarea unor elemente ale scrierii etimologice. é şi ó marcînd diftongi sînt înlocuiţi cu ea şi oa. Etimologiştii au izbutit totuşi să smulgă şi alte cîteva concesii făcute sistemului lor cînd propunerile au fost supuse totuşi votului. Ortografia fonetică repurtează o victorie decisivă abia în 1904. Dar vînd şi sfînt nu are nimic comun cu acestea din urmă. sistemul adoptat fiind. frazeologie şi sintaxă. se acceptă scrierea cu î din i. sînt: se suprimă dz. în 1953. nici de Parlamentul Republicii Moldova. sfinţi. Ovid Densuşianu. la care s-a revenit prin decizia Academiei Române. care atingeau specificul ei naţional. Tot atunci. facênd. şi apoi altele. El a mai desfăşurat şi o activitatea intensă şi salutară într-un domeniu numit de noi astăzi cultivarea limbii. deoarece î din aceste două cuvinte nu este derivat din i. Pe lîngă aceasta. tacere. normele actuale.de acord cu normele stabilite de gramatica şi dicţionarul limbii române.

Părerile sale. se întitulează de data aceasta Neologismele dovadă că atitudinea lui T. Obiectul criticii sale în formează mai ales următoarele aspecte ale stilului publicistic din periodicele timpului: germanismele introduse prin traducerea cuvînt cu cuvînt. că numai cu puţină l u a r e . a încredinţa în loc de a confia. Maiorescu!) a ajunge la ceva în loc de a parveni sau. chiar dacă evoluţia ulterioară a limbii nu i-a dat dreptate. unde condamnă întrebuinţarea unor neologisme de tipul pantă. Acelaşi studiu. exprimîndu-şi îngrijorarea faţă de valul de neologisme care reprezentau pentru el „o adevărată îmbolnăvire literară”. erau. arată limpede care erau convingerile sale în această materie. de exemplu. n-ai parte”) şi alte asemenea glume”. a lua asupra-şi în loc de a-şi asuma. a înapoia în loc de a restitui. T. cum scrie dl I. Titlul studiului publicat în 1881. el constată că modul în care este folosită limba română în publicaţiile de „peste munţi” nu mai îngăduie tăcerea. devenind mai flexibilă. Pentru ce să zicem. Sîntem încredinţaţi. însă înţeles de toată lumea? Tot aşa va trebui să zicem (să se observe tonul imperativ al lui T. în ceea ce priveşte întrebuinţarea neologismelor. care folosesc din abundenţă barbarisme. greşeli de folosire a cuvintelor inspirate din dorinţa de a afişa o falsă originalitate. este suficient. deşertăcuine în loc da vanitate. Maiorescu conchide: „Dar trebuie să vorbim în contra acelor neologisme de prisos care se strecoară prin scrierile noastre fără a bate prea tare la ochi şi ne înstrăinează limba din ce în ce mai mult de la înţelesul ei popular. adică rezervată. Într-un alt studiu. Titu Maiorescu îşi îndreaptă atacul împotriva stricătorilor de limbă. adînc în loc de aprofundat. într-un fel. cuvînt care nu-l înţelege nici un ţăran român. Maiorescu s-a pronunţat cu aceeaşi autoritate. pas de part („n-ai carte. Cercul “Junimii” luase în dezbatere această problemă şi adoptase o poziţie în mare măsură comună. agerime în loc de sagacitate. retipărit în volumul Critice. dacă i-am face pe franţuzeşte ceea ce face d-sa pe româneşte. Maiorescu se schimbase cu timpul. exprimate în Scrisori. şi să nu zicem este de ajuns. îmbunătăţire în loc de ameliorare şi sute de alte exemple. ne asigură T. Acelaşi lucru îl susţine şi T. ca şi în alte compartimente ale vieţii noastre culturale. Popescu din Sibiu.română în jurnalele din Austria. stilul confuz. pas de livre. dacă i-am zice cu ton serios: ne vous battez la tête avec ses pensées. Să cităm un pasaj în care este vorba de un senator pe nume N. cuvînt de origine asemenea latină. aspru în loc de sever. de exemplu. incintă sau a unor calcuri. dinadins în loc de intenţiune. Iacob Negruzzi. uneori chiar ostilă. a parveni la ceva. În contra neologismelor. T. şi în privinţa neologismelor. Blarenberg: „De asemenea limbă rîd toţi oamenii cu mine şi autorul. justificate. Maiorescu în Direcţie nouă în poezia şi proza română (1872). Maiorescu. consideraţi de el inutili. aprig în loc de avid şi imperios. întitulat sugestiv Beţia de cuvinte.a m i n t e (nu atenţie!) la această regulă stilul multor 199 . se declarase împotriva introducerii unor termeni noi.

criteriile după care pot fi acceptate neologismele? Iată regulile indicate de Maiorescu: 1 Aşa cum îl considera S. Chiar dacă şeful „Junimii” nu credea oportună introducerea lor – lucru infirmat de evoluţia limbii literare – poziţia de apărător al patrimoniului limbii populare într-o avalanşă neologică este îndreptăţită şi corespunde. trebuie combătut termenul amăsurat (care provine din germană) din ziarele transilvănene şi înlocuit cu conform. cum realitatea lingvistică îl obliga în cele mai multe cazuri să procedeze. De aceea. 385. Este însă evidentă tendinţa lui Maiorescu de a se adresa limbii populare şi. atitudinea sa izvorăşte din aceeaşi concepţie a apărării culturii naţionale. că T. S-ar putea susţine. de a calchia cuvintele străine. îndreprîndu-se împotriva uşurinţei cu care era adoptat neologismel. a pune în cumpă etc. de asemenea. academicii. propăşire. Kocălniceanu) pentru prelegere. Puşcariu în Limba română. adică adversar al neologismului. în genere. a se mărgini (a se limita) etc. 200 . Limba sa este. p. produceri pentru producţii şi. prelecţie (ca şi M. Maiorescu nu este un adversar al neologismelor luate “în sine”. T. nu fără temei. Problema este însă alta. a stărui.. devenea el însuşi purist”. indiferent de originea lor. la prima vedere. ci al acelora care. luptătorul cel mai bine înarmat împotriva şcoalei latiniste. desluşire. cînd în limba română există echivalentele necesare.scriitori de-ai noştri s-ar îndrepta şi s-ar face adevărat românesc din prea împestriţat şi străin ce este astăzi”. Formele nu erau încă întru totul unificate. în ultima instanţă. De aceea el preferă să scrie cugetare. T. fără drept de replică. simţămînt (şi simţimînt). un model de limbă literară pentru o epocă de mari prefaceri şi tendinţe filologice divergente. însemnătate. Faptele reproduse de Maiorescu sînt un exemplu edificator despre stadiul la care limba română literară ajunsese spre sfîrşitul secolului al XIX-lea. cu toate rezervele pe care le putem avea faţă de purismul său formulat pe un ton de sentinţă. Maiorescu nu-şi făcuseră încă drum bătătorit. La 1880. sub influenţa limbii franceze: academicienii etc. neologismele sancţionate de T. cultură care trebuie să-şi păstreze nealterate rădăcinile populare. luare aminte (atenţie). Care sînt. De altfel. matematicii în locul variantelor consacrate prin uz. Maiorescu ne apare în acest pasaj. dat fiind că majoritatea termenilor noi proscrişi de el (exceptînd pe a confia) s-au încetăţenit în limba literară. tendenţă pentru tendinţă. Maiorescu însuşi mai scrie stimulant pentru stimulent. De fapt. fizicii. Maiorescu porneşte de la principiul evitării împrumuturilor făcute de dragul împrumutului. observări “observaţii” în locul perifrazei mai vechi băgări de seamă. Pe de altă parte. la rigoare. care este de origine franceză. I: “Titu Maiorescu. Izvorul principal al modernizării limbii literare este şi pentru el lexicul limbilor romanice. drept purist1. Maiorescu pledează pentru acceptarea termenilor noi cînd sînt reclamaţi de introducerea unor noţiuni noi. observă el în acelaşi articol. nu sînt strict necesare limbii române. sau înrîurire (alături de influenţă). făcîndu-le să intre în tiparul materialului lexical românesc. momentului cultural al epocii. fără îndoială.

dacă am înlocui expresia neagra veşnicie din vorbirea obişnuită prin neagra eternitate sau stea iubită prin stea amată.Alecsandri. Ce ar deveni. T. Maiorescu sînt. greu de combătut. şi nu circumstanţă. limba poetică a lui V. se pot preface îndată în alte unităţi. şi nu benedicţiune.156. Neologismele. de exemplu blagoslovenie trebuie să cedeze locul lui binecuvîntare. ci şi o acţiune fără sorţi de izbîndă. era prea de tot utilitarist şi nu ţinea seama de faptul că limba unor gînditori 201 . Pînă unde puteau ajunge excesele maniei neologizante. Sensul lor distinctiv este întrebuinţarea cuvîntului respectiv în toate manifestările generale din viaţa unui popor. în realitatea vieţii sufleteşti. Maiorescu.. Ele îşi află însă explicaţia în 1 2 Titu Maiorescu. Maiorescu susţine că eliminarea din limbă a elementelor vechi. cînd recomandă neologismul numai în cazul în care nu avem un cuvînt vechi (de origine latină). prin permutări. anume la caracterul complex al conţinutului semantic al cuvîntului din exprimarea vie. conjugată cu lipsa de osteneală în privinţa cercetării vechilor texte ale literaturii române. adaugă T. Heliade. ci sînt totdeauna legate cu înţelesurile şi simţirile din alte cuvinte şi alcătuiesc astfel între ele ţesătura cea trainică a personalităţii unui individ. Părerile lui Maiorescu şi soluţiile respective propuse de el în privinţa neologismelor nu sînt lipsite de o anumită rigiditate şi de o vizibilă coloratură antilatinistă 2. se vede din limba fabricată de latinişti şi de I. În virtutea acestei concepţii. Maiorescu revine la problemele teoretice ale discuţiei. indiferent de originea lor. 181. cuvîntul este un complex de înţelesuri şi de simţiri care nu există niciodată singuratice. prin aceasta. “Punctul de vedere al lui Maiorescu. T. care. Există împrumuturi lexicale vechi puternic înrădăcinate în limbă şi. devenite populare. binecuvîntare. cum se vede. în întreaga viaţă sufletească a poporului. Iaşi: Junimea. . pusă în legătură cu viaţa sufletească a vorbitorului şi a poporului care întrebuinţează limba şi prin care se defineşte ca entitate psihică şi socială: căci „cuvîntul numai în dicţionarele cărturarilor se înfăţişează ca o unitate izolată de cîteva litere împreunate laolaltă. p. ca şi a unui popor”1. este nu numai o eroare.dacă există în limbă un cuvînt de origine latină. de exemplu. spre a exprima aceeaşi idee. se va spune deci împrejurare. călăuzit fiind de ideea păstrării şi cultivării specificului naţional al limbii şi culturii noastre. care continua ideile mai vechi ale Daciei literare şi ale lui Alecu Russo. cuvîntul slavon trebuie înlăturat. Maiorescu vede explicaţia abuzului de neologisme pătrunse în limba română – fapt ce are ca urmare alterarea fondului ei popular – în necunoaşterea de către scriitori a valorilor şi posibilităţilor reale ale limbii noastre. de pildă în folclorul literar şi în literatura cultă. cum ar dori partizanii neologismului? Temeiurile invocate de T. În partea finală a studiului Neologismele.dacă pe lîngă un cuvînt slavon există un curat românesc. sinonimul neologic nu este necesar. căci se situează constant pe principiile salutare ale tradiţiei populare.

„pururea întineritor al expresiei literare”. subapreciată sau de a fi schiţată. în care spiritul critic şi ideea de naţionalitate sînt factori suverani. Există însă în această perioadă şi o altă tendinţă care îşi urma drumul firesc. cu timpul. remarcabile nu prin cantitatea. Maiorescu tot atît cît datorează critica şi estetica noastră literară. trebuiau să iasă de aici înainte puruficate de zgura influenţelor străine şi de falsa originalitate ocrotită de semicultură. de tablouri pe pereţi şi de un stil în liniile mobilierului”. de natura ei – înţeleasă cu totul altfel decît o făceau latiniştii – T. teoretic. Maiorescu oferă un exemplu de înţelegere ştiinţifică şi realistă a promovării limbii cercetate de el în strînsă dependenţă de întregul proces al formării unei culturi naţionale. dacă s-ar trece cu vederea peste reflecţiile lui judicioase privind diverse probleme de limbă. Ca şi atîtea alte sectoare ale culturii noastre. a fost mai mult decît oportună. cît şi în privinţa neologismelor. Creangă. Maiorescu însuşi a cedat. totuşi „cugetările” sale. îmbogăţire cu orice preţ a mijloacelor de exprimare. p. al presei. populară şi naţională a limbii. Punîndu-se sub autoritatea uzului şi lăsîndu-se condus de geniul limbii. prin pierderea legăturii cu substanţa veche. cu unele rezerve pe care le putem avea după un secol de evoluţie a limbii literare. iar tezele sale şi-au găsit formele unei expuneri sistematice şi ştiinţifice. Deşi nu era un specialist în materie (drept dovadă ne poate servi însăşi acţiunea lui Al. Stilurile limbii literare – al literaturii. I. care înseamnă pînă la el achiziţie numerică. I. Intervenţia sa. Ea era reprezentată de scriitorii celei de-a doua jumătăţi ai secolului al XIX-lea: M. Cultivarea limbii. prin substanţa lor. supuse unei logici şi unei argumentări bazate pe fapte. Nu se poate contesta însă că poziţia sa era. capătă. istoria limbii române literare îi datorează lui T. care purtau pecetea unei evidente tendinţe de modernizare pripită şi superficială a exprimării literare. I. 390. care nu rezidă „într-o înfruntare cu adversarii în termenii şi cu mijloacele ştiinţei limbii”. dar. un conţinut nou. Eminescu. prin Maiorescu. Puşcariu în Limba română. poate. pe marginea unor chestiuni atît generale (cum ar fi. mai ales.peisajul cultural al epocii şi în literatura de presă a vremii. în faţa unor realităţi care infirmau sau corectau teoriile sale atît în ortografie. al scrierilor ştiinţifice. cum observă autorul Luceafărului. Curentul istoric-popular Unele reflecţii lingvistice ale lui Alecu Russo Rolul lui Alecu Russo în cultura şi ştiinţa românească are şanse de a fi. fapt ce nu putea să ducă decît la o reală corupţie. L. I. conceptul de are nevoie de sinonime. Caragiale. scria S. incomplet. adică de spiritul. motivată. de exemplu. Slavici. supuse unei judecăţi lucide şi obiective. pe alocuri. Russo. precum omul cu o cultură mai rafinată are nevoie în interiorul său de un covor pe jos. în afara forului oficial al Academiei sau al unor filologi animaţi de spiritul reformelor radicale. pentru care limba populară alcătuia izvorul principal. 202 .

Al. că încercarea „de a înturna şi răsturna o limbă împotriva trasului (= traseului) ei” este o „chestie de pedanţi. Russo consideră. de exemplu. cu şcoala limbii cronicarilor. limba inimii neamului. italienismului lui Ion Heliade Rădulescu. Al. Astfel. limba istoriei. cît şi particulare (cum ar fi. ci trebuie „să se mărginească la definiţia rînduielilor limbii. latinismului moderat al lui Timothei Cipariu. 26]. pe baza alteraţiilor sau a decompoziţiei altor limbi. exageraţia şi chiar mai mult: aberaţia” [Regman. Cu alte cuvinte. după părerea lui Al. care şcoale îşi dau mîna din veac în veac. dar după limba ce avem”. Analizînd formarea şi dezvoltarea limbii române. altul în /ţie. Russo. se naşte negreşit pe o bază solidă. altul în /iu. Russo. pe bună dreptate. şi cu şcoala limbii hrisoavelor. Russo opinează că la baza ei stă latina vulgară a soldaţilor şi coloniştilor din Dacia. în dorinţa „de a călca sănătos şi după logică”. pe condiţiile vieţuirii a poporului ce o înfie sau care se naşte cu ea. De aceea. anume în perioada respectivă.„limbă înţeleaptă” sau geneza „logicii limbii”). „pe nişte baze mai solide”. precum românii pe condiţiile climei. Russo poate fi just înţeleasă şi interpretată fără echivoc. limba credinţei. cu şcoala limbii cîntecelor populare. puriştii greşesc atunci cînd consideră că istoria limbii române începe cu istoria românilor şi „cu şcoalele Ardealului. Russo e unul din puţinii scriitori care a pus în discuţie raportul dintre obiectul investigat şi subiectul care cercetează acest obiect. se făceau tentative energice din partea reprezentanţilor latinismului exagerat al lui August Treboniu Laurian. „să reformeze” limba după placul lor. chipurile. într-un moment de vitală şi delicată articulare a tradiţiei cu nevoia de înnoire. se naşte cu organismul ei. filologii nu trebuie „să prefacă”. precum este „o frazeologie strălucitoare pentru ochii slabi” intenţia de a aşeza limba. de neştiutori. cu şcoala limbii traducătorilor cărţilor bisericeşti. izvoarele de îmbogăţire a limbii literare sau rolul „străinismelor”) sînt în consonanţă deplină cu adevărurile ştiinţei despre limbă. 45]. fonetismului lui Aron Pumnul de a încorseta limba „în canoane puriste şi intolerante”. de „a impune la noi. dacă aceste observaţii vor fi proiectate pe fundalul intensei agitaţii în diverse domenii ale timpului. Acest „cel mai de pe urmă născut” dialect 203 . 95-96]. la statornicia sintaxei şi a ortografiei”. Trebuie să menţionăm în mod special că valoarea observaţiilor lingvistice ale lui Al. ce nu seamănă nici cu una şi nu se leagă cu nimică cu tradiţiile scrise şi orale” [Ibidem. a vecinătăţii şi a o mie de alte condiţii ce alcătuiesc istoria” [Russo. Al. După ferma convingere a lui Al. altul în /înt…de nu ştii cum să te întorci între aceste patru puncturi cardinale a gramaticilor” [Russo: 1998. pînă la şcoala ardelenească de astăzi. putem constata că anume în perioada respectivă „unul preface toată limba în /iune. Argumentul invocat împotriva unei atare normări a limbii este simplu. 74-75]. iar „o gramatică a limbii” trebuie elaborată „nu după limba ce ar trebui să avem. Cu referire la domeniul lingvisticii. limba publică. de şarlatani sau de mişei”. dar peremtoriu: „Cînd se naşte o limbă în lume.

o fală sau o simţire. Ca şi orice altă limbă. nelatină. grecită. cînd spune de trecut. astfel numea Al. 85]. şi tradiţiile ideii naţionale trăitoare la noi ce îşi au perechea în unele din ţările citate” [Ibidem. Probabil. dialectul se întăreşte. Russo lui M. Russo a manifestat un interes constant pentru diverse aspecte ale limbii române literare. „logicii” ei. Alecsandri. 99]. Acelaşi detaliu aveau să-l confirme şi interogaţiile retorice: „Scoate din limba românească ramurile străine…Unde e limba…unde e originalitatea ei?” [ibidem. Kogălniceanu. în Spania. de exemplu. de „colaborarea” ei cu alte limbi. scria Al. Russo menţiona cu deplină încredere: „O limbă. trebuie să corespundă întru totul normelor intrinsece ale limbii. în Grecia mare) era utilizat multă vreme numai în viaţa casnică şi în relaţiile private. o durere. de felul de a fi al poporului care o vorbeşte. Normele literare ale limbii. Acest idiom însă nu mai era limba latină. un locuşor pe pămîntul moldovenesc. 281]. democratizarea ei şi. se ridică şi se impune dregătorilor. Şi. Al. Russo şi în intenţia de a lua atitudine faţă de valul de neologisme ce invadau limba română. Astfel. vom rămîne în patosul unde ne găsim (adică la anul 1855)” [Russo: 1998. În acelaşi timp. El pleda insistent pentru stabilirea unor astfel de norme literare ale limbii ce ar asigura dezvoltarea ei liberă şi multilaterală. Russo. ce nu îmbogăţesc cu nimic limba literară: „Munceşte-ţi pana şi pune o zăbală străinismului…[care] începe de o vreme şi subt toate chipurile a ne înăduşi”. 185]. limba poetică a lui V. Dar. nefranţuzcă. franţuzită şi slavonită. ridicarea nivelului ei de cultură. dimpotrivă. de patrie. dar se găsesc în limbile noastre. „Literatură a patosului”. cum ar dori partizanii neologismului?” [Maiorescu. vom avea şi o limbă cu adevărat literară. Russo va interveni autoritar în discuţiile despre utilizarea împrumuturilor. Ca şi ceilalţi scriitori ai timpului. şi în fiecare cuvînt stă o tradiţie istorică. e o limbă nepieritoare şi cu anevoie de a stîrpi” [ibidem. transformîndu-se treptat în limbă. 107]. dacă „vom alerga după visurile pedanţilor. obştea cea nepoliglotă. el respinge categoric „străinismele”. precum moldovenii şi valahii nu mai erau vechii romani. care s-a format din amestecarea elementului de baştină cu alte popoare: „dovadă că limba nu este latină stau: ţesătura şi cuvintele cele numeroase care lipsesc în latină. unde se vorbeşte moldoveneşte” [Russo: 1989. de originalitatea” ei de a desemna realitatea etc. Al. şi o literatură cu adevărat naţională. ci un popor nou. totodată. T. fie ea turcită. Numai în felul acesta.(care îşi are rădăcină în Galia. Russo 204 . cînd vorbeşte de neam şi s-a născut cu el. în Italia. 98]. după părerea lui Al. o dată cu întemeierea domniilor în Valahia şi în Moldova. ca să poată bieţii oameni avea o legătură. de rînd cu celelalte limbi de cultură din Europa. În legătură cu acest moment. Al. sfătuindu-l ca ziarul „să scrie pentru obşte. dacă am înlocui expresia neagra veşnicie din vorbirea obişnuită prin neagra eternitate sau stea iubită prin stea amată. începe a fi folosit în actele publice. Maiorescu scria: „Ce ar deveni. influenţat de Cugetările lui Al. limba română are un specific al ei – specific determinat de originea ei.

Russo ironiza şi pe vulgarizatorii limbii. al „pretenţiozităţii”. „în idei”. filomela este cuvînt poetic. [Munteanu. literatura aceasta nu are rădăcină. care se străduiau să reducă limba literară. şi ideile nouă au nevoie de cuvinte nouă” [Ibidem. 11]. 47]. în acest context. În plus. deoarece “nevoile nouă cer mijloace nouă. pe dreapta judecată şi evitarea oricăror exagerări. odată statornicite. sau pentru că sîntem încă prea barbari şi nedemni de lirele acestor armonioşi.literatura cosmopolită şi antirealistă creată pe la mijlocul secolului al XIX-lea de către apologeţii sistemelor purist-neologiste. El a relevat marele rol al împrumuturilor neologice în procesul de îmbogăţire şi de perfecţionare a limbii naţionale literare. orizonul nu-i slut […] Dar ce folos! limbajul. Munteanu. al stilului „manierat”. geniul. neţinută în seamă de şcoale. 43]. Al. Al. Ţâra. propovăduitori ai „norodniciei mojiceşti” false. el arăta că principala greşeală a acestora consta anume în faptul că ei prefăcuseră neologizarea într-un mijloc de îmbogăţire a limbii. În acelaşi timp. iar. Russo considera justificat că încetăţenirea în limba română a neologismelor de origine străină presupune adaptarea lor la specificul fonetico-morfologic al limbii noastre. ele se „naţionalizează”. coborînd-o la nivelul intelectual al 205 . e limba” [Russo: 1998. spre deosebire de teoreticienii neologişti-purişti. „îneacă şi omoară în ţările române închipuirea sub o r i d i c o l ă i n g e n i o z i t a t e a cuvintelor” [Ibidem. al literaturii pedante în „condei”. iar nicicum românismul nou. „în forme”. zise astăzi balade. scria Al. Al. „caracterul pămîntului” [Ibidem. care „îneacă şi omoară în ţările româneşti dezvoltarea spiritului şi a închipuirii. inspiraţia şi filomela cu suavele ei modulaţii plîngeferi nu ne încîntă sau pentru că sînt străine. Departe de a nega necesitatea în utilizarea neologismelor. care „din pricina neştiinţei limbii şi a tradiţiilor părinteşti” [Ibidem. ne dă tot românismul cărţilor bisericeşti şi al cronicarilor. Al. astă tradiţie pe care este zidită naţionalitatea română împrăştiată într-o minunată asemănare şi unire pe toate laturile româneşti. Russo în manieră cronicărească. copiază întru totul limba populară. deşi neinteligibili orfei” [Ibidem. Al. Astă tradiţie orală. 21-22]. detestînd verbalismul şi retorismul creaţiilor literare ale lui Heliade Rădulescu şi ale discipolilor săi. 43]. într-un scop în sine. 21]. Russo privea schimbările în limbă „ca un axiom ce nu are nevoie de demonstrare”. Astfel. azura îi frumos. Russo era de părerea că stabilirea normelor literare ale limbii trebuie să se întemeieze pe concepţia raţională a dezvoltării ei. Russo scria: „Adevărat. după părerea lui Şt. rătăciţi „în întreitul pedantism al formei cuvintelor şi momiţăriei străinilor” [Ibidem. nici dă roadă” [Ibidem. ca Al. Era şi de aşteptat. iar nu române. vine din pricina neştiinţei limbii şi a tradiţiilor părinteşti. 46]. Russo să ia atitudine faţă de creaţia unor confraţi de condei. Declarînd o luptă neîmpăcată pedanţilor neologişti. pe bunul-simţ. „îmbrăcînd” cum zicea el. Teoreticianul „României literare” era un adversar hotărît al „artificialităţii de stil”. 87]. Fundamentarea populară a limbii literare o găsim exprimată. O astfel de literatură. 218] în următorul pasaj „Tradiţia orală a neamului nostru cuprinsă în cîntecele vechi.

de giudecăţile lui şi nu au găsit o mare plăcere a asculta vorba lui împodobită cu figuri originale?”. Fiind conştient. 101]. Al. lepădate. 91]. se întreabă V. în mod firesc. înnoite sau învechite din ţările unde se vorbeşte româneşte. spre aşezarea şi dezbaterea chestiunilor limbii. pe care unii o mai confundă cu graiul. e bun ca sînul mamei (pentru un om bun) etc. [Apud Iliaşenco. simplă. pşene în loc de pesemne etc. eşti tentat să afirmi că ostaşul propăşirii a anticipat. fapt care trebuie să fie principiul de călăuză şi al limbii noastre literare contemporane. el respingea cu tărie toate încercările acestora de a introduce în circulaţia literară diferite forme agramate. Nu poate fi acceptată nici gramatica actuală. totuşi. Departe de a efectua o „inventariere” exhaustivă a diversităţii reflecţiilor lingvistice ale lui Al. Deşi era ferm convins că acestea sînt izvorul principal de îmbogăţire a limbii române literare. hiere pentru fiere. Russo va consemna programatic: „Cînd românii vor întorloca o societate serioasă. cînd se va aşeza sintaxa şi ortografia nu după placul fieştecărui. deoarece ea „nu dă extrasul limbii vii. Ca şi comilitonii săi. Admiraţia sa faţă de literatura populară. că nimica nu omoară pedantismul ca o carte frumoasă. pe de o parte. de gust şi de idei” [Ibidem. el nu considera totuşi ca operele scrise să îmbrace cu totul mantaua limbii populare. Vasile Alecsandri şi curentul istoric-popular Chiar de la începutul activităţii sale. starea actuală de lucruri din domeniul limbii – fapt ce actualizează profeţia alecsandriană: „Numele lui Alecu Russo creşte cu timpul şi va străluci glorios” [Alecsandri. Russo. indigenate. la multe capitole. de consecinţele nefaste ale acţiunilor „pedanţilor” în acest proces. „Cine au intrat la vorbă frăţeşte cu locuitorul de la cîmp şi nu s-au mirat de ideile. Russo referitoare la valorificarea trecutului şi a limbii populare capătă o importanţă deosebită la etapa contemporană. dar totdeauna împoncişătoare [= contrare] realităţii” [Ibidem]. Viziunea lui Al. atunci literatura îşi va lua zborul şi va fi expresia neamului […] În acea zi pedanţii se vor şterge ca umbrele. cînd vor pune pe izvod tot ce au. 22]. primitive sau schimonosite ale unor cuvinte şi expresii de tipul şeapă în loc de ceapă. dar după duhul istoriei şi al originilor neamului. ci produce teorii ingenioase cîteodată. 206 . 411]. V. exprimată în fapt prin publicarea pentru prima oară a doinelor şi cîntecelor bătrîneşti. [ibidem. sintetizînd cele spuse.omului fără cultură. dînd apoi o serie de exemple din vorbirea populară. Alecsandri a stat în primele rînduri ale acelora care luptau pentru o limbă literară bazată pe limba vie a poporului. a condiţionat şi admiraţia lui faţă de limba acestor producţii. cînd societatea aceea va încheia jurnal de toate cuvintele primite. iar pe de altă parte. Alecsandri. ca are maţe pestriţe (pentru un om rău). de misiunea scriitorului în procesul de dezvoltare a limbii naţionale şi de faptul că literatura trebuie să fie „expresie a neamului”.

8]. ca I.a. improvizai cele mai bune poezii ale mele: Baba-Cloanţa. Întîlnirea cu folclorul a produs o schimbare şi în privinţa gustului literar al poetului. iar autenticitatea ei era garantată de însuşirea unei anumite modalităţi de construcţie şi expresie specifică poeziei populare [Munteanu. în gramatica tipărită la Paris în 1863 şi în discursurile rostite la Academie. cum aflăm din povestirea O plimbare la munţi (1844). Alecsandri însă nu a fost un teoretician al limbii literare. Alecsandri se manifestă direct în articole speciale. a feluritor genuri literare. publicate în presa timpului. au făcut obiectul satirei lui. în care şi-a expus concepţia progresistă şi Al. Opere I. redactată de el. care aveau să intre mai tîrziu în culegerile amintite. Ne-o spune el însuşi mai tîrziu: „Atunci scrisei sau.17 Aşadar. Chiriţa în Iaşi (1850) ş. V. în general. în unele scrieri în proză.. Activitatea lingvistică a lui V. tipărindu-şi Cugetările. Ţâra. Bucureşti. cerea îmbogăţirea lexicului cu elemente noi şi perfecţionarea celor existente. Russo. în scrisori. şi-mi făgăduii cu tot dinadinsul să las la o parte încercările mele de versificaţie franceză şi să-mi urmez calea ce-mi croisem singur în domeniul adevăratei poezii româneşti” [Nicolescu. o tribună pentru problemele limbii. care abandonează genul poeziei romantice la modă. de la heliadism la latinism şi de la galomanie la „ciunism”. Timp de 10 ani a cules cîntece. mai ales prin piesele de teatru Rusaliile în satul lui Cremine (1840). toată evoluţia societăţii. 207 . Iorgu de la Sadagura (1844). la promovarea ideii de apărare a bazei populare şi de cultivare a limbii prin scrierile sale. Pornindu-se de la această premisă generală absolut justă. şi incidental. El a contribuit pe altă cale. Apariţia lor a avut un răsunet deosebit şi general. În Dicţionar grotesc. mai bine zis. Doina. Dezvoltarea ştiinţei. inclusiv încercările scrise în limba franceză. Revelaţia folclorului a avut-o poetul prin 1843. Problema perfecţionării lexicului era extrem de acută. poetul avea conştiinţa că a descoperi drumul spre poezia românească autentică. Heliade sau Al. în comedii şi vodeviluri. Alecsandri. 1965. ca Istoria unui galbăn etc. izvorîtă din 17 Vasile Alecsandri. gramatică. Activitatea lui intensă pentru perfecţionarea limbii literare se manifestă şi prin faptul că paginile revistei România literară (1855). Alecsandri privesc trei domenii esenţiale: lexic. legende. toate curentele filozofice. au fost. Russo.Cea dintîi victorie de prestigiu a limbii populare şi a creaţiilor populare în sensul dorit de Dacia literară se realizează prin opera poetică a lui V. 119-120]. Preocupările lingvistice ale lui V. strigături. de fapt. Nu vom stărui aspra entuziasmului cu care bardul de la Mirceşti a întîmpinat poezia populară şi nici asupra evenimentului pe care l-a reprezentat pentru literatura română publicarea celor două volume de Poezii poporale (1852-1853). indirectă. Strunga. ortografie.

308. Astfel este substantivul morb pentru boală. al treilea născocea tot felul de cuvinte „pentru a-i păstra firea” şi toţi împreună contribuiau la stagnarea limbii. Alecsandri. beléţă s. morboşi. Ce vor face ostaşii noi. 1869. care ajunge uneori la satiră muşcătoare. dragoste şi grijă pentru soarta ei. Printre aceştia a fost şi V. întitulîndu-şi astfel şi articolul din Convorbiri literare [Apud Iliaşenco. ostaşii de acum cată să fie resbelnici după botezul pedanţilor. s-a ajuns însă la o „babilonie” lexicală. Alecsandri într-un articol-scrisoare. ca: infelicitatea m-au vetat de a vă revede. Un model de lexic grotesc prezintă V. Dicţionar grotesc //Convorbiri literarer.d. pentru o limbă literară armonioasă. Multe cuvinte înregistrate de dicţionarul lui Laurian şi Massim au fost aruncate.a. vorbeşte V. fără nici o bază în limba poporului şi fără nici o trebuinţă la exprimarea ideilor şi noţiunilor noi. cum zicea V. împotriva tuturor încercărilor de a o stîlci prin introducerea a tot felul de cuvinte născocite. Alecsandri. Alecsandri încearcă să formeze adjectivele respective morbos.” [Ibidem. p. ca un balast netrebnic. de la care V. chiar fără a fi teoreticieni. Alecsandri a luptat activ.. Prin urmare. În această situaţie. ca: amoare. 23]. T. dar a izbutit numai a naşte o stahie epistolară” [Idem]. publicat în România literară. am considerăciune.m. Proh pudor”18. Massim. Cu multă vervă satirică îşi exprimă el indignarea de faptul publicării dicţionarului lui A. „autorul a vrut să zică frumoase lucruri şi să exprime poetice idei. introdus de latinişti. Ostaşii vechi se răsboiau ca nişte lei. la groapa cu gunoi a istoriei. Corpul medical a declarat că această boală este din aceeaşi categorie ca holera-morbus. Laurian şi A. V. Stilul acestei scrisori este numit de poet „balmuş literar”.. III. El a scris cîteva articole speciale privitoare la lexic. este firesc ca acei literaţi care aveau bunul simţ al limbii.. observînd cu multă ironie: „Noua boală inventată şi răspîndită între români de acei ce pretind a lucra la înaintarea neamului românesc. După cum observăm. conduşi de resbel pentru a ce. ca pedanto-morbus etc. prin articole lingvistice speciale.a. tipărite în revistele Convorbiri literare. Prin asemenea scrisoare. ba o împingeau cu cîteva secole înapoi. să se ridice împotriva exagerărilor de tot felul. fiind îmbuibat cu tot felul de expresii. Alecsandri şi despre alte cuvinte introduse în dicţionar. animă. zice V. România literară. alţii căutau s-o apropie de limba italiană. Referitor la cuvîntul resbel pentru război. 24]. bătălia de la Răsboieni ar trebui să se numească bătălia de la Resbeleni. Alecsandri. pedanticeşte grăind?. gata spre serviciune ş. pe care-l numeşte „un dicţionar grotesc”. Alecsandri scrie: „Ostaşii lui Ştefan şi Mihai erau războinici (vezi cronicele vechi). 18 V.necesităţile istorice ale dezvoltării limbii. V. În acelaşi ton ironic. morboasă. Unii căutau să ducă limba spre latinizare. 208 . Alecsandri. dacă ar lua parte la dînsa modernii resbelnici.

V. provenit de la latinescul cupa şi multe altele. Cihac. totodată. Alecsandri a criticat. care a fost reluată de filologul A.. 10. A. Principalul fapt care vrem să-l subliniem aici este că V. boldind ochii: – Ce cuvinte sînt acestea? Galbînul: – Aceste sînt cîteva cuvinte dintr-o limbă nouă românească. cupa cu corespondentul vechi francez coupe şi cope. la îmbogăţirea lui. dar şi la istoria unor cuvinte existente în limbă. 209 . Cînd Galbînul vorbeşte de Heliade. Cele mai multe din cuvintele menţionate de V. în rîs. cu apucăturile lui. prezentînd peste 200 de cuvinte întîlnite în limba lui Rabelais. Prin acest articol. care începuse. 19 A. Alecsandri nu uită niciodată să biciuiască pe făuritorii de limbă artificială. V. dînd dovadă de mult spirit de observaţie. corespondentele lor fiind păstrate în limba română. pentru că felulde a vorbir. Cihac dă o lămurire justă existenţei în limba română a unor cuvinte corespunzătoare celor întrebuinţate în franceza veche. ce se descopere acum la Bucureşti. În Istoria unui galbîn. Într-un articol Despre cîteva cuvinte din Rabelais. admiterea unui jargon artificial ori împestriţarea cu străinisme sînt strîns legate cu mentalitatea omului. lentus. şi pe stricătorii de limbă. nr. o românească franţuzită” [Ibrăileanu. 1876. el subliniază că observaţiile lui V. la care Paraua întreabă. dispărute apoi din limba franceză. pp. iar femeile. Şi nici nu se putea altfel. 25]. probleme de lingvistică comparată. de curînd. Despre cîteba cuvinte din Rabelais // Convorbiri literare. amiratore dela prestidigitazione. şi care provine din latinescul lenis. ca: a alinta – care corespunde vechiului francez alinter. Alecsandri merită o cercetare filologică. Heliade.. Alecsandri pune o problemă lexicologică mai largă. Alecsandri şi în articolul Din albumul unui bibliofil. lenire.] Latinistul trebuia să fie democrat şi democratul latinist. şi anume prin „legătura de comunitate a originii limbilor romanice”19 [ Apud Iliaşenco. el îl atacă chiar pe I. V. Apărătorul vechiului regim trebuia să vorbească limba veche a clasei boiereşti. întîlnit încă la Molier. 101].Dar ian întrebă pe croitorii lor (acelor cuvinte) dacă înţeleg cuvintele teşmecherii şi haram şi vezi ce ţi-ar răspunde: nu te capisc sau nu te cumprind.Problema lexicului este tratată de V. să „plănuiască” o nouă limbă. în capitolul Elemente latine.. cu modul său de a se comporta în diferite împrejurări. Cihac. primele primitoare de civilizaţie.. 26-32. lenitus. Alecsandri a pus unele probleme lingvistice cu referire nu numai la lexicul timpului său. el îl numeşte. „Acel care dispreţuia starea din acea vreme şi vroia să reformeze totul trebuia să reformeze şi limba [. Alecsandri sînt descrise în Dicţionarul etimologic al lui Cihac. Ridicularizînd tendinţele sociale.

aproape fiecare cuvînt are cel puţin un sinonim: a promite – Se mai simte încă influenţa greacă asupra limbii române. În vocabularul prezentat de Alecsandri. Chiriţa traduce cuvînt cu cuvînt expresiile idiomatice româneşti în franceză. El s-a răzbunat pe latinişti prin Ianus Galuscus.. cordele. Maiorescu). publiciuesc. Părerile sale privitoare la lexic V. Cuvintele pe care V. ridicularizîndu-l în diferite tipuri. Oricum. acestea stîrnind în sufletul domnului Charl nu numai amărăciune. „cînd limbile româneşti nu se croiau peste munţi (ca la T. Ubicini. pe lîngă mania celor care vroiau să arate învăţaţi de a întrebuinţa cuvinte franţuzeşti mai era şi o întrebuinţare exagerată. luna ianuarie este numită ghenar. Paris. unde spiritul critic s-a trezit de la începutul culturii din veacul al XIX-lea” [Idem]. ele se croiau la Bucureşti şi erau combătute în Moldova. El a fixat şi cuvinte pe care le credea necesare limbii române. La cuvîntul baie se dă varianta feredeu. pe care îi zugrăveşte cu mai mult umor. Loja de la teatru devine pentru ea lozniţă. sau ţi s-o înflăcărat imaginaciunea sau emociuni şi alte expresii. Alecsandri a combătut franţuzismul. Grammaire de la langue roumaine par V. V.Şi-ntr-adevăr. panglice. ea le schimonoseşte. Alecsandri le foloseşte personal şi le propune pentru întrebuinţare se dau în Gramatica21 lui la rubricile Vocabularul şi Dialoguri. Se ştie cu cîtă greutate cuvintele franţuzeşti au fost „puse pe calupul” limbii române. graţie îmbulzelii. Cucoana Chiriţa. fie ele cuvinte din limba vorbită. Alecsandri a avut meritul de a face prin opera sa critică un mare serviciu limbii româneşti” [Ibidem. De exemplu: dobă de carte – tambour d’instruction. Aşa. Dorind să însuşească în grabă cuvinte fără a cunoaşte noţiunile. dar şi dispreţ [Coroban. Antipatia lui Alecsandri este mai mare însă pentru latinişti. publiez. Neologismele se asociază în mintea ei cu cuvintele neaoşe din viaţa satului. vorbeşte în limba croită de filologi. 126]. dar şi în vorbire. ca Iorgu de la Sadagura. ca scriitor lipsit de talent de la începutul literaturii veacului al XIX-lea. 102]. De aici bestie incapace. Cucoana Chiriţa este ridicolă nu numai în concepţiile ei. dantele are sinonimele horbote.a.Şi desigur. a se deranjarisi este înţeles ca a se rînjarisi (a se rînji) ş. care exclamă: – Domnule. În poezia lui V. fie neologisme. Acrostihescu. precede d’une apercu historique sur la langue roumaine par A. Alecsandri le-a expus nu numai prin ironizarea cuvintelor străine limbii. nevinovată: „invadarea cuvintelor netrebuitoare pe lîngă cele trebuitoare. publicăluiesc20.. 1863 21 20 210 . public. de florile cucului – pour les fleurs de coucou. dar se mai întrebuinţează şi ianuar. Mircesco. am ascultat toate aberăciunile cîte le-ai debitat fraţilor români şi fac aici declărăciune că eşti un perturbator. Alecsandri. pentru verbul publier a fost ezitare între publicarisesc. intrarea şi fără bilet de legitimaţie. Gahiţa Romarinovici etc.

. inovaţia pripită. Negruzzi putem cunoaşte ideile sale despre limbă şi literatură. nici a cărţilor bisericeşti. şi nici în reformele radicale care ameninţau să altereze şi să falsifice o limbă ale cărei energii şi a cărei frumuseţe el le descoperise în cîntece vechi. a ordona – a porunci. care face versuri ca acestea: „Azi cu o petiţiune M-adresai către Amor Şi-l rugai cu-ncordăciune Să astîmpere-al meu dor 211 . Negruzzi şi V. Spirit inovator. Odobescu Limba română literară va merge pe drumul deschis de noua orientare iniţiată de curentul istoric-popular.” Aceeaşi atitudine critică o are şi faţă de literatura vremii. nu înţelege româneasca de astăzi.a făgădui. Ele stau însă sub semnul unei epoci care le-a generat într-o vreme cînd istoria limbii artistice şi tradiţia literaturii beletristice numărau puţine decenii. vezi d-ta. Anume din seria epistolară a lui C. Acum trebuie să ştii multe limbi. mondenă şi excesele celor ce voiau să înstrăineze limba de graiul popular s-au acoperit de ridicol. ca să înţelegi pre a noastră. Mijloacele lingvistice ale satirei folosite de autorul Chiriţei la Iaşi ne par astăzi facile şi. a invita – a pofti. În Scrisoarea a XXXII-a ne spune că limba. poetul vedea înnoirea în materie de limbă nu în moda franţuzită a vremii. s-a corupt şi ea: „Nu mai era acum limba lui Dositeu şi a lui Cantemir. necesitatea selecţionării lor. Negruzzi şi Al. – Dar româneşte nu? – Ba şi româneşte. deseori. a fi biruitor – a fi învingător. Faptul că V. se introduseră cele latino-franco-italiene”. El preferă pe Dosoftei maculaturii literare din timpul său (Scrisorile XVII şi XXXII). Alecsandri. Negruzzi şi-a expus părerile în multe articole adunate în Scrisorile sale. Dar. Alecsandri prezintă pentru un cuvînt din limba franceză mai multe corespondente româneşti subliniază necesitatea alegerii cuvintelor celor mai potrivite. Accente ale curentului istoric-popular în operele lui C. Iar în Scrisoarea a XXV-a îşi bate joc cu mult spirit de mania latinistă şi franţuzită. ingrat – nerecunoscător etc. Odobescu. o fată bătrînă..”. a spera – a nădăjdui. cînd pune în gura unui ţăran. Prin activitatea lui V. după ce „lipsiră zicerile turco-greco-slave. ca să înveţe nemţeşte. culpabil – vinovat. avut – bogat. care vroia să-şi dea copilul la şcoală. mîndru – fudul. naive. că dacă n-a învăţa franţuzeşte şi latineşte. sub domniile străine. următoarele vorbe pline de înţeles: „– Pe unul am să-l dau la şcoală la Iaşi. Ea se prelungeşte prin Al. da. dobîndind accente particulare. franţuzeşte şi latineşte. Alecsandri. amestecat cu ziceri turcogrece etc. C. Întreaga sa critică lingvistică. literară şi socială a concentrat-o în Muza de la Burdujăni. Russo şi ilustrată prin scrisul lor mai întîi de C. era un gerg hibrid. „Muza” aceasta e cucoana Caliopi Busuioc. fundamentată teoretic de Al.

. Acestor necesităţi le răspundea. arătînd ridicolul unor asemine neologişti. Ce nume înalte ai rostit. un bonjur făcut după jurnal ca toată lumea bine educată. „Caliopi Busuioc. să pui un pantalon elegant. femeile? Însuşi Negruzzi răspunde la această întrebare în felul următor: el a vrut să ridicularizeze pe „croitorii” de limbă şi a ales o femeie. pentru a le zugrăvi.. ea îl sfătuieşte pe bătrînul său amorez: „. zeu de foc! De nu vrei protestăciune Să întind în orice loc. Negruzzi această farsă. 80]. ca şi cucoana Chiriţa ori Gahiţa Rozmarinovici ale lui Alecsandri.).” Caliopi Busuioc e o femeie „romanţoasă”. comprinzi. ci curat tezistă. scopul ni-l spune autorul însuşi într-o notă de la sfîrşitul piesei: „Noi am fost zis – nu ne mai aducem aminte unde – că sînt mulţi care schingiuesc şi sfîşie frumoasa noastră limbă şi în loc de creatori se fac croitori şi croitori răi. Odată cu acest proces. dorită încă de pe vremea lui Simion Ştefan. reforma produsă de Heliade. atunci cînd au vrut să ridicularizeze mania civilizaţiei. a întregii literaturi mai vechi româneşti [Ibrăileanu:1984. ş-atunci aş putea suferi viderea dumitale..” Muza de la Burdujăni conţine nu numai ridicularizarea maniei lingvistice. mitropolitul Ardealului. De ce scriitorii secolului al XIX-lea.e întreaga operă a lui Alecsandri. Considerîndu-se o femeie modernă. cucoana Chiriţa etc. o. Una din problemele capitale ale limbii în acea epocă era cerinţa unificării ei. într-o bună măsură. atăşăciune etc. cerule! mă sparii”. ci şi satirizarea ridicolului izvorît din amestecul fanariotismului pămîntean cu civilizaţia apuseană neasimilată. „Scopul pentru care a scris C. baron! Feblele mele talente cum vor răspunde la aşteptarea dumitale?” Caliopi Busuioc strică limba. „zi vi der Şiller vi der Ghete”: „– Ghete! Şiller!. am putea spune. Asta ne-a îndemnat a compune această comedie. Alecsandri – pe Gahiţa Rozmarinovici. botine de glanţ. cum.. crezînd că facem un bine. 81]. dar în halul acesta. fără a neglija îmbogăţirea. falsului pretendent. care răspune baronului Flaimuc. cînd acesta îi spune că doreşte o femeie „care să facă la mine poezii”.. sînt „Ziţele” epocii de la 1848” [Ibidem. Negruzzi numea un „stil mai potrivit cu civilizaţia veacului nostru”..să te îmbraci după modă. crearea a ceea ce C. Un scriitor de talia lui Negruzzi nu putea ignora importanţa tezelor scriitorului muntean. au ales. căci această bucată e nu numai tendenţioasă. fiind influenţată de toate maniile lingvistice ale vremii (pusăciune.Te îndură. neînvingibilă. trebuia urmărită simplificarea sistemului gramatical şi ortografic al limbii. 212 . În locul nădragilor acelor roşi. înnoirea lexicului.

Negruzzi apare aici mai ales în : a) adaptarea mijloacelor limbii la specificul mediului. Sosirea noului domn e primită cu răceală de boieri. . Originalitatea creaţiei lui C. Am auzit. fără a-i săruta poala după obicei. nuvela Alexandru Lăpuşneanul e cel mai interesant document literar din prima jumătate a secolului al XlX-lea. răspunseră boierii. scriitorii şi. nu cu banii ţăranilor pre care-i jupiţi voi. – Bine-aţi venit. ţeara este liniştită. dar straturile lexicale atît de variate în această nuvelă nu stînjenesc înţelegerea textului. Destul. zise Stroici. al personajelor. celui ce v-au trimes = celui ce v-a trimis. dar au venit vremea să vă mulg şi eu pre voi. Cînd astă negură de turci va prăda şi va pustii ţeara. au venit vremea = a venit vremea.În nuvela Alexandru Lăpuşneanul. Voi mulgeţi laptele ţării. cît şi posibilităţile care modelează materialul limbii după cerinţele conţinutului. boieri! Întoarceţi-vă şi spuneţi celui ce v-au trimes să se ferească să nu dau peste el.. de nu vrea să fac din ciolanele lui surle şi din pielea lui căptuşeală dobelorâ mele. Puternic reliefată e ciocnirea dintre cele două tabere. deopotrivă. Construcţii şi cuvinte amintind de cronicari se pot întîlni des aici. ştiu că ţeara m-aşteaptă cu bucurie. de bîntuirile ţerii şi am venit s-o mîntui. expresii şi construcţii luate din fondul istoric al limbii: „– Cu voia Măriei tale. – Să nu bănuieşti Măria ta. apoi construcţii vechi (unele păstrate în graiul regional de azi): a să cadă = va cădea. Negruzzi a ilustrat atît capacitatea expresivă a limbii literare. Cititorul nu are nevoie de glosar ca să poată urmări pe povestitor. silindu-se a zîmbi. de iznoavă înseamnă din nou. Povestirea istorică se impune prin dinamism şi concentrarea mijloacelor limbii. se închinară pînă la pămînt. În pasajul citat: moşie e explicat chiar de autor (ediţia 1857) prin patrie. La apariţia ei. zise Motoc. – Să fii Măria ta sănătos. Culoarea locală şi forţa conflictului între eroii epocii sînt sugerate prin cuvinte. Acţiunea situată pe la mijlocul veacului al XVI-lea trebuie redată prin mijloace expresive potrivite.. al stărilor sufleteşti descrise. şi poate că Măria ta ai auzit 213 . C. boieri! zise acesta. Din punctul de vedere al rolului scriitorului în selecţionarea şi organizarea elementelor limbii. pe ce vei domni = peste ce. cititorii au recunoscut în autorul ei un prozator de mîna întîi. urmă Alexandru. vedem că moşia noastră a să cadă de iznoavă în călcarea păgînilor. eroii apar vii sub ochii noştri: „Apropiindu-se de Alexandru Vodă. b) sinteza elementelor expresive şi dozarea particularităţilor arhaice şi regionale. pe ce vei domni Măria Ta ? – Şi cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgîni ce aduci cu Măria ta ? adăugi Spancioc – Cu averile voastre.

Lăpuşneanul. ca să fixeze liniile mari ale epocii istorice. stilul uneori discontinuu ajungînd chiar la izolarea părţilor frazei. remarcabilă e concentrarea frazei. a fost eliminat. eu vă vreau.lucrurile precum nu sînt. Aceste calităţi fundamenâtale l-au făcut pe Alecsandri să caracterizeze nuvela astfel: „Alexandru Lăpuşneanul. cum înţăleg ?” Caracterul voluntar şi despotic al lui Lapuşneanul apare viguros conturat în replici hotărîte. Sîntem la începutul literaturii moderne. Îmbogăţirea vocabularului se vede mai ales din utilizarea neologismelor şi a termenilor vechi în procesul zugrăvirii artistice a realităţii. Să mă-ntorc ? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt! A! Nu mă vrea ţeara? Nu mă vreţi voi. şi Măria ta să te întorci înapoi ca. într-o situaţie similară. e potrivita descrierii.. răspunse Lăpuşneanul. ori fără voia voastră. Orice „adaos prisoselnic”. dinamica dialogului. Stările psihologice în care domină pasiunile violente sînt construite într-un pitoresc amestec de elemente vechi şi de neologisme necesare pentru fixarea nuanţelor afective. – Dacă voi nu mă vreţi. Aspectul dramatic reiese astfel mai pregnant. autorul s-a situat la nivelul limbii literare moderne: au dispărut formele regionale ca: nu te vre etc. Precizia amănuntului vestimentar şi evocarea figurii ei curg într-o limbă domoală. căci aşa este obiceiul norodului nostru. şi voi merge ori cu voia. formează un întreg indivizibil.. cînd prezintă portretul doamnei Ruxanda. să facă din ţînţar armăsar. caracteristice analizei psihologice. Tomşa. Oricare alt scriitor ar fi dezvoltat într-un întins capitol evenimentele care au precedat venirea lui Lăpuşneanul. era tristă şi tînjitoare. construită prin subordonare. Citim astfel de îmbinări de cuvinte: „Ca să sece 214 . valabile. potrivit cu situaţia de tensiune sufletească a celor ce se înfruntă. Prima frază a nuvelei e caracteristică în această privinţă: într-o înlănţuire de subordonate se prezintă succint o bogăţie de fapte istorice privind trei domnitori din trecutul Moldovei: Eraclid. iar fraza devine scurtă. în fraze bogate. a căruia ochi scînteiară ca un fulger. care. ce nu are nimica s-o umbrească” etc. expresive. acest cap d-operă de stil energic şi pictură dramatică” (Introducere la ediţia din 1872) [apud Bulgăr. dar nu avem impresia că autorul dibuieşte în căutarea unor formule artistice. spre deosebire de frazele scurte. Se vede că. din care reţinem: „privise pe un frate lepadîndu-şi relegea. Cu totul altceva se întîmplă cînd autorul descrie mediul sau amănuntele acţiunii. ca floarea espusa arşiţii soarelui. din punctul de vedere al exprimării. uneori neaşteptat de nou. după normele tradiţionale ale gramaticii. Fraza amplă. nervoasă. despre care vorbea în alt loc. Negruzzi foloseşte un singur alineat. Ca stil. nici te iubeşte. În analiza psihologică. vocabularul e nou. Pentru aceea obştia ne-a trimes pre noi să-ţi spunem că norodul nu te vrea. cu puţine particularităţi lingvistice. 148].

în mai mare măsură.influenţa boierilor şi să stîrpească cuiburile feudalităţii.. şi e o nebunie a căuta sfezile şi gîlcevile.aste reflexii” ca altele. boierii închinau şi urau pre domn cu vivate zgomotoase” etc. precise şi dinamice a acţiunii. Fraza lui capătă originalitate. fatal. stabilind legături interioare între fondul vechi şi noile achiziţii ale limbii. influent de felul de a vorbi. nu numai al poporului.. se conţin nuanţe pe care limba veche greu le-ar fi putut reda. dar şi al cărturarilor vremii sale. dacă nu voieşte a lasă o pată numelui său şi o ruşine familiei sale.simtiment de onor. dar inima ei ce se hrănea de dragoste nu putea via fără amor. un material nou în vocabularul limbii literare. să le parafrazeze. Ştiu că e o absurditate a se bate cineva pentru ochii unei actriţe. Negruzzi a deschis calea pentru utilizarea tuturor mijloacelor existente la acea epocă în limbă. sînt însă cazuri fatale cînd un om ce are cel mai mic simtiment de onor nu poate face altfel şi trebuie să se facă ucigaş sau jertfă. Şi de unde se stoarce acest nămol de aur? Din sudoarea poporului ce geme sub împilarea despotismului şi a aristocraţie” etc." (1838) S-ar putea cita numeroase alte pasaje în care folosirea neologismelor nu distonează cu tonul firesc al povestitorului inspirat din realităţile societăţii vechi ori moderne. reflexie. psiholog în adevăratul înţeles al cuvîntului. a oamenilor şi mediului prin: – aplicarea unui criteriu estetic just de selecţionare şi de organizare a materialului limbii. În acelaşi timp: sfadă 215 . Elementele noi în limbă se văd la Negruzzi încă în primele lui bucăţi cum sînt cele grupate în ciclul Amintiri de juneţe. atribuirea unei funcţii metaforice proverbelor şi zicătorilor vechi (cum va face mai tîrziu.duelul este un prejudeţ. Astfel construcţiile de mai sus: „Se lăsa la o melancolie ce o făcu mai interesantă. precizie şi vigoare. lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care putea ademeni şi corumpe pre norod.. Ion Creangă). care reflectau noutăţile veacului şi influenţa literaturilor europene clasice. ea trebuia. fie verzi. – înnoirea continuă a construcţiei stilistice din rezervorul limbii populare şi din tezaurul istoric.pigmei degeneraţi. îi despuie de averi sub feluri de pretexte. – înseamnă. în scopul evocării sugestive. adesea. în acelaşi gen: „feluri de figuri fantastice să nu te ajungă intriga şi calomnia. expresii şi cuvinte din care scriitorii cu dragoste de limbă au luat ceea ce le trebuia ca să exprime colorat şi plastic o idee. pe această linie analistul modern. cenzurează regionalismele şi formele artificiale care nu erau „potrivite pe tipul limbei”. Făceam aste reflexii. În citatele de mai sus : melancolie. care nu micşorează valoarea vechiului tezaur de forme.” (1828) Ştiu că duelul este un prejudeţ. uitîndu-mă la domnul acest care nu voia să se bată şi care aştepta un răspuns. [Zoe] se lăsă la o melancolie ce o făcu mai interesantă. de fapt. „Amăgită în deznădejdea sa. ţidulă vestitoare greşalei lui.. ori albaştri. C. absurditate. rămas din timpurile barbare.

se încolăceşte împregiurul oraşului. apă. neologismele. de îl vor întreba de unde sînt zicerile aceste. vin. Un bogat material lingvistic poate ilustra felul cum Negruzzi a înţeles să contribuie. va răspunde ca un literat bărbat roman. făină. cap. sau. Va mai adaugă ca fieştecare limbă. Ca în nuvela care 1-a consacrat în 1840. limbă. publicate în diverse periodice. Reminiscenţele lecturilor din cronicari se împletesc aici cu cele din lectura clasică antică. În acelaşi timp. 216 . masă. Ne referim în special la Scrisoarea a XIX-a – Ochire retrospectivă şi la Scrisoarea a XXVI-a – Pelerinagiu. însemnînd feluri de figuri fantastice. În îndreptările pe care le aduce textelor. aer. ca „sînt de acolo de unde este toată limba noastră. Atitudinea pozitivă faţă de neologisme şi faţă de stilul capodoperelor universale putea stîrni critici din partea partizanilor tradiţiei istorice. nas. urechi. la evoluţia limbii: „în acel chiar-obscur priincios ochiului. spune-mi înturnatu-ţiai vederea de pe culmele învecinate pline de verdeaţă şi de bucurie asupra oraşului ce zace la picioarele tale. îmbogăţirea limbii literare prin introducerea neologismelor în legătură directă cu progresul culturii moderne şi. iar metafora însufleţită: chiar e forma veche a lui clar (din lat. criteriul estetic se întăreşte şi formele neasimilate. mînă. sau ca un Briareu îşi întinde braţele în toate părţile. beat de vuiet. onor. braţ. ori. ci le luăm ca o moştenire de la maica noastră (latina) şi ca o parte ce ni se cuvine de la surorile noastre”. ucigaş. în aceste scrisori. Scrisorile lui Negruzzi oferă imaginea desfăşurării mijloacelor lingvistice de care dispunea scriitorul pentru a reda plastic realităţile vieţii. greu de înţeles.– gîlceavă. variantele : fie. cinste. clarum ). precum un mare caleidoscop”. de unde sînt zicerile: om. autorul. ochi. ilustrează principalele tendinţe în dezvoltarea limbii literare de pe la mijlocul veacului al XIX-lea: folosirea materialului limbii vorbite. relicvie. dinte. atunci cînd întocmeşte volumul din 1857. văzduh. casă ş. lexicul devine variat. iau locul cuvintelor regionale ori vechi: poftit. ceaţă grea ca somnul trădătorului şi rece ca mîna soartei. rapida dispariţie a grecismelor şi a turcismelor. moaşte. ca un zeu. Acestor conservatori pare să le răspundă scriitorul în aceste rînduri care reflectă concepţia autorilor clasici din acea vreme faţă de problemele îmbogăţirii şi cultivării limbii literare: „Cît pentru cuvintele streine ce el (traducătorul) au întrebuinţat în traducere. timp. culcat pe costişa lui ca să-şi odihnească mădularile cele de granit? Luat-ai seama atunci la o ceaţă ce vine şi se întinde ca un giulgiu mortuar piste vîrful turnurilor şi al clopotniţelor. Noi nu ne împrumutăm cu cuvintele ce ne lipsesc. să ne întoarcem. sau s-au împrumutat de acolo de unde au văzut că este izvorul ştiinţelor şi a meşteşugurilor. cînd au început a să cultiva. care uneori. să ne înturnăm devin: cuvinte. în epoca maturităţii. odată cu asta. jertfă sînt toate necesare şi scriitorii nu s-au gîndit să le lepede de dragul noutăţilor. a limbii scrierilor vechi. barbă. au avut trebuinţă de numiri nouă sau şi le-a făcut de sine. vreme. sînt corectate: rezoane. adesea.a. devin: invitat.

s-a îndepărtat 217 . C. Şi cum exagerările se manifestau mai ales în curentele filologice şi în activitatea publicistică a unor gazetari improvizaţi. mi-ar plăcea. cîmpul activităţii critice putea fi lărgit în multe direcţii. se poate vedea cum Negruzzi. special contra abuzului de neologisme într-o epocă „în care traducătorii cădeau dintr-un exces în altul. fără a face abuz de elementele particulare ale graiului vechi ori regional. Cu aceeaşi vervă satirică Negruzzi se ridică în ultima lui Scrisoare. asimilare şi şlefuire a materialului limbii naţionale.. C. culoarea locală apare în forme ca: piste. a deschis. deşi Alecsandri insistase pînă tîrziu să se scrie onor. spre sfîrşitul activităţii lui literare (Scrisoarea a XXII-a..(nu agiuns). largi perspective de folosire artistică a tezaurului limbii vechi şi a limbii populare. beat de vuiet. Negruzzi a renunţat la unele forme arhaice sau regionale şi s-a alăturat tendinţei de a fixa reguli gramaticale care să stea la temelia unui sistem logic. al limbii literare. C. Principiul unităţii limbii scrise şi scopul cultivării ei treptate prin strădania scriitorilor l-au călăuzit în crearea unui instrument de comunicare limpede. treptat-treptat. a apărut în urma unei continue selectări a elementelor şi a formelor limbii.. franţuziţi. viguros. odată cu alţi scriitori ai vremii. mi-ar face onoare (nu onor. acest proiect. ca un Briareu. nu onoare). Mai devreme decît oricare scriitor moldovean.. pentru că ai săi totdeauna l-au împilat: proţesele au ajuns. comparaţii care amintesc de arsenalul stilistic al romantismului: oraş. concentrat. Negruzzi e rodul unei pasionate munci de cunoaştere.. ceaţa grea ca somnul trădătorului şi rece ca mîna soartei. al căror scris a contribuit la stîlcirea limbii scrise. modul just de îmbogăţire a limbii literare.. două luntre. Înaintea lui Kogălniceanu.surugii care duceau caii. mădulari de granit. precum un mare caleidoscop. prin creaţia lui artistică. Negruzzi (în epoca maturităţii. Negruzzi a ilustrat concret. Scriitorul nu s-a ferit de influenţa neologismelor. luat-ai seama. acest drept. Modelul de limbă literară pe care 1-a urmărit şi realizat într-un chip original C. demoralizaseră ostile. Stilul lui plastic şi dens. împregiur. stabil.. Aspectele negative în mînuirea limbii sînt combătute cu spirit.priincios ochiului.Totul e organizat cu o mînă de artist experimentat în fixarea nuanţelor expresive. familiar şi nou de atîtea ori. de la ai săi nu aşteptă vreun bine.. Ne âtrezim cu poezii de felul acesta: Şarmantă damicelă Cu ochi ca de gazelă. a combătut lipsa criteriului logic şi estetic în folosirea limbii.. căci în adevăr lipsiră zicerile turcogreco-slave. N-a admis însă nicăieri exagerările. Din compararea variantelor. Te am o columbelă Divină şi mult belă. Alecsandri. a limbilor străine. după 1840) scria: „Nenorocitele războaie ale lui Vasile Vodă slăbiseră ţara. inversiuni şi interogaţii retorice: inturnatu-ţi-ai vederea. Russo. din cercetarea corecturilor prin care căuta să promoveze valorile sugestive ale cuvintelor şi expresiilor.. dar se introduseră cele latine-franco-italiene. care oglindesc o comunicativitate caldă şi o înţelegere adîncă a omului şi a vieţii. 1862) împotriva exagerării influenţelor din afară.

Odobescu ia parte.de regionalismele abundente la A. Odobescu. cărţilor şcolare şi în genere scrisului românesc din Transilvania. 218 . fără icoane multe. Dar. după 1870. urmarea Cugetărilor lui Al. Negruzzi. 150]. de la început. alături de alţi intelectuali din Principate (C. 321]. iar nu de dragul de a le reda viaţa apusă. E. cu larg ecou în epocă. dicţionarului lui Laurian şi Massim. Adversar al etimologismului în genere. Odobescu e de părerea că o problemă atît de importantă cum era aceea a adoptării unei ortografii oficiale a limbii române trebuie dezbătută şi hotărîtă nu numai de reprezentanţii unei singure provincii. o limbă cum li se părea lor că trebuie să se fi vorbit într-o epocă mai veche. mai tîrziu. Articolul referitor la adunarea Astrei marchează începutul polemicii autorului cu latiniştii. fără întorsături căutate. împotriva latiniştilor prin repetatele critici ce aduce. zice Al. ca membru al Academiei. scrie Al. sînt caracterizate astfel: „. O personalitate care reprezintă cu adevărat spiritul critic în Muntenia este Al. G. el publică. Autorii dicţionarului. nu fac din dicţionar „oglinda limbii din trecut pînă în prezent”. ci ai tuturor provinciilor locuite de români. adept al luptei pentru păstrarea unităţii de limbă – şi nu numai de limbă – a tuturor românilor. care erau impuse ziarelor. Cipariu. Sion) la serbările de la Braşov ale Astrei. Şi tot atît de caracteristic e faptul că. Revista română. sînt aprobate regulile ortografice bazate pe principiul etimologic. prilejuite de împlinirea unui an de la înfiinţarea Societăţii Academice Române. În iulie 1862. în 1863. ci recomandă crearea unei limbi mai asemănătoare cu limba latină. dar şi veşnicul zîmbet al spiritualului scriitor” [Lovinescu. în cadrul Academiei Române. cu unele neologisme supărătoare. Bolliac. de la primii paşi pe care îi face în publicistică. Lovinescu este cel dintîi dintre critici care dă o importanţă Scrisorilor lui C. cînd are revista sa. În cadrul acestei adunări. cum încerca Ch. pentru a da culoare naraţiunii. pe care îl găsim. produse de T. A. şi nu pentru cei din trecut. care nu-şi putuse tipări opera întreagă. dar cu toate astea. Russo. Odobescu. n-a abuzat nici de neologisme. cursivă. A preluat cu măsură elementele arhaice. noi scriem pentru cei de azi. sprintenă. Asachi într-o bună parte a operei sale. E semnificativ faptul că publicaţia la care se adresează tînărul muntean Odobescu este această revistă critică din Iaşi.. Este cunoscută lupta lui Al. polemică reluată şi dusă. care. Al. începută în 1871. Odobescu. după ce sînt analizate unele sau amintite altele. nu pun în dicţionar limba românească vorbită şi scrisă. Odobescu. cum face uneori C. colaborator al României literare. Donici.totul e scris într-o limbă fluidă.. Al. limpede. Rosetti. „Iar ideea că acel dicţionar ar putea să pătrundă în tinerime şi că limba din el ar putea să devină limba urmaşilor îi provoacă o adevărată spaimă” [Ibrăileanu:1984. oglindind cu lesniciune în cutele cuvintelor şi ideea dreaptă. România literară fiind nevoită să-şi suspende apariţia.

erau. Greceanu. a fost prînzul dat de Al. alcătuită din Odobescu. 219 . Cantemir ş. după părerea raportorilor. Costin. consemnează procesul-verbal al unei şedinţe a Academiei din 9 septembrie 1871. precum şi alte traduceri tipărite în sec. de a introduce într-însa un aşa îmbelşugat material propriu şi de a lepăda din ea aşa multe forme şi terminaţiuni înrădăcinate în limbă. 74-75]. cu terminaţiile în –iaţă. Urechia. Comisia. Sturza.. să stea în atenţia celor însărcinaţi cu elaborarea dicţionarului limbii române: a) urmărirea cuvintelor în evoluţia lor istorică. în ediţii critice („cu glosare speciale şi cu indice şi note lexicografice”) [Păcurariu. pe care d-nii Laurian şi Massim le-au aruncat la gunoiul Glosariului. se înspăimîntă la ideea că junele noastre generaţii. chiar de origine latină. stîrnind haz în presă şi în cercul larg al opiniei publice. b) ilustrarea cuvintelor de uz curent prin citate din cei mai importanţi scriitori contemporani. Ureche.. necesare cîteva lucrări preliminare: tipărirea. de exemplu. în care Laurian şi Massim redactaseră atunci primul dicţionar al limbii române. R. Dezbaterile pe marginea dicţionarului purist continuă şi în anii următori în Academie. în combaterea latinismului. 76] a celor mai importante scrieri în limba română din secolele anterioare (cărţile lui Coresi. un raport în care se precizau cîteva principii de bază care trebuiau. prezintă. precum şi a termenilor ştiinţifici: În vederea redactării dicţionarului. precum sînt. a termenilor tehnici în meşteşugurile tradiţionale ale poporului român din toate provinciile. Odobescu). XVII-XVIII. A. pentru a se putea studia cu înlesnire limba veche românească. peste trei ani. toate cuvintele. -iţă. „D-lui (adică Al. c) introducerea în dicţionare a multor elemente „uitate ale limbajului poporan şi ale idiotismelor locale”. V. prînz la care lista de bucate era întocmită în spiritul jargonului latinist. scrierile lui Varlaam. M. Odobescu critică vehement lucrarea. Ionescu. demonstrînd la ce aberaţii poate duce concepţia etimologizantă a adepţilor latinismului. Antim Ivireanul. -nic etc.a. În 1874.. Al. dicţionarul suscită dezbateri aprinse şi îndelungi în forul academic.Redactat după principii etimologice şi puriste.). o largă acţiune de culegere a termenilor tehnici privind ocupaţiile şi meşteşugurile la români. prin Odobescu. de asemenea. N. D.D-lui declară cu francheţă că odată cu viaţa n-ar voi ca limba dicţionarului d-lor Laurian şi Massim să devină limba succesorilor noştri” [Păcurariu. Odobescu în 1871 membrilor Academiei. vor învăţa dintr-însul acea limbă în care rolul predominator este dat numai cuvintelor şi formelor ce au găsit graţie dinaintea comisiunii (adică din partea autorilor dicţionarului) sau pe care dînsa le-a închipuit. de asemenea. luînd un asemenea dicţionar în mînă. precum şi ale lui Gr. De un mare efect. desfăşurată în toate provinciile. Bariţiu. D. Dosoftei. D-lui crede că nu este în dreptul lexicografilor de a modifica pînă într-acest punct o limbă. cerînd colegilor s-o respingă. înaltul for instituie o comisie care să revizuiască dicţionarul în discuţie. Gluma lui Odobescu a prins.

Să nu fie riguroasă în alegerea cuvintelor. Odobescu îşi dă seama că e greu să scăpăm de aceste „sisteme”. cele influenţate de sintaxa limbii franceze. sînt cele datorite influenţei a două slavone. care cu greu poate fi atins” [Idem]. Academia nu trebuie să fie prea riguroasă privind etimologia cuvintelor din limba română: forma cuvintelor trebuie să fie aşa cum e în limba vie – mine. Maiorescu: “Există împrumuturi lexicale vechi puternic înrădăcinate în limbă şi prin aceasta în întreaga viaţă sufletească a poporului. Odobescu observă că din cauza acestor sisteme. căci slavonismele – mai ales de ele era vorba – sînt justificate prin uz. trebuie să ştie să ocolească tendinţele latiniste. Ce ar deveni. autori „clasici” care să fi fixat şi perfecţionat instrumentul lingvistic? Într-o epocă în care scrierea limbii române se află încă sub imperiul arbitrarului. şi nici ele toate. şi nu mene. în scrierile sale. n-a putut scăpa de influenţa „sistemelor” lingvistice. spre deosebire de alte limbi romanice (care sînt latine plus germanice etc. ca atare. Să nu fie „prodigă” în neologisme. Al. se întreabă Al. 25]. Alecsandri. de exemplu. după limba vechilor traduceri de cărţi bisericeşti [Păcurariu. Odobescu e muntean şi. Cum trebuie studiată limba într-o ţară ca a noastră. cum ar dori partizanii neologismului? 22 220 . véră (vară) etc. şi altă limbă creată prin concesii făcute limbilor neolatine moderne. adaugă T. Cipariu în special. scriitorul. care.Intrînd în detalii. Maiorescu. pucin (puţin). Operele literare trebuie să fie scrise într-o limbă curată. şi încă acele care fac parte din limba bisericească actuală nu trebuiesc înlocuite decît foarte încet. gazetele unei provincii au ajuns să nu fie înţelese în celelalte provincii. Odobescu. de exemplu. limba poetică a lui V. el va face unele concesii principiului etimologic al latiniştilor. pentru care nu există cuvinte neaoşe22. ci pentru prezent. care ne-ar face să ne pomenim în două limbi: una în Ardeal. „am răpi originalitatea limbii române. scriind. el recomandă Academiei să nu fie riguroasă în alegerea cuvintelor româneşti şi în etimologism şi să nu fie „prodigă” în neologisme. dacă am înlocui expresia neagra veşnicie din vorbirea obişnuită prin neagra eternitate sau stea iubită prin stea amată. de pildă. plus slavona. în folclorul literar şi în literatura cultă. – ceea ce n-ar fi spus-o. ca şi cele „arhaizate cu iz slavon”. Odobescu. Slavonismele care trebuiesc alungate. Şi anume: în Ardeal ar circula o limbă creată prin concesii făcute arhaismelor. Al. Russo. căci nu scriem pentru trecut. pentru că limba bisericească are un caracter venerabil. afirmă Al. Odobescu se ridică cu putere împotriva ortografiei latinizante în general şi a celei a lui T. limba vorbită de Vom observa că această idee e similară celei a lui T. Să nu uităm însă că Al. de pildă.). iar în unele cazuri. Sensul lor distinctiv este întrebuinţarea cuvîntului respectiv în toate manifestările generale din viaţa unui popor. e alcătuită din limba latină. şi alta de facto. unde lipseşte tradiţia unei mişcări literare bogate. şi dacă le-am alunga. la care mai contribuie şi provincialismele. traducerilor bisericeşti. căci nu sînt necesare decît acele neologisme care denumesc idei ori lucruri nouă. El era de părere că trebuie să reînviem arhaismele pierdute de origine latină. Al.

cu originalitatea sa de limbă neolatină formată sub o influenţă diferită de acelea ce au predominat la formarea limbilor neolatine din occident. Odobescu privind evoluţia şi structura limbii române. portughezii au urmat. era slavona. Acestei influenţe vechi i s-au adăugat altele. Russo şi C. cînd e nevoie. Ele aparţineau epocii eroice în care s-au combătut etimologismul şi purismul. spaniolii. Al. dispare cu timpul. Acelaşi lucru se poate spune în legătură cu limba română. cu elemente noi. „Într-un cuvînt. dar chiar între-aceste vorbe noi să păstrăm formele gramaticii noastre şi să ne ferim mai mult decît orice de neologismele gramaticale. Deosebit de interesante sînt consideraţiile lui Al. conchide autorul. căci atunci putem zice că. Russo în Cugetări. căci printr-însele se strică cu totul fizionomia unei limbi” [Ibidem. căi cu totul diferite de aceea în care.popor. ideea noastră e că trebuie să respectăm limba care e în gura poporului nostru. Autorul constată o puternică influenţă slavă. în sensul spuselor lui Heliade din prefaţa Gramaticii. pentru că ele au intrat deja în structura organică a limbilor respective. care ne-a lăsat. venită mai tîrziu. într-o epocă îndepărtată. va dispare şi limba română cu caracterul său propriu şi constitutiv. şi cît despre adausele cerute de deosebitele trebuinţi. „Să nu sperăm însă niciodată – afirmă Odobescu. de la 221 . luate din altă limbă. care însă să fie adaptate structurii limbii române. pentru că ea a fost asimilată organic şi limba română nu poate fi concepută fără acest element slav. în dezvoltarea limbii lor. problema îmbogăţirii ei. nu poate dispărea. de asemenea. de către traducătorii secolelor XVI-XVII. tot slave. un număr de cuvinte. prin cultivarea cu grijă a limbii. ale lui Al. în perioadele de ocupaţie a Principatelor. Această influenţă slavonă. Negruzzi. conferindu-le acestora caracterul original. 2526]. s-o păstrăm în întregimea sa. influenţă care nu a schimbat caracterul latin al limbii române. dar nimeni nu s-a gîndit să le scoată în mod arbitrar. termeni tehnici privind administraţia. care preconizau scoaterea din limbă a cuvintelor de origine nelatină. împreună cu dînsa. care. La acestea se adaugă administraţia rusă. care nu găseau în limbajul uzual expresii adecvate pentru a transpune în româneşte termeni abstracţi pentru interpretarea ideilor filozofice şi morale. să le facem prin împrumutări din limba latină sau chiar şi din limbile moderne cînd cuvintele trebuincioase însemnează lucruri locale şi moderne. Provenţalii. Pledînd pentru împrumuturi din alte limbi. surorile ei. Elemente eterogene există în toate limbile neolatine. Ideile acestea nu sînt noi. viaţa socială şi politică. Odobescu respinge concepţiile puriste. Cealaltă. în cancelarii şi în biserică. precum şi Al. pentru fixarea şi permanentizarea jaloanelor limbii române literare. cu o logică şi o argumentare mai savantă însă – şi chiar să nu voim a şterge urmele înrîuririi primitive. Le-au exprimat într-o formulare foarte apropiată I. şi le luau din limba oficială. francezii. Heliade Rădulescu în prefaţa Gramaticii sale de la 1828. mai veche. să valorifice în acelaşi timp limba veche a cronicilor şi să îmbogăţească vocabularul. italienii.

Continuator. o găsim la I. Contribuţia lui Al. Slavici. în Academie. care au fost asimilate în ultima vreme. Alte elemente. CONCLUZII O mare şi generoasă idee călăuzită de un spirit lucid al realităţii lingvistice. să ne ferim întotdeauna de a ataca principiile ei constitutive. în bună parte. ea manifestîndu-se în direcţii multiple. Scalpelul ce voieşte a purifica limba nu trebuie să pătrunză mai adînc decît unde este adevărata rană” [Ibidem. 23 Vezi I. dar salută. altele cu totul au fost la noi. erudiţiei scriitorului în ramurile diverse ale artei i se adaugă informaţia filologică. ci mai bine să studiem cu atenţie cum s-a strecurat elementul modificator la noi şi. Odobescu. el a manifestat permanent o mare preţuire pentru istoria ţării. sub acest aspect. cunoscută sub denumirea de curentul istoric-popular. împotriva cărora va porni mai tîrziu. pentru emanciparea culturală şi politică a poporului român şi a nutrit convingerea că arta trebuie să exprime năzuinţele înalte ale societăţii şi poporului căruia artistul le aparţine. însuşit de scriitor pe cale cărturărească. pentru îmbogăţirea şi împrospătarea limbii. a fost aruncată limba latină din Dacia. 544-546. adică neologismele. Direcţia nouă. alte influenţe au determinat modificările limbei latine la dînşii. ea determinînd. 1967. E ceea ce va face el însuşi. 220-221]. „formele nimerite şi elegante”. în scrierile sale. împotriva denaturărilor etimologice. pentru folclor. O analiză atentă a limbii lui Al. prin operele marilor scriitori. limba populară apare în opera sa ca produs al culturii. Bucureşti. pentru ctitorii înaintaţi ai culturii naţionale. Să nu voim dar a croi limba noastră pe tipare neasemuite. Al Odobescu extinde latura istorică documentară a evocărilor şi se complace în utilizarea materialului lexical arhaic menit să sugereze aşa-numita culoare locală. p. Slavici în comunicarea ţinută la Academia Română sub titlul Aşezarea vorbelor în româneşte23. a luptat pentru apărarea limbii. Articolul sugerează. Odobescu la dezvoltarea culturii româneşti este una dintre cele mai originale. În Pseodo-kynegetikos. substanţa limbii române literare moderne. În Scene istorice.început. folclorică şi lingvistică. să nu cătăm a o asimila în zadar la regulile de dezvoltare a lor. cu un rar simţ artistic al limbii. venită la timp. ideea reactualizării unei forme vechi. în acelaşi timp. cînd voim a ne curăţi limba de străinisme. o acerbă campanie. 222 . 58-59]. Cipariu). Ţâra. de aici caracterul uşor preţios al stilului şi impresia de limbă populară căutată dinadins sau făcută la masa de scris după modelul limbii vorbite [Munteanu. a tradiţiei umaniste şi patriotice a literaturii paşoptiste. Amintiri. de simţ critic şi de curajul de a înfrunta opinii savante pentru a îndrepta limba literară pe făgaşul naţional – iată meritul principal şi durabil al direcţiei promovate de mişcarea literară şi culturală de la 1840. Piatra era aruncată în grădina latiniştilor (al căror reprezentant era şi T. s-a dovedit fertilă şi salutară. dispărute din uz.

1981. fixîndu-i norme clare pentru dezvoltările ulterioare. varsă multă lumină în cursul discuţiilor. 1984. îndreptarea moravurilor prin satirizarea viciilor orînduirii feudale şi slujind model de exprimare literară. tabel cronologic şi bibliografie selectivă de Ana-Maria Boiariu. Haralambie Corbu. 2. ca un punct de maximă importanţă. Bucureşti. V. Ţâra. au depus eforturi considerabile pentru a îmbogăţi şi perfecţiona limba literară. Istoria limbii române literare. contribuind astfel la dezvoltarea limbii române literare. Gabriel Dimisianu. Russo. culturale şi politice. Alecsandri şi teatru. Bucureşti. Negruzzi şi V. Şt. Vasile Alecsandri. Al. p. Vasile Coroban. 3. Referinţe bibliografice: 1. 4. Editura Didactică şi Pedagogică. Gheorghe Bulgăr. Introducere în opera lui Constantin Negruzzi. 1957. Bucureşti. promovarea şi dezvoltarea spiritului autohton. Editura de Stat a Moldovei.Operele reprezentanţilor curentului istoric-popular au avut un puternic caracter militant. nr. Andriescu. optează pentru fixarea limbii literare româneşti pe întregul teritoriu naţional pe baza limbii populare şi a cronicilor. 223 . gruparea de la Dacia literară. slujind idealurile revoluţionare: eliberarea şi unitatea naţională. 6. dovedesc un deosebit simţ literar. Despre contribuţia lui Negruzzi la dezvoltarea limbii literare // Biblioteca critică. formarea unei limbi literare unice şi a unei ortografii unitare. a fixat. 1953. Mihail Kigălniceanu şi limba literară //RLŞL. 6. pe lîngă dezvoltarea literaturii pe baze naţionale. Bucureşti.6. 1983. I. C. M. Continuînd vechile tradiţii româneşti. Editura Cartea Moldovenească. Kogălniceanu. nr. 5. istorice şi populare. 8. al XIX-lea //SILRL. Stabilind exact rolul literaturii şi ştiinţei în dezvoltarea limbii naţionale. Al. Editura Eminescu. 1991. Alecsandri au contribuit pe cale indirectă la promovarea ideii de apărare a bazei populare şi de cultivare a limbii prin scrierile lor. Preocupările lui Kogălniceanu cu privire la limbă //LR. Editura Eminescu. Valorificarea limbii şi stilul vechilor texte româneşti (cronici. Constantin Negruzzi. teoreticienii curentului istoric-popular (Al. Chişinău. 7. Reprezentanţii curentului istoric-popular participă activ la dezbaterea problemelor lingvistice complicate. prefaţă. în realizarea programelor sale sociale. Constantin Negruzzi. Teodor Cotelnic. Odobescu) au adus o contribuţie meritorie în crearea şi consolidarea unei terminologii ştiinţifice adecvate. 1981. texte religioase etc. au evidenţiat capacităţile creatoare ale limbii. Antologie. 1973. Dănescu S. Editura Minerva. Ana-Maria Boiariu. 335-354.) în creaţia scriitorilor din prima jumătate a sec. Munteanu.

1966. Constantin Negruzzi: Viaţa şi opera. 29. Contribuţia lui Kogălniceanu la dezvoltarea şi îmbogăţirea limbii literare //Contribuţii la istoria limbii române literare în sec. Nicolae Iorga. Constantin Schifirneţ. Structuri tematice şi retorico-stilistice în romantismul românesc (1830-1870). Spiritul critic în cultura românească. Ion Slavici. Iancu Văcărescu. E. Editura Didactică şi Pedagogică. Titu Maiorescu. Bucureşti. Bucureşti. vol. Mihai Zamfir. Teodor Aman. 1961. Alexandru Piru. Augustin Pop. Bucureşti. 21. Bucureşti. 1993. 1996. 20. Bucureşti. 1997. Bucureşti. C. 26. Editura Ştiinţa. Chişinău. – Bucureşti.1. Bucureşti. Poeţi şi artişti: Vasile Alecsandri.. 13. Editura Hyperion. 1966. al XIX-lea. Grigore Alexandrescu. Mihai Eminescu. 1960. Chişinău. 24. I. 16. Chişinău. Sugestii de rezolvare. Vasile Alecsandri: Orizonturi şi repere. Florin D. Mihaela Mancaş. Dimitrie Bolintineanul. Cerbu. sub îngrijirea şi cu un studiu introductiv de Paul Cornea. Emil Ghiţulescu. Bucureşti. 1969. Editura Tineretului. Mihai Vornicu. 3. Negruzzi – viaţa şi opera lui. Editura Imprimeria La Roumania. Ion Roman. Editura Albatros. 1963. 23. Limba şi stilul poeziei lui Vasile Alecsandri. Eugen Lovinescu. Dumitru Hîncu. 1980. 18. Ion Nuţă. Editura Albatros. Editura Spiru Haret. 1913. D. Odobescu. Roxana Sorescu. 1973. Chişinău. Amintiri. 14. 22. Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu. Garabet Ibrăileanu. Nicolae Grigorescu. 108. Negruzzi C.George C. 1967. 12.9. Istoria literaturii româneşti în secolul aş XIX-lea. Păcurariu. Nicolescu. 1990. Editira Litera. 1998. Gabriela Duda. Enăchiţă Văcărescu. Bucureşti. Tatiana Iliaşenco. activităţii şi concepţiilor sale. 1956. 1976. Editura Spot-Turism. Nicolae Predescu. 1979. 224 . 15. Virgil Ionescu. vol. Limba şi stilul poeziei lui Vasile Alecsandri. Viaţa lui Vasile Alecsandri. nr. 17. Simionescu D. Editura Tineretului. 25. A. Editura Cartea Moldovenească. 1979. Kogălniceanui. Editura Institutului de Arte grafice Minerva. S. Bucureşti. 19. Mihail Kogălniceanu: Contribuţii la cunoaşterea vieţii. Subiecte posibile. Iaşi. Bucureşti. 11. Popescu. Ion Osadcenco. Civilizaţie modernă şi naraţiune: Mihail Kogălniceanu. 1900. I. Bucureşti. 28. Vasile Alecsandri: Monografii. 27. 10. Romel Moga. Mihail Kogălniceanu şi unele probleme ale limbi române //RLŞL. Îndreptar de literatură română pentru bacalaureat.

30. Pop L. Probleme de limbă în cercul Kogălniceanu //Studii şi cercetări ştiinţifice: seria 3: Ştiinţe sociale, 1955, nr. 1-2.

225

Literatura recomandată: 1. Corlăneanu, Nicolae. Purice, Mihail. Schiţe de istorie a limbii moldoveneşti literare,
Chişinău, 1987. 2. Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, Bucureşti, 1956. 3. Munteanu, Ştefan, Ţîra, Vasile. Istoria limbii române literare, Bucureşti, Editura didactică şi Pedagogică, 1983. 4. Istoria limbii române literare: Epoca veche (1532 – 1780), Bucureşti, 1977. 5. Ivănecu, George. Istoria limbii române literare, Iaşi, 1980. 6. Limba română: origini şi dezvoltare, Bucureşti, 1996. 7. Macrea, Dumitru. Studii de istoria limbii române literare: sec. al XIX-lea, vol.I, Bucureşti, 1969.

226

Sumar Partea I. Istoria limbii române (de la origini pănă în secolul al XIV-lea)

PRELIMINARII I. Obiectul Istoriei limbii române 2. Deficienţele de studiere a limbii române din punct de vedere istoric 3. Primele încercări de studiere a istoriei limbii române 4. Pe scurt din istoricul apariţiei limbii române Evoluţia sistemului vocaluic latinesc Evoluţia sistemului consonantic latinesc Lexicul latinei populare şi influenţa lui asupra celui din română Influenţa slavă Elementul autohton Influenţa maghiară Influenţa turanică Clasificarea etimologică a cuvintelor

1 1 3 3 5 10 17 29 36 43 45 47 49

Schimbări în cadrul părţilor de vorbire şi al categoriilor gramaticale în perioada de formare a românei 52 Evoluţa şi constituirea articolului Cauzele apariţiei articolului ca parte de vorbire Evoluţia şi constituirea articolului substantival definit Articolul substantival nehotărît, etapele constituirii lui Apariţia şi constituirea articolului posesiv (genitival, pronominal) Evoluţia articolului demonstrativ Evoluţia pronumelor personale 1. Generalităţi 2. Evoluţia pronumelor personale în latina populară 3. Evolubia pronumelui „eu”. Opinii şi sugestii 4. Evoluţia celorlalte forme ale pronumelor personale 5. Evoluţia pronumelor personale de persoane a III-a 6. Alte tipuri de pronume personale 55 55 58 60 62 63 64 64 65 66 67 68 70

227

Evoluia celorlalte tipuri de pronume 1. Pronumele reflexive 2. Pronumele posesive 3. Pronumele demonstrative 4. Pronumele nehotărîte 5. Pronumele interogativ-relative 6. Pronumele negative Evoluţia verbului. Modul indicativ al diatezei active 1. Preliminarii. Restructurarea morfologiei verbului în sfera modului central – indicativ 2. Evoluţia formelor de indicativ prezent 3. Evoluţia verbelor a avea, a fi şi a voi 4. Evoluţia formelor de imperfect 5. Evoluţia formelor de perfect 6. Mai-mult-ca-perfectul indicativ 7. Perfectul compus 8. Timpul viitor Modul conjunctiv Modul imperativ Modul condiţional Formele nominale ale verbului Infinitivul Participiul Supinul Gerunziul Adverbul 1. Modificări în sistemul adverbului latinesc 2. Îmbogăţirea arsenalului adverbelor româneşti pe bază de împrumuturi 3. Evoluţia adverbelor circumstanţiale 4. Evoluţia adverbelor calitative Prepoziţia 1. Restructurarea sistemului prepoziţional în latina populară 2. Evoluţia ulterioară a prepoziţiilor latineşti 3. Apariţia prepoziţiilor noi

72 72 73 75 77 78 79 79 79 80 83 84 85 88 89 90 91 94 96 97 97 98 99 100 100 100 101 103 105 106 106 109 110

228

Obiectul de studiu.Partea a II-a (Istoria limbii române literare) Preliminarii. Metode de cercetare. Epoca Ion Heliade Rădulescu 174 Simplificarea alfabetului şi fixarea normelor ortografice Încercări de normare a limbii culte prin intermediul gramaticii I. Însemnătatea tipăriturilor lui Coresi Caracteristicile generale ale primelor texte româneşti Dezvoltarea limbii române literare în secolele XVII-XVIII Problemele şi evoluţia limbi române în perioada anilor 1780 – 1840 141 142 150 163 113 122 136 Contribuţia cărturarilor din principate la cultivarea şi modernizarea limbi române literare. Heliade Rădulescu. Precizări teoretice Baza dialectală a limbii române literare Periodizarea istoriei limbii române literare Începuturile scrisului în limba română Ошибка! Закладка не определена. „Gramatica românească” Trăsături ale limbii literare din această perioadă Influenţa neolatină a) Influenţa franceză b) Încercări de italienizare a limbii române c) Pumnismul analogist Etapa limbii române moderne Contribuţia lui Titu Maiorescu la dezvoltarea limbii române literare Curentul istoric-popular Literatura recomandată 174 175 176 184 190 190 192 193 194 195 202 226 229 .