Www.referat.ro-istoria Limbii Romane

Modulul Istoria limbii române se introduce în planul de studiu pentru studenţii Facultăţii de Filologie la anul II.

El se constituie din două părţi: Istoria limbii române, care studiază istoria formării dialectului dacoromân, începînd cu căderea Sarmisegetuzei, în anul 102, şi pînă în secolul al XV-lea. Partea I constă din 3 capitole mari: Fonetica, Lexicologia şi Gramatica. La capitolul Fonetica se cercetează cazurile de apariţie a fiecărui fonem vocalic şi consonantic. Capitolul Lexicologia studiază fondul latin principal, elementul geto-dacic şi împrumuturile slavone, turanice, maghiare şi săşeşti. La capitolul Gramatica se studiază evoluţia tuturor părţilor de vorbire. Partea a II-a a modulului, care se numeşte Istoria limbii române literare, stidiază evoluţia limbii odată cu apariţia primelor texte scrise în limba română şi pînă la etapa contemporană, cuprinzînd şi ea cîteva capitole mai importante: Unele prercizări terminologie, Probleme cu care se confruntă disciplina de studii, Probleme ale dezvoltării limbii române în secolele XVII-XVIII, înte anii 1780-1840, în Principatele româneşti, în perioada modernă. Pentru studierea modulului se rezervează 45 de ore prelegeri şi 30 de ore practice. Cursul se încheie cu un examen.

Partea I. ISTORIA LIMBII ROMÂNE PRELIMINARII I. Obiectul Istoriei limbii române
Istoria limbii române sau Gramatica istorică, cum era numită altădată această disciplină filologiecă universitară, este unul din compartimentele principale ale istoriei limbii literare şi are ca obiect de cercetare procesul constituirii şi evoluţia sistemului limbii, a normelor lingvistice ca formă a progresului general al limbii naţionale. Altfel spus, Istoria limbii române studiază felul în care o variantă a limbi, atestată în scris sau în mod verbal, trecînd ptrin difetrite ipostaze şi fiind supusă legităţilor fonetice de evoluţie, s-a impus, s-a dezvoltat şi s-a consolidat ca normă unică în diferite epoci istorice, devenind expresia unitară şi superioară a limbii naţionale. Studierea limbii din punct de vedere istoric este legată de alte discipline umanitare, cu care tangentează. Ea este, în primul rînd, o disciplină lingvistică şi, în consecinţă, se bazează pe principiile teoretice ale ştiinţei despre limbă. În al doilea rînd, ea ţine seama de istoria şi filozofia neamului. Bunăoară, cei care au încercat să dovedească cum că dacii, care au dat naştere poporului român, locuiau doar pînă la Dunăre şi în regiunea Carpaţilor, au primit o ripostă cruntă din partea istoriei. În anul 1912, lîngă satul Ezerovo de lîngă oraşul bulgar Plovdiv, a fost găsit, într-un mormînt, alături de osemintele răposatului, ale soţiei sale – un inel, care, din 19 variante posibile, avea următorul conţinut, cel mai verosimil: „O Rolistene, eu, a ta tînără soţie, a ta aleasă, mor alături de tine, iubitul meu pe veci”. Acest conţinut a fost pus de istoricieni în legătură cu cele

1

povestite de istoricul antic Herodot, care ne relatează despre obiceiurile întîlnite doar la daci. Şi anume: dacii bogaţi aveau mai multe soţii şi, dacă se întîmplă să moară capul familiei, între soţiile acestuia se isca o mare ceartă – care dintre ele a fost, pentru răposat, cea mai iubită? Şi cea asupra căreia a căzut alegerea, fiind proslăvită de rude, era înjunghiată chiar pe mormînt şi înmormîntată împreună cu soţul. Acest fapt istoric ne dovedeşte că strămoşii noştri şi-au extins teritoriile şi după Dunăre. Un alt moment la elucidarea căruia vin argumentele istorice. Unii cercetători au încercat să dovedească că limba română s-a format doar pe baza latinei vorbite de către colonizatorii romani şi că elementul autohton a fost nul, deoarece, cică, romanii i-au nimicit pe toţi bărbaţii daci. Întradevăr, unele cronici ale timpului scriau: „Dacia, duiterno bello Decibali, viris fuerat exhausta” 1. Desigur, brutalitatea conflictelor dintre daci şi romani, setea de libertate a autohtonilor, sentimentul că o moarte onorabilă e mai preferabilă decît robia şi înjosirea i-au făcut pe mulţi viteji să-şi găsească sfîrşitul pe cîmpul de bătaie sau să-şi pună capăt zilelor, urmînd exemplul neînfricatului lor rege Decebal. Cu toate acestea, cea mai mare parte a populaţiei dacice a supravieţuit dezastrului, supunîndu-se cuceritorilor şi acceptînd noua realitate. În afară de aceasta, documentele istorice ne informează că pe teritoriile ocupate de romani se formau unităţi militare alcătuite din autohtoni daci. Numai provincia carpatică număra cel puţin 12 auxilia (unităţi militare auxiliare), ocupînd locul al doilea (după Syria), ceea ce demonstrează că în Dacia exista un mare potenţial uman autohton, acest fapt infirmînd ideea exterminării dacilor de către romani. De aici mai tragem concluzia că la baza formării limbii române a stat nu exclusiv limba vorbită de coloniştii romani, ci că limba română mai poartă coloritul dacic şi filosofia strămoşilor noştri. Adepţii existenţei a două limbi în arealul daco-romanic (română şi moldovenească) încearcă să ne convingă că Imperiul Roman şi-a extins graniţele doar între Dunăre şi Prut, iar partea basarabeană nu s-a aflat sub influenţa Romei, şi deci limba „moldovenească” s-a format dintr-un amestec al limbilor popoarelor barbare. Cercetările arheologice însă vădesc despre existenţa în secolele II-IV d. Hr. a circa două mii de urme ale aşezărilor omeneşti. Chiar şi în cele mai mici şi mai îndepărtate din acestea au fost găsite vase, monede, alte lucruri din lut şi aramă confecţionate în stil roman. Pe teritoriul Republicii Moldova numai, au fost găsite peste o mie de monede romane, fapt care ne vorbeşte despre o adîncă influenţă a romanilor asupra spaţiului nistreano-carpantin. În sfîrşit, studierea limbii din punct de vedere diacronic mai este strîns legată de istoria literaturii, deoarece marii scriitori au avut şi au un rol important în acţiunea de cultivare şi de

1

În îndelungatul război al lui Decebal, Dacia a fost secătuită de bărbaţi. 2

îmbogăţire a expresiei culte, dar mai cu seamă în aceea de a fi contribuit la progresul expresiv, estetic al limbii.

2. Deficienţele de studiere a limbii române din punct de vedere istoric
Studierea limbii, mai ales a românei, se loveşte, în plan istoric, de o serie de dificultăţi. Dintre toate graiurile romanice, limba română are, într-adevăr, trecutul cel mai puţin cunoscut şi cel mai puţin studiat. Epoca cea mai importantă a istoriei sale, care cuprinde evul mediu, nu poate fi reconstituită după izvoare directe, deoarece, după cum se ştie, nu găsim nici un document scris în limba română înainte de secolul al XVI-lea. Dacă ne-au fost păstrate cîteva forme vechi româneşti la cronicarii bizantini şi în documentele slave, latine, ele sînt prea puţine şi cît se poate de insuficiente, ca să ne putem face o închipuire mai precisă despre starea în care se afla limba română înainte de secolul al XVI-lea. Filologul, cercetătorul limbii se află, astfel, în faţa unui gol de mai multe secole şi, lipsit fiind de informaţii directe, el trebuie să se mulţumească cu simple presupuneri. Dificultăţile nu dispar nici chiar atunci cînd ajungem la secolul al XVI-lea şi vrem să schiţăm istoria limbii române, pornind de la această epocă şi pînă în zilele noastre. Căci influenţa sintaxei limbii din care au fost traduse textele religioase prezintă un interes mediocru pentru cercetător. Documentele publice şi private, care sînt cele mai importante pentru cunoaşterea trecutului unei limbi, n-au fost publicate decît într-un număr foarte restrîns. Chiar şi cele care au fost scoase din praful bibliotecilor n-au fost încă studiate din toate punctele de vedere, ceea ce explică insuficienţa cunoştinţelor noastre actuale privind limba română veche.

3. Primele încercări de studiere a istoriei limbii române
Printre primii care relatează despre originea latină a limbii române au fost cronicarii Grigore Ureche şi Miron Costin. În lucrarea de căpătîi Descriptio Moldovaie, Dimitrie Cantemir menţionează că limba română conţine o serie de elemente de origine dacică. Fondatorii Şcolii ardelene, transilvănenii Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Mayor subliniază, în lucrările lor, că limba română nu este doar o limbă derivată din latină, ci şi că ea a păstrat cu fidelitate vechiul său fond latin; graiurile străine, cu care a venit în contact, nu i-au alterat întru nimic structura internă. Iar dacă şi se găsesc în ea cîteva cuvinte slave, greceşti etc., acestea sînt într-un număr mic şi ar putea, la rigoare, să fie eliminate şi înlocuite cu altele, de origine latină.

3

Scopul principal al reprerzentanţilor Şcolii Ardelene a fost să-i combată cu energie pe adversarii lor, care mergeau pînă-ntr-acolo încît contestau caracterul prin excelenţă latin al limbii române cu scopul de a o prezenta ca un amestec al tuturor idiomurilor barbare din ţările balcanice. Cel care s-a dovedit a fi cel mai fidel tradiţiilor inaugurate de Şcoala latinistă a fost Timothei Cipariu. El a dezvoltat multe din ideile lui Petru Mayor. Ca şi predecesorul său, T. Cipariu a încercat să lege dezvoltarea limbii române de latină. Dar greşeala lui a fost că, explicînd evoluţia unor cuvinte româneşti, el pornea totdeauna de la formele latinei clasice, iar pentru a da o înfăţişare cît mai „latinească” cuvintelor româneşti, el le-a apropiat totdeauna de formele latinei clasice, ortografiindu-le aproape la fel ca acestea. O altă lacună a studiilor lui T. Cipariu constă în lipsa de cunoştinţe în domeniul limbilor slave, în ignorarea influenţei acestora asupra limbii române. Or, pentru a înţelege trecutul istoric al limbii române, slava veche, elementele ei sînt tot atît de importante ca şi cele latineşti. T. Cipariu n-a înţeles deloc utilitatea studiilor slave pentru filologia română. Adepţii Şcolii latiniste considerau chiar dezonorant pentru limba română ca ea să fie împresurată cu elemente slave. Influenţa slavă era considerată ca fiind dezastruoasă pentru cultura românească şi era asociată cu ideea de barbarie. Cu totul altul, chiar diametral opus, a fost drumul parcurs de Cihac în lucrările de lexicografie. Dar nici el n-a putut evita exagerările. Deoarece partizanii Şcolii latiniste nu vroiau să recunoască influenţa limbilor slave asupra românei, Cihac s-a străduit să dovedească contrariul. Pentru a-şi susţine mai bine teza, el a încercat să descopere în lexicul limbii române un număr cît mai mare de elemente de origine slavă. Importanţa studiilor slave pentru cercetarea limbii române a fost pusă pe deplin în lumină de cercetătorul Micloşich. El a scos în evidenţă mai ales acele elemente slave care pătrunseră în limba română mai de mult, în timp ce Cihac s-a ocupat şi de cele apărute în română la o dată mai recentă. Marele merit al lui Miclosich este de a fi precizat mai bine decît se făcuse pînă la el legăturile limbii române cu celelalte limbi balcanice. Tot lui Miclosich i se datorează şi primele studii de dialectologie română. Un mare răsunet în filologie l-au avut lucrările lui Rösler, apărute între anii 1870-1875. El a combătut ideile celor care îi considerau pe români urmaşi direcţi ai coloniştilor latini stabiliţi în Dacia. Conform teoriei sale, naţiunea română s-a format în sudul Dunării, în Moesia, şi acolo a continuat să se dezvolte pînă la începutul secolului al XII-lea, cînd o ramură desprinsă din ea a dat naştere dacoromânilor, care şi-au părăsit vechea aşezare pentru a se stabili în regiunea Carpaţilor. După cum se ştie, a greşit şi Rösler.

4

luptînd contra regelui Pontului Mithridate. doar puţine au ajuns la o organizare statală reală. pas cu pas. de o parte a aristocraţiei. Burebista a fost ucis în timpul unei răscoale. Întrucît locuiau pe un spaţiu atît de imens. avansau cu cuceririle lor spre nord. iar cei care populau teritoriul de la sud de Balcani – traci de sud. Se presupune că dispariţia lui Burebista s-a produs cam în aceeaşi vreme cu asasinarea lui Caesar (anul 44 p. romanii au 5 . pierzînd şi steagurile sale. după cu menţionează geograful şi istoricul grec antic Strabon. Deja unele triburi dintre Balcani şi Dunăre fuseseră nevoite să recunoască supremaţia Romei şi această perspectivă viza întreaga lume geto-dacică. sciţii şi sarmaţii presau fără întrerupere asupra teritoriilor getice. triburile geto-dacice erau ameninţate dinspre vest şi nord-vest de celţi. după ce transformaseră în provincii Macedonia şi Grecia. cei care locuiau pe teritoriile dintre munţii Balcani şi rîul Nistru au fost numiţi traci septentrionali. nemulţumită de tendinţele regelui de a centraliza prea mult puterea statală.Hr. cei mai mulţi dintre conducătorii daco-geţilor au înţeles necesitatea şi avantajele unirii forţelor. împăratul Augustus a încercat din nou să supună Dobrogea. probabil.Hr. Cele mai numeroase triburi din lumea nord-tracică erau geţii şi dacii.Hr. iniţiată. condusă de generalul Lucullus. Aceste triburi vorbeau aceeaşi limbă şi aparţineau aceluiaşi popor. În secolul I p. spre Dunăre. Abia după moartea lui Burebista. în urma unei răscoale la care au participat şi geţii. de la Transilvania în apus şi pînă la Marea Neagră în răsărit – era populată de tracii septentrionali. trimiţîndu-l împotriva geţilor pe generalul Crassus. În faţa acestor pericole. mai ales că autorii antici vorbesc despre intenţia lui Iulius Caesar de a trimite o armată contra Daciei. Încă în anii 72–71 p. Conform informaţiilor lui Strabon. spre inima Transilvaniei. Din cele peste o sută de triburi tracice. La est. guvernatorul Macedoniei Hybrida a fost înfrînt. pătrunzînd tot mai aproape de Carpaţii Orientali. pe care le-a alungat departe spre vest. care avansau.. o armată romană.Hr.4. unde romanii. Astfel. Pe timpul lui Augustus. Nu este exclusă nici intervenţia din umbră a Romei. Burebista a zdrobit neamurile celţilor. o parte considerabilă a Europei de Sud-Est – de la Marea Egee în sud şi pînă la Nistru în nord. bastranii. Pericolul cel mai mare venea însă de la sud. acceptîndu-l pe Burebista ca rege al întregii Dacii. ei au început să fie denumiţi după teritoriile pe care le populau. conform binecunoscutului principiu „divide et impera”.).Hr. Dar în anul 62 p. menţionate de izvoarele scrise. Pe scurt din istoricul apariţiei limbii române La începutul mileniului 1 p. a ajuns în Dobrogea şi a impus cetăţenilor greci tratate de alianţă.

Fuccus a pierdut o întreagă legiune. pentru romani. În faţa invaziei iminente. Traian a reluat ofensiva. Pentru a-l determina pe Decebal să nu mai atace trupele imperiale. dar a suferit mari pierderi.) a făcut pregătiri pentru supunerea definitivă a Daciei. Toate aceste calităţi pe care le atribuie istoricienii romani lui Decebal el le-a dovedit din plin chiar din prima confruntare pe care a avut-o cu oastea lui Domitian. „pentru că era priceput în ale războiului şi iscusit la faptă. Acesta a cerut pace şi Traian a acceptat. dacii. Iulianus nu şi-a putut continua înaintarea spre capitala dacică. În anul 88. meşter a întinde curse. În primăvara anului 102. Pentru a nu împodobi triumful învingătorului. 1 d. recîştigînd cu greu multe poziţii pe care le pierduse în iarnă. Romanii au tăiat conductele de aprovizionare cu apă şi. condusă de experimentalul Tettius Iulianus. pentru care lucruri a fost mult timp. O nouă ofensivă împotriva Daciei e începută de Traian în anul 105. împăratul s-a grăbit să încheie pace cu Decebal. care au asaltat zona munţilor Orăştiei din mai multe direcţii. Domitian a trimis o nouă armată. Într-o cetate din preajma Sarmizegetuzei. De data aceasta. bătrînul rege Duras a oferit de bună voie domnia lui Decebal. Noul împărat. pe generalul Cornelius Fuccus (comandantul gărzii imperiale). Deşi a ieşit victorios. pătrunzînd în Dacia pe drumul urmat de Tettius Iulianus. iar dacii au capturat stindarde romane. ceea ce era considerat lucrul cel mai ruşinos pentru onoarea armatei imperiale. dar a fost ajuns de urmăritori.. Traian (98–117 d.cucerit cea mai mare parte a ţinuturilor dintre munţii Balcani şi Dunăre. În primăvara anului următor. Fortificaţiile din preajma capitalei au căzut rînd pe rînd. Capul şi mîna dreaptă a 6 . sleiţi de puteri. care a înaintat prin Banat şi a dat o bătălie grea la trecătoarea Porţile de Fier ale Transilvaniei. ştiind cînd să năvălească şi cînd să se retragă la timp. deoarece avea mari pierderi. meşteri şi instructori militari – motiv pentru care această pace a fost considerată ruşinoasă pentru Roma. care a suferit o înfrîngere catastrofală. a regăsit stindardele pierdute de Cornelius Fuscus şi a luat-o prizonieră pe sora lui Decebal. el a declanşat războiul. nu au mai putut opri asaltul final al trupelor romane. Decebal cu cîţiva oameni de încredere a încercat să fugă spre răsărit pentru a organiza o nouă rezistenţă. Toate încercările lui Decebal de a amîna deznodămîntul au eşuat.Hr. recunoscîndu-l ca rege şi acordîndu-i statut de client al Romei. Aşa fiind situaţia. Împăratul a trimis în Dacia. regele-erou a avut tăria morală să se sinucidă cu paloşul său. în anul 87. iar în cele din urmă a fost asediată şi Sarmizegetuza. situaţia era net favorabilă romanilor. anul 14) a constituit aici provincis Moesis.Hr. un protivnic de temut”. i-a oferit mari sume de bani. viteaz în luptă. iar împăratul Tiberius (sec. după o rezistenţă eroică. ştiind a se folosi cu dibăcie de victorie şi de a scăpa cu bine dintr-o înfrîngere.

Serviciul militar dura 25 de ani. Anume latinescul veteranus a dat în limba română (numai în arealul dacic!) cuvîntul bătrîn. Teritoriile respective trebuie considerate părţi componente ale Imperiului. Prezenţa acestui cuvînt la români dovedeşte că în aria sud-dunăreană a teritoriului de formare a limbii române a fost instituit colonatul. latina vulgară (vulgus dicitur). militar. Coloniştii aduşi proveneau din toată lumea romană3. fără îndoială. participă la apărarea acesteia. la integrarea dacilor în civilizaţia romană. romanii au mai ocupat. Progresul treptat al romanităţii. ceea ce înseamnă că războiul se încheiase cu cîteva luni înainte. şi nu latina clasică. Prin intermediul coloniştilor. economic al Imperiului Roman. ca tot poporul să vadă că duşmanul cel mai de temut al Imperiului nu mai există. căci e greu de presupus că ostaşii şi cei adunaţi de pe aiurea din întregul Imperiu Roman vorbeau la perfecţie latina clasică. „in toto urbe Romano”. temporar. colonii primeau loturi de pămînt (peculium „lot de pămînt lucrat de coloni”). formele administrative ale Imperiului.lui Decebal au fost duse împăratului şi apoi trimise la Roma. care au format permanent provinciile Moesia şi Dacia. 7 . astfel încît mulţi geto-daci primesc cetăţenie romană: „In urbe Romano qui sunt ex constitutione imperatoris Antonioni cives Romani effecti sunt”. Astfel. care au fost incluşi în sistemul politic-administrativ. ci. Calculele arată că pe parcursul stăpînirii romane şi-au făcut serviciul militar aproape 61 mii de soldaţi din rîndurile coloniştilor. după care ostaşii erau lăsaţi la vatră. În afară de teritoriile dacice. au ajuns în stînga Dunării elementele culturii materiale şi spirituale romane. După demobilizare. se implică în relaţiile economice dintre sat şi oraş. şi alte zone locuite de daco-geţi. Ei devin un factor activ în viaţa provinciei. stăpînirea romană s-a extins asupra unui număr mare de autohtoni. iar limba de comunicare între populaţie era. latina. a fost constituită provincia romană Dacia şi mulţi veterani din legiunile romane au fost lăsaţi la vatră. a început popularea ei cu cetăţeni romani şi cu locuitori ai Imperiului „ad agros et urbes colendas”2 . mai degrabă. ca zone de romanizare intensă a autohtonilor şi de etnogeneză românească. în cultura şi civilizaţia romană. În macedoromână 2 3 „ca să cultive ogoarele şi să populeze oraşele”. consolidarea stăpînirii imperiale. intră în relaţii cu autorităţile şi populaţia colonială. La 11 august 106. politica de integrare a populaţiei locale în structurile politico-administrative au modificat treptat statutul autohtonilor. Contactul nemijlocit al coloniştilor cu autohtonii în oraşe şi sate au condus la schimbul de cuvinte. inclusiv din rîndurile bărbaţilor daci. Îndată după cucerirea Daciei.

care a fost transmis. nu celui cu pierderea. Dacă. armata localnicilor se retrăgea în munţi. Tot de aici provine şi expresia populară a umbla după chicuri (după chicuşuri). pînă la ostaşii din capul coloanei. menre – mine. Deci procesul de formare a limbii române a durat peste 160 de ani de stăpînire romanică şi s-a încheiat aproximativ prin secolul al VII-lea. povestesc despre un episod al războiului bizantinilor cu avarii. care. limba latină de la Dunăre a început. sl. În această perioadă. ci întregului detaşament. În urma acestor cuvinte. agonisită cu intenţia de a fi lăsată ca moştenire”. Un ostaş a vrut să-l prevină pe colegul său despre pierdere şi i-a strigat: „Torna. populaţia localnică a continuat să participe la răspîndirea şi dezvoltarea limbii latine populare şi după aceasta dată. schimbări care nu se întîlnesc în elementele împrumutate de limba română din limbile slave. nu era considerată încă o limbă bine distinctă de latină. sub presiunea triburilor barbare din răsărit. De altfel. detaşamentul militar al autohtonilor s-a întors. nu puteau fi identificaţi de greci cu ceea ce-şi închipuiau ei cînd rosteau cuvîntul roman. limba română. a fost părăsită în anul 271. a primit lupta. iar populaţia care o vorbea era denumită cu termenul de romani. – fenomenul rotacismului. cînd sonanta n din cuvintele de origine latină (în afară de nn) a trecut în r sau şi l-a alăturat pe r: manus – mărule. să se transforme în română. avînd în vedere ca acela să se întoarcă şi să-şi ridice pierderea. grecii înşişi îşi ziceau romani. Dar cuvintele ostaşului au fost interpretate cu un ordin. mane > mîine. De pe şeaua unui cal. În secolele III-IV. din gură în gură. care. Primele surse de informaţie despre limba română ca limbă romanică nou constituită ne-au fost transmise de cronicarii bizantini Theophilactos Symocates şi Theophanes Confessor. în rezultatul căreia a ieşit învingător. din cauza că nu prea aveau un grad înalt de cultură. aşa că nu aveau nici un motiv de a considera populaţia de la Dunăre tot romani. Cu toate că Dacia. ceea ce rezultă din schimbările fonetice care s-au produs în această perioadă de peste şase secole. referindu-se la evenimentele din anul 587. (mîinile). În timpul uneia din lupte. ραηα ) n-a suferit astfel de modificări fonetice şi n-a devenit rînă sau rînră. canutus – cărunt. Cuvîntul rană (v. treptat. torna fratre!”. a căzut raniţa cu merinde. Astfel îi numeau grecii şi pe cei de la sate. cantare > a cînta. în limba părintească”. în dacoromână – Picui – „localitate”. pentru noi e cert că avem de-a face cu fapte de limbă din perioada de formare a limbii române. Deci prin limba ausonă. campus > cîmp. după cum subliniază cronicarii bizantini. ca şi celelalte limbi romanice. Printre legităţile fonetice cele mai importante menţionăm: – închiderea lui a urmat de o nazală+o vocală sau o consoană în î: lana > lînă. aceste cuvinte „au fost spuse în limba locului.picil’u – „avere în bani. 8 . Grecii numeau poporul de pe ambele maluri ale Dunării ausoni.

Pannonia. Gheorghe Postică. Istoria românilor.Iaşi. Istoria românilor (antică). de unde putem deduce că e vorba de perioada de formare a limbii române. Din bibliografie: 1. 1. X // Moldova Suverană din 6 decembrie 1991. 1991. nr. Moesia. Deci limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman. 9 . Editura Universitas. Dardana. Revistă de istorie şi ştiinţe sociale. IX // ziarul Moldova Suverană din 4 decembrie 1991. cît şi prin influenţa exercitată de limbile cu care a venit în contact. Chişinău . Această limbă a suferit însă schimbări şi transformări neîncetate atît prin evoluţia ei normală. cap. din momentul pătrunderii limbii latine populare în aceste provincii şi pînă în zilele noastre. 1990. cap. Cugetul. Istoria românilor. cuprinzînd provinciile dunărene Dacia. 2.cum o numeau grecii. 3. trebuie să înţelegem că e vorba de un grai latinesc întrucîtva corupt. Ion Hîncu. 4. pag. 9-19.

au un accent paroxiton şi care la singular au terminaţia –ă. care. lavamus – (să) lăm. persoana a IV. laudavimus – lăudăm. –uri: brăţară ţară lumînare – brăţări – ţări – lumînări cămară nară cîntare – cămări – nări – cîntări alamă aramă – alămuri – arămuri Ă în loc de a latinesc e prezent şi în flexiunea verbală. adunamus – (să) adunăm. 10 . adunavimus – adunăm. cantamus – (să) cîntăm . şi I pl. modificări condiţionate lingvistic. laudavit – laudă. Evoluţia vocalei [ā] Vocala [a] s-a păstrat cel mai bine în poziţie tare (la început de silabă sau cuvînt şi în silaba accentuată): largus > calidus > lacrima> larg cald lacrimă altarium> muttare> albus> altar a muta alb latus> partem> rarus> lat parte rar În limba română contemporană. ● la perfectul simplu.: adunavit – adună. iar la plural –i. ele vor fi tratate reieşind din: poziţia ocupată faţă de alte foneme. a III-a sg. –e. persoana a IV-a: lăudamus – (să) lăudăm. mai ales în cadrul verbelor româneşti monosilabice: damus – (să) dăm. Vorbind despre evoluţia fiecărui fonem. pers.Evoluţia sistemului vocaluic latinesc (tabelul) Influenţa popoarelor slave a întărit aceste particularităţi fonematice ale limbilor romanice orientale. stamus – (să) să stăm . de obicei. în loc de a. ● la indicativ prezent şi la conjunctiv prezent. mai ales la: ● indicativ şi conjunctiv prezent. devieri de la legităţile de evoluţie. apare un ă la substantivele feminine.

faţă. quantum > cît4. oricărei. oricărui. î a mai alăturat un i semivocalic. dar a primit şi un ě semivocală: clamat > cheamă. Procesul acesta s-a încheiat prin secolul al IV-lea. fiecăror. În cazul cuvintelor mîine. casă – case. 4 Notă: urmată însă de o nazală geminată. canis >cîine. masă. Δαημε > danie. glacia > gheaţă. fontana > fîntînă. şi gl s-a păstrat. casă etc. cărora. oricăror etc. canto >cînt. E vorba de aşa-numitul fenomen al rotacismului şi de asimilarea vocalică regresivă totală. panem>pîine. cîine şi a derivatelor acestora. ● la adjective: deşartă – deşarte. devine ă: acia – aţă. romanus > român. fiecărei. blandus >blînd. ● la verbe (conjunctivul amputat): înfaşă – înfeşe. În textele vechi. care în latina clasică însemna “suflet” . a>e a) dacă în silaba următoare a unui substantiv feminin apare un e: fată – fete. 2) a + m + consoană: campus > cîmp. glacial nu ne oferă astfel de modificări. care s-a produs în cadrul latinescului anima. sambata > sîmbătă 3) a + n + consoană: angelus > înger. manus >mînă. se poate stabili legitatea: dacă vocala din silaba următoare era reprezentată de un e. În cadrul evoluţiei lui a pot fi stabilite trei legităţi de trecere a lui a în ă: 1) a + n + vocală: beteranus > bătrîn. strambus > strîmb. branca >brîncă. βραηα>vrană. a s-a păstrat: annus tertius > anţărţ. vitea – viţă. beată – bete. calcaneum >călcîi. faţă – feţe. lana > lînă. deoarece în împrumuturile din limbile slave a+ nazală + vocală (consoană) nu trece în î: ραηα > rană. fiecărui. b) dacă în silaba următoare apare o vocală deschisă (a). frondia – frunză. 11 . masă – mese. καmφορa > camforă. Procesul de închidere a lui a urmat de o consoană sau o vocală în î s-a încheiat prin secolele III-IV. scamnum > scaun. apasă – apese. vară. Dacă în cuvintele de origină latină a urma după grupul consonantic cl. căror. întîlnim forma anremă sau înремэ pentru “inimă”. damnum > daună. a precedat de grupurile consonantice cl. fiind precedat de o vocală anterioară. deoarece neologismele de tipul clavicuă. prandium >prînz. cărei. pîine. inclavo > închei. căreia. mane >mîine.● la imperativ singular în cadrul verbelor monosilabice româneşti: dă! fă! lă! A latinesc e prezent prin ă şi în logoformele pronumelui care (qualem): căruia. el trece în e: clamo > chem. a exclama. aranea >rîie. ca şi mamă. A final.

Urmînd după oclusivele c (k). medium > miez. Tot sub influenţa derivatelor nu se produce diftongarea lui e în ie în cuvintele: allego > aleg. felem >fiere. 3) e+m + consoană > i: tempus > timp. circo > (în)cerc. d. secretus > secret. Evoluţia vocalei ę (din ě) În poziţie tonică e (s-a diftongat) în ie: exire > a ieşi. nigrum > negru. dextrem > dzeastre > zestre. În textele vechi şi în unele graiuri teritoriale a apare pentru ă: mariră. fremitus > freamăt. melem > miere. Latinescul merula. circus > cerc.A de la începutul cuvîntului dispare. pectus > piept. pellem > piele. aranea > rîie. Cînd însă e era urmat de nn sau de m + o vocală. a aligni. 12 . sebum > seu. anellus > inel. Ca şi în cadrul lui а. prin analogie cu petra > piatră. a agăţa. vermis > vierme. densus > des. tenere > a ţine. disligo > dezleg. digitus > deget. A apare necondiţionat la început de cuvînt în calitate de proteză: a aburi. conform evoluţiei fonetice normale. g. picaturile. în limba veche. medula > măduvă. gemo > (eu) gem. vetulus > veclus > vechi. testa > ţeastă. E vorba de procesul cunoscut cu numele de afereză: agnellus > miel. s-a diftongat Unele variante însă au rămas literare sub forma diftongată: sella > şea. septem > şeapte > şepte > şapte. trebuia să devină miarlă. în cel al lui e acţionează legităţile de închidere a lui atunci cînd este urmat de o nazală: 1) e + n + vocală > i: bene >bine. avunculus > unchi. închiderea lui e în i nu se producea: genna > geană. de aceea mai ales i > e: applico > aplec. quem + ne > cine. tremulo > tremur. meus > meu. 2) e + n + consoană > i: dentem> dinte. în ea. leporem > iepure. autumna > toamnă. -are > a îneca. Dar în cadrul evoluţiei lui merula s-a făcut analolgie cu masculinul mierloi şi cu diminutivul mierliţă. e. verres > vier. a aburca. Mercuri + dies > miercuri. t şi după spirantele s. z. fenestra > fereastră. verso > vărs. apoi s-a revenit la procesul monoftongării: decem > dzeace > zece. haedus > ied. terra > ţeară > ţară. Evoluţia lui ę ( din ē şi ĭ ) Încă în latina clasică aceste două vocale se confundau. neco.

mino > mîn. în prefixul de origine latină in-: innatare>a inota. grevis > gre (reg. E vorba de aşa-numitul fenomen al rotacismului şi de asimilarea vocalică regresivă totală. februarius > făurar. inaltiare >a înălţa. se(ne) > sine. i>î la început de cuvînt . eccum illoc >acolo. te(ne) > tine. În aceeaşi situaţie (e + n + vocală). ingluttire>a înghiţi. dacă în silaba următoare nu apare un e sau un i. nivem > nea stet > (să) stea. ăst gunoi. Eminescu întîlnim: Astă pleavă.) > bea. intelligere>a înţelege.) > abia. eccum istum > acest. ressonare > a răsuna. medularem > mădular. eccum illle > acel. notă mensura > măsură. venenum > venin. e(i) + n + consoană > î: vendo > vînd. e>a: eccum hic > aci> aici. pissatum > păsat. La început de cuvînt. istum>est>ăstnotă. în afară de cazurile cînd urmează după c. capitaneus > căpătîi. Urmat de n + vocală (consoană). dacă lipsesc poziţiile precedente: arena > arină.) > grea. e > i: me(ne) > mine. stringo > strîng. I > ă: illum>el>ăl. lingua > limbă. pilossus > păros ressina > răşină. E iniţial aflat înaintea unei lichide >a: erama>aramă. viridis > verde. să ajungă-a fi stăpînă şi pe ţară. e(i) + n + vocală > î: fenum fîn. ad + vix > ad + bix > aghe (reg. Dar: corrigia > curea. La M. dar cînd în silaba următoare apare o vocală anterioară. g. fetum > făt. dacă e urmat de o nazală sau de o vocală anterioară în silaba următoare: crepare > a crăpa. cena > cină. conventum > cuvînt. care în latina clasică însemna “suflet” . e > i. e > ă: ad de verum > adevăr.E (i) din silaba finală s-a diftongat în ea: bibit > be (reg. întîlnim forma aнpeмэ sau înремэ pentru “inimă”. vendit > vinde. şi pe noi?! 13 . mai ales în cadrul particulei de accentuare eccum. În textele vechi. picula > păcură. ě>ă şi după o consoană. După o labială sau după rr. erici>arici. care s-a produs în cadrul latinescului anima. ingrassiare>a îngrăşa. peccorarius > răcurar. incalciare>a încălţa. prehendere > a prinde. venetus > vînăt. eccum modo > acmu > acum. venatus >vînat. melum > măr. dentem > dinte. capistrum > căpăstru. l.

terrina > ţărînă. i din silaba acoperită s-a păstrat: ficcatum > ficat. e din silaba iniţială >i: mentire>a minţi. alteori s-a păstrat. Urmat de o nazală + o consoană. O dată cu dispariţia lui m final de la substantivele neutre. est>este (prin analogie cu verbele regulate de conjugarea a III-a). serenus > senin. e s-a supus aferezei: exbattere > a zbate. cantas >cînţi. ● la persoana a II-a sg. farina > făină. gallīna > găină. rimat > rîmă. ripa > rîpă. panticem > pîntece > pîntec. Evoluţia lui i (>din ī) În poziţie accentuată ī s-a păstrat: audīre > a auzi. În rezultatul disimilării. excurtare>a scurta. Epiteza lui e: sex>şase (prin analogie cu septem>şapte). homo – homini. desertus > deşert. prin analogie cu substantivele masculine şi neutre. e s-a apocopat şi în cuvintele pavonem>păun. solicem > şoarece > şoarec. formînd aşa-numitele dublete ale substantivelor: vervex > berbex > berbecem > berbece > berbec. extrigat >strigă. vestri – vostri – (ai) voştri. digerare > a degera. mutas >muţi. temporivum>timpuriu. extricare > a strica. horrire > a urî. legumen > legumă. fīllius > fiu. La fel. ● la pluralul pronumelor şi adjectivelor posesive: nostri – (ai) noştri. i central s-a conservat: scribere > a scrie. formînd diftongi: hiberna > iarnă. dies>zi. 3. În derivatele cu prefixul ex-. 2. 14 .Dar: circare > a cerca. hieri > ieri. frīgus > frig. dīcere > a zice. frictura > friptură. frigus –frigori. În poziţie atonă: 1. berbecem > berbec. scrībere > a scrie. sentire>a simţi. I final s-a conservat din următoarele motive: ● pentru marcarea pluralului numelor masculine şi neutre: lupus – lupi. i iniţial a devenit semivocală. consoana finală s se transformă în i: afflas > afli. excaldare > a scălda. După r sau rr însă i>î: ridere > a rîde. i>e: cristianus > creştin. excadere > a scădea. e final uneori a dispărut..

Dar: cognatus > cumnat. coquo > coc. rupere > a ripe. 2. ducere > a duce. tute zece. dominica > duminică. tondere > a tunde. quod>că. socrus > socru. mortus > mort. dui > doi. oblitare > a uita. porcus > porc. o s-a păstrat: carnosus > cărnos. orbus > orb. În textele vechi. la început şi la mijloc de cuvînt. mola > moară. Evoluţia vocalei o (din ō şi ŭ) În poziţie tonică. tot aşa u > o: autumna > toamnă. locus > loc. Printre modificările condiţionate în evoluţia lui o se cere menţionată legitatea o+n+ consoană (cu excepţia lui n) >î: gonflare > a se (în)gîmfa. Devieri condiţionate în evoluţia lui o: 1 o+n+vocală > u: Creationem > Crăciun. fontana > fîntînă. rota > roată. colorem > culoare. bonus > bun. surdus > surd. în loc de o. Dacă în silaba următoare apare o vocală deschisă sau semideschisă. Dar: somnus >somn. În textele vechi. gula > gură. o+m+ consoană > u: (cu excepţia nazalelor): comparo > cumpăr. Încă în latina populară o se confunda cu u: ostium > ustia > uşă. luna > lună. homo > om. pontem > punte. cufea > coif. uspăta. novem > nouă. 3. diftongarea nemotivată a lui o: coaperu. domna > doamnă. frontem > frunte. 15 . o > u: cottizare > a cuteza. rogationem>rugăciune. cogito. corona > cunună. -are > a cugeta > cuget. în locul lui ŏ. După cum o > u. rustrul. *domnus > domn. În poziţie neaccentuată. viridis > verde. o se diftonghează în oa: brosca > broască. muria > moare. humerus > umăr. acoapere. cunuscut. formica > furnică. o+n+ consoană > u: frondia > frunză. întîlnim uneori u: rugu-vă. În cuvintele monosilabice o>ă: vos>vă.I s-a sincopat: vestimentum > veşmînt. dominus > domn. dulcem > dulce. dominus > domn. Evoluţia lui u (din ū şi ŭ) În poziţie accentuată u s-a păstrat: avunculus > unchi. întîlnim un u: adurmi. corvus > corb. arburii. gustus > gust. pluvia > ploaie. mulgere > a mulge. dolus > dor. coronare > a cununa. lupus > lup. occidere > a ucide. numerus > număr.

a nazal neaccentuat: angustus > îngust. oculus > oclus > ochi. s-a sincopat: radicula > radicla > ridiche. Textele vechi îl mai păstrează pe u la sfîrşit de cuvînt atît în cuvintele de origine latină. lana > lînă. În poziţie accentuată. multu. ă şi î. 16 . judicare > a judeca. includere > a închide. lutus>lut. multum>mult. e împrumutat.Modificări condiţionate în evoluţia lui u: U precedat de grupul consonantic cl (gl) > i: ingluttire > a înghiţi. viscosus > vîscos. urceolus > ulcior. Făcînd o generalizare a celor menţionate pînă aici. angustare > a îngusta. infundare > a înfunda. a dispărut şi el: blandus >blind. o împrumutat: порколаб > pîrcălab. e neaccentuat: venosus > vînos. свят > sfînt. conventum > cuvînt. trunculus > trunclus > trunchi. pugnum>pumn. u iniţial şi medial s-a păstrat: aducebat > aducea. u aton: hirundinella > rîndunea. antaneus > întîi sau din a neaccentuat urmar de r+n: carnaseus > cîrnaţ. vetulus > veclus > vechi. după dispariţia consoanei finale. U din silaba posttonică. scumpu. corvus>corb. U final a dispărut pe parcursul secolelor XVII-XVIII. rimare > a rîma. дръзь > dîrz. am putea conchide că vocalele noi din limba română. rodu. ripa > rîpă. excurtare > a scurta. o nazal: fontana > fîntînă. i accentuat după rr sau r iniţial: horrire > a urî. glasu. au derivat din: Î provine din: a nazal accentuat: campus >cîmp. crudus>crud. U+n+ consoană > î: hirundinella > rîndunea. blandus > blînd. i neaccentuat: ridebat > rîdea. ridere > a rîde. salutare > a săruta. lingula > lingură. devenit în română nazal: ΡЂД > rînd. dereptu. cît şi în cele nonlatine: pămăntu. virtuosus > vîrtos. teriinna > ţărînă. gustus>gust. e accentuat urmat de n+ vocală (consoană): venetus > vînăt. fundu. i (ъ) împrumutat: връста > vîrstă. U final. unquat > încă. longum ad > lîngă. subglutio > sughiţ. vendo > (eu) vînd.

) şărvăt.) încep să se simplifice. Consoanele oclusive dentale d.Hr. adică mai puţin energic. gelum > ger. коса >coasă. are loc şi palatalizarea velarelor. consoanele geminate (pp.Hr. . mm. cel consonantic latinesc a suferit o serie de modificări care au fost preluate ulterior de idiomurile neolatine. O dovadă în acest sens o aduc confuziile grafice ci şi ti: condicione – conditione. Hr. бездуна > beznă. după sec.Ă provine din: a latin aton: caldura. în locul lui b era înregistrat v: albeus – alveus. urmate fiind de i în hiat. 17 d. lacrima. Paralel cu palatalizarea dentalelor. facit > face etc. 5. I p. коливо > colivă. i latin aton: radicina > rădăcină. nn. ff. t. În latina tîrzie. u împrumutat: въздγχъ > văzduh. în lucrările de fonetică latineşti era înregistrat aşa-numitul fenomen al betacismului. 3. e împrumutat: serviétte > (reg. lă. никовалo > nicovală. блана > blană.H. a latin neaccentuat în cuvintele derivate monosilabice: dă. овьсъ > ovăz. ele se pronunţau respectiv ţ şi dz (z). 4. ss etc. articulîndu-se ca şi consoanele simple. se palatalizează. primavera. e (i) latin accentuat: fetus > făt. veteranus – beteranus etc. crepare > a crăpa. e latin aton: veteranus > beteranus > bătrîn. într-o serie de inscripţii din Dacia. picula > păcură. sivi – sibi. arsura. vom menţiona următoarele: 1. aşa cum se pronunţă astăzi în limba română. cînd v iniţial sau intervocalic era pronunţat ca b: vovis – vobis. EVOLUŢIA SISTEMULUI CONSONANTIC LATINESC Ca şi sistemul vocalic. fillius > fiu. eccum tale > acătării. berbex – vervex. 6. titionem > tăciune. Consoanele finale încep să amuţească în latina tîrzie prin secolul I frater > frate. o latin accentuat: foras > fără. Velara sonoră palatalizată (g) a evoluat în latina tîrzie pe două căi: a) g intertvocalic a dispărut: ego > eu.. I d. magis > mai. Şi viceversa. ligatura. u latin aton: pulmonem > plămîn. Încă începînd cu sec. rr. Printre cele mai importante modificări ale consonantismului latin tîrziu. fă.. o împrumutat: кадило > candelă.: decem > zece. a împrumutat. inclusiv de cel românesc. ll. b) g urmat de e (i) a evoluat în ğ: legem > lege. Deja prin secolele II-III d. melum > măr. Bonifatio – Bonifacio. întîlnite în inscripţii începînd cu secolul al II-lea. 2. i împrimutat aton: лебедь > lebădă. tt.

repaussare > a răposa. regresivă. crepo > crăp. excaldare > a scălda. plangere > a plînge. a dispărut: abellona > alună. din necesitatea de a uşura pronunţia. quattuor > patru etc. scribere > a scrie. soarta consoanei respective în poziţie finală. strambus > strîmb. rămâne intact. libertare > a ierta. Devieri în evoluţia lui p P > n: nuptiae > nunţi (asimilare consonantică. sappa > sapă. P final. Vorbind despre evoluţia fiecărui fonem consonantic în parte. tibi > ţie. 3. sibi > sie. tempus > timp. Modificări condiţionate: B intervocalic. albus > alb. pellis > piele. rubeus > roib.7. apoi a lui u. berbecem > berbec. carpinus > carpen. habui > avui etc. sanguem > sînge. habere > a avea. blandus > blind. baptisare > a boteza. Există şi unele excepţii de la această legitate. caballus > cal. habetis > aveţi. carbonem > cărbune. la distanţă). platanus > paltin. după dispariţia consoanei finale. capistrum > căpăstru. palumbus > porumb. parţială. parere > a părea. sorbire > a sorbi. cubitus > cot. Grupurile consonantice se reduc la o singură consoană: exire > a ieşi. subtus > sub. vobis > vouă. B final. B > u în formele pronumelor personale în dativ: nobis > nouă. aqua > apă. dacă se află în componenţa formelor tone ale verbului a avea: habemus > avem. B iniţial şi medial s-a păstrat: basilica > biserică. parţială. sorbus > sorb. le vom cerceta sub 3 aspecte principale: 1. prin contact) . 2. comparare>a cumpăra. regresivă. caput > cap. Evoluţia oclusivelor labiale P iniţial şi medial s-a păstrat: paganus > păgîn. s-a păstrat: campus > cîmp. cuppa > cupă. capra > capră. soarta consoanei respective în poziţie iniţială şi medială. devieri condiţionate de poziţia sunetului respectiv. 18 . P > t: despectus > deştept (asimilare consonantică. cauzat de amuţirea lui u final. bubalus > bour. cînd b intervocalic > v.

cuminte > cumincior. potentia > putinţă. oaspete > ospeţior. cînd t final este urmat de sufixul diminutiv –ior: slut > sluţior. intrare > a intra. ventus > vînt. Dar: sunt. sagitare > a săgeta. Oclusivele dentale şi velare T iniţial şi medial s-a păstrat (cu excepţia cazurilor de africatizare): turturella > turturea. b intervocalic >g (ğ): rubus > rug. sub(u)lum > sul. tabanus > tăun. Dacă însă t este precedat de consoana s. fetiola > fecioară. stet > să stea. porta > poartă. T+e (i) în hiat cu ō sau ū > č: Creationem > Crăciun.Uneori. hosti > oşti. februarius > făurar. grăunte > grăuncior. stratum > strat. b a fost disimilat de consoana imediat următoare: ablongare > a alunga. mentionem > minciună. Această legitate e valabilă şi pentru limba română contemporană. el nu se transformă în ţ sau în č: angusti > înguşti. T final a amuţit. Devieri în evoluţia lui b: 1. cu rare excepţii. t a rămas intact: canto > cînt. subglutiare > a sughiţa. sementia > sămînţă. 19 . Modificări condiţionate: T + o vocală anterioară în hiat > ţ: credentia > credinţă. habeat > să aibă. mustum > must. uber > uger. imperator > împărat. Ajuns prin metateză între o vocală şi o semivocală. petiolus > picior. lutum > lut. panticem > pîntece. b > u: fabrum > faur. subglutiare > a sughiţa. încă în perioada latinei populare: ad post > apoi. vivitia > viţă. b s-a păstrat: robeus > roib. dacă e urmat de sufixul diminutiv –ior: cîrnaţ > cîrnăcoir. Precedat de o vocală şi urmat de o lichidă. frate > frăţior. tondere > a tunde. b s-a palatalizat: fimbria > frînghie. inclinationem > închinăciune. 3. scribet > scrie. sitem > sete. bibit > bea. chiar de este urmat de o vocală anterioară. rogationem>rugăciune. turma > turmă. În urma dispariţiei lui u final. Tot aşa se comportă astăzi în limba română contemporană t sau ţ final. 2. abscondere>a ascunde. b s-a vocalizat: presbiter > preot. hospitium > ospăţ. dimineaţă > diminecioară. aut > au. astectare > a aştepta.

asternere > a aşterne. peccatum > păcat. caldaria > căldare. calidus > cald.). frondia > frundză > frunză. 2. t s-a sonorizat: urtica > urdica > urzică. coda > coadă. Încă în perioada latinei tîrzii. d s-a păstrat: cado > cad. cuccus > cuc.: cantasti > cîntaşi. vendo > vînd. cucuta > cucută. tenda > tindă. II sg. prandium > prîndz > prînz. crudus > crud. t > č fiind asimilat regresiv de o consoană africată: monticellus > muncel. prehendo > prind. quod > că. C(k) a rămas intact dacă nu preceda o vocală anterioară: cantus > cînt. porcus > porc. t dispare: pastionem > păşuine. Precedat însă de s. fiind disimilat. ostiolum > uşor (subst. Modificări condiţionate: d+e (i) > dz > z: decem > dzece > zece. D final a amuţit încă în perioada latinei tîrzii: ad > a. dormire > a dormi. dar urmat de i în hiat. Disimilare regresivă parţială: adjungere > a ajunge. d a fost disimilat regresiv: admissarius > armăsar. lacus > lac. Devieri în evoluţia lui d: 1. petiginem > pecigine. culmen > culme. dacă nu era urmat de o vocală anterioară: dentem > dinte. d+e (i) în hiat > dz > z: diana > dzînă > zînă. sucus > suc. 1. mai ales în cadrul formelor de perfect simplu. sacus > sac. caldura > căldură. hordeum > ordz > orz. detonare > a detuna. c(k) s-a păstrat: accus > ac. D din componenţa grupului consonantic ndc a fost disimilat: mand(u)care > mîncare. quid > ce. depanare > a depăna. circus > cerc. dormisti > dormişi. În urma dispariţiei lui u final. 20 . laudasti > lăudaşi. surdi > surdzi > surzi.tristi > trişti. După dispariţia lui u final. extergere > a şterge. dare > a da. 2. intendo > întind. Devieri în evoluţia lui t: 1. dies > dzi > zi. ustia > uşă. la pers. D iniţial şi medial a rămas neschimbat. arcus > arc. t dispare.

c+e(i) în hiat cu o vocală accentuată sau cu o (u) neaccentuat s-a transformat în ţ: arsicia > arşiţă. grevem > greu. invinco > înving. fumigat > fumegă. dulcis > dulce. factum > fapt. dacă nu era urmat de o vocală anterioară. fructus > frupt. Modificări condiţionate: 1. macelarius > măcelar. 1. fagus > fag. 5. c din cadrul grupului consonantic cl s-a palatalizat în k´(ch): clamare > a chema. directus > drept. ligat > leagă. c după o vocală accentuată şi urmat de s sau t >p: coctorius > cuptor. urmat de s. clavem > cheie. longus > lung. În aceeaşi poziţie. circus > cerc. lucta > luptă. G iniţial şi medial. cervus > cerb. nescio quid > nişte. g+e(i) s-a africatizat în ğ: jugum > jug. inglacio > îngheţ. s-a contopit cu acesta: exire > a ieşi. graulus > graur. c+e(i) s-a africatizat: cera > ceară. 4. vitricus > vitreg. ducere > a duce. caelum > cer. judicium > judeţ. octo > opt. rogat > roagă. nascere > a naşte. vescidus > veşted. s-a păstrat: gallina > găină.În unele cuvinte. 7. 21 . nutricium > nutreţ. ceapa > ceapă. în urma disparuţiei lui u final. disculcius > desculţ 3. dirigo > dreg. Modificări condiţionate: rumegat > rumegă. includere > a închide. radic(u)la > ridiche. a rămas intact: castido > cîştig. c după o vocală atonă. frictura > friptură. dixisti > ziseşi. pectus > piept. laxare > a lăsa. c(k) s-a sonorizat: conflare > a se (în)gîmfa. inclinare > a încheia. gula > gurp. maxilla > măsea. 6. allego > aleg. intellectus > înţelept. largus > larg. c > t: cognoscere > a cunoaşte. lexiva > leşie. c a dispărut: fascia > fîşie. 2. dar urmat de e (i) în hiat. veclus > vechi. cernere > a a cerne. discalciare >a descălţa. cotoneus > gotoneus > gutui. G final. Precedat de s şi urmat de e(i). franxisti > frînseşi. disfaciolare > a desfăşura.

quattuor > patru. înterguare > a întreba. Fiind asimilat de un n imediat următor. g+e(i): sagitta > săgeată. equa > iapă. torquo > torc. t+ e(i)+ō sau ū: petiolus > picior. ung(u)la > unghie. j+a: jaceree > a dzace > a zace. genna > geană. 3. ingluttire > a înghiţi. 2. radeat > radză > rază. 4. g din grupul consonantic gl s-a palatalizat în g’ (gh): glacia > gheaţă. 5. sanguem > singe. care exprimă acţiuni dimanice şi care conţin litera g. qu+e(i) > č: quinque > cinci. z 22 . apare în limba neîngrijită africata dz. 2. 1. diana > dzînă > zînă. gelum > ger. gu+a >b: lungua > limbă. sagitta > săgeată. c+e(i) în hiat cu o vocală neaccentuată: socia> soaţă. care a evoluat din: d+e(i): dico > dzic > zic. d+e(i) în hiat:cadeat >(să) cadză > cază. signum > semn. jidicum > judeţ. Ca variantă a spirantei z. g+e(i) în hiat cu a dispare: corrigia>curea. 3. č c+e(i)+ō sau ū: urceolus > ulcior. gu+o > g: unguo > ung. t+e(i): terra > ţară. coquo > coc. unguere > a unge. vivitea > viţă. Evoluţia oclusivelor velare 1. lex. intinguo > înting. 2. extinguere > a stinge. civitatem >cetate. sanguinare > a sîngera. Forma a mere devine a merge prin analogie cu a alerga. gu+e (i)ğ: extinguere > a stinge. e cazul să facem o generalizare a legităţilor care au condiţionat apariţia consoanelor africate în limba română: c+e(i): circellus > cercel. coquere > a coace. 3. subglutiare > a sughiţa. intelligere > a înţelege. glandem > ghindă. ungere > a unge. rogationem > rugăciune. a fugi. cognatus > cumnat. pugnum > pumn. quesivi > a cerşi. ğ ţ gu+e(i): sanguem > singe. Analizînd cele expuse. Qu urmat de o vocală s-a redus la c (k): quod > că. quomodo > cum.gelum > ger. qu+a > p: aqua > apă. -legis > lege. tibi > ţie. t+e(i) în hiat cu o vocală neaccentuată: hospitium > ospăţ. g >n: lignum > lemn. ung(u)lus > unghi.

banea > baie. Palatalizarea lui n are loc şi astăzi. bătrîn > bătrîior. n s-a păstrat: cornu > corn. fontem > frunte. nomen > nume. danum > daună. cotoneus > gutui. adunamus > adunăm. timeo > (mă) tem. m s-a păstrat: comparat > cumpără. musca > muscă. mons. panem > pîine. partem > parte. alteori a dispărut: comprehendit > cuprinde. mentis > minte. montis > munte.Sonantele nazale M iniţial şi medial s-a păstrat: mensa > masă. 23 . strîmbi > strînghi. necare > a îneca. compitis > cumpăt. dominica > duminică. dormire > a dormi. salicem > salce. Printre devieri în evoluţia lui m pot fi menţionate: 1. 2. Modificări condiţionate: 1. sptrinten > sprinteior. N final a dispărut încă în perioada latinei tîrzii: culmen > culme. Urmat de u final. mensura > măsură. N iniţial şi medial s-a păstrat: nasus > nas. Modificări condiţionate: 1. cerno > cern. m deseori > n: ghimpi > ghinchi. torno > torn. 2. n+e(i) în hiat s-a palatalizat: antaneus > întîi. anima > inimă. termulus > ţărm. comnator > cumătru. În varianta populară. disimilarea: malva > nalbă. ningere > a ninge. mentionem > minciună. uneori. La finala secundară m s-a păstrat: fumus > fum. asimilarea: formica > furnică. care mai apoi a dispărut. mens. lumen > lume. scump > scunchi. 2. pomus > pom. mutus > mut. prunus > prun. mane > mîine. noctem > noapte. homo > om. cînt apare sufixul –ior: bălan > bălăior. În componenţa prefixului com-. cuneus > cui. vinea > vie. 3. lana > lînă. minaret > a mîna. legumen >legumă. mentire > a minţi. M final a amuţit încă în latina tîrzie: dentem > dinte. vinum > vin. calcaleum > călcîi. M precedat de a şi urmat de n (a+m+n) > u: scamnum > scaun.

allevatum > aluat. planxi > plînsei. catellus > căţel. în aceleaşi condiţii (n+i final). sol. circellus > cercel. trecute fiind prin paradigma declinării. caldura > căldură. n s-a păstrat în cadrul unor forme de perfect simplu al verbelor de conjugarea III-a: strinxi > strînsei. 3. mel. homini > oameri > oameni. În textele vechi. L final s-a păstrat după dispariţia lui u final: agnellus > miel. În prefixul con. acesta s-a transformat în r: fel. Devieri în evoluţia lui n: 1. solem > soare. Urmat de s. (re)manes > (ră)mîi. genna > geană. Evoluţia lichidelor L iniţial şi medial (ci excepţia poziţiei intervocalice) s-a menţinut: lacrima > lacrimă. Asimilarea lui n urmat de b. (in)plantare > a împînta. fenomen cunoscut cu numele de ritacism: bonus > buru > bun. caballus > cal. abellona > alună. palma > palmă. 5. (în)blandire > a îmblînzi.. reponis > răpui. sal. suponis > supui. 2. La substantivele care-l aveau pe l la N. subullum > sul. pensare >a păsa. nonni > nuni. n+i final se palatalizează în radicalul unor verbe: apponis > apui. fulgerare > fulgera.soarta lui n e similară celei a lui m: uneori s-a păstrat: contenio > cuntenesc. 24 . convenire > a (se) cuveni. Urmat de s. sanitatem > sărătate > sănătate. illac ad > la. unxi > unsei. densus > des. fenestra > fereastră. alteori a dispărut: confundare > a cufunda. pruni > pruni. era scris r. conventum > cuvînt. norma literară îl păstrează pe n: boni > buni. exponis > spui. 4. lactem > lapte. La nume însă. ranunculus > rărunchi. Dar: annus > an. stabullum > staul. mostrare > a mustra. conjugo > (în)conjur. porcellus > purcel. p: (în)pacare > împăca. Disimilarea lui n: canutus > cărunt. felem > fiere. Epenteza lui n: grangulus > graur. salem > sare. melem > miere. n intervocalic din cuvintele de origine latină (cu excepţia celor în care n era geminat: nn). 4. ponis > pui. neminem > nimărui.3. n a fost disimilat de acesta: mensa > masă.

2. L intervocalic > r: caelum > cer. Disimilarea: ululare > a urla. vallem > vale. satullus > sătul. inglutire > a înghiţi. doliosus > duios. mai ales în cadrul substantivelor feminine. fera > fiară.Modificări condiţionate: 1. clarum > chiar. aranea > rîie. clamare > a chema. novella > nuia. melum > măr. glandem > ghindă. putem menţiona: 1. 2. voleo > voi. glacia > gheaţă. arcus > arc. gula > gură. vitella > viţea. mola > moară. R iniţial şi medial s-a păstrat: resonare > a răsuna. Printre d e v i e r i în evoluţia lui l. familia > femeie. ille > el. anellus > inel. palea > paie. qualem > care. galleta > găleată. terra > ţară. clavatoria > cheutoare. turturella > turturea. hirundinella > rîndunea. oricla > ureche. alium > ai „usturoi”. carraria > cărare. dolus > dor. clavem > cheie. 25 . filius > fiu. pellem >piele. 3. circellus > cercel. petiolus > picior. l din componenţa grupurilor consonantice cl. 4. taliat > taie. palumbus > porumb. s-a păstrat: caballus > cal. ll urmat de a. metateza: pulmonem > plămîn. olla > oală. în această poziţie. aceste grupuri transformîndu-se respective în ch. paludem > pădure. 3. 5. filum > fir. l+e(i) în hiat la început s-a palatalizat. gl s-a palatalizat. stella > stea. socrus > socru. bubalus > bour. apoi a dispărut: folia > foaie. milia > mie. ll însă. gh: clagum > cheag. capistrum > căpăstru. risus > rîs. gelum > ger. porcella > purcea. a dispărut: margella > mărgea. Asimilarea: fuliginem > funingine.

stare – a sta. care s-a păstrat în poziţie iniţială şi medială. dacă n-a avit loc metateza.R final. în cazul metatezei. venator > vînător. cibrum > ciur. mirionem > minune. ferrum > fier. În inifinitivul verbului. humerus > umăr. pereat > piară > pieie. admissarius > armăsar. comnater > cumătru. carrus > car. muria > moare. R a fost asimilat: corona > cunună. în afară de poziţia intervocalică: valem > vale verus > văr venatus > vînat venenum > venin venator > vînător conventum > cuvînt convenire > a (se) cuveni convenientia > cuviinţă 26 . Dar r+i în hiat s-a păstrat: adjutorium > ajutor. se palatalizează: paris > pari > pai. fulger >fulger. rarus > rar. În limba vorbită însă. ca şi n+i. serenus > senin. sternutare > a strănuta. F în poziţie iniţială şi medială s-a păstrat: facere > a face factum > fapt factura > făptură formica > furnică fenestra > fereastră frictura > friptură fructus > frupt frons. cînd r final s-a păstrat. queri > ceri > cei. R a fost disimilat: turbulare > a tulbura. rostrum > rost. Devieri în evoluţia lui r: R+i. venatoria > vînătoare. scribere – a scrie. se palatalizează şi dispare: velis > veri > vei. dintr-un u semivocalic latinesc. frater > frate. suffero > sufăr. ca şi n. r s-a apocopat: dare – a da. în limba vorbită. quattuor > patru. frontis > frunte inflare > a umfla inflorire > a înflori afflare > a (se) afla scrofa > scroafă F din finala secundară s-a păstrat: cufea > coif. stufus > stuf. r. R final. taurus > taur. super > spre. s-a păstrat: inter > între. Aceeaşi evoluţie o are . chiar dacă nu s-a produs metateza: vultur > vultur. şi r descendent din l latin intervocalic: salis > sari > sai. S-a produs metateza: formosus > frumos. farina > fănină. Fricativa v apare la o etapă mai tîrzie a latinei populare. Există însă şi cîteva excepţii. februarius > făurar. a dispărut ca orice consoană finală: imperator>împărat. venire – a veni. R de la finala secundară s-a păstrat: aurus > aur.

În poziţie intervocalică. Uneori. -re. habuisset > avuse. ci i. S + e (i )> ş: deserto > (eu) deşert. crescere > a creşte. disbracare > a dezbrăca. grossi > groşi. Sub imfluenţa unor forme pronominale (illi > ei. disligare > a dezlega. devenind z: disbinare > a dezbina. camisia > cămaşă. alvea > albie. S urmat de o consoană sonoră este asimilat de aceasta şi se sonorizează. grassi > graşi. S din componenţa prefixului –des e asimilat de ş. ca şi b. v s-a menţinut în formele tone ale acestuia în locul lui b: habere > a avea. prin analogie. vos > voi). S iniţial şi medial s-a păstrat: sanitosus > sănătos serenus > senin salicem > salcie sementia > sămînţă risus > rîs excadere > a scădea extemperare > a astîmpăra grossus > gros S final a dispărut încă în latina vulgară. v intervocalic s-a vocalizat. verbale (laudas > lauzi. habutus > avut etc. 3. v. z: a des–şăla > a deşela. asternere > a aşterne. 2. densi > deşi. exventare > a zvînta. trecînd în u: alevatum > aluat. habeat > să aibă. S + c (t) + e (i) > ş: cognoscere > a cunoaşte. a des-şeua > a deşeua. levare > a lua. constatăm că inventarul de fricative al limbii române a fost completat cu noi foneme: 27 . clavatoria > cheutoare. vesica > beşică. s a fost înlocuit. a se des–zice > a se dezice. cantas > cînţi). nascere > a naşte. dispare din motove de pronunţie: avunculus > unchi pavonem > păun tardivus > tîrziu cantavi > cîntai clavem > cheie novem > nouă juvenca > juncă novella > nuia pluvia > ploaie Precedat de l. Generalizînd cele expuse mai sus. păstrînsu-se însă la finala secundară: densus > des fusus > fus grassus > gras risus > rîs ursus > urs visum >vis Modificări condiţionate: 1. j. exbattere > a zbate. astectare > a aştepta. sessus > şes. habui > avui. 4. a unor numerale (tres > trei) şi a unor adverbe (magis > mai). nos > noi. septem > şapte. habebat > avea. v > b: alvina > albină. În paradigma verbului habeo. a des–şuruba > a deşuruba. ceresia > cireaşă.

fr. harpe >harpă. dicere > a zice. жалоба> jalbă. creaţii interne: a hăi. s+ cons. exbattere > a zbate. ung. a se şupuri. Jovis diez > joi. germ. zarzavat. care provine din: d+ e (i): decem > zece. hoţ etc. a hăcui. pe calea împrumuturilor: slav. din creaţii interne: a şuiera. castigo > cîştig Ş. жаратекь >jăratec. camisia > cămaşă s+c (t)+e (i): cognoscere > a cunoaşte.Z. şah. a jăpni împrumuturi: slav. sonoră: disligare > a dezlega. din creaţii interne: a zurui. împrumuturi: slav. s+ e (i): sella > şea. cazer > a caza. слота > zloată. şfară. hordeum > orz. turc. a se şuşoti. Şonka > şuncă. храм > hram. creaţii interne: javră. chauvin > şovin. szufla > juflă. Kaizer. turc. J latin iniţial: jocum >joc. care provine din: împrumuturi: turc. (Semnificaţia unor slove ale alfabetului chirilic) H. J. ung. a se zghihui etc. J latin medial: adjutare > a ajuta. hîrjoană. z grecesc împrumutat: ςαμα >zeamă. habar. hojma. adjungere > a ajunge. fr. care provine din: 28 . fr. care provine din: e+ō: deorsum > gois > jos. jaquette > jachetă. fr.

Carrus. mai conservînd şi noţiunea latinească clasică – cea de „mijloc de transport”. Apprehendere în latina clasică aveau numai sensul de „a lua”. Încă în latina vulgară el şi-a extins sensul de a lua foc. devenind un verb polisemantic. a lua în căruţă. 2. iar în română ea a dat prin evoluţie normală iapă. caballus devenise aici sinonim cu equus. care nu erau cunoscute de latina clasică. Derivarea. mai frecvente în latina populară şi. Juvenal îl găsim însă cu sensul de „cal în general”. 4. Cuvintele care în latina vulgară aveau o semnificaţie mai mult sau mai puţin diferită de cea din latina clasică. la bărbaţi. a inspira. acest cuvînt a mai primit semnificaţia de „rîie”. În latina vulgară. în lexicul activ al limbii române: Afflare era cunoscut în latina clasică numai cu semnificaţia de a sufla. Horaţiu. a deoseb”i. În vorbirea populară latină şi în română el a mai căpătat şi sensul de „bărbie”. a lua la ochi. Adaptări directe şi mutaţii de sens în cadrul paradigmei latina clasică – latina populară – româna. Dintre cuvintele din prima categorie menţionăm următoarele. Formarea cuvintelor. Cuvintele latinei vulgare. Aranea avea în latina clasică numai sensul de „păiangen” sau „pînză de păiangen”. 2. Acest cuvînt căpătase în latina vulgară o semnificaţie specială de constelaţie: Carul Mare şi Carul Mic. La Lucilius. a se aprinde. În studierea lexicului latinei vulgare trebuie să deosebim două categorii de cuvinte: 1. Barba avea numai sens de loc al corpului omenesc. a o lua la sănătoasa ş. ultima interpretare era cea mai răspîndită. În limbile romanice. Cu acest sens el a venit şi în sistemul stelar popular românesc. Cu acest sens el s-a dezvoltat în română. În limbile romanice îl găsim mai ales cu sensul de „a cerne făina”. Caballus era întrebuinţat de scriitorii clasici mai ales în accepţiunea de „cal prost. Compunerea. varianta equus a dispărut aproape complect.a. cît şi în română. respectiv. În latina vulgară. mîrţoagă”. Conversiunea. pe care-l întîlnim într-o serie de expresii şi locuţiuni verbale de tipul a lua apă-n gură. 5. 3. a lua cu binişorul. Cernere în latina clasică însemna „a separa.Lexicul latinei populare şi influenţa lui asupra celui din română 1. În română şi celelalte limbi romanice acest verb apare cu sensul de „a se găsi”. 29 . situat în partea facială şi acoperit cu păr.

Cuvitas. Focus. O altă schimbare de sens pe care o prezintă levare în limba română este aceea de a fermenta. În vorbirea populară acest cuvînt trebuie să fi fost foarte răspîndit. dîndu-i explicaţia care echivalează cu frater mariti mirelui). cetate. devenind în română un verb polisemantic şi dînd naştere unei serii de locuţiuni verbale: a da şfară-n ţară. cea de astăzi în limba română: mola machinaria = moara măcina. uneori – „a complota”. Astăzi. nu de lege creştinească. a da de sminteală. De aici a venit şi cuvîntul românesc aluat prin proteza lui a la participiul verbului luat. it. Levare în latina clasică însemna „a ridica. a sustrage” (o avere). folosit în latina clasică pentru a desemna „drepturile cetăţeanului roman” se identificase în latina vulgară cu urbs. Mamma e un cuvînt din limbajul copiilor. Civitas l-a substituit pe urbs în tot domeniul romanic. Cele mai vechi expresii cu a face sînt cele ce ţin de religie: a face păcate. Machinari în latina clasică era interpretat cu sensul de „a inventaI. Dare avea sensul special de a produce. a plesni”. avem: dr. (fratele miresei) sau uxoris (frate al 30 . după cum zicea un lingvist. sinonim cu latinescul mater. În latina vulgară era folosit cu sens mai larg de „a lua”. inclusiv al omului. Latina vulgară i-a îngustat sensul. a face Paştile. a da de gol. Ficatum era asociat la origine cu jecur. ungues facere. de la a face pîine pînă la a face copii. a da drumul ş. În latina vulgară el mai capătă un sens de religie. Dar în latina clasică mamma avea sensul de „mamelă”. Lex avea sensul de „lege” (în latina clasică lex-legis). În latina vulgară el a căpătat o altă semnificaţie.-a avea în latina clasică accepţia de „rudă în genere”. Frigus. ceea ce însemna „ficat de gîscă îngrăşată cu smochine”. care în latina clasică avea forma de plural frigori. De la înţelesul de „cămin”. Crepare însemna în latina clasică „a răsuna”. a da de dracu. a face poate face bloc cu aproape orice cuvînt semantic. a-şi face cruce. Cognatus. fr. focus trecuse în latina vulgară la acela de „foc”. a trecut în latina vulgară cu sensul de „febră” şi şi-a păstrat acest sens în denumirea populară a bolii friguri în limba română. Ca şi a lua. citta. Astfel. cite. el a devenit polisemantic. În cea vulgară el era echivalent cu „a crăpa. Cu acest sens apare des în scrierile vechi: Turcii sînt de altă lege. Încă în latina clasică existau cîteva sensuri particulare pe care putea să le aibă verbul facere: barbam facere. Ca şi verbele a da şi a lua. mai ales din sfera substantivului.a. În limbile romanice el şi-a extins semnificaţia şi astăzi denumeşte un organ al oricărui animal sau pasăre. şi îşi poate extinde sfera semantică. a da şi-a extins mult semantica.

La Empiricus rostrum este chiar sinonim cu os. fr. Alături de mamma. a dat varianta populară mormînt. Monumentum se ăntîlneşte uneori la autorii clasici cu sensul special de „monument funerar”.: tata. Mai puţin numeroase sînt formele care aparţin celei de-a doua categorii de cuvinte. vechea franceză: taie. „bot”. it. prov.: mama.: sera. Orbus în latrina clasică însemna „lipsit de ceva. respectiv. Paganus în latina clasică însemna „locuitor de la ţară”. fr. în dr. Odată cu apariţia creştinismului sensul lui a devenit „păgîn”. se întîlneşte destul de des. a avea rost.: seară. Cu timpul. De exemplu: dr. it: mamma. orfan”. apoi trecerea lui e în ă şi. A suferit fenomenul betacismului.: soir. La început era asociat cu dies şi hora. în aceleaşi inscripţii. În latina clasică însemna „soldat care şi-a satisfăcut stagiul militar”. a devenit în latina vulgară substantiv şi a căpătat în epoca creştină înţelesul de „săptămînă”. 31 . şi tata. dar nu erau în lexicul latinei clasice. visa nocturna. de asemenea. Rostrum însemna în latina clasică „cioc”. iar în latina vulgară şi în română a venit cu accepţia de astăzi: „a îneca”.: ser. Evoluţia normală prin disimilarea lui u (sincopa) şi rotacizarea lui n. După trecerea lui e neaccentuat în ă şi sincoparea celui deal II-lea e aflat în poziţie neaccentuată. a devenit substantiv şi se folosea independent. Septimana. a ucide. populară: tata. În latina clasică el era conceput ca lipsit de vedere. Acesta a fost etimonul cuvîntului mama pentru mai multe dintre limbile romanice. Veteranus. De exemplu. apoi a lui u. În latina vulgară şi în română vine cu accepţia de astăzi: vis. Lingviştii latini subliniau că acest cuvînt nu trebuie întrebuinţat cînd e vorba despre om. care în latina clasică era pater.: mamman. mai ales că „soldatul care şi-a făcut datoria” era trecut de anii tinereţii. În română el a dat două semnificaţii: mîner şi a rămîne. orb. Manere trecuse de la înţelesul de „a rămîne” la acela de „a petrece noaptea într-un loc”. adică „cel care nu este creştin”. a devenit bătrîn Visum în latina clasică însemna „apariţie”: visa somniorum. În limba română a căpătat sensul „om în vîrstă”. el s-a izolat de acestea. În română rost e întrebuinţat tocmai cu sensul de „gură” şi e întîlnit de expresiile a lua la rost. Sera era. menţionate la începutul temei: care existau în vorbirea poporului.odată ce este întîlnit pe plăcile funerare ale multor morminte din epoca veche. la origine un adjectiv cu sensul de „tîrziu”. Necare în latina clasică însemna „a face să piară. folosit în latina clasică în calitate de adjectiv. dispariţia consoanei finale m. dr. Îl mai întîlnim şi în alte arii ale limbilor romanice: it. a sugruma”.

Galetta era folosit în latina populară cu sensul de „mensura vinaria”. după cum ştim. „mamelă”. a-i da o labă”. Fontana – fîntînă Frondea – frunză.: teta. II. Vom mai adăuga aici substantivele provenite din adjective şi cercetate de noi în paragraful de mai sus sera – seară şi septimana – săptămînă. Aceasta este una din trăsăturile caracteristice ale oricărei limbi populare. în trei feluri: 1. Spinalis – spinare 32 . la noi – „găleată”. Capitaneus – căpătîi. iar ca verb e asociat ca „a suge”: fr. Novella – nuia. prov. prin compunere. Vom cerceta fiecare din aceste cazuri de constituire a lexicului limbii române sub influenţa latinei populare. sp. port: teter. sapă. ca şi mama.. Sappa era determinat ca un „genus instrumenti rusticorum” (un fel de instrument de la ţară). – fătat. Tita. 3. teta. – strat. Carnaseus – cîrnaţ. prin trecerea aceleiaşi forme dintr-o categorie în alte. Au trecut la categoria substantivelor. Galineceus – găinaţ. Cuvintele noi se formează. prin adăugarea de elemente noi (sufixe şi prefixe) la formele existente (afixarea). Linea – ie.Branca cu înţelesul de „labă”. cu diferite variante. De aici şi a îmbrînci. de asemenea. exista în latina vorbită ca un cuvînt propriu vorbirii copiilor (dida. În limbile romanice găsim o serie întreagă de cuvinte înrudite cu acesta care înseamnă. o serie de participii la perfectiv: buccata fetatum stratus – bucată. Scortea – scoarţă. 2. Latina vulgară era mai mult înaintată decît cea clasică în ceea ce priveşte formarea cuvintelor noi. adică „a-i da cu mîna. tuta) a evoluat în română în ţîţă. aşa-zisa conversiune. urmînd ordinea diferitor categorii gramaticale. Substantive Aici trebuie să cităm cîteva cazuri de apariţie a cîtorva substantive din adjective.: teter.

Tot cu sufixul -ellus s-au format substantivele particella – părticea. lucor – lucoare. preotissa – preoteasă etc. Marcel. imperatrissa – împărăteasă. Găsim chiar în latina clasică variantele catullus – catellus. -ellus: hirundinella – rîndunea. soricellum – şoricel. tătucă etc. Acest sufix.a. – ulus. aratura – arătură. -icus. – – anus a fost înlocuit cu -o. calura – căldură. tărie. frictura – friptură. Trebuie să menţionăm aici cîteva schimbări de sufixe care se produseseră în latina vulgară. -cellus: monticellus – munticel. vitullus – vitellus. trunculus – trunchi. -ucus. amaritia – amăreaţă. a fost înlocuit cu -ellus. -ucus. pecorarius – păcurar. arsura – arsură. au existat în cea vulgară şi au dat în limbile romanice o serie de derivate de tipul păsărică. -onis în tabanus – tăun. -issa a pătruns prin intermediul limbii greceşti: diaconissa – diaconeasă. -occus. muncel. cripatura – crăpătură. mînzoc. -sura: dulcitia – dulceaţă. carraria – cărare. În locul clasicului geniculum avem genuculum – genunche. calcaneus – călcîi. mămucă. găticel. de exemplu. -a: -ulum. dogarius – dogar. radicina – rădăcină. -a: -ule: -ina: -aneus: -or: -ura: -arius: matteuca – măciucă. caldaria – căldare. -itia: -ura. 33 . surcella – surcea. împrumutat din greacă a pătruns în latina vulgară mai ales în perioada epocii creştine şi este folosit în limbile romanice la formarea substantivelor abstracte: avuţie. cavula – gaură. necunoscute în latina clasică. margella – mărgea. seminatura – semănătură. uculus în loc de -iculus apare în peduculus – păduche. -entia: suferentia – suferinţă. teneritia – tinereţe.Substantivele formate cu sufixe: -ia (-ie). padulem – pădure. omenie ş.

temporivus – timpuriu. mucosus – mucos. nehotărîte şi negative. Toate aceste derivate postnominale aparţin conjugărilor I şi a IV-a. printre care: . care a pătruns de timpuriu în latină şi a fost asociat cu unus după modelul grecesc. În limbile romanice occidentale expresia cata unus apare ca pronume nehotărît: fr. pronumele demonstrative de tipul acesta. latina vulgară cunoştea deja construcţiile nescio quem + ne – neştine. port. verbe derivate din substantive: bucca – îmbucare. Astfel.iscus.ivus: . 34 . omenesc.a.utus: .– cada uno. acela au derivat de la formantele latineşti ecce + iste (ille). care formează numeroase derivate cu actualul sufix românesc -esc: bărbătesc. canutus – cărunt. ossuosus – osos. nec + hominis = nimeni. Aşadar.d. Aceste forme datează din latină. un împrumut din greacă prin intermediul latinei vulgare.m. – quenne. nec. tardivus – tîrziu. care au provenir de la compuşii latineşti. panticosus – pîntecos. Ambele pronume negative sînt nişte formaţii ale compuşilor latineşti. neque unus – niciunul.Deja în latina populară se formează o serie de substantive compuse: caprifolium > Domine deus > căpriori Dumnezeu manus stergium > prima vera > mîneştergură primăvară Prin derivare cu sufixe s-au format în latina populară cîteva adjective. cîte doi ş.a. braca – îmbrăcare. venenosus – veninos. nec + mica = nimica. ostăşesc ş. Pronumele compuse În limba română avem o serie de pronume demonstrative.osus: flocosus – flocos. Verbul Vom studia mai întîi verbele derivate din substantive sau din adjective prin adăugarea directă a unei terminaţii verbale la tema acestora.Ca pronume nehotărîte. vere unus – vreunul. în timp ce în limba română e cunoscut exclusiv ca numeral. limba română foloseşte construcţiile de tipul cîte unul. frigorosus – friguros. românesc. . Cîte este grecescul cata. Numerale În calitate de numerale distributive.

ferrum – ferricare – a fereca. longus – ablongare – a alunga. circus – circare – a cerca. Verbe derivate din adjective: calidus – excaldare – a scălda. sella – inselare – a înşela. -icare: caballus – cablallicare – încăleca. mors (mortis) – admorţire– a amorţi uvum – uvare – ouare – a uoa. Noi forme verbale s-au format şi cu ajutorul prefixelor. -tare: libertus – libertare – a ierta. -ulare: tremo – tremulare – a tremura. subtilis – subtiliare – subţiare. corda – incordare – a încorda. forfex – forficare – a forfeca. carrus – carricare – încărca. Notăm următoarele derivate: -iare: altius – altiare – ălţare – înălţare. între tema cărora şi terminaţia verbală -re s-a mai adăugat un element. unus – adunare – a aduna 35 . Printre cele mai frecvente prefixe atestăm următoarele: lenis – alenare – a alina. -inare: scarpere – scarpinare – a scărpina. tardivus – tardivare – a întîrzia. ventus – exvento – a zvînta. mollius – molliare – muiare. lumen – luminare – a lumina. grassus – grassiare – îngrăşare. genunculum – genunculare – a îngenunchea. interritus – interritare – a întărîta. pedica – împiedica. vezica – vezicare – a beşica. turbo – turbulare – a tulbura.capitare – a căpăta. largus – adlergare – a alerga. fetus – fetare – a făta. -ugare: fumus – fumigare – a fumega. ventus – ventulare – a vîntura. tener – tenerire – a întineri. oblitus – oblitare – a uita. subţiere. excapitare – a scăpăta. Un alt grup de verbe s-a format prin derivare de la substantive sau adjective.

adlactare – a alăpta. ei au trecut în grupuri mici acest fluviu cam pe la sfîrşitul secolului al III-lea. -de: -dis: degelare – a degera. Din istoricul problemei. adlegere – a alege. Pătrunderea slavilor în Peninsula Balcanică trebuie considerată ca un eveniment îndelung pregătit. excambinare – a schimba. adlentare – a alinta. Influenţa morfologică slavă asupra limbii traco-dacilor. ei au înaintat. excarminare – a scărmăna. Cei care îşi fac acum apariţia în istorie nu mai sînt nişte incursori trecători. Ea determină o adîncă răsturnare în partea Europei Orientale. inclavare – a încheia. Lexicul de origine slavă. Avem a face. -in: (Formele derivate şi compuse ale celorlalte părţi de vorbire (adverbe. spre malurile Dunării. acum. Sufixele de origine slavă în română. discalciare – a descălţa. disligare – a dezlega. La început. discuneare – a descuia. puţin cîte puţin.-ad: adbatere – a abate. cu nişte cuceritori ferm hotărîţi să-şi caute un nou sălaş. introducând un element nou în sînul populaţiei romane abia formate. puţin timp după părăsirea Daciei de legiunile romane. 4. adormire – a adormi. prepoziţii) le vom studia la temele respective. incuneare – a încuia. coborîţi de la nord în regiunea Carpaţilor. 36 . ingluttire – a înghiţi. adspectare – a aştepta. incalciare – a încălţa. Venirea slavilor transformă complet fizionomia Peninsulei Balcanice. La început.) Influenţa slavă 1. adfundare – a afunda. ca goţii. cu nişte imigranţi dîrji. în care s-ar situa pentru totdeauna cu traiul. împinşi numai de dorinţa jafului. excadere – a scădea. 3. -ex: exbattere – a zbate. I. adfumare – a afuma. poate chiar o nouă patrie. 2.

Pentru istoria Europei Orientale acesta era un eveniment tot atît de important ca cel ce avuse loc cu 5-6 secole înainte. Acesta este cazul cuvîntului mijloc. Cînd priveşte anul 1812. unde d urmat de i trebuia să alterneze cu z sau. reuşesc să cucerească cea mai mare parte a teritoriului sud-dunărean. Influenţa slavă asupra limbii române este mai evidentă în morfologie. cea stalinistă. pronumele negative nimeni. După cum am văzut mai înainte. Nu avem în vedere. care se formează pe întreg teritoriul românesc prin desinenţa o. oame după modelul bulgăresc boze [boje]. cu toată rezistenţa ce le-o opun trupele imperiale. cu care ele prezentau o oarecare asemănare. lingviştii latinişti S. după modelul bulgăresc zeno sau al celui ucrainean susidko. aceste grupuri mici au locuit în Moesia şi Tracia. cînd ostrogoţii părăsesc ţările dunărene pentru a se îndrepta spre Italia. influenţa a fost nefastă pentru dezvoltarea limbii române din spaţiul dintre Prut şi Nistru. brejnevistă şi bodiulistă. În prima jumătate a secolului al VII-lea.În secolele IV-V. O statistică a cuvintelor latine şi slave care sînt cel mai des folosite ar putea demonstra că elementele slave sînt tot atît de expresive şi de vii ca şi cele latineşti. provenite de la nec + hominis. Aici ar trebui să ne întrebăm dacă nu trebuie să admitem o influenţă analogă şi pentru vocativul substantivelor masculine care se termină în e: coarbe. dz a alternant cu j. Face să fie menţionat mai ales cazul Vocativ la substantivele feminine. nec + mica. aproape toată Peninsula Balcanică se afla în mîinile slavilor. Adevărata imigraţie slavă începe în ultimii ani ai secolului al V-lea. Ei profită de confuzia care domnea în Imperiu şi. cu dz. sub influenţa limbii vechi bulgare. provenit din compuşii latineşti medius+locus.A. pe care le-a împrumutat româna.S. II. Dar. Şincai şi P. Influenţa slavă din această perioadă se observă în multe din particularităţile morfologice. Din punct de vedere fonetic. cînd vorbim despre influenţa binefăcătoare a elementului slav. Dar mai ales lexicul a fost împresurat cu numeroase elemente slave. lupe. 37 . nimic.S. ca şi bulgărescul mezda. decît mai ales lexicul din perioada secolelor IV-VII şi XI-XIII. l-au putut schimba pe e din negaţia nec în i numai datorită asemănării funcţiei acestor pronume cu cele slave никто. Nu putem releva decît alternanţa pe care au suferit-o sunetele cîtorva cuvinte sub influenţa formelor slave. cînd pe acest teritoriu au venit legionarii romani. acţiunea slavă asupra limbii române este foarte redusă. lăsînd terenul liber slavilor. Ne-am face vinovaţi de o falsificare a istoriei dacă n-am recunoaşte marea influenţă pe care a avut-o slava asupra limbii române. Gh. Maior s-au străduit să reducă la minim această influenţă. în limba veche. ничто. Atunci slavii asaltează cu adevărat Imperiul Bizantin. Tot aşa. Moldoveneşti. Micu. perioada R.

păgubire. pur şi simplu. Tot de origine slavă este şi numeralul sută. ar trebui să subliniem că vocativele româneşti cu e la masculin sînt destul de rare. nicidecum nu putem admite că vocativul cu -ule este o variantă a nominativului latinesc. pe care româna le-a moştenit din slavă. a se duce. De exemplu. a se gîndi din limba noastră nu se fac cu se (cя. trebuie să cităm mai multe prefixe. pri. Dar. prefixele iz-. Într-adevăr. -pa-. prepoziţia spre e provenită şi ea din limba latină de la super care înseamnă „deasupra”. drăguţule bace etc. Limba româna datoreşte slavei mai multe adverbe: aievea < a+jave(а+яве) de iznoavă < изу нову razna < разно de obşte < обще îndeosebi < осебити înzadar < за дару Influenţa slavei vechi se observă mai ales la derivate. articolul substantival definit. ca în limba rusă. Mai degrabă am putea avea de a face cu o influenţă slavă.se întîlnesc doar în compusele formate în slavă: izbire. na. Cît priveşte verbul. Vorba e că. care erau deja nişte compuşi cu prefixe. Cît priveşte formarea numeralelor cardinale de 11 pînă la 19. În al doilea rînd. Căci formele reflexive verbale de tipul a se învăţa. în primul rînd. pe de altă parte. Pe de altă parte. iar modelul slav doar a putut să accentueze această variantă cazuală. pe care le folosesc unii vorbitori ai limbii noastre. şi nu al celui latin. năpădire. locul lor ocupîndu-l vocativul cu ule: omule. şi astăzi întîlnim în limba bulgară un sufix -le care se adaugă numelor de persoane cînd li se adresează cineva. ar trebui să cităm aici cîteva exemple. pocăire. descendent din pronumele demonstrativ latinesc ille. Ar trebui însă să remarcăm că formarea verbelor reflexive ţine mai mult de psihicul naţional al fiecărui popor luat în parte. copiindu-le pe cele ruseşti (учиться). libe „iubit” – libile „iubitule”. unde româna foloseşte reflexivul după modelul slav. toate elementele numeralelor compuse româneşti sînt de origine latină. E vorba de verbele a se mira şi a se ruga. În primul rînd. 38 . primire. po-.Am putea mai degrabă să presupunem că vocativul românesc reproduce modelul latin. la care s-a ataşat. adică „peste”. Şi din contra. derivat din limba bulgară suto. împrumutate de la modelele bulgăreşti чyдити ce şi мoлити се. ar trebui să fim mai cu rezerve cînd se afirmă cum că formaţiile româneşti ar fi o copie leită a celor slave. întărită. pur şi simplu. Trebuie să admitem că sintaxa compunerii numeralelor cardinale a fost. cimentată de formaţiile omogene slave. scumpule. sînt condamnate de normele limbii literare. Unele din ele au pătruns în română odată cu cuvintele slave.

neputinţă. În afară de razu-. Elementele citate ne arată cît de viu este ne. neom. trebuie să-i desparţi. necioplit.în limba română. siraku = bugeac. распадити – „a răscoli. ne vom opri mai mult asupra lui. rescutso. care au format cuvinte noi cu negaţia de origine slavă ne-. a separa de bunătate. răzbate – pentru a-i bate. neştiinţă. a răspîndi”. răzmeriţă – a despărţi. de asemenea.Din mulţimea de prefixe de origine slavă numai următoarele au fost productive în limba română: Ne. Printre ele găsim substantive. verbe. nenorocos. neastîmpăr. Ca să nu-l confundăm pe -ac de 39 . descoperi. rezlego. El poate echivala cu locuţiunea “peste măsură de”. dezleda. ca să arătăm care sînt formele unde avem într-adevăr a face cu prefixul slav.s-au consolidat reciproc. neadevărat. ca şi în slavă. neînsurat. nemăritată. la exprimarea negaţiei. verbelor şi adverbelor cînd trebuia să marcheze gradul superlativ: preafrumos.sînt destul de numeroase în limba română. nedrept. porumbac. a. gînsac.şi latinescul prae. necrescut. de asemenea. desculţ. le înlocuieşte completamente. băbac. deşi mai puţin răspîndit decît ne-.serveşte în general pentru exprimarea ideii de despărţire şi corespunde latinescului dis-: răzbunare – a despărţi. nenorocire. adjectivelor. neascultător. El corespunde latinescului in. Observăm aici mai ales numeroase derivate de origine latină. în cuvintele ca: prostănac. neînvăţat. neomeneşte.serveşte în română. Îl întîlnim.şi se alătura substantivelor. nebun. rescoperi. Răzu. această funcţie a prefixului răs. preaplin. pentru a da un sens peiorativ cuvîntului cu care intră în compoziţie. rezmetso = deschide. a separa de pace. în slavă mai exista şi prefixul ras. încît el l-a înlocuit adesea pe des-: reskl’ide. nesimţire. i. nespus etc. Compusele cu ne.[-res] a fost atît de bine înţeleasă. Sufixul -ac corespunde vechiului bulgăresc -aku: bujaku. Deoarece acest prefix este deseori confundat cu prefixul de origine latină răs-. nemurire. neapărat. negreşit. în vorbirea populară. Prefixul prea. În istroromână. Mult mai numeroase sînt sufixele slave introduse în limba română prin intermediul slavei. pe care. nedreptate. Acest fapt ne dovedeşte că slavonescul пре. neadormit. preaînţelept. preaştiutor. desculţa.s-a suprapus latinescului prae. necopt. rescuts. adverbe: neadevăr.în cîteva cuvinte ca расколити. dezvăţa. formează. adjective. Razu-. numeroase derivate. nesaţ. sărac. godac.

şurubelniţă. nevăstuică. bulg. iste. drumeţ. -ean. cînépişte. -iku şi desemnează mai ales naţionalitatea sau originea: armeancă. ursoaică. cît şi diminuative: cuibuleţ. coderişte. leoaică. bulg. -ici. -og e derivat de la v. formează substantivă: botniţă. -an. croială. gîscan. derivat din v. -eală. bîrfeală. amarnic. lustruială. cerboaică. ţigancă. trebuie să ţinem cont de faptul că cel de origine slavă e prezent mai ales la cuvintele de origine şi ele slavă. Derivatele cu acest sufix prezintă uneori un sens augmentativ: golan. bulg. comănac. săteancă. bulg. cetăţean. slăbănog. -că formează substantive de genul feminin şi indică un titlu.origine slavă cu -accus de origine latină. el arată mai ales locul unde se găseşte un obiect şi se referă la denumirile de plante: inişte. olog. puică. habarnic. veche – eninu. robaci. amăgeală. bulg.m. petrecanie. rîuleţ. şiretenie. zbîrciog. româncă. -uku. -niţă. rezultat din cuvinte slave ca progrebenie. din v. de la v. bulg. cîntăreţ. bicisnic. mîntuială. videnie. cojiţă. reproduce sufixul din bulg. şontorog. Întîlnim şi cîteva adjective cu sufixul -an: bălan. -iţa ne vine din v. hrănaci. făţarnic. Ultimul exprimă mai degrabă o calitate de a fi şiret decît o acţune. vîrtelniţă. –eli. -àci a dat derivatele: cîrmaci. beţivan. ianinu. clopotniţă. formează nume de agent: călăreţ. pojghiţă. strigoaică. cărăruică. mai arată partea obiectului indicat în radical şi trimite la menirea. întrebunţarea obiectului: toporişte. formează în română adjective: destoinic. ţ la –an. orăşeancă. -anie. -ogu: milog. derivat din –inică. steguleţ. -enie. casnic. cît şi unrele denumiri de animale de genul feminin: lupoaică. ţopîrlan. tutunişte.a. năzdrăvan. bucureştean. -că este derivativul de vechea bulgară de la -uka. formează substantive masculine: ciocîrlan. -nic. El indică patria sau originea: moldovean. săculeţ. cîrpaci. ş. cheltuială. denumeşte în limba română acţiuni abstracte: curăţenie. -işte se trage din v. Împreună cu sufixul -oai. suliţă. Se mai adaugă adesea şi la diminutive: cămeşuică. -ica: undiţă. ursuleţ. bulgar -uga: buturugă. stîngaci. italiancă. tărancă. sătean ş. cristelniţă. plăvan. ferestruică. redus după r. -ìci formează substantive abstracte: gîdilici. reprodus din –inicu. doniţă. lungan. -ugă – de la v. îndrăzneală. –anu. troiţă. pe cînd latinescul -accus e ataşat la substantivele sau adjectivele de origine latină: fundac. iatac. o stare: boieroaică. tremurici. -eţ. împărtăşanie. trăgaci. este adăugat la tema verbelor pentru a indica rezultatul acţiunii exprimate de verb: ameţeală. datornic. boşorog. 40 . darnic.d. păpuşoişte. urechelniţă.

-iv (-ivu) a dat derivatele: beţiv. 41 . Semnificaţia cuvîntului românesc se leagă de aceea a vcechii bulgare prin etapele „lucru făcut împotriva legilor (scrise sau nescrise). Numărul cuvintelor slave introduse în diferite sfere de activitate umană este considerabil. milostiv.a boli. vrednic. Burea “furtună” – bură. . a modera. năpraznic. Astfel el a şi fost calchiat în româna veche: fărădelege. uscăţiv. a jupui. a obloji. Domoliti “a ruga” – domolire. Bezdŭna “prăpastie fără fund” – întuneric. oraş” – gard. Pentru a arăta cît de mult se îndepărtează ele de prototipurile lor. dojeno “a urmări” – dojenire. Aceste cuvinte se referă mai ales la om. multe dintre cuvintele slave. Blajenu “fericit” – blajin. a încetini. Ciudo “miracol” – cuidă. împotriva obiceiurilor.rîvnă. nătîng. ciudat”. destoinic. a plăti. O dată pătrunse în limba română. vîrf. straşnic. zglobiu. vom compara cîteva cuvinte din vechea bulgară cu corespondentele lor româneşti. a vrăji. burniţă. Hvala “laudă” – fală. Gradu “zid. a porunci. năprasnic. drag. şi-au schimbat sensul primar. Dospeti “a ajunge” – a dospi (a fermenta). a pipăi. se foloseşte extrem de rar şi formează adjective: hulpav. bazaconie „necuviinţă. de la -avu. cui mic. zglobiu. Ceta “monedă” – ţintă. condiţiile sociale şi activitatea lui: .trudă. blînd. a certa. vrednic. lacom.blajin. a pomeni. obscuritate. ocolire. lacom. leneş. . . tradiţie). a răzvrăti. Dedina “moştenire” – datină (obicei. . poate fi totuşi explicată. prost. a zămisli. la dispoziţiile-i psihice. scîrnav. a posti. la particularităţile lui fizice şi morale. ciudăţenie. a primeni. a milui. buiac. Dognati. oricît ar fi de surprinzătoare. necaz. caraghioslîc”.-av. regret. a potoli. a linişti. a omorî. Beliti “a face alb” – “belire” – a scoate pielea. a se trudi. milostiv. glorie. ca şi cele din latina clasică prin intermediul celei populare. Această schimbare de sens. veselie. zdravăn.pleşuv. trîndav. ceaţă. a lua” – grăbire. a ţese.a. lucru excepţional. a tălmăci. a răzbi. zărire ş. bolnav. a ocoli. strălucire. Grabiti “a răpi. mînie. Bezakonie “nedreptate”. a hrăni. slab. straşnic. guraliv. Dar cea mai mare influenţă asupra românei a avut-o totuşi lexicul slav. slugă.

– искустный > iscusit. 42 calvus crusta debeo dexter – плεшивый > pleşuv. Podu „pămînt. care a construit o mulţime de-a valuri pentru fortificaţii. graiati „cîntec. Kokoşi „găină” – cucoş. puternic. de snopi. Traiati „a dura” – a trăi. – трεбовати > a trebui. statuie” – bolovan. Ustati. Grulo „gîtlej” – gîrlă. avarus corpus zgîrcit . adică ceia ce cade din cer. Stogu „grămadă” – căpiţă de fîn. -are – любити >a iubi. adică tot una ceea ce se schimbă. Voinicu „răzbionic. Propasti. Astfel: etas – вρъстα > vîrstă.Iskaliti “a înnegri” – iscălire. amo. Izmena “trădare. necăjire. punte. răutăcios” – zglobiu. vesel. Logoditi „a conveni” – logodire. a pierde. curajos. palmă” – pod. stana „a înceta” – ostenire. Lobivu „rău. Zoria „lumină” – zori. dar şi „podul casei”. Grai. soldat”– viteaz. ploaie în două cu ninsoare). Nacazu nakazati „hotărîre. a vorbi. a stabili. propada „a despărţi” – a prăpădi. Pătrunderea unor termeni slave a avut ca urmare dispariţia termenilor corespunzători latini. schimbare” – izmene. Suvora „legătură” – sfoară. Zapadu „cădere” de la zapasti „a cădea” – zăpadă. – кожα > cpajă. Okno „fereastră” – ocnă (mină de sare). Izbiti “a ucide” – a izbi. a lovi. a cromcăni” – grai. Slota „iarnă” – sloată (timp ploios. Skapu „zgîrcit” – scump. Bolovanu „coloană. Oblojiti „a aplica” – a obloji „a pansa. Dar denumirea vine de la numele împăratului Traian. – згръчитъ > – трyпъ > trup. a spăla cu apă caldă”. a fixa” – necaz. Troianu „ridicătură de teren” – troian de zăpadă. a semna.

iar dacii – mai spre vest. – сирαку > sărac. în coroana Carpaţilor. numai că primii locuiau spre răsărit. n. n. e. paradisum – ραй >rai. Geograful şi istoricul grec Strabon (a. aşa numita limbă satem. Istoria limbii române. Chişinău. pînă la cucerirea Daciei de către romani. n. nici asimilarea de mai tîrziu a limbii latine n–au făcut ca aceste limbi să dispară cu totul. -are – мукα > muncă. totuşi ea n-a putut să nu lase anumite urme atît în fonetică. Ele a urmat să se păstreze pe un teritoriu destul de întins. 64 p. în gramatică. vol. La greci. se poate spune că. – дαρъ > dar. pp. – трεбα > treabă. 24 e. Triburile daco-geţilor reprezentau ramura de nor a tracilor. e. 351-363 3. Unul dintre primii lingvişti care a pus problema relaţiilor lingvistice albano-est- 43 . Cît priveşte aspectul fonetic al acestei limbi. Un mare ajutor în studierea elementelor geto-daco-tracice ne oferă limba albaneză. împreună cu traca şi ilira. Curs de gramatică istorică a limbii române. şi mai ales în lexicul limbii române. – извоρ > izvor. are fons hortus infernum – грεшити > a greşi. Se crede că în secolul I p. la cursul inferior al Dunării. 1991. laboro. spre deosebire de limbile latină.. Rosetti. acelaşi popor era numit geţi. Bibliografie: 1. Se ştie că pînă la începutul erei noastre limbile traco-dacice au suferit schimbări esenţiale. care este înrudită cu ilira.) susţinea că geţii şi dacii vorbeau aceeaşi limbă. Regiunea tracă propriu–zisă se întindea în mileniul I de pînă la era noastră la sudul Dunării. introduse în diferite texte greceşti sau latine. greacă. Cercetarea elementelor daco-getice are de înfruntat însă multe dificultăţi. celtă. nudus opera pauper strenum – голый > gol. Istoria limbii române. – a. mai ales din cauza faptului că nu s-au păstrat texte care ar fi fost scrise în daco-getă. Ivănescu. – грαдинα > grădină. daco-geţii au cunoscut chiar scrisul. pp.eror. Al. Dar nici influenţa puternică a limbii eline. ea făcea parte din sistemul limbii indo-europene. 27-32 2. În procesul dezvoltării istorice limba daco-geţilor a fost asimilată de limba latină populară. care făceau parte din limbile kentum. Ne–au rămas doar unele cuvinte răzleţe. G. – αд > iad. III Elementul autohton Romanii numeau daci poporul care trăia pe teritoriul de la nordul Dunării.

meze zară – alb. şi în vechea slavă – stopanu „stăpân”. dhalle ghimpe – alb. sut – alb. Tot elemente tracice sînt considerate de Al. p. balte bîlc – alb. Cuvîntul smîntînă s-a dovedit a fi totuşi de origine slavă (v. P. murgu pîrău – alb. berr “oaie” bucur – alb. kodre “movilă” brad – alb. . stînă şi smîntînă. pe care mulţi cercetători le considerau pînă la el de origine slavă. Cuvîntul strungă este asociat de Al. bulg. Al. buze mînz – alb. byc „mocirlă” buc alb . 108-124). Rosetti consideră drace sau dace următoarele cuvinte: abur – alb. bardhe “alb”). ţin în loc. Philippide şi barză (alb. giush groapă – alb. cufe „păr lung de lup” copil – alb. moshe murg – alb. sînt recunoscuţi de mai mulţi cercetători ca fiind de origine tracică. grope grumaz – alb. Philippide dă ca fiind probabilă originea tracică a cuvintelor spăpîn. reconstituiţi de B. shut “fără coarne” codru – alb. gelbaze cătun – alb. Stînă este cunoscut de vechea bulgară – stana „locuinţă”. gafe ciuf – alb. stăpânesc. kesule gălbează – alb. mazăre. Stăpîn. katunt ceafă – alb. şi germanul stab „baston”. gjemp În Istoria limbii române (vol. care presupune un trac stopanu. perrua scrum – alb. Haşdeu. II. shump bucur – alb. avul baci – alb. termeni balaur. de la care ar proveni în macedoromână stăpuescu „opresc. fluoiere ghiuj – alb. I al lucrării sale Originea românilor. P.romanice a fost marele savant B. a fost derivat de la rădăcina stap.rusă – smetana). Cuvîntul românesc are paralelă în albaneză – stopan – „baci”. bolle „şarpe mare” baltă – alb. bucure “frumos” ciut. Al. aşez” + sufixul -anus. în sîrbă şi albaneză stan înseamnă acelaşi lucru. bîr! (interjecţie) – alb. Haşdeu prin asemănare cu albaneza. kopil „om tînăr” moş – alb. În vol. sîmbure şi viezure. bac „frate mai mare” balaur – alb. buze căciulă – alb. Aceiaşi rădăcină o au şi bulgărescul stapu „baston”. Astfel. bukure fluier – alb. Philippide cu rădăcina stru(sru) „a curge”. gurmas 44 . brenu buză – alb. byc „paie de cânepă” buză – alb. breth brîu – alb.

sau unguri. L M L C. 51-63. Astfel. cum se credea pînă nu demult la noi. Iaşi. pînă la anul 1200. în anul 896. 1964.. Basarabia (Roman) // Viaţa Basarabiei. Bucureşti. Istoria limbii române. între Dunăre şi Carpaţii Apuseni. 1. a dispărut din toate limbile romanice din cauza omofoniei cu capra. mai ales că se simţea necesitatea de a avea un termen deosebit pentru fiecare sex al animalelor domestice: bou – vacă. o populaţie fino-ugrică locuia pe teritoriul dintre munţii Altai şi nordul Iranului. magule năpîrcă – alb. trebuia de dea reflexul capre. p. conform evoluţiei fonetice normale. numită mai târziu machiari. Hr. trecînd prin stepa Tisei. 45 . cucerind aceste teritorii treptat. În franceză. Influenţa maghiară Pînă în sec. şi de ce a dispărut latinescul hircus „ţap”. putem presupune că ţap este de origine traco-dacică. apoi între Don şi Nipru. ţapul se numeşte baec. 1980. 1 d. Rosetti. urdha Cercetătorul elementului autohton Tache Papahagi. Impunerea unui termen străin sau autohton explică. s-au aşezat. sub conducerea lui Arpad. Ivănescu. adică era o populaţie romanizată. 2002. 1982. ungurii au pustiit teritoriul pe care-l ocupă Basarabia şi Moldova de astăzi şi. această populaţie este atestată între Ural şi Volga. pe teritoriul fostei provincii romane Panonia. probabil. Chişinău. bunăoară. G. face presupunerea că acest termen a dispărut chiar în latina populară. Al. thep urdă – alb. nr. populaţia fino-ugrică. al IX-lea. Franţuzescul mouton „oaie” e de origine celtă. plecînd de la constatarea că latinescul caper. Sub presiunea pecenezilor. alcătuită din volohi şi slavi. p. berbec – oaie. 251-257. Mai tîrziu. iapă – armăsar. se mută între Nipru şi Nistru. în revista Grai şi suflet. Cronicarul anonim al regelui maghiar Bela III (1172-1196) povesteşte că pătrunderea ungurilor pe aceste teritorii (Transilvania de astăzi) s-a izbit de rezistenţa populaţiei locale. cu un termen german.Corlăteanu. 89-90. De aceea era şi firesc ca termenul omofon latinesc să fie înlocuit cu unul autohton. Istoria limbii române. Din bibliografie: N. şi nu ucraineană. Goma. p. p. care.măgură – alb. În secolele X şi XI ei au pătruns în Crişana şi Ardeal. neperke ţeapă – alb. porc – scroafă etc. P. În sec. 186-191. prin secolele VII-VIII.

de asemenea. Clij + vareş – Coloşvar ).ити): a alcătui < alkot a altoi < olt a mistui < emeszt a bîntui < bant a bănui < ban a birui < bir a cheltui < kolt a chibzui < kepez a făgădui < fogat a hăitui < hayt a hălădui < halad a îngădui < enged a mîntui < ment a tăgădui < tagad a tămădui < tamad Plecînd de la faptul că majoritatea termenilor de origine maghiară se pot raporta la viaţa feudală şi de la faptul că feudalismul s-a afirmat destul de puternic la noi în secolele XI–XIII. dîndu-li-se sufixul ui (mai rar .Ocupînd totuşi aceste teritorii. maghiarii au venit în contact cu românii şi slavii. de la care au împrumutat denumirile de localităţi (Bistriţa – Beszterce. După cum menţionează Simion Mîndrescu în studiul său Elemente ungureşti în limba română (Bucureşti. iar integrarea la substantivele neutre s-a făcut şi pe bază de înţeles: substantivele terminate în consoană au devenit neutre dacă denumeau lucruri. Ei se referă mai ales la: 46 . Verbele de origine maghiară au fost încadrate la cele de conjugarea a IV-a. originii lor maghiare. neavînd categorie gramaticală de gen. Alteori. 1892). De origine maghiară sînt substantivele: belşug < bolseg zăbală < zabala guler < galer gînd < gond dobă < dob haită < haita hoit < holt mohor < mohar neam < nem pildă < pelda seamă < szam sicriu < szekreny chin < kin chip < kep gazdă < gaxda hîrciog < horcsog hadarag < hadaro oraş < vareş cotlon <catlan marfă < marfa (“vită”) helge < holgy Substantivele de origine maghiară. pe care autorul nu o consideră încă încheiată. au fost încadrate la unul din cele trei genuri din română pe baza terminaţiei. putem conchide că mulţi dintre termenii în discuţie au pătruns şi s-au încetăţenit în limba română anume în aceste secole. au tradus în limba lor toponimele slave. Oraşul numit atunci de slavi Bălgrad ( Cetatea Albă ) l-au numit Tehervar. se disting două perioade ale influenţei maghiare asupra limbii române: prima epocă în care această influenţă s-a exercitat asupra tuturor românilor şi epoca a doua. Ceahlău şi Chivirig se datoresc. de influenţă regională.oi ) şi sufixul -i de origine slavă (< .

vălmăşag. gureş. beteşug. haidău. • stări sufleteşti şi fiziologice: chin. şug: belşug. a hăitui. ciupercă. a bîigui. a hălădui. Limba română mai cunoaşte şi cîteva sufixe de origine maghiară: şag: rămăşag. mai („ficat”). ilău. bătăuş. uş: lătăuş. • alte realităţi: a se mistui. a gîndi. meşteşug. • vitărit: labă. În secolul al X-lea. frunziş. nemeş („om liber”).a uliu. haită. desiş. mohor. budăi. ghizdele. hotar. eş: vameş. zăbală. gingaş. beteag. hîrciog. dudău. prieteşug. pietriş. ău: ilău. stejăriş. • particularităţi ale omului: chipeş. mărunţiş. feteleu. („a dispărea”). marfă. dijmă. oloi. de la răsăritul şi sudul Carpaţilor. iobag. hadarag. a sudui. codău. furtişag. (a fi fugar) chip. a se bizui. megieş. teritoriile respective au fost ocupate de cumani. a se burzului.• organizarea socială: neam („gintă”). ţintirim. holdă. • înmormîntare: sicriu. feredeu. dărăb. iş: aluniş. ham. Din secolul al XIII-lea şi pînă în secolul al XIV-lea. hoit. • pescuit: heleşteu. sălaş. uriaş. chipeş. a îngădui. sobă. pecenegii au ocupat părţile de şes ale actualei Românii. bocanc. tătarii au stăpînit Moldova şi Muntenia. • agricultură: belşug. galeş. şirag. megieş. aldămaş. ceatlău. gealău. dobă. pieptiş. imaş. gealău. Influenţa turanică În secolul al X-lea. • relaţiile dintre oameni: a făgădui. tăpşan. • vînătoare: helge. • medicina populară: a tămădui. a tăgădui. lungău. • locuinţa: a locui. a se zgîrci. Poate că şi termenii pîrjol. şoim. pahar. • organizarea militară: a birui. şalău. Toţi nepoftiţii despre care s-a vorbit mai sus erau de neam turcesc. • comerţul şi viaţa orăşenească: oraş. harţă. a bîntui. a bănui. seamă („socoteală”). lăcătuş. viclean. bir. mereu au intrat în română în această perioadă. gazdă. măritiş. a cheltui. hîrdău. a chibzui. raită. • meseriile şi produsele lor: bardă. pildă. luminiş. etc. 47 . bîlci.

E greu de separat împrumuturile pecenege. proverb”. sarma. caftan. divan. Totuşi termenii beci. 48 . calup. duşman. căpcană. cerdac. haraba. la origine un nume de botez. Numele de ape în -ui „vale. O serie de cuvinte de origine turcească se referă la: • îmbrăcăminte: basma. • unelte de lucru: cazma. În turcă. bucluc. cîntar. ar trebui să vorbim despre o influenţă turanică mai veche. Covurlui. Cuvinte de origine turcă întîlnim nu numai în română. Numele cumanilor. fără îndoială. Mult mai numeroase sînt unităţile lexicale de origine turcească. au devenit chiar nume de botez: Coman. dovedeşte că o parte din boierimea română era de origine cumană. saltea. albaneză tshoban. cazan. Teleorman „pădure mare”. gavanos. pilaf. Din tătară au pătruns în română termenii arcan. Fălciu „luntraş” sînt cumane. cumane şi tătare de cele turceşti de mai tîrziu. • bucate: cafea. scris de un călugăr catolic. tacîm. • instituţii: hazna. Astfel. N. foarte veci. Tătar. Informaţiile asupra limbii pecenegilor şi cumanilor nu sînt tocmai vaste. se pot afla elementele ce ni le-au împrumutat ei. dulap. butuc. greacă zobanos. De asemenea. ceaun. • arme: buzdugan. Densuşianu. Printre cuvintele de origine turcească întîlnim şi de cele care denumesc noţiuni abstracte: belea. din care poate proveni cinel. leafă. Caracala „cetate neagră”. Ele au pătruns în lexicul limbii române mai ales în perioada celor trei secole de asuprire a poporului nostru (1513-1812). halva. cioban sînt. halat. e cuman. al III-lea. şi cu ajutorul celorlalte limbi turceşti. putem admite că altădată exista un cuvînt ciumnel. care înseamnă „ghicitoare”. ci şi în multe alte limbi. dar. Calmaţui. Şi cuvîntul cinel e de origine cumană. pentru că purta nume cumane. telemea. ciomag. • obiecte casnice: balama. buzdugan. după cum o dovedeşte şi Ov. în Imperiul cumanilor şi domnia lui Basarab. rîu” sînt cumane: Bahlui.Pentru a distinge influenţa pe care au exercitat-o aceste limbi asupra românei de influenţa de mai tîrziu a limbii turcilor osmanlîi. ca şi ale tătarilor. Dar fiind că în graiul ardelenilor se întîlneşte verbul ciumilesc „ghicesc”. Chiar numele Basarabia. cuvîntul cioban are corespondente în bulgară чобан. în acest caz. chirie. cu ajutorul unui dicţionar din sec. există substantuvul giumle (pl. ţol. ciulama. giumel) „sentinţă. Iorga. burnuz. medean. numit Codex cumanicus.

barmengiu (engleză). care alcătuiau mai ales clasa tinerei burghezii. hazliu. zăbon. geamgiu. devenind arhaisme. după cum am putut observa din exemplele de mai sus. mahmur („cu capul tulbure”). alte domenii: şold < Schulter. borangic. hambar. nu numai substantive. precum şi la cuvintele de alte origini: tractirgiu (slavă). scandalagiu (greacă). laţ < Latz. cuvintele împrumutate din turcă. bacşiş. şindrilă. („trandafiriu”). sufixul . ciubuc. Din turceşte au fost împrumutate şi unele sufixe. O oarecare influenţă asupra românei din epoca feudală a exercitat-o şi limba saşilor din Ardeal. chefliu. cuvinte cu etimologie sigură. divan. pătrunşi în această epocă.giu a fost destul de productiv în limba română.Cuvintele apărute mai recent sînt cele ce se referă la perioada stăpînirii fanariote. bucluc. băbacă. tulup. fudul. ştreang < Strang. împreună cu care a fost împrumutat. O dată cu scuturarea jugului turcesc. încet. sarai. în română. cîte puţin. ci şi o serie de adjective: boştur („deşert”). şiret. -liu: ghiurghiuliu. roabă < Clasificarea etimologică a cuvintelor Cuvintele din dicţionarul etimologic al limbii române formează trei grupuri: 1. printre care: -giu: boiangiu. iaurtgiu. lalea. De originea turcească sînt. stacogiu. Printre ele: bostan. sunduc. lulea. administrarea oraşelor: burghez < Burger. laptagiu (latină). prelucrarea lemnului: buştean < Bumstam. şanţ < Schonz. moft. < Schindel. 2. se referă mai ales la: Rabler. caracul. mahalagiu. marfagiu (maghiară). hatîr. 49 . duelgiu (franceză). bazar. cuvinte cu o etimologie presupusă. bursuc. Un timp oarecare. încăperi auxiliare: şopru < Schoppen. încep să iasă din uz. Unele cuvinte turceşti au venit în limba noastră prin filiera slavă: cişmea. -luc: buluc. De aceea el s-a putut ataşa atît la cuvintele de origine turcă. harbuz. neneacă. mofluz („sărăcit”). construcţiile medievale: turn < Turn. Termenii de origine săşească din română. dugheană. ceacîr („cu ochi de culori diferite”). sură < Schyren.

3. cuvinte cu etimologie necunoscută. Cuvintele din primul grup au un etimon atestat, recunoscut de lingvişti pe baza aplicării legilor fonetice generale, evoluţiei semantice a cuvintelor. Etimonul acestor cuvinte constă dintr-un corp fonetic care poartă un anumit sens sau care are un anumit sens într-o limbă străină şi acest cuvînt are existenţă în limba de împrumut, în textele vechi, în cele moderne, în dicţionare. Bunăoară, pentru orişicare vorbitor al limbii române e clar că substantivul muncitor a provenit de la verbul de origine slavă a munci + sufixul -tor, a reface – de la verbul latin facere, cu prefixul re-, lexemele lana, blandus, cantare, deşi reprezintă clase de cuvinte diferite, au evoluat din latină pe baza aceleiaşi legităţi fonetice: închiderea lui a + o nazală + o vocală (cons.) în î. Unele cuvinte româneşti pot fi formate după modele străine. De exemplu, fărădelege s-a format după modelul prepoziţie + substantiv atestat în slavă (без+законие). Există însă situaţii cînd este necesară reconstituirea etimonului. Cuvintele cu etimon neatestat de dicţionarele limbii latine, bunăoară, pot fi considerate cu etimologie sigură, dacă în urma unei analize minuţioase se constată că el are forme asemănătoare şi nuanţe semantice apropiate în una sau în cîteva limbi romanice. De exemplu, se presupune că verbul a (se) aşeza e de origine latină (< *şedere)5. Această presupunere e confirmată de reflexele acestui verb în spaniolă (assear), portugheză (aseian). Uneori, pentru a demonstra etimologia sigură a unui cuvînt, se aplică legităţile fonetice. De exemplu, cuvintele româneşti dinte, minte, lege, munte n-au putut să provină de la formele de nominativus dens, mens, lex, mons, nici de la cele de genitivus dentis, legis, mentis, montis, ci de mla formele de acuzativus: dentem, legem, mentem, montem. Tot aşa, latinescul frigus a dat două substantive în limba română: frig – de la forma de nominativ şi friguri „febră” de la forma de genitiv frigori. În cadrul a vreo 20 de cuvinte cu etimon neatestat, dar reconstituit, se consideră că este corect etimonul, chiar dacă el nu are corespondente în alte limbi romanice decît în română: pendia > pînză, extemperare > a (se) astîmpăra, ingrassiare > a (se) îngrăşa. Etimoanele sînt considerate corecte, deşi nu au fost atestate de dicţionare cînd li s-au aplicat legităţile fonetice. Faptul acesta a fost demonstrat atunci cînd unele etimoane au fost atestate în manuscrise, în textele vechi, descoperite după refacerea etimonului. Astfel, forma latinească paludem a suferit procesul metatezei încă în latina populară, de unde a dat în română pădure < (lat. pop. padulem). De obicei, formele latinei populare neatestate în dicţionarele latinei clasice sînt date în dicţionarele etimologice cu asterix (*).

5

Atunci cînd etimonul cuvîntului este presupus, el este însoţit de asterix.

50

Unul şi acelaşi etimon poate avea în limba româna actuală cîte două corespondente. Unul dintre aceste corespondente a evoluat dintr-o formă a latinei populare conform legităţilor fonetice generale, (monumentum > monmentu > mormînt: n>r (rotacismul, e + n + cons > î, m, apoi u în poziţie finală dispar; cel de-al doilea corespondent, monument, a apărut mai tîrziu în calitate de neologism. Tot aşa s-a întîmplat şi cu cuvîntul carbonem ( > 1. cărbune; 2. carbon). Unele împrumuturi din franceză au fost luate după forma grafică (bord (la o navă), altele – după cea acustică – bor < (bord) la pălărie. Iar cuvîntul linie are chiar o etimologie triplă în limba romănă: 1. cu sensul tehnic (linie de prelucrare a tomatelor) e împrumutat din germană prin intermediul rusei şi francezei; 2. cu sens geometric – din franceză; 3. cu sens militar (se moare pe prima linie) – din latină. În situaţiile cînd sensul cuvîntului românesc e altul decît sensul cuvîntului din limba de împrumut, atunci acesta din urmă se ia în ghilimele: (“habar”, turc.) = mită; cocoş < кокошъ slav– „găină”, lipcă (a se ţine lipcă) < v.br. „pisălog”; „etichetă”, ceea ce se lipeşte. În dicţionarele etimologice, întîlnim cuvinte ale căror etimoane nu sînt indicate, deşi acestea sînt cunoscute chiar şi de cei neiniţiaţi în studiul literelor. E vorba de interjecţii, mai ales de cele onomatopeice: cu-cu!, cucurigu!, poc! La unele interjecţii se indică totuşi etimonul, dar acestea vin ca nişte împrumuturi sau sub influenţa altor limbi: vai (lat.vae), bg. vai, ngr. vai ), bravo (fr. bravos).

II. O altă clasă de cuvinte sînt cele cu o etimologie nesigură, pentru care s-au propus etimoane, dar pentru care nu există siguranţă absolută a cercetătorilor, ele fiind doar credibile. Din această clasă de cuvinte fac parte, în primul rînd, cuvintele a căror origine probabilă e daco-getă sau tracă, adică ele provin din substratul autohton al limbii române. Atunci cînd e vorba de acestea, se face trimitere la limba albaneză, iar etimoanele sînt precedate de abrevierea „comp.”, adică compară. Astfel se sugerează ideea că termenul românesc e înrudit cu cel din albaneză, fără însă a se putea credea că româna l-a împrumutat din albaneză. Vorba e că ambele limbi (şi româna, şi albaneza) au preluat cuvîntul în discuţie dintr-o limbă anterioară lor sau din limbi anterior înrudite genetic. buză – (alb. buze); brîu – (alb. brenu); ciut, şut, (alb. shut „fără coarne”); codru, (alb. kodre „movilă”).

Tot din acest grup fac parte şi cuvintele cu aspect derivativ, dar care, din motive de ordin fonetic, trebuie raportate totuşi la cuvinte din alte limbi după sensul lor: a înfiripa (< în + cerep (bulg. ukr. череп); toboşar ( toboş, maghiar – toba, doba)+ sufixul –ar.

51

În sfîrşit, cuvinte comune pentru limba română şi alte limbi, de obicei, limbi învecinate sau coexistente cu româna pe teritorii întinse, fără a se putea preciza dacă româna le-a împrumutat din acestea sau că aceste limbi le-au împrumutat din română. comp. magh. badaro – rom. bădăran; comp. bulg., sb. kuce, maghiar. kuszi – rom. cuţu; comp. bulg., ngr., sb. nena „mamă” – nene (rom). III. Cel de-al treilea grup îl constituie cuvintele cu etimologie necunoscută. Acestea sînt, în mod obişnuit, regionalismele, aproximativ 2500 de cuvinte, cărora nu li s-a putut identifica vreun etimon corespunzător în nici o limbă. În cazul lor, dicţionarele fac precizarea: „etimologie necunoscută, neclară”. Printre acestea se numără: băţ, a bîrfi, bîtă, a nărui, a născoci, terci, titirez, văgăună etc. În special, rămîn cu o etimologie necunoscută multe toponime şi antroponime. Referitor la această сategorie de cuvinte, în lucrările etimologilor, de ultimă vreme, se încearcă să se propună etimoane fie pentru cuvintele care s-au mai discutat, fie că se resping propunerile anterioare fără a se propune ceva nou. Astfel, rămîn pînă astăzi încă nesigure sau discutabile etimologiile cuvintelor doină, Moldova, raţă. Mai există un grup de cuvinte ce formează etimologia populară. Ea constă în modificarea formei unui cuvînt mai puţin cunoscut de vorbitori sub influenţa altui cuvînt care seamănă ca formă şi chiar ca sens uneori. De exemplu: reclamaţie – lăcrămaţie, cooperativă – cumparativă, batoză – bateză, acoladă – arcoladă, funebru – funegru, limbă maternă – limbă mamernă.

Schimbări în cadrul părţilor de vorbire şi al categoriilor gramaticale în perioada de formare a românei
După cum se ştie, majoritatea substantivelor cu terminaţia în -a în latina clasică constituiau clasa substantivelor de declinarea I. Odată cu evoluţia sistemului vocalic latinesc, substantivele din această clasă n-au variat considerabil, ele rămînînd la acelaşi tip de declinare, dat fiind faptul că vocala a în poziţie neaccentuată a trecut în ă. Marca determinantă a majorităţii substantivelor feminine la plural o constituie vocala e (din ae): masă-mese, casă-case, fată-fete. Foarte probabil că, în epoca de formare a limbii române, unele substantive feminine de declinarea I au căpătat la plural terminaţia -i, în loc de obişnuitul -e: seară-seri,

52

scară-scări, poartă-porţi, vacă-vaci. Acest -i a apărut, probabil, prin analogie cu pluralul declinării a III-a a femininelor de tipul partem > parti > părţi. Partea finală -uă a unor substantive feminine nearticulate de tipul steauă, neauă (arh.), parte provenită din latinescul illa, a dispărut la forma de singular nedefinit aproape în toate graiurile dacoromâne. Această desinenţă -uă a putut să dispară după apariţia formei atone a pronumelui personal în acuzativ o, care, la rîndul său, a provenit din uă, o variantă a pronumelui demonstrativ latinesc illa (eauă). Propoziţii de tipul Eastă steauă uo vedzu s-au redus mai tîrziu la Astă stea o văd. Prin analogie, s-au creat substantive noi, care, mai ales acele ce denumesc pomi, au format dublete substantivale de gen. Astfel, abellona a dat reflexele alună şi alun, cereşia – cireaşă şi cireş, prunus – prun şi prună6. S-au produs şi încadrări ale unor substantive la alte clase de declinare decît cele din latină. Latinescul nepos, -nepotis, conform legităţilor fonetice, trebuia să evolueze în nepoate. Dar această formă, apărînd frecvent în dialog, a fost considerată ca un vocativ de tipul doamne. De aceea, pentru a fi diferenţiată, s-a transformat la N.-Ac. în nepotu. Apoi s-a creat şi femininul nepoată, care pînă atunci nu exista în limbă, ideea de feminin exprimîndu-se, probabil, prin acelaşi nepoate. Din cele mai vechi timpuri, în exprimarea neafectivă, adjectivul românesc ocupă locul de după substantivul determinat. Dar cînd se exprima un sentiment de admiraţie sau de compătimire faţă de o persoană, sau de indignare, de dispreţ, adjectivul se situează în prepoziţia substantivului. Bineînţeles, ne referim la adjectivele strict calitative. Dar dintre acestea două fac excepţie, limitîndu-se, fiecare în parte, la poziţii strict diferenţiale faţă de substantivul determinat. E vorba de adjectivele beată şi biată. Fiind paronime, ele puteau trezi confuzii, avînd sensuri completamente diferite. Pentru a evita omonimia, adjectivul biată s-a întrebuinţat exclusiv înaintea substantivului determinat, iar beată – după acesta. Diferenţierea dintre acel şi cel, acest şi cest s-a realizat şi ea în epoca de formare a românei, mai ales după ce cel a devenit articol demonstrativ, pe care unele gramatici ale noastre îl numesc adjectival. Acesta din urmă termen nu e tocmai potrivit, deoarece această parte de vorbire apare nu numai în prepoziţia adjectivului, ci şi în cea a substantivului, ca în exemplele: casa cea de piatră, inelul cel de aur etc. Mai ales că articolul acesta participă şi la formarea numeralelor ordinale: cel dintîi prieten, cel din urmă drumeţ. Mai întîi au apărut sintagmele ille bonus > celu bunu > cel bun > ăl bun, iar mai tîrziu cele de tipul frater ille magnus.

6

Ultimul DOOM nu face distincţie între căpşun şi căpşună, ţinînd cont, probabul, de uz.

53

atunci limba veche folosea cu prisosinţă. Dacă astăzi pronumele săi nu se poate referi la un substantiv ce trimite mai mulţi posesori şi la mai multe obiecte posedate (Elevii şi-au luat fiecare cărţile lor (nu sale). treilu. la care se adaugă articolul definit. sale şi-au restrîns cu mult sfera de întrebuinţare mai ales în limba vorbită. Limba română a recurs la mijloacele proprii pentru formarea numeralelor ordinale. dăţile. alături de formele doilu. ca şi astăzi în unele graiuri. doar la forma de feminin singular a. provenit din sintgme annus tertius. Limba română a trebuit să-şi formeze pe teren propriu această categorie de numerale. la care a adăugat. ceea ce ne face să conchidem că sistemul de numerale traco-dacic se construia după un model asemănător. De altfel. soră-sa. articolul substantival definit. primară.). Cu timpul însă. săi. în acest ultimul caz limba limitîndu-se. cel latinesc dispărînd din limba vorbită aproape completamente. Cu totul alta era situaţia în epoca de formare a românei. cumătră-sa etc. optule. numeralul ordinal din albaneză se formează tot din numeralul cardinal. ale servesc. În limba română veche însă.Cercetările ne demonstrează că adjectivele posesive său. 54 . El s-a păstrat doar în cîteva dialecte şi graiuri. a ta. iar mai tîrziu. ai. noaurili. începînd cu această perioadă. sale: măniară ei cu sveatul său. circulă şi cele de tipul ţinţile. noaulu. al nouălea. iar în graiul bănăţean – expresia cale primară. care înseamnă „drumul parcurs de mireasă spre casa mirelui”. şi ca articol înaintea unui pronume posesiv (al meu. sa. rădicară popoarele glasul său. a. frate-său. Articolul enclitic la aceste numerale azi e le(a). formîndule de la numeralele cardinale. şi ca părţi componente ale numeralelor cardinale. lărgiră spre menre rosturile sale. nu l ca la majoritatea substantivelor masculine care se termină în consoană: al patrulea. ai săi). mamă-sa. al. în encliză. În dialectul menglenoromân există expresia di la prima uşă sau primar. iar macedoromâna – pe cele cu lu. formele săi. Morfemele al. unde se păstrează doar în cadrul termenilor de rudenie (tatăsău. în aceste cazuri. frater + le > fratele. al optul. Printre numeralele ordinale latineşti de tip sintetic se numără adverbul anţărţ. în procliză – articolul pronominal a. Celelalte substantive şi numerale. al optulea. numeralele ordinale apăreau doar cu articolul l: al patrul. şi-au ataşat articolul l. În macedoromână. româna a generalizat formele cu le. lăsa-vor streinilor bogătatea sa. ţinţilu. după cum s-a văzut. De aici am putea face concluzia că la numeralul ordinal situaţia s-a prezentat exact ca la substantivele masculine terminate în – e: leporem + le > iepurele.

mai ales cînd sînt ataşate în imediata encliză a unui substantiv: sînu-mi. 2. p. Re a fost concepută ca o terminaţie a infinitului latinesc şi. cîndva. p. E o regulă a topicii cuvintelor neaccentuate. voa s-a monoftongat în va. o se diftonghează sub influenţa lui e din silaba următoare. formele neaccentuate ale pronumelor personale şi reflexive au valoare de adjective posesive. În asemenea expresii. Tustrele componentele provin de la verbul latinesc voleo. substantivul era articulat cu articol definit. 119-120. Ivănescu. pronumele personale şi cele reflexive atone stăteau după verb. Istoria limbii române. Tot în epoca de constituire a românei s-au format pronumele şi adverbele nehotărîte alcătuite cu particulele oare. El s-a născut în propoziţii de tipul braţele îi sînt puternice. voare). 150-153. varecare. braţu-i. Acest procedeu trebuie să se fi creat în epoca de formare a românei. întîlnim formele varecine. mai ales în poezia populară: Jelui-m-aş şi n-am cui. constituit pe bază de material latin. 3. 55 . / Jelui-m-aş murgului. careva. vol. I. împreună cu pronuimele relative şi unele adverbe circumstanţiale. Rosetti. l intervocalic trece în r. Dormire-ai somnul de veci să dormi. Va a devenit particulă şi formează. -şi. unde îi avea funcţie de complement indirect. pronume nehotărîte şi adverbe hehotărîte: cineva. şi anume de la forma persoanei a III-a volet (t final dispare. regulă valabilă şi pentru verbele auxiliare: Înţelegu-te şi deregu-te în calea acesta se mergi. cumva etc. 214-216. -ere. Evoluţa şi constituirea articolului Cauzele apariţiei articolului ca parte de vorbire Gramaticianul latin Quintilian afirma: „Noster sermo aticulos non desiderat”. Al. Curs de gramatică istorică a limbii române. Trăire-aţi trei zile cu cea de alaltăieri! În limba română. Acelaşi lucru se observă şi în macedoromână: braţa-li. -va. G. iar mai tîrziu s-a ajuns la utilizarea substantivului nearticulat. Exemple numeroase de acest fel avem şi astăzi. s-a redus şi din forma voare > voa. Din bibliografie: 1. 161-170. cîţiva. Istoria limbii române. după ce a dispărut din cadrul verbului. valabilă încă în latina clasică de a nu începe o comunicare cu cuvinte neaccentuate.În textele vechi. Spure-voiu voauă tuturor ce vă e frică de Dzeul. p. În textele vechi. Şi totuşi articolul este o formaţie comună pentru toate limbile romanice. Nemaiavînd suport (motiv) de diftongare. undeva.

de pronumele demonstrativ de depărtare de tipul ille. la două mijloace: a) exprimarea raporturilor dintre cuvinte a început să se facă prin intermediul prepoziţiilor.Cauzele apariţiei articolului trebuie căutate. poate fi făcută opoziţia dintre noţiunea de ordin general – homo. b) cu ajutorul actualelor forme de articole. au apărut în latina tîrzie alte mijloace gramaticale apte să realizeze opoziţia nedeterminat/ semideterminat şi să marcheze explicit valorile gramaticale ale numelui. numele individualizat din clasa de obiecte omogene – unus homo şi acelaşi nume bine cunoscut. folosită ca mijloc de comunicare în toate provinciile romanizate ale Imperiului Roman. aveau menirea de a preciza mai bune un nume şi de a-l evidenţia din clasa de obiecte omogene. pierzîndu-şi respectiv valorile semantice iniţiale demonstrative şi cantitative. de numeralul cardinal de tipul unus. o dată cu reducerea fonemelor finale. ce aveau această funcţie în latina clasică. în urma analizei celor două sintagme. şi. în primul rînd. că el este numai unul. Fiind folosite frecvent pe lîngă nume. într-un singur exemplar. se simţea necesitatea logico-stilistică de a reda opoziţia dintre un nume determinat şi altul nedeterminat. E vorba. ne mai referim la el o dată. s-a recurs. din sintagma homo ille bonus reiese că noi îl cunoaştem deja pe acest om. şi-a păstrat mai bine flexiile cazuale. în acelaşi timp. cît şi numeralul unus. în locul consoanelor finale. în al doilea rînd. caracterul expresiv al acestor determinanţi se anihilează. demonstrativul ille şi numeralul unus aveau valoare determinativ-expresivă. se pierdeau flexiile ce desemnau funcţiile gramaticale pentru fiecare caz la nume. bine 56 . Ca rezultat. în faptul că în latina populară. Şi această opoziţie poate fi marcată astfel: homo Ǿ-nedeterminare unus homo ½-semideterminare homo illle 1-determinare totală La început. întrebuinţarea lor începînd să se cristalizeze într-un sistem gramatical. Procesul de trecere de la pronumele demonstrativ sau de la numeralul cardinal la articol a fost lent şi îndelungat. aceste două părţi de vorbire s-au desemantizat. Atît demonstrativul ille. al VII-lea se poate vorbi de constituirea în limbile romanice a unui articol propriu-zis. arătînd. Bunăoară. Abia cu începere din sec. Articolul a putut să apară în rezultatul desemantizării a două părţi de vorbire existente în latină. în speţă. În latina vulgară. În sintagma unus homo despectus numeralul unus evidenţiază acelaşi substantiv homo din clasa de obiecte omogene homo sapiens. Aceasta este data cînd articolul apare cu o fizionomia clară. care. Astfel. comparativ cu alte tipuri de pronume. În al doilea rînd. despre care s-a mai vorbit anterior – homo illle. Din cauza folosirii lor frecvente pe lîngă nume. în primul rînd.

vulpe. Hr.. număr şi caz ale numelui. pronominal). 2. mullier ecce illa formosa „muierea cea frumoasă”. însoţit de particula de accentuare ecce „anume”. demonstrativ (adjectival).). De aici şi clasificarea contemporană a articolului în limba română: 1. 3. adică asupra noţiunilor „continui” de tipul bucurie. şi articolul nu modifica prea mult felul de prezentare a acestor noţiuni în conştiinţa umană. cîine. Utilizarea numelor proprii cu articol s-a produs un timp oarecare în cadrul numelor de familie masculine: Alexandru Lăpuşneanul. Dacă demonstrativul ille şi numeralul unus se refereau la un substantiv. articolul şi-a asumat şi funcţia morfologică de a marca categoriile gramaticale de gen. Mai tîrziu. adică substantive ce exprimă noţiuni limitate de forma lor. posesiv (genitival. numite în lexicografie „incontinui”. 57 . indicînd gradul de determinare a acestuia. pronominal): una casa. de tipul casă. Dacă demonstrativul ille se referea la un substantiv. determinat/nedeterminat era limpede şi se încadra în contextul vorbirii cu o precizie mai mare. preceda un adjectiv. s-au constituit diferite tipuri de articol: 1. el s-a transformat în articol demonstrativ: homo ecce ille bonus „omul cel bun”. el a evoluat în articol genitival (posesiv. articolul s-a extins şi asupra substantivelor nelimitate de forma lor. În dependenţă de prezenţa acestor „sateliţi” desemantizaţi faţă de nume şi în funcţie de natura morfologică a acestuia din urmă. Din acest moment. deşi acestea sînt unice în felul lor şi ni au nevoie de opoziţia determinat/nedeterminat. în perioada de formare a limbii române (secolele II . opoziţia concret/abstract. necaz. 3. deoarece în conştiinţa umană ele apar ca lipsite de formă. În cadrul acestor substantive. şi chiar la o perioadă mai recentă: La mormîntul lui Aron Pumnul. illa parentillorum „o casă a părinţilor”. ele au dat naştere articolului substantival: barbatus ille. el capătă funcţie de determinant al numelui. Dacă demonstrativul ille. 2. adevăr. substantival (definit şi nehotărît). copil etc.determinată. cinste etc.VII d. articolul a început să fie folosit chiar şi pe lîngă numele proprii.. Concomitent cu această funcţie. ginerele Mavrocordatului. unus barbatus. La început. masă. Într-o perioadă mult mai tîrzie de dezvoltare a limbii române. articolul s-a extins asupra substantivelor concrete. în texte. scaun. dar era în poziţie apozitivă faţă de acesta şi se plasa în prepoziţia unui alt substantiv în G.

După cum am mai menţionat. Dat fiind faptul că acest elle apărea deseori ca un morf şi deci era neaccentuat. Vorba e că pînă la anul 602 acest tip de articol era eliminat din vorbire sub influeţba limbii scrise. a fost moştenit din latina populară. în latina populară. leporem + le > iepurele. Am pomenit în treacăt că fostul pronume demonstrativ ille. care avea nişte legi stricte de utilizare a unor sau altor forme gramaticale. abia în epoca de formare a limbilor romanice. De acea utilizarea articolului definit (proclitic sau enclitic) în forma sa atonă apărea ca o abatere gravă de la regulile latinei clasice. se va impune definitiv în limba vorbită articolul definit în forma sa populară şi se va modifica conform legităţilor pe care le-a suferit în aria de est a fostului Imperiu Roman. care a devenit articol genitival. el şi-a pierdut silaba iniţială şi a devenit le. Articolul substantival definit la masculin are două forme: le şi l. în epoca de formare a limbilor romanice. demonstrativul ille devine elle. – forma illo. De aceea. se admitea utilizarea pronumelui demonstrativ doar după un substantiv. actele ce se întocmeau în partea orientală a Imperiului Roman şi în biserică. şi mulţi vorbitori care aveau cunoştinţă de existenţa lui îl redau prin formele lui tone. Forma le a evoluat de la latinescul ille în felul următor: în latina populară. care avea şi ea canoane stricte. În felul acesta. demonstrativul ille devine elle (are loc deschiderea vocalei iniţiale). iar în unele cazuri şi regiuni şi proclitic. Acest tip de articol se adaugă la substantivele masculine terminate în – e după dispariţia consoanei finale: frater + le > fratele. şi Abl. Latina vorbită nu putea să impună limbii scrise articolul definit în forma sa scurtă. religioase sau oficiale. s-a creat una comună pentru toate aceste trei cazuri – illo. cînd normele limbii scrise slăbesc cu totul (Imperiul Roman s-a distrus. Care era cauza acestei eliminări la scris? Se ştie că în limba latină clasică. demonstrativul illle avea forma illum. era folosit ca o apoziţie a unui substantiv într-o construcţie sintagmatică cu un alt substantiv în G. Dar el devine o formă general admisă în graiurile maselor populare doar mai tîrziu. în special a dacoromânei. Pînă la anul 602. a urmat o altă cale de evoluţie. ille > ello > ellu (o 58 . La D. În urma unificării acestor trei forme. nu puteau admite nicidecum schimbarea topicii pronumelui demonstrativ de tipul ille în raport cu numele determinat atîta timp cît latina se vorbea şi se scria în anumite cercuri culte. biserica creştină se afla doar întîmplător pe teritoriul daco-tracic).Evoluţia şi constituirea articolului substantival definit Articolul definit enclitic. la Ac. descendentă şi ea din ille. Forma l. ca şi legile latinei clasice. cînd populaţia autohtonă a fost deja romanizată.

cognatus + lui > cumnatului. La masculin plural articolul provine de la forma de N. illaei > ellaei.final aton > u). la începutul formării limbilor balcano-romanice. ca şi substantivele masculine şi neutre de tipul lupu. din cauza utilizării lor frecvente şi din motivul economiei în vorbire. e iniţial se transformă în a. care devine în latina populară ellorum. forma cuis. cît şi în cadrul particulelor. Deci forma ella devine alla. erici > arici. parti + lae > partile > părţile. vitella > viţea). Haplologia primei silabe şi dispariţia consoanei finale au dus la forma loru. vulpem alla > vulpe a > vulpea. alla > aa > a. după dispariţia consoanei finale a acestora: frater + lui > fratelui. devine e: illui > ellui.-D. homini + li > ominili > oamenii. plural. De exemplu: lupi + lor > lupilor. forma articolului era aceeaşi pentru ambele genuri: illorum. l dispare (libertare > a ierta). lu >l: lupul. din cauza pierderii accentului în cadrul comunicării. Avînd la bază o altă legitate fonetică (dispariţia lui ll intervocalic urmat de a: stella > stea. iar ultima se statorniceşte ca articol. bărbatul. De exemplu: cani+li > cînili > cîinii. illi. Ambele forme de gen.-D. care avea la D. conform legităţii fonetice l+e(i). lupi + li > lupili > lupii. ellaei > lei > ei > i. ca şi elle. Deci illa > ella. Forma lui s-a ataşat la substantivele masculine şi neutre. pierd din corpul lor (procesul haplologiei) prima silabă. La G. articolul îşi ia începutul de la latinescul illae. vulpiei > vulpii. Pierzînd.-A. pentru început. care se sufixează la substantiv: caprae + lae > caprele. mărul. devenind respectiv: ellui > lui. melum + lui > mărului. măru. se formează illuis. care. articolul definit îşi ia începutul din forma pronominală illa.-D.. vulpi + lei > vulpilei. iar pentru feminin – illaei. lupus + lui > lupului. bărbatu. O astfel de modificare are la bază legitatea fonetică de trecere a lui e iniţial neaccentuat în a atît în cuvintele semnificative de tipul erama > aramă. 59 . illi capătă aspectul elli. eccum modo > acmo > acmu > acum. Ulterior. în ramificaţia dacoromână. i iniţial se deschide în e. Sintagma substantivului cu fostul demonstrativ trebuia să aibă. Mai tîrziu. prima silabă. care mai apoi îl pierde pe u final şi devine lor. La genul feminin plural. pentru G. aspectul capra alla > capră a > capra. în latina populară. devine ellae. ellu devine lu. ca şi în cadrul formelor de N. La G. Forma de feminin a suferit o evoluţie mai complicată. De exemplu: caprae + lei > caprele > capreei > caprei. eccum hicce > aci > aici. care mai tîrziu pierde prima silabă. În primele faze ale dezvoltării balcano-romanei. La feminin singular. În latina populară orientală.-Ac. devenind li. prima silabă dispare. Prin analogie cu pronumele interogativ quid. vulpi + lae > vulpile. demonstrativul latinesc masculin avea forma illius. caprae + lor > caprelor. În epoca romanică tîrzie. I iniţial. După dispariţia lui u final.

După cum afirmă cercetătorul limbii noastre Meyer-Lübke. în latina populară articolul definit se întrebuinţa cu mult mai rar decît în româna veche şi. în comparaţie cu substantivul fără unus: homo „orice om” / unus homo „un om oarecare”. unae. ca şi în celelalte limbi romanice. Cazuri de plasare a articolului definit în prepoziţia substantivului sînt atestate doar la forma de G. În latina tîrzie însă. soare-apune. substantivul mai are un determinativ. De exemplu: Dumnezeul musulmanilor este Allah. cînd este opus dumnezeilor altor popoare decît cele creştine. Formaţiile cu numeralul unus şi un substantiv erau destul de frecvente în limba latină: Dicitur unus ymnus „se cîntă un imn”. Mavrocordatului sau în prepoziţia substantivelor-nume de persoană: lu voievodu. în limba română contemporană. ce denumesc punctele cardinale „răsărit” şi „asfinţit”. 60 . În textele vechi din secolele XVI-XVIII întîlnim utilizarea articolului în postpoziţia substantivelor proprii-nume de familie: Lăpuşneanului. deoarece nu se creaseră încă opoziţiile necesare. articolul şi-a extins sfera de utilizare. unii. În aceste situaţii. o. decît în cazurile cînd se are în vedere o altă fiinţă divină. Unus şi-a asumat funcţia de articol abia după ce ille a devenit o marcă a determinării totale a substantivului. determinativul unus. Tot Meyer-Lübke constată că în limba română veche nu se articulau cu articol definit substantivele abstracte. adică de articol definit. uni. plasat şi el în prepoziţia substantivului determinat: a lor săi bărbaţi. etapele constituirii lui Articolul substantival nedefinit un. pe cînd în româna contemporană ele se articulează: Şi nedreptate(a) să nu scadă de calea lui.Textele vechi ne oferă un tablou dublu al poziţiei articolului faţă de substantivul determinat. fostul numeral şi-a pierdut nuanţa de indice al cantităţii şi imprimă substantivului o semnificaţie nedefinită. Din cauza utilizării frecvente. Appropiet ad illum una mullier pulhra „se apropie de el o muiere frumoasă”. Desigur. nu avea încă funcţie de articol. este atribut acordat. substantivele ce desemnează lucruri unice în univers nu au nevoie de determinare. folosit totdeauna în procliza substantivului. Să luăm. că vine blînzenie(a) spre noi. de obicei. dar îl determină parţial. a ei noastră credinţă (Codicele Voroneţean). de asemenea. Astăzi în română. care. adică lipsea categoria logică determinat/ nedeterminat. Articolul substantival nehotărît. cazul substantivului Dumnezeu. una. Este. unele îşi trage originea de la numeralul cardinal latinesc unus. ca şi orice numeral cardinal. folosit pe lîngă substantiv. cazul substantivului soare din cuvintele compuse soare-răsare. cu atît mai mult. bunăoară. care nu a ajuns pînă astăzi să fie articulat.

-Ac. никовало. Formele de N.-D. sg. Se creează forme pentru ambele forme şi genuri: masc.-Ac. sg.: unae > une. unu barbatu. unae caprae. este înregistrat de textele vechi cu forma unu: unu ucenicu. uni + li > unili > unii. apoi o. unae + lae caprae > unele capre. în mod firesc. fem. articolul un este înregistrat uneori ca un u simplu. Schimbări fonetice însemnate a suferit forma de feminin singular una. care au intrat în fondul activ al limbii române. a final. provine de la forma unică pentru ambele genuri. G. el evoluează exact ca un adjectiv simplu. unae + laei > une + ei > unei. Forma de plural pentru G. lana > lînă. fem. 5. La statornicirea acestui proces au mai contribuit cîteva substantive de origine slavă. a căror finală o > ă: длато.La o anumită mfază de dezvoltare a limbii române. după constituirea articolului definit. pl. 3. Consoana n în poziţie intervocalică dispare: ună > uă. 61 . În textele vechi. 1. Astfel. devine unor.: unus > unu. după dispariţia lui u final. plural trebuiau să aibă la origine aspectul uni barbati. În procesul evoluţiei. care s-a sufixat la tipul unic masculin unu+ i > unui şi la feminin: unae + laei > une + lei > uneei > unei.-D. 4. Odată cu dispariţia lui u final de la substantivele masculine şi neutre. acesta dispare şi din cadrul articolului – un. probabil. unei au apărut mai tîrziu. una.. Acest u trebuie interpretat. care. trebuie să admitem oo. поpекло. Astfel: una capra > ună capră > uă capră > oo capră > o capră.: una > ună.-D. existentă în latină. unus. în calitate de articole. are loc ataşarea formelor articolului substantival definit: N. ca un u nazal: [ũ]. au suferit o serie de schimbări de ordin fonetic şi formal. ca orice a neaccentuat din finala substantivelor feminine. La numeralul cardinal cu funcţie adjectivală s-a adăugat articolul substantival definit respectiv: uni+li barbati > unii bărbaţi. b) la cea de-a doua fază.Evoluţia articolului nehotărît cunoaşte două etape: a) la prima fază. Forma uo este înregistrată în primele texte vechi: uo dzi ca uo mie de ani (Codicele Voroneţean). una > ună. pl. Apoi vocala ă. 2. unus. devine ă: capra > capră. după dispariţia consoanei finale m şi a lui u final.: uni.-Ac. masculin şi feminin ale articolului nehotărît unui. unae + lae > une + le > unele. Formele de G. La masculin singular N. > o > uo. сито. unorum. masc.

o eventuală transformare. substantivul homine din sintagma de mai sus e la Abl. deci trebuia să aibă forma a. Dar se ştie că articolul posesiv în limba română se acordă în gen şi număr cu substantivul determinat. nu mai au nevoie 62 . în calitate de argument. este teoria constituirii articolului posesiv (genitival. 3. nu cu cel în genitiv pe care-l precedă (în cazul nostru. illa. o dulce ploaie / Pe creştetele a doi copii cu plete lungi. cea mai verosimilă. s-au format mai tîrziu. după cum se ştie. i.. Philippide. Cea de-a treia ipoteză. illae. conform evoluţiei fonetice normale. le. participant a (la) două războaie mondiale. Ov. a evoluat în ţară. nişte exemple latineşti cu prepoziţia ad de tipul Hic requiescunt membra ad duos fratres „Aici odihnesc osemintele a doi fraţi”. Al. Rosetii.Apariţia şi constituirea articolului posesiv (genitival.. Celelalte variante. pronominal) direct din pronumele demonstrativ de depărtare latinesc ille. Piotrovski susţin cum că articolul posesiv ar fi provenit din prepoziţia ad ataşată la formele de gen şi număr ale pronumelui demonstrativ latinesc de depărtare ille. Eminescu). Ca argument în favoarea acestei afirmaţii se aduce faptul că în majoritatea graiurilor româneşti se foloseşte o singură variantă a articolului posesiv – a. cu terra. care este. Tiktin. lingvistica românească cunoaşte mai multe puncte de vedere. Se pare să aibă dreptate sus-numiţii cercetători şi iată de ce: a) după cum se ştie. După părerea noastră. cică. aici ad a dat în limba română nu articolul a. I. iar dacă ar fi la G. se aduce sintagma de tipul terra ad illo homine. care. articolul trebuie să capete forma al). R. substantivele cu determinare totală (l). illi. a devenit a. illa. Adepţii acestei teorii (H. Densuşianu. illa parentillorum. Ivănescu) aduc întru susţinerea acestei afirmaţii exemple de tipul una cassa. care să fie clară şi pentru interlocutorii acestuia. deoarece. 2. în limba literară. Al. Drept exemplu.on Coteanu susţine că articolul posesiv ar fi provenit în mod direct de la prepoziţia ad. 1. poate fi substituită cu prepozibia la: osemintele a (la) doi fraţi. illae. ci prepoziţia a. atunci cînd formează sintagme cu alte substantive în G. bălaie (M. se pare.. care. Adepţii acestei teorii aduc. illi. după dispariţia lui d final. se utilizează înaintea unui substantiv precedat de un numeral cardinal: Miroase florile-argintii şi cad. N. pronominal) Cît priveşte apariţia şi constituirea articolului posesiv. la. ad illo trebuia să dea reflexul al. Pecec. mamă a (la) zece copii etc. care. nu la G. prin ataşarea articolului definit l. după cum se ştie. ceea ce nu ni se pare verosimil. De aceea. orice obiect cunoscut de vorbitor are nevoie de determinare. adică cele însoţite de articolul definit. G. Prepozibia a. aflat în poziţie apozitivă faţă de un substantiv la forma nehotărîtă şi urmat de un substantiv în genitiv.

aceia. care vine aici cu valoare pronominală şi de aceea el se mai numeşte pronominal: casa bătrînească a părinţilor. al său etc. Acestea din urmă. a. ăi. iar în altă limbă-soră – de la alta. illae > ellae > alle > ale. cel. conform legilor gramaticale) articolul posesiv.de o determinare suplimentară şi între aceste substantive nu apare (şi nici nu poate să apară. ale. articolul posesiv constituie un morf constituent al pronumelor posesive al meu. Susţinem deci teoria că articolul posesiv a putut să apară din construcţii sintactice alcătuite dintrun substantiv urmat de pronumele latinesc de depărtare în funcţie apozitivă faţă de substantivul determinat. 63 . b) După cum se ştie. alea). a dat două variante: una tonă (accentuată) – pronumele demonstrative de depărtare. ăa. de la o formă. împreună cu demonstrativul ille. ceea ce face să fie „uitată” determinarea. pronumele demonstrative de depărtare au atît forme lungi (acela. adică e semideterminat însoţit de articolul nehotărît (o casă a părinţilor) sau substantivul determinat mai are un determinativ de natură calitativă. ai. din construcţii analitice alcătuite dintr-un substantiv şi un adjectiv de tipul homo ecce ille bonus. c) în limba vorbită. după cum se poate observa. În limba franceză. les. după ce s-a constituit articolul substantival definit. aia. El apare doar în cazurile cînd substantivul determinat nu are nici un determinativ (casă a părinţilor). la. aceea. acelea). sînt descendente nu din prepoziţia ad + pronumele demonstrative de tipul ille. illa > ella > alla > aa > a. nu încape îndoială. illi >elli > alli >ali > ai. are o determinare parţială (1⁄2). Credem deci că este imposibil ca un morf să provină. ca aceasta să fie reluată prin articolul posesiv. morfemele din componenţa pronumelor posesive sînt absolut identice cu formele articolului substantival definit: le. ci direct din acest demonstrativ: Mon frère est plus fort que le tien „Fratele meu e mai puternic ca al tău”. care. Ma soeur est plus belle que la votre „Sora mea e mai frumoasă ca a voastră”. cît şi forme scurte (ăla. alta atonă (articolul demonstrativ): ecce ille (ellu) > acel. unde particula de întărire ecce. Tes caiers sont plus soignes que les mien „Caietele tale sînt mai îngrijite ca ale mele”. într-o limbă. seamănă mult cu formele articolelor posesive al. pronumele de tipul ille precedînd un substantiv la cazul genitiv. al tău. Evoluţia articolului demonstrativ Articolul demonstrativ (adjectival) a apărut într-o perioadă mai tîrzie. Deci pronumele demonstrative de depărtare latineşti au evoluat în articole posesive astfel: ille > ellu > alu > al.

au dispărut cazurile Abl. O restructurare esenţială s-a produs şi în sistemul cazual al pronumelui latinesc. Astfel. cel de-al cincilea etc. 64 . uneori. În variantele atone (cele ce au evoluat în articole demonstrative). În cadrul variantelor tone.). (illo) şi Abl. din cauza dispariţiei consoanelor finale. În literatura de specialitate. ecce illae > acele.). Demonstrativul latinesc a dat naştere şi la două tipuri de articol – cel definit şi cel posesiv (genitival. şi în procliza unui substantiv (inelul cel de aur. s-au produs regrupări şi restructurări importante: unele forme ale pronumelor au dispărut completamente (hic. tot ille a căpătat o valoare semantică nouă – cea a posesivităţii. casa cea de piatră etc. în procliza unui numeral cardinal (cei trei. pe lîngă formele accentuate. Astfel. (illum). posesiv. din cauza omonimiei cu alte forme cazuale. cei. în latina populară. demonstrativul ille etc. şi V. particula ecce (acce) a pierdut prima silabă. Unele forme ale pronumelui latinesc (personal. pierzînd doar un c (în latina tîrzie consoanele duble nu s-au păstrat. visul cel de mîine etc.ecce illa > acea. Considerăm că termenul nu este tocmai adecvat. ecce illi > acei. pronominal). ordinal (cel deal doilea. is). altele au căpătat funcţii noi. în latina populară.). această particulă s-a păstrat incorpore. demonstrativul ille şi-a contopit unele forme cazuale de Ac. deoarece practica lingvistică ne demonstrează că el nu precedă exclusiv un adjectiv. a dispărut forma genului neutru. au dezvoltat şi forme atone. de la ille (în îmbinare cu elementul latinesc ecce) au apărut forme pronominale noi – pronumele demonstrativ şi articolul demonstrativ. D. de fiecare dată. de multe ori. (illu). cele. cei o sută etc. înaintea unui adverb (ziua cea de ieri.). Ca şi în cazul celorlalte tipuri de nume. fiind şi o parte componentă a unor forme de caz ale articolului nehotărît. devine acce. În urma schimbărilor fonetice generale (dispariţia lui m final şi trecerea lui o în u). La fel. De aceea considerăm că acest tip de articol trebuie numit demonstrativ. articolul demonstrativ mai este numit. Evoluţia pronumelor personale 1. demonstrează. pentru că el. ele nu se mai pronunţau la fel de energic ca în latina clasică). a preluat funcţia pronumelui personal de pers. ci se plasează. cea. a III-a. Generalităţi Pe parcursul dezvoltării istorice a pronumelui latinesc. Particula ecce. reflexiv şi demonstrativ). şi adjectival.

Evoluţia pronumelor personale în latina populară Pe lîngă schimbările fonetice. vos. nu se menţine. Acestea din urmă au fost cauzate mai ales de transformările care au avut loc în sistemul verbului. pronumele personale latineşti au suferit. verbele de imperfectum indicativi activi ducebam. ca indice pronominal al formei verbale respective începe să se folosească pronumele demonstrativ. Şi atunci. De exemplu: fuissem > eu să fi fost fuisses > tu să fi fost fuisset > el (ea) să fi fost fuissemus > noi să fi fost fuissetis > voi să fi fost fuissent > ei (ele) să fi fost Deja în latina vulgară. chiar şi pentru nespecialişti. folosit în această funcţie în latina clasică. Categoria de persoană a verbului. Pronumele is. nepos.Dar chiar fiind supletive. Astfel. ceea ce a solicitat apariţia şi utilizarea obligatorie pe lîngă formele verbale a pronumelor ego. pierde din corpul sonor. evoluţia formelor de N. tene > tine). tibi > ţie) şi de Ac. confundîndu-se cu alte forme pronominale demonstrative (hic > ic > i). gramaticienii latinişti îl includ pe ille la pronumele personale. a pronumelor la pers. De exemplu. I şi II (ego > eu. nepoate”). ca de altfel. pentru care în latină nu existau forme speciale bine distincte. unele forme ale pronumelor personale de pers. I şi a II-a se deosebeau de cele din latina clasică. s-a produs o coincidenţă de forme. pe parcursul evoluţiei lor. ” (= Şi el zice: „Mulţumesc. tu. al IV-lea. pronumele demonstrativ completează sistemul de trei persoane al pronumelui personal. s. mai ales în cazul formelor accentuate ale pronumelor personale. era inclusă în desinenţa acestuia şi utilizarea pronumelui pe lîngă verb nu era obligatorie pentru a indica persoana. adică se reduce la i. locul lui is este preluat de pronumele demonstrative ille şi ipse. seria 65 . în urma evoluţiei fonetice generale. vos. De exemplu: Et ille dicet: „Graţia. nos. ducebat nu puteau fi clare o dată cu dispariţia consoanelor finale m. iar latina vulgară a creat forme noi. în urma dispariţiei consoanelor finale. ducebas. în latina clasică. tu. În latina populară. mai lungi. is. Cît priveşte persoana a III-a. şi de alte forme dialectale ale latinei populare. devine destul de clară. astfel. tu. 2. care a stat la baza formării limbilor romanice. ele au rămas n e a c c e n t u a t e. de D. (mihi > mie. (mene > mine. completînd. Ulterior. alături de ego. şi o serie de modificări de ordin funcţional. formele pronumelor româneşti au păstrat mai fidel decît celelalte tipuri de pronume prototipurile cazuale latineşti. t decît ataşîndu-li-se pronumele personale ego. nos. întrucît. Deja prin sec. Atunci cînd formele cazuale clasice erau m o n o s i l a b i c e. tu > tu).

Dar dispariţia lui g are loc mai ales în cazurile cînd acesta este urmat de i. tibi.pronumelor accentuate. magister > maestru. vi) noi (ne). vi. îţi. je sui venu. care în limba română s-a constituit ca un indice al pluralului şi al persoanei a II-a singular. pronumele personale de pers. nos. vos D. ţi) mine (mă). me+ne. latina populară a absorbit în tema pronumelui particula interogativă ne „oare”. l-a pierdut pe g: it. I şi a II-a au păstrat numai 3 forme de caz: N. nobis. mi). eu. vos no. Printre altele. Pentru a crea forme tone. în calitate de pronume. ni). no. care crede că diapariţia lui g în ego s-ar datora faptului că acest cuvînt. te+ne eu. prin analogie cu pluralul substantivelor masculine de declinarea a II-a şi al celor feminine de declinarea a IV-a. prov. forme existente şi în limba română contemporană. Această situaţie se întîlnea mai ales la formele de Ac. me.. 3. te eo. l-au substituit de s final cu i. nos. tive. îmi. Tabloul evoluţiei formelor pronominale la persoanele I şi a II-a din latina clasică în latina vulgară şi apoi în limba română poate fi prezentat astfel: Latina clasică Latina populară S i n g u l a r N. există diferite opinii. Ac. ego. fr. I sg. vo. în toate limbile romanice. menglenoromână eu. cea a lingvistului german Neumann. Evolubia pronumelui „eu”. Regula generală de evoluţie a sistemului vocalic latinesc în limbile romanice orientale constată dispariţia lui g intervocalic: magis > mai. io. ni. catalană jo. voi (vă) Astfel. tu mie (mi. Astfel. ve noi. tu mio. pronumele personal de pers. me. tine (te) Limba română P l u r a l N. Mai există o opinie. Cu totul surprinzătoare însă e dispariţia lui g înainte de o în pronumele ego. D. mihi. voi nouă (ne. tu D. va spune: Moi. un francez. care apărea în propoziţii interogative după primul cuvînt al propoziţiei. De exemplu: Me ne interogas? „Pe mine oare mă întrebi?” Formele nos şi vos. vouă (vă. 66 . Opinii şi sugestii Cît priveşte evoluţia lui ego în eu. pentru a sublinia că anume al face o acţiune. ţie (ţi. şi Ac. pierdea adesea accentul în frază. vobis Ac. te. vove ne. vo nove. je..

e final neaccentuat din noile forme. mai ales că în latina vulgară a fost atestată forma pao în loc de pago. Formele mihi şi tibi au dat respectiv mi şi ţi conform regulilor generale de evoluţie fonetică (contopirea celor două vocale în una singură). şi o altă formă. devenite în latina populară nove. Birt. vobis. ţi-o faci) sau sînt plasate în postpoziţia unui substantiv. liberto > iert. ţi-i alinţi). vocala a: miroase – amiroase. ca în exemplele de tipul prehendere > a prinde. tu. tibi. o final neaccentuat din eo a evoluat în u: ego > eo > eu. Aceste două forme au cîte două variante: una silabică – atunci cînd se plasează înaintea unei forme verbale reflexive (mi se pare. lămîie – alămîie. a face un canton”. 4. Formele îmi. pl. tu etc. rom. sînt urmate de un pronume aton (mi-o spui. îţi au evoluat şi ele din motive condiţionate lingvistic. Formele de D. vos > voi. a trecut în ă: 67 . E vorba de procesul fonetic numit proteză. căpătînd o certă valoare semantică posesivă (geniu-ţi romantic.. prn i: nos > noi. n-a suferit nici un fel de schimbări la N. Niciuna dintre aceste ipoteze nu poate fi acceptată. Forma ţi şi l-a adăugat pe î prin analogie cu forma îmi. conform regulilor generale de evoluţie fonetică. l-au pierdut pe h şi pe b intervocalic. ţapuş – aţapuş. Evoluţia celorlalte forme ale pronumelor personale Pronumele latin tu. scribo > scriu etc. vove. Formele de plural în D. cu verbele la pers. După dispariţia lui g. a IV-a. după cum se vede. II sg. nobis. care îl precedă pe g. b intervocalic a trecut în v (fenomenul betacismului). adesea. ţi s-a spus) sau în cuplu cu un alt pronume aton (mi-l amintesc. ţi-aminteşti).Un alt lingvist german. fr. asilabică – cînd se rostesc muiat. cu cele feminine de decl. Aşa şi în cazul pronumelui aton mi > ami > ămi > îmi (aici acţionează legea fonetică a + m + consoană > î). conform regulilor generale de evoluţie fonetică. nos. l-au pierdut încă în latina tîrzie pe s final. vos. cînd. mihi. unde g într-adevăr dispare atunci cînd este urmat de o. l-au substituit pe s final prin analogie cu substantivele masculine şu neutre. atît în latina populară. se adaugă. urmate fiind de un verb care începe cu o vocală şi unde i din componenţa acestor două tipuri de pronume atone formează împreună cu o vocală un diftong ascendent (mi-aduc aminte. pentru facilitarea pronunţiei. -are „a cantona. Am menţionat mai sus că formele de N. tu. inima-mi bate). consideră acest fenomen pur latin şi atribuie căderea lui g vocalei e. cu numeralul tres. care apoi s-a vocalizat şi a devenit u. sg. cît şi în limbile romanice: it.

Spre deosebire de formele de singular mi şi ţi. latina populară. prepoziţia de: de-a dreapta de menre – în dreapta mea. retoromână. de pregiur de noi – împrejurul nostru. Dezvoltarea formelor de Ac. Dar într-un şir de sintagme din limba română veche aceste forme existau şi se realizau acestea. În textele vechi româneşti. în latina vulgară. vi. în mod obligatoriu. precedate de locuţiuni prepoziţionale adverbiale.: nos > noi. pronumele eu. franceză. care foloseşte pronumele latinesc ipse. la D. formele accentuate mene. Şi în celelalte limbi romanice situaţia a rămas aceeaşi: lui. în cadrul cărora funcţia interogativă o avea particula ne. vă (după cum quod > că). pl. care mai tîrziu. În limba română contemporană. Încă în latina populară. modificări adînci.. aceasta şi-a pierdut nuanţa interogativă. noi. prin genitivul analitic al pronumelor personale cu formă de Ac. vos > voi. în componenţa cărora întra. În dacoromână aceste două forme au evoluat în una singură – lui. G. menglenoromână. Forma vă a rămas pînă în zilele noastre. existau formele atone no. pre mijloc de voi – în mijlocul vostru. Evoluţia pronumelor personale de persoane a III-a Ca pronume de persoana a III-a. cu excepţia sardei. înregistrate în diferite izvoare. O dată cu procesul invers de închidere a vocalelor (e > i). tene au luat naştere la început în componenţa propoziţiilor interogative. de regulă. erau iniţial me. – illui. voauă. fiind monosilabice. 5. au evoluat în nă. întrebuinţa demonstrativul ille. Pronumele mene şi tene au evoluat în mine şi tine conform legităţilor fonetice generale (e + n + vocală > i: bene > bine. de rînd cu alte elemente lexicale: doauă oauă moauă. După cum am menţionat mai sus. vobis > vobes > vove > voue > vouă. au apărut formele ni. iar nă. în encliză. ploauă etc. pl. Folosirea lui ille în această funcţie datează de foarte multă vreme. în urma dispariţiei lui s final. a trecut în ne. Această fază de diftongare apare şi în cadrul unor forme dialectale. iar mai tîrziu. o dată ce este comună tuturor limbilor romanice. sg. 68 . vo. e analogă cu a celor de N. corp comun cu forma pronominală. tu. înlăuntru de noi – înăuntrul nostru. făcînd. voi nu au forme de G. vendere > a vinde). cele de plural nu au forme asilabice. Atestăm această formă şi în italiană. Formele de Ac. după cum am văzut mai sus. Declinarea pronumelui ille a suferit. te. La masc. pentru a face opoziţie cu vă. silaba accentuată se diftonga: noauă.nobis > nobes > nove > noue > nouă. el devenise illuis.

i final îl palatalizează pe l. În rezultatul ecestei evoluţii. cu timpul. nu putea să rămînă izolat de hic şi de quid. existau. Aşadar. transformîndu-l în illoi. s-a ajuns la formele illois – illaeius. Forma elu s-a menţinut mult timp. D. quei. după modelul illeius. ca şi a substantivelor feminine ce aveau în componenţa lor elementul ella (stella. De aici reiese că hoic şi quoi l-au influenţat pe illo. illo şi Abl. bunăoară. comun atît pentru masculin. quoius au influenţat asupra lui illius. vitella etc. illum. Forma de masculin plural a evoluat astfel: illi > elli. s-a creat forma unică illa. formele illeus – illaeius. cuius. să se creeze. Evoluţia de mai departe a acestui pronume a decurs pe aceeaşi cale. El presupune că illa > ella > ela > eală > eauă. Philippide în privinţa evoluţiei lui ea. iar în unele limbi romanice a rămas forma lei (retoromână. ille din latina tîrzie a ieşit din uz. În sfîrşit. despre care vom vorbi mai jos.hoi. Cercetările dialectologice ne demonstrează că formele cu l΄ palatalizat se menţin în sudul Dunării (el΄i) şi în macedoromână (iel΄i). care era considerat ca un compus al lui ille + hic. pe parcursul evoluţiei ulterioare. şi declinat ca acesta din urmă: ill-hoius. Din Ac. s-a ajuns la illuis >elluis > ellui > lui. În acest timp. Astfel de forme diferenţiate căpătau şi alte tipuri de pronume personale: ipso – ipsae. Astfel. quoic au trecut la huius. illei. ea a devenit ton. aveau să intre în uz şi alte forme analogice.-D. cu care era adesea asociat în frază. porcella. hui. illi. isto –istae. 69 . Schimbările survenite la masculin s-au răsfrînt şi asupra femininului. Mai tîrziu. quoius. prin trecerea lui i iniţial în e şi reducerea lui ll la l. hoic. făcîndu-l să dispară: elli > eli > el΄i > ei. se întîmpla ca alături de D. illo (în locul clasicului illi) se creează o formă unică – illu. Această transformare a fost favorizată de faptul că. forma de N. cît şi pentru feminin. forma illu a devenit elu. Evoluînd din eală. adică ll intervocalic urmat de a a dispărut: ella > ea. au apărut formele queius. care au evoluat în dacoromână lei > ei. cui. s-a întîmplat că ille l-a influenţat pe quid.La G. Deoarece latina tîrzie tindea să uniformizeze declinarea pronumelor cu cea a substantivelor. După ce illo şi illae s-au constituit în latina vulgară. italiană) sau l΄ei (menglenoromână). care în latina populară devine ella. ill . formele obişnuite ale lui hic şi quid au fost mult timp hoic şi quoi. Vom reveni la aceste forme cînd vom cerceta alte tipuri de pronume. cînd hoius. alături de ille. folosită şi ca N. exista şi illic. transformîndu-l în illoius. La feminin. Astfel. Ille. Mai există o părere a lui Al. illo pentru masculin şi illae pentru feminin. genitivele hoius.). feminin. respectiv. iar forma eauă a dat naştere pronumelui neaccentuat o. u final dispărînd în procesul general de reducere la nume abia prin secolul al XVIII-lea: elu > el.

ella > ea. Pentru G. illu (ellu). a final > ă şi forma eauă devine uă. bunăoară. a fost substituită în latina tîrzie cu illoi.: ellu > el. devenind silabic: îl. ellorum > lorum > loru > lor. formele hoic. L capătă un î protetic. a din componenţa pronumelui ella formează cu u un diftong (vădzutu + a. devine le. apărut prin analogie cu ellui. care.-Ac. se mai utilizau şi pronumele ipse şi idipse. Pe lîngă formele i şi îi. care. Formele neaccentuate de D. au evoluat exact ca cele de N. devenind îi. pentru amîndouă genurile se dezvoltă forma atonă ĭ (semivocalic). li sînt în rezultat al evoluţiei formelor de Ac. pl. Paralel cu formele tone de G. mai există o variantă poziţională. sg. prin analogie cu formele atone de pers. adapă-l. ellae. sesizată de Al. Alte tipuri de pronume personale În latina populară. a devenit laei. illaei. şi anume de la varianta populară.-D. ulterior. quid. Formele neaccentuate însă au urmat o altă cale de evoluţie. Philippide eauă. ellae > ele. le. vădzîndu + a). devenind îi. quoi. 70 . La feminin singular. şi anume i (plin. ce aveau.-Ac.-D. illi a dat naştere formei atone i: illi > elli > li > i. i a căpătat un î protetic. Formele accentuate de Ac. forma o a derivat din pronumele ella. învaţă-l etc. Mai tîrziu. 6. alături de pronumele ille. După pierderea silabei iniţiale. fiind plasată în prepoziţia verbului. În cele din urmă. care. Forma de G. care s-a format datorită procesului fonetic numit haplologie. Genitivul feminin sg. capătă un î protetic. Fiind folosit adesea după formele verbale de gerunziu şi participiu terminate în u. evoluează. Le a derivat de la forma de feminin plural N. elli > ei. Dispariţia lui l după palatalizarea şi modificarea diftongului latinesc ae în e a dat naştere formei ei. îşi pierde silaba iniţială. forma illorum se folosea în latină pentru ambele genuri. Forma unică de N. Cea de masculin. apoi cu ellui. în una > ună > uă > uo >o. ca şi articolul substantival nehotărît. masc.. lu l-a pierdut pe u final. în urma procesului de haplologie şi a monoftongării diftongului latinesc ae în e. I şi a II-a. sub influenţa lui hic. după ce a dispărut silaba întîi neaccentuată. care s-a identificat cu D. Aflat în postpoziţia verbului. respectiv. silabic). devenind l: întreabă-l. apocopa primei silabe neaccentuate a dat forma lui. din latina clasică illius. devenind lu.Forma de feminin plural suferă următoarele schimbări: illae > ellae > eale >ele. Textele vechi îl înregistrează cu această formă: lu întreabă.

În limba veche. ipsa > epsa > ensa > însă+a > însa. per inter. genul şi numărul: pers. prin contact din punctul de vedere al locului de articulaţie) şi. Împărăţia. numite apoi reverenţiale (de politeţe). dumnealor (numărul plural). Dintre acestea. care au evoluat. cu excepţia că vocala iniţială a acestuia a suferit procesul aferezei: idipse > edipse > depsu > densu > dînsu+l > dînsul. numai construcţia cu termenul domnia. derivat de la dominus > domnu > domn + pronumele posesiv ta (tale).. Pronumele îns s-a întrebuinţat. indică persoana. şi astăzi avem în limba română formele într-însul. respectiv. pe baza termenului de adresare domnia. căpătăm forma însu. vocala iniţială. apoi epsu (vocala finală e > u. în special. II: dumneata. Avînd legea de evoluţie a vocalei e+n+cons. în între. printre. 71 . epsu > ensu. existau o serie de construcţii cu pronume posesive şi alţi termeni de adresare. În latină. un morf distinct al numelor masculine la singular). mai exista pronumele idipse. dintrînsul. Alteţea etc. voastră sau pronumele personal în G. dintre.Deschizîndu-şi. lui. 7. prin contaminare cu pronumele posesive. În continuare. ataşat în encliză. ipsi > epsi > ensi > însi > înşi+i > inşii. idipsa > edipsa > depsa > densa > dînsă+a > dînsa. p este asimilat de s (asimilare consonantică. devenind. Luminţia. pers. sa (sale). regresivă. III: dumnealui (genul masculin). idipsi > edipsi > depsi > densi > dînşi+i > dînşii. ca şi alte tipuri de pronume. în afară de domnia cum ar fi: Măria. dumneaei (genul feminin). Posesivul din cadrul acestor formaţiuni. printr-însul etc. Pronumele de reverenţă Acestea c-au creat pe teren romanic. care a evoluat exact ca şi pronumele de tipul ipse. cu prepoziţiile latineşti inter. a dat naştere formelor speciale de pronume personale. ipsae > epsae > ensae > înse+le > insele. lor. Deci: ipse > epse > epsu > ensu > însu+l > însul. ei. în felul acesta. La acestea s-au adăugat formele de gen şi număr ale articolului substantival definit. idipsae > edipsae > depsae > densae >dînse+le > dînsele. > î. de inter. ipse devine epse. astfel.

sine a evoluat. forma sie are diferite forme: сие. Formele dumneata. a fost refăcută în limba literară în mata. şi dumneavoastră – cea mai mare gradaţie de politeţe. sibi > sii (disparibia lui b intervocalic) > sie (deschiderea lui i neaccentuat în e). Prin analogie cu pronumele personale (îmi. care. arătînd stima. Aceste forme erau de pers. si > şi (trecerea lui s+e (i) în ş). îl. îi). În condiţiile actuale de dezvoltare a societăţii. I şi a II-a: forma de D. Aceste texte mai păstrează şi forme de pronume reflexive compuse. sui D. miere – n´ere). respectiv. tine. construcţiile de tipul domnia voastră. Aceste compuse însă nu s-au păstrat în limba română modernă. sui. forma dumneata. devenind nişte istorisme. a dispărut din uz din cauza omonimiei cu pronumele posesive. îţi. ca şi construcţiile mai vechi Măria Ta. respectul vorbitorului faţă de interlocutori sau faţă de o altă persoană care lipseşte la discuţie. a căpătat forma n´eata. dumneata – o gradaţie ceva mai mare. domnia lui. Evoluia celorlalte tipuri de pronume 1. dumneavoastră. > i (dacă e urmat în silaba următoare de un e): sine. fără distincţie de gen şi număr. Formele sibi şi se au suferit o evoluţie identică cu cea a formelor cazuale respective ale pronumelor personale de pers. din se + particula interogativă ne: sene. În textele vechi. şi-au restrîns sfera de întrebuinţare sau au dispărut din uz. sibi Ac. echivalent uneori cu tu. cînd formele accentuate sînt urmate de cele neaccentuate: sieşi. синpe. apoi l-a închis pe e în i. Alteţea Sa etc. сїђ. Pronumele reflexive În latina clasică. pronumele reflexiv avea 3 forme cazuale: G. Luminăţia Voastră. domnia sa. sineş. cиђ etc. sinemi: Dziseră cătră eişi: nu poci eu să fac sinemi nemică (Dosoftei). ca şi orice nume în G. III.. fiind sesizată ca o palatalizare dialectală (se miară – se n´ară. devenind îşi. prin faza intermediară duneata (disimilarea lui m). Forma de Ac. forma şi capătă un î protetic. supuşenia oarbă. ca şi mine. se. conform legităţii generale e+n+voc. marcînd posesorul. 72 . cînd a dispărut asuprirea omului de către om şi.În unelesubdialecte româneşti. mata s-au păstrat în limbă datorită faptului că au căpătat un nou conţinut semantic. Forma de G. Gradaţia acestui respect este următoarea: mata – un respect ce ţine mai mult de relaţiile familiare.

la palatalizarea lui m în n: mintă >n΄intă . suis. sanitatem > sănătate (i neaccentuat > e > ă). La pers. sis. sus la N. sus. sum la Ac. sic erit et tus pro tuus”. apar de timpuriu şi formele sincopate mus. pentru N. O sincopare similară cu cea a formelor de singular s-a produs şi la formele de plural. iar forma de D. Ca şi în celelalte cazuri. După modelul lui tus. în limbile romanice s-a păstrat numai cîte o singură formă pentru fiecare gen. Pronumele posesive În latina vorbită. în urma reducerii consoanei finale s. a apărut şi forma mele. limba literară a recurs la formele meu şi mei. în felul următor: La persoana I masculin meus. II-a masc. această transformare corespunde regulii generale de evoluţie a sistemului vocalic latinesc: bonitatem > bunătate. Ca rezultat. la început în teus. tus. vestrum. accusativus mum. meus > mieu.. Despre aceste forme de pronume posesive vorbeşte gramaticianul Virgiliu: „Sunt et alia pronomina ut mus. după modelul meus. tum. Astfel. sa. şi de plural a substantivului stea –stele. tău a evoluat din latinescul tuus. persoană şi număr. atunci cînd e urma după o consoană bilabială sau labiodentală. Exact la fel a evoluat şi forma mei din miei pentru masculin plural. se mai utilizează forma regională meauă. Cît priveşte trecerea lui e în ă. totodată. mieu > n΄eu. sistemul pronumelor posesive a suferit schimbări esenţiale.-Ac. Forma de feminin singular a venit direct din latinescul mea. ca şi în cazul celorlalte părţi de vorbire. nostrorum. formele pline meis. dativus mo. mellus > miel). care era făcută prin analogie cu substantivele feminine la forma nehotărîtă de tipul stea – steauă. Pronumele posesive pentru u n s i n g u r p o s e s o r au evoluat de la formele de N. suus de N. apar forme sincopate ca ta. La fel. forma de G. Această formă este atestată în variantele textelor vechi din sec. care au derivat fie de la forma tonă. Formele cu ĭ (iot) au dus. în latina populară. genetivus mi. nostrum. melem > miere. care marchează. 73 . fie de la cea atonă. al XVI-lea: mieu. în rezultatul sincopării vocalei e în poziţie de hiat.2. paralel cu formele pline meus. tuus. e > ie (vitae > vieţi. miercuri > n΄ercuri. Astfel. Evitînd palatalizarea. Toate aceste scurtări au dus la destrămarea declinării pronumelor posesive. şi sensul de mai multe obiecte posedate pentru un singur posesor. meo a devenit mo. Prin analogie cu forma de G. a dat forma meu. şi mum. În textele vechi. vestrorum au evoluat respectiv în mis. feminin. mei a devenit mi.

forma unică nostru (< noster. III-a masc. Formele pronumelor posesive pentru mai m u l ţ i p o s e s o r i s-au dezvoltat pe baza formelor unice de gen şi de număr. ale pronumelor personale de persoana a III-a lui. devine său. Tendinţa de a folosi formele de G. sa. sg. pentru pers. I sg. sale. e > u ca marcă a masculinului singular) s-a menţinut pînă în prezent. dintre care ultima apare în mod sporadic: pornitu-s-au cu moldovenii sei (I. illorum. II-a. forma sale este o formaţie analogică cu mele. descendente din pronumele latineşti de depărtare illui. La plural masculin. frat-niu etc. Neculce). săi este o formaţie analogică cu mei. ale pronumelui personal în locul celor posesive exista încă în latină. 74 . Formele tău. datorită valorii semantice de apartenenţă pe care o are cazul G. măsi-i. de asemenea. în cadrul cărora posesivele capătă uneori nişte forme mult distincte decît cele literare: tat-su.. II-a (tăi. În textele vechi. În textele vechi. la pers. sînt atestate două forme ale acestui pronume: forma mai veche seu (facu voie trupului seu – Dosoftei) şi său (a tot rodul său – ibidem). tăi. La feminin plural. posesivele autentice păstrîndu-se doar în componenţa termenilor de rudenie. ca şi forma mea. Astfel. Formele pentru m a i m u l t e o b i e c t e p o s e d a t e la pers. masc. III-a se folosesc. forma sincopată sa (cea plină era sua) s-a menţinut intactă. pronumele seus. ultima forma (său) fiind caracteristică şi pentru limba română modernă. şi formele de G. tale) au evoluat prin analogie cu cele de persoana I (mei. ei. cît şi Fillii amant illorum patrem. au apărut într-o perioadă destul de timpurie a românei şi sînt întîlnite în cele mai vechi texte: ochiul tău prostu. metateza nostre. Paralel cu formele pronumelor posesive său. tale.Forma de feminin ta a venit direct din latina populară şi a rămas intactă pînă în prezent. La pers. La feminin. prin trecerea lui e accentuat în ă. ta pentru un singur posesor şi un obiect posedat. S-a întîmplat că în limba vorbită adjectivele posesive autentice aproape că au fost completamente substituite de cele personale în G. ilalei. La pers. lor. sînt atestate două forme ale acestui pronume: săi şi sei. mele). care este o formaţie analogică cu meus. În limba română contemporană s-a stabilit forma săi. apărute încă în latina populară. săi. în limba română. latinii se puteau exprima atît Fillii amant suum patrem. dintru împărăţia ta etc.

în limba română. Acest lucru se datoreşte şi influenţei slave. Aceasta însă nu însemnează că în latina populară şi în limba română veche. is. iste. cc s-a simplificat în unul singur: 75 . Încă în latina populară s-a început un proces de contaminare a particulei ecce cu pronume ellu şi iste. Datorită cumulării mai multor funcţii.-Ac. Pronumele demonstrative În sistemul pronumelor demonstrative din latina clasică au survenit schimbări radicale. cît şi ambele forme de plural vostri > voştri şi vostrae > voastre. Francezii. nu se foloseau pronumele săi. sale. ipse. pentru indicarea acestor raporturi. II-a sg.Forma de masculin plural nostri a evoluat conform regulii generale: grupul str + i final > ştr: nostri > noştri. eccum tale „cutare”. masc. au trecut printr-o evoluţie fonetică firească. Unele forme (hic. своu) seamănă întrucîtva cu pronumele româneşti săi. ale pronumelor demonstrative de depărtare au suferit anumite schimbări de ordin fonetic: vocala iniţială e s-a deschis în a. Forma noastre a suferit şi ea o evoluţie firească: nostrae > nostre (ae se monoftonghează) > noastre (o urmat în silaba următoare de o vocală deschisă sau semideschisă > oa). valoarea demonstrativă a acestor pronume slăbeşte. 3. Ulterior. sale: Creştinii trebuie să iubească pre dzeii săi. lor. care încep să fie întrebuinţate. idem) au dispărut. au stat formele compuse ale lui ille şi iste cu particula de întărire ecce. De aceea. III plural. Pentru pers. Nici în limbile romanice occidentale. formele de N. în funcţie de pronume posesiv ce indică m a i m u l ţ i p o s e s o r i şi mai multe obiecte p o s e d a t e . din latina populară vester >voster (prin analogie cu noster) > vostre (are loc metateza) > vostru (e > u ca marcă a unificării masculinului). mai tîrziu. pe cînd în celelalte limbi romanice aceste pronume s-au format din pronumele latinesc ipse. Atît forma de feminin vostra > voastră.ipse). în funcţie de pronume demonstrative apar fie două pronume (ille . în limba română actuală se foloseşte pronumele personal în G. pronumele posesive autentice nu şi-au păstrat această funcţie. La baza creării pronumelor demonstrative. în rezultatul căruia s-au obţinut două variante: eccelu şi eccestu. nu pot să se exprime decît Les enfants aiment leurs parantes „Copiii îşi iubesc părinţii lor”. ca şi românii. fie că se adaugă înaintea pronumelui particula de accentuare ecce sau eccum: ecce ille „acel”. şi cu valoare de pronume personale sau ca determinative ale numelui. Forma unică de pers. în care pronumele posesive pentru mai mulţi posesori şi mai multe obiecte posedate (свой. funcţa lor fiind preluată de ille.

ecce+ellu > acelu > acel. 76 . ecce+ ella > acea. ecce+ellae > acele. ecce+ elli > aceli > acei.

vocala a: acela. celelalte. ceilalţi. împreună cu pronumele demonstrative de depărtare. cît şi pe bază de material intern. ecce+ ellaei > acelei. pronumele demonstrative de depărtare şi cele de apropiere au forme prescurtate. cît şi cele de apropiere. s-au dezvoltat o serie de pronume nehotărîte atît pe baza prototipurilor din latină. ceşti.Formele de G. două tipuri de pronume: unele cu forme pline (accentuate) şi altele cu forme scurte (neaccentuate). 77 . prin mijloace interne. Atît demonstrativele de depărtare. cele de diferenţiere.-D. ecce+ ellorum > acelor. încă o clasă de pronume demonstrative. precum şi forme articulate: ceştii. ceste. care provin direct din pronumele demonstrative latineşti istu şi ellu: istu > estu > ast > ăst. ista > esta > asta > astă. aceia. aceştia. ecce+isti > aceşti. aceastălaltă. Pronumele nehotărîte În dacoromână. illi >elli > alli >ali > ăia. Cît priveşte îmbinarea ecce+istu etc. ca şi îmbinarea ecce+ ellu. acestălalt. cealaltă. acestuiaşi. ceal. Din această îmbinare au evoluat pronumele demonstrative de apropiere: ecce+istu > acest. Aceste forme s-au păstrat în limba română contemporană datorită tendinţei limbii de a-şi crea. 4. Se întîlnesc. istae>estae>aste. atunci cînt se află în postpoziţia unui substantiv sau îl substituie. acesta. ecce+ista >această. aceasta. aceleaşi. ea a trecut aceeaşi cale de evoluţie. illae > ellae > ale > ălea. acestelalte.. folosind pentru aceasta pronumele nehotărît altul: celălalt. Sînt atestate şi cazuri de folosire a particulei de întărire împreună cu pronumele demonstrative: acestaşi. cestele. ecce+istae > aceste. De asemenea. acestei. isti >esti > asti > ăşti. aceeaşi. capătă. diferite variante ale acestor forme: cie. limba română şi-a creat. de asemenea. aceiaşi. acestor. aceştilalţi. pentru singular şi plural au evoluat cu participarea formelor corespunzătoare de articol substantival definit: ecce+ ellui >acelui. ille > ellu > alu > ăla. cel. cii. Particulă de întărire şi. illa > ella > ala >aia. În limba română. aproape totdeauna. Textele vechi atestă pronumele demonstrative cu afereza lui a: cest. aceea. a contribuit la formarea pe terenul limbii române a pronumelor demonstrative de identitate: acelaşi. în calitate de epiteză. Celelalte forme s-au dezvoltat din îmbinările cu formele cazuale ale lui istu: acestui.

pe calea îmbinării de elemente deja formate. cîtva. vreo. toate). vreunor. în limba română veche. carea. Împreună cu particula interogativă ne (ca şi me. ele se subdivizează în forme s i m p l e şi c o m p u s e. quem. orişicine. fiece cu variantele în componenţa cărora intră şi verbul a şti: fiştecare. 78 . Pronumele interogativ-relative Limbile romanice orientale au dezvoltat drept pronume interogativ-relative părţile de vorbire latineşti qualem. vere+ unus +ille > vreun. provenite din formele latineşti multus. şi-a ataşat articolul substantival definit. multae. toată. neque+unus > niciunul. fiştece. multa. Intrînd în sistemul pronominal. orişicît. cineva. Pe teren romanic oriental. Pronumele latinesc quid avea la Ac. eccum + talis > cutare. toţi. Printre formele compuse atestăm: neque+unus > niciunul. totus > tot (cu variantele totul.-D. multi. mult (cu variantele multă. oarecine. d) conjunctivul amputat al verbului a fi + un pronume relativ: fiecare. căreia. unul (cu variantele una. oarece. alta. eccum + talis > cutare. articolul substantival definit. Printre cele simple menţionăm: alter > alt (cu variantele altul. căruia. evident. unii. se). s-au constituit. multe). mulţi. cărora. fiştecine. au complinit. căpătînd forme de gen şi număr: carele. prin compunere. c) un pronume relativ + particula postverbală volet: careva. carii. nescio+quem+ne>neştine. vreunele. avînd variante de gen şi număr şi doar uneori varianta de caz tuturor. o serie de pronume nehotărîte noi: a) particula vare + un pronume relativ: oarecare. carele. unele) a venit din utilizarea frecventă pe lîngă nume. care (provenit din qualem prin trecerea lui l intervocalic în r. alţii. care se folosesc doar regional. quantus. fiecine. ceva. 5. eccum + tantus > atît. a numeralului cardinal latinesc de tipul unus. număr şi caz.Cît priveşte pronumele nehotărîte moştenite din latină. te. orişice. În limba română contemporană. orişicui. iar uneori şi independent. acestea capătă formele cazuale pentru G. quem a stat la baza formării pronumelui cine. pentru evidenţierea formelor de gen. b) verbul volet + particula şi + un pronume relativ: orişicare. nescio+quem+ne>neştine. quid. eccum + tantus > atît. vreunii. prin analogie cu alte forme pronominale. forma quem. altele). dispariţia lui m final). care.

p. În textele vechi. grupul consonantic qu (dacă nu era urmat de o vocală anterioară) > c. Cît provine de la quantus (qu urmat de a devine c. Deci nemeni > nimeni. în latina populară. Pronumele negative În limba română. Evoluţia verbului. Restructurarea morfologiei verbului în sfera modului central – indicativ Modificările ce au avut loc în cadrul sistemului verbal latinesc şi restructurările din morfologia verbului în general ţin. a căpătat.-D. forma nimărui. b) nec mica „nici o bucăţică” > nemică. a + n + cons. 1964. Modul indicativ al diatezei active 1. Curs de gramatică istorică a limbii române. deoarece în slavă aceleaşi pronume au formele никто şi ничто. vol. Pronumele nimica are forma palatalizată a nazalei: n΄in΄ica (n΄in΄icuţă). În urma dispariţiei lui d final. conform unei evoluţii clare. africatizării lui qu+i>č şi trecerii lui i în e. devin respectiv nemeni şi nemică. în primul rînd.Forma latinească de D. Rosetti. e din silabele iniţiale ale acestor pronume > i. Din bibliografie: 1. 79 . există două pronume negative: nimeni şi nimic. Schimbările mari în sistemul verbal al latinei populare se datorează factorilor de ordin intern: a) tendinţa latinei tîrzii spre analitism. I. s şi u final dispar). Istoria limbii române. 123-125. pe quod. Al. pronumele quid > ce. de formele categoriale temporale ale modului indicativ al diatezei active. Preliminarii. Pronumele latinesc quid îl substituia. în textele coresiene de la Maramureş şi în unele graiuri. n urmat de t este disimilat de acesta. Chişinău. deoarece în română nu există nici un cuvînt care ar începe cu grupul consonantic nt. 6. quuius > cui a suferit doar schimbări de dispariţie a sunetelor finale s şi u. a evoluat în nemini şi la început însemna „nici un om”. 2. Ambele forme. Ambele sînt nişte formaţii compuse din latina populară: a) nec hominis. Bucureşti. p. 247-252. 1964. Pronumele nimeni a fost supus procesului fonetic de rotacism şi la G. fiind supuse procesului fonetic de epiteză. Sub influenţa limbilor slave. > î. Editura Cartea Moldovenească. şi nemica > nimic. pronumele cui era însoţit uneori de particula şi: Dă lui şi cuişi de în sămînţa lui).

cîntă. 2. formele latineşti de prezent la pers. Procese fonetice condiţionate lingvistic au suferit formele de conjugare moştenite din latină la paradigmele timpului prezent. trebuiau să dea reflexele laudă. Datorită acestor factori. în rezultat. acestea datorîndu-se anume procesului analogiei cu formele verbale de conjugarea a IV de tipul dormi. La clasa I de verbe se refereau verbele latineşti de conjurarea I (canto. Ele s-au creat pe baza analogiei cu formele verbelor de conjugarea a IV-a: II dormis > dormi. dar nu lauzi. iar indicativul prezent al verbelor momentane – o acţiune imediat viitoare şi perfectivă. perfect simplu şi mai-mult-ca-perfect. cantat > canta > cînta > cîntă. IV. Tendinţa spre analitism a constituit unul din factorii principali care au dus la crearea formelor analitice de perfect şi de viitor. s-au creat un sistem calitativ nou. Evoluţia formelor de indicativ prezent În limba latină. Conform legilor fonetice. în rezultatul dispariţiei sunetului final s. IV cantamus > cantamu > cîntam > cîntăm. cantas etc. sistemul verbal latinesc flexionar a suferit restructurări considerabile şi. Formele verbelor la prezent au suferit un şir de modificări. I. III. VI au fost supuse unor modificări pur fonetice: I III canto > cantu > cînt. c) legea analogiei. prezentul indicativ al verbelor durative exprima o acţiune prezentă imperfectă. imperfect. Să analizăm cum au evoluat cele 6 clase de verbe: 1. Formele de pers. 80 . cum sînt în limba contemporană. sintetico-analitic. care în latină aveau următoarele forme: canto cantas cantat cantamus cantatis cantant Calea de evoluie a acestor verbe a fost diferită. V dormitis > dormiţi. precum şi celor determinate de procesul analogiei.b) acţiunea legilor de evoluţie fonetică. II laudas. ca şi în româna contemporană. VI cantant > canta > cînta > cîntă Celelalte două forme (II – cantas şi V – cantatis) au fost supuse modificărilor de natură fonetică. -are). cînţi.

Aceasta priveşte. care aveau în latină următorul aspect: I dormio II dormis III dormit IV dormimus V dormitis VI dormiunt Formele date au fost supuse unor schimbări fonetice condiţionate lingvistic. sistemul de forme capătă aspectul: I dormio > dormo > dormu > dorm. I (dormio) şi VI (dormiunt). mai întîi. În flexiunea celei dintîi forme. Au fost supuse modificărilor şi pers. V. care în latină aveau următorul aspect: I taceo IV tacemus 81 . -ere. II dormis > dormi(s) > dormi. de tipul a întîlni.Deci cantas > canti > cînţi. III) şi la a III-a plural (VI): I întîlnesc II întîlneşti III întîlneşte IV întîlnim V întîlniţi VI întîlnesc 5. care îl sincopează pe i intervocalic: dormo > dormu > dorm. venit în latina populară odată cu împrumuturile greceşti: I vînez II vînezi III vînează IV vînăm V vînaţi VI vînează 3. La clasa a V-a se referă verbele de conjugarea a II-a de tipul taceo. t > ţ: dormiti > dormiţi. cantatis > cantati > cîntaţi. VI dormiunt > dormu > dorm. cu deosebirea că la tema infinitivului s-a adăugat sufixul gramatical –ez. 2. cu sufixul de provenienţă grecească –esc. În rezultatul modificărilor fonetice.ire. sub influenţa lui i. III dormit > dorme > doarme: IV dormimus > dormimu > dormim. sufixul ataşîndu-se la toate cele 3 persoane de singular (I. 4. pers. V dormitis > dormiti > dormiţi. II. dormiunt > dormu > dorm. la pers. i > e: dormi(t) > dorme > doarme. Clasa a III-a o alcătuiau verbele de conjugarea a IV-a de tipul dormio. a III-a (dormit) şi a V-a (dormitis). La clasa a II-a de verbe (cele de conjugarea a II-a de tipul venare) evoluţia formelor de prezent a fost aceeaşi.. Clasa a IV-a o formau verbele de conjugarea a IV de tip sufixal.

au evoluat şi altele care aveau un e precedat de o labiodentală în temă: înfăş > înfeşi > înfaşă. Patru dintre formele date au evoluat pe cale pur fonetică: I duco > ducu > duc. care în limba latină aveau următorul aspect: I duco II ducis III ducit IV ducimus V ducitis VI ducunt. tacent) au fost influenţate de formele verbelor de conj. Prin analogie cu verbele de acest tip. V tacetis > taceţi. V ducitis > duciţi > duceţi. e) alternanţele fonetice.II taces III tacet V tacetis VI tacent Forma pers. -ere. în –ire (doirmio. VI tacent > tacunt > tac. 82 . s-au produs anumite schimbări şi în tema unor verbe.ire. Al. Rosetti susţine că la unele verbe care aveau e în temă s-a dezvoltat pe cale fonetică alternanţa vocalică ă la pers. II şi a la pers. I a parcurs următoarea cale de evoluţie: taceo > tacio > taco > tacu > tac. Clasa a VI-a o alcătuiesc verbele de conjugarea a III-a de tipul duco. I. b) modificarea accentului. V dicitis) au fost influenţate de formele conjugării a IV-a cu infinitivul Pe parcursul evoluţiei formelor de prezent. II sg. IV ducimus > ducimu > ducemu > ducem. III ducit > duci > duce. . IV de tipul dormio. Aceste schimbări au fost cauzate de mai mulţi factori: a) acţiunea legităţilor fonetice generale. d) legea analogiei. -ire): II ducis > duci. c) evoluţia desinenţelor. 6. VI ducunt > ducu > duc. e la pers. Pers. Celelalte forme (II ducis. Acad. Ele au căpătat aspectul: II taces > tacis > taci. (taces). II şi III pl. îmbăt >îmbeţi > îmbată (bibĭto). (tacetis. III singular: apăs > apeşi > apasă (appēnso).

ere a evoluat astfel: I habeo > habiu > aibu > amu. aduc. veţi.Pers. vrea. aemu > amu >am. ele sînt oxitone (adun. Evoluţia verbelor a avea. II sg. trec). III habet > havet > aet > a. vrei. d) o serie de verbe şi-au mutat accentul radicalului de pe antepenultima silabă (proparoxiton) pe ultima (paroxiton): ālligo >alég. IV : laudas > laudis >lauzi: Există forme de prezent care în limba veche aveau alt aspect al temei în raport cu cel din limba română contemporană: purceade > purcede. Cît priveşte locul accentului. va. āpplico >apléc. II velis > veli > vei. trecem.) şi paroxitone (tremur. vom. vor. V voletis > vuleti > vureti > vreţi. Formele de prezent cu accentul pe sufix au fost moştenite din limba latină cu acest accent. grăiaşte > grăieşte etc. Verbul habeo. 83 . laud etc. Cît priveşte formele de prezent cu accentul pe radical. treci. volere. VI volunt > voru > vor. vei. pe cînd la persoanele I şi II plural accentul cade pe flexiune: tremurăm. I şi-a modificat vocala finală a temei datorită analogiei cu persoana respectivă a verbelor de conj. aţi. Anume de aici provin ambele paradigme ale prezentului cu formele: a) tone: vreau. formele de prezent reprezintă două grupuri mari: a) cele cu accentul pe sufix (verbele de tip sufixal din clasele II şi IV).). tremuri. b) cu accentul pe radical (celelalte verbe). a verbelor de conj. şi III pl. esse atît la formele lor pline (predicative). arunc etc. cît şi la cele auxiliare. treceţi. II. b) atone: voi. I. -ere a suferit următoarele modificări fonetice: I voleo > voliu > voiu > voi. trece. (veţi) III volet > vole > vore > voare > va. la celelalte clase de verbe păstrîndu-se numai la pers. c) accentul rămîne neschimbat în toată paradigma prezentului numai la clasa a VI-a de verbe (cele de conjugarea a III-a: trec. vor. II habes > havi >ai. vrei. tremură). V habetis > havetis > (aveţi). a fi şi a voi Schimbări mari au suferit formele de prezent ale verbelor habere. (are) VI habunt > avunt > (au) Verbul voleo. 3. tremuraţi. IV volemus > vulemu > vuremu > vrem.. IV habemus > havemus > (avem). (tremur. III sg. vrem.

V: eşti. treptat. IV şi V – prin analogie cu pers. – prin analogie cu pers. pers.. II sg. îi sîntem sînteţi sînt. Încă în textele vechi apar formele atone şi asilabice –i. s-a adăugat în calitate de epiteză. forma verbală e. i. est(e) > este. la prezent indicativ următoarea paradigmă: I sum II es III est IV sumus V estis VI sunt sunt (sînt) (s. formele de imperfect au suferit modificări atît în temă. la pers. I sg. se obţine un sistem opoziţional din 3 flexii: -ābam. vocala e. III sg. s. pers. pers. După cum vedem. Evoluţia formelor de imperfect Pe parcursul evoluţiei sale de la limba latină la limbile romanice. din paradigma conjugării verbului latinesc esse la prezent. 4. Flexiunea de la conj. De aceea.ībam. Imperfectul avea următoarele terminaţii: -ābam (narabam). prin analogie cu verbele de conj. II –ēbam. pentru ambele conjugări s-a stabilit terminaţia –ēbam. sînteţi. -s. VI: săntem. -iebam (audiebam). În cele din urmă. sunt şi estis. Formele imperfectului în limba latină erau următoarele: I II cantabam cantabas IV cantabamus V cantabatis VI cantabant III cantabat I dicebam IV dicebamus V dicebatis VI dicebant II dicebas III dicebat I II audi(e)bam audi(e)bas IV audi(e)bamus V audi(e)batis III audi(e)bat VI audi(e)bant 84 . VI (sînt). îi. III. a evoluat prin analogie cu pers. Prin proteza lui î s-au creat forme scurte de sine stătătoare îs. cît şi în flexiune. III -iebam se confunda cu cea de la conj. -ēbam (dicēbam). îs) esti >eşti. -ēbam. e. îs Formele scurte ale lui esse sînt creaţii mai vechi: din paradigma latinească s-au păstrat doar formele est.Verbul esse avea în latină.

dicere). monui. a II-a (risi. 5. vidi. dicebatis > dziceaţi > ziceaţi. dar mai ales pentru verbele de conj. a III-a (rupi. coincid: I cantaba(m) I II dicebam dicebas I audi(e)bam II cantaba(s) III cantaba(t) VI cantaba(nt) II audi(e)bas III audi(e)bat VI audi(e)bant III dicebat VI dicebant Persoanele I şi II pl. s-a adăugat i final ca marcă a acestei persoane. caracteristic pentru unele verbe de conj. b) perfectul în ui. Acest tip de perfect mai era caracteristic şi pentru unele verbe de conj. monere). habere. a III-a (cognovi. a II-a (habiu. audiebatis > audzeaţi > auzeaţi. sg. a IV-a (veni. capătă o formă unică: II audi(e)bas III audi(e)bat VI audi(e)bant Persoanele I şi II pl. s. I (dedi. I. şi IV pl. cognoscere). Evoluţia formelor de perfect Limba latină a cunoscut cîteva forme de perfect: a) perfectul în vi. II sg. la pers. ridere.a adăugat semivocala u. II. a II-a (complevi. III pl. pendere) şi pentru o parte a verbelor de conj. perdidi. dicebamus > dziceam > ziceam. perdere). e) perfectul sigmatic (în si) caracteristic pentru unele verbe de conj. credere. bibere). caracteristic pentru majoritatea verbelor de conj. I. a III-a (credidi.I (mitare. stare). formele de pers. d) perfectul format din radical (fără reduplicare). descendent din verbul habere > habunt > au. ardere). caracteristic pentru unele verbe de conj. a III-a (dixi. rupere.În rezultatul modificărilor fonetice. bibi. la pers. caracteristic pentru majoritatea verbelor de conj. a II-a (pependi. cantabatis > cîntaţi. videre). venire) şi pentru unele verbe de conj. care a devenit caracteristică pentru toate verbele la pers. s-a adăugat terminaţia m prin analogie cu persoana I pl. capătă următorul aspect: cantabamus > căntamu > cîntam. unele verbe de conj. dare. mutavi) şi a IVa (venire. pentru unele verbe de conj. arsi. III plural. prandere. a II-a (prandi. Celelalte forme pronominale au evoluat prin analogie: – – – la pers. complere). audiebamus > audzeam > auzeam. c) perfectul cu radicalul reduplicat. Doar aceste forme puteau fi întrebuinţate fără a adăuga pronumele personale noi şi voi. precum şi pentru unele verbe de conj.. 85 . steti. venivi). III sg. mai exact diftongul au.

după dispariţia silabei ve. prin analogie cu pers. a III-a pl. şi-au păstrat tipurile de perfect fără schimbări deosebite. devin cantavēre.). la forma de singular s-au produs doar schimbări de ordin fonetic: I cantai > cîntai 86 .Pe parcursul evoluţiei de la latină la română. caracteristic pentru verbele de conj. I. formele persoanei VI (cantaverunt. şi perfectul în ui. Formele de perfect în -avi şi ivi aveau în latină următorul aspect: I cantavi II cantavistis III cantavit IV cantavimus V cantavistis VI cantaverunt VI cantara* I dormivi II dormivisti III dormivit IV dormivimus V dormivistis VI dormiverunt Unii cercetători ai istorie limbii latine (A. În felul acesta. Verbele de conjugarea I şi IV. apar formele sincopate: I cantai II cantasti III cantat IV cantamus V cantastis VI cantara I dormii IV dormimus V dormistis VI dormira II dormisti III dormit Apoi intervin alte schimbări: dispar consoanele finale. tipurile de perfect amintite mai sus au fost supuse unor modificări diferite (analogia. Rosetti) – cantara. IV. caracteristic mai ales pentru verbele de conj. II şi parţial a III-a. dormira. Astfel. Ele au urmat aceeaşi cale de evoluţie. iar după albii (A. dormivēre. cel sigmatic. cel mai răspîndit este perfectul în -avi. perfectul cu radicalul în si dispare (cu rare excepţii). apoi cel în -ivi. caracteristic pentru verbele de conj. Dintre tipurile de perfect pe care le-au menţinut limbile romanice. Încă în latina populară. dormiverunt). personale I şi a II-a plural. III. Lombard). fiind cele mai multe la număr. caracteristic pentru verbele de conj. trecerea de la un tip de conjugare la altul etc. au căpătat înterfixul –ră-.. aceste forme încep să piardă sunetul intervocalic v sau chiar grupul vi. dispariţi de sunete.

În felul acesta. şi de substituire a lui i posttonic prin e) ele devin: I dixu II dixeşi III dixe IV dixemu V dixeti VI dixera Consoana d+e(i) s-a africatizat. şi pl. la pers. apare formantul –ră-. vechea paradigmă a perfectului sigmatic capătă următorul aspect: I zisei IV ziserăm V ziserăţi VI ziseră II ziseşi III zise 87 .. forma de la pers. a II-a sg. Celelalte forme evoluează ca şi formele respective ale perfectului în -ai (cîntai). formantul –ră-. se ataşează. a III-a pl. I sg. paradigma conjugării verbelor în -vi (-āvi. De aceea.III canta > cîntă I dormii > dormii VI cantamu > cîntam III dormi > dormi III dormimu > dormim Persoanele a II-a sg. pers. I şi a II-a pl. au suferit o cale de evoluţie mai complicată: a fost disimilată consoana t (legitatea t precedat de s şi urmat de i). În urma acestor inovaţii. caracteristic pentru pers. trecerea lui s+i >ş: cantasti > cantasi > cîntaşi. -ii (venii). prin analogie cu pers.. dînd naştere sunetului dz (z). capătă aspectul cîntaţi prin analogie cu desinenţa persoanei respective de la celelalte timpuri. Formele de perfect sigmatic aveau următorul aspect: I dixi II dixisti III dixit IV diximus V dixistis VI dixerunt În urma modificărilor fonetice (de adăugare a lui e după tema latinească la pers. La pers.. şi cea de-a II-a pl. ca şi la pers. În afară de aceasta. În felul acesta. II pl. devin sinonime: cantastis > cantasti > cînasi > cîntaşi. -īvi) devine următoarea: I cantavi > cîntai IV cantavimus >cîntam>cîntarăm V cantavistis > cantasi >cîntaţi >cîntarăţi VI cantaverunt > cantara > cîntară II cantasti > cantasi> cîntaşi III cantavit >canta > cîntă I dormivi > dormii II dormivisti > dormisi > dormişi III dormivit > dormi IV dormivimus > dormim >dormirăm V dormivistis > dormisi > dormiţi > dormirăţi VI dormiverunt > dormira > dormiră. a III-a pl. a II-a pl. I pl.

care în limba franceză se conjugă cu verbul auxiliar être. această creaţie a luat locul perfectului latin natus sum. I pl. perfectul latinesc de tipul natus sum s-a păstrat pentru vreo 15 verbe. În aria orientală a Imperiului Roman. 6. mutaseras. -ĕre: nascui > născui. a căpătat terminaţia m prin analogie cu pers. mai mult ca perfectul conjunctiv latin se folosea cu forma sincopată (fără silaba vi). zisérăm. La baza mai mult ca perfectului indicativ sintetic în limbile romanice orientale stau formele sincopate de mai mult ca perfect conjunctiv latin. IV tacuimus V tacuistis VI tacuerunt Cu -ui se forma şi perfectul verbului nascio. formele de perfect simplu păstrează vechiul accent latinesc neschimbat: ziséi. Mai-mult-ca-perfectul indicative latin (mutaseram. 88 . Încă în latina clasică. formele persoanelor I. c) Formele de perfect în -ui aveau în latină următorul aspect: I tacui II tacuisti III tacuit Aceste forme au evoluat astfel: I tacui > tăcui II tacuisti > tacusi > tăcuşi III tacui > tăcu IV tacuimus > tăcum > tăcurăm V tacuisti > tacusi > tacuti > tăcuţi > tăcurăţi VI tacuerunt > tacura >tăcură.Cu excepţia persoanelor II şi VI. II. I sg. VI au coincis: I mutavissem > mutase II mutavisses > mutase III mutavisset > mutase VI mutavissent > mutase Paradigma mai mult ca perfectului devenise următoarea: I mutase II mutase III mutase IV mutasemu V mutaseti VI mutase Pers. III. mutaserat etc. pe cînd în partea occidendală. Paradigma mai mult ca perfectului era următoarea: I mutavissem > mutasem II mutavisses > mutases III mutavisset > mutase IV mutavissemus > mutasem V mutavissetis > mutassetis VI mutavissent > mutasent În rezultatul evoluţiei fonetice normale (dispariţia consoanelor finale).) nu sa păstrat în limbile romanice.

care participă la formarea perfectului compus. Perfectul compus Pentru a arăta că acţiunea s-a terminat. debere) cu participiul trecut. format pe baza timpurilor trecute ale verbului auxiliar a fi (eram. în textele latine. şi formele cu –serăm. sg. apoi au dispărut totalmente. -sei. verbul habere era folosit cu sensul de „a avea”.Pers. Cu timpul însă. paralel cu terminaiile –sem. create după modele slave. I. I. deoarece se foloseau rar. tenere. -seră. II sg. pl. 89 . E de menţionat că în limba veche a existat un sistem de mai-mult-ca-perfect perifrastic. -se. aibu este înlocuită cu forma pers. (amu > am). care sînt creaţii mai recente. Aceste forme. Verbul habere suferă unele modificări: I habeo > habiu > aibu > aiu II habes > havi > ai III habet > havet > aet > a IV habemus > havemus > aemu > am V habetis > havetis > aeti > aţi VI habunt > havunt > au Formele pline (predicative) ale verbului habere la unele persoane (III – are. fusesem) + participiul verbului de conjugat. am fost. b) perfectul verbului a fi + participiul verbului de conjugat: s-au fost dus = se dusese. -are la mai-mult-ca-perfectul indicativ avea. V aveţi) au urmat o altă cale de evoluie: (condiţional) III haberet > (h)aere > are IV habemus > (h)abemu(s) > avem V habetis > (h)abeti(s) > aveţi. apar. şi-a adăugat terminaţia i ca marcă a acestei persoane. s-a păstrat numai mai-mult-ca-perfectul sintetic. la un moment dat. -serăşi. el şi-a pierdut sensul de posesivitate şi începe procesul de gramaticalizare a perifrazei de tipul habeo scriptum. posse. IV – avem. 7. Ca normă literară. La început. c) mai mult ca perfectul verbului a fi + participiul verbului de conjugat: se fusese rădicatu = se ridicase. limba latină folosea îmbinări de verbe cu sens abstract (habere. Forma de pers. nu s-au păstrat. prin analogie cu perfectul simplu. paradigma verbului muto. În urma tuturor modificărilor. ea fiind supusă unor modificări. următorul aspect: I mutasem IV mutasem V mutaseţi VI mutase II mutasei III mutase Pentru formele de plural. Deosebim următoarele tipuri de mai-mult-ca-perfect alcătuite din: a) imperfectul verbului a fi + participiul verbului de conjugat: era merşi = merseseră.

debeo) şi infinitivul verbului principal (habeo cantare. la conjugările I şi a II-a au coincis persoanele a II-a şi a III-a sg. şi III pl. Cît priveşte viitorul I forma a II-a. Verbul conjugat (de bază) ia forma infinitivului neprepozibional (fără prepoziţia a). Mai tîrziu. (-bo la conjugările I şi II. II ai III are 8. el s-a format de la o altă perifrază care exista în latina tîrzie. Deci ambele forme ale viitorului I se datorează existenţei a două tipuri stabile de perifraze în latina tîrzie. care însemna „am a cînta”. care nu este un reflex al viitorului anterior din limba latină. mai degrabă. b) în procesul de evoluţie. au apărut. voleo. În acest scop. Pe baza viitorului verbului a fi şi a participiului verbului de bază apare o nouă formă de viitor (voi fi cîntat). Se cerea apariţia unor noi forme de viitor. debeo manducare). au existat amîndouă formele de viitor: am a cînta şi am să cînt. -am la conjugările III şi IV). Timpul viitor Limbile romanice orientale nu au moştenit timpul viitor latin. perifraza căpătînd aspectul am să cînt. La început. au avut loc modificări fonetice ce au dus la identitatea formelor de viitor. Aceste perifraze exprimau mai mult atitudinea vorbitorului faţă de realizarea aciunii.: II cantabis. viitorul avea diferite terminaţii. În dependenţă de tipul de conjugare. III cantabit = cînta La conjugările III şi IV coincid persoanele II şi III sg. Aceasta se datorează mai multor cauze: a) în latina clasică timpul viitor nu avea o paradigmă unică.: II dices III dicet VI dicent Toate aceste coincidenţe au avut drept urmare destrămarea completă a paradigmei de viitor sintetic latin. Perifraza de tipul voleo cantare a stat la baza formării viitorului I forma I (eu voi cînta). Bunăoară. perifraze formate dintr-un verb cu funcţie de auxiliar (habeo. La baza formării viitorului în limbile romanice stă perifraza de tipul voleo cantare. habeo ad cantare. Evoluţia verbului volere am analizat-o mai sus. o dice > dzice > zice 90 .Formele pline (predicative) ale verbului a avea vor căpăta următorul aspect: I am IV avem V aveţi VI au. în latina tîrzie. ci. volo bibere. are loc înlocuirea infinitivului prin conjunctiv.

cel mai răspîndit este perfectul simplu. e) În limba română s-a format un nou tip de perfect compus. d) Dintre tipurile de perfect pe care le-au moştenit limbile romanice. În consecinţă. s-a realizat şi o altă modificare în structura acestui mod verbal. pe aproape întregul teritoriu al limbii noastre. dar cu unele mici modificări. vei fi lucrat). deoarece se confundă cu formele de viitor pasiv şi potenţial (prezumtiv). Această formă de viitor se întrebuinţează rar. Viitorul I cu formele sale I şi II s-a format de la perifraze de tipul volo cantare şi habeo ad cantare. În felul acesta. alcătuită prin analogie cu alte forme supracompuse (aş fi cîntat. şi pl. modificare care a adus modul conjunctiv la structura sa actuală: la persoanele I şi a II-a sg. Cît priveşte căile de transformare a conjuncţiei condiţionale să în formă modală de conjunctiv. care a avut la baza perifraze de tipul habeo scriptum. constituit din viitorul I forma I al verbului a fi şi participiul verbului de conjugat.formaţie relativ recentă. a luat naştere viitorul II sau viitorul anterior. şi va mai continua să apară cu această valoare în textele din secolele al XVI-lea şi al XVIIlea. în limba română veche. Odată cu impunerea lui să ca morf al conjunctivului. cu deosebirea că se adaugă. în anumite împrejurări. conjunctivul a căpătat ca morfem specific lui fosta conjuncţie latinească si „dacă”. din cele expuse mai sus se desprind următoarele Concluzii: a) Modificările ce au avut loc în sistemul verbal latinesc şi-au lăsat amprenta pe formele categoriale de timp ale modului indicativ al diatezei active. morfemul să. verbele la modul conjunctiv prezent se modifică exact ca la prezentul indicativ. c) Limba română a moştenit din latină formele de prezent şi de imperfect. există mai multe opinii ale cercetătorilor. 91 . IV-X). în procliză. fapt ce a făcut să se facă deosebire dintre aceste două moduri personale. Pe terenul propriu al limbii române se formează viitorul anterior. Modul conjunctiv În perioada de formare a limbii române vechi (sec. f) Limbile romanice orientale nu moştenesc timpul viitor latin. b) Sistemul verbal latinesc sintetic suferă anumite modificări şi se creează un nou sistem sintetico-analitic. rămînînd însă cu valoare de „dacă”. Aceasta şi-a pierdut. sensul de condiţional.

mai întîi. ambele cu să. dacă. O nouă explicaţie o găsim la I. Mai tîrziu. p. Meyer-Lübke consideră. Schiţe de sintaxă istorică romanică. deosebite de cele ale indicativului. în propoziţii completive directe. Punctul de plecare spre structurile cu conjunctiv trebuie văzut. pentru care erau utilizate formele de indicativ prezent. Consuderăm că obligatorie e numai cea de-a doua explicaţie. În propoziţia principală. te rog. în care s-a păstrat să condiţional. Philippide. Menţionam anterior că si a devenit ulterior să mai întîi pe lîngă verbe la pers. Al. aceasta întrebuinţîndu-se în propoziţii secundare condiţionale. I indicativ. Philippide8 menţiona că forma de prezent şi cea de perfect al conjunctivului. respectiv. aceasta din urmă fiind propoziţia principală. care crede că schimbarea cu participarea conjunctivului s-a realizat în fraze de tipul nu ştiu să fi venit şi să fiu mai tînăr. p. nu mi-ar mai trebui alta. în propoziţiile condiţionale incomplete: dacă ai tăcea. cîteodată. Gramatica elementară a limbii române. care ar fi chiar verbul de dorinţă sau voinţă. te rog să taci ar fi rezultat din două propoziţii independente. I. limba română a introdus prezentul noului mod creat de latina populară – condiţionalul-optativ. nu cu să: mă bucur că vii. Creangă: Să am eu atîţia bani în pungă. valoare de ireal prezent. după verbe ce exprimă o dorinţă: rog să taci sau o voinţă: voiu să cînt. I şi a II-a. Aşadar. 280. Iordan7.. Iordan vede două căi de transformare a lui să condiţional în să – morf al conjunctivului: a) în propoziţii completive directe cu să „dacă”. 58. 7 8 I. deşi aici existau forme speciale. trecut.1. Bucureşti. Pe noi nu ne interesează decît forma de prezent. Iordan. 92 . 2. după verbul a şti la forma negatuvă: nu ştiu să fi venit decanul „dacă a venit decanul”. 1951. că formele de conjunctiv ar fi apărut. Deoarece în latină se utiliza procedeul si veniat. m-aş apuca de această muncă. 1954. la persoanele I şi a II-a. iar cealaltă – secundară. Al. am cînta” pentru exprimarea irealului prezent. singura care a fost moştenită din latină. Philippide dădea un exemplu din I. au. cantamus „dacă ar veni. bunăoară. Al. b) în propoziţii condiţionale cu conjunctivul prezent. mai întîi. Bucureşti. a III-a sg. acest semn distinctiv se extinde şi asupra pers. Dar însuşi cercetătorul respinge această ipoteză din motivul că în limba română verbele ce exprimă sentimente se construiesc cu conjuncţia că. este limpede că limba română a moştenit forma de prezent a conjunctivului latin. dintre care una cu să. şi pl. şi alta la pers. Să a rămas morf al conjunctivului din momentul în care a dispărut din limbă în calitate de conjuncţie condiţională. fiind înlocuit cu de. care ar fi exprimat dorinţa sau rugămintea. Cercetătorul Meyer-Lübke mai dă o explicaţie a constituirii conjunctivului: morfemul să a devenit marcă a acestui mod în propoziţiile completive directe şi indirecte care începeau cu si condiţional: geudeo si venitas „mă bucur dacă vii”.

Spre deosebire însă de imperativul propriu-zis. conjunctivul amputat al verbelor reflexive la forma inversă. b) imbolduri (Să creştem o generaţie demnă de faptele strămoşilor noştri!). c) imprecaţii (Bată-l Dumnezeu să-l bată! Afurisit să fie!). să şteargă). se folosea. 93 . si sie etc.: facă. morfemul se. De exemplu: III indicativ talliat. appropiet talliant. mai ales după ce în cadrul verbului au intervenit schimbări fonetice de ordin general. şterge). apropie III conjunctiv VI indicativ talliet. mai degrabă. fosta conjuncţie latinească se foloseşte fără modificări: si aibă. care purta valoare semantică de imperativ. În textele vechi. cu verbele la care. formele de conjunctiv coincideau cu cele de indicativ. Salonta (România) şi Rîbniţa – Camenca (Republica Moldova). denotînd o dorinţă: Помрачитεся ωчи иχ Întunecă-se ochii lor Да святитися имя твое Sfinţească-se numele tău În unele graiuri. să lucreze) şi invers: unde prezentul indicativ se termină în e (merge. mai ales la Baia Mare. În limba română. formele de conjunctiv fără que sînt anterioare celor cu que. mai există o formă de conjunctiv. ducă-se etc. a III-a începe. un îndemn: Aibă parte de noroc! Forma conjunctivului fără să trebuie considerată mai veche decît cea cu să. pentru diferenţierea pers. cel amputat exprimă. conjunctivul capătă terminaţia ă (să meargă. appropient taie. În limba română actuală. fără morfemul să. şi pl. adesea. Acest tip de conjunctiv completează paradigma modului imperativ cu persoana a III-a sg. appropiat taie. I şi a II-a. lucrează). de exemplu limba franceză.Extinderea lui să asupra pers. tot aşa cum în celelalte limbi romanice. conjunctivul capătă terminaţia e (să cînte. appropiant VI conjunctiv tallient. o dorinţă. adică pentru a diferenţia conjunctivul de indicativ. Acolo unde prezentul indicativ se termină în ă (cîntă. conjunctivul prezent face o distincţie netă omofonă şi omografă de formele prezentului indicativ. treacă. în rezultatul evoluţiei fonetice. forma de conjunctiv prezent apare într-o serie de formule de adresare şi în cadrul construcţiilor stabile ce exprimă: a) urări (Să trăiţi! Să înfloriţi! Să fii sănătos!). mai ales în traducerile din slavă. probabil. apropie Pentru a evita echivocul. aşa-numitul conjunctiv amputat. În limba română contemporană. zică. a început să fie folosit.

Prin analogie cu forma de conjunctiv prezent, la pers.a III-a sg. şi pl. să aibă, formele aceleiaşi persoane ale verbelor să ştie, să fie, în unele graiuri (moldovenesc şi crişean–ardelenesc) au dezvoltat reflexele să ştibă şi să fibă. Conjunctivul trecut, ca şi alte moduri compuse (condiţionalul-optativ, potenţialul), s-a format pe teren romanic oriental şi a creat o formă nouă, distinctă de cea a omologului său din latină. Astăzi, conjunctivul trecut se formează de la prezentul conjunctiv al verbului a fi şi participiul verbului de conjugat. În textele vechi din secolele XVI- XVIII, conjunctivul trecut apărea cu forma plină a verbului auxiliar a fi: să fiu, să fii, să fie, să fim, să fiţi, să fie + participiul verbului conjugat: Scriu că începătorul şi aţiţiitorul acestui lucru să fie fost Marco-episcopul (Varlaam). Formaţiile cu a fi variabil s-au utilizat pînă la o perioadă mai recentă. Astfel de forme ca să fie întrecut pe Ştefan vodă, să-i fie cădzut săgeata, să-i fie tăiat capul etc. se întîlnesc frecvent la Gr. Ureche, I. Neculce şi la alţi cronicari. Abia prin sec. al XIX-lea, auxiliarul a fi invariabil s-a fixat şi s-a generalizat în calitate de normă a limbii române literare. Acest fenomen se explică prin echivalenţa semantică a conjunctivului trecut cu forma de condiţional trecut, aceste două moduri alternînd: Sinion paşa, să nu fie aflat o luntre mică, cu care au scăpat peste Dunăre, ar fi cădzut la prinsoare (Gr. Ureche). Stabilirea formei de conjunctiv trecut cu a fi invariabil mai are o cauză. Vorba e că limbile slave formează timpurile compuse în mod analitic cu acelaşi verb auxiliar – БЫТИ + un participiu. Şi în limbile slave verbul БЫТИ din componenţa timpurilor compuse avea forme scurte de tipul
БИМЪ, БИ, БЫ, Б. În slavonă chiar şi topica verbului invariabil БЫ coincide cu cea a lui a fi din

componenţa conjunctivului românesc: да бы горел „să fi ars”. Deoarece primele scrieri româneşti au fost în limba slavă bisericească şi pentru aceasta se folosea alfabetul chirilic, iar normele ortografice au putut să se consolideze numai datorită unei literaturi scrise, în limba română s-a stabilit ca normă literară conjunctivul trecut cu auxiliarul a fi invariabil. În limba română veche, se mai întîlnea şi o formă de mai mult ca perfect conjunctiv, creată din conjunctivul trecut al verbului a fi cu formă plină (să fiu fost) + participiul verbului conjugat. De exemplu: Află-se că în această ţară să fie fost lăcuit şi alţii înaintea noastră (Gr. Ureche). Întrucît această formă de conjunctiv nu avea un aspect temporal specific care ar fi deosebit de cel al conjunctivului trecut, ea nu s-a păstrat.

Modul imperativ
În latina clasică, imperativul avea forme speciale pentru prezent: (II muta, mutate), şi pentru viitor (II mutato, mutatote, VI mutanto). Dar încă în perioada formării limbilor romanice, imperativul viitor în –to dispare din uz. Rămîne doar imperativul prezent: 94

conj. I: muta, mutate; conj. II: tene, tenete;

conj. III: unge, ungite; conj. IV: dormi dormite.

Cel mai fidel s-a păstrat imperativul la verbele din clasa I (cele de conj. I de tip nesufixal), care, în urma evoluţiei fonetice normale, la pers. a II-a sg., în locul vocalei finale a, a căpătat vocala ă: muta > mută, da > dă, iudica > judecă etcNOTĂ. Verbele la imperativ care aveau terminaţia a după vocală au căpătat la pers. a II-a sg. terminaţia e: despolia> despoaie, incunea > încuie, mollia > moaie, appropia > apropie. În e se termină şi actualele forme de imperativ ale verbelor de comj. I avînd a după i: a sfîşia – sfîşie, a împrăştia – împrăştie, a zgîrîia – zgîrîie etc. Verbele din clasa a II-a (cele de conj. a II-a de tip sufixal) se modelează după forma de imperativ a verbelor sus-amintite de tip nesufixal, adică se formează cu sufixul -ează: lucrează, modelează, luminează etc. Verbele din clasa a III-a (de conj. IV de tip nesufixal) au dezvoltat 3 tipuri de terminaţii de natură diferită: a) un grup de verbe a moştenit terminaţia latinească a imperativului: mori, dormi, peri > piei (din ochii mei); b) un alt grup de verbe l-a modificat pe i în e după modelul pers. III sg. a indicativului prezent: înghite, ascute, azvîrle, soarbe etc.; c ) cel de-al III-lea grup îşi ia terminaţia -a, de asemenea prin analogie cu pers. III sg. a indicativului prezent: sprijină, coboarăNOTA 2, doboarăNOTA 3. La verbele din clasa a IV-a (de conj. a IV-a cu prezentul de tip sufixal) s-a statornicit doar terminaţia e: domneşte, priveşte, hotărăşte etc. La verbele din clasa a V-a (de conj. a II-a), imperativul singular a păstrat terminaţia latinească numai în unele cazuri (tene > ţine, excade > scade, imple > umple). Celelalte verbe moştenite din latină îl substituie pe e etimologic cu i: vezi, încapi. Cît priveşte verbele de conj. a III-a (din clasa a VI-a), doar cîteva din ele l-au schimbat pe e în i, prin analogie cu verbele de conj. a IV-a: treci, mergi. Verbele a duce, a zice, a face şi compusele lor moştenesc prototipurile monosilabice latineşti: duc > du, dic > zi, fac >fă.

Verbul a sta formează imperativul stai! Prin analogie cu forma de prezent indicativ. La M. Eminescu întîlnim forma cobori în jos, Luceafăr blînd... NOTA 3 Verbul a veni are mai multe variante de imperativ: a) vină : De ce nu vii tu, vină! (ca la verbele din clasa I); b) Vino :Vino-n codru la izvorul /Care tremură pe prund, prin analogie cu vocativul substantivelor feminine; c) cu terminaţia Ǿ: O, vin, odorul meu nespus, / Şi lumea ta o lasă.
NOTA 2

NOTĂ1

95

La pers. a II-a plural (V), toate verbele la modul imperativ au căpătat flexia –ţi, care este caracteristică în genere acestei persoane la toate modurile, aspectele şi formele temporale. Pentru exprimarea valorii de imperativ negativ, încă în latina clasică se întrebuinţa infinitivul precedat de negaţiile non sau nole. În limbile romanice tipul de imperativ negativ non dare capătă o extindere generală. Deja în primele texte româneşti pers. II sg. este atestată cu forma redusă de infinitiv. Datorită terminaţiei –ţi, care, de rînd cu terminaţiile pers. a IV-a (I plural), a fost destul de conservatistă şi s-a păstrat, infinitivul plin + terminaţia –ţi s-a menţinut mai mult decît la pers. a II-a sg.: nu dareţi, în loc de nu daţi. La pers. a III-a sg. şi pl., în funcţie de imperativ negativ se folosesc de timpuriu formele de prezent ale conjunctivului amputat atît la forma afirmativă, cît şi la cea negativă: facă – nu facă, zică – nu zică, cînte – nu cînte etc. În textele vechi, se utiliza o formă de imperativ negativ alcătuită din conjunctivul prezent al verbului a avea + infinitivul lung al verbului conjugat: nimeni să nu aibă a lucrare în zi de sărbătoare, caracteristică pentru stilul cancelăresc şi cu nuanţă de viitor.

Modul condiţional
În latina clasică, un mod condiţional ca atare n-a existat. Sensul de condiţional era redat prin diverse forme ale modului conjunctiv: Să am „dacă aş avea” eu atîţia bani în pungă, nu mi-ar mai trebui alta (I. Creangă). Istoriile spun să-i fi tăiat capul „că i-ar fi tăiat capul”. Că să fi întrercut pre Ştefan „că l-ar fi întrecut pe Ştefan”. Condiţionalul românesc s-a format din infinitivul verbului conjugat cu participarea diferitelor forme ale auxiliarului a avea: I (mai mult ca perfectul) : habuissem > habessim > aessi > aş II (prezentul indicativ) : habes > aes > ai

III (prezentul conjunctiv): haberet > aere > are > ar IV (prezentul indicativ) : habemus > aemu > amu > am V (prezentul indicativ) : habetis > aeti > ati > aţi

VI (prezentul conjunctiv) : haberet > aere > are > ar. În limba română veche, formele neaccentuate ale verbului a avea se ataşau direct la infinitivul lung al verbului şi se situau în encliza lui: Închinare-aş şi n-am cui.

96

Aşa-numitele forme „inverse” de condiţional prezent se întîlnesc în cadrul diferitelor imprecaţii: Dormire-aţi somnul de veci să-l dormiţi! Trăire-ai trei zile cu cea de-alaltăieri! (I. Creangă).

Cît priveşte condiţionalul trecut (perfect), limba română veche ne oferă mai multe modele de formare a lui: a) perifraze alcătuite din verbul a vrea + infinitivul verbului conjugat: Multă scîrbă întră în inima lui, că încotro vre întoarce („ar fi întors”) oastea mai înainte, totuna nu scăpa (Gr. Ureche). Trei-patru dzile de-ar mai fi zăbovit turcii pe loc, nici unul nu vre scăpa „n-ar fi scăpat” (I. Neculce). b) auxiliarul a vrea la perfectul compus + infinitivul: În ce chip au vrut pute dezgropat trupul. c) forma actuală, constituită din condiţionalul prezent al verbului auxiliar a fi invariabil + participiul verbului conjugat: aş fi mers, aş fi venit etc.

Formele nominale ale verbului Infinitivul
În latina clasică existau 3 forme de infinitiv: prezent (muto, -are), perfect (mutavisse) şi viitor (mutaturum esse). În lima română s-a păstrat numai infinitivul prezent, cel cu terminaţia –re. Tipurile de conjugare se distingeau după vocala finală din temă: conj. I: a: mutāre, cantāre; conj. II: e: tacēre, bibēre; conj. III: cons.: dicĕre, facĕre; conj. IV: i: venīre, horrīre.

Infinitivul românesc s-a format prin reducerea terminaţiei -re. Această reducere a fost cauzată de faptul că infinitivele cu -re, denumind o acţiune, s-au substantivat şi au început să primească chiar articole substantivale, încadrîndu-se, astfel, în clasa numelui. În felul acesta, s-a creat o omonimie gramaticală, care a putut fi evitată, după modelul unor limbi din masivul balcanic, prin reducerea lui –re9. Cu timpul, pe lîngă infinitivul scurt, s-a adăugat prepoziţia a, care îşi ia începuturile încă din latina clasică, în formele de tipul aggedior ad dicere „încep a zice”, apoi în latina tîrzie, unde formá un tip de viitor analitic, constituit din sintagme de tipul habeo ad cantare „am a cînta”. Prin evoluţie fonetică normală, ad îl pierde pe d final. Apoi prepoziţia a îşi pierde funcţia de a exprima raporturile dintre cuvinte şi, în felul acesta, devine un morf al infinitivului.

97

Placitus „Plăcutul” ş. Ureche). Participiul Dintre toate formele de participiu existente în limba latină. mutatus. de demult”. Tendinţa de substantivare a participiului a existat încă în latină. Terminaţia –utus apare la verbele cu perfectul reduplicat: vendidi > vendutus > vîndut. cu valoare substantivală apărea forma de gen neutru a participiului delictum „delict”. bunăoară. La fel. sus (risus). Astfel. Participiile unor verbe tranzitive realizează funcţii de adjective calitative: haină ruptă. -itus: venitus. limba română le-a moştenit numai pe cele ale participiului pasiv. fapt erau încă participii: Şi multe băseareci au fapt fără lene (Gr. avem substantivele postverbale aratul. din care făceau parte participiile în -tus: amatus. auditus. dres. Plecaţii la bătălie nu s-au mai întors. Veniţii de pe aiurea nu se dau duşi nicicum. -utus: minutus. care aveau terminaţiile –itus (dolitus). erau frecvente numele Tacitus „Tăcutul”. Tendinţa de substantivare a participiilor se manifestă şi în limba română contemporană: Nemulţumitului i se ia darul. Din punctul de vedere al accentului.a. vas spart etc. multe participii latineşti s-au menţinut numai ca nişte adjective: intellectus > înţelept. strînsul. cadedi > cadutus > căzut. a redus la verbe terminaţia -ти 98 . semănatul. în latină se distingeau 2 tipuri de participiu: a) cu accentul pe vocala finală a radicalului. Prin intermediul funcţiei lor adjectivale. De multe ori. carne afumată. auditus. Pentru participiile acestor verbe au fost create forme noi: înţeles. strîns. Participiile actuale ale acestor verbe sînt uns. în calitate de adjectiv. -tus (scriptus). la care e>u: umpletus > umplutus > umplut. unele participii au putut deveni substantive. În limba veche. b) participiile cu accentul pe radical. care în limba veche şi în unele graiuri mai păstrează încă forma verbală: au stătut la sfat. -sus: risus.Textele vechi fixează atît forme ale infinitivului lung (el se opreşte a ne certare). tort. semănatul. cît şi forme actuale (Iaste încă slab păcătosul a se scula). vinctus. făcut. vidi > videdi > văzut etc. s-a specializat şi forma veche de participiu stătut. La acestea s-au mai încadrat şi participiile unor verbe de conj. tors. Pe parcursul evoluţiei ulterioare. care în latină aveau următoarele terminaţii: -tus: laudatus. II. strinctus > strîmt. directus > drept etc. Astăzi. 9 Limba bulgară. dar are şi valoare adjectivală: apă stătută „veche. substantivele actuale unt.

foarfece de tuns. plăcerea de a iubi etc. arătînd. dezrădăcinatul viţei-de-vie. Ceea ce poartă astăzi numele de supin este o formaţie analitică ulterioară. se foloseşte modul infinitiv: speranţa de a trăi. a-şi lua rămas bun. la arat) şi de (de băut. nechezatul mieunatul. tradiţional. în faptul zilei. În limba română. plînsul.. înscrisul. unde era întîlnit un vechi nume al acţiunii: auditus – auscultare „auz”. de bătut). Din latină au fost moştenite ca substantive şi alte nume de acţiuni: freamăt < fremitus. sforăitul. cu nepus în masă. de obicei. menirea obiectului: perie de spălat. de mîncat. – a c ţ i u n i din v i a ţ a c o t i d i a n ă : însuratul. arhaicul răsărita soarelui) sau de masculin (cules. Cît priveşte substantivele abstracte.. s-a constituit pe baza numelui de acţiune participial. lătratul. Modul supun se mai utilizează şi pe lîngă adjective: bun de băut (de mîncat. în limba română. sfredelitul. Mai există cîteva prepoziţii a căror utilizare 99 . scîrţîitul. Numele participiale desemnează fenomene ale naturii: revărsatul zorilor. de stricat). bun găsit! etc.. măritatul. ce cumulează diferite calităţi de supin propriu-zis (maşină de spălat = care spală) şi de infinitiv (e greu de făcut = e greu a face ). Pentru exprimarea sensului de supin. descensus – descendere „coborîre”. ce pot fi percepute cu ajutorul: – organelor senzoriale: rîsul. maşină de frizat. nu dezrădăcinarea. Substantivul geamăt este un reflex al participiului gemut. – procese de muncă: cositul. logoditul. dar nicidecum nu se spune dezrădăcinatul beţiei. semănat. arat. răsăritul (apusul) soarelui. fiecare limbă recurgînd la mijloace specifice. aratul. pescuit. ci dezrădăcinarea beţiei. supinul a ajuns azi să desemneze acţiuni: c o n c r e t e. Această formaţie nouă. descălecatul ţării. bun venit!. prepoziţiile la (la cules. Modul supin intră în componenţa îmbinărilor stabile de cuvinte: nici în ruptul capului. trăsnet < trasnit. existent încă în latină. maşină de tocat. fier de călcat etc. ele şi l-au creat pe teren propriu. pentru a denota o însuşire a lor. Supinul apare deseori pe lîngă substantive. Se spune. în limba română se folosesc. boronitul. în special pe lîngă cele concrete. muget < mugit. numele de acţiune participial poatze avea formă de feminin (faptă.a. bunăoară.Supinul Limbile romanice nu au moştenit supinul latinesc. vrednic de iubit (de stimat) ş. Astfel. strîns). dorinţa de a învinge. Dar ele nu se folosesc pentru numirea acţiunilor abstracte. spusă. mulţumită.

Ca şi la adjective. la drept vorbind. în latină formele gerunziului se reduceau la 3 sufixe gramaticale: -and. În latina clasică. a suferit. iar mai tîrziu. Probabil. D. moştenit din latină: 100 . formele sintetice de exprimare a gradelor comparativ şi superlativ sînt înlocuite prin perifraze cu participarea adverbelor magis. gerunziul a suferit puţine schimbări. de la. Suferă schimbări şi gradele de comparaţie. iend. el se prezenta ca un sistem de forme ale numelui de acţiune. avînd în vedere. mîini tremurînde. pe parcursul evoluţiei fonetice normale. adică de supun. în procesul de evoluţie. uneori. Gerunziul românesc se poate adjectiva. în această ipostază. de adaptarea împrumuturilor din alte limbi la procesul de evoluţie de la latina populară la limba română. Îl întîlnim. cantandi cantando tacendi tacendo tacendum tacendo ungendi ungendo ungendum ungendo audiendi audiendo audiendum audiendo Ac. Gerunziul Pe parcursul evoluţiei sale. pentru. trăind şi nemurind.cu supinul e rarisimă: după. Gerunziul intră în componenţa structurilor osificate (fixe): vrînd-nevrînd. Stratul de bază al adverbelor latineşti. de atîta ele încă nu s-au cristalizat în construcţii bine fixate pentru exprimarea funcţiei de participiu al acţiunii. derivate de la tema imperfectului cu ajutorul sufixului gramatical –nd. a fost. cantandum Abl. cantando Prin urmare. Adverbul 1. dacă nu va fi murit. gerunziul latinesc se declina. lebădă murindă etc. cu modificările respective de ordin fonetic. au dat respectiv reflexele –înd şi –ind. avînd forme doar pentru cazurile oblice: G. în fond. în fond. neavînd categorii gramaticale specifice doar lui. Schimbările fonetice erau determinate de legităţile fonetice ce caracterizau evoluţia elementelor moştenite din latină în genere. cantitativ şi. calitativ. în componenţa construcţiilor standarde de tipul cerinţe crescînde. Forma de gerunziu intră în componenţa modului potenţial prezent: va fi trăind. care. modificări de ordin fonetic. nemaivorbind de etc. forte. Ca şi alte nume. Modificări în sistemul adverbului latinesc Spre deosebire de celelalte părţi de vorbire semnificative. talis etc. adverbul. fiind o parte de vorbire neflexibilă. -end.

unele mutaţii de sens. Astăzi. în limba română. menţionăm. acătării < eccum tale. iute < люто. acum < acmu< eccum modo. Azi el participă la formarea gradului superlativ absolut la adjectivele şi adverbele calitative. îndărăt < in de retro. anapoda < anapoda. barem < варемъ. de iznoavă < изO новO. angro < en gros. departe < de partem înapoi < in ad post. alegro < allegro. Magis însemna „mai mare”. limba română a moştenit din latină şi o serie de formaţii. abitir < beter. asemenea < ad similis. au evoluat în adverbele: abia < ad vix < ad bix. asupra < ad asupra. dimpotrivă < протива. forte < forte. care. mane > mîine. pe parcursul evoluţiei. Îmbogăţirea arsenalului adverbelor româneşti pe bază de împrumuturi Pe parcursul evoluţiei ulterioare a limbii române. Un număr însemnat de adverbe au apărut pe teren romanic. Turceşti: berechet < bereket. adevărat < ad de verrum + -at. Forte însemna „puternic”. Neogreceşti: agale < agolia. adineaori < de in illa hora. deja < deja. fondul ei de adverbe s-a completat cu numeroase împrumuturi din alte limbi. el indică locul. Unele adverbe însă au suferit. Italiene: în darn < in darno. sensul de la origine. alandala < ant’ olla. Printre acestea. conform evoluţiei fonetice normale. el participă la formarea gradului comparativ şi a celui superlativ relativ. împrumuturile din slavă: îndeosebi < осεбити. afară < ad foras. tardivum > tîrziu. buluc < bolluk “mai mult. mai bine. apoi < ad post. azi < hac dies. 2. hieri > ieri. înainte < in avante. atunci < ad tuncce. clarum > chiar deorsum > jos.bene > bine. hăt < геть. în fond. înzadar < задару. altminteri < altera mente. tocmai < тъкъмa. adverbul unde însemna în latină „dincotro”. aiurea < aliubi+re. în primul rînd. În afară de adverbele simple. acolo < eccum illoc. Adverbele moştenite din latină şi-au păstrat. aşa < ad sic. numai < non magis. multum > mult. quando > cînd. Franceze: apropo < à propo. Bunăoară. Ca şi forte. Ele s-au format: 101 . mai tare decît”.

forma acice e mai aproape de forma de la origine eccum hicce decît actuala formă aici. altcîndva. cîineşte. cot la cot. 102 . În ultimul timp. mînă de la mînă etc. Mai desluşit apar părţile componente şi la următoarele adverbe şi locuţiuni adverbiale din textele vechi româneşti: acmu < eccum modo. Costin). deşi nu se deosebesc prin formă de cele din limba română contemporană. aici sai”. care se folosesc mai ales în stilurile publicistic şi ştiinţific. se întrebuinţează cu alt sens. făţiş „de faţă”. În perioada de cînd datează primele texte româneşti. aci. – adjectiv+substantiv: deseori. coibâbăneşte. – negaţie + adverb: niciodată. -uş: tupiluş. mai apropiat de celal etimonului său. altădată. indiseară. ibi voctoria „Unde-i înţelegere acolo-i victorie”. hic salta „Aici e Rondus. tutinderea < tota intindere. -iş: pieziş. pe furiş. în felul acesta. nece cum < necce quomodo. de nou < де нову. frăţeşte. astfel că deosebirile dintre adverbele întîlnite în textele vechi şi cele din limba română contemporană nu sînt prea însemnate. Ubi concordi. îndeobşte. dănăoară < de una hora. Bunăoară. îndeajuns. rareori. numărul adverbelor româneşti a început să crească pe contul împrumuturilor directe din limba latină. grăpiş. niciunde. impenetrabile pentru vorbitorii de rînd din cauza că în şcoli şi licee nu se lucrează îndeajuns asupra explorării pe larg a cuvintelor neologice. altcumva. Bunăoară. deloc”: nemica să vă sfiiţi (M. indicînd. De asemenea. în primul rînd. c) prin frazeologizarea unor expresii: cu noaptea-n cap. nemţeşte.a) prin sufixare: -eşte: omeneşte. Se întîlnesc însă unele adverbe circumstanţiale care au un aspect fonetic mai apropiat de cel de la origine. – prepoziţie+adverb: îndeaproape. nemica „defel. de preună < de per una. de o serie de adverbe care au intrat direct în lexicul limbii române prin intermediului folosirii maximelor latineşti: Hic Rondus. clarum). cu părere de rău. nicicînd. Unele adverbe din textele vechi. E vorba. este mai aproape de etimonul slav forma (în)potrivă (< протива) decît forma actuală împotrivă. clasa adverbelor se formase deja. dar rămîn. adverbul chiar îşi păstrează sensul de „clar” (lat. b) prin compunere: – pronume + adverb: altcum. mai desluşit legătura cu etimonul.

nu cantitativ. întîlnim: Unde te duci? Cînd o să vii? Iar la Al. ad libitum „după plac”. şi cele de indicare a plasării obiectelor în spaţiu. adverbele se împart în circumstanţiale şi calitative. Evoluţia adverbelor circumstanţiale Din punctul de vedre al sensului. 2 forte „tare”. prompte „lesne. Donici amîndouă adverbele se folosesc în aceeaşi propoziţie: Da dincotro şi unde alergi tu aşa iute?/ Bursucul. care descifrează „urgent”. pianissimo „foarte incet”. non multa „calitativ. in tempore opportuno ”la momentul potrivit”. Spre deosebire de latina clasică. per jocum ”în glumă”. 2 103 . Partiturile muzicale. propre „aproape”. picicato „sacadat” . pe de o parte. acestea „pişcîndu-se”. illoc „acolo”. moderato „cu un tempou mijlociu”. ad hoc „special cu această ocazie”. În limba vorbită se face abstracţie de aceste semnificaţii. longo „departe”. sursum „în sus”. hac „aici”. mai frecvent folosindu-se adverbul unde pentru ambele sensuri. volens-nolens „vrînd-nevrînd”. întîlnind pe Vulpe. pro forma „formal”. menţionăm: illic. consone „într-un glas”. a-ntrebat. 1 Cito se scrie pe reţete eliberate de medici pentru farmacişti. 3. hic. multum. pe de altă parte. Printre cele mai frecvente adverbe din latina populară. repede”. Aceste două tipuri de adverbe au evoluat în mod diferit. in medias res „în toiul evenimentelor” etc. care este cel mai indicat clasic al literaturii noastre în ceea ce priveşte utilizarea sensurilor lexicale ale cuvintelor. deorsumn ”jos”. piano „încet”. de iure „din punct de vedere juridic”. De exemplu: allegro „repede”. Picicato se referă mai ales la interpretarea partiturilor muzicale la instrumentele cu coarde. avînd un caracter internaţional. idem „tot acolo”. previter „pe scurt”. în cea populară încep să se confunde mijloacele de indicare a direcţiei. cito „repede”1. foras „în afară”. festina lente „grăbeşte-te încet”. fortissimo „foarte tare ” etc. sînt însoţite de adverbe ce indică felul în care acestea trebuie interpretate.ibidem „la acelaşi autor”. illac. ad litteram „cuvînt cu cuvînt”. Chiar la M. alteras „altă dată”. Eminescu.

Pentru a indica locul obiectului în spaţiu, apropiat de vorbitor, se foloseau adverbele hic şi hac, însoţite, în procliză, de particula ecce. În rezultat, au apărut adverbele ecce + hic > ici > aci; ecce + hac >acici >aici. Adverbul latinesc infra „în jos” este substituit în latina vulgară prin deorsum „jos”, iar adverbul supra (cu varianta super) – prin sursum > sus. Paralel cu adverbul propre, coexista şi varianta ad propre > aproape. În loc de adverbul aliorsum, se folosea aliubi, la care s-a adăugat -re, devenind aliubire >aiurea. Din seria de sinonime vicem, volta, data, toate avînd sensul „odată”, limba română l-a moştenit pe data. Adverbul hodie „azi” n-a fost moştenit de limba română, care a folosit în locul acestuia expresia ce exista la romani hac dies, adică ziua de Hac, în care se achitau toate datoriile. De aici şi expresia a-i veni cuiva de hac, „pentru a-i sechestra toată averea din motiv de neplată”. Adverbul hieri s-a păstrat aproape în toate limbile neoromanice. O răspîndire mare capătă adverbul mane, care în latină însemna „dimineaţă”. Cuvîntul românesc dimineaţă provine de la mane+ -eaţă, ca şi cîntăreaţă, glumeaţă, fortăreaţă etc. Adverbul latinesc nunc „acum” este înlocuit în latina populară cu eccum modo > acmu > acum. Olim „cîndva” a fost substituit cu perifraza altera data > altădată. Locul lui saepe îl ocupă adjectivul cu sens de adverb densus (ad densus > adesea). Printre adverbele interogative, folosite şi în calitate de cuvinte conjunctive, în latina populară erau răspîndite quando > cînd; quantum > cît; quomodo > cum. Adverbul latinesc ubi dispare din uz, fiind înlocuit cu unde, care în latina clasică, după cum am mai menţionat, însemna „de unde”. Pentru a indica direcţia de plecare, limba română totuşi l-a folosit pe unde, formînd adverbul încotro (< in contra ubi). Clasa adverbelor circumstanţiale s-a îmbogăţit pe baza unor construcţii latineşti formate din prepoziţii şi adverbe: ad post > apoi; ad propre > aproape; în ad pos > înapoi; ad tuncce > atunci; de ad supra > deasupra; eccum hocce > încoace; ad foras > afară; in ad ante > înainte; in de retro >îndărăt.

În afară de formaţiile cu prepoziţii şi adverbe, încă în latina populară, cu funcţie de adverb, erau folosite diferite construcţii prepoziţionale alcătuite dintr-o prepoziţie şi un substantiv sau un substitut al acestuia. Cele mai frecvente prepoziţii erau ad, de, in. Multe din aceste construcţii s-au adverbializat de timpuriu, elementele lor sudîndu-se într-un tot întreg: ad partem > aparte; ad lenem > alene; ad laturam > alături; ad partem > aparte; ad cassam > acasă; in per una > împreună.

104

Acest proces a continuat şi mai tîrziu pe bază de elemente romanice. Datorită adverbializării relativ tîrzii, elementele componente ale adverbelor şi locuţiunilor adverbiale apărute în această perioadă pot fi uşor recunoscute: alocuri – a locuri; demult – de mult; diseară – de seară; arar – a rar; deodată – de o dată; devreme – de vreme; anume – a nume; deplin – de plin; destul – de sătul; îndelung– în de lung.

îndemînă–în de mînă; îndeseară– în de seară; distincţi: de-a rîndul, pe drept, pesemne, în sfîrşit etc.

Unele dintre acestea apar şi astăzi în calitate de locuţiuni adverbiale cu constituenţi bine În latina populară, substantivele cu sens temporal în funcţie adverbială puteau fi însoţite de un determinativ exprimat printr-un adjectiv, un pronume sau un numeral: hoc anno „anul acesta”, regnavit tres annos „guvernă trei ani”, domi sedet totos dies „şede acasă toate zilele”. Acest procedeu a fost moştenit de limba limba română, care a format adverbe prin compunere de tipul: astă-noapte, astă-iarnă, altădată, alteori, astfel, totodată etc. Adverbe noi au apărut şi prin alipirea la adverbele simple a particulelor oare, ori (< volet) sau va (< volet): oriunde, oricînd, oarecum, cîndva, cumva etc.

4. Evoluţia adverbelor calitative
Adverbele calitative, fiind legate de adjective, au suferit aceleaşi schimbări ca şi acestea din urmă. În calitate de adverbe, limba latină folosea adjectivele la genul neutru: flos formosa „floare frumoasă” – cantat formosum „cîntă frumos”. Folosirea adjectivelor cu funcţie adverbială a căpătat amploare în limba română, în acest proces încadrîndu-se, în primul rînd, adjectivele moştenite din limba latină: clarum > chiar; directum > drept; reum > rău; mereu; gr. ςντυρος >sigur. Acest fenomen s-a răspîndit şi asupra neologismelor: actual bizar categoric docil discret etern excelent net sever melancolic prudent accesibil rapidum > rapid; grossum > gros; talem > tare; formosum > frumos; tale > tare; de plenum > deplin,

precum şi o serie de adverbe împrumutate: sl. видомъ >aidoma; turc. beter >abitir; ung. mero >

105

Arsenalul de adverbe româneşti s-a îmbogăţit pe baza unor expresii idiomatice cu funcţie circumstanţială, care trebuie considerate nişte echivalente analitice adverbiale, acestea fiind foarte variate din punctul de vedere al structurii lor: amar de vreme; cu vîrf şi îndesat; cu chiu - cu vai; cu una - cu două; cu vai nevoie nici în ruptul capului;

c-o falcă-n cer şi cu alta- n pămînt;

c-un ochi la făină şi cu altul la slănină etc.

Valoare de adverb capătă şi unele substantive din componenţa expresiilor stabile, acestea exprimînd o caracteristică a acţiunii şi avînd un rol metaforic: a se duce glonte (săgeată), a tăcea chitic, a şedea cloşcă, a se aduna ciotcă, a se îmbăta criţă etc. Adverbele calitative (de mod) care au în calitate de corespondenţi adjective pot avea grade de comparaţie, la formarea cărora se folosesc aceleaşi mijloace ca şi la adjective, adică adverbele mai, foarte, tare, mult etc. Spre deosebire de celelalte regiuni ale Imperiului Roman, unde s-a încetăţenit construcţia cu adverbul plus, în partea răsăriteană, pentru formarea gradului comparativ al adverbelor şi adjectivelor, s-au menţinut şi s-au dezvoltat structurile cu magis. Mai tîrziu, o dată cu dezvoltarea şi constituirea articolului demonstrativ ca parte de vorbire bine distinctă, sistemul gradelor de comparaţie la adjective şi adverbe a fost completat cu gradul superlativ relativ, format din gradul de comparaţie comparativ precedat de articolul demonstra-tiv cel, cea, cei, cele pentru adjective şi de articolul cel pentru adverbe. Referinţe bibliografice: 1. Curs de gramatică istorică a limbii române, Chişinău, Editura Lumina, 1991, p. 247-253. 2. Al. Rosetti, Istoria limbii române, vol. I, Bucureşti, 1964, p. 142-143. 3. Ov. Densuşianu, Istoria limbii române, vol. I, Bucureşti, 1961, p. 384-391.

Prepoziţia 1. Restructurarea sistemului prepoziţional în latina populară
În latina clasică, exista un sistem de prepoziţii cu ajutorul cărora se exprimau numeroase raporturi dintre cuvinte. Fiecare prepoziţie însoţea un substantiv sau un substitut al acestuia la unul din cazurile oblice, de cele mai dese ori la Ac. sau Abl. În procesul evoluţiei de la latina clasică la cea populară, cînd limba începe să capete un pronunţat caracter analitic, prepoziţiile îşi multiplică posibilităţile de exprimare a raporturilor cazuale. În perioada latinei tîrzii, tot mai multe îmbinări unde legătura dintre elementele componente se făcea, în latina clasică, cu ajutorul flexiilor cazuale cedează locul îmbinărilor în cadrul cărora această legătură se face prin mijlocirea prepoziţiilor. Deci tendinţa spre analitism actualizează funcţiile prepoziţiilor ca instrumente gramaticale.

106

În latina populară, erau destul de frecvente construcţiile cu prepoziţiile de şi ad pentru a reda, respectiv, cazurile G. şi D.: G. – dolus de patrem „dorul tatălui, dor de tată”, în loc de dolus patris; D. – dare literas ad aliquem „a trimite scrisoare la cineva” pentru dare aliqui literas „a trimite scrisoare cuiva”. Construcţiile cu prepoziţia ad de foloseau şi în locul genitivului, mai ales cînd era vorba de posesivitate: membra ad duos fratres „oseminte a doi fraţi”, precum şi în locul Ac., cînd arăta direcţia: Ibimus ad Nazarethi „vom merge la (spre) Nazareth” sau pentru locativ, dacă era vorba de toponime:Veniram ad Roma „sosirăm la Roma”. Ablativul instrumental, care în latina clasică se folosea fără prepoziţii, este însoţit, în latina tîrzie, de prepoziţia cum: cum medicamento ungeto „să ungi cu medicamente”. Aceeaşi soartă o are complementul instrumental şi în limba română comtemporană: ce-i sris cu peniţa nu se taie cu bărdiţa. Chiar şi Ac. cu funcţie de complement direct, mai ales cînd substantivul avea valoare partitivă, putea fi însoţit adesea de prepoziţia de: Catelli edunt de micis „căţeii mănîncă fărîmituri”. Îmbinările constituite dintr-un substantiv + verb au suferit modificări, ajungînd să se construiască, în latina populară, cu prepoziţii. E vorba, mai ales, de formele nominale ale verbului – infinitivul, gerunziul şi supinul: tempus veniendi, prin intermediul structurii tempus de veniendi, s-a transformat în tempus de venire „timpul de sosire”. Pentru exprimarea raporturilor finale, s-au specializat construcţiile cu prepoziţia ad, în care gerunziul era înlocuit prin infinitiv. Bunăoară, pentru casa ad vendetum a început să fie folosită îmbinarea casa de vendere „casă de vînzare”. În aria orientală a Imperiului Roman, a căpătat răspîndire îmbinarea dintre un substantiv şi un supun. Astfel, canis de venatu („cîine vînătoresc”) îşi însuşeşte valoare semantică de „cîine pentru vînătoare”. Aşadar, folosirea tot mai intensă a construcţiilor cu prepoziţii pentru exprimarea diferitelor raporturi cazuale îngustează sfera de întrebuinţare a formelor sintetice de caz, substituindu-le, mai tîrziu, definitiv. Acest proces a fost favorizat de reducerea desinenţelor cazuale, condiţionate mai tîrziu, la rîndul lor, de amuţirea consoanelor finale. Substituirea desinenţelor cazuale prin prepoziţii face să dispară corelaţia dintre prepoziţii şi forma respectivă de caz, care era respectată cu stricteţe de latina clasică. Astfel, după cum se ştie, prepoziţiile se întrebuinţau mai ales pe lîngă cazurile Ac. şi Abl. Acuzativul cerea prepoziţiile:

107

cînd se folosea cu Ac. propre „aproape”. post „după”. prae „din cauza”. s-au specializat prepoziţiile: a. circa „în jurul”. în comparaţie”. după”. înaintea”. adversus „contrar. versus „către”. extra „în afara. de „despre”. prepoziţia in. În unele inscripţii din Dacia.: graţia „datorită”. are loc o reducere considerabilă a numărului acestora. spre. adversum. arăta locul. împotriva”. una din prepoziţiile seriilor amintite. în latina populară. sub”. fără < foras. împrejurul”. ads. Tot aşa: Sum in urbe „mă aflu în oraş”. Trei prepoziţii cereau cazul G. – direcţia. circum. a. Allergo in urbe „alerg spre oraş”. Cu Abl. sub < subtus. e. Cauza acestei destrămări trebuie căutată. Şi invers: In hoc sepulorum volverit „în acest sicriu se află”. dintre toate prepoziţiile enumerate mai sus. Astfel. între < inter. ex „din. către”.ad „la. e. în primul rînd. de < de. în prepoziţiile ce se foloseau cu două cazuri. în afară de”. acolo unde latina clasică recomanda Ac. ad. ultra „dincolo. circa. cu < cum. cauza „pentru”. făcîndu-le pe acestea din urmă să dispară. Latina populară nu mai ţinea cont de asemenea diferenţiere. pe < pre < per. Această confuzie s-a extins şi asupra celorlalte prepoziţii. apud ”la”. ante „în faţa. trans „dincolo”. dependenţa prepoziţiilor de anumite cazuri începe să se destrame. citra. către < contra. îndreptat spre” cineva”. De exemplu. folosind. contra „contra. ergo „aşadar”. circum „în preajma.. de la. Paralel cu folosirea tot mai intensă a prepoziţiilor pentru exprimarea raporturilor cazuale. ads. cum „cu”. În latina populară. adversus. peste”. ex. ad. b) datorită apropierii funcţionale dintre prepoziţii. cis. unele dintre ele şi-au extins uzul pe contul altora. Bunăoară. Acest proces se datorează mai multor factori: a) multe prepoziţii latineşti formau serii sinonimice. 108 . prepoziţia in se foloseşte cu Abl. lîngă < longum. pro „pentrru. în limba română s-au menţinut doar: a < a. per „prin”.: Venisit în Galia „sosi în Galia”. spre < super. infra „dedesubt. către. ad „de. supra „peste”. în toate cazurile. pînă la”. iar cînd se folosea cu Abl.

aceeaşi îmbinare liberă de cuvinte putea fi construită cu prepoziţii diferite. Dintre prepoziţiile moştenite 109 . vasum cum apis. în limba română. Extinsă aproape pe întreg teritoriul Imperiului Roman. vasum apud apis. acumulînd valori noi. – materiale: vasum plenum cum vinum „vas plin cu vin”. şi-au consolidat situaţia şi s-au menţinut în limbă. fiind înlocuită de prepoziţia foras „fără”. – locative: vinuri de Cotnar. cu ajutorul căreia. Astfel. Limbile romanice au moştenit un fond comun de prepoziţii latineşti. – partitive: unus de multis „unul din mulţi”. – comparative: plus de triginta pedubus „mai mult de 30 de picoare”. prepoziţia de şi-a mai asumat cîteva valori suplimentare. Un exemplu clasic în această privinţă ni-l oferă prepoziţia de. Ea putea exprima raporturi: – sociative: vivere cum aliquo „a trăi cu cineva”. Bourciez citează 4 variante ale aceleiaşi sintagme cu prepoziţii diferite – toate exprimînd sensul „stup de albine”: vasum de apis. O răspîndire largă capătă în latina populară prepoziţia cum. de Romaneşti. Evoluţia ulterioară a prepoziţiilor latineşti Fiind nişte instrumente gramaticale.În legătură cu procesul de reducere a prepoziţiilor. care în latina clasică erau exprimate cu ajutorul flexiilor cazuale. Dar fiecare limbă a moştenit şi prepoziţii specifice. – temporale: zori de ziuă se revarsă peste vesela natură. unele prepoziţii. – deliberative: Mai spuneţi de (despre) rădăcină un bun cuvînt. au dispărut din uz. unele din ele îşi însuşesc capacitatea de a exprima raporturi noi. folosite numai de ea. fiind rar folosite. Mai tîrziu. de Odobeşti. – cauzale: Se scutură salcîmii de ploaie şi de vînt. 2. sistemul prepoziţional moştenit s-a completat cu formaţii noi. încep să fie exprimate raporturi de: – conţinut: saculum plenu de radicibus „sac plin cu rădăcini”. lingvistul Em. altele însă. În felul acesta. cînd prepoziţiile nu-şi fixase încă uzul. – instrumentale: vincere cum mentem „a învinge cu mintea”. prepoziţia latinească sine „fără” nu s-a menţinut în Răsărit. vasum ad apis. încă în latina populară. – materii: urbs de petras „oraş de piatră”. prepoziţiile au suferit mai puţine schimbări în raport cu celelalte părţi de vorbire. Astăzi. La prima etapă de acumulare a noilor valori. pe care nu le avea în latina: – finale: ierburi de leac. – leagă un substantiv de un numeral cardinal începînd cu 20: de foi.

de. Apariţia prepoziţiilor noi Deja în latina populară. per inter > printre. În limba română. Formele de trecere de la prepoziţiile latineşti la cele actuale sînt atestate în textele vechi: pre (pe). de pe sub etc. prepoziţiile au continuat să se înmulţească pe contul adverbelor. prepoziţia a cu acest sens este parte componentă a adverbelor alături.de limba română. În limbile romanice. – super > spre (sincopa lui u. peste. 3. pînă peste sau chiar trei cuvinte: de pe după. unele prepoziţii capătă funcţii noi. de post > după. cătră (către). Celelalte au suferit modificări de ordin fonetic: – contra > către (disimilarea lui n. inexistente în limba latină. formînd uneori un singur cuvînt: despre (de+ spre). Bunăoară. de super > despre. Astăzi. Astfel. pe a devenit în limba română marcă a complementului direct şi se ataşează la substantivele proprii-nume de persoană. Spre e folosită cu sens de „pe. pentru exprimarea raporturilor cazuale. asimilarea lui a iniţial. Pre are sensul de „pentru”: Sfîntul nume al lui pre agiutoiu să-l chemăm (Biblia de la Matei). care aduce cu sine o nuanţă cantitativă nedefinită: mănîncă la plăcinte. fapt ce a dus la apariţia unor prepoziţii compuse. Procesul de formare a prepoziţiilor compuse continuă şi astăzi în limba română contemporană. prespre. pronume ce ţin locul persoanelor. per extra > peste. prepoziţiile mai păstrează unele sensuri pe care le aveau în latină. În procesul evoluţiei limbii. Aici. prepoziţia a e folosită cu sensul de „la”. indicînd direcţia: ieşind a vînat (Dosoftei). alteori – două cuvinte: de pe. cum. de sub. dar le-au pierdut mai tîrziu. per > pre (metateza) > pe. in > în (i>î). doar unele şi-au păstrat forma intactă: a. subt (sub). asupra”: Şi-şi puse mărule (mîinile) spre ei (ibidem). pînă pe. per intro > pentru. înspre (în + spre). spune la minciuni. termenii de rudenie. Afinitatea dintre adverbe şi prepoziţii se putea 110 . Fazele de trecere de la prepoziţiile compuse latineşti la formele actruale se întîlnesc în primele texte româneşti: de in. Prepoziţia de apare cu sens partitiv: Întru ura (una) de (din) sîmbete (Codicele Voroneţean). pînă în. a final > ă. pe care vorbitorii contemporani nefilologi le interpretează ca pe nişte prepoziţii simple: de inter > dintre. metateza). Părţile lor componente sînt bine desluşite. ă>e). acasă. se recurgea la combinaţii din două sau trei prepoziţii. dinspre (din + spre). aiurea. paene ad > pînă. de pe lîngă. pe sub. sub. pren. complementul direct poate avea şi prepoziţia la. illac ad > la. fenomen caracteristic pentru limbile indoeuropene.

s-au specializat prepoziţiile contra. pre descindea de „pe deasupra”. Valoare de prepoziţie capătă şi unele participii adjectivate: mulţumită < a mulţumi. Unele adverbe-prepoziţii latineşti au devenit. De exemplu: alegîndu de „în afară de”. de pregiur – împrejurul. Acest proces este activ şi astăzi. asemănîndu-se cu cea a substantivului (capătă articol substantival definit: împrejurul curţii. potrivită < a potrivi. care. Cîteva prepoziţii ce se mai întîlneau încă în textele vechi au dispărut din uz. 1 Ne vom aminti că în latină prepoziţia graţia se specializase pentru cazul G. Ce-i drept. fără < foras. într-însa. de-a curmezişul etc. a ajuns să fie folosită în îmbinare cu pronumele îns < ipse: într-însul. Deşi prepoziţiile. în faţa casei etc. de sau cu (alături de clădire. E vorba de prepoziţiile actuale către < contra. ele au suferit şi unele transformări de ordin semantic. precedînd un substantiv. în faţa casei). cu ajutorul căreia se indica interiorul unei entităţi.1 Pentru G. Dacă însă ele apăreau cu valoare circumstanţială. unde multe adverbe erau folosite atît ca prepoziţii. asupra < ad supra. Unele dintre acestea au apărut în perioada anemismului primitiv. în virtutea circumstanţelor. Atunci cînd acestea se refereau la verbe. de regulă. precum şi ca adverbe. circum. împreună cu prepoziţia de origine franceză gras à > graţie. Prin analogie cu adverbele. în comparaţie cu adverbele şi alte părţi de vorbire. au fost supuse mai puţin modificărilor. determinîndu-le. pre asupra de – pe deasupra. datorită < a datora. ele îndeplineau funcţie de adverb: post venit „vine pe urmă”. în limba română. totuşi. de aleanul „împrejurul”. inter. în inima pădurii. adverbul cu funcţie de prepoziţie capătă o formă specifică. împreună cu prietenii). în procesul de evoluţie. 111 . ainte de – înainte de. al unui obiect. în timpul iernii.observa uşor în latină. lîngă < longum ad. capătă funcţii de prepoziţii şi unele substantive însoţite de prepoziţii şi urmate de un substantiv în G. atunci aveau funcţie de prepoziţie: post quinque dies venit „vine peste (după) cinci zile”.: din pricina furtunii. prepoziţii propriu-zise şi nu se mai pot folosi în calitate de adverbe. împotriva < sl. Altele şi-au modificat aspectul fonetic în comparaţie cu forma pe care o aveau în textele vechi: a dreapta – în dreapta. de crucişul de „împrejur de”. sau este urmat de o prepoziţie. s-au specializat pentru cazul D. infra etc. Prepoziţia latinească intro > întru. cînd omul asemuia obiectele din realitate cu înfăţişarea sa: la poalele dealului. precum şi locuţiunile prepoziţionale adverbiale de-a lungul. post. de-a latul. adversus. противα. supra. într-înşii. pe vremea lui Pazvante Chiorul. De exemplu: ante.

1980. Literatura recomandată obligatorie: 1. 3. 4. s-a ajuns la formele pronominale dintr-însul. Ovid Densuşianu. Al Rosetti. Iaşi. vol. Bucureşti. fie prin antrenarea în această categorie a unor cuvinte semnificative (adverbe. precum şi pe calea formării de prepoziţii noi: fie prin îmbinarea prepoziţiilor existente.. participii adjectivate). revăzută şi adăugită. Bucureşti. am putea conchide că lărgirea sferei uzuale a prepoziţiilor a mers atît pe calea însuşirii de valori noi de către prepoziţiile existente. Editura Lumina. Editura Cartea Moldovenească. 1991. Astfel. substantive. Istoria limbii române. Bucureşti. vol. Vol I. 1963. Ivănescu. Dîrul. care se folosesc numai la Ac. De la origini pînă în secolul al XVII-lea. 6. Editura Ştiinţifică. Chişinău. 1961. 5. 5. 2. Precedată de prepoziţiile de şi per. 1968. 4. I-II. Cercetări asupra prepoziţiei în limba moldovenească. Istoria limbii române. printr-însul etc. Istoria limbii române. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. ediţia a doua. 6. Al. 112 .într-însele. Curs de gramatică istorică a limbii române. G. Chişinău. Rosetti. Editura Junimea. Istoria limbii romăne. Al. împreună cu ipse. 1966.

separarea istoriei limbilor de istoria literară. Istoria ei. reprezintă rezultatul unei îndelungate şi complexe evoluţii. În tradiţia lingvisticii româneşti. în forma pe care o cunoaştem astăzi. prin urmare. strîns legată de istoria societăţii româneşti. etapele fundamentale ele istoriei limbii literare se leagă. dat fiind că dezvoltarea limbii literare este în strînsă legătură cu dezvoltarea literaturii. în general. de momentele mai importante ale istoriei literaturii. în special de momentele mai importante ale dezvoltării culturale şi ale formării conştiinţei naţionale.” „Obiectele lingvisticii – limbile . sfera de folosire mai restrînsă sau mai largă a variantei literare. OBIECTUL DE STUDIU. a constituit un mare progres. ale dezvoltării limbii literare (apariţia formei scrise. De aici reiese şi necesitatea examinării cauzelor “externe”. dar este vorba de două istorii bine distincte. i s t o r i a s c r i s u l u i r o m â n e s c d e l a origini pînă in prezent.. Ca fenomen social. limba evoluează în strînsă legătură cu istoria societăţii care o vorbeşte şi o scrie. în esenţă. Se înţelege însă de la sine că istoria limbilor care au o literatură nu poate ignora istoria literară. METODE DE CERCETARE. sublinia Ant. PRECIZĂRI TEORETICE Limba română literară.) nu pot fi explicate fără raportare la datele istoriei sociale.PARTEA A II-A. Istoria limbii literare prezintă un caracter particular din cauza prelucrării conştiente a materialului lingvistic folosit în procesul comunicării: exprimarea literară presupune o respectare (sau cît se poate de) riguroasă a anumitor n o r m e şi. este. care îşi au originea în însuşi sistemul funcţional al limbii ca mijloc principal de comunicare între membrii unei colectivităţi. normele de constituire şi de precizare a normelor unice supradialectale. ca element constitutiv al culturii noastre naţionale. ale căror metode sînt deosebite. schimbările intervenite pot fi explicate prin anumite cauze “interne”.. ocupă un loc de frunte. „În dezvoltarea lingvisticii. în sensul restrîns al termenului. dezvoltarea diverselor stiluri ale limbii etc. În procesul de elaborare a normelor exprimării literare. ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE PRELIMINARII. literatura.şi cele ale criticii literare – operele literare – sînt de natură diferită. problemele originii. fără să se identifice. limba trece printr-o serie de stadii succesive. o s e l e c t a r e mai atentă a mijloacelor lingvistice. Raportarea însă numai la istoria internă a limbii nu ne permite înţelegerea integrală a procesului complex de evoluţie a ei. care explică anumite aspecte ale evoluţiei limbii. În special. În dezvoltarea ei. 113 . de unde rezultă necesitatea unor metode de cercetare diferite”10. Meillet. necesitatea metodologică de a nu ignora datele istoriei literare în interpretarea faptelor de istorie a limbilor a fost clar subliniată la 10 Ibidem.

îmbogăţindu-şi treptat procedeele artistice de exprimare. a nu înţelege o parte din viaţa lor. contribuie. Istoria literară în învăţământul universitar. de la primele manifestări ale literaturii artistice. îşi păstrează şi azi valabilitatea. pînă la soluţionarea problemelor mai complexe ale artei cuvîntului. ale artei narative şi descriptive în genere. ci şi realizările obţinute în procesul de perfecţionare estetică a limbii literare. între materialul lingvistic şi producţia literară proprie ei există totdeauna un raport determinat.începutul secolului al XX-lea. împrejurările care le-au dat un caracter hotărît şi le-au făcut să evolueze într-o anumită direcţiune”11.) ne permite să observăm cum. Bucureşti. Oamenii de cultură. deoarece scopurile urmărite de cele două discipline diferă. să pătrundă mai adînc. Este interesant de urmărit modul în care primii noştri scriitori. Cercetarea textelor (beletristice. la consolidarea normelor şi la îmbogăţirea limbii literare. Fără doar şi poate că istoria literaturii şi cea a limbii literare sînt domenii de investigaţii diferite. Cercetătorul limbii literare nu se poate limita nici la procedeele istoriei literare. Densuşianu. şi gîndul lor nu merge mai departe. interpretarea literară a unui text nu se poate identifica cu interpretarea lui lingvistică. administrative.6. În lumina precizărilor de mai sus. Punctul de vedere al lui Ovid Densuşianu. care poate fi urmărită în diferite monumente ale literaturii: de la limba stîngace şi greoaie a primelor scrieri din secolul al XVI-lea pînă la limba română literară contemporană. prin efortul lor. Pornind de la o orientare teoretică bine precizată şi bazat pe o 11 Ov. 1911. A privi fenomenele lingvistice independent de cele literare este a avea o concepţiune mărginită faţă de ele. În procesul evoluţiei exprimării literare. în strînsă legătură cu ele… Între felul de a se exprima într-o epocă. p. să urmărească raporturile dintre aceste forme şi altele. cele ale dialogului. paralel cu dezvoltarea literaturii. instrument suplu şi precis de comunicare. se dezvoltă şi se îmbogăţeşte şi mijlocul ei de exprimare – limba literară. putem defini obiectivele principale care stau în faţa Istoriei limbii române literare. puşi în situaţia de a exprima noţiuni şu nuanţe noi cu mijloace de care dispune limba literară a unei anumite epoci. rezolvă problemele portretului. la Facultatea de Litere din Bucureşti: „Există cercetători pentru care formele lingvistice sînt ceva izolat. ci trebuie să găsească metode adaptate la caracterul complex al obiectului studiat. ştiinţifice etc. exprimat cu aproape un secol în urmă. nici la acelea ale lingvisticii tradiţionale. numai un obiect de speculaţiune fonetică ori etimologică. constatăm o с o n t i n u i t a t e. De asemenea. 114 . Studiul textelor ne dă posibilitatea să înţelegem nu numai modul lent de constituire a normei supradialectale unice. cu prilejul unei prelegeri de deschidere. de către Ovid Densuşianu.

Poziţiile specialiştilor în această problemă nu sînt nici pe departe unice. O astfel de metodă. Discuţia a avut mai întîi ca obiect limba română din scrierile vechi. începînd cu secolul al XVI-lea. Deceniile 4-6 ale veacului al XIX-lea au fost pentru limba română o perioadă de “chin” al renaşterii. la contribuţia adusă de graiurile limbii române la constituirea normelor ei actuale. mai exact spus. în strînsă legătură cu istoria societăţii.a. Metoda specifică disciplinei noastre este cea diacronică. în detrimentul contribuţiei aduse de stilurile neartistice. Titu Maiorescu ş. Vom aminti doar cîteva din p r o b l e m e l e c o n t r o v e r s a t e a l e studiului istoriei limbii române literare. a fost precedată de o lungă etapă a căutărilor. avînd ca fundamentare teoretică generală principiile dialecticii. S-a combătut. nu fără truda unor lingvişti de forţă de talia celor din Şcoala latiniştilor. al limbii literare. Nu mai puţine discuţii a suscitat şi problema perioadei de formare a limbii literare. apt să răspundă multiplelor funcţii ale unei culturi superioare şi civilizate.serioasă documentare.. al căror rol n-arr trebui să fie subestimat. cum a numit-o Garabet Ibrăileanu. cercetătorul istoriei limbii române literare trebuie să urmărească. adică modul în care s-a ajuns la aspectul normat. dar ea îşi află aplicare cu atît mai mult în perioada consolidării limbii române moderne. Este necesar să precizăm din capul locului că în studierea istoriei limbii române literare trebuie să alegem cele mai juste din numeroasele poziţii teoretice şi metodologice privind abordarea unei astfel de cercetări. – cum au apărut diversele stiluri ale limbii literare şi cum s-au dezvoltat ele. Una dintre acestea se referă la baza dialectală a limbii române literare. În atenţia unui astfel de studiu vor sta faptele de limbă aparţinînd diferitelor stiluri care intră în sfera noţiunii de limbă literară. bunăoară. influenţîndu-se reciproc. dintr-un grai arhaic şi limitat ca resurse de 115 . evidentă abia spre sfîrşitul secolului al XIX-lea. Analiza faptelor se va face pe etape succesive. Nici asupra ponderii deţinute de stilurile limbii în procesul de dezvoltare a limbii literare nu există un consens deplin. a lui Heliade Rădulescu. de astăzi. Victoria deplină a limbii literare. în raport cu perioada veche şi cu normele actuale. cînd au apărut în română primele texte scrise. de la origini şi pînă la epoca în care ea a devenit un instrument unitar şi evoluat. va trebui să dezvăluie calea ascendentă a limbii române literare. cu momentele mai importante ale dezvoltării culturale: – cum s-a constituit norma unică supradialectală. atenţia acordată de unii lingvişti locului limbii scriitorilor într-o istorie a limbii literare. limba noastră să se transforme. ca mai apoi. adică studierea limbii se fa face din perspectiva dezvoltării ei istorice. după anul 1880.

Limba literară reprezintă o formă cultivată a limbii întregului popor. von urmări etapele cele mai importante pe care le-a străbătut limba română literară în evoluţia ei treptată spre succesiunea şi adaptarea mijloacelor de expresie necesare unei exprimări culte şi autorizate. Haşdeu. comunitatea lingvistică. 116 . fiind unul din factorii decisivi care favorizează formarea unei naţiuni. Литературные языки и языковые стили. “Cine vrea să gîndească bine.А. de viaţa economică şi de factura psihologică. sublinia Pascal. 1967. dintre care unul se manifestă sonor. fie pe cale scrisă. printr-o secvenţă de foneme (limba vorbită). Într-adevăr. varianta literară este cea care contribuie la deşteptarea şi afirmarea conştiinţei naţionale. М. trebuie să aibă. стр. Terracini a dat definiţia de limbă literară. alături de noţiunea care o întrebuinţează. Dezvoltarea unei discipline ştiinţifice nu e posibilă însă fără o delimitare precisă a noţiunilor ei fundamentale. care dispune – într-o măsură mai mare sau mai mică – de o serie de norme consolidate prin scris. La cel de-al VIII-lea Congres de studii romanice (Florenţa. are un rol primordial în dezvoltarea unei conştiinţe naţionale. alături de comunitatea de teritoriu. – caracterul relativ al noţiunii de consolidare a normelor limbii literare (cu toată importanţa. La această definiţie a noţiunii de limbă literară lingvistul sovietic R. al literaturii şi artei. se confundă şi se identifică de multe ori cu naţionalitatea lui”. lingvistul italian B. afirma B. Comunicarea lingvistică se poate realiza fie pe cale orală. în funcţie 12 Р. Obiectul Istoriei limbii române literare nu poate fi delimitat atîta timp cît noţiunea de bază. printr-o secvenţă de grafeme (limba scrisă). A Budagov crede că este necesar să se sublinieze: – caracterul istoric variabil al noţiunii de formă civilizată (în diferite epoci şi la diferite popoare).Будагов. cea de limbă literară. ideilor. iar celălalt – grafic. nu este riguros definită. şi definiţia ei”. suplu şi nuanţat printre limbile neoromanice. capabil să îndeplinească funcţiile reclamate de progresul social. 1956). „Limba unui popor. Pe parcursul prelegerilor. 38.exprimare într-un instrument complex. al ştiinţei. Acestor două modalităţi de comunicare le corespund două sisteme coexistente ale aceluiaşi idiom naţional. Omul cult dispune de acest gen de diglosie şi. P. ea este variabilă în timp12. Dintre formele de manifestare a limbii.

adesea.). Reflectarea în scris a elementelor de mai sus. aşanumiţii indici situaţionali (aici. Condiţiile de folosire a varintei scrise a limbii se deosebesc esenţial de acelea ale varintei vorbite ale acesteia. în anumite împrejurări. pauzele. Limba vorbită se realizează. sub imperiul responsabilităţii cuvîntului care rămîne scris (vorba lui M. este limitată. iar uneori chiar imposibilă. nu scriem cum vorbim. el are posibilitatea de a reveni asupra textului.de diferite împrejurări. de obicei. În unele limbi. Eminescu: Unde vei găsi cuvîntul / Ce exprimă adevărul?). În general însă. fără însă a coincide. deşi aceste diferenţe nu apar atît de proeminent. apar. rodul unei îndelungate elaborări conştiente: cel care scrie. ei bine. de asemenea. dar totuşi importante ale comunicării (intonaţia. în situaţii determinate. care capătă semnificaţii precise doar în anumite contexte. gesturi. Limba scrisă nu este şi nici nu poate fi identificată cu limba vorbită. o anumită imperfecţiune a exprimării ideilor. Textul scris este. Omul cult poate să vorbească. în primul rînd. care reprezintă un adevărat instrument de exprimare a necesităţilor unei culturi superioare în cadrul unei colectivităţi civilizate. ceea ce conferă comunicării un caracter alternativ şi discontinuu. În franceză sau în greaca modernă. Datorită scrierii. accentul. În exprimarea de tip oral. unii vorbesc chiar mai bine decît scriu. elemente accesorii. iar deosebirea dintre aspectul vorbit şi cel scris al limbii nu ţine atît de caracterul familiar sau literar al exprimării. în conversaţia familiară. reflectează şi îşi alege mijloacele de exprimare. aceea. Limba vorbită este folosită. aşa cum scrie. în sfîrşit. ele sînt totuşi destul de marcante şi se manifestă nu numai prin utilizarea unor elemente lexicale specifice. cît mai ales de utilizarea unor mijloace şi procedee specifice în vederea comunicării unui anumit conţinut. acolo. care se corectează prin retuşări aproximative. tempoul etc. de unde. în scris. deosebirile dintre limba scrisă şi cea vorbită sînt considerabile. În alte limbi. în dialog. numite prozodeme. în plus. este folosită cu precădere limba literară. în primul rînd. spre a-l corecta şi a-l perfecţiona. opoziţia dintre cele două forme de comunicare este mai mare decît în altele. în dialog. dar şi prin folosirea unor forme şi construcţii gramaticale şi particularităţi fonetice suprasegmentale specifice. valorile culturale s-au putut conserva. operează cu cele două sisteme care corespund unul celuilalt. presupune reacţii rapide şi imediate din partea interlocutorilor.) cu un rol deosebit de important în limba vorbită. intensitatea. La acestea se mai adaugă mimica şi gesturile (care adesea explicitează şi suplinesc vorbirea) şi. vezi. el. Jocul adresării şi al replicii. iar uneori prin cuvinte deictice şi mimică. iar alţii viceversa. 117 . ca de exemplu în română. vasăzică etc.

prozei savante şi livreşti a lui M.Istoria limbilor literare urmăreşte. 176.). Cantacuzino. M. în gramatică – la respectarea regulilor 13 R. totodată. iar impresia veridicităţii în operele care aparţin realismului se datoreşte şi consemnării particularităţilor limbii vorbite. Marii clasici evită să se limiteze la resursele exprimării literare propriu-zise şi se inspiră din ce în ce mai mult din limba vie a epocii. dar şi verbală. devenind mijloc perfect de comunicare. Proza românească modernă cunoaşte atît excepţionali valorificatori ai elementelor de limbă vorbită (I. folosirea procedeelor exprimării orale la valorificarea artistică a elementelor vorbirii populare constituie trăsătura distinctivă a limbii lui I. datorită imitaţiei originalelor slavone. стр. I.. care au obţinut efecte remarcabile prin utilizarea procedeelor de limbă scrisă şi a căror operă reprezintă o realizare strălucită a stilului scriptic. Neculce sau a Antonimului brîncovenesc şi o opune. În limba literară. L. Arghezi etc. Notarea limbii vorbite cîştigă teren în creaţia literară din a doua jumătate a secolului al XIXlea: procesul notării graiului viu este o trăsătură a artei realiste. acte particulare). cu un caracter savant. Blaga. 88. zicea cercetătorul sovietic R. „Prin istoria limbii literare se are în vedere. I. În fonetică el se reflectă la pronunţarea şi scrierea sunetelor. chiar la începuturile limbii literare. întrebuinţarea cuvintelor. care este mai apropiată de limba vorbită. 118 . În secolele următoare. Caragiale. Limba literară are un caracter normat. O particularitate a limbii literare. T. I. Spre deosebire de dialecte sau graiuri. limba literară dobîndeşte o anumită u n i t a t e şi s t a b i l i t a t e şi ajunge să corespundă multiplelor şi variatelor funcţii pe care le îndeplineşte. greceşti. О некоторых вопросах истории языка. I. Costin şi D. vorbită în diferite grupuri sociale. respectiv stolnicului C. nai ales în forma ei scrisă. un instrument perfect de exprimare clară şi precisă a ideilor. Astfel. istoria limbilor literare scrise”. şi limba textelor netraduse (scrisori. trebuie să ţină seama de anumite n o r m e unanim acceptate. folosirea limbii literare presupune o selecţie mai atentă a mijloacelor de exprimare. Creangă. Cantemir. C a r a c t e r u l n o r m a t se manifestă în toate c o m p a r t i m e n t e l e l i m b i i . Călinescu. cît şi mari maeştri ai cuvîntului literar (G. M. se poate constata o deosebire dintre limba textelor traduse. Raporturile dintre limba vorbită şi limba scrisă nu au fost aceleaşi în diferite epoci ale istoriei limbii române literare. Druţă). fenomenele lingvistice consemnate în texte de limbă scrisă. care o deosebeşte de celelalte varietăţi ale limbii naţionale unice. a formelor şi a construcţiilor sintactice şi realizarea lor fonetică sau grafică trebuie să respecte cerinţele acestor norme. Sadoveanu. Avanesov13. în esenţă. Avanesov. constă în aceea că toţi cei care o folosesc. în general. L. Astfel.

Lucrul acesta s-a întîmplat la 14 E. ele se constituie. Ne vom limita la un singur exemplu din domeniul derivării. reţinînd numai elementele comune categoriei limbii care îndeplinesc o funcţie distinctivă”14. Sistema. sînt înregistrate mai multe variante pentru adjectivul glumeţ: şăgos.flexiunii şi ale construcţiilor. vol. în sensul că o normă există în măsura în care există abateri de la ea şi invers. în strînsă legătură cu procesul de dezvoltare a societăţii. să ţină. alături de formele mai noi. şuguitori. Noţiunea de normă şi noţiunea de abatere de la normă se află într-un raport de corelaţie. analogice: să vadă. care s-au impus în uzul literar. ci trebuie considerate în perspectiva dinamicii istoriei limbii. Acesta este factorul principal de care trebuie să se ţină seamă în explicarea apariţiei şi coexistenţei anumitor forme paralele în limba literară. De aici rezultă că normele nu trebuie concepute ca realizări statice. norma y habla. Dar limba română actuală nu se confundă cu particularităţile acestui grai. şodeţ (în Ardeal). Sistemul. 119 . să auză. ea reprezentînd o normă supradialectală unică. limba literară se situează deasupra dialectelor teritoriale. în diacronie.167. De exemplu. cel mai important este modul în care s-au petrecut schimbările în dezvoltarea istorică a limbii. aşadar. se situează în afara normei literare. Între factorii care explică abaterile de la ceea ce e considerat la un moment dat corect sau incorect. să audă. reprezintă un grad mai înalt de abstractizare lingvistică. şăgaci (în Moldova). Ele sînt considerate deci elemente regionale. glumuos (în Maramureş). normă şi vorbire au fost precizate de Eugen Coşeriu: “Faţă de actul concret al vorbirii. pe care limba literară le evită. cu eliminarea a tot ce este ocazional. Coseriu. la baza limbii române literare contemporane. prin contribuţia – deşi inegală – a mai multor subdialecte ale acestei limbi. la rîndul său. şod. glumaş (în Banat). Crearea normelor literare a fost condiţionată de întregul proces istoric de dezvoltare a limbii. V. Raporturile dintre sistemul limbii. Cum se constituie normele unei limbi literare? Ele au la bază trăsăturile lingvistice ale unui grai sau ale unui dialect. cu timpul. iotacizate: să vază. să ţie. glumeţ. în lexic – la utilizarea cuvintelor înţelese pe întregul teritoriu lingvistic al naţiunii respective. stă subdialectul muntean cu sistemul său fonetic şi cu o bună parte din particularităţile lui gramaticale şi lexicale. iar îndreptarele şi tratatele academice consemnează existenţa lor în sincronie. Deşi continuă trăsăturile unui subdialect. Toate aceste formaţii. În ALR (serie nouă). Această variantă care reflectă structura limbii naţionale se realizează. norma reprezintă primul grad de abstractizare şi cuprinde numai ceea ce are caracter social. individual. după părerea majorităţii cercetătorilor. în afară de glumeţ. De exemplu. în limba română se folosesc formele mai vechi. p.

într-o anumită măsură. aşa cum a fost ea înregistrată de ALR în aria din jurul Bucureştiului şi în cea din jurul Iaşului: Bucureşti Iaşi Eu spui Tu spui El spune Noi spunem Voi spuneţi Ei spune eu spun tu spui el spuni noi spunim voi spuniţ ei spun Se vede. Haşdeu. Cuvente den bătrîni. Limba literară se caracterizează printr-un fel de echilibru. Limba vorbită de oamenii culţi din Bucureşti a avut un accident asupra limbii vorbite şi scrise de intelectualii din celelalte provincii. cu e neaccentuat transformat în i (ca în moldovenescul spunim). ci e s t e o limbă comună. dar a mai multor d i a l e c t e . observă Em. Emil Petrovici. dar că ele au o pronunţare muntenească. Asupra cîtorva factori de acest gen a atras atenţia acad. iar celălalt. 120 . Caracterul normat al limbii nu înseamnă însă că ea este o limbă fixată o dată pentru totdeauna. afară de unul singur? Iarăşi nu. aşa cum rezultă din ALR. care este specific graiurilor nordice. fonetismul strein (striin. deşi sînt munteneşti. întemeiată pe un dialect şi realizată prin contribuţia inegală. Un subdialect. strin) din aria de est a regiunii Bucureşti a cedat locul lui străin. În flexiunea verbală. a dat formele. locul acestora l-au luat lexemele mire (mireasă) şi plămîni. şi de oamenii instruiţi din Moldova şi Transilvania. cel muntean – pronunţarea. Este ea complexul celorlalte dialecte. B. deci şi centrul cel mai important al vieţii politice şi culturale a românilor. se pot găsi şi în lexic.82. variabil în mod constant între fixare şi 15 B. Astfel. Bunăoară.noi după ce Bucureştiul a devenit. cel moldovenesc. capitala Principatelor Unite. începînd cu anul 1862. T. Procesul unificării a continuat şi s-a desăvîrşit după formarea statului naţional român unitar. Dar ea a fost influenţată. comentează Em. Exemplele ar putea fi înmulţite. P. raportînd-o la factorii dialectali: „Limba naţională este ea oare acel singur dialect oarecum privilegiat? Nu. în anul 1918. P. termenii ginere sau ginerică şi bojoci. Petrovici. nu au fost acceptaţi de limba literară. Ele demonstrează că limba literară n u reală coincide cu un d i a l e c t . În acest sens. Exemple. limba literară este varianta prelucrată a limbii naţionale. p. Limba naţională ne înfăţişează aşa-zicînd congresul tuturor acestor dialecte sub preşedenţia aceluia singur”15. întîlnim o interesantă sinteză de trăsături dialectale deosebite. Iată paradigma verbului a spune. Haşdeu a definit cu claritate această noţiune. că formele moldoveneşti sînt cele mai literare. dar nici faptul că limba este supusă unei evoluţii regulate.III. Petrovici.

cel etimologic. Afirmaţia aceasta nu trebuie înţeleasă în sensul absolut al cuvîntului. Există. un uz mai mult sau mai puţin general sau mai răspîndit pe cale orală sau scrisă al unuia dintre graiuri la un moment dat. or mers. Graiurile sînt mai bogate în resurse individuale de expresie în comparaţie cu limba literară. ele se opun normelor limbii comune şi dialectelor. dar ele au şanse să se impună. limba literară este ferită de primejdia separării de întreaga ei istorie şi. Din această cauză. implicit. în mare măsură. un produs al selecţiei. prin care tradiţia şi convenţia sînt completate şi modelate de uz şi inovaţie. căci modalităţile registrului nostru de exprimare variază în funcţie de situaţie. aceea. şi etimologia etc. aceasta. aceştia. dar mai bogată în mijloace suple de comunicare. cu numeroase 121 . Aceasta înseamnă că limba literară nu respinge inovaţiile pe care le oferă uzul. ăl. Bunăoară. Din cele expuse pînă acum reiese că fenomenele care se produc în procesul evolutiv de consolidare şi perfecţionare a normelor nu se confundă cu transformările petrecute în graiuri. operează un principiu conştient. care este mai săracă în această privinţă. de adaptare a formelor. şaisprezece. aia. varianta veche se păstrează doar în limba populară. Bunăoară. III-a sg. în timp ce limba literară păstrează formele pronumelui demonstrativ acesta. care deţin un rol important în împrejurări particulare. cum se rosteşte într-o mare parte a teritoriului dacoromân. ăstea. al evoluţiei. voluntar. Am putea invoca aici şi tradiţia scrisului românesc. Alteori. ea a acceptat alte forme. Faţă de această evoluţie divergentă. a cărui formă a fost înlocuită cu a rămîne. „Noi vorbim acasă altă limbă decît în public. Limba literară nu a adoptat încă aceste forme. pentru că aşa se spunea în limba veche. astă ăştia. cum s-a întîmplat cu verbul a rămînea. ale căror transformări sînt un produs natural. Aceeaşi tendinţă de trecere de la conjugarea a II-a la conjugarea a III-a se observă şi la verbele a apărea şi a dispărea. aşadar. limba literară s-a călăuzit nu după criteriul “ce e muntenesc e şi literar”. pe care le-a impus uzul şi care au intrat în norma limbii literare.evoluţie. şi pl. şaizeci. la perfectul compus auxiliarul are formele a şi au la pers. ci după altul. care să exprime noţiuni şi judecăţi pe o treaptă de generalizare şi abstractizare superioară graiurilor. acela. latinescul scribere sună a scrie pe o largă zonă lingvistică a Ţării. de pericolul închistării în tipare rigide şi anacronice. În felul acesta. Chiar dacă sînt impuse de “sus în jos” de către o tradiţie scrisă culturală şi literară de prestigiu sau de către autorităţile ştiinţifice oficiale (academiile ţărilor respective). adică de factorii extralingvistici. faţă de variantele munteneşti şi populare ăsta. din textele maramureşene. Prin caracterul lor selectiv.. De exemplu. în limba literară un proces continuu de înnoire. de obicei. dar sună şi a scri (în Basarabia şi Muntenia). pronunţate şi scrise azi din ce în ce mai des a apare şi a dispare. normele consfinţesc. şi a scria (în Banat). istoric. dar nu o mers. cu principiul răspîndirii formei în cauză. normele sînt. ca bunăoară paisprezece. desprinse de fluxul viu al limbii vorbite. de astă dată. care coincide. În cazul limbii literare. acestea.

îşi asigură o situaţie dominantă în raport cu celelalte dialecte. 1. un dialect devine limbă literară graţie rolului preponderent pe care îl are regiunea în care acesta se vorbeşte în viaţa economică. În genere. în urma împrumutului de elemente dialectale diferite. Baza dialectală a limbii române literareΣ 1. on ecrit en langue etrangere. Limba literară nu coincide niciodată cu dialectul aflat la baza ei. ajutat de factorii favorabili de ordin extern. lexicale.1. S-a stabilit de mult şi este un adevăr general acceptat că limbile literare iau naştere ca o reacţiune împotriva diversificării dialectale a unei limbi. Deci formarea limbilor literare îmbracă aspectul unui proces de durată şi se întinde de-a lungul unei perioade relativ lungi. şi tot el adăuga: „On parle dans sa propre langue. ea renunţă la tot ce acesta are strict particular şi acceptă. se scrie într-o limbă străină. acţiunii factorilor externi (economici. de regulă acela care. idiomatice”. Oricît de compozită însă ar părea limba literară. toate dialectele pot aspira în egală măsură la calitatea de limbă literară. În faza a treia. de influenţă a limbii literare asupra graiurilor. limba literară începe calea spinoasă de constituire. În etapa a doua. Tendinţa spre scindarea unităţii lingvistice se datoreşte. încadrate apoi în norme. În prima perioadă. în cursul căreia raportul dintre limba literară şi graiuri este variabil. Examinînd procesul de constituire a unora dintre limbile romanice. La baza constituirii acesteia se află totdeauna un dialect. forme gramaticale şi cuvinte specifice celorlalte dialecte. care se modifică cel puţin în unele aspecte sesizabile. În momentul cînd comunicarea între grupurile lingvistice pare a fi compromisă sau se face cu dificultăţi din ce în ce mai mari.”16 Din cele expuse rezultă că limba literară acceptă. O problemă frecvent dezbătută a cercetărilor lingvistice din diferite epoci ale ştiinţei despre limbă este cea a constituirii limbilor literare. potrivit modelului exprimării culte. în graiuri. în schimb. 122 . sociali. scria francezul Jean Paul Stuart. Avem de a face cu un proces invers. fonetisme. lingvistul austriac Alwin Kuhn preciza la cel de-al VIII-lea Congres Internaţional de Studii Romanice că relaţiile dintre limba literară şi dialecte trebuie privite în funcţie de stadiul de evoluţie a limbii literare: 1) înainte. politici) şi ea poate lua o amploare deosebită în anumite epoci istorice.2. limba literară se îmbogăţeşte prin împrumuturi de ordin secundar: termeni ştiinţifici şi tehnici avînd valori stilistice precise. elemente variate. 1. 2) în timpul şi 3) după constituirea acesteia. De o limbă literară se poate vorbi doar în ultima parte a procesului schiţat de Alwin Kuhn.variante şi interferenţe fonetice. se recunoaşte întotdeauna în structura ei elementul de bază. De multe ori. politică şi culturală a întregii comunităţi 16 Se vorbeşte în limba maternă.3. consecinţă directă a fărîmiţării teritoriului pe care ea se vorbeşte. unul dintre dialecte tinde să-şi impună supremaţia. din diferite motive. gramaticale. înainte de toate.

Pentru a înţelege mai bine cum s-a ajuns la o asemenea situaţie şi a cunoaşte. Variantele literare regionale nu prezintă. de obicei. marele nostru cărturar conchide: „S-ar putea afirma în conştiinţă de cauză că pe la Σ Notă: Dat fiind faptul că trimiterile la această temă se fac din abundenţă. ceea ce nu a dus însă nici pe departe la armonizarea punctelor de vedere.1. Ne-am străduit. Haşdeu. stadiul actual al cercetărilor româneşti la această problemă. totodată. a unui oraş care a devenit capitală politică. cele mai numeroase adeziuni este aceea după care la baza limbii române literare stă graiul m u n t e a n. 2. la nivelul dialectelor. vom face o expunere mai largă asupra opiniilor formulate pînă în prezent la acest capitol. deşi cercetările în acest domeniu sînt destul de vechi şi nu mai puţin remarcabile chiar. datorită ascendentului politic şi cultural pe care l-a cîştigat Atena. De aceea. bibliografia problemei s-a îmbogăţit cu numeroase lucrări. P. Macedon. De o sută de ani încoace. Avem în vedere numai acele opinii care au avansat idei noi sau au contribuit la adîncirea şi o mai bună întemeiere a unor opinii exprimate anterior. 123 . de regulă. c a s t i l i a n. politic sau naţional. constituindu-se pe baza variantei literare a dialectului dominant. ele vor fi prezentate aparte. Hr. ci la nivelul variantelor literare scrise ale acestor dialecte. Simplele afirmaţii şi adeziuni la o teorie sau alta le-am trecut cu vederea. Nu există divergenţe mari în ceea ce priveşte baza dialectală a celor mai multe limbi europene.2. 2. Nu acelaşi lucru însă se poate spune şi despre limba română literară. respectiv. Opinia cea mai veche şi care a întrunit. Cea dintîi afirmaţie a acestei idei o găsim la B. La baza limbii franceze literare stă dialectul din Paris şi din Ile-deFrançe.1.lingvistice. de-a lungul timpului. Limba latină literară era limba Romei. Se poate spune că vorbitorii unei limbi recunosc o normă comună datorită orientării lor spre acelaşi centru cultural. Unificarea lingvistică nu se produce. Prin secolele VI-V p. de asemenea. cele mai importante opinii asupra bazei dialectale a limbii române literare şi în ce măsură s-au precizat anumite chestiuni teoretice şi metodologice fundamentale. în care scria Herodot. Importanţa crescîndă pe care o dobîndesc unele centre poate avea drept urmare schimbarea bazei dialectale a unei limbi.2. Specialiştii apreciază unanim că italiana sau spaniola s-au constituit ca limbi de cultură pe temelia dialectelor t o s c a n şi. limba literară e încă departe de a avea un aspect absolut unitar. Pornind de la constatarea că limba Catehismului coresian nu diferă de graiul vorbit în Ţara Românească şi în regiunile vecine ale Transilvaniei. În Grecia antică s-a impus mai întîi ca limbă literară i o n i a n a. dominant devine dialectul a t i c. Despre franceză am vorbit deja mai sus. norme perfect unitare. totodată. mai ales în perioada lui Al. 2. să facem o expunere cronologică a problemei în discuţie pentru a face o urmărire cît mai exactă a modului în care s-au conturat.

Densuşianu nu a susţinut că în secolul al XVI-lea limba literară era unificată. p. aproape fără nici o schimbare. Essai de phonetique roumaine. 2. În accepţia sa. Paris. Între limba secolului al XVI-lea şi cea de astăzi nu există diferenţe izbitoare: „Si on prend comm poin de comparation les textes de Coresi. 2 1 124 . Densuşianu. Voyelles toniques //Romania. Lambrior. Densuşianu precizează: „Les livres de Coresi. graiul muntean se impune ca normă literară la finele unui proces încheiat către sfîrşitul secolului al XIX-lea. Historie de la lange roumain. II. După cum rezultă din rîndurile de mai sus. care arată că limba textelor tipărite la Braşov. Dimpotrivă. mai tîrziu. După ce subliniază importanţa tipăriturilor din secolul al XVI-lea. Haşdeu se desprinde cu suficientă claritate. punctul de vedere al lui B. ci graiul aflat la baza cărţilor sale a devenit ulterior limbă inică de cultură. Ov. limba tipică a românilor” 1. Haşdeu. 2. Savantul român susţine că textele coresiene fixează în scris graiul din Muntenia şi Transilvania vecină. P. unele mai înapoiate. ecrits dans cette langue d´une partie de la Valachie qui s´est imposée comme langue générale et a préparé le roumaine litteraire.3. Densuşianu. Lambrior. B. vol..jumătatea secolului al XVI-lea limba română înfăţişa diferite straturi. Un punct de vedere apropiat se întîlneşte la Al. La aceste întrebări au încercat să răspundă alţi cercetători. p. În ce înprejurări şi cînd graiul muntean a devenit bază a limbii române literare. Densuşianu merită o analiză atentă.. Al. 98. P. Nu limba lui Coresi s-a impus ca normă generală în sec. a menţinut unitatea limbilor scrise: „Diversele graiuri s-au stins în faţa acestei limbi scrise”2. 4 Ov. Densuşianu nu precizează. Deşi formulat în treacăt. 1979. cu rolul precumpănitor jucat de graiul muntean în unificarea lingvistică a limbii române. 1902. Ov. Bucureşti. observaţiile lui Ov. fără a suferi modificări esenţiale. între cari exista deja stratul cel devenit astăzi. p. Cuvente den bătrăni. altele mai înaintate.361. întrucît ele vor constitui punctul de plecare al celor mai multe din opiniile ulterioare referitoare la rolul predominant ce l-a avut graiul muntean în unificarea limbii române literare. 3 Ov. a ajuns. cette constatatipon rest debut”4. Ibidem. de fapt. limba literară unică a românilor de pretutindeni. puisque sont écrits dans ce parler de Valachie dont allait se constituer aux siecles suivants” [Ibidem]. Deşi fragmentare şi nu prea adîncite. 1881. X. 13. al XVI-lea. grai care. Ideea aceasta este exprimată destul de clar în concluziile referitoare la fonetismul cărţilor coresiene. E o afirmaţie care echivalează. nous voulons dire plus litteraire.2.curent le plus d´influence et contribuerent dans une large mensure au developpement ulterieur du romain litteraire”3.2.2. care „nous donnent un phonétisme plus pur. avînd rol de limbă literară. el a arătat că în cele mai vechi texte literare româneşti fărîmiţarea dialectală era destul de vizibilă. Ov.

După ce în Studii de lingvistică generală a atras atenţia că impunerea graiului muntean se datoreşte tipăriturilor coresiene şi prestigiului cîştigat de Bucureşti. Diferenţele din limba scrisă erau mai mici decît cele din limba vorbită în Transilvania. Noul Testament de le Bălgrad. p. se bucură de P.2.6. Ibidem. În această perioadă. „oraşul cel mai mare şi apoi capitala ţării”. în secolul următor. Al. Haneş e acela de a fi afirmat cu claritate că. Limba corectă.2. 2. p. Haneş.2. al XIX-lea n-a putut contrabalansa dominaţia munteană.7. V. care a ajuns să aibă un prestigiu tot mai mare pînă la fixarea lui ca limbă comună şi literară”2. 1963. Al. Haneş. p.5. V. 3 Al. Graur. cu Varlaam şi Dosoftei.2. B.2. a unei forme de exprimare. în pofida unei vizibile influenţe munteneşti. Rosetti. Dezvoltarea limbii literare române în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Epoca veche. alta în Moldova. Una din ele a fost fixată prin tipar: „Cărţile lui Coresi erau mîndria limbii.4. limba acestei perioade a fost un model demn de urmat. Al. După P. Rosetti. acad. 13. se poate vorbi de 3 limbi literare la moi: una în Transilvania. 2. Rosetti arată că în epoca de început a literaturii române existau cel puţin două limbi comune scrise. Ceea ce a ridicat graiul muntean la rangul de limbă literară au fost împrejurările de ordin politic şi cultural. preponderenţa graiului muntean se explică prin influenţa exercitată de primele tipărituri româneşti. care. Muntenia a deţinut în permanenţă un rol privilegiat în viaţa politică şi culturală a ţării. Adept al Şcolii de la Bucureşti. Faptul acesta nu însemnează însă că limba textelor coresiene a devenit literară începînd cu secolul al XVI-lea: „Marea răspîndire de care s-au bucurat cărţile coresiene a înlesnit expansiunea unui anumit grai. Meritul de frunte al lui P. Diversificarea a atins apogeul în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Procesul de unificare lingvistică ia sfîrşit prin apariţia Bibliei de la Bucureşti (1688). care tindea să se impună în nord-est”1. Graur subliniază rolul pe care l-a avut capitala în constituirea normei literare româneşti. Începînd cu Palia de la Orăştie şi. 2 1 125 . Bucureşti. Bucureştiul avea o prea covîrşitoare superioritate din punct de vedere politic”1. vechea limbă literară românească nu era unitară. 4 Al. 2. pe baza graiului din sud-estul Ardealului şi din Ţara Românească. alta – în Ţara Românească. Graur susţine că „baza pe care s-a creat limba literară este graiul din Bucureşti. 1920. care au fixat în scris acest grai. „deoarece se infiltraseră prea adînc caracterele munteneşti în graiul literar. Influenţa scriitorilor moldoveni din sec. Istoria limbii române. În secolele următoare. 224. graţie tiparului. 1904. V. 11-12. influenţat în unele privinţe de graiul oamenilor culţi din provinciile româneşti şi generalizat apoi de oamenii culţi din toată ţara”3. Bucureşti. ci prezenta diferenţe în funcţie de regiunile unde era folosită. Al. Cazacu arată că în textele imprimate de diaconul Coresi se observă „receptarea unor fenomene lingvistice din nordul Ardealului şi elaborarea. Moldova şi Muntenia. Bucureşti.

p. B. Cazacu. z.8. Gusti.2. care se manifestă mai ales în fonetică.9. deşi. B. Din 11 asemenea particularităţi fonetice. ei ajung la concluzia că autorii sus-numiţi renunţă deliberat la o serie de particularităţi moldoveneşti în favoarea celor munteneşti corespunzătoare. ţ. 1960. Impunerea graiului muntean se datoreşte tocmai acestei stabilităţi. 2 sînt munteneşti şi 9 nemunteneşti. 25. ş.).o largă răspîndire în toate ţinuturile româneşti”1. I.a. începînd cu secolul al XVIII-lea. Coteanu analizează 97 de cuvinte din diferite graiuri dacoromâne şi constată că din acestea 37 sînt acceptate de toate stilurile limbii române literare: 18 fac parte din fondul principal al vocabularului. M. 3 Ion Cotenu. scriitorii moldoveni continuă să folosească particularităţi regionale şi după această dată. Ibidem. p. alcătuită din sud-estul Transilvaniei şi Muntenia sau cel puţin nordul acestei provincii. 22. j.2. examinînd o serie de particularităţi fonetice şi morfologice dialectale ale graiului muntean. Alecsandri. I. 3 – de altă provenienţă dialectală. Banat şi Crişana) decît în regiunea centrală. Cazacu. p. trebuie considerată încheiată înainte de 1859. Bucureşti. iar ulterior. conservarea africatei ğ. pe care limba literară le respinge. Secolul al XIX-lea este epoca în care „se accentuează procesul de definitivare a n o r m e l o r u n i c e ale limbii literare şi în care se precizează în amănunt norma supradialectală literară unică”2. G. deoarece pentru întîia oară în istoria problemei autorul încearcă să-şi întemeieze punctul de vedere pe o demonstraţie în care face apel la un mare număr de fenomene lingvistice. Examinînd ediţiile succesive ale operelor unor scriitori moldoveni din secolul al XIX-lea (V. Limba literară şi problemele ei principale. Kogălniceanu. Ibidem. Săulescu ş. iar din 13 particularităţi morfologice 4 sînt munteneşti şi 9 nemunteneşti. 49 2 1 126 . trecerea lui ă protonic în a. Istoria limbii literare şi problemele studierii ei. 2. Gh. Asachi. sporadic. Amintim. p. şi în secolul al XIX-lea4. reducerea diftongului ea la e. care reprezintă tendinţe clare spre stabilitate lingvistică3”. durificarea lui s. 2. Coteanu consideră că într-o fază mai veche româna era relativ unitară. Coteanu consideră că limba literară a suferit „două muntenizări” importante: în secolul al XVI-lea – prin activitatea lui Coresi. I. Lucrarea lui Ion Cotenu capătă o importanţă aparte. „Muntenizarea”. la care se mai adaugă doi factori: numărul mare de tipărituri munteneşti din secolele XVI-XVIII şi ascendentul politic foarte pronunţat pe care l-a căpătat Muntenia în secolul al XIX-lea asupra celorlalte provincii româneşti. D. ea a început să se diversifice: „Evoluţia limbii române după secolul al XVII-lea se caracterizează printr-o serie de schimbări care se produc mai repede în regiunile periferice (în Moldova. Bucureşti. 15 din ele sînt munteneşti. O încercare de a demonstra caracterul muntenesc al limbii române literare o constituie lucrarea lui Mircea şi a Luizei Seche Contribuţii la problema unificării limbii literare în secolul al XIX-lea. 1961. 41 4 Ion Cotenu. bunăoară.

1904. identic în trăsăturile sale principale cu cel din Muntenia”. Istoria literaturii române.1.1. Ivănescu. Bucureşti. Problemele capitale ale vechii române literare. rotacismul) şi s-au apropiat tot mai mult de dialectul din Ardealul sudic. După cum se vede.3. 4. elementele din aceste dialecte. niciunul dintre autorii pomeniţi mai sus nu se interesează de evoluţia limbii române literare dincolo de secolul al XVI-lea. Iorga Istoria literaturii religioase a românilor. Pornind de la concepţia lui M. Tipărindu-le. Cîţiva ani mai tîrziu. Ivănescu. dar numai pentru Muntenia. Ivănescu. limba lor. G. p. Ardealul de nord sau Maramureşul ni dădură astfel. Toscana noastră au fost acele sate de plugari şi păstori din muntele de miazănoapte al largii ţeri a românilor” 3. 84. a existat o bază dialectală muntenească oricînd. considerînd că rolul lui Coresi a fost decisiv în impunerea unei anumite norme lingvistice. Ibrăileanu. 1947. În drumul lor spre miazăzi. la baza limbii române literare ar sta graiul m a r a m u r e ş e a n . care distingea în veacurile 16 şi 18 trei variante ale limbii textelor noastre vechi. Gaster. care susţine că pe parcursul evoluţiei sale „limba română a cunoscut o dublă bază dialectală: întîi una maramureşeană. Philippide şi G. 127 . apoi una munteană. 72-73. Iorga afirmă că limba literară „s-a întemeiat prin activitatea lui Coresi”. N. 1920. 3 N. contribuind la „stabilirea unei limbi literare româneşti”1. fiecare din dialectele pomenite constituia o bază numai pentru limba scrisă în raza lui. Iaşi. moldovenească şi bănăţeană. pe cînd începînd cu acest secol. pînă în secolul al XIX-lea. 3. ci graiul maramureşean. Coresi a stabilit „o formă a limbii care era înţeleasă pretutindeni”. Epoca veche. care au pătruns în limba literară a românilor.2. dar se utilizează pretutindeni”2. Bucureşti. la capătul unei ample investigaţii asupra 1 2 Sextil Puşcariu. După alţi cercetători. dar. G. o dată cu cele dintîi cărţi. copiindu-se mereu. şi a existat oricînd şi o bază dialectală ardelenească. Epoca veche (1920) reia teoria maramureşeană. O poziţie intermediară între teoriile expuse mai sus ocupă G. p. N. scrierile acestea au pierdut unele arhaisme şi particularităţi dialectale neînţelese aiurea (bunăoară. dar vede în limba tipăriturilor lui Coresi un compromis între graiul maramureşean (nord ardelean) şi cel muntean: „Întîii traducători husişti vorbeau în satele lor graiul sonor şi puternic din Transilvania de nord. 71. sînt mai puţine. După părerea mea. Şi a existat oricînd o bază dialectală maramureşeană. dar şi de la opiniile lui Al. Sextil Puşcariu în lucrarea Istoria literaturii române. p. În Istoria literaturii religioase a românilor (1904). Spre deosebire de cercetătorii amintiţi mai sus. corespunzînd cu cele 3 ţări unde înflorea literatura română. Iorga consideră că la temelia cărţilor difuzate de Coresi stă nu graiul muntean. căci limba literară românească de astăzi tot a mai păstrat cîte ceva din vechile maramureşenisme. vechile traduceri rotacizante. deoarece Coresi n-a făcut altceva decît să răspîndească prin tipar „cu schimbări de tot mici.

din textele rotacizante. „dialectul literar” bănăţean. se observă 4 dialecte literare bine distincte unul de altul: cel muntenesc. ardelenească. p. care-şi impune unele particularităţi ale tuturor latiniştilor. acţiunea de „muntenizare” a limbii textelor bisericeşti din secolul al XVIII-lea se repetă în alte condiţii şi cu alte rezultate între anii 1840 şi 1880. al XVI-lea. C. deşi cu un secol mai înainte se produsese cea dintîi „muntenizare” spontană a limbii cărţilor tipărite.. cînd elementele populare pătrund puternic în limba scrisă. la drept vorbind. cel moldovenesc. afirmînd că „s-ar putea că nu există. începînd cu P. care.. Ivănescu. cel ardelenesc şi cel bănăţean”1. în scrierile din Banat. după opinia sa şi a altor cercetători. Ivănescu. Maior. bănăţeană în acelaşi timp. După cum observă G. op. Ivănescu nu susţine că în primele două secole de existenţă româna literară ar fi avut o bază exclusiv maramureşeană. Gheţie.]2. Aşadar. ci un amestec între graiul muntean şi cel moldovean-ardeleanb ă n ă ţ e a n ”[s. au avantajul întîietăţii cronologice. şi că abia în secolul al XVIII-lea. varianta literară nordică a avut o influenţă asupra textelor din sec. scrise în Transilvania propriu-zisă.2. G. cel transilvănean. care se menţin pînă în secolul al XIX-lea. reprezentat prin unele texte de la 1600. 4.textelor vechii române literare.. care slăbeşte în secolele următoare.136. 3. atestat începînd din a II-a jumătate a sec. moldovenească. după ce. avusese loc o fuziune a dialectului literar ardelenesc cu cel bănăţean. cuprins în textele de pe la mijlocul secolului al XVI-lea. în tipăriturile coresiene. C.. începînd aproximativ din secolul al XVI-lea. Unificarea limbii literare 1 2 C. 2. cel maramureşean. inclusiv asupra celor coresiene. aproape identic cu cel maramureşean. întemeiate pe graiuri dacoromâne diferite. odată cu mutarea spre sud a centrelor vitale şi culturale româneşti. – Gr. Domnia sa distinge mai multe variante literare. op. cit. 91. al XVI-lea. 4. p. dar fără rotacism. Întrucît constată că în secolul al XVI-lea aceste „dialecte literare” sînt foarte asemănătoare. În favoarea teoriei variantelor literare pledează şi I. G. cel din Moldova. ajunge la concluzia că. Ţara Haţegului şi Orîştie3. ci consideră doar că primele texte rotacizante. Ivănescu.n. în cea mai veche limbă literară românească decît două mari varietăţi: una nordică. cel din Muntenia şi Transilvania de sud (regiunea Sibiu-Braşov). putem distinge vreo 4 „graiuri” sau „dialecte” literare: 1. 128 . atestat în Scrisoarea lui Neacşu (1521). Ivănescu nu susţine cu toată fermitatea divizarea lor de mai sus. cit. Dar unificarea deplină a variantelor literare „nu se produce decît la 1880 şi l i m b a l i t e r a r ă n u e s t e c h i a r g r a i u l m u n t e a n .

diversificarea lingvistică. aproximativ 1750. moldovenească şi sud-vest-ardelenească) c) 1656 – 1715. Dar lingvistul bucureştean se îndepărtează de concepţia lui G. Bucureşti. I. Este epoca de consolidare a limbii unice supradialectale. în funcţie de exigenţa şi de gradul de cultură. întrucît „diaconul a pus bazele variantei munteneşti a limbii literare. Ivănescu atunci cînd nu recunoaşte influenţa maramureşeană asupra variantelor literare din primele secole: „Deşi textele circulă dintr-o regiune în alta şi. faza consolidării principalelor variante ale românei literare (muntenească. nu se poate vorbi. dar şi prin contribuţia celorlalte variante literare dacoromâne. unii copişti admit fapte străine de varianta literară în care scriu şi de graiul pe care-l vorbesc. momentul primei unificări. 3 1 I. constituirea principalelor norme ale limbii literare unice de astăzi. Este prima fază a limbii literare. A doua epocă. după I. c) 1881-1960. Gheţie. între 1715 şi 1960. De asemenea.A avut loc abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. p. b) 1780-1836. Procesul de unificare a limbii române literare a cunoscut o evoluţie lungă. Este epoca variantelor literare româneşti. de o reală influenţă pe care ar exercita-o variantele literare între ele. 129 . Termenii extremi sînt între 1532 şi 1715. În cadrul acestei epoci am distins 3 perioade: a) anii 1532 şi 1588. nu şi bazele acestei limbi luate în totalitate”3. definitivarea în amănunţit a normelor limbii române literare contemporane. Cu atît mai puţin. cum ar fi cel maramureşean şi cel muntean”1. în care însă variantele literare ne apar suficient de bine fixate pentru a admite că cel puţin unele din ele se constituiseră cu ceva timp înainte. 1975. 624. se întinde pe un interval de aproape 250 de ani. Prima epocă începe cu întîile texte literare româneşti şi se încheie la începutul secolului al XVIII-lea. b) anii 1588 – 1656. nu se pot observa rezultatele vreunei acţiuni de hegemonie exercitate de unele graiuri. b) 1836-1881. I. Ibidem. în cursul a 4 perioade: a) 1715-1780. în limitele căreia tendinţele de constituire a unei limbi unice de cultură sînt cu totul sporadice. Gheţie. I. la capătul căreia unificarea cîştigată în secolul precedent este în mare parte pierdută. pe baza variantei literare muntene. Gheţie. Gheţie a stabilit două mari etape în desfăşurarea procesului de unificare lingvistică. Baza dialectală a românei literare. în această perioadă. cînd influenţele reciproce dintre variantele literare se manifestă cu o anumită intensitate. Gheţie nu admite că la baza românei literare ar sta limba tipăriturilor coresiene.

în cazul limbii române se poate vorbi de participarea mai multor variante locale la constituirea limbii naţionale şi a celei literare”1.4. în general. Celelalte graiuri au contribuit într-o măsură mult mai redusă la formarea limbii literare”. a început „să se fixeze ca limbă comună un compromis între dialectele diferitelor provincii româneşti. ci numai limbă scrisă sau. care observă lipsa de unitate a vechii române literare. Dintre toate graiurile. Principii de istoria limbii. „Pînă atunci n-am avut limbă literară. ori germană. Philippide. p. Philippide. Procesul era. dar plasează după 1859 realizarea normei unice supradialectale sau a limbii comune. moldovenii s-au lăsat influenţaţi de munteni în secolele 17 şi 18. Aportul graiului moldovenesc se constată mai puţin în fonetism. Pascu consideră că toate dialectele dacoromâne contribuie la formarea limbii comune româneşti. Philippide. sporadic şi întîmplător. în plină desfăşurare şi de aceea o limbă comună românească. pur şi simplu.5.3. sintaxă şi lexic. Iordan vede în româna literară o koine rezultată din integrarea unor variante regionale. precum e cea franceză ori italiană. Astfel. 4. mai ales în urma tipăriturilor pe care le-au pus în circulaţie. Iaşi. este departe de a exista în România”. Înrîurirea aceasta a avut un caracter. cît şi după 1859. al XIX-lea. graiul muntean a tins spre preponderenţă. 130 . dar această situaţie nu ne dă dreptul să afirmăm. îndeosebi din punct de vedere fonetic. ci ar fi un compromis între toate graiurile dacoromâne a fost susţinută pentru prima oară de Al. că la baza limbii literare româneşti stă graiul muntean. Dacă la baza limbii literare stă un dialect. dar această influenţă a devenit puternică numai după 1859 şi 1918. 4. I. Concepţia după care limba română literară nu ar avea la bază un anumit grai.4. S-ar părea că I. Iordan porneşte de la ideea că unificarea lingvistică s-a petrecut abia în secolul al XIX-lea. căci în fiecare din provinciile Daciei limba era plină de provincialisme”2. dialecte literare. cum o numeşte el: „Pînă la 1859 n-a putut exista o singură limbă comună pentru toată românitatea. G. al XIX-lea. Apropiat în unele privinţe de concepţia Şcolii ieşene (căci admite participarea mai multor graiuri la formarea limbii literare) este şi Emil Petrovici. „graiul moldovenesc a căpătat un ascendent incontestabil în formarea limbii comune româneşti datorită valorii scriitorilor moldoveni din toate timpurile.34. dar influenţa lui a fost contrabalansată de acţiunea exercitată asupra limbii literare de scriitorii moldoveni. În constituirea acestei limbi literare comune autorul pare a recunoaşte totuşi un rol mai important (dar nu şi decisiv) atribuit graiului muntean. Abia spre sfîrşitul sec. 1894. 4. Atît înainte. dar mai mult în morfologie. În sec. Ca şi Al.6. Ardelenii şi muntenii au adus o contribuţie mai mare în fonetică. graiul muntean a exercitat o influenţă asupra limbii literare. E adevărat că cel mai apropiat de limba literară este graiul muntean. la această dată. ceea ce e tot una. care reduce norma unică la o 2 Al.

nu şi pe cele acceptate de ea. ei face. păşaşte etc. 1954. precum şi o serie de ardelenisme şi moldovenisme de tipul ciubotă (cizmă). Petrovici trece în revistă un număr de particularităţi munteneşti respinse de limba literară: – – – – durificarea lui d: dă (de). III sg. nr. Pentru a-şi susţine afirmaţiile. o koine rezultată din contopirea vechilor koine vorbite şi scrise de oamenii culţi din capitalele celor două ţări româneşti. existau două variante ale limbii literare. pronunţată munteneşte.fuziune a normelor regionale din Bucureşti şi Iaşi. prezentînd particularităţi literare dialectale munteneşti şi moldoveneşti. un grai moldovenesc. Iordan. Acestea s-au integrat într-o koine unică. pers. 1 I. a viitorului I forma II: el. III sg. unde numeroşi intelectuali moldoveni. româna literară s-a constituit tîrziu. 6. la care s-au adăugat şi se adaugă necontenit elemente din celelalte graiuri româneşti”. a imperfectului: el. identitatea pers. De aceea cercetarea sa nu poate da o imagine a contribuţiei tuturor graiurilor dacoromâne la constituirea limbii literare. dar care conţine atîtea elemente moldoveneşti şi de alte origini şi îi lipsesc atîtea dintre particularităţile caracteristice graiului muntean. Preponderenţa numerică a elementelor munteneşti nu ne îndreptăţeşte să susţinem că limba noastră literară se bazează numai pe graiul muntean. în –aşte: îngrijaşte. conjuncţia daca. adică o koine bucureşteană şi una ieşeană. se citează cuvintele munteneşti ginere (ginerică) pentru mire. forme de prezent indicativ. şi pl. mănuchi. p. deoarece sînt folosite în opera lui T. într-o oarecare măsură. Emil Petrovici examinează numai elementele munteneşti respinse de limba literară. După autor. limba română literară. adică vechea koine ieşeană. care sînt acceptate de limba literară. după Unirea Principatelor de la 1859. a prezentului indicativ: el. dăşchide (deschide). Ea a devenit. În domeniul lexicului. Em. încît cu greu poate fi considerată un grai muntean. Petrovici consideră că limba română literară „este o limbă comună. Limba literareă (Privire generală) // Limba română. au îndeplinit în acest sens un rol de primă importanţă. 131 . Em. În concluzie.72. forme fără pronunţarea lui n: genuchi. veniţi după 1859. Arghezi. vorbite în scris de oamenii culţi din capitalele celor două ţări româneşti. Integrarea a avut loc la Bucureşti. ei are să facă. la care s-au adăugat necontenit elemente din celelalte graiuri româneşti”2. – – perfectul compus de tipul am văzutără. bojoci pentru plămîni. Pînă la această dată. III. ei făcea. La temelia limbii literare stă acea koine bucuireşteană constituită după 1859. „rezultată din contopirea vechilor koine.. promoroacă (chiciură).

549. I. Em. Nădejde se referă la cea mai veche epocă literară. Petrovici. după el. Procesul se încheie pe la 1880. IX. mai ales în vorbirea claselor de sus: „Deci clasele culte şi. nr. asemenea lui Al. După el.7. cînd se observă şi unele influenţe munteneşti asupra limbii scrise a moldovenilor. Nădejde. fără ca elementele pătrunse din acestea să ajungă predominante. Difuzarea elementelor populare în limba cultă s-a făcut mai ales în secolul al XVIII-lea. pînă la un punct. 78. printr-o selecţie a cuvintelor luate din toate graiurile. Cantemir erau neînsemnate. Nădejde nu spune despre ce anume dialect e vorba. mulţimea de ţărani vorbeau dialectul literar cîteva sute de ani înainte de tipărirea cărţilor bisericeşti în Transilvania”1. Nădejde. Lambrior. mai aproape de limba literară. I. După cum se vede. era secolul al XV-lea. 2 1 132 . I. la data cînd se scria. p. care e preferat şi pentru că e mai apropiat de limba literară scrisă. dar e limpede că. Cînd cineva vrea să vorbească limba literară. Aspectul definitiv al limbii literare începe să se precizeze după 1840. Ibrăileanu face o oarecare distincţie între vorbirea claselor de sus şi cea a poporului şi admite o pătrundere a elementelor populare în limba literară începînd cu secolul al XVII-lea. el consideră graiul muntean mai arhaic. La sfîrşitul secolului al XVIIIlea „vechiul dialect literar a căpătat o mînă de ajutor de la limba latină. 1960. vorbeşte „mai munteneşte”. Ivănescu. atunci limba aceasta nu are nici un drept a fi numită muntenească şi e mare greşeală a crede că limba literară a moldovenilor e luată de la munteni. Ca şi I. ceea ce are drept consecinţă sporirea elementelor populare acceptate de ea. conform căreia la originile tradiţiei literare româneşti s-ar plasa tipăriturile coresiene. V. Limba literară // Contemporanul. prin aceasta. ceea ce a avantajat dialectele rămase la stadiu de dezvoltare mai arhaic şi a dat „lovitura de moarte” celor ce suferiseră mai multe modificări în cursul timpului”. această limbă literară unică a suferit o influenţă tot mai pronunţată din partea graiurilor populare. După 1800. Uniformitatea limbii literare scrise în diversele provincii s-ar datora faptului că în epoca scrierii primelor monumente literare limba română era lipsită de varietăţi dialectale. era constituită deja în privinţa foneticii şi a morfologiei.4. 1 Apud G. Baza dialectală a limbii noastre naţionale // Limba română. unitară. I: Nădejde respinge teoria lui Al. care. Capitala a impus graiul muntean. Vocabularul urma să fie format în viitor. opera citată. Diversificarea literară s-a produs în graiul moldovean. limba literară scapă de sub influenţa limbii bisericeşti. p. iar pe cel moldovenesc – mai evoluat. 4. 5. 1977. Începînd cu veacul al XVI-lea şi continuînd cu următoarele două. Totuşi unele moldovenisme au fost acceptate prin intermediul literaturii beletristice1. Dacă aşa stau lucrurile. şi mai puţin în cel muntean. p. Ea era. limba unică. 54-64. De aceea deosebirile dintre limba scrisă în Moldova şi în Muntenia în epoca lui D. Latiniştii din Transilvania au ales dintre formele concurente pe cele mai apropiate de latină.8. Lambrior. de bună seamă. G. rămas astfel mai arhaic şi.

Graiului muntean i-a revenit rolul de a transmite şi a fixa acest aspect unitar al limbii literare. căci. Ivănescu şi I. 1 133 . după care limba română n-a avut „dialecte literare”: „Scrisul nostru vechi se caracterizează prin unitatea limbii. D. E adevărat că I. conchidem împreună cu Şt. II. Pe marginea discuţiilor despre limba literară // Cercetări de Lingvistică. Pascu. al XIXlea. Diferenţele regionale ale vechii române literare erau neînsemnate. atunci cînd susţine rolul activ al Munteniei din secolul al XVI-lea încoace. începînd cu scrierile coresiene. acceptată în mare parte de către D. adică acceptăm teoriile emise de G. Istoria limbii române literare. 4. el se apropie de Al. Apropiată într-o serie de puncte de vedere de teoria lui I. prin aceasta. Nădejde şi cea a lui G. Macrea.9. Nădejde şi G. deci nediferenţiat în graiuri. Editura Didactică şi Pedagogică. 2 D. care oferă cele mai convingătoare soluţii pentru rezolvarea problemei complexe a relaţiilor istorice dintre limba literară şi graiurile dacoromâne. care din acest punct de vedere este cel mai conservator dintre graiurile româneşti. Philippide şi discipolii săi subliniază contribuţia tuturor graiurilor dacoromâne la formarea limbii române literare. după Domnia sa. un rol hotărîtor”2. p. Nădejde prin unele precizări preţioase. singura întemeiată pe o foarte minuţioasă analiză a faptelor culese dintr-un număr impunător de monumente literare. dar într-o interpretare personală. că la baza limbii române literare au stat mai multe graiuri.După cum se poate vedea. Vezi Şt. Macrea. Ibrăileanu nu consideră că la baza limbii române literare stă dialectul dacoromân dintr-o epocă cînd acesta era unitar. Munteanu şi V. dar această colaborare se limitează la domeniul lexical şi. deci cel mai apropiat de faza din secolul al XVI-lea a limbii noastre. graiul muntean n-a făcut altceva decît să mijlocească impunerea limbii unitare a secolului al XVIlea. Gheţie. Macrea. Nădejde vorbeşte de o colaborare a tuturor graiurilor la constituirea limbii române literare. nu numai cel muntean sau maramureşean. Ibrăileanu întregeşte teoria lui I. nu se identifică cu concepţia lui Al. Analizînd punctele de vedere expuse mai sus. Bucureşti. Istrate. nu schimbă esenţial modul în care a fost pusă problema. ceea ce e cu totul altceva. Aspectul fonetic apropiat de cel muntenesc al limbii noastre literare îşi are originea tocmai în această fază relativ unitară a limbii române vechi. I. G. În timp ce Al. cum pare a fi înclinaţi să creadă unii cercetători3. Munteanu şi V. G. În păstrarea şi consolidarea acestui aspect fonetic în limba noastră literară. Teoria lui Nădejde – Ibrăileanu. I. 25-26. graiul muntean. a avut. Ibrăileanu este şi opinia lui D. Lambrior. Macrea se apropie deci de teoria Şcolii de la Bucureşti. Admiţînd o influenţă muntenească asupra limbii literare în a II-a jumătate a sec. 1958. Ţîra1. Ţâra. Philippide. Iordan şi G. 1983.

iubăsc. cînd centrul cultural se mută la Tîrgovişte. ai. b) cele de tip n o r d i c. ţ. ă protonic netrecut în a (bărbat). transilvănene de nord şi de sud-vest. 134 . Dintre normele variantelor de tip sudic menţionăm: j (joc). mă jălui). Variantele literare de tip sudic au la bază. am putea distinge două tipuri fundamentale de variante literare: a) cele de tip s u d i c. insuficient însă pentru a se ajunge la o singură variantă literară a limbii române. cărţile româneşti. doar cîteva sînt respectate consecvent. bănăţene. de regulă. Dintre normele specifice vechilor variante literare. în funcţie de numărul variantelor literare. s-au influenţat reciproc. în epoca veche.Într-adevăr. Explicaţia o găsim în unitatea relativă a limbii noastre populare. îi (mîine). pe graiul bănăţean şi pe cel moldovenesc de nord. după s. ale). diferenţiate în timp şi spaţiu. cît şi morfologice. Circulînd şi copiindu-se mereu pe întregul teritoriu dacoromân. merge. dar în secolele XVI-XVII limba cărţilor tipărite la Braşov prezenta şi unele fenomene proprii graiurilor transilvănene. j urmate de o vocală anterioară (sămn. în general. ţîne. al. dzîc. pîne etc. bunăoară. printre care menţionăm: dz şi ğ păstraţi în elementele moştenite din latină (dzi. şăd. pe cînd cărţile traduse ori scrise la mănăstirile din Oltenia păstrează anumite forme specifice acestor graiuri. Aceste variante cultivate ale limbii române vechi nu au decît cîteva norme fundamentale prin care s-ar deosebi tranşant. dar şi în statornica unitate a despărţirii seculare administrative a românilor. În variantele sudice. apărute în diferite regiuni. -ea (vedea). j + e duri (grijaşte. De aceea. z. ş. ă protonic trece uneori la a (barbat). z. z (zice).. Variantele literare de tip nordic se întemeiază pe graiurile transilvănene de nord şi de sudvest. pe cînd în cele nordice apar: ğ (gioc). argintari. păşaşte). existînd mai multe variante cultivate ale limbii române. pe care le identificăm în scrierile moldovene. ş. zic. întîlnite în textele m u n t e n e ş t i şi în cele din s u d-e s t u l Transilvaniei. rostirea dură a labialelor şi a consoanelor s. româna făcînd parte dintre limbile romanice mai puţin diversificate dialectal. articolul posesiv are forme variabile (a. ţ şi dup labiale (semn. mărg. ci mai multe. î menţinut în mîne. graiul m u n t e a n. în special tipăriturile religioase. îi (mîine). dz (dzice). -e (bine). atît fonetice. vocalele anterioare nu se velarizează. dz. muiat (morari. care au o serie de elemente comune. -or se pronunţă. abandonate mai tîrziu. apărute mai tîrziu sau neacceptate la început ca norme ale exprimării culte. Celelalte cazuri prezintă numeroase alternanţe. se observă: j (joc). de obicei. gioc). r din sufixele –ar. iubesc). ţine. sobari. e firesc să nu căutăm o singură bază dialectală. dar suficient pentru a se îngădui destrămarea tradiţiei limbii noastre scrise prin admiterea unui număr prea mare de fenomene lingvistice regionale. î (mîne).

articolul posesiv este invariabil (a pentru toate formele). după unii cercetători. iar ideea că limba română reflectă o fază unitară a limbii vechi este formulată. să cerceteze limba literară în cursul evoluţiei ei secundare. cu importante corecţiuni şi într-o concepţie schimbată. Între aceste puncte extreme şi-au găsit loc teorii care consideră limba română literară un rezultat al colaborării a două graiuri sau admit că. folosită în Moldova de nord. ci se prezenta ca o masă aproape inertă. Am putut observa. 135 . teoria maramureşeană a lui N. închiderea frecventă a lui e aton medial şi final în i (oamini buni).cheltuitori. în epoci diferite. gramaticale şi lexicale. Mai trebuie amintită opinia după care limba literară este reflexul actual. şuguitori). adverbul acmu (amu). varianta nord-transilvăneană. fie asupra epocii contemporane. De aceea ne-am raliat la teoriile lor. în opiniile lui G. antaneus). Cele relatate pe parcurs ne-au arătat că niciuna dintre teorii nu a căzut cu desăvîrşire în desuetitudine. Alţii însă consideră că toate graiurile au contribuit la fixarea aspectului unitar al limbii noastre de cultură. dintre care pot fi menţionate mai ales: palatalizarea lui f urmat de i sub forma h (să hiu). Munteanu (vezi operele citate la subsol). Aproape nimeni nu a încercat însă. Gheţie şi Şt. în parte. Pentru varianta literară bănăţeană menţionăm mai ales conservarea lui n: cuni (lat. Ivănescu. Niciodată însă adepţii acestei teorii nu au întrunit majoritatea sufragiilor. la baza limbii române literare stă un singur dialect (muntean sau maramureşean). limba literară a avut la bază graiuri diferite. S-ar putea vedea că. De obicei. adesea. Astfel. mijlocit prin tradiţie. I. pronumele demonstrativ (a)cesta. avea ca trăsătură fonetică specifică r o t a c i s m u l. spre a vedea ce anume datorează ea unuia sau altuia dintre graiuri. întîni (lat. Pînă la 1600. că majoritatea cercetătorilor aderă la teoria munteană a limbii literare. Gheţie. cuneus). de asemenea. Aceste variante sînt caracteristice mai ales variantei literare moldoveneşti. cercetătorii şi-au îndreptat atenţia fie asupra situaţiei în care se afla limba română în secolul al XVIlea. Ceea ce se profilează pe prim plan în calitate de c o n c l u z i i la capătul acestei expuneri este numărul mare de teorii formulate şi caracterul lor aparent ireconciliabil. Ivănescu şi I. Macrea. Opiniile acestor savanţi cu renume s-au născut. trecerea diftongului ea la e (pre ave). în afară de G. Iorga trăieşte şi astăzi. şi la D. Celelalte variante de tip nordic se deosebesc între ele prin unele particularităţi fonetice. dintr-un spirit de reacţiune faţă de teoria dominantă. ceea ce a făcut ca ele să conteste mai mult decît să afirme. Totdeauna a existat o opoziţie incluzînd nume dintre cele mai reprezentative ale lingvisticii şi culturii româneşti. al unei epoci cînd dialectul dacoromân nu era separat în graiuri.

ci spre impunerea limbii române ca limbă de cultură în locul slavonei şi spre îmbogăţirea ei cu elemente lexicale noi. Influenţa grecească ajunge la 136 . ci mai multe variante cultivate ale unor subdialecte dacoromâne. aceasta reprezentînd. În traduceri întîlnim adesea. normată şi unitară. pune la baza limbii literare graiul din nordul Munteniei şi din sudul Transilvaniei. datorită influenţei originalelor. precum şi începuturile creaţiei artistice în proză şi în versuri. Între acestea am putea să delimităm o perioadă de tranziţie. apărute. Acum limba română este cultivată prin puţine scrieri originale (în special documente şi scrisori) şi prin destul de rarele traduceri şi tipărituri bisericeşti. nu aveam o limbă literară propriu-zisă. dintre care nici una nu tinde. b) româna literară modernă. scrieri cu caracter oratoric şi filozofic. asumîndu-şi integral rolul unei limbi de cultură în toate ţările româneşti. aşadar. Eforturile cărturarilor se îndreaptă acum nu spre fixarea normelor. Apar noi forme de manifestare a literaturii: cronicile. În acest interval. Influenţa turcească creşte în viaţa politică şi economică a ţărilor româneşti. construcţii imitate după slavonă sau maghiară. Limba română reuşeşte să devină limba oficială a bisericii şi a cancelariei domneşti. În acest interval de timp se pot distinge două perioade mai importante. prima etapă din istoria formării limbii române moderne. Există totuşi în această etapă două variante literare: una de tip nordic (maramureşeană) şi alta de tip sudic (munteană şi sud-transilvăneană). în Transilvania. Condiţiile de dezvoltare a societăţii româneşti din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea conferă literaturii române trăsături care o deosebesc de alte literaturi şi explică particularităţile specifice ale limbii literare din această epocă. textele juridice. Istoria limbii române literare reţine. de fapt. din care lipsesc cuvintele din slavonă şi maghiară. doar faptul că din această epocă datează primele texte de limbă românească şi că în acest secol diaconul Coresi “ot Tîrgovişte”. româna înlătură definitiv slavona ca limbă oficială.Periodizarea istoriei limbii române literare Asupra periodizării istoriei limbii române literare nu s-a ajuns încă la un punct de vedere unitar. În epoca veche. către preponderenţă. mai ales. Caracterul livresc al lexicului textelor religioase apare evident cînd comparăm vocabularul textelor traduse cu cel al textelor netraduse. de prin mijlocul secolului al XV-lea şi durează pînă la 1640. cum scria însuşi Domnia sa. cel puţin pînă la 1750. Limba scrierilor din această perioadă prezintă încă un vocabular sărac şi pronunţate divergenţe dialectale. resimţindu-se şi pe plan lingvistic. necunoscute în limba vorbită. probabil. A doua perioadă durează de la 1640 pînă spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Cea dintîi perioadă începe. Majoritatea cercetătorilor însă sînt de acord că trebuie să distingem două epoci fundamentale: a) vechea română literară. cuprinsă între anii 1780 şi 1840.

Întemeierea tipografiilor în ţările româneşti. stilul naraţiunilor consacrate vieţilor sfinţilor – cu tot conţinutul lor teologic – se distinge prin calităţile sale literare. cît şi prin prezenţa unor elemente de exprimare artistică. Locul elementelor turceşti şi neogreceşti va fi luat. faţă de moldovenescul pîne). reprezentant de frunte al oratoriei religioase în literatura română. textul Psaltirii este supus exigenţelor versificaţiei. Noul Testament de la Bălgrad. consolidarea variantei munteneşti la baza limbii literare se realizează prin tipărirea Bibliei de la Bucureşti. generalizate prin analogie şi în tătîine.apogeu în cursul secolului al XVIII-lea. 1648. cu colegiile din Polonia lasă urme adînci în scrisul acestora (mai ales în domeniul lexicului şi al sintaxei). 1688) şi folosirea lor nu numai în oficierea cultului. mitropolitul Kievului. uneori. Larga circulaţie pe calea tiparului a traducerilor de cărţi religioase (Cazania lui Varlaam. În secolele XVII şi XVIII. ci. 1673) şi prin elocvenţa religioasă a lui Antim Ivireanul (Didahiile). În tălmăcirea lui Dosoftei. în ritmul specific poeziei populare. Dar în ea întîlnim influenţa particularităţilor fonetice specifice textelor literare din Ţara Românească: fonetismele în îi (pîine. atît prin valorificarea limbii populare. jupîineşică etc. de psalmii traduşi în versuri scurte. apoi de cele neoromanice. moment important în evoluţia limbii române literare. Predicile lui Antim Ivireanul. ca şi numărul crescînd de manuscrise şi tipărituri în limba greacă. Contactul cronicarilor cu cultura latină. 137 . Biblia de la Bucureşti. în special. se accentuează orientarea culturii româneşti spre Rusia şi Polonia. au contribuit la răspîndirea scrierilor în limba română. Limba Cazaniei lui Varlaam se caracterizează printr-o serie de particularităţi ale graiului moldovenesc. atenţia cititorului este reţinută. Cancelaria. Totodată. în epoca fanariotă (1711-1821). cît şi sprijinul lui Pertu Movilă. Prin activitatea poetică a lui Dosoftei (Psaltirea în versuri. cît şi prin elemente realiste ale criticii morale şi sociale. 1643. de elementele ruseşti. se impun atît prin caracterul viu şi colorat al expresiei. Dacă preocupările de folosire a unei limbi accesibile românilor de pretutindeni îşi află loc în Noul Testament al lui Simion Ştefan. numeroase şcoli greceşti. şi ca manuale elementare pentru învăţarea citit-scrisului în şcolile mănăstireşti contribuie la începuturile de unificare a exprimării literare. imprimă relaţiilor sociale şi culturale din ţările româneşti un pronunţat caracter grecesc. mai tîrziu. limba română se înmlădiază şi îşi îmbogăţeşte posibilităţile de exprimare artistică.

incisivă. Historia incrementorum atque decrementorum aulae othomanicae). autor al Letopiseţului Ţării Moldovei. rup. Autor erudit. cărturarii epocii realizează. Esopia. Nota savantă apare predominantă la Dimitrie Cantemir. la cronicari. Naraţiunea. marchează începuturile artei narative şi ale celei descriptive. ca de exemplu cunoscutul portret al lui Ştefan cel Mare. Pravila lui Matei Basarab). cărţile populare (Alexandria. cu o largă circulaţie. încearcă în Letopiseţul Ţării Moldovei (15951661) şi în De neamul moldovenilor să găsească o modalitate de expresie literară limbii româneşti. şi mai ales. 1688-1717. Cronicarii iau în discuţie originile romanice ale poporului şi ale limbii române. se impun prin concizia şi precizia exprimării. Prin scrierile cronicarilor moldoveni (Grigore Ureche. care a abordat domenii de cercetare dintre cele mai variate. în acelaşi timp. depăşeşte limitele genului istoric şi dobîndeşte o reală valoare literar-artistică. cunoscute cu titlul O samă de cuvinte. prin valorificarea procedeelor expunerii orale şi prin utilizarea măiestrită a portretului şi a 138 . Istoriile domnilor ţărilor româneşti ale lui Radu Popescu întîlnim o proză vioaie. primul nostru istoric în accepţiunea modernă a cuvîntului şi învăţat de reputaţie europeană (Cronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor. Dimitrie Cantemir are meritul de a fi dat literaturii româneşti primul roman alegoric (Istoria ieroglifică) şi de a fi încercat să creeze o terminologie ştiinţifică românească. Letopiseţul lui Grigore Ureche.Alături de literatura religioasă. Ion Neculce) şi ale celor munteni (stolnicul Constantin Cantacuzino şi Radu Popescu). au avut un rol important în dezvoltarea limbii române literare. ca şi primele legiuiri laice oficiale (Pravila lui Vasile Lupu.). cu tradiţia textelor religioase şi valorifică elementele limbii vii. Continuatorul lui Gr. În cronicile muntene (Letopiseţul cantacuzinesc. Miron Costin. acelaşi cronicar deschide un nou capitol al poeziei româneşti culte: lirica filozofică. Descriptio Moldaviae. Ureche. la care se mai adaugă contribuţia erudită a lui Dimitrie Cantemir. Miron Costin. Îmbogăţind posibilităţile de exprimare prin împrumuturi savante din alte limbi. Prin expresia plastică şi colorată. Prezenţa elementelor savante din limba şi stilul lui Miron Costin se explică prin influenţa elementelor latine. adesea. în mare măsură. se constată o nouă linie de dezvoltare în istoria limbii române. care povesteşte istoria Moldovei de la descălecat (1359) pînă la a doua domnie a lui Aron Vodă (1595). În Viaţa lumii. 1290. vorbite. în care pasiunile politice lasă loc. Antonimul brîncovenesc. pamfletului şi vervei politice. remarcabile progrese în arta compoziţiei literare. Halima etc. cronicarul Ion Neculce. Unele pasaje. Literatura artistică din această perioadă găseşte o încununare în scrisul continuatorului lui Miron Costin. care povesteşte evenimentele de la Dabija vodă (1661) pînă la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat (1743) şi al legendelor istorice.

Grigore Ureche. Discutarea anumitor probleme lingvistice de către unii cărturari români este o mărturie a interesului de care începe să se bucure limba română. de creare a normei unice supradialectale. fizică. gramatică etc. Istoria modernă a limbii române literare cuprinde trei etape mai importante. atenţia pe care oamenii de cultură (Simion Ştefan. Face să amintim de Scara numerelor şi cuvintelor străine tîlcuitoare din Istoria ieroglifică. ceea ce îi asigură un loc de frunte între marii noştri povestitori. în acelaşi 139 . geografie.dialogului. agronomie. în prima jumătate a secolului al XIX-lea ea cucereşte un nou domeniu. limba română devine ea însăşi obiect de predare. prin tipărirea celei dintîi gramatici a limbii noastre. I. a teatrului în prima şi. începutul unui lung proces de normare şi unificare a exprimării culte. apar termeni în matematică. Miron Costin) încep să o acorde discutării problemelor limbii şi. este delimitată. numită de unii cercetători şi premodernă sau de tranziţie. Albina românească la Iaşi. încercînd să creeze un stil ştiinţific şi să introducă o terminologie adecvată. Neculce ajunge la o artă mai complexă a naraţiunii decît toţi ceilalţi cronicari. mai ales. Gheoghe Şincai. Dezvoltarea societăţii româneşti. fireşte aproximativ. an care marchează. între anii 1780 şi 1840. unde se dă un glosar al neologismelor din diverse ramuri ale ştiinţei). Şcoala şi. în 1829. dar. Cantemir deschisese calea în această direcţie. tînăra presă românească (Curierul românesc la Bucureşti. şi o dovadă a lărgirii orizontului de preocupări ale oamenilor de cultură ai epocii. mai ales. în acelaşi timp. ale originii poporului român. După ce. alături de ea. fapt remarcabil. Totodată. înfiinţarea – datorită lui Gheorghe Lazăr în Muntenia şi a lui Gheorghe Asachi în Moldova – a învăţămîntului în limba română. odată cu secolele XVII şi XVIII. Petru Maior. acela al învăţămîntului: încep să se predea diferite discipline în limba română şi. Epoca veche se încheie pe la 1780. numărul ştiutorilor de carte creşte şi se formează un public cititor. contribuie la lărgirea funcţiilor limbii române literare. limba română reuşise să devină limba oficială a bisericii şi a cancelariei. Prin dezvoltarea învăţămîntului în limba naţională. tehnică. în secolele anterioare. întemeierea presei. Prima etapă. a culturii şi a ştiinţei. Ion Budai-Deleanu). Se cuvine să remarcăm. în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Apariţia primelor gramatici ale limbii române corespunde necesităţii tot mai simţite de codificare a limbii literare. se manifestă tendinţa de modernizare a exprimării literare şi de unificare a normelor prin activitatea reprezentanţilor Şcolii Ardelene (Samuil Micu. Începe să se dezvolte stilul ştiinţific (eruditul domnitor moldovean D. Apariţia în a doua jumătate a secolului al XIII-lea a unor manuale şi cărţi tehnice pune în circulaţie numeroase neologisme legate de dezvoltarea economiei.

îndeosebi din latină şi din limbile romanice. Eminescu. italienizat al lui Heliade. I. Odobescu. transformînd-o în jargoane cu caracter artificial. L. care ia naştere. păstrată. Russo. Apare un nou stil. datorită noilor condiţii cultural-istorice. Dezbaterea problemelor referitoare la căile de evoluţie şi de cultivare a limbii literare dobîndeşte. Kogălnicianu. I. Stilul ştiinţific şi cel administrativ. adaptării lor. reprezintă factorii cei mai activi în răspîndirea şi impunerea normelor limbii literare. unificarea variantelor literare. cu unele retuşări ulterioare. 140 . Gramatica românească (1828) a lui Heliade Rădulescu este una dintre contribuţiile cele mai însemnate în această direcţie. în linii mari. În această perioadă activează marii noştri clasici (M. B. Gazeta de Transilvania la Braşov.an. Al. Academia română fixează şi principalele norme ale limbii române literare moderne. sînt supuse aceluiaşi fenomen de modernizare. cuprinsă între anii 1840 şi 1880. În dezvoltarea limbii române literare secolul al XIX-lea este perioada în care se accentuează procesul de unificare a normelor. se indică formele concrete de adaptare a neologismelor. mai ales în publicistica acestei epoci. încercări de codificare a ei. cu anumite particularităţi specifice. Scriitorii progresişti (M. etapă caracterizată prin discuţii teoretice şi propuneri concrete. Tot în această perioadă se fac încercări de rezolvare fundamentală a problemelor de evoluţie a limbii române neliterare. se dau soluţii pentru îmbogăţirea vocabularului prin împrumuturi. a ortografiei cu litere latine şi a unificării normelor. Alecsandri. prin modificările aduse de Academia Română ortografiei. Caragiale etc. presa contribuie şi ea la modernizarea lexicului prin împrumuturi de origine latino-romanică. adică în cea de-a doua perioadă a limbii literare moderne. adică a unei literaturi cu un conţinut izvorît din realităţile româneşti şi exprimată într-o limbă literară creată pe baza limbii vii a poporului. pînă în prezent. în aceeaşi epocă. ca şi teatrul românesc. V. cel publicistic. P. Reprezentanţii diverselor curente (latinist propriu-zis. în centrul lor situîndu-se problema împrumuturilor. Această perioadă reprezintă etapa căutărilor de soluţii privitoare la îmbogăţirea şi codificarea limbii. a bazei populare a limbii literare. se stabilesc definitiv bazele scrierii noastre fonetice. o amploare deosebită. Cea de-a treia perioadă o situăm între anii 1880 şi 1900. Al. Creangă. Tot acum se consolidează stilurile limbii române literare. În această perioadă se introduce în limba literară un mare număr de termeni neologici. Tot acum. “ciunist” al lui Aron Pumnul) încearcă să împiedice dezvoltarea normală a limbii literare. În prefaţa Gramaticii se afirmă necesitatea unei ortografii fonetice. care se precizează mai ales în a doua jumătate a secolului. În 1904. Haşdeu) iau atitudine fermă faţă de aceste curente şi preconizează crearea unei literaturi naţionale. în 1838). Acum are loc.

tipărită cu litere latine. cuprinzînd şi Maramureşul. în 2004. o culegere de psalmi. apărut între anii 1546 şi 1554. de păstrare a unui anumit grad de corectitudine. cu deschidere spre inovaţia lexicală şi stilistică. Evangheliarul comentat (Cazania. Fiind o variantă lingvistică superioară prin unitatea structurii sale şi o expresie a culturii naţionale prin funcţiile îndeplinite. cînd unele particularităţi din limba scrisă. state româneşti. O deosebită vîlvă a trezit publicarea. Au existat în secolul al XVI-lea mai multe centre culturale unde s-au tradus în româneşte principalele cărţi de cult. a noului DOOM. Molitvenicul (1564). Apostolul (1563). în anul 1918. la Orăştie. urmăreau să-i atragă pe români la luteranism. un Evangheliar slavoromân. a Îndreptarului ortografic. preocupările sînt îndreptate spre acţiunea de cultivare a limbii. diaconul Coresi şi ucenicii săi tipăresc la Braşov o serie de cărţi religioase în româneşte. Activitatea tipografică este continuată de diaconul Coresi “ot Tîrgovişte” în a doua jumătate a secolului al XVI-lea la Braşov. Psaltirea slavo-română (1577). apărut la 1559. se dezvoltă şi se propagă tendinţele vorbirii culte. Ambele cărţi. primele două cărţi ale Bibliei. ne vin traducerile din prima jumătate a secolului al XVI-lea. dar nu s-a păstrat pînă astăzi niciun exemplar. Printre acestea. după retipărirea acestuia la Bucureşti şi la Chişinău. limba acestora integrîndu-se în normele generale şi oficiale reprezentate de uzul exprimării culte a intelectualilor din capitatele celor două. După Catehismul luteran românesc. în limba literară se întîlnesc. apare la Cluj. Însemnătatea tipăriturilor lui Coresi Cele mai vechi tipărituri în limba română despre care avem astăzi informaţii au apărut la Sibiu pe la mijlocul secolului al XVI-lea.Secolul al XX-lea se caracterizează prin utilizarea normelor unitare în limba scrisă. ortoepic. Psaltirea (1570). Liturghierul (1570). iar în 1582 ies de sub tipar. se şterg. Preocupările din ultimele decenii ale secolului al XX-lea. Din nordul Ardealului. Procesul desăvîrşirii unităţii în exprimarea literară intră într-o fază nouă şi ultimă după formarea Statului Român unitar. deocamdată. care ar fi fost scris pe la 1544. 141 . care s-a păstrat doar fragmentar. amintim mai ales: un Catehism luteran. şi anume: Evangheliarul (1561). mai ales. folosită de oamenii instruiţi din provinciile care au reintrat în componenţa României. În această perioadă. dar fără prea multe concesii făcute modei şi falsei originalităţi. Pravila (1570-1580). după Revoluţiile din 1989 din Bucureşti şi Chişinău şi după apariţia. în 1960. imprimate de acelaşi tipograf pe nume Filip. cunoscute sub numele de “texte rotacizate”. cunoscut sub numele de Întrebare creştinească. Scrisorile particulare care provin din această regiune se caracterizează prin aceeaşi particularitate lingvistică. 1564 şi 1581). morfologic şi de punctuaţie. avîndu-şi izvorul în tradiţia urmată de cei ce o folosesc. după reforma ortografică din 1953. mai ales scrierea literei â şi a formelor verbale de tipul sunt etc. în 1570.

cu sintaxa în parte neromânească a traducerilor maramureşene. a tipăriturilor de la Sibiu şi. se impune în Moldova din secolul al XVII-lea prin scrierile cronicarilor moldoveni. Nu încape îndoială că tipăriturile lui Coresi au pătruns pe întreg teritoriul românesc. Evangheliarul din 1561 a fost copiat în Ţara Românească de Radu din Munceşti (Teleorman) în 1574. supunîndu-le unei serioase revizuiri lingvistice prin înlocuirea tuturor elementelor fonetice şi lexicale. Caracteristicile generale ale primelor texte româneşti Faţă de limba greoaie. În aceste texte. găsim deseori o expunere clară. Limba literară. ce aparţine unui tînăr captiv şi trimisă părinţilor săi din Moldova. Astfel. bazele pe care le-a dezvoltat limba literară. scu- 142 . totodată. “Siluirea” sintaxei româneşti o constatăm la tot pasul şi ea formează o trăsătură caracteristică a textelor din această perioadă. la baza ei literară stă anume subdialectul din nordul Munteniei şi din sudul Ardealului. după cum o dovedesc muntenismele din scrierile lui Varlaam şi Dosoftei. Astfel. fără a se preocupa dacă frazele au înţeles în limba română. limba unor documente sau scrisori româneşti din secolul al XVI-lea este simplă şi uzuală. uneori. apără- Psaltirea Hurmuzachi Ascultă-te Domnul în dzi de grije. urmat de traducerea contemporană a acestui pasaj. El a tradus doar unele din copiile tipărite. Coresi a avut la îndemînă manuscrisele maramureşene. astfel încît o parte din aceste texte poate fi luată în consideraţie pentru studiul limbii române literare din secolul al XVI-lea. Iar în continuare vom reproduce un pasaj dintr-o scrisoare particulară. Limba primelor traduceri româneşti de cărţi religioase este greu de înţeles de un cititor din zilele noastre fără ajutorul unui glosar sau al unui tratat de gramatică istorică a limbii române. păstrată în arhivele Bistriţei. într-o limbă curgătoare. Psaltirea Şcheiană Audzi-te Domnul în dzi de grije. Coresi şi ucenicii săi. Vom exemplifica această afirmaţie prin compararea psalmului 19 în versiunea Psaltirii Hurmuzachi şi a Psaltirii Şcheiene. Cărţile lui Coresi au pătruns şi în Moldova. în afară de unele stereotipuri la începutul şi sfîrşitul Scrisorii lui Neacşu. a făcut ca tipăriturile sale să fie înţelese de un cerc cît mai larg de cititori şi să constituie. prin munca de revizuire şi muntenizare a textelor maramureşene.Textele tipărite în a doua jumătate a secolului de Coresi şi ucenicii săi nu cunosc rotacismul. care au circulat în copii. Dificultăţile provin mai ales din faptul că traducătorii au urmat în mod servil sintaxa originalului. După cum conchid mai mulţi cercetători al limbii române. care se deosebeau de limba vorbită din nordul Munteniei şi din sud-estul Ardealului. a tipăriturilor lui Coresi. cu anumite particularităţi moldovenei.

Şi îmbătrînesc. Aducă-şi aminte de toate prinoasele tale şi arderea de tot a ta să-i fie prea plăcută. ce amu scăpat de la Bălgrad. toate arsele tale grase fie. ce să mă scoteţi. deci a vrut să mă taie. Tremease-ti agiutoriu de la svîntul de SiTremease-ţi agiutoriu de sfîntu şi din on sprejeni-te. măcar numai d-aş presi cu tropul. Sionu apără-te. Deci mă rog domnilor vostre ca lui Dumnedzeu den ceriu să nefoiţi să mă scoteţi în ţară creştină şi să nefoiţi să daţi ştire părintelui miu Mogăldei vornicoloi că au dzacu în temniţă de mă mănîncă liutul şi păduchie. Aceste pre căruţe. Acum cunosc că Domnul a izbăvit pe unsul său şi. dăruiască-ţi după dorinţa inimii tale şi toate cîte ţi-ai pus în minte să le împlinească. Şi iu amo spos către Andriiaş că simtu nepot de frate de soflet giorat în besearecă. mări-mu-n . Ceşti în roate. eu m-am rugatu şi am spus că simt fecior Mogîldei. şi ceia călări. Deci iu am trimes saşi de m-au cerşit. Eu am spus că m-au prinsu Mihai vodă de la Hotin şi m-au dus în Ţara Iungurească. alţii pe caii lor. Deci m-au prinsu nişte saşi. Să tresăltăm de bucurie pentru ajutorul de care am avut parte şi întru numele Dumnezeului nostru să desfăşurăm flamura noastră. aude el din cer sfîntul în puterea scoateriei dereptăţii lui. cînd au bătut Mihai vodă război cu ungorie. dacă tropul meu ar putea rezista încă să ies în ţară că iu mor de dorol vostru. sveatul tău împle. Pomenit-au toată jratva ta şi toate arsele Pomeneaşte toată cumăndarea ta şi tale grase-i fie. Împlu Domnului toată cererea ta. Ei au cerut 300 taleri. Şi să vă afle aiastă scrisoare a mea sănătoşi pre dumneavoastră.ti-te numele Domnullui a lui Iacob. Scrisoarea captivului Cocrişel părinţilor săi Scriu închinăciune şi moltă sănătate părinţilor mei Spiridon şi maicei mele Constdandeei. şi aceia pre cai. o gospodi. nu-s pierit. de niu m-au pierdut. Domnul să împlinească toate cererile tale. te numele Dzeului lui Iacob. Daţi-vă Domnului după înrima ta şi tot Deie-ti Domnul după înrema ta şi tot sfatul tău împlu. Împlă Domnul toată cererea ta. audzi-l-va de in ceriu svatul tău. Psaltirea contemporană Domnul să te audă în ziua de restrişte. Deci iară mă rog domnilor vostre să no mă zăboviţi părăsit aici. Unii se bizuiesc pe carele de război. amin. din cerurile sale sfinte. i-a răspuns prin faptele mîntuitoare ale dreptei sale. Acmu cunoscui că au scos Domnulu HrisŞi acum cunoscu că spăsit-au Domnul tosulu său. Bucurămu-ne de ispăşenia ta şi în numeBucurămu-nă de spăsenia ta şi în nule Domnului Dumnedzeului nostru mări-nemele Domnului Dumnedzeului nostru vom. 143 . şi dup-aceea vă dau de ştire că simtul viu pînă acmu. Trimite-ţi ţie ajutor din sfîntul său lăcaş şi din Sion să-ţi fie de sprijin. numele Dumnezeului lui Iacob să te ocrotească. iară Andriiaş m-au scos dereptu 100 taleri şi m-au adus la Bistriţa. Hristosul său. şi am făcut o barbă pănă la brîu. său întru sie spăsenie dereapta lui.

tu spui 10. î din legitatea a+n+voc(cons): cîne 5. nordul Ardealului 1. dz şi gi păstraţi: dzice. jos 8. i după dz (dzic) 3. la Spiridon. traduceri maramureşene.XVII 7. păstrarea lui n neatins: bunătate 9. cu o limbă mai apropiată de cea din zilele noastre. c) acte şi scrisori particulare. şi anume. r normal În domeniul vocabularului. şi simtu nomai c-o cămeşă. n palatalizat: cuvios. caracterizate prin puternice trăsături dialectale. Pentru a fi înţelese şi în aceste zone. fenomenul rotacismului: bunrătate 9. ă păstrat (cădzu) 4.): cîine 5. La părintele miu. Limba literară din secolul al XVI-lea e reprezentată prin următoarele texte: a) traduceri religioase din slavonă sau maghiară. palatalizarea oclusivelor labiale şi a fricativelor labiodentale: hier. a etimologic păstrat în samă 2. diftongul ea final păstrat: mîna mea. 6. a în loc de ă (cadzu) 4. vreunul laţure mereit năsip prag 144 . rrădăcină Ţara Românească. tu spuni 10. Coresi şi ucenicii săi le-au înlocuit cu termeni care se foloseau în provincia lor. semnalăm prezenţa în traducerile rotacizate efectuate în nordul Ardealului şi în Maramureş a unor cuvinte care nu au circulaţie în sudul Ardealului şi în Ţara Românească.(cons. î după dz (dzîc). ea analogic în seamă 2. e în loc de ea: (mîna) me. (vei) vede 6. sudul Ardealului 1. gios 8. Să comparăm Codicele Voroneţean de biu cinrescuşi (cinescuşi ) pletituri văruit ariră (arină) spiţă cu versiunea Apostolului lui Coresi pînă la destul fieşcarele. Trăsăturile fonetice dialectale ale textelor acestei perioade sunt următoarele: Maramureş. n palatalizat păstrat: cuvinios. lipsa acestui fenomen. 3. r vibrant: urrăciune. îi din legitatea a+n+voc. care începe să fie atestat în sec. b) tipăriturile lui Coresi. va hi 7.Feciorul vostru Cocrişel. z şi j: zice.

înainte. iuboste (< luiby) – dragoste. spaimă. a deşidera (<desiderare) – a dori. sminteală. binecuvîntare. clevetă (< kleveta) – calomnie. Elemente l a t i n e : acicea (< eccum hicce) – adv. a spărţi (expartire) – a despărţi. a oteşi (< uteşiti) – a mîngîia. dau traducerilor de cărţi religioase din secolul al XVI-lea un colorit specific. a şerbi (servire) – a sluji. pentru care nu aveau termeni echivalenţi în vechea bulgară. Iată cîteva cuvinte extrase din scrisorile particulare provenite în cea mai mare parte din Moldova şi adresate primarului de Bistriţa: bolgariu "piele rusească". temoare (< timorem) – teamă. a reproşa. a gotovi (< gotoviti) – a pregăti. grobnic (< grobniku) – giulgiu. vidic (< videk) – regiune. fămeie "familie". silă "putere".de toate jigărăile. urgie. a via (<vivere) – a trăi. Unele cuvinte citate mai sus sînt cunoscute astăzi în Ardeal şi Banat. în lipsa termenului românesc corespunzător. de biu (< bio) – din belşug. jale. O mare parte din cuvintele enumerate mai sus mu figurează în scrisorile particulare. scîrbă. lucoare (< lucurem) – lumină. Iată cîteva exemple: a apăra "a opri". stepenă (< stepeni) – treaptă. Traducerile sînt împresurate de cuvinte luate din textele slave sau maghiare. deală (< delo) – lucru. a deştinge (<descendere) – a coborî. suflet". dispărute azi din limbă. jelanie "dorinţă". săblaznă (< sublaznu) – greşeală. auă (< uva) – strugure. a săruta "a saluta". limbă "popor. a glăsi (< golosovati) – a a glăsui. dihanie "duh. aci. urăciune (< orationem) – urare. a împuta (< imputare) – a învinui. bănat (< banat) – necaz. a hliipi (< hlipati) – a se văita. împreună cu elementele slave şi maghiare. cislă (< cislo) – număr. Elemente m a g h i a r e : Şi şarpele era mai alnic (< alnok) – şiret . a rosti. E l e m e n t e s l a v e: a besădui (<besedovati) – a vorbi. greaţă "greutate". port. pristanişte (< pristanişte) – liman. Mai trebuie semnalat că o serie de cuvinte din traducerile secolului al XVI-lea au un sens diferit de cel obişnuit astăzi. a se ucloni (< uklonitisea) – a se abate etc. Lipsesc în special cuvintele slave introduse de traducători în textele luate din originalele slavone pe care le aveau la îndemînă. Elementele latine. nemzet (< namzet) – popor. păr unde 145 . gadină (< gadinu) – fiară. ainte (<ab ante) – adv. băsău (< bosszu) – mînie. Şi traducătorii textelor slave de la sfîrşitul secolului al IX-lea au procedat la fel. arbure (< arborem) – pom. a pofti. chelşug "avere". bezaconie "nelegiuire". bezaconic (< bezaconiku) – nelegiuit. hrăborie (< hrabru) – vitejie. pripec (< pripek) – arşiţă. găvoazde (< gvozdi) cuie. mişel "sărac".gerure (genune) mită valure vamă Vocabularul traducerilor e diferit de cel al textelor netraduse. transplantînd în traducerile lor o serie de termeni greceşti. asin (< asinus) – măgar . mărit (<maritus) – mire. neam străin".

os: pănos "acoperit cu pene". lipsa lui pre ca morf al complementului direct: ce purtai ca un berbec (pre) Iosif. ime: necurăţime "necurăţenie. inţă : întîinţă "întîietate". construirea unor verbe cu dativul. şi mai tîrziu. eu şoltuzul şi 12 părgari ot tîrgul Suceavei Textele din secolul al XVI-lea cuprind o serie de cuvinte derivate cu sufixe.vom custa "cît vom trăi" de-aş presi co tropol "de-aş rezista cu trupul". Printre calculele sintactice menţionăm: • • • • • • • întrebuinţarea pleonastică a pronumelui de persoana a treia: să ştii că Domnul elu e dzeul nostru. eală: odihneală "odihnire". întrebuinţarea formelor accentuate în locul celor neaccentuate: dau lui blagoslovenie în veacul veacului. nis: mizerernic "milos". părcălab ot Bistriţă. care imită textul slavon cu prepoziţia ot. ca în versiunea slavă: Domnul bătu-şi joc lor. feţii tale roagă-se bogaţii oamerilor. ură: călcătură "urmă": oniu: vulponiu "vulpoi". Bunăoară: ame: mişelame "sărăcime". în construcţiile de tipul birăul de Bistriţă. pentru că imită în mod servil sintaxa originalului slav sau maghiar. Alteori se întrebuinţează chiar modelul slav: i pan Simion. apără-te numele Dzeului lui Iacob – uslîşi-te Gospodi v deni peciali. Astăzi aceste formaţii sînt neobişnuite. ciune: fericăciune "fericire". ătate: bogătate "bogăţie". dintre care unele sînt cunoscute şi în secolul al XVII-lea. mai ales. rugai (pre) Pavelu. S I N T A X A traducerilor româneşti este uneori nefirească. tar "marfă. bucuraţi-vă lui Dumnedzeu. aşezarea nefirească a adjectivului demonstrativ după nume: pasă cătră oamenii mei aceştia. străjar "grănicer". ordinea cuvintelor imită originalul: Audzi-te Domnul în dzi de grije. 146 . Textele netraduse nu cuprind astfel de construcţii influenţa slavă se exercită însă şi în aceste texte. lipsa pronumelui aton: (îti) dărui ţie . zaşcititu-te imea Boga Iakovle.

avem de relevat: • • • prezenţa rotacismului. trecere lui e la i : nici (<neci). -că. spui – spuniu. ele grupîndu-se în următoarele unităţi: 1. care dă un aspect caracteristic limbii textelor maramureşene.gă (popeei. În privinţa răspîndirii teritoriale a graiurilor româneşti. vechile forme de G. dz (gios. ht trecut la ft: pohtă – poftă. care dovedeşte o influenţă savantă.-D. ii: fetei. ţiitoriu – ţiitor. pe. 2. al XVI-lea.. opus lui gi. urmat în silaba următoare de e: leage. inel (<înel). iape.cuvinios. ca şi în zilele noastre. pe lîngă formele de G. muiare > lege iepe muiere. constatăm că repartizarea lor e la fel ca în zilele noastre. slugă este de genul feminin. în -(e)ei la substantivele masculine terminate în –a. Nordul Ardealului – Maramureş. disimilarea lui r din pentru. Luchii. Printre formele gramaticale ale textelor sec. Banatul. surorii. asimilarea vocalică în ridica (<rădica). apar şi formele evoluare în -ei. În domeniul f o n e t i c i i.Traducerile din slavoneşte cuprind cuvinte compuse după modelele slave corespunzătoare. -oriu ale numelor masculine şi feminine apar şi fără i: făcătoriu – făcător. pe cînd în Moldova şi în nordul Ardealului î a fost conservat (mîne). fonetismul cu o în român. bunăfacere (blagodejanie). z ( în jos. dzi). pîine) într-o parte a domeniului daco-român. 147 . 3. în -eei . şi anume: lege-călcare (zaconoprestuplenie). zi). inimă (<înimă). -ăi: popei. fonetismele din Ţara Românească j. Lucăei ) sunt înlocuite cu formele în –ei. Este esenţial să observăm în aceste caracteristici fonetice viitoare structură a limbii române literare contemporane. substantivul mărule (mănule) apare şi cu forma contemporană mînă. XVI menţionăm mai ales: terminaţiile în -arui. Moldova. în sec. n palatalizat trecut la i: cuvios . la numele feminine. Lucăi. prezenţa diftongului îi (mîine. Ţara Românească şi sudul Ardealului.-D. pre în pentru. fetii. alături de fonetismul cu u (rumîn). avem de menţionat în textele din secolul al XVI-lea: • • • • • • • • • • • monoftongarea lui ea şi trecerea lui ia la ie. Printre particularităţile f o n e t i c e ale limbii literare din secolul al XVI-lea. dulce-dăriure (blagodarenie) etc. norod (<nărod). apropierea de latinescul romanus.

Comparînd limba tipăriturilor lui Coresi cu cea a traducerilor maramureşene. e [=şi] boiereasa [= soţia] lui chema-o Polfîia. a cărui limbă are un caracter mai puţin arhaic.Haşdeu pe la 1580: "Într-acelea zile era un om într-acea cetate creştin dulce şi curat. ca sînt. aşa dzicea: dă mie. Limba traducerilor maramureşene e mai regională şi mai apropiată de originalele în limba slavonă. noi da-l am sfinţiei tale cu toată partea ei. seţi. la indicativul prezent al verbului a fi sînt înregistrate şi forme recente. Vom reproduce cîteva pasaje din două texte cu o mare circulaţie în secolul al XVI-lea primul text este Legenda Sfintei Vineri. şi fu viaţa lor şi lăcuiră ei 35 de ai [=ani] fără de feciori. de B. este mai apropiată de noi. şi ruga-se întru ascunsu cătră domnul. şi dă noao plod să fie şi să se nască dentre noi feciorel sau fecioriţă. de a întrebuinţa forme mai simple în morfologie. am constatăm un progres la Coresi. este. de asemenea. de a imita mai puţin frazeologia originalului slavonesc şi a folosi cuvinte cunoscute pe o rază teritorială mai întinsă. eşti. caută şi spre noi. sîntem. veţi. provenit din nă (fonetism normal. Şi vădzuiu un nuoru [=nor] de focu prespre [peste] totu pămîntul. de dativ şi acuzativ plural a pronumelui personal ne.P. sînteţi. doamne. din latinescul nos. E [= şi] cel om chema-l Agaton. în ce chipu iasu din această lume.” 148 ." Al doilea text este un fragment din Apocalipsul Apostolului Pavel. acela? Şi-mi dzise îngerul: acela nuor de focu iaste a oamenilor nebuni. Hristoase împărate.• • • înregistrăm forma analogică. vor. Şi-mi dzise îngerul: acela iaste di dreptu. şi vadzui că în fapte bune cu săvîrşitu şi s-au făcutu odihniale sufletului său. vreţi vreau. Şi venea îngerul Domnului spre ei şi zise lor: auzi şi ascultă Dumnezeu rugăciunea voastră şi e să nască o feciorea dintre voi. sînt. Eu plînşu [=plînsei] şi zişu [=zisei] cătră îngeru: voi să văzu sufletele oamenilor. şi vădzui u[n] omu murindu. Este într-adevăr un progres de a nu vorbi cu rotacism. publicat. alături de formele nai vechi sem. Haşdeu: „Şi dzise îngerul cela ce mă purta: acolo este măria şi iubirea oamenilor ceea deşartă. vos). Şi căutai şi vădzui faptele lui ce-u făcutu în numele lui Dumnedzeu. să fie numele ei Sfînta Vineri. dar şi vrem. direpţiloru şi a păcătoşiloru. verbul a vrea are şi formele vom. P. care se va impune ca limbă literară în Muntenia. refăcută după te. şi zişu [=zisei] ce iaste. pentru că are la bază graiul din regiunea Tîrgovişte-Braşov. publicată de B. ceia ce se mestecă şi să împreună cu rugăciunea perinţilor. Şi ruga-se ei întru ascunsu în tot ceasul. Şi căuta în giosu pre pămîntu. în toată viaţa sa ceia ce-u vişu [=trăit] pre pămîntu: şi toate faptele sta înainte lui în acela ceas. Şi-mi răspunsă îngerul şi-mi dzise: caută în giosu.

aşa va fi şi întru venitul fiului omenesc. acolo aduna-se-vor vălturii [=vulturii]. În fonetică. pe lîngă cel din Apostol de mai sus: „Zise domnul ucenicilor lui: Fulgerul ce iase de la răsărit şi se iveaşte pînă la apus. den capetele ceriului pînă la sfîrşitul lor. limba lui Coresi e mai evoluată. Cînd nu este influenţată de originalul slav. împreună cu preoţii de la beseareca Şcheailor. a verbului a fi). imitaţia sintaxei slave este totuşi vădită. 1. Aşa şi voi cînd veţi vedea acealea toate. Reproducem un pasaj din Evangheliar (1560-1561). ind. de micşorare a personalităţii şi întrebuinţarea unor expresii consacrate: greşiţii şi nedostoinicii şi ticăloşii. noi o deadem [=dădurăm] lu Coresi. notarea cu e a lui i+n: Veneri etc. să nu blăstemaţi. şi cu fire neprecepătoare de toate”. şi unde să [=dacă] veţi afla ceva neisprăvit bine sau greşit. Fraze stereotipe. În ceea ce priveşte fonetica şi morfologia. sînteţi oameni cu inimă de ţărînă etc. ca şi noi. Că ne-am nevoit ş-am trudit. de lîngă cetatea Braşovului. să ştiţi că aproape iaste de secerat. pl. cu manifestări de umilinţă. Iată un pasaj din prefaţa la Cazania a II-a (1581): „Şi cu voia tuturor acestora. chema-o. prez. şi atunce vor plînge toate rudele [=generaţiile] pămîntului şi vor vedea fiul omenesc vii[n]d în nuorii [=norii] ceriului cu silă [=putere] şi cu slavă multă şi va tremeate îngerii lui cu buciune în glasurile mari. găsim în scrisorile particulare. derept ce că şi voi înşivă sînteţi oameni cu inimă de ţărînă. dar de alt tip. Relevăm în acest pasaj stilul cărţilor religioase. am avut… minte nedestulă şi întunecată. diaconul. marelui Serafim. da-l-am [=l-am da]. mintea noastră şi firea doară nu se-au de toate domirit. şi cu voia mitropolitului. De exemplu: şi avem nedejde pre domnia voastră să 149 . Aciiaşi [=numaidecît] după scîrbitul [=suferinţe] zilelor acelor. Derept aceaia şi noi. noi ne rugăm să ne milcuim [=rugăm cu umilinţă] fiecărora care-i veţi ceti acicea sau veţi propovedui altora. C-am avut şi noi minte nedestulă şi întunecată cum doară şi pre voi puteţi socoti. şi se vor aduna aleşii lui de patru vînture. soarele va întuneca şi luna nu-ş va da lumina ei. sau veţi scrie dentru ea ceva. De smochin învăţaţi-vă pildă. ce era meşter învăţat într-acest lucru. pluralele neutre în – ure: lucrure etc. encliza pronumelui personal neaccentuat: chema-l.Relevăm în aceste texte fraze mai curgătoare decît în traducerile maramureşene. cînd amu steblele [=ramurile] ei vor fi tinereale şi frunza înfrunzeaşte. şi stealele vor cădea din ceriu şi atunce se va ivi semnul fiului omenesc în ceriu. lipsa lui pre pentru construirea acuzativului: e boiereasa lui chema-o [ =pre boiereasa] lui. Iuo [=unde] va amu fi trupul. greşiţii şi nedostoinicii şi ticăloşii carii ne-am trudit aicea. să ştiţi că aproape iaste lîngă uşi”. astfel. ceva neisprăvit bine sau greşit. luate din formulare. de o scoase den cartea sîrbească [=slavonească] pre limba rumînească. În domeniul morfologiei relevăm pe sem [=sîntem] (pers. sintaxa lui Coresi este mai liberă. iară mintea noastră şi firea doară nu se-au de toate domerit. iară voi să dereptaţi.

mai ales. şi aşijdere ne rugăm domnilor voastre de rîndul lui Tănase etc. se accentuează orientarea culturii româneşti spre Rusia. ce va hi pohta şi treaba domnilor voastre la noi. puterea turcilor însă începe să scadă. Pe plan intern. uneori de neînţeles. Textele netraduse au o limbă mai apropiată de cea contemporană. se exercită asupra limbii române o puternică influenţă latină. Prin filiera polonă. În evoluţia sa. o dată cu începutul secolului al XVIII-lea. Pe plan extern. puterea domnitorului scade. economică şi culturală a ţării. Polonia şi Peninsula Balcanică. prin toate mijloacele. limba este greoaie. marile familii boiereşti realizează averi considerabile şi se constituie în partide. Îmbunătăţirea limbii literare se realizează anume pornind de la această bază firească. Limba literaturii artistice şi stilul individual al fiecărui scriitor pornesc anume de aici. limba literară va elimina din uz formulele complicate. În felul acesta. În ceea ce priveşte relaţiile culturale cu popoarele înconjurătoare. pentru obţinerea puterii de stat. mai ales. în domeniul lexicului şi în cel al sintaxei. creşte amestecul turcilor în viaţa politică şi economică a Ţării Româneşti şi a Moldovei. ţările româneşti au raporturi strînse. Acest proces poate fi urmărit în tot cursul evoluţiei limbii române literare pînă la etapa contemporană. pe cînd marea boierime dobîndeşte o însemnătate din ce în ce mai mare în viaţa politică. Atît în Ţara Românească. pînă în secolul al XIX-lea. cît şi în Moldova. realizate. deşi în ţările româneşti ea este încă destul de activă. ea face progrese. Dezvoltarea limbii române literare în secolele XVII-XVIII Condiţiile de dezvoltare a societăţii româneşti în diferite provincii în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea sînt asemănătoare. Prin urmare. Cu Rusia. Influenţa turcească în viaţa societăţii româneşti lasă urme adînci în plan lingvistic. Dar chiar în secolul al XVI-lea am constatat progrese. Tinerii boieri moldoveni învaţă în coplegiile iezuite şi umaniste din Polonia. 150 . prin mijlocirea căreia pătrunde umanismul latin. în tipăriturile lui Coresi. care luptă. se exercită asupra dezvoltării limbii şi culturii Româneşti influenţele rusă şi polonă. De asemenea. Ţările româneşti se află în plin feudalism. domnitorii români caută în puterea vecină de la Răsărit un sprijin împotriva asupririi turceşti.daţi noao a şti de toate. nevoi vom să facem prentru voia domnilor voastre. În textele traduse. un mare ajutor ne-a parvenit din partea Rusiei la întemeierea tipografiilor. Secolul al XVII-lea marchează apogeul expansiunii turceşti în Europa. Limba literară din secolul al XVI-lea are un aspect diferit. cuvintele regionale şi se va perfecţiona neîncetat. atunci cînd limba literară se apropie de cea populară.

ia fiinţă. Astfel. În această epocă se dezvoltă şi învăţămîntul. limba română se introduce în biserica ortodoxă în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea. vin în ţările româneşti. din iniţiativa lui Şerban Cantacuzino. Un mare centru de răspîndire a culturii greceşti şi latine este şcoala patriarhiei din Constantinopol. oficial. unde îşi fac studiile. cea 151 . Cantemir. Cotnari şi Galaţi. ca Sevastos Kymenytes.Influenţa grecească e puternică în secolul al XVII-lea şi ajunge la apogeu în cursul secolului următor. În Ţara Românească. Teodor din Trapezunt ş. declinul culturii slavone. Împuţinarea traducătorilor de limbă slavonă. precum şi texte juridice. printre alţii. prin imperfecţiunile lor. Apar cărţi în slavonă. încep să se manifeste preocupările teoretice ale cărturarilor români pentru unele probleme ale limbii române. precum şi alţi factori. Chiar dacă. În 1641. În general. Pravilele lui Vasile Lupu şi Matei Basarab. vestiţi profesori. greacă. se reînfiinţează tipografia în Ţara Românească. cît şi în legătură cu primele manifestări ale conştiinţei unităţii poporului român. N. care a intrat în legătură cu Matei Basarab şi cu Vasile Lupu. viaţa culturală din ţările româneşti se înviorează. au determinat înlocuirea treptată a slavonei cu româna în administraţia de stat. Traducerea cărţilor liturgice în limba română (din slavonă. În toate aceste şcoli. Vasile Lupu întemeează colegiul Trei Ierarhi. Academia domnească.a. iar în 1641 se întemeiază prima tipografie în Moldova. Milescu şi D. ele au constituit o dovadă pentru români că şi limba lor poate fi limbă liturgică şi i-au stimulat pe cărturarii din generaţiile următoare să realizeze traduceri mai apropiate de limba vorbită a poporului. În Moldova. greacă şi română. Petru Movilă. supremaţia politică şi economică a boierimii pămîntene în Ţara Românească şi în Moldova. în prefaţa la Întrebare creştinească (1559). ca de exemplu: problema regionalismelor. În această epocă. maghiară) a pus în faţa traducătorilor numeroase probleme ale limbii literare. exprimase. încă în secolul al XVI-lea. primele traduceri de cărţi religioase în limba română n-au reuşit să introducă limba poporului în biserică. în chiliile mănăstirii Sfîntul Sava. Un fapt important în dezvoltarea culturii din secolul al XVII-lea este întemeierea în ţările româneşti a unor tipografii. Cu toate că. apar cărţi populare (Floarea darurilor. procesul nu poate fi considerat ca încheiat decît la începutul secolului al XIX-lea. călugării iezuiţi înfiinţează primele şcoli cu limba de predare latină la Iaşi. necesitatea introducerii limbii române în biserică. pe lîngă călugării greci. dezvoltarea unei culturi în limba poporului. Alexandria). În 1635. În această epocă. Alături de textele religioase. Primele teoretizări s-au dezvoltat în strînsă legătură cu procesul introducerii limbii române în biserică şi cu interesul cronicarilor pentru demonstrarea originii romane a poporului român şi a originii latine a limbii noastre. diaconul Coresi. în biserică şi în literatura scrisă. limbile de predare erau latina. greaca sau slavona. Lucrul acesta a fost posibil datorită sprijinului acordat de mitropolitul Kievului. mai ales.

care îşi făcuse studiile la un colegiu umanist din Polonia. Varlaam se adresează în cartea sa către „toată seminţia românească”. carne. ce la zicem latini: pîine. pater. 1646). toate cuvintele leam înţelege”). în acest sens. formulare care va fi reluată de mitropolitul Dosoftei în prefaţa Liturghiei traduse din greacă şi tipărite la Iaşi în 1679. şi la Maramureş. au pătruns cuvinte din alte limbi („aşijderea şi limba noastră din multe limbi iaste adunată şi ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur”). aşa cum sînt ele dezbătute mai ales de cronicari. muiarea. unii cărturari au consideratcă este util să-şi exprime în scris părerile şi să le popularizeze. mulier.r unitatea şi originea comună a poporului român: „Biruit-au gîndul să mă apuc de această trudă. Cea de-a doua bază importantă pe care se întemeiază acum unele consideraţii cu privire la limba română literară o constituie problemele originii poporului român şi a limbii române şi problema unităţii poporului român.a neologismelor.Ureche afirmă că „s-au tras de la un izvor”. 1643). în care constată că în română. părinte. al nostru. autorul trimite la „capul [=capitolul] de [=despre] graiul acestor ţări”. El afirmă apoi descendenţa romană a poporului român („de la Rîm ne tragem”) şi face chiar unele apropieri etimologice între cuvinte româneşti şi latine („de la rîmleni. că de-am socoti pre amăruntu. Miron Costin în De neamul moldovenilor – prima scriere românească consacrată exclusiv problemei originii românilor – subliniază. fămeia. 152 . din ce izvor şi seminţe sînt lăcuitorii Ţării noastre Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti. că toţi un neam şi odată descălecaţi sînt”. pe care ei le-au rezolvat. adesea. Sînt semnificative. După. încă în prefaţa către citito.. În Letopiseţul Ţării Moldovei. cu o intuiţie surprinzătoare. ei zic caro. a rămas uluit de asemănarea dintre limba latină şi cea română. iar altele italieneşti”. iar Pravila lui Vasile Lupu . cum s-au pomenit mai sus. de la un loc sînt cu moldovenii şi toţi de la Rîm se trag”. a normelor etc. Conştiinţa unităţii poporului român este vie la aproape toţi cărturarii epocii vechi. iar capitolul Pentru Ţara Ungurească de Jos şi Ardealul de Sus zice: „românii. chiar titlurile unor cărţi. În Predoslovia descălecării a Ţării Moldovei. Cazania mitropolitului Varlaam poartă titlul Carte românească de învăţătură (Iaşi. ei zic panis. cronicarul moldovean are un capitol Pentru limba noastră moldovenească. Originea comună şi unitatea poporului român sînt afirmate mai categoric şi în alte capitole ale cronicii. În altă parte a lucrării. Grigore Ureche. găină. în care urma să arate că în româneşte „pînă astăzi sînt cuvintele unele latineşti. să scot lumii la vedere felul neamului. Pornind de la preocupări de felul acesta. noster şi altile multe din limba latinească. cîţi se află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal. ei zic gallina.Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeţe (Iaşi. Gr. datorită contactului cu popoarele învecinate. vorbind despre munteni şi moldoveni. femina.

cum se ştie. în aceeaşi cronică. încă între dînşii mult să osăbesc…”. stolnicul Constantin Cantacuzino exprimă ideea unităţii românilor din diferite provincii („rumînii den Ardeal. D. originea romană a poporului român. operă în care istoricul de rară erudiţie urmărea trecutul întregului popor român. Cantemir consacră un capitol limbii române vorbite în Moldova (Despre limba moldovenilor). În lucrarea cu caracter monografic Descriptio Moldaviae. de rînd cu hîrdău. după Constantin Cantacuzino. pe lîngă multe derivaţii juste (oculus – ochiul. ci toate. originea romanică a poporului român („toţi aceştia dintr-o fîntînă au izvorît şi cură”). De asemenea. autorul se opreşte asupra elementelor autohtone. În Istoria Ţării Rumîneşti întru care să cuprinde numele ei cel dintîi şi cine au fost lăcuitorii ei atunci. După ce discută părerile referitoare la originea limbii române şi menţionează unele împrumuturi din limbile popoarelor învecinate. Chestiunea latinităţii limbii este însă dezbătură mai pe larg într-o altă lucrare a lui Miron Costin. precar – priesc). transmitto – trimit. Miron Costin dă o listă de 87 de etimoane. numai cuvîntul stejar este de origine geto-dacică. păstrată într-un manuscris descoperit şi publicat de Ion Bogdan în Cronice inedite atingătoare de istoria românilor. Ideea originii comune şi a unităţii poporului român apare în mod explicit şi în Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor al lui Dimitrie Cantemir. fără a reuşi însă să dea exemple adecvate (se amintesc. prin „amestecătura” populaţiei romanice cu populaţiile vecine. între care. După cum se ştie însă. hadarag etc. După ce arată că „întreaga temelie a vorbirii şi pînă astăzi se ţine pe limba latină”. nici feliurile limbilor în mii de ani tot acelea neschimbate şi nemutate pot sta. scribo – scriu). în curgere şi în mutări sînt zidite”. redactată În limba polonă: Chronika ziem moldawskich z muntanskich [=Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei]. tot o limbă fiind. Demnă de relevat este şi ideea cronicarului muntean despre caracterul dinamic al faptelor linguale. moldovenii şi ceştia de ţara aceasta. şi problema originii comune a unităţii de neam şi de limbă a poporului român. în centrul atenţiei scriitorului a fost. întîlnim şi unele aproximaţii etimologice greşite (postulo – poftesc. iar heleşteu e de origine maghiară. ceea ce a contribuit la „amestecarea” cu alte limbi. cuvinte ca: stejar. pădure. 153 . cu ajutorul elementelor de limbă. între elementele autohtone. occido – ucid. tot un neam. 1895. Asupra caracterului latin al limbii române insistă Miron Costin şi într-o altă scriere a sa: Istoria în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească. Deosebirile de grai dintre diversele grupuri de români se explică. cronicarul neapucînd să scrie capitolul în care intenţiona să argumenteze. pe cînd pădure e de origine latină (< paludem). cîte sînt. această operă a rămas neterminată. Că nimic supt soare iaste stătătoriu. Bucureşti. heleşteu). adunate şi publicate cu traduceri şi adnotaţiuni. despre limbă ca fenomen social în continuă schimbare: „…nici un rod osăbit de oameni în veci poate rămînea în lume. dudău.

la necesitatea unificării limbii literare. la diferenţa dintre limba vorbită şi cea scrisă. tipărit la Rîmnic în 1779). În vederea realizării acestei sarcini. m iniţial în ng. Simion Ştefan exprimă în mod categoric necesitatea creării unei limbi literare unice. Conştient de unitatea românilor din Transilvania. fecior de babă (< filii vetulae)”). De asemenea. D. pi în chi: pizmă „invidia” – chizmă. accesibilitatea vocabularului etc. acela (< hic). fenomen pe care-l considera specific vorbirii femeilor moldovence („şi femeile moldovence au o pronunţare deosebită de a bărbaţilor. fără să adîncească însă aspectele acestui proces complex: „Limba cea mai curată este în mijlocul Moldovei. vie (< vinea) – ghie. în măsura în care au fost exprimate. Primul cărturar român care acordă o atenţie specială problemelor limbii literare este Simion Ştefan. alegerea cuvintelor.Sînt interesante părerile sale în legătură cu palatalizarea labialelor. la rolul culturii în dezvoltarea limbii literare. totuşi pronunţarea lor este mai aspră. ca bine (< bene) – ghine. muntenii – Dumnezeu. acmu (< nunc). Descendenţa romană a poporului român este menţionată şi de alţi cărturari români din epoca veche (Chesarie. se referă la vocabular (îmbogăţirea cu neologisme. episcopul Rîmnicului. Au chiar un număr de cuvinte necunoscute moldovenilor. muntenii . în prezenţa continuă a curţii domnului. căci schimbă silabele bi şi vi în ghi. Dacă vreun bărbat s-a deprins odată cu acea pronunţare. atinge şi problema marilor centre culturale în evoluţia limbii comune în general şi a limbii literare în special. ca şoarecele. în 1648. Ideile lor. fiindcă. În Predoslovia cătră cetitori a Noului testament. În acelaşi capitol. ca giur. precum şi de deosebirile regionale existente („Rumînii nu grăiescu în toate ţările într-un chip”).).acuma. munteanul zice jur. tratarea regionalismelor. Ţara Românească şi Moldova. Acestea sînt coordonatele principale pe care se dezvoltă concepţia unor cărturari ai epocii vechi cu privire la problemele limbii literare.nghie etc. se trădează totdeauna cu gura lui că a stat prea mult la sînul maică-sa. Dumnedzeu (> deus). vorbind de graiurile subdialectului moldovenesc. de obicei în rîs. cînd scriu. ca mie (< mihi) . („Locuitorii din Muntenia şi Transilvania au aceeaşi limbă ca şi moldovenii. de obicei. şi de aceea chiar astfel de oameni se zic. de unii greu de pronunţat. Cantemir. cu z polonez sau j francez. pe care toate. piatră (< petra) – chiatră. împrejurul Iaşilor. Simion Ştefan ia în discuţie cîteva dintre chestiunile fundamentale ale exprimării literare. el preconizează drept criteriu de selecţionare a materialului lexical valoarea circulatorie a cuvintelor 154 . locuitorii acelui ţinut ajung. la fonetică şi morfologie (opoziţii dialectale). mai culţi”. tipărit la Bălgrad (Alba-Iulia). le omit”). în prefaţa Mineului de ianuarie. muntenii – ahăla. domnitorul moldovean avea vie conştiinţa deosebirilor dialectale dintre graiul moldovenesc şi cel muntenesc. greu de tot se poate dezbăra de ea şi.

precum aceia. care a colaborat la definitivarea traducerii Bibliei (Bucureşti. traducătorii nu o dată îşi exprimă părerile despre posibilităţile expresive ale limbii române în comparaţie cu cele ale altor limbi. O atitudine asemănătoare în anumite privinţe cu ce exprimată de Simion Ştefan manifestă Radu Greceanu şi atunci cînd traduce Mineele tipărite de episcopul Mitrofan la Buzău. săvăi că şi pentru scurta limba noastră ce iaste. nume de oameni şi de leamne. la îmbogăţirea ei cu neologisme. şi alte multe carele nu să ştiu rumâneaşte ce sînt. drept mărturisesc.(„cuvintele trebuie să fie ca banii. iară să [=dacă] nu vor înţeleage toţ(i). de nu grăiescu toţ(i) într-un chip”). aşea şi cuvintele. mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti arată. În legătură cu opera destul de anevoioasă de traducere a cărţilor religioase în limba română. În efectuarea traducerii sale. care unele nici la lexicoane nu să află. Problema este rezolvată pe calea introducerii cuvîntului nou. a împrumutării lui odată cu noţiunea corespunzătoare din limba din care s-a efectuat traducerea („De aceasta încă vom să ştiţi. cumu-i synagoga şi poblican. ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumînii printr-alte ţări. Simion Ştefan s-a lovit de lipsa în limba română a termenilor necesari redării anumitor noţiuni. noi încă le-am lăsat greceaşte. aşa şi ai noştri le-au lăsat precum să citesc la cea elinească”). Semnalînd insuficienţa lexicului românesc în comparaţie cu acela al limbii greceşti („că sînt cuvinte elineşti şi vorbe dupre locuri. 155 . pentru multe alte pricini ce m-au impus. de s-au mestecat cuvintele cu alte limbi. nu-i de vina noastră. pentru că alte limbi încă le-au lăsat aşea”). Astfel. să izvodim aşea cum să înţeleagă toţ(i). altele. că vedem că unele cuvinte unii le-au izvodit într-un chip. Cărturarul Radu Greceanu. ce pînă astăzi n-au ţinut”). alţii – într-alt chip. alături de alţii. şi gangrena. constată şi el „strîmtarea limbii româneşti”. Merită să fie reţinută mărturisirea lui Simion Ştefan în ceea ce priveşte strădania depusă în vederea elaborării unui text care să fie accesibil unei mase cît mai largi de cititori („Noi derept aceea ne-am silit. mai ales. o am făcut şi pentru lipsa dascălilor – cum am zis – ce nu sînt întru ticălos norodul nostru şi pentru neobiciaiul besericii noastre. 1688). şi de veşminte. Iară noi le-am lăsat cum au fost în izvodul grecescu. văzînd că alte limbi încă le ţin aşea. carele nu să ştiu rumâneaşte ce sînt. acelea sînt bune carele le înţeleg toţi”). adică nu are echivalente pentru absolut toţi termenii originalului („Iară Liturghia toată a o prepune pre limba noastră şi a o muta nice am vrut. că banii aceia sînt buni în toate ţările. că nu a îndrăznit să transpună toată slujba liturghiei în limba română şi pentru motivul că limba noastră este „scurtă”. nice am cutezat. din greacă („Şi măcară că la unele cuvinte să fie fost cu nevoie tălmăcitorilor latinilor şi slovenilor. de să şi află şi să înţeleg. şi pietri scumpe. den cît am putut. contribuind însă efectiv. în prefaţa Liturghiei traduse din greacă şi tipărită la Bucureşti în 1680. în 1698.

După cum am văzut.iară pentru îngustarea limbii româneşti. a nemeri. nu pot veni la tălmăcit”). Să vedem care este structura limbii literare a epocii vechi. a răsipi. 156 . alduiala – binecuvîntarea şi altele”. de a folosi un vocabular „actual”. caracteristica principală a procesului de evoluţie a limbii române literare este tendinţa de impunere treptată a unei norme supradialectale. Radu Greceanu arată că s-a străduit să dea o traducere cît mai pe înţelesul cititorilor („Iară eu am iscodit şi în tot chipul m-am nevoit a nu lăsa nici un cuvînt ca să nu dea întru înţelegerea limbii noastre cei rumâneşti”). Totuşi. pe care astăzi îl numim limbă literară. Ioan Zoba îşi dă seama că în vorbirea românilor din diverse regiuni există unele nepotriviri. el îi avertizează pe cititori că vor întîlni în textul traducerii o serie de termeni regionali. Cît priveşte aspectul fonetic al acesteia. fără a fi folosit un termen propriu pentru a denumi limba literară şi fără a fi consacrat lucrări speciale dezbaterii problemelor limbii literare. adică în toate provinciile locuite de români. Pentru marea majoritate. pe care le-a folosit. e vădită preocuparea cărturarilor epocii de a se exprima într-o limbă din ce în ce mai îngrijită. conservarea lui e în: den. spre deosebire de cărturarii amintiţi mai sus. cărturarii români din epoca veche aveau totuşi o noţiune mai mult sau mai puţin vagă referitoare la aspectul cel mai îngrijit al limbii comune a poporului. În epoca veche. Aceste preocupări constituie nişte dovezi incontestabile că atenţia multor cărturari s-a îndreptat tocmai spre cultivarea aspectului celui mai îngrijit al limbii comune. deci îmbogăţit şi înnoit sau de a pune în circulaţie cuvinte noi. Preocupările referitoare la anumite aspecte ale limbii literare apar la noi în activitatea de traducere a cărţilor religioase şi în strînsă legătură cu deşteptarea interesului pentru originea limbii şi a poporului român şi cu formarea conştiinţei unităţii de limbă şi de neam a poporului român. neşte. vom observa că se menţin cu valoare de normă următoarele particularităţi: păstrarea vocalei ă: a lăcui. Cu toate că au lipsit factorii diriguitori şi coordonatori ai acestui proces. forma scrisă a acestei limbi. cît şi pe plan geografic. mai accesibilă şi mai nuanţată. cum există în epoca modernă. dat fiind că aceşti termeni apar în graiul din regiunea respectivă („le-am lăsat aşa după obiciaul cum grăiesc pre aciaste locuri”). cum „iaste: în alean – împotrivă. este cea mai aleasă. de a renunţa la particularităţile dialectale. atît în plan vertical. hasna – folosul. tipărit la SasSebeş. Diferită de poziţia avansată adoptată de Simion Ştefan şi Radu Greceanu apare atitudinea exprimată de popa Ioan Zoba din Vinţ în Cuvîntul cătră cetitori al Sicriului de aur. în 1683. aşa cum apare ea în cărţi. a rădica. în stilurile limbii.

a umple. respectiv. să vinim. în poziţie finală: abie. hiare. grijaşte. tăiet. r (şarpe. transilvăneană) păstrează africatele dz şi gi în cuvintele moştenite din latină (dzi. nu numai la scris. La sfîrşitul secolului al XVII-lea. ia > ie: boier. Se constată o tendinţă de individualizare a principalelor variante de tip nordic. sint. e>i în citi.sincoparea lui i în drept. dar numai atunci cînd în silaba palatalizarea labiodentalei f în stadiul h: hire. Alături de fonetismele arhaice. Printre acestea menţionăm: ă>i prin asimilare în a ridica. j. Toate variantele literare nordice (moldoveană. Structura fonetică a variantei literare muntene suferă puţine schimbări faţă de epoca anterioară. a risipi. ia > ie. gioc). uraşte). comune tuturor variantelor literare. mai ales. Cele mai importante trăsături ale acestora sînt: diftongul ea > e: avea. trecerea lui î la i în cuvinte ca: atita. Aceste inovaţii sînt: . întîrziet. tinăr etc. în cuvintele care astăzi se ortografiază cu u: împle. î>u sub influenţa lui m: a umbla. vorovăscu. următoare nu se află un sunet palatal sau muiat: bat (beat). pîine. apa şi forme noi. piste: e şi ea sînt înlocuiţi cu ă. a nimeri.este frecventă. închiderea lui e neaccentuat: aproapi. îmflă. Pe lîngă aceste.trecerea lui î la u în a umbla. a umfla. - Pierzîndu-şi cea mai caracteristică trăsătură fonetică. diftongul îi în mîine. înnoieşte. diftongul ea devine a după ş. a după labiale. singe. purtătoriu). cu toate acestea. grăiaşte. rotacismul. nişte. priiaten. careli. Structura morfologică păstrează şi în această perioadă numeroase forme vechi şi populare. spăriet. a umfla. . să margă. Se menţin ca norme fundamentale z şi j în elementele latine (zic. a umplea. în cronicele muntene. îmblă. grăieşte.. mai ales. ride. o dată cu deplasarea activităţii tipografice din Oltenia spre centrul Munteniei.- grafiile cu ia netrecut la ie continuă să fie majoritare: iaste. majoritatea de provenienţă 157 . . din. joc). băte. se menţine şi î. dreptate. cîine. dintre. ceea ce confirmă presupunerea că forma grafică 0 avea suport şi la rostire. în varianta literară munteană îşi fac loc cîteva inovaţii determinate de contactul limbii scrise cu graiurile din această zonă. preluate mai tîrziu de limba literară modernă. se păstrează vocalele anterioare după labiale (iubesc). apare r muiat în sufixele –ar şi -tor (morariu. mai ales. varianta literară din Transilvania de nord se apropie de cea moldovenească şi de cea transilvăneană de sud-vest. să răpadă. bănăţeană. apar şi inovaţii. prieten.

în toate celelalte se generalizează formele iotacizate ale carevaşi şi la cele demonstrative: acestaşi. la cele nehotărîte: cevaşi.formele pre şi supt au încă o largă circulaţie. deşi mai păstrează unele trăsături arhaice de tipul dativului adnominal (era nepot lui Traian). de. III sg. Brîncoveanului. cheltuiele. ei) au fost. în schimb. numele proprii apar articulate: Radul vodă Negru. circumstanţiala cauzală se introduce prin pentru 158 . la. . a suferit modificări fundamentale. - verbelor: (eu) auz. şi plural (el. spui. carii.dialectală. văz. feciorul Mihnii -vodă. dintre care unele s-au impus mai tîrziu ca norme unice ale exprimării culte româneşti. Complementul direct nu este reluat de pronume atone (pre dînsul (îl) împodobeşte). nici pot face). cum că introduce completiva directă (măcar că ştim cum că adormirea iaste moarte trecătoare). acordul în caz al substantivelor în genitiv şi dativ cu atributele şi apoziţiile (starea cetăţii Cameniţii). poci. Textele epocii mai păstrează unele particularităţi arhaice de tipul dislocărilor sintactice dezordonate (şi ne de greşeale curăţeşte). cu excepţia variantei bănăţene. întrebuinţarea auxiliarului au la perfectul compus la pers. sai etc. . din pîntecele de la maică-sa. encliza particulei şi la pronumele relative: cineşi. talpe. moştenit din latină: oame. de la: în mijloc de besearecă. careşi.mai mult ca perfectul perifrastic (au fost grăit) şi de viitor format din prezentul indicativ al verbului a avea + infinitivul verbului de conjugat (n-are a se duce).condiţionalul perfect construit cu auxiliarul a vrea: n-ar vre scăpa şi formele de perfect simplu arhaic dziş. genitiv-dativul în iei (nopţiei) apare mai rar. Bunăoară. iar unele prepoziţii sînt întrebuinţate cu valori diferite de cele pe care le au în limba română contemporană. atunce a spus a tot norodul. izbînde. . carele. Structura sintactică a textelor acestei perioade. . cumulul de conjuncţii (şi încă căci că şi de multe ori voievozii). acordul gramatical după înţeles (căci neamul turcilor sînt mai întălepţ). Dintre fenomenele morfologice care au încă o frecvenţă în textele din toate provinciile româneşti se numără: pluralul în e la unele substantive feminine şi neutre: amăgele. vocativul masculin în e. pămînte. folosirea unei singure negaţii în loc de două (nici ştiu. sînt mai frecvente formele de genitiv analitic construite cu prepoziţiile a. precum şi dativul cu la: au dzis la şoltuzul.. greşeala Radului –vodă.sînt răspîndite şi formele de viitor construite cu va + conjunctivul prezent: va să vie. va să-l spînzure. Diverse tipuri de propoziţii sînt introduse prin conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale specifice limbii vechi. pronumele relativ care este articulat: carea. spuş sînt însă mai rare decît în perioada arhaică.

în bună măsură.căci (dară păcatul încă nu l-au isprăvit cu lucrul. şi i-au făcut toţi scrisori la mînă.Ureche). Cantemir şi atestă influenţa literaturii bizantine. apare şi înaintea predicatului: „Şi o au trimis la împărăţie de o au vădzut” (Gr. sau pentru căci n-au avut putere să facă aceia ce pohtea). sintaxa cărţilor bisericeşti cunoaşte prin pana lui Varlaam şi Dosoftei. Costin. şi au iscălit toţi. trebuie remarcată şi topica unor părţi de propoziţie care în construcţiile sintactice actuale ocupă alt loc. Frazele ample. 159 . cu o structură complexă. O situaţie similară întîlnim şi în topica unor instrumente gramaticale cum sînt: adverbul foarte. iar: "a doua dzi s-au tocmit şi boierii cu Dumitraşco-vodă şi mitropolitul. a sintaxei lui D. Principala trăsătură a sintaxei cronicarilor savanţi este preferinţa pentru o topică aparte. prin Antim Ivireanul şi episcopul de la Rîmnic Chesarie. numai ce au vădzut că-i arde şi casa-ş” (Gr. iar circumstanţialele finale au ca element introductiv conjuncţia de (ascultaţi de vedeţi ce zice fericitul Pavel). pe care le întîlneam atît de frecvent în limba cărţilor traduse din secolul al XVI-lea. Cu toate acestea. Tot o particularitate a exprimării populare este şi reluarea printr-o formă conjunctă a pronumelui personal: „Şi după ce l-au slobozitu-l turcii să margă la casa-ş şi apropiindu-se de casa-ş. şi verbele auxiliare din componenţa unor moduri şi timpuri compuse : „…ce foarte un lucru puţin…". constituie o trăsătură specifică. livresc. nu mai puţin erudiţi. Cantacuzino. În structura sintactică a textelor laice. se identifică. traducătorii cărţilor bisericeşti au putut evita. În timp ce cronicarii savanţi (M. complementul direct exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui personal de pers. structura sintactică a limbii celorlalţi cărturari români. În scrierile cronicarilor mai puţin erudiţi. dar mai ales. şi împăratul" (Gr. în primul rînd. ce (ci). sintaxa lor dobîndind astfel un caracter elaborat. o metamorfoză remarcabilă. întrerupte adesea de maxime şi sentinţe livreşti ori de proverbe şi zicători. alcătuite din propoziţii principale. Ureche). În acelaşi sens. construcţiile sintactice greoaie şi neconforme cu structura limbii române. în bună măsură. cu ajutorul conjuncţiilor coordonatoare şi. ce se caracterizează printr-un stil retoric bombastic. morfem al superlativului absolut. înzorzonat. prin perioade lungi şi întortocheate. legate între ele mai ales. adesea incompatibilă cu ordinea cuvintelor în româna populară. D. Ei preferă frazele scurte. Ureche). Cantemir) s-au străduit să dea sintaxei româneşti o înfăţişare particulară. Urmînd modelul vorbirii populare. întîlnim aproape toate elementele proprii sintaxei populare. "lăsa-o-a oastea turcească la Hotin”. De pildă. III-a sg. C. distingem două maniere diferite de exprimare. cu sintaxa vorbirii populare.

Sînt abandonate acum majoritatea slavonismelor puse în circulaţie în textele româneşti din secolul al XVI-lea. Dosoftei. a blagoslovi. la derivare cu sufixe şi prefixe. în schimb. n-au şovăit se creeze cuvinte noi. Pe lîngă termenii populari. A. Cu toate că în lexicul variantelor literare româneşti 160 . Dar. au pus în circulaţie un număr mare de neologisme şi calcuri. se recurge la mijloace de exprimare proprii vorbirii populare. punînd la contribuţie şi mijloacele interne de îmbogăţire a vocabularului. Elementele lexicale împrumutate din latină şi greacă privesc mai ales viaţa spirituală. blagocin etc. între care D. vocabularul scrierilor bisericeşti cuprinde şi unele arhaisme ori împrumuturi mai vechi din slavonă. un mare număr de neologisme greceşti. ci şi la calcuri. un caracter compozit. lexicul a suferit cele mai importante inovaţii în acest răstimp. a da mulţemită „a mulţumi”. Necesitatea de a spori cît mai grabnic posibilităţile de exprimare îi determină pe marii cărturari – aproape fără excepţie poligloţi – să caute cu asiduitate în vorbirea populară şi în limbile pe care le cunoşteau termenii de care aveau nevoie. dar şi în progresul general al limbii române literare. Scriitorii savanţi. Cu toate acestea. ei au apelat nu numai la împrumuturi lexicale din alte limbi. menţinute pînă azi în terminologia religioasă a românilor. precum şi unele locuţiuni specifice vechii române de tipul peste fire „extraordinar”. Textele laice au un vocabular incomparabil mai bogat şi mai variat decît cele bisericeşti. neştine „cineva”. În textele bisericeşti mai întîlnim o serie de calcuri sau construcţii calchiate după alte limbi. aceasta fiind soluţia cea mai potrivită. Explicaţia trebuie căutată în cultura traducătorilor (ne referim la Varlaam. cum sînt: a cerşi „a cere”. latineşti şi turceşti. Ştefan). a prepune „a bănui” – toate moştenite din latină. pe cînd cele turceşti se referă la viaţa materială. Tot în această perioadă consemnăm strădania cărturarilor noştri de a crea o terminologie ştiinţifică românească.Ca şi celelalte compartimente ale limbii. neomogen din punct de vedere social şi cultural. chiar „clar”. adesea. de vreme ce cărţile religioase erau destinate unui public foarte larg. pe care s-au străduit să le adapteze la structura fonetică şi morfologică a limbii române. Pentru atingerea acestui scop. Ceilalţi cărturari. la cuvinte compuse şi chiar la termeni regionali. fără să ignoreze împrumuturile externe. lucoare „lumină”. Ivireanul. puitoriu de lege „legiuitor” etc. În cărţile bisericeşti. formate pe terenul limbii române sau împrumutate din alte limbi. Vocabularul cărţilor religioase din această perioadă este mai bogat şi mai variat decît cel pe care l-am întîlnit în scrierile similare din secolul al XVI-lea. Se menţin încă numeroase elemente lexicale vechi. Dintre aceste elemente amintim cîţiva termeni împrumutaţi din slavonă pe cale livrească: blagoveştenie. S. pe care româna modernă nu le-a preluat. precum şi altele. a custa „a trăi”. Cantemir s-a distins ca cel mai autorizat reformator al lexicului românesc literar. voie vegheată „protecţie”. adoptîndu-se. s-au mărginit la moştenirea pe care le-o puneau la îndemînă graiurile populare din provinciile în care trăiau. lexicul literar din această epocă prezintă. de asemenea.

Cuvintele turceşti care. capabil să pună la îndemîna vorbitorilor nu numai o structură fonetică şi gramaticală unitară. pilaf. prin strădania unor învăţaţi (C. adverbe: abitir. domniile fanariote au determinat unele modificări în structura administrativă a ţărilor române. pîntece. cafea. Se impunea crearea unei terminologii ştiinţifice româneşti. dulgher. termeni abstracţi: belea. fapt care s-a reflectat şi în lexicul limbii literare din această perioadă. teanc. bostan. D. absolut necesară într-un moment cînd începuseră a se scrie şi a se traduce. a şugui. sarma.pătrund acum numeroase elemente regionale. bre!. cazma. se referă la: tava etc. româna literară trebuia să devină un mijloc de exprimare modern. era firesc să se încerce îmbogăţirea vocabularului românesc atît prin mijloace interne (derivare. alimentaţie: baclava. matematică. La rîndul lor. haz etc. doldora. balama. Cantemir). trebuia acoperit golul ce se crease prin abandonarea slavonismelor lexicale. ci şi un fond lexical bogat. pătlăgea. taman etc. întrucît au pătruns şi în graiurile populare. meserii: boiangiu. ghiveci. Desigur. medicină. logică. pingea etc. s-au păstrat pînă astăzi. moft. sentimente şi noţiuni. Înlocuind slavona în funcţiile ei de limbă a culturii. realizarea acestui deziderat impunea înfrîngerea unor dificultăţi deosebite. chef. în moda şi obiceiurile de la curte. în majoritate. Într-o vreme cînd asupra vieţii noastre social-politice şi culturale se exercita o puternică influenţă orientală. lucrări de fizică. schimbarea clasei morfologice). ciobotă. a sudui. cu neologisme de origine greacă şi turcă. liliac. iaurt. în limba noastră. precum şi în viaţa social-politică şi culturală. halva. ceardac. tejghea. Cantacuzino. compunere. 161 . curechi . Împrumuturile turceşti privesc aproape exclusiv viaţa materială şi cea socială. magazie. care să poată asigura exprimarea corectă a celor mai însemnate idei. În primul rînd. harbuz. şerbet. buluc. hal. era normal ca şi vocabularul limbii literare din ţările române să se îmbogăţească. În aceste condiţii. omăt. hatîr. cazan. harbuz. ţinterim. în primul rînd. muşteriu. marafet.a. comerţ: chilipir. filozofie. agronomie etc. Printre ele menţionăm: arină . dovleac. halal! locuinţă: acaret. cearşaf. cît şi prim mijloace externe (împrumuturi din alte limbi). au pătruns în limba română şi numeroase neologisme de origine latină şi romanică. ciulama. glod. duşumea. gramatică. floră: arpagic. considerate la începutul secolului al XVIII-lea ca arhaice şi nepotrivite pentru textele cu caracter laic. raft. pită ş. interjecţii: aman!. geam. puţine dintre acestea au o circulaţie limitată. Paralel însă. cîntar.

Influenţa neogreacă s-a exercitat. haraba (Moldova) – chervan (Muntenia). carvasara „birou vamal”.. Nici un verb de origine turcă n-a pătruns în limba română. musicos „muzician”. În varianta literară din Transilvania. au pătruns în limba română şi cîteva sufixe. Turcismele au fost acceptate numai de munteni şi moldoveni. Printre aceştia se numără: agă „căpetenie militară”. adjective. „belea. pomanagiu etc. cu ajutorul sufixului -giu (-ciu) s-au creat substantivele: barcagiu. căpătînd în limba literară actuală înţelesuri noi. tutun / duhan. vivliotecă „bibliotecă”. cînd a atins apogeul. Influenţa turcească asupra limbii române a fost limitată în timp şi spaţiu şi a atins numai anumite sfere ale vocabularului. pentru a completa golurile din vocabularul românesc. dintre care multe au fost abandonate în secolul următor: ştiinţe şi învăţămînt: agramat „ignorant”. cu sufixul –lîc (-lîc) s-au format cîteva substantive cu sens ironic: avocatlîc. au fost adoptate sinonime turceşti diferite: bostan (Moldova) – dovleac (Muntenia). limba română a împrumutat din turcă numeroşi termeni oficiali. adverbe şi interjecţii. tertip „plan”) – rom. dandana (< tc. Din turca osmanlîie românii au împrumutat numai substantive. arendă”. savanţi sau istorici. În această perioadă. le corespund elemente lexicale maghiare sau germane: catifea / barşon. pehlivan (< tc. beşli-aga „căpitan de beşlii”) – rom. „şarlatan. 162 . pehlivan „acrobat”) – rom. savanlîc. barmengiu. truc”. dar nici ei n-au avut o atitudine identică faţă de ele. a spudaxi „a-si face studiile”. în secolul al XVIII-lea. „bătrîn ramolit”. „şiretlic. mulţi dintre învăţaţii munteni şi moldoveni s-au folosit de greacă pentru a-şi redacta lucrările sau. deoarece verbele turceşti au terminaţia -mak sau -mek. După cum am mai menţionat. duelgiu. crailîc. care nu poate fi adaptată sistemului verbal românesc. mai ales. ironice sau depreciative: beşleagă (< tc. elciu „ambasador creştin pe lîngă Poartă” etc. întîmplare neplăcută”. adoptaţi în Principate. Iată o serie a cuvintelor greceşti. dulap / almar. tertip (< tc. cearşaf / lepedeu. pentru că. artă: melos „cîntec”. escroc”. Astfel. de obicei. vivlion „carte”. care s-au încadrat în sistemul derivativ românesc. uneori. Alţi termeni de origine turcă şi-au schimbat valoarea semantică. scandalagiu. Odată cu neologismele turceşti. cel puţin. tantana „alai militar”) – rom.. grecismele se referă la termenii din sfera spirituală. servind la crearea unor cuvinte noi de diferite origini. ciftiric „moşie.În epoca fanariotă. în cele două provincii. care n-au pătruns în vorbirea populară şi au fost abandonaţi încă la începutul secolului al XIX-lea. în timpul domniei grecilor fanarioţi. tragodie „tragedie”. termenilor de origine turcă.

au devenit izvorul cel mai însemnat de modernizare a lexicului românesc. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821) marchează trecerea spre epoca modernă a istoriei poporului român. cînd apare la Viena gramatica lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai Elementa lingue dacoromanae sive valachicae. paradă. în primul rînd franceza şi italiana. oraş”. „O etapă de regenerare începe pentru întreaga noastră intelectualitate. avocat. p. Iancu Văcărescu. şi de multe ori au reuşit. un rol deosebit de important în această privinţă l-a avut Şcoala ardeleană şi curentul latinist de mai tîrziu. providenţia. iar prin cîţiva poeţi şi scriitori (Enăchiţă Văcărescu. să lărgească şi să modernizeze vocabularul limbii române literare. milion. asupra variantelor literare din Moldova şi Muntenia. milă. O serie de elemente latine şi neoromanice au fost introduse şi de cărturarii epocii în discuţie. Literatura română modernă. cea latină. iarăşi. Bucureşti. latina şi limbile romanice. Densuşianu. Influenţa greacă s-a exercitat. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Remarcabilă prin consecinţele ce le va avea şi asupra dezvoltării limbii literare este tendinţa de laicizare a întregii culturi româneşti scrise. 1920. pe baza căreia au încercat. cei mai de seamă reprezentanţi ai curentului novator ce caracterizează această epocă se numără toţi acei cărturari 1 Ov. calendar. experienţia. Problemele şi evoluţia limbi române în perioada anilor 1780 – 1840 Data care marchează punctul iniţial al perioadei moderne a limbi literare române este anul 1780. politie „stat. familie: babac „tată”. eclipsă. Dinicu Golescu) începe a se închega o literatură cultă în limba naţională. Costache Conachi. eterie „revoluţie”. coronaţie.- politică: aftocrat „autocrat”.1. apar în ţările române semne ale modernizării vieţii social-politice şi economice. În scrierile lor. 163 . totodată. Ceea ce dă caracter deosebit acestei epoci este faptul că toţi care au scris în acest timp au urmărit aceleaşi idei şi au dat un exemplu rar de solidaritate intelectuală”1. epidemie. argument. Între cei dintîi şi. zulie „gelozie”. găsim o serie de neologisme de tipul: activitas. armistiţie. precum şi în veacul următor. senat etc. metafizică. pentru că în Transilvania învăţaţii români au apelat la o altă limbă de cultură. scrie Ovid Densuşianu. Fireşte. ţaţă „mătuşă”. se editează manuale. a chivernisi „a guverna. administraţie: anaforă „raport adresat Domnului”. se traduc lucrări din cele mai diverse ramuri ale ştiinţei. monetă. Spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea. cînd învăţaţii transilvăneni vin să propage prin scrierile lor convingerile pe care se întemeiază renaşterea noastră de la începutul secolului trecut. Se înmulţesc şcolile cu predare în limba română. a administra”.

Dar unificarea limbii se realizează deplin abia atunci cînd vorbitorii respectă şi un anumit număr de reguli morfologice şi sintactice. V. Fiind posesori ai unor temeinice cunoştinţe filologice. dar mai ales. sinonimele acestora şi cuvintele mai puţin uzuale. dar foarte importante pentru istoria culturii româneşti. cum ar fi: P. menite să faciliteze introducerea alfabetului latin în scrisul românesc şi. Gheorghe Şincai. Alături de ilustrele nume ale corifeilor Şcolii Ardelene. Totodată. ca Samuil Micu. Pentru aceasta. una dintre preocupările de căpetenie ale reprezentanţilor Şcolii ardelene a fost alcătuirea lucrărilor de acest fel. În sfîrşit. Budai-Deleanu. Tempea. trebuie să arătăm că aceşti pionieri ai culturii româneşti au avut în vedere şi aspectul estetic al limbii. I. trebuiau scrise gramatici. Limba română în sec. Ele pun la îndemîna tuturor un material lexical bogat. Corneli s. trebuia să se înlocuiască. Şcolii ardelene îi datorăm şi elaborarea celor dintîi dicţionare româneşti. este o muncă complexă şi anevoioasă. Rosetti. Introducerea şi adaptarea neologismelor. 164 . XIII-XVI. Iorgovici. consemnează multiplele sensuri pe care le pot avea termenii respectivi. Teodorovici. Rosetti1. Diaconovici-Loga. de a 1 Al. cum zicea Al. Pentru stabilirea acestor reguli. mai întîi. la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea. alfabetul chirilic. Petru Maior şi Ion BudaiDeleanu. Aşadar. să favorizeze unificarea limbii literare din punct de vedere fonetic. Începuturile unora dintre ei. Colosi. în acelaşi timp. se cuvine să amintim aici şi cîteva nume mai puţin cunoscute. „haină împrumutată şi rău adaptată limbii române”.a. p.15. trebuiau elaborate principiile ortografice. R. Alături de gramatici. chiar şi cele care nu vorbeau limbi neolatine. un rol fundamental în procesul de formare şi de îmbogăţire a limbilor literare îl au dicţionarele. ci şi un mijloc al exprimării artistice. mai ales că în vremea ceea se foloseau de alfabetul latin majoritatea popoarelor europene. C. mai ales în epoca de formare a limbii culte. Ei şi-au dat seama de faptul că modernizarea limbii române literare nu se poate face în afara contactului cu limba latină şi cu limbile romanice „surori”. Or. Învăţaţii Şcolii ardelene au arătat şi aici drumul pe care trebuia să-l străbată limba română. s-au străduit să asigure emanciparea culturală şi socială a românilor transilvăneni. dau indicaţii cu privire la scrierea şi pronunţarea cuvintelor înregistrate. Ei au văzut în limbă nu numai un instrument de cultură în general.români din Transilvania care. în special ale lui I. ei s-au străduit să creeze o terminologie adecvată cerinţelor momentului istoric respectiv. Este lesne de înţeles că nici o limbă literară nu se poate unifica din punct de vedere fonetic atîta vreme cît cei care o vorbesc şi o scriu nu sînt constrînşi să respecte norme ortografice şi ortoepice precise. I. Una dintre problemele fundamentale ale oricărei limbi literare este îmbogăţirea vocabularului cu termeni şi sensuri noi. 1956. reprezentanţii Şcolii Ardelene şi-au pus pentru prima dată în mod deliberat problema creării limbii literare.

precum şi a altor oameni. care nu se află în vorba de obşte”. reprezentanţii Şcolii ardelene şi-au propus să elaboreze un s i s t e m o r t o g r a f i c b a z a t p e p r i n c i p i u l et imo lo g ic. Micu a sesizat evoluţia limbii române în secolul scurs de la tipărirea Bibliei de la Bucureşti şi tocmai de aceea îşi propune să dea o nouă tălmăcire textului sacru. Acţiunea conştientă întreprinsă de filologii Şcolii ardelene pentru unificarea şi prelucrarea limbii literare poate fi urmărită în cele mai multe dintre scrierile acestora. În felul acesta. Reiese de aici că S. să se îndrepte şi să sporească şi limba noastră. nu la cea română. buni cunoscători ai istoriei limbii române. Un sistem ortografic cu litere latine bazat tot pe criteriul etimologic. tipărită cu alfabet latin de Samuil Micu la Viena în 1779. Această limbă se află la toate neamurile politice [=civilizate] la care folosesc învăţăturile şi este în sine tot aceeaşi limbă a norodului de obşte. nu pentru altă ceva. Şincai. în prefaţa Bibliei tipărite la Blaj în 1795. precum am şi făcut. Cea mai preţioasă constatare teoretică privitoare la limba literară o face însă I. că Biblia de la Bucureşti (1688) a fost tipărită „cu foarte şi încurcată aşezare şi întocmire a graiului românesc şi mult osibit de vorba cea acum obicinuită şi mai ales. prin care trebuie să se îndrepte toţi oamenii. dar mai pe larg explicat şi argumentat. Petru Maior distingea şi el varianta literară de cea populară a limbii. ci să le aleg după cum pre unele locuri mai bine vorbesc româneşte decît pre altele. în prefaţa primei gramatici româneşti tipărite.” Samuil Micu constată. Astfel. Şincai în această gramatică era menită să asigure 165 . autorul indică alfabetul utilizat (identic cu cel latin) şi dă unele explicaţii ortografice. Filologi autentici. Ortografia propusă de S. arată că unicul scop al acestei lucrări este perfecţionarea limbii materne: „M-am străduit cît am putut ca de la cuvintele şi vorbele cele tocmai româneşti nicicum să nu mă abat şi depărtez. dar el se referea la limba latină. afirmînd că „…vorba sau limba muselor nu este altă fără limba întru care se învaţă ştiinţele. de graiul şi de stilul cel din cărţile bisericeşti”. apoi şi înmulţită cu cuvinte obicinuite de învăţături. în care să fixeze noua fizionomie a limbii culte. fără numai ca prin normă. La sfîrşitul acestei cărţi. Micu şi Gh. îl găsim în prima gramatică amintită mai sus: Elementa linguae daco-romanae sive valachicae.crea şi dezvolta limbajul nostru poetic marchează debuturile încununate de succes ale limbii poetice româneşti. Aici filologul transilvănean dă cea dintîi definiţie a limbii literare. numai cît este mai curată de toate smintelile ce se află în limba lămurită şi adusă la regulile gramaticeşti. BudaiDeleanu în lucrarea sa Dascălul pentru temeiurile gramaticii româneşti. Gh. Prima încercare de a pune în practică acest punct de vedere o găsim în Carte de rogaciuni pentru evlavia homului creştin. ei sperau să apropie aproape pînă la identificare limba română scrisă de cea latină.

o ortografie ştiinţifică. Încercarea lui Ienăchiţă Văcărescu de a simplifica alfabetul chirilic şi de a stabili reguli ortografice a rămas fără ecou. P. în Transilvania. Prima. de la 1800 încolo. că un astfel de sistem de scriere era aproape impracticabil pentru cei care nu cunoşteau latina. ci. „…pe lîngă faptul că este 166 . se simte obligat să facă unele concesii principiului fonetic. deşi e scrisă în limba latină (doar exemplele sînt româneşti) este deosebit de importantă pentru că e cea dintîi gramatică românească tipărită. rîu). păstrate şi în ortografia actuală. bazată pe principiile morfologic şi fonetic. uşă. ge şi utilizînd prima dată semnele ş şi ţ. deprinderea acestui principiu ortografic implică o bună cunoaştere a limbii latine şi. pentru î se propun semnele î. Dar. aşa cum afirmă acad. în 1819. I. De aceea constatăm şi un anumit haos chiar în scrierea tradiţională cu litere chirilice. Pentru ş se recomandă semnul ς: uςia < lat. Totuşi. Micu. a gramaticii istorice româneşti. Astfel. Mai trebuie să menţionăm că. apărută la Buda. pînă la începutul secolului al XIXlea. Aşa se face că aproape toţi lingviştii transilvăneni au propus şi au susţinut în exclusivitate sistemele ortografice mai mult sau mai puţin etimologice. Şincai. fără să indice şi numele lui S. cu toate că propune o ortografie etimologică. În plus. Fără îndoială. ustia > rom. prin care ideea abandonării scrierii chirilice în favoarea celei latine a cîştigat un loc sigur şi definitiv în conştiinţa intelectualilor români. ideea înlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin şi propagat principiul etimologic în ortografie. Nici pentru scrierea cu litere chirilice nu se elaborează.o „haină cît mai latinească” limbii române şi cerea din partea celor ce s-au încumetat s-o utilizeze serioase cunoştinţe de fonetică istorică. Aici. apar numeroase cărţi cu alfabet latin. Probabil că acest lucru a fost sesizat şi de Gh. primii reprezentanţi ai Şcolii ardelene şi-au tipărit cele mai importante opere tot cu vechiul alfabet. mai ales. Filologii transilvăneni ne-au lăsat şi cîteva gramatici. Totodată. la acea dată nici tradiţia ortografică impusă prin scrierile româneşti din secolele anterioare nu corespundea realităţii fonetice. Ceilalţi reprezentanţi ai Şcolii ardelene au susţinut. ceea ce i-ar fi obligat pe intelectualii noştri să se orienteze mai grabnic spre cultura latino-romanică. Petru Maior fost cel dintîi care s-a ocupat în mod special de ortografie şi a tipărit chiar o lucrare în acest sens: Ortographia romana sive latino-valachica cum clavi. Iordan. pe care o tipăreşte la Buda în 1805. de asemenea. î. de vreme ce în a doua ediţie a gramaticii. desigur. gi. cea amintită mai sus. Maior admite şi alte principii ortografice. e (mîna. aςezemênt. adoptînd sistemul italian de scriere a consoanelor africate (principiul silabic): ci. pentru că voiau să se facă înţeleşi de către toţi românii şi pentru că şi-au dat seama că vremea reformelor ortografice totale nu sosise încă. deşi au luptat consecvent pentru înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin. Adoptarea scrierii etimologice ar mai fi avut o consecinţă: integrarea mai rapidă a culturii noastre în cea romanică.

Micu şi Gh. Şincai. Se adoptă forma populară a indicativului prezent de la verbul a fi: eu sent (sînt). să-şi dea seama de originea latină a limbii române. de asemenea. Micu şi Gh. Molnar-Piuariu. mai potrivite şi mai conforme cu structura limbii române. trebuie să reţinem că prima gramatică românească tipărită a adus o contribuţie reală la fixarea celor dintîi norme ale limbii române literare moderne. cei doi autori au făcut un însemnat pas înainte faţă de predecesorii lor. cum ar fi cea privitoare la declinarea cu articol. încercînd să găsească forme şi pentru Abl. şi anume Fridrich Diez. ceea ce este. Gramatica lui S. Vrînd să dovedească însă că structura gramaticală a limbii române se confundă cu cea a limbii latine. infinitiv şi chiar pentru participiu. Printre aceştia. să înveţe româneşte şi. forme de viitor pentru modurile imperativ. peste ceva mai mult de jumătate de secol (1836). Lăsînd la o parte greşelile inerente pentru vremea în care au fost elaborate regulile şi lucrarea. Etimologia. ei identifică sintaxa verbului românesc cu cea a verbului latinesc. Micu şi Gh. 3. cum ar fi: formarea acuzativului cu prepoziţia pre. cunoscători ai limbii latine.Şincai a fost urmat. În capitolul I sînt expuse principiile ortografiei etimologice latinizante. întemeietorul filologie romanice ca disciplină cu adevărat ştiinţifică. de alţi învăţaţi români. În capitolul al II-lea Etimologia (Morfologia) se fac numeroase constatări juste. ca un idiom romanic egal îndreptăţit în ochii specialiştilor cu franceza.. La capitolul Sintaxa. spaniola. italiana etc”1. Utilizînd terminologia şi clasificările gramaticilor latineşti. apărută la Viena în 1788. Dar şi aici se dau numeroase reguli judicioase. Sintaxa. Ortografia. 4. Lucrarea cuprinde 4 capitole: 1. doctorul I. la scurtă vreme. pornind de la Elementa linguae daco-romanae sive valachicae a lui S. şi nu forma latinizantă sînt. 167 . alcătuieşte o gramatică în limba germană Deutsch walachische Sprache. Astfel. despre care se spune că numai articolul. ea are meritul de a fi servit multor străini. cînd şi cum trebuie folosit articolul etc.751. Exemplul lui S. noi sentem (sîntem) etc. care s-au străduit să elaboreze şi să tipărească gramatici româneşti destinate mai ales şcolarilor. se declină. Şincai are o importanţă deosebită şi pentru formarea terminologiei gramaticale româneşti. p. fără temei. foarte redus de altfel. Formarea cuvintelor.. mai ales. 1956.prima gramatică tipărită a limbii noastre. devenit parte integrantă a cuvîntului. nu ţin seamă de reducerea cazurilor în limba română. cu toate că acesta dispăruse încă în latina preromanică. avea s-o consacre. Disting. unul. suntem. care folosiseră o terminologie slavonă greoaie şi o clasificare complicată. iar la sfîrşit se dă un mic glosar român-latin. regimul anumitor verbe. 1 LRC. 2. o exagerare. ei susţin că nu avem decît două genuri: feminin şi masculinâ. de asemenea.

2. Tempea publică la Sibiu. s. judicioase şi vădesc orientarea autorului mai ales spre formele ce s-au impus mai tîrziu ca norme ale limbii literare moderne. z. ţ. Şincai. este incorectă şi trebuie evitată. datorită unei tendinţe 168 . care nu este. Iorgovici. iar în locul africatei dentale sonore dz. pentru că autorul vedea în şcoală principala instituţie prin intermediul căreia puteau fi răspîndite şi impuse normele rostirii şi scrierii corecte. în care sesizăm influenţa lui Ienăchiţă Văcărescu Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor gramaticii rumâneşti. însă precizează că învăţatul care scrie pentru publicul larg "trebuie să întrebuinţeze aşa cuvintele cu care vorbind să-l înţeleagă aceia pentru care scrie" (p. este preferată fricativa sonoră z. tipăreşte în 1822. pe care le ilustrează cu numeroase exemple. Diaconovici-Loga. Iorgovici Observaţii de limba rumânească. ci este prima lucrare importantă de lexicologie a limbii române. Heliade retipăreşte lucrarea lui P. tipărite la Buda în veacul trecut”. Iorgovici în Curierul de ambe sexe. apare la Buda cartea bănăţeanului P. în 1797. dar atrage atenţia asupra faptului că înlocuirea africatei prepalatale cu fricativa corespunzătoare. 5. El constată diferenţa dintre vorbirea oamenilor instruiţi şi a celor neinstruiţi şi încuviinţează crearea limbajului savant. dar şi influenţa lui S. Micu şi Gh. El propune cîteva soluţii judicioase de îmbogăţire a lexicului românesc prin mijloace interne.. Astfel. de asemenea. făcîndu-l să exclame în prefaţa gramaticii sale din 1828: „Vrednice de toată lauda sînt sfaturile pentru cum să îndrepteze limba rumânească ale lui P. C. de la cea latină. pornind.R. Unele dintre afirmaţiile autorului privesc direct limba literară şi surprind prin justeţea lor. cartea sa cuprinde şi alte idei interesante privitoare la studiul limbii în general şi a limbii române în special. mai ales.76). În 1799. lucrarea era destinată mai ales şcolarilor. Autorul îşi dă seama că limba română „are lipsă de îndreptare şi de înmulţire. 4. În semn de omagiu. Ortografia sau scrierea dreaptă. Rădulescu. apărută la Rîmnic cu zece ani mai înainte. După cum se vede din titlu. obişnuită în limba veche şi în unele subdialecte dacoromâne. Velarizarea vocalelor anterioare e şi i după consoanele dure (ş. j. care l-au entuziasmat pe I. precum şi normele morfologice şi sintactice propuse de C. el propune ca unică forma corectă cu j în locul lui gi. Prosodia sau măsura tonului. Regulile ortoepice şi ortografice. judeţ etc. tot la Buda. r) este. din 1838-1840. Ortoepia sau grăirea dreaptă. ba chiar. în domeniul foneticii. deşi are caracter normativ. de fapt. respinsă. Cartea cuprinde 5 părţi: 1. în cuvintele de tipul joc. I. o Gramatică românească. Lucrarea nu are o valoare deosebită. Palatalizarea labialelor este ocolită cu grijă. în general. aceasta se poate face de vom aduce-o la regule fixe". sînt. H. Alt bănăţean. Sintaxa (Alcătuirea cuvintelor). o gramatică. însă autorul ei se dovedeşte a fi unul dintre cei dintîi filologi români care au încercat să creeze o terminologie gramaticală românească. 3. o Gramatică romanească pentru îndreptarea tinerilor. Etymologia sau deducerea cuvintelor. conform pronunţiei din graiul crişean. Diaconovici-Loga.

adjective. petroni [=pietroi] etc. pre mine etc. formele latinizate sînt sporadice şi nu apar aproape niciodată singure. Cele mai multe particularităţi regionale pot fi întîlnite în flexiunea verbală.). C. iar pentru pronumele demonstrativ sînt recomandate mai ales formele aceasta. pe acolo. În general însă. formele de mai-mult-ca-perfect perifrastic de tipul am fost auzit „auzisem” stau alături de cele sintetice. care s-au impus în limba literară din Principate abia la sfîrşitul secolului trecut. ă şi î sînt uneori înlocuiţi cu i şi e. după apar ca în limba actuală. dar numai pentru verbele auxiliare (el era – ei erau. modificările fonetice în spirit latinist propuse de C. De asemenea. Prepoziţiile de. la perfectul conjunctivului (să fiu cugetat. menite să asigure o mai înaltă claritate şi precizie structurii gramaticale româneşti. Diaconovici-Loga a fost un latinist moderat. din. să fii cugetat. Fonetismele regionale de tip bănăţean sînt acceptate ca norme de rostire literară numai atunci cînd lasă impresia că se apropie de norma existentă în latină. tinăr. iar referitor la prepoziţia pe constatăm că. acest. Şi în domeniul morfologiei. Totuşi C. chepetenie etc. iei. cît şi pentru acuzativul cu pre (pre pîne. pe de alături etc. a III-a pl. În cuvîntul român şi derivatele sale î este înlocuit peste tot cu a. pentru că la verbele regulate păstrează forma nediferenţiată (el lăuda – ei lăuda). să fim. să fiţi cugetaţi). spuni [=spui]. leai lea pentru iau. ăst. ale. el recomandă ca fiind mai corecte formele neiotacizate ale verbelor a auzi. indică formele cazuale exacte atît pentru articolul hotărît. pre răul. cu toate că în gramatica sa nu pierde prilejul de a spune despre ele că „au un ton tîmp şi nefiresc”. acel. Faptele de limbă populară apar mai frecvent în gramatica lui C.latinizante. pronume şi articol. verbul auxiliar a fi are forme variabile. îl recomandă pe formos în locul lui frumos şi distinge. grupul verbelor deponente. cum ar fi. cu toate că sînt înregistrate şi formele regionale cest. ai. est. Diaconovici-Loga sînt rare şi nesupărătoare. Bunăoară. Astfel. de pildă. propune formele leau. El încearcă să impună forma cu u la pers. iar pentru condiţionalul trecut se recomandă şi o formă alcătuită din imperfectul verbului a vrea + 169 . e notată ca în exprimarea literară de azi: pe aici. atunci cînd intră în componenţa adverbelor. după un model latin. ci sînt însoţite de formele populare sau de cele care s-au impus mai tîrziu în limba literară. a. Astfel. pe care însă nu uită să le pună alături. El mai propune şi numeroase reguli morfologice. de aceea el n-a încercat să elimine din rostirea literară sunetele ă şi î. a imperfectului indicativ. ia. nu sesizează existenţa genului neutru. după persoane. acolo unde limba literară îi păstrează: învevetură. el voia – ei voiau). Diaconovici-Loga. dar aceste se află înşirate mai totdeauna după cele care au devenit literare. el adoptă formele diferenţiale ale articolului genitival al. Diaconovici-Loga încearcă să stabilească forme de ablativ pentru substantive. a vedea etc..

cartea lui C. ci şi peste munţi. În 1812. adverbia. p. Diaconovici-Loga a fost citită şi învăţată de numeroase generaţii de şcolari nu numai în Transilvania şi Banat. C. alături de cuvintele-titlu româneşti mai rare şi definiţii explicative”1. prepoziţia. După cum observă Mircea Seche. care au pregătit apariţia acestei opere. dicţionarele sînt lucrări fundamentale şi indispensabile pentru stabilirea şi impunerea normelor limbii literare. Seche. Heliade Rădulescu şi rolul pe care l-a jucat gramatica sa în procesul complex de impunere a normelor limbii române literare moderne în Transilvania şi Banat este asemănător cu cel care l-a avut gramatica lui Heliade—Rădulescu în Muntenia şi Moldova. Micu) este cea dintîi lucrare lexicografică de tip poliglot sau bilingv. partiţipia. O valoroasă gramatică românească a elaborat şi I. Astfel. beneficiind şi de autoritatea ştiinţifică a autorului ei.infinitivul verbului de conjugat (eu vreau bate = aş fi bătut). ortografice şi gramaticale româneşti. comparativ şi superlativ etc. Alături de gramatici. sintaxa. Terminologia gramaticală folosită de el este surprinzător de actuală: numele. în 1803. conjuncţia şi interjecţia. tipărită abia la 1825. Micu terminase un Dictionarum valachico-latinum. Schiţă de istorie a lexicografiei româneşti. erau încă foarte rare. scrise în limba română. Budai-Deleanu în jurul anului 1812. În felul acesta. morfologia. graduri de comparaţie: pozitiv. de la simplu la complex. ca în limba veche: şi turcii atunci nu vre scăpa nici unul. s-a răspîndit o concepţie unitară despre normele ortoepice. pe care. „dicţionarul lui Klein (aşa i se mai zicea lui S. pronumele. încearcă să-l transforme într-unul în 4 limbi. cu titlul Temeiurile gramaticii româneşti. de aceea capitolele mari ale scrierii sale sînt: fonetica. verbul. Diaconovici-Loga a anticipat cu cîţiva ani înainte multe dintre formele propuse de I. Gramatica lui I. această operă a marelui cărturar transilvănean a rămas în manuscris. Tipărită în multe exemplare şi într-o vreme cînd lucrările de acest fel. În 1805. BudaiDeleanu este alcătuită după principiul progresiv al reprezentării cunoştinţelor. lucrarea era terminată. mai multe lucrări lexicografice. După cum se poate vedea din cele expuse mai sus. Aceasta a fost prima formă a Lexiconului budan. Pînă la apariţia Lexiconului de la Buda. 1968. cărturarii transilvăneni au elaborat. Bucureşti. în care se dau. autorul terminase şi versiunea latinească a acestei scrieri: Fundamenta gramatices romanicae seu ita dictae valachicae. Din nefericire. Contribuţia reprezentanţilor Şcolii ardelene a fost hotărîtoare în acest domeniu. concepţie care nu putea să rămînă fără ecou la formarea şi unificarea limbii române literare moderne. în Moldova şi Bucovina. 1 Vezi M. 170 . în 1801. S.22. integral sau parţial.

cadavru. Crişan Körösi elaborase pentru tipar. companie. Budai-Deleanu este cea dintîi lucrare lexicografică în care se dau sistematic indicaţii asupra accentului cuvîntului-titlu. Budai-Deleanu de-a lungul a 35 de ani. familie. Corneli. I. odată cu apariţia lexiconului de la Buda. Micu. revizuirea şi desăvîrşirea acestei lucrări monumentale au colaborat cîţiva dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai Şcolii ardelene: S. nu a fost editat. redactat de I . Se poate afirma că. La redactarea. în faţa unui dicţionar în care se înregistrează atît sensurile de bază. execuţie. cît şi sensurile secundare ale cuvintelor româneşti. Seche. respiraţie etc. mai ales. Ne aflăm. Lexiconul lui I. cortină. Importanţa acestei lucrări pentru limba română literară constă. în sfîrşit. chirurgu. dar. dicţionarul cuprinde un material lexical de factură populară sau regională. bibliotecariu. P. În afară de neologisme. chitară. examen. în numărul mare de neologisme latineşti şi romanice pe care le înregistrează. Cel mai valoros dicţionar din seria celor netipărite rămîne însă Lexiconul românesc-nemţesc. proprietate. Dornici să scoată în evidenţă şi cu acest prilej originea latină a limbii noastre. poesie. încearcă să stabilească numeroase etimologii. Al. autorii Lexiconului. În 1822. etimologică. în cursul a trudeei şi mai multoru ani s-au lucratu sau Lexicon valachico-latinohungarico-germanicum quod o pluribus autoribis decursum triginta et amplius annorum elaboratum est). ne aflăm la începuturile lexicografiei românei moderne. dr. Maior. multe dintre ele păstrîndu-se cu forma dată de autori pînă azi. În 1818 era gata pentru tipar. Teodori. care însă nu s-a păstrat nici în manuscris. generosu. asupra categoriei gramaticale a genului (la substantive) şi a diatezei (la verbe). modă. în prefaţa acestei lucrări.I. ordinea sensurilor la cuvintele polisemantice fiind în general cea istorică. Iată cîteva exemple: bal.. V. 171 . un Lexicon român-latin-maghiar. încă în 1802. dar multe dintre acestea sînt forţate ori hazardate. de asemenea. I. Iorgoviсi a redactat un dicţionar poliglot român-german-francez-latin. din motive necunoscute. provenit mai cu seamă din graiurile transilvănene. Molnar-Piuariu tipăreşte la Sibiu un Vocabularum nemţesc şi românesc.Şt. contagios. iar P. Colosi. între care se includ şi numeroşi termeni tehnici. Teodorovici. plantă. gazetă. magie. conversaţie. Potrivit aprecierii lui M. bancă. condiţie. egal ca număr de cuvinte cu Lexiconul de la Buda (cuprinde circa 10 000 de termeni). fabulă.. epilogu. În 1825 apare la Buda Lexicon românescu-latinescu-ungurescu-nemţescu (quare de mai mulţi autori. găsim cea dintîi expunere de motive a unui lexicograf român asupra concepţiei sale. asupra valorii lor stilistice. Pentru prima oară în istoria lingvisticii româneşti o lucrare lexicografică se bazează pe un material obţinut prin despuierea textelor. a răspîndirii geografice a cuvintelor şi.

Termenii slavoni. ca alţii să înţeleagă. pentru că limba noastră cea românească este născută din limba cea latinească. Nu se cade să mestecăm cuvinte străine în limba românească. á „ă”). folosindu-se doar de cîteva semne deosebite (ţ. Graţie extensiunii materialului cuprins şi întocmirii lui judicioase. Micu: „Pentru aceea vorbim. adică nemţeşti sau ungureşti cu turceşti sau slavoneşti sau dintr-alte limbi. elaborate sau traduse de ei. Buda. Logica. Una din problemele cele mai complexe şi. turceşti şi greceşti pătrunşi în scrierile cărturarilor din secolele anterioare şi în limba de la curtea domnitorului erau puţini şi adesea rău adaptaţi sistemului morfologic şi fonetic al limbii române. mai ales pentru învăţături şi în ştiinţe. începînd cu preajma anului 1780. ş. Micu. corifeii Şcolii ardelene s-au ferit de exagerări. Meritul de a fi îndreptat limba românească spre izvoarele ei fireşti latino-romanice revine. 1800. ca din cea mai învăţată. Lexiconul de la Buda a însemnat o etapă importantă în evoluţia limbii literare şi o temelie trainică pentru dezvoltarea ei ulterioară. El constituie un monument de seamă în dezvoltarea limbii şi culturii româneşti. ori din cea latinească. De aceea se pare edificatoare afirmaţia lui S. filologii transilvăneni săvîrşeau un act revoluţionar de importanţă capitală pentru modernizarea limbii noastre culte. propune: „Unde întru ştiinţele cele înalte nu ne-ar ajunge unele cuvinte. un număr important de termeni. Latina şi limbile romanice apusene au dat românei.” [S. ei au acţionat conştient şi moderat. constatînd lacunele din vocabularul ştiinţific românesc de la începutul veacului trecut. atunci cu socoteală şi numai cît este lipsă putem să luăm ori din cea grecească. reclamau crearea unei terminologii ştiinţifice adecvate. Lexiconul de la Buda urmează destul de fidel sistemul de scriere propus de S. Cărţile ştiinţifice de tot felul. Maior. totodată. ca de la a noastră maică. Spre sfîrşitul veacului al XVIII-lea. Spre deosebire de latiniştii altor secole. P.În ce priveşte ortografia. şi sîrbilor şi 172 . Indicînd drept principală sursă de îmbogăţire cu neologisme a limbii române literare limba latină şi limbile neoromanice. dintre care cei mai mulţi au fost adaptaţi şi asimilaţi. În procesul de îmbogăţire a lexicului românesc cu neologisme. Micu. Prin această scriere se încununează strădaniile promotorilor Şcolii ardelene în sensul celor mai mari tendinţe ale dezvoltării limbii literare: îmbogăţirea ei cu elemente noi şi codificarea principalelor norme de vorbire corectă. reprezentanţilor Şcolii ardelene. introducînd în scrierile lor termenii absolut necesari limbii române. mai importante pe care le ridică procesul de dezvoltare şi modernizare a oricărei limbi este crearea unui fond lexical capabil să asigure exprimarea tuturor noţiunilor şi ideilor din orice domeniu al vieţii materiale şi spirituale a unui popor. precum grecilor le iaste slobod în lipsele sale a se împrumuta de la limba elinească. 57] La rîndul său. de asemenea. limba română se afla într-o stare nefavorabilă din acest punct de vedere. Iară unde lipseşte în limba noastră românească şi nu avem cuvinte cu care să putem spune unele lucruri. p.

cu cea italienească. mai ales prin derivare de la rădăcini moştenite din latină. ci s-au pronunţat mai ales împotriva acelor termeni care. Şincai la crearea terminologiei ştiinţifice româneşti este şi ea remarcabilă. aşa şi noi toată cădinţa avem a ne ajuta cu limba latinească cea corectă. Iorgovici şi-a dat seama că limba română poate fi îmbogăţită şi cu elemente lexicale create pe teren propriu. mai ales din punct de vedere practic lingvistul transilvănean a pus în circulaţie numeroşi termeni. Iorgovici în familia substantivului parte: particulare „osebit”. 173 . Se desprind de aici două importante idei: a) lexicul limbii literare trebuie întregit prin introducerea neologismelor de origine latină şi romanică. matematica. Latiniştii nu au respins în totalitate elementele străine pătrunse în ţesătura limbii române. cum sînt: astronomia. poate nu atît prin rezultatele practice imediate. De cele mai multe ori însă derivatele propuse de el sînt neologisme împrumutate din latină sau din limbile romanice. fizica. De asemenea. neintrînd în uzul general. părţire „împărţire”. 183. Istoria bisericei românilor. 1813. termenii incluşi de P. chimia. ba şi cu surorile limbii noastre.ruşilor de la limba slovenească cea din cărţi. p. Maior. P. ei nu au văzut în latină şi în limbile romanice singura sursă de împrumut. cu cea frîncească şi cu cea spaniolească”1. cît mai ales prin ideile judicioase privitoare la cultivarea şi unificarea limbii române. b) limba română literară trebuie ridicată la nivelul celorlalte limbi de cultură prin racordarea ei la necesităţile şi exigenţele ştiinţei moderne. Prin strădania oamenilor de cultură transilvăneni din această epocă. Acest lucru se poate uşor constata citind. 1 P. fără îndoială. Privită în ansamblu. proporţie „între două părţi asemănare”. remarcabilă. au rămas adesea neadaptaţi la sistemul fonetic şi morfologic al limbii noastre. botanica. Astfel. Contribuţia lui Gh. răspîndite apoi şi în scrierile autorilor munteni şi moldoveni. de pildă. Buda. dintre care unii s-au păstrat şi azi în anumite ramuri ale ştiinţei. agronomia etc. contribuţia Şcolii ardelene la întemeierea limbii române literare moderne este. parţialitate „ţinerea cu o parte” imparţialitate „neţinerea cu nici unul”. porţie „o parte măsurată”. În felul acesta. fondul istoric latin al limbii s-a îmbogăţit cu un mare număr de neologisme romanice. grecismele şi turcismele pătrunse în limba literară au putut fi înlăturate în numai cîteva decenii.

în 1836 şi 1844. avîndu-se în vedere. totodată. în felul acesta. 174 . iar nu pentru cei morţi?”. menite să stabilească. cărturarul muntean propune reducerea alfabetului româno-chirilic la 33 de semne. el se declară partizan al principiului fonetic. arătînd că „pentru ce să nu scrim cum pronunţiem. Epoca Ion Heliade Rădulescu Simplificarea alfabetului şi fixarea normelor ortografice Datorită tradiţiei.Contribuţia cărturarilor din principate la cultivarea şi modernizarea limbi române literare. îşi propunea simplificarea alfabetului chirilic şi adaptarea lui la sistemul fonetic al limbii române. După reîntoarcerea la Bucureşti. adică odată cu apariţia celor dintîi gramatici. în 1787. Reforma propusă de el nu a avut ecou între contemporani. În afară de aceasta. asigurînd. În Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orînduelelor gramaticii rumâneşti. nu cuprind expuneri detaliate asupra vreunui sistem ortografic românesc. I. Nemaiţinînd seamă de tradiţie. încă de la începuturile scrisului. Acest fapt a făcut imposibilă adoptarea unui sistem ortografic unitar pentru toţi românii şi a creat mari dificultăţi celor care încercau să înveţe a scrie româneşte. Bucoavnele (cea mai veche datează din 1699). Motivîndu-şi acţiunea. nici chiar autorul ei n-a respectat-o integral. Astfel. dar şi datorită lipsei unor lucrări de gramatică românească. spirite. înlocuirea treptată a alfabetului chirilic cu cel latin. în 1828. Heliade a reuşit să impună un alfabet alcătuit din 30 de slove. cînd scrim pentru cei care trăesc. Heliade a reuşit să-şi convingă contemporanii de inutilitatea semnelor diacritice (accente. membrii Societăţii şi-au continuat preocupările de limbă şi ele au dat rezultatul scontat: a apărut Gramatica românească a lui Ion Heliade Rădulescu. pentru că în scrierile sale folosea 38 de slove în loc de 33. întemeiată în 1821 la Braşov. normele ortografice şi ortoepice. paeric. Ienăchiţă Văcărescu foloseşte numai accentul ascuţit. iar mai tîrziu a generat numeroase confuzii la interpretarea grafiei textelor noastre vechi. chiar şi pe ultima silabă. asistăm doar la încercări sporadice şi nesemnificative de simplificare a alfabetului chirilic. renunţă la titlă ca semn distinctiv al slovelor-cifre şi propune utilizarea unui ifen dedesubtul diftongilor. Prima încercare „oficială” de reducere a slovelor chirilice o datorăm lui Ienăchiţă Văcărescu. eric. Spre deosebire de I. Văcărescu. care s-a tipărit la Sibiu. se încearcă fixarea unor norme de scriere corectă. tipărită la Rîmnic. care slujeau la deprinderea scrisului. românii au menţinut în alfabetul chirilic un mare număr de slove inutile. şi unele probleme de ortoepie. pe care tot el le-a modificat încă de două ori. Heliade Rădulescu face o reformă radicală a ortografiei româneşti cu slove chirilice. Abia în a doua jumătate a secolului al XVIIIlea. precum şi de oportunitatea eliminării din alfabetul românesc a slovelor de prisos. titlă). Societatea literară din Braşov. Pînă la sfîrşitul veacului al XVIII-lea.

eventual. învăţatul muntean acceptă fără justificare slova γ „i”. semnul scurtării (ě. Ienăchiţă Văcărescu ţine seama şi de situaţia existentă în celelalte graiuri dacoromâne. să să zică încai pot. măcar şi dă era începută dă la 105 dă la Hristos. el afirma: „Am băgat de seamă că la multe graiuri din obicei moldovenii păzesc regula gramaticească mai cu scumpătate. Autoritatea ştiinţifică şi culturală de care se bucura Heliade în prima jumătate a secolului al XIX-lea. A putere trebuie să facă pot. notat însă prin apostrof. în primul rînd. poci. й). constatăm şi cîteva concesii pe care el le-a făcut tradiţiei. Încercări de normare a limbii culte prin intermediul gramaticii Cea dintîi gramatică românească tipărită scrisă în limba română aparţine lui Ienăchiţă Văcărescu şi se întitulează Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orînduelelor gramaticii rumâneşti. ceea ce ne face să credem că Ienăchiţă Văcărescu aprecia ca foarte important rolul gramaticii sale în procesul de formare a românei literare. precum şi pe u mut la sfîrşitul cuvintelor terminate în consoană. dar mai ales procesul de înnoire a vieţii economice. Cu toate că adopta numeroase fonetisme şi forme gramaticale munteneşti. mai cu seamă în realizarea unităţii şi stabilităţii lor. politice şi culturale româneşti au asigurat succesul deplin al acestei îndrăzneţe reforme ortografice.Cu toate că reforma propusă de Heliade are un caracter revoluţionar. el constată şi importanţa textelor scrise în limba română pentru fixarea normelor exprimării literare. pot. faţă de cele munteneşti voi. De aceea el consideră că „limba românească dă la anul 1688 (cînd s-a tipărit Biblia de la Bucureşti) s-au început. Cărturarul muntean intuieşte bine rolul hotărîtor pe care-l au lucrările de gramatică în viaţa limbilor culte. pe care încerca să le impună ca norme ale limbii corecte. această gramatică este destinată. şcolarilor din Ţara Românească şi. rămîne a fi fără 175 . Astfel. Considerînd mai corecte formele moldoveneşti vreau. celor din Transilvania. la noi însă s-au obicinuit poci şi nepăzind nici un canon. nu pot să fac şi aşa este regula. adică cu 1583 de ani mai înainte”. iar dă vom da că să schimbă t trebuie să se schimbe în ţ. Editată în acelaşi an la Rîmnic şi Viena. care a avut consecinţe dintre cele mai bune şi asupra unificării normelor fonetice ale limbii literare. Totodată. Mai departe însă Văcărescu afirma că „limba noastră au la 1688 au luat începutul cel dă al doilea sau acum”. nu vreau să merg zic.

dîn – din etc. mai puţin savant şi mai apropiat de înfăţişarea pe care o avea limba vorbită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Deşi propune o formă unică pentru sg. greacă şi latină. Pe lîngă numeralul ordinal a doa. iar aspectul literar al românei are în gramatica sa un caracter mai puţin elaborat. Poate că datorită acestei atitudini. ca în limba textelor vechi: fost-au acest Ştefan vodă…. Deşi propune şi susţine cu convingere diferenţierea auxiliarului a avea la pers. Ienăchiţă Văcărescu a utilizat şi numeroşi termeni de origine italiană: anormal (< it. III-a sg. Văcărescu a putut fi obiectiv în aprecierea faptelor de limbă. Gramatica românească Cea mai valoroasă lucrare la capitolul Gramatici rămîne pentru totdeauna Gramatica românească a lui Ion H. Cărturarul muntean a fost nevoit să-şi creeze singur terminologia gramaticală. El consideră. I. în cîteva situaţii Heliade oscilează între norma propusă şi o formă populară neconsemnată în gramatică. păstrată în graiuri. mai corectă forma transilvăneană eu lucru faţă de eu lucrez şi apreciază respectul transilvănenilor pentru ortografie. întîlnim şi forma au pentru singular. faţă de scrierile similare apărute pînă atunci. Ienăchiţă Văcărescu a deschis seria gramaticilor tipărite în limba română şi a exercitat o importantă influenţă asupra celorlalţi învăţaţi care au realizat astfel de scrieri mai tîrziu. printr-o structură mai amplă şi mai adecvată descrierii sistemului gramatical românesc. Spre deosebire de Eustratievici Braşoveanul. printr-o terminologie surprinzător de modernă şi. care s-a folosit aproape exclusiv de calcuri după slavă. Heliade Rădulescu. de asemenea. cvalita (< it qualita). a pronumelui relativ care. De regulă. prin claritatea şi concizia cu care sînt formulate normele gramaticale. şi pl.regulă”. Heliade întreprinde o selecţie riguroasă a formelor. mai cu seamă. întrebuinţează şi forma veche . concordanţa (< it. Rădulescu. care stau alături de cei latineşti şi slavi. femeie de-a doilea. uneori întîlnim şi forma carele: cel dintîi carele au aflat tiparul. dar se limitează aproape exclusiv la materialul oferit de varianta literară muntenească şi de limba veche. Spre deosebire de predecesori. a perfectului compus. dar cînd se întîmplă să noteze două variante. prima este cea pe care o recomandă şi o foloseşte în scrierile sale. optează pentru o singură formă. Prin lucrarea sa. I. Această lucrare se distinge. Totuşi. concordanza) etc. anormale). cvantita (< quantita). 176 . cum ar fi: piste – pîste. apreciată pentru ideile referitoare la ortografie şi la principalele căi de modernizare a lexicului.. el admite în gramatica sa şi unele forme duble.

conjuncţia daca etc. precum şi formele diferenţiate după persoane ale auxiliarului la conjunctiv perfect: să fiu fost. Heliade a rămas fidel acestor norme. vor – or. De aceea sîntem îndreptăţiţi să vorbim.o. deşi precizează corect norma Pentru prepoziţia pe recomandă formele pre şi pă. cea mai izbutită lucrare normativă a exprimării culte din Muntenia. scrie el. În esenţă. care i-au împărtăşit opiniile clare şi i-au acceptat opiniile judicioase. veţi – eţi. Gramatica românească este. menite să îndrepte limba noastră literară pe calea desăvîrşirii. Poenaru. de aceea el respinge la începutul activităţii sale încercările raţionaliste de a schimba limba arbitrar. amintim: formele pronominale de G. dar în texte foloseşte aproape exclusiv varianta cea mai răspîndită: pe. pe care le-a promovat mai ales în şcoală şi în presă. pînă cînd s-a lăsat cucerit de ideea italienizării limbii noastre culte. acele. H. Cele mai judicioase opinii ale sale nu sînt formulate în Gramatica românească. n-au fost niciodată porunci. considerate de el mai clasice ale pronumelui demonstrativ: acest. publicate în Muzeul naţional sau în Curierul românesc. Dintre normele morfologice munteneşti recomandate şi utilizate curent de Heliade. Dacă filologii şi alţi intelectuali din această perioadă au intuit calea teoretică a cultivării limbii. Rolul său în această privinţă este considerabil. între 1828 şi 1840. de un moment Heliade în istoria limbii noastre literare. ăl. alături de care citează şi formele munteneşti ăst. el a reuşit pentru un timp să-i adune în jurul său pe cei mai reprezentativi scriitori şi oameni de cultură din principate. să fie fost etc. Bariţiu şi P. acei. Bazată aproape integral pe materialul de limbă oferit de varianta literară munteană.-D. vom – om. Celelalte norme consemnate sau propuse de Heliade în Gramatica sa sînt în general identice cu cele din româna literară actuală. ci eu m-am supus totdeauna la 177 .Heliade confundă uneori formele pronumelui de întărire (ne-o arată însuşi limba latinească). Cu toate că se formase şi crescuse în respectul faţă de ideologia literară clasică. să fii fost. prepoziţiile dupe „de pe” şi pintre. Heliade preferă formele mai vechi. tutulor şi nimului. de fapt. va. Heliade era un romantic. Impunîndu-se de tînăr ca o prestigioasă personalitate culturală. această carte a contribuit decisiv la impunerea bazei munteneşti a limbii române literare moderne. cum ne-am fi aşteptat. Heliade acceptă mai-mult-ca-perfectul perifrastic (am fost avut). I. ci în scrisorile sale către C. acel. încadrarea verbului a scrie la conjugarea a IV-a (a scri). Rădulescu a căutat să stabilească principiile raţionale şi practice care urmau să ducă la înfăptuirea ei. vei – ei. Negruzzi. Gh. „Vorbele mele. Tot sub influenţa vechii române literare. La fel procedează cînd trebuie să aleagă între formele devenite literare şi cele populare munteneşti ale auxiliarului a voi: voi – oi. ăi. articolul demonstrativ a. Circulînd şi în alte provincii româneşti şi beneficiind de autoritatea ştiinţifică a autorului.

nascit) decît ştiu. ca în Muntenia şi în limba bisericească. încongiur gi trebuie păstrat. pe care nici un „legiuitor” nu le poate ignora. Heliade recomandă formele asemănătoare cu cele bănăţene scui.poruncile şi la glasul limbii. dar nici pi. dar in împregiurări. zise. la fel. -oriu (moraiu. În concepţia sa. comp. nasce. menite să ducă la unificarea limbii române literare. „pronunţe-l fiecare după obiceiul loculuiâ”. Peste toate trebuia să domnească însă logica limbii. îi. Se va scrie singur. ca în Moldova. nu înţăleg. a III-a să deie să fie înlocuită cu să dea. pîrăşte). nu cea veche. mîne. Negruzzi). nu au. Fără a ţine seama de transformările fonetice specifice unor graiuri. şi nu pe cele iotacizate (să auză). 178 . Întemeindu-se pe aceste principii. dar variantele munteneşti ale unor verbe sînt recomandate în locul celor moldoveneşti (săvîrşeşte. dintre care cele mai multe s-au impus în a doua jumătate a secolului trecut. mai devreme sau mai tîrziu. cel al uzului sau al circulaţiei acestor forme. di. Heliade propune să se formeze superlativul cu adverbele foarte sau prea. În morfologie. nu moldovenescul simţeşte şi muntenescul socoteşte (socoteşte şi socoate sînt lucruri diferite). auxiliarul a avea să se scrie a. nu e: pre. ci variantele munteneşti –ar. să se scrie e. trii şi recomandă carele. binele. Varianta conjunctivului la pers. trei. nu sîngur. ce. ci. putea. dă. care sînt astăzi corecte. cîne (dar cu privire la rostire. la indicativ perf. Sînt literare formele muntenească simte şi moldovenească socot. pute. zisă. de limba literară. ci înţeleg. fără u (ei cînta). iubesc. nu cu moldovenescul tare. este. să se scrie şi să se pronunţe ea în prea. La indicativ imperfect să se întrebuinţeze forma bănăţeană cu u (ei cîntau). ca în graiul muntean. Le notăm pe cele mai importante. ca şi cea muntenească a făcutără. samănă. Prepoziţiile pe. În fonetică. pe care le credea „mai clasice” (lat. Nu sînt recomandabile participiile de tipul înviet. me. agiutoriu). nu sară. judecă. scit. mea. de asemenea. ca în Muntenia. Selecţia normelor unice ale românei culte trebuia să se facă în baza a 4 criterii fundamentale: criteriul latinităţii formelor. acolo unde am avut putere să-l înţeleg. tot aşa el vorbeşte. Recomandă formele verbale neiotacizate (să audă). al regularităţii gramaticale şi cel al eufoniei. nici sufixele de tip nordic –ariu. Trebuie respinsă forma verbală moldovenească de hiperrepriză m-am dusu-m-am. naşte din restul graiurilor. iubăsc. de se vor scrie aşa. seamănă. limba literară nu se putea constitui decît printr-un amplu efort de selecţie din materialul întregii limbi româneşti. ci înviat. după s să se păstreze diftongul ea: seară. dar nu el vorbeşti. se va scrie pîne. nu giudecă. III sg. Este lesne de constatat că aproape toate recomandările făcute de Heliade au fost acceptate. structura şi tendinţele ei interne. ca în Muntenia. binile. sînt nerecomandabile formele cu e trecut la i în moldovenismele carile. -or. Heliade propune o serie de norme fonetice şi gramaticale. şi nu pă. pers. şi cine este român se va supune şi el cu mine” (Scrisoare către C. în loc de mold. pentru că aceste derivate provin de la latinescul gyrus.

care nu trebuia totuşi să-şi schimbe în felul acesta fizionomia cu alta. Spre deosebire de latinişti. Era o primă soluţie în care locul predominant îl deţinea latina. de unde trebuie şi într-o formă care să nu contrazică în chip flagrant spiritul limbii române. Acestea sînt poziţiile principale adoptate acum în materie de cultivare – prin împrumuturi – a limbii literare. Iată deci un izvor aflat nu numai la îndemînă. De aceea era firesc să se acorde drept de cetăţenie terminologiei ştiinţifice de origine grecească. ci şi în al verbelor. ci luăm cu îndrăzneală de la maica noastră moştenire şi de la surorile noastre partea ce ni se cuvine”. alături de cea latină. împrumutîndu-i din altă parte: grecii de la fenicieni. Cantemir şi Gh. romanii de la greci. transilvănenii. dacă luăm cuvîntul din greceşte. impus mai tîrziu de latinişti. de fapt. scriind formalicesc. „după genul şi natura limbii”. iar alături de ea. formele simţite azi ca învechite: condiţiune. Muntenia prefera sufixul grecesc -isi. de la D. deosebită de înfăţişarea ei moştenită de veacuri. Heliade înţelegea adoptarea elementelor de împrumuturi ca o a d a p t a r e la specificul limbii noastre: „Vorbele străine trebuie să înfăţoşeze în haine româneşti şi cu mască de rumîn înaintea noastră. El merge. se creaseră sisteme flexionare diferite nu numai în cazul substantivelor. bucovinenii şi 179 . ocazie. Nici greaca nu-şi pierduse încă prestigiul dobîndit cu milenii în urmă şi răsfrînt în structura latinei clasice şi populare. cu deosebire că „noi nu împrumutăm. Drumul acesta este – şi trebuie să fie – al limbii noastre. să scriem şi să rostim naţie. aceleaşi pentru neologismele adoptate în limbă. Iorgovici. Heliade porneşte de la exemplul altor popoare care şi-au creat termenii necesari pentru exprimarea noţiunilor ştiinţifice şi ale „meşteşugurilor”. dacă împrumuturile sînt latineşti. şi tot aşa coleghiu. în privinţa aceasta. iar popoarele Europei de la romani. şi nu patriotismos.Cunoscător al culturii şi al mai multor limbi străine. egiptenii de la asirieni. Trebuie să recunoaştem că formele pentru care optase Heliade sînt şi cele actuale. datorită filierelor prin care pătrunseră elemente noi. Adoptarea terminologiei latino-romanice sau greceşti nu oferea însă cheia potrivită să deschidă de la sine porţile modernizării unei limbi vechi. limbile romanice şi greaca. Tipul ocaziune. Aici însă Heliade recomandă să nu se ia decît ceea ce este necesar. Şincai şi P. nu s-a dovedit viabil. fiindcă la un moment dat. recoandarisesc etc.) Unificarea limbii reclama deci şi acceptarea unor forme. propoziţiune etc. privileghiu sau mai bine colegiu.. ci şi legitim: a lua. Deci trebuie să spunem patriotism. tendinţa limbii române literare mergînd în direcţia prevăzută de Heliade (cf. pe drumul indicat de tradiţia noastră mai veche. Numeroase limbi moderne împrumutaseră direct sau indirect termeni greceşti. privilegiu. şi nu a împrumuta din latină însemna a intra în stăpînirea unei zestre care zăcea ascunsă şi aştepta să i se dea întrebuinţare. Dar limba latină nu era unica limbă chemată să furnizeze materialul necesar .

recomandare sînt de conj. ar trebui să se spună. atrăgea atenţia Heliade. Un exemplu îl oferă franceza. Heliade avea să reia unele din ideile expuse mai întîi. nu regulamenturi. căci. dar pe altă cale. pe care-l citează elogios. prin analogie cu acestea. în orice caz nepotrivite pentru ea”. recomandînd „cu cinste” Observaţiile acestuia din 1799. înapoiere. cu ajutorul cărora se pot crea numeroase cuvinte noi. iar personalitatea obrăznicie”. recomanzi. procedînd astfel. se cuvine să se folosească în conjugare „la înmulţit” (plural) formăm. tratînd cu aceeaşi vervă familiară şi ironică pe „croitorii” de sisteme artificiale. Pentru aceeaşi raţiune. Cu remarcabilul său simţ lingvistic. cu atîta i se înmulţesc şi zicerile prin care îşi numeşte ideile sale. în Repede aruncătură de ochi asupra limbei şi începutului rumânilor (1832). şi. şi. este de dorit să spunem politic.se pot forma de la sare. de la înainte. cu cît unui om i se întind şi i se înmulţesc cunoştinţele. din acest motiv şi în mod fatal. diplomatic etc. Sugestia o găsise Heliade la Paul Iorgovici. conse obţin concetăţean. prin urmare. Ce cale trebuie urmată pentru a-i adăuga ceea ce-i lipseşte? Să se pornească oare exclusiv de la limba populară. formînd din materialul ei cuvinte noi şi „cîrpind” cu ajutorul lui pentru a umplea golurile? Soluţia arfei neinspirate şi ar duce la ridicol. recomăndăluiesc etc.. Limba oamenilor instruiţi este mai bogată decît cea „de obşte”.bănăţenii întrebuinţau aceleaşi verbe. Patru ani mai tîrziu. Se uită. observă Heliade. de la înapoi. Limba ţăranului este. paradigma căreia îi aparţine verbul: formare. Remediul trebuie căutat tot în posibilităţile limbii. iar „partiţipia trecută” – format. recomandă.. resare. compatriot. reducere etc. deoarece ea cuprinde cuvinte în plus pentru noţiuni necunoscute omului simplu. obraz şi atunci pronumele personale ar fi numite pronume obraznice. nu politicesc. 1. 180 . care. Nimic nu ne împiedică să facem şi noi de la cuvîntul „primitiv” (moştenit) loc derivatele localitate şi local. El porneşte de la o definiţie a limbii care pune în evidenţă deosebirea dintre limbajul popular şi limba literară: „Limba este mijlocul prin care ne arătăm cunoştinţele şi cugetările noastre. Motivul este de ordin „economic”: aceste forme sînt mai scurte şi deci preferabile. în prefaţa Gramaticii. mormînturi. Analizînd lista de derivate propuse în Paralelism între limba rumînă şi italiană. ataşîndu-le sufixul -ălui: formăluiesc. care se silesc să îmbrace limba română „cu haine pestriţe prea lungi sau prea scurte. în loc de jurămînturi. Plecînd de aici. formă şi recomand. de la ducere.. să se spună regulamente etc. morminte. mai săracă. diplomaticesc. Heliade recomandă folosirea „prepoziţiilor” (prefixelor) neologice. formi. în loc de persoană (gramaticală). cu pref. necesare limbii culte: cu re. compătimire etc. Heliade pledează pentru adoptarea formelor de plural jurăminte. înaintare. avînd infinitivul a forma. iar la „singurit” (singular) – form. avînd substantive moştenite ca lieu „loc”. ea fiind limitată la denumirile date obiectelor şi acţiunilor din sfera îndeletnicirilor curente ale vieţi rurale. nu a ezitat să formeze şi altele ca localité şi local.

aşa cum a fost înţeles de Heliade înainte de anul 1840. a găsit răsunet larg. dacă de la a cînta avem cînt. Conachi. „Şansa” limbii noastre literare a fost că sensul modernizării şi al integrării împrumuturilor în specificul limbii literare. au şi un sufix flexionar -ez: lucrez. invocă „pruba maicei sale latinei” şi recomandă „primirea de cuvinte străine”. formă. De asemenea. şi nu iubire de înţelepciune. Firesc i se pare poetului moldovean să zicem filozofiei astfel. sub aspectul ei de limbă comună. direct sau indirect. un loc larg acestei forme şi. O limbă literară este varianta îngrijită şi unitară. ca să ne limităm la un singur exemplu. acest lucru trebuia spus răspicat.după acest model să se scrie. ar trebui să avem form. În sfîrşit. Cultivarea limbii prin completarea şi modernizarea fondului lexical nu era deci singura condiţie ce se cerea îndeplinită în vederea constituirii unui instrument de comunicare evoluat şi adecvat necesităţilor vremii. care era călăuzit de principiul analogiei. fără a ne ruşina. fără sacrificarea specificului ei naţional. Heliade cere să se românizeze neologismele formate cu prefixul ex. după el. nu expediţie. Heliade priveşte lucrurile dintr-o perspectivă largă. atunci şi de la a forma. crede Heliade (vezi supra). alţi scriitori. îmbrăţişînd o întreagă realitate filologică şi tinzînd spre realizarea unei unificări a formelor gramaticale. făcînd uz de o explicaţie istorică. El a acordat. Limba română literară n-a păstrat toate formele propuse de Heliade. în creaţia lor poetică. în virtutea căreia lat. răsărinda (lună). În aplicarea criteriului logic – şi analogic – Heliade a pierdut însă din vedere că unele din verbele româneşti de conjugarea 1. care i se pare nepotrivită. cînţi. vorbind despre „sporirea şi pentru întocmirea cuvintelor neapărat trebuincioase” în limba română literară. cum se ştie. şi nu pămînto-măsură.În schimb. cîntă. Este de-ajuns să-l menţionăm pe C. escadron. exponere a devenit în româneşte spune(re). în scrisul românesc al secolului al XIX-lea. Căci noţiunea de limbă este inseparabil legată de ideea de unitate a întrebuinţării mijloacelor ei. formi. Acest atribut ea îl dobîndeşte dintr-o sinteză de trăsături lingvistice întemeiată pe reflectarea particularităţilor celor mai generale şi specifice comunităţii de vorbitori 181 . după pilda altor limbi. la fel geometrie. veghez etc. Dacă autorul scrisorii relua ideile lui Heliade ori se lăsa călăuzit de propriul său bun-simţ interesează mai puţin decît faptul că exista un consens aproape unanim între el şi scriitorul muntean în ce priveşte programul modernizării limbii. care are altă valoare decît adjectivele în -tor: muritor etc. Heliade înclină spre forma franceză project în locul formei proiect. iar de la a lucra (eu) lucru. excadron (sic!) etc. care. în Scrisoare către mitropolitul Veniamin despre învăţăturile în Moldova (1837). murinda. Un sprijin găsise Heliade în această privinţă şi în forma italiană a cuvintelor în discuţie. În virtutea acestuia. el crede că e necesară forma de gerunziu adjectival murindul.. naţională. cu atît mai mult în cazul cuvintelor luate din alte limbi. cu „întocmirea lor pe teapa (în spiritul) graiului”. ci espediţie. Pentru moment. A forma s-a orientat după acest tip – nu însă şi a recomanda.

Cipariu. G. scrie el. şi nu mai puţin prin sistemele ortografice folosite în cele trei provincii? Cel care intervine şi de data aceasta. Heliade nu pretinde ca în acţiunea de unificare a limbii să se acorde un 182 . pe care l-am putea numi orizontal. aşezată de el la temelia programului de reformare a limbii culte prin „dezgroparea” elementelor uitate în cărţile bisericeşti din secolele trecute. faţă de cel istoric. Întoarcerea la limba veche însemna. cel mai consecvent apărător al limbii vechi. Bariţiu. Norma limbii vechi bisericeşti a fost invocată şi de alţi cărturari din această vreme. înţeles şi aplicat în mod diferit în a doua jumătate a secolului. Săulescu. în realitate. indicînd căile posibile pentru înfăptuirea ideii de unitate lingvistică. iar acesta se apropie de limba cărţilor bisericeşti. o triere a materialului. datorită caracterului ei mult mai unitar în comparaţie cu limba vie din secolul al XIX-lea. Aceasta era şi obiecţia pe care filologul moldovean conservator G. vertical. dispărute cu vremea. Cum trebuia să se procedeze pentru a se ajunge la realizarea unităţii ei prin stabilirea unui corp de norme care să prezinte şi să împace toate graiurile (subdialectale) deosebite în vorbire. un alt aspect esenţial care întră în definiţia însăşi a conceptului de limbă literară. i-o aducea lui Heliade. la „muntenizarea” limbii. sub semnul viitor al purismului. pentru a se reţine ceea ce apărea drept „clasic” şi pentru a se îndepărta tot ceea ce contrazicea normele unei exprimări corecte sub aspect gramatical. exclude criteriul regional transilvănean („dialectul. de pildă. Unificarea stătea. implicit. ca urmare a procesului de „corupere” la care fusese supus vechiul fond romanic în decursul istoriei. Discuţiile despre problemele limbii literare nu puteau ocoli. Soluţia lui era aceasta: întoarcerea la limba scrierilor religioase vechi. ci limba textelor bisericeşti de la mijlocul secolului al XVIII-lea. singura care putea oferi o bază pentru fixarea unor norme comune. programul astfel conceput – de Heliade şi de alţi – ducea. unde m-am născut”) în alegerea bazei limbii române literare. Ideea va fi susţinută şi de moldoveanul G. Se cerea o alegere. Trebuie să precizăm că formula revenirii la limba veche nu era interpretată de Heliade acum. din acest punct de vedere. Principiul său este de ordin estetic: el înclină spre graiul „care place mai mult urechilor”. anume unificarea ei în raport cu structura graiurilor. şi nici de T. de T. Săulescu. ca o imitaţie servilă a limbii scrierilor religioase.care utilizează idiomul în cauză. Principiul selecţiei trebuia să acţioneze şi într-un alt sens. care dobîndise un caracter unitar prin generalizarea variantei literare muntene în toate cărţile româneşti tipărite. repunerea în circulaţie a cuvintelor de origine latină. prin urmare. este tot Heliade. dacă avem în vedere caracterul muntean al limbii textelor lui Coresi sau cel muntenizat din cărţile religioase tipărite pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. În fond. Dar Heliade înţelege prin limba veche bisericească nu atît limba lui Coresi. Ibrăileanu. cum credea G. Cipariu mai tîrziu. iar mai tîrziu.

preţuind ostenelile d-tale. arătînd că este necesar să aibă în vedere cuvintele cu răspîndire largă. Heliade este recunoscut drept „legiuitor” al limbii. pîne. multe au bune muntenii. coleghia (venite prin filieră rusească) vor trebui abandonate în favoarea celor propuse de Heliade: privilegiu. Negruzi. ideile lui Heliade au fost acceptate şi îmbrăţişate şi în Moldova. formele de „neam femeiesc” ale unor substantive (la origine neutre) ca privileghia. Negruzzi. Negruzzi crede că ar trebui păstrate fonetismele cu gi. regulamente. Condus şi de data aceasta de un remarcabil simţ al realităţii şi lipsit de orice prejudecată exclusivistă regională. Un trup să fim cu toţi. multe au bune macedonenii. bucovinenii. şi nu -oriú. Săulescu –. Italienizat pe de o parte (înaintea lui Heliade!). dar multe au toţi şi rele. naţional: „Multe au bune moldovenii. Să lepădăm ce-i rău. Într-o scrisoare adresată în 1838 lui C. o limbă să avem…”. colegiu etc”. el ţine să precizeze acest lucru. giudice. Lingvistul muntean întreţine o corespondenţă publică cu C. gioco. z se va pronunţa ca în Muntenia zi. bănăţenii. C. de către cel care avea să devină peste cîţiva ani cel mai reprezentativ prozator al Moldovei. În 1836. el se sprijină pe un argument scump latiniştilor: în 183 . arătînd care sînt condiţiile ce trebuie avute în vedere pentru a pune la temelia limbii literare elementele comune. gios. a lui Heliade. Negruzzi se adresa lui Heliade. multe au bune ungurenii. gioc. Heliade recomandă să se ţină seamă de răspîndirea cuvintelor pe tot cuprinsul teritoriului locuit de români. continuă Negruzzi. cînd optează pentru fonetismul cîne. făcîndu-i această mărturisire: „Crede. Moldovenii găsesc un model de limbă literară în scrierile lui Heliade şi declară că-l vor urma. în această materie. adică de caracterul popular. în speţă celui muntean. selectate din toate graiurile cu scopul de a se asigura limbii un caracter unitar. prozatorul moldovean se arată partizan al etimologismului. precum şi pronunţarea lor de către „cea mai mare parte de români”. Respingînd variantele munteneşti. al unuia sau altuia dintre elementele ce trebuiau să intre în normele exprimării literare. De asemenea. În 1839. nu al limbii vechi sau al graiului moldovean.loc privilegiat unui anumit grai. şi nu regulamenturi. Concesiile nu sînt totuşi generale. domnul meu. ne place a te vedea model în scrierile şi traducerile noastre şi vă aducem laudă ce se cuvine unui literat reformator şi legiuitor al limbii”. Deci. general. el revine asupra acestei idei. să îmbrăţişăm ce e bun de la toţi şi între toţi şi să primim şi înnoiturile cele bune. „va trebui să se scrie şi în Moldova -ori. Exceptînd un număr foarte limitat de filologi – între care primul loc îl deţinea acelaşi G. Negruzzi. astăzi etc. ca în mold. Aceste rînduri sînt un document de însemnătate capitală pentru etapa istorică a ideii de limbă literară din preajma anului 1840 şi pentru sensul evoluţiei ei ulterioare. ca în italiană. fapt ce trebuie considerat drept un moment esenţial în procesul fixării regulilor comune cu privire la unificarea limbii române prin recunoaşterea şi acceptarea autorităţii. mîne. că noi. giudecată. C. de unde „derază zicerile aceste”: giù. C.

răsipi etc. este doar un ornament grafic. Printre alte fonetismeam putea menţiona: păstrarea vocalei ă în păhar. curajul opiniei personale şi capacitatea de a intui surprinzător esenţa problemelor cercetate i-au permis lui Heliade să se manifeste ca un vizionar. a africatei dentale dz (audzi. Negruzzi a avut un rol esenţial în propagarea ideilor pozitive ale cărturarului muntean în Moldova. greşeşte. dintre etc. în cazul celor dintîi. ca deschizător de drumuri în cele mai variate domenii ale culturii româneşti. variantele literare din această perioadă prezintă şi tendinţe comune. ţivilizat. u final. care le înlătură pe cele simţite ca fiind arhaice. îmblă. şi a lui i cu î în împle. după cum precizează însuşi autorul cărţii. de fapt. sînt treptat şu definitiv abandonate. Trăsături ale limbii literare din această perioadă În lucrările filologice scrise de muntenii Ienăchiţă Văcărescu şi Ion Heliade Rădulescu sau de moldovenii Toader Şcoleriu şi George Săulescu. şi mai ales preferinţa tot mai accentuată pentru împrumuturile latinoromanice. nici forma şenă pentru scenă. Astfel. au fost preluate. curentele puriste din secolul trecut au continuat principalele idei ale Şcolii ardelene. cu o largă circulaţie în toate scrierile din perioada anterioară. şi pe bună dreptate. e > i (citi. ortografia italiană). de varianta moldovenească. C. Negruzzi nu admite însă. principalele trăsături ale limbii române literare în perioada 1780 – 1840. dezvoltate şi aplicate de reprezentanţii curentului istoric şi popular. deşi este notat frecvent în Gramatica lui Heliade. iaste) este înlocuit cu ie. iar în cazul celor din urmă. Acestea s-au menţinut nu 184 . În afara divergenţelor regionale. în general. îmflă sau trecerea lui î la i în ride. sint. Cultura vastă. el.). Unele fonetisme arhaice. tot aşa cum latinismul şi. profunzimea gîndirii. pe scurt. singe etc. cane… în sfîrşit. dzise) cu z în toate variantele literare de tip nordic. Ideile sale privitoare la modernizarea şi unificarea limbii române literare. se pune la contribuţie. după 1780. rădica. cainis ci pane. erudiţia filologică şi talentul literar. deşi se formează unele păreri despre unificarea normelor limbii române.latină (şi în italiană) nu se zice painis. el îndeplinind astfel în Principate un rol similar cu cel pe care l-a avut Şcoala ardeleană în Transilvania. exprimate pînă la 1840. diftongul ia (priiaten. lui Negruzzi i se pare că este mai potrivit să se pronunţe şi să se scrie ca în Moldova: proţes. de data aceasta. cum sînt: adoptarea unor fonetisme şi forme morfologice noi. susţinîndu-le cu convingere şi după ce autorul lor le-a abandonat. nu proces. civilizat cum scrie Heliade (care urma. Iată. din. Fonetică. slova ђ notează şi în variantele nordice vocala e în cuvintele de tipul lege. fiind gata totuşi să renunţe la grafia şi pronunţia moldoveană sţenă în favoarea celei care s-a şi impus: scenă. Chiar dacă n-a fost de acord cu toate propunerile făcute de Heliade. Este foarte importantă înlocuirea. aproape exclusiv material oferit de varianta literară muntenească.

fiind cei dintîi învăţaţi români care au studiat fonetica istorică a limbii noastre. alchetuiesc (alcătuiesc). ci şi în virtutea aplicării. încungiura. numer (număr). a crepa. forte. Uzuale sînt şi formele cu e(i) nesincopate: direg. Unii dintre ei. pîne.. potere (putere). DiaconoviciLoga întîlnim constant formele roman. Aceasta se explică prin faptul că. recoreşte. 185 . şi alte forme regionale cu o circulaţie mai largă în graiurile din Transilvania. auzi). Ei ajung la astfel de forme. ei utilizează formele fără i: cîne. se vor păstra în limba cultă pînă la sfîrsitul secolului al XIX-lea. Aşa se explică şi alte schimbări fonetice în spirit latinist. cei doi cărturari menţin o veche normă a variantei literare bănăţene: n netransformat în i în cuvinte ca petroni (pietroi). dătorii. năcăji (necăji).. a uri etc. De asemenea.. Din dorinţa de a reduce cît mai mult frecvenţa vocalelor „intruse”. tinăr. întîlnite şi la alţi scriitori români1.Diaconovici-Loga. zădar etc. dintră.Conachi întîlnim formele resboae.numai datorită tradiţiei. Privit în ansamblu. luom (luăm). mîne. a principiului ortografic etimologic. trămura etc. de altfel. scriind adeche (adică). cît şi din graiurile populare. pe care le întîlnim la cei doi filologi. incătrău (încotro). rădite (ridiche) etc. ţini (ţii) etc. P. personă. cărindar (calendar). desvăli (dezveli). lapădă (leapădă). înveţetură (învăţătură). În scrierile din Transilvania. în special bănăţenii P. uneori chiar la regionalisme. mai ales de către filologii transilvăneni. dirept etc. iar la C. unde poate fi recunoscut latinescul gyrus. spuni (spui). Iorgovici şi C. Astfel. care. nu numai pentru că în graiul bănăţean fenomenul în cauză e mai răspîndit. scie (ştie) etc. holbură (volbură). capetém (căpătăm). reu. În limba intelectualilor transilvăneni apar frecvent. Dar ğ e menţinut în cuvinte ca împregiur. tăbac. formos etc. diregătorie. care să permită o cît mai reuşită încadrare a 1 De exemplu. e devine ă după grupurile consonantice st şi tr: blăstăma. în această perioadă. judeţ) şi z pentru dz (zic. Romania. Iorgovici scria portem (purtăm). Din aceleaşi considerente. detor. dar introduc şi altele din graiul natal. fără corespondent în latină (şi în celelalte limbi romanice) – ă şi î – filologii transilvăneni acceptă forme regionale ca beutură. ei au putut să aleagă atît din limba română scrisă în diferite locuri şi timpuri. strein. cum sînt: acăţa (agăţa). ci şi datorită faptului că s-au străduit să „corecteze” formele româneşti după modelul latin. Setea de întoarcere la un prototip de limbă i-a determinat pe cărturarii Şcolii ardelene să apeleze şi la alte fonetisme vechi şi populare. aspectul fonetic al limbii reprezentanţilor Şcolii ardelene nu diferă totuşi prea mult de cel al limbii literare moderne. curend (curînd). la C. fonetismele cele mai potrivite pentru constituirea unui sistem fonetic simplu şi unitar. zedar. iar a neaccentuat trece la ă în dător. ei acceptă ca norme unice j pentru ğ (joc. pe care le considerau a fi mai apropiate de cele latineşti: scamn (scaun). sunt (sînt). resplăteşte. teu (tău) etc. redecină (rădăcină) etc. dacă acestea puteau sluji idealului apropierii de modelul latin. extind această pronunţie şi asupra altor cuvinte. romanesc. De pildă.

adesea. Varianta literară moldovenească. Morfologie.închiderea lui e medial neaccentuat. s. . unele forme noi. hier. Unele fenomene fonetice de tip nordic au acum o frecvenţă mai mare în limba scrisă din Moldova. limba cultă prezintă mai puţine inovaţii fonetice decît în Transilvania. joi. mai rar în poziţie finală. care s-au impus în limba literară modernă. Heliade Rădulescu selecţia e mai riguroasă. pîne. f se palatalizează sporadic: hiară. În scrierile transilvănene se constată tendinţa de înlocuire a articolului genitival invariabil a cu formele al. ţîn. În Moldova şi în Muntenia. dar nu reuşesc să se impună ca norme. formele fără i: mîne. r moale în sufixele -ar. Prin lucrările filologice tipărite de ei s-au răspîndit şi o seamă de norme fonetice.. însă alături de ele apar. pi. şărpi. cînd sînt abandonate sub presiunea normelor unitare. Heliade Rădulescu.trecerea lui ea la ie: mîngîiet. hotăraşte). cîteva dintre cele mai importante inovaţii morfologice care tind să se impună în această perioadă a. Unele fonetisme specifice. ştiutoriu etc. dăşărt (deşert). la unificarea normelor limbii române literare. ş. dar şi agiutoriu. consemnează. grijă. Reflectînd această situaţie. păstrează africata ğ în gioc. mai frecvent decît în scrierile de pînă atunci. ai. ci. Menţionăm. în continuare. binili. dar şi încongiura). În structura morfologică a limbii române literare nu se produc modificări importante faţă de epoca anterioară.rostirea dură a consoanelor s. În schimb. ceriu etc. iar celelalte variază în diferite regiuni ale acestui grai. j: sară. a. Dintre acestea fac parte: . păşînd. făcem. în special de I. r duri înaintea diftongului ea (covîrşaşte. ţ. j. pă (pe) etc. . deşi apar mai des. 186 . contribuind astfel. . care mai tîrziu au fost acceptate şi de alţi scriitori şi filologi români. giudecată. în special gramaticile. continuă să aibă o frecvenţă mai redusă faţă de cele care s-au impus în limba literară mai tîrziu. . Doar în Gramatica românească a lui I. scrierile normative. reprezentată mai ales de limba cărţilor apărute în Tipografia Albinei.reducerea diftongului ea la e: a ave. în pofida faptului că şi aici se produce o „invazie” a fonetismelor populare. dăstul (destul). în etapa următoare. de pildă.ă protonic trecut la a: capitan. Dintre labiale. sîngur. veştejaşte. gre. îi (cîine.. mîine. pîine). Aceste fonetisme se menţin în scrierile majorităţii intelectualilor moldoveni pînă la 1780. două şi chiar trei variante pentru aceeaşi formă morfologică. fără a fi însă nici aici perfectă. în i: adivărul. -tor: cepariu. z.neologismelor latine şi romanice în structura limbii noastre. sînt generale unele norme mai vechi ale variantei literare munteneşti: z (zi) şi j (joc. cum este. spăriet. velarizarea vocalei e după oclusivele d şi p în cuvinte ca dă (de). ale. Majoritatea normelor vechi şi populare specifice limbii culte din secolul al XVIII-lea se păstrează şi în această perioadă.

influenţele orientale (greacă. În deceniul al IV-lea al secolului al XIX-lea se amplifică şi în ţările româneşti procesul de modernizare a lexicului literar – proces început încă pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. specifice limbii cărţilor bisericeşti din secolul al XVIII-lea. Ivănescu şi L. a lui I. Încadrarea morfologică a verbelor neologice în limba română din perioada 1760 – 1860 //LR. p. şi în urma influenţei tot mai puternice a sintaxei populare şi a modelelor romanice. pers. deschise la tot ceea ce era nou în Vezi G. sintaxa mai păstrează încă numeroase elemente vechi şi populare. Ca şi morfologia. cu toate că. c.. Despina Ursu. dar cele identice cu singularul (el. ei) mergea continuă să fie majoritare. ca urmare a lărgirii influenţelor romanice. a III-a sg. se generalizează auxiliarul a la pers. pînă la 1840. conjunctivele neregulate de tipul să deie. mai cu seamă după 1836. Fonetica şi morfologia neologismelor româneşti de origine latină şi romanică // SCL. aproape fără excepţie. în timp ce moldovenii şi transilvănenii păstrează încă forma nediferenţiată au. Spirite universale.b. modernizarea s-a produs mai de timpuriu. 1 187 . p. formele cu u la imperfect. nr. Sintaxa. În toate scrierile. Lexicul suferă schimbări esenţiale în această perioadă. ca norme ale limbii române literare. 1963. Se răspîndesc acum.1-24. Iar în Transilvania. nici el nu le respectă decît parţial.371 – 379. formele iotacizate (eu) auz. spun. în special a modelului sintactic francez. 1956. În varianta literară munteană. Heliade Rădulescu. VII. a indicativului prezent: aud.3. e. vocabularul românesc îşi va schimba radical fizionomia în Principate. pot (ultima formă alternînd cu poci. a III-a pl: (ei) erau etc. Toate aceste forme sînt recomandate de Heliade. O notă aparte faţă de limba cultă actuală o dau structurii morfologice din perioada la care ne referim numeroasele neologisme latino-romanice. care au o altă încadrare morfologică decît cea de azi1. unde acţiunea de „reromanizare” a limbii culte începuse pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. să steie alternează cu cele în -ea (-a). în primul rînd. în special la filologii bănăţeni. structura sintactică a limbii literare începe să se clarifice şi să se modernizeze datorită intervenţiei. fireşte. vom insista asupra contribuţiei lor la înnoirea şi îmbogăţirea lexicului românesc. în special a celei italiene şi franceze. În textele munteneşti întîlnim. Întrucît direcţiile principale deschise de Şcoala ardeleană în această privinţă au fost urmate în secolul al XIX-lea de aproape toţi intelectualii români. turcă. Tot la ei. I sg. consemnăm preferinţa pentru formele verbale cu dentala refăcută la pers. XIV. dar. spui. Abia spre sfîrşitul perioadei de tranziţie. a perfectului compus. rusească) fac ca lexicul intelectualilor români de pînă la 1840 să ne apară învechit şi relativ sărac. să ieie. În Moldova şi Muntenia. d. În scurt timp. dar şi în textele moldoveneşti. Surprinzător este faptul că la cei dintîi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene nu întîlnim decît rar construcţii sintactice alcătuite după modelul latin. Leonte.

natură. De aceea filologii transilvăneni s-au străduit. magistru. modă. şi în bună măsură au reuşit. închipui „imagina” a împururi „a eterniza”. S. proprietate. contaminat. poziţie. ţivilizaţie. italiana. matematică. ei au iniţiat cea dintîi acţiune organizată de traducere şi elaborare a numeroase şi variate opere din diverse ramuri ale ştiinţei: filozofie. mod. hotărîre „definire”. Aşa se explică. 188 . inscripţie. Cum era şi firesc. memorie. Iată o listă sumară a elementelor lexicale caracteristice pentru limba învăţaţilor transilvăneni: Neologisme latino-romanice: atentat. interjecţie. termen etc. pe de o parte. cauză. menţinerea aproape integrală a fondului lexical existent în vechile scrieri româneşti. modernă. gen. În acest sens. presidium. gramatică. omagiu. preferinţa manifestată de cărturarii transilvăneni faţă de termenii calchiaţi sau traduşi. iar pe de altă parte. Totodată. conferenţie. iar dintre acestea. Aşadar. agronomie etc. să creeze terminologia necesară exprimării celor mai importante noţiuni ştiinţifice. pori. dar şi cu unii termeni arhaici sau regionali. virtuos. El credea despre limba sa maternă că aceasta într-adevăr este o oglindă a universului pentru cine s-ar fi priceput să scotocească prin ungherele şi tainiţele ei.cultura europeană din acea epocă. fizică. cărturarii transilvăneni şi-au propus. O astfel de acţiune era însă aproape imposibil de întreprins cu mijloacele de care dispunea limba română din secolul al XVIII-lea. întregime „integritate”. să traducă lucrări religioase şi chiar s-au încumetat să elaboreze unele scrieri literare. dialect. pronunţie. verb. să organizeze dezvoltarea culturii noastre pe o cale nouă. dar nu au neglijat nici îmbogăţirea de ansamblu a lexicului românesc. ocasie. Termeni calchiaţi sau traduşi: chipuri „moduri”. veneraţie etc. impostor. compoziţie. literă. logică. medicină. columnă. elocvent. în primul rînd. pe care ei s-au străduit să-l completeze cu numeroase cuvinte create prin derivare sau compunere. imperfect. cujugţie. urban. sufragiu. Micu aşeza limba românească alături de toate limbile mari în care cei mai de seamă filozofi ai timpurilor au încercat cîndva să-şi exprime gîndurile. ci s-au împotrivit mai cu seamă adoptării neologismelor provenite din altă sursă decît cea latină sau romanică. condiţie. a recomenda. derivat. dar s-au străduit chiar să romanizeze terminologia filozofică curentă de origine greacă sau latină. securitate. lavă. mai ales dacă aceştia erau de origine latină. ei n-au încetat să alcătuiască opere istorice. naţioane (naţiuni). Totuşi primii latinişti nu numai că n-au abuzat de neologisme. înainte de toate. principalele surse de sporire a vocabularului literar nu puteau fi decît latina şi limbile romanice. Neologismul e admis de Klain numai „unde graiul nostru s-ar afla în lipsă”. constituţie. orator. . pedagog. închipuire peste tot „idee universală”. Termeni ştiinţifici: articul. speriinţă. a replica. sistemă. . întrucît ei n-au dorit să elimine cuvintele străine pătrunse în ţesătura limbii române de-a lungul timpului. filologii transilvăneni n-au manifestat tendinţe puriste. regulă. director. soţietate.

nestrăbătuincios „impenetrabil”. temei „subiect”. cît şi modului în care au fost adaptate la sistemul fonetic şi morfologic al limbii noastre. tină “noroi”. de asemenea. încercări de unificare a normelor exprimării culte. ad hora). în ansamblu. este necesar” (lat. create prin derivare de la elemente lexicale mai vechi. putinţă „posibilitate”. fărtai “sfert” etc. opus est). devenire „a veni în jos” (toate de la verbul venire). putem observa însă continuarea unor tendinţe inovatoare. pe care i-au introdus în scrierile lor cu intenţia de a întregi fondul latino-romanic al vocabularului românesc literar. stăriîmprejur „circumstanţe”. cătană “soldat”. regionali şi populari de origine latină. imperit „neştiut”. spiţă „specie”. cu tot mai numeroase neologisme latinoromanice. - 189 . în primul rînd. convenire. sau a împrumuturilor din maghiară şi germană – în Transilvania. imperiţie „neştiinţă”. Paralel. Examinînd structura limbii române culte din perioada de tranziţie. datorită atît filierei străine prin care ne-au venit. în linii mari. O trăsătură specifică a lexicului literar din această perioadă este interferenţa elementelor orientale. a tăgădui “a nu recunoaşte”. op „trebuie. rost „gură” (lat. greacă. Învăţaţii transilvăneni au încercat să completeze. zicere „afirmaţie” etc. constatăm că. neogreacă şi rusă – în Moldova şi Muntenia. Reprezentanţii Şcolii ardelene au preferat mai ales termenii arhaici. ce se vor dezvolta în următoarele decenii. constare). a comînda „a face masa de pomenire pentru omul mort” (lat. provenire „a veni din pămînt” (de la venire) etc. periculu „cercare cu frica”. trup „corp. lucru”. prevenire „a ajunge la ceva”. periculós „plin de frică”. ghib “cocoşat”. a sosi”. fondul lexical românesc cu termeni noi prin derivare şi compunere. a custa „a trăi” (lat. şi anume: abandonarea treptată a faptelor de limbă învechite. a principalelor stiluri funcţionale. dărăb “bucată”. spre rădăcinile moştenite din latină. a făgădui “a promite”. Paul Iorgovici propune o listă foarte bogată de cuvinte noi. commandare). crearea unei delimitarea. provenite din turcă. modernizarea lexicului prin adoptarea împrumuturilor latino-romanice. iosag “avere”. prelucire „strălucire” (de la lucire). alium). convenciune „împecare”. populară rostrum) etc. Frecvente sînt şi regionalismele ardeleneşti de alte origini: armariu “dulap de vase”. Atenţia lor s-a îndreptat. a căror aspect diferă adesea de cel pe care pe care l-au căpătat mai tîrziu în română. pleşug “chel”. cloambă “ram”. moştenite din latină: advenire „a veni la cineva. terminologii ştiinţifice. singuratec „individual”. iluminare (luminare). ea mai păstrează încă o parte din trăsăturile specifice vechii române literare. În Observaţii de limbă rumânească. Între aceştia se numără: aorea „odinioară” (lat. ai „usturoi” (lat.

Aceştia sînt dl Feury. Rolul ei a continuat să prevaleze pe tot parcursul secolului al XIX-lea şi nu a încetat după aceea. dl Cuenim. mai ales consecinţa Revoluţiei de la 1789. Începuse să se citească şi să se traducă literatură franceză. Franceza era cunoscută într-un cerc restrîns de boieri care aveau legături cu curtea domnească. C. care pregătise revoluţia franceză sub flamura libertăţii. Alături de această cale.Fireşte că toate acestea sînt o consecinţă a procesului de renaştere culturală şi social-politică. Rosetti. are loc alta. directă.Cuza. ce s-a manifestat în toate provinciile româneşti. îndeosebi datorită prestigiului de care se bucura cultura Franţei. 190 . O parte din emigranţi se angajează ca dascăli în casele boiereşti. ajungînd şi la noi şi fiind primiţi cu bunăvoinţă. la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. dar mai ales în a doua jumătate a secolului următor. A. începînd din prima jumătate a secolului al XIX-lea. deschide o şcoală. cînd în Muntenia şi Moldova sînt numiţi domnitori dintre dragomanii de la Poarta Otomană. I . dar mai ales la însuşirea limbii străine şi la prelucrarea limbii române prin traduceri şi adaptări din franceză. a avut-o influenţa f r a n c e z ă. devenită familiară şi în rîndurile unui număr mare de boieri. care i-a fost elev. alături de Costache Negri. Cîteva nume au rămas întipărite în amintirile contemporanilor. Pătrunderea elementelor franceze s-a făcut în mai multe etape şi pe mai multe căi. Al. În urma ei. egalităţii şi fraternităţii. Kogălniceanu. pe care însă turcii nu o cunoşteau. La venirea în ţările noastre. fiindcă le era interzis de Coran să înveţe limbi străine. cunoscători ai limbii franceze. au adus cu ei nu numai cultura franceză. Grigore Alexandrescu. Ea este consecinţa evenimentelor politice care s-au petrecut în Franţa. Fiii lor. evocat de V. sub aspectul desăvîrşirii caracterului ei modern. Viillant. numeroşi nobili regalişti emigrează în Europa. noii domnitori îşi aduceau sau li se impuneau secretari francezi. Aceştia erau oameni culţi. care erau pregătiţi în vederea viitoarelor cariere politice. un alt francez. filozofice ale secolului raţionalist. de pătrundere a limbii franceze în Principate. unde au învăţat Ion Ghica. aceasta contribuind la familiarizarea cu scrierile apusene ale timpului. M. printre care se aflau şi unii revoluţionari. Influenţa neolatină a) Influenţa franceză O însemnătate fundamentală pentru limba română literară. preceptorul lui Costache Conaci. La Bucureşti. Aceşti intelectuali. Contactul cu limba franceză datează în Principate după anul 1700. limba diplomatică a timpului. învăţau franceza. indirectă. ci şi interesul pentru ideile politice.Alecsandri.

bunăoară. Franceza devine acum limba la „modă” a protipendadei. în cultura şi limba noastră. Kogălniceanu.) au rămas intacţi în româna contemporană. fantomă. alături de curentul latinist. influenţa rusească. care nu au reuşit să se impună: a developa “a dezvolta”. Bălcescu nu găseşte uneori termenul corespunzător românesc şi de aceea el scrie reviu şi revistă. chiar de la începutul secolului al XIXlea. enteres. C. ambasadă. urmînd chiar o pronunţie franceză. armie. V. de asemenea. disciplină. P. sînt trimişi la Paris D. aceşti „bonjurişti” devin exponenţii influenţei franceze în ideologia epocii. gardă. forma cu care s-au încetăţenit în limba literară. a redija “a redacta”. întîlnim cuvintele spiculaţii. Instructive sînt mai cu seamă neologismele la N. Reîntorşi în ţară. eterogen. Al. Bolintineanul. energie. cărora le vor lua locul. dacă latina era „maica” limbii noastre. în locul celei greceşti. polcovnic. analiză. Alecsandri petrec mai mulţi ani în Franţa. franceza era sora ei mai mare şi mai „norocoasă”. substantivele artilerie. punînd alături un echivalent impropriu – căutare – pentru a exprima ideea de “trecere în revistă”. Russo – în Elveţia. comandant. Bolliac. terminologia administrativă şi militară. N. I. De aceea la B. Bălcescu). funcţionar. Ibrăileanu menţiona că. alianţă. O listă completă a cuvintelor de acest fel este imposibil să se întocmească. Ghica. trepta. Bălcescu. Consemnăm doar cîteva fapte din scrierile anilor 1820-1860. Multe franţuzisme însă au trecut prin mai multe faze de adaptare la normele limbii române moderne. la formarea limbii române moderne? G. după 1850. rezervă (N. unde învaţă franceza ca sursă. bunăoară. colonel. logică. O bună parte a împrumuturilor franceze şi-ai găsit. Mumuleanu. Mica boierime năzuia să se ţină în pas cu moda 191 . tot mai mulţi tineri sînt trimişi la studii în Apus. Mai tîrziu. De aceea e şi firesc să mai întîlnim unele neologisme ruseşti de tipul epohă. infanterie. linie de bătaie etc. La baza influenţei limbii franceze a stat conştiinţa latinistă a descendenţei romanice comune a celor două limbi şi popoare. Bălcescu. Heliade).t influenţa neogreacă şi în timp ce îşi face loc. filozofie. M. Cunoaşterea ei varia în funcţie de treapta socială a claselor avute. cinovnic. este greu să stabilim cine le-a folosit prima dată. După 182-1830. a dispoza “a dispune”. reformă (I. N. opinie (Iancu Văcărescu).Prin Regulamentul organic. sensibilitate. corespondentele lor franceze actuale epocă. De ce influenţa franceză a avut un rol decisiv. Influenţa franceză se impune progresiv pe măsură ce dispare. a imagina. electirc. eroare etc. comandir. Termenii filozofici (idee. unde găsim franţuzisme cu forma actuală: confuzie. franceza intrase sub scutul legii. Unele neologisme franceze şi romanice au pătruns în română prin filiera rusă. În unele şcoli se predau chiar cursuri în franceză. în mod special. armată. Terminologia franceză stă la baza mai multor traduceri filozofice. a reorganiza. pentru scurtă vreme. infernal.

aceasta se datoreşte faptului că asupra italienei s-a exercitat. Astfel. De la scriere se pot obţine: descriere. o parte din franţuzisme au devenit jargonisme. de la aceeaşi rădăcină se poate ajunge la binecuvîntare (it. Aşa stînd lucrurile. Că într-o epocă veche nu existau deosebiri între aceste „dialecte” se poate vedea dacă ne întoarcem îndărăt pe drumul istoriei limbii italiene. şi anume i t a l i e n i z ă r i i. El porneşte de la premisa că româna şi italiana nu sînt limbi deosebite. benedire). fronte. bunicuţă. se pronunţa loco. Cuvintelor li se dau corespondentele lor din italiană pentru a se ilustra asemănarea dintre cele două limbi. După cum observă V. bunică. de la bun avem bunătate. punte. ce trebuie făcut pentru a se ajunge la unitatea limbii? Răspunsul lui I. omo. grecismele şi alte „-isme”. fuoco. munte. b) Încercări de italienizare a limbii române În acelaşi timp cu influenţa franceză. cînd înrudirea strînsă i se părea evidentă. turcismele. Bunăoară. deci aproape ca în limba română: loc. Avînd exemplul fraţilor italieni. Alecsandri în Chiriţele… sale. Heliade dă o listă de afixe – neologice şi moştenite – precum şi derivatele ce s-ar putea alcătui cu ajutorul lor. Vrînd să readucă limba la înfăţişarea ei dintr-o perioadă veche. el porneşte de la un număr de peste 1300 de cuvinte de origine latină. 192 . într-o fază mai veche a acestei limbi. care nu trebuie căutate în latina clasică. Pentru aceasta există două mijloace: c o m p o z i ţ i a (compunerea). foc. iar aici un rol central îi revine lui I. ci două dialecte ale uneia şi aceleiaşi limbi. Căutînd o soluţie pentru remedierea acestei stări de lucruri. încît să semene mai mult cu cele italieneşti. Bineînţeles. bunel. vorbite iniţial în Italia. putem lua lucrurile de-a gata de la ei. Dacă ele nu se aseamănă întru totul astăzi. Astfel. constatăm că asemănarea este şi mai mare: în multe părţi ale Italiei se aude pronunţîndu-se „curat româneşte”. Heliade construieşte. distinsul lingvist român. timp de secole. foco.timpului şi simţea necesitatea să amestece expresii franţuzeşti în limbajul familiar. Heliade Rădulescu. proscriere. o întreagă teorie pentru a-şi sprijini pe ea încercarea de i t a l i e n i z a r e a limbii. pentru care avem la îndemînă “dupăpoziţii” (sufixe). observă că procesul de cultivare a limbii române suferă de pe urma a numeroase „ciume” literare. ponte se pronunţă în multe graiuri italiene frunte. care puteau servi ca punct de plecare pentru formarea de noi familii de cuvinte. prescriere etc. în articolul amintit. şi d e r i v a ţ i a .. în lucrarea sa Paralelism între limba română şi italiană. avînd în vedere germanismele. bunişor etc. monte. româna literară a fost supusă încă unui proces de „modernizare”. şi nu luoco. unde ne folosim de prepoziţii (prefixe). bunic. influenţa culturii. pe cînd româna a fost lipsită de acest privilegiu. uomo. maghiarismele. Heliade este acesta: să se restituie limbii române formele ei vechi. Iar dacă facem comparaţie cu dialectele italienei. În 1840. ci în limba scrierilor bisericeşti. om. cuvintele noi trebuie astfel formate.

(cons. a+n+voc. Aceste idei stau la baza „şcolii fonetice bucovinene” sau a analogismului pumnist. Heliade. în zadar –prin in darn. italienismul lui I. Faţă de purismul latinist. Este vorba de respectarea principiului analogiei. vrednicie se poate înlocui prin demnitate. campus > cîmp). Clădit pe o teorie falsă. fireşte este să se asculte de aceste legităţi la scrierea sau la rostirea altor cuvinte.) sau a+m+cons. mîndrie. În loc de turcismul basma se poate spune năsăriu. Eminescu este adeptul scrierii fonetice cu litere latine. potrivit căruia. oboseală. maghiarismele etc. şi să le înlocuiască cu elemente de origine latină. fatică. Deoarece a neaccentuat a dat în română ă (farina > făină). franţuzisme şi latinisme propuse de el: campană. se va zice nu latină. Heliade vroia cu tot dinadinsul să elimine din română toate slavonismele. italiană sau „fabricate” de el. Încercarea lui de a reforma scrierea se sprijină pe convingerea că limba română trebuie să-şi redobîndescă fire. unde prejudecata puristă îl îndeamnă să scoată din limbă substantivele clopot. Fostul profesor al lui M. care dorea să dea limbii române o înfăţişare identică cu a „maicei” sale. ci plîntă. care căuta salvarea limbii literare în italienizare. nu germană. dar în felul său. nimic nu ne împiedică să creăm un cuvînt nou. Dacă lipseşte cuvîntul italian. subiept “subiect”.Fiind un purist ca şi latiniştii. pe care el vroia să-l impună limbii noastre. dar recomandă şi folosirea unor semne diacritice destul de numeroase. specol. intuiţia lui Heliade coincide de multe ori cu sensul evoluţiei multor cuvinte analizate mai sus în româna contemporană. Prin urmare. Dacă. Teoria lui viza atît a s p e c t u l f o n e t i c al neologismelor. El vrea să romanizeze limba. leptură “lectură” etc. dacă se vor respecta cu stricteţe regulile (fixate de el!) „în deducerea şi strămutarea cuvintelor”. mai cu seamă neologismele pătrunse în limba noastră. c) Pumnismul analogist În cadrul direcţiilor reformatoare s-a manifestat un timp şi pe o tendinţă născută dintr-o concepţie aparte. ci lătină.strofiu. După cum se vede. “Este în uz şi batistă pentru basmalele cele albe”. fiertate. oglindă în schimbul unor italienisme. Nu acelaşi lucru se poate spune despre alte numeroase exemple. de pildă cărăpter “caracter”. Bogat trebuie înlocuit cu avut. fiindcă grupul consonantic latinesc ct a evoluat în română în pt (octo > opt). turcismele. în firea limbii române este să se scrie şi să se pronunţe nu plantă. ci germînă etc. a cărei teoretician a fost Arom Pumnul (pumnismul). Tot aşa. Aron Pumnul este mai puţin purist. 193 . Heliade nu putea duce la altceva decît la consecinţe grave în privinţa caracterului italienizant. cantat > cîntă. cît şi s t r u c t u r a lor ca atare. trebuie să supunem acestei legităţi toate cuvintele noi care conţin acest fonetism. cuvintele noi urmează să se supună legităţilor moştenite ale limbii. bunăoară. completează I. faţă de purismul heliadist. înavuţit. pentru basma de gît (fular).> î (lana > lînă.

între care: literemînt „abecedar”. ca de exemplu: gramatică. Noul for ştiinţific era format. ca şi latiniştii. Urmează o întreagă listă de asemenea „ţîrmuri ştiinţiali”. simţămînt „estetică”. scoaterea din limbă a elementelor nonromanice. principiu susţinut şi acceptat de Titu Maiorescu. Busolă nu a devenit busoală nici medicament – medicamînt. filozofie. în raport cu sufixul mai vechi -ţiune. el cere. cugetămînt. slujbă. avînd aceeaşi formă cu cele latineşti. Nu e de mirare că @ciunismul”. unde fiecare sunet „se poate da cuvînt deplin din legile cele universale ale limbile sub carile stau toate cuvintele”. fost elev al lui Aron Pumnul. Heliade Rădulescu. n-a găsit răsunet decît în rîndul cîtorva elevi de-ai lui Aron Pumnul. Prin chiar actul de constituire. şi nici slavonescul rana nu a devenit rînă. spiritămînt „psihologie”. cugetămînt „logică”. Alecsandri şi C. Altele sînt “minciunoase”. filologie. limbistică. nu înseamnă însă că şi neologismele.. se vor supune vechilor legi. În felul acesta. iznoavă. Negruzzi. unele “cuntrazic” şi “strică” natura limbii noastre. precum sînt toţi “ţărmurii ştiinţiali” (termenii ştiinţifici). Căci dacă latinescul mola a dat în română moară. Tot aşa se va proceda şi cu neologismele terminate în -ţie din exemple de tipul naţie. din transilvănenii Timofei Cipariu şi Gavril Munteanu. Înlocuirea uneia cu cealaltă ar fi rezultatul necunoaşterii istoriei limbii.Teoria pumnistă nu este mai puţin curioasă şi deşenţată cînd are în vedere romanizarea lexicului neologic. Sbierea. În lucrarea Formaciunea cuvintelor româneşti. vorbămînt. precum şi dintr-un reprezentant al Bucovinei – I. etimologie. De exemplu. instituţia nou creată îşi propunea: 194 . ci a fost ridicularizat de V. Academia Română. De aceea corect şi potrivit cu specificul limbii noastre este să se spună numai năciunal „naţional”. devenită în 1867 Societatea Academică Română. care îl are ca preşedinte pe I. slugă. care este o formă “foarte tinerică”. cum a fost numită teoria lui Aron Pumnul. Dintre aceste. conform legităţilor fonetice de evoluţie normală. căci el are în vedere o perioadă din istoria limbii cînd aceste legi erau active. iar pavimentum > pămînt. pe lîngă munteni şi moldoveni. iar în 1879. stelemînt „astronomie” etc. El nu s-a bucurat nici măcar de cinstea de a fi combătut. Forma cu -ţie „este o rană înfiptă în limbă de fiii ei cei nepricepuţi”. năciunalitate „naţionalitate” etc. toate provinciile româneşti erau reprezentate prin oameni de cultură dintre cei mai autorizaţi să-şi exprime opinia în probleme de limbă. carile “curat româneşte” s-ar zice aşa: limbămînt. care i-a dat o fundamentare ştiinţifică. ignorînd caracterul lor limitat în timp. scriemînt „ortografie”. Nu putem trece cu vederea că Aron Pumnul a fost totuşi adeptul principiului fonetic în scrierea cu litere latine. G. Evident că Aron Pumnul interpretează faptele de limbă într-un mod foarte personal. Etapa limbii române moderne În 1866 se înfiinţează Societatea Literară Română.

cάrti. În sesiunea din 1869 a Academiei Române s-a adoptat un nou sistem. Preocupările sale în legătură cu problemele scrisului românesc 195 . z se admite în cuvintele străine (zeamă). gramatec’a.să fixeze regulile ortografice ale limbii române. indicativul şi la imperativul verbelor. urmate de i. făcu. Acesta este primul sistem ortografic al Academiei Române. realizîndu-se legătura ei cu limbile romanice. s). care s-a menţinut pînă în 1881. dar în terminaţii se notează di: lucrediu “lucrezu”. audί (tăcu. marcînd diftongii. bunetάti (părţi. Acesta prevedea: . Aşadar. t. Maiorescu. . De exemplu: légăna (leagănă). . ş ţ. iar problemele de ortografie sînt reluate în discuţie. Acesta este primul proiect ortografic definitiv şi oficial al Academiei Române. gh. Societatea Academică se transformă în Academia Română.apostroful (. Toate sunetele derivate (ţ. o nouă comisie. s. Bariţiu. g΄ se notează ch. la capitolul Despre fonetica limbii române. Accentul grav se mai foloseşte la perfectul simplu al verbelor: tacú.să înceapă şi să ducă la bun sfîrşit dicţionarul limbii române. . În 1879. pentru un moment. Cel grav e notat la infinitivul. prezidată de G. cuvîmt). furtun’a etc. Toate sunetele „primitive” [etimologice] se vor scrie cu literă corespunzătoare din alfabetul latin (literele Q. Vasile Alescandri şi Titu Maiorescu. sor’a. Y sînt considerate străine). se scriu fără sedilă. în care triumfa.. cuvêntu (atît. cas’a. adică z. ş) se vor scrie cu literele sunetelor corespunzătoare din care derivă (t. supune dezbaterilor un proiect de norme. 2. reintră în componenţa Academiei ca membri. întîi. punctul de vedere al latinismului etimologizant.se introduce accentul grav (΄) şi cel circumflex (ˆ). Stabilirea regulilor de scriere cu litere latine s-a aflat în atenţia Academiei Române timp de cîteva decenii. Proiectul este votat în 1881. facú. glacia facia etc. . raportor fiind T.literele d. mόre (moare). întaniu. fiind plasat înaintea finalei a: mam’a.) notează forma articulată a substantivelor feminine.să elaboreze gramatica limbii române. . auzi). care se retraseră între timp. cărţi. . K. bunătăţi). Normele ortografice adoptate în 1867 de Timofei Cipariu sunau astfel: 1. .accentul circumflex (ˆ) se pune la sunetele nazale: atît. În 1880. Contribuţia lui Titu Maiorescu la dezvoltarea limbii române literare Istoricul ortografiei noastre trebuie raportat la contribuţia adusă la dezvoltarea limbii române literare de către Titu Maiorescu. principiul etimologic a învins (cel puţin o parte din el) şi în felul acesta se asigură dezvoltarea ulterioară a limbii române. Regulile ortografice speciale şi în amănunt urmau să se fixeze de gramatică. precum şi la forma de plural a substantivelor: pάrti.ţ se notează ci în cuvintele acia.sunetele ĸ΄.

În Convorbiri literare. Ei făceau deosebire dintre sunetele “primitive”: a din acus. adică etimonul lui. Pe de altă parte. Ulterior însă. z din zic < dico etc. care să facă posibilă reproducerea 196 . să exprime toate sunetele şi nuanţele lor dintr-o limbă. T. Maiorescu problema ortografiei este discutată concomitent cu critica direcţiei fonetice a lui A. Se scria mănă „mînă”. În studiul lui T. Vom aminti una din tezele adepţilor scrierii etimologice de a păstra toate semnele alfabetului latin. ţ. T. După adepţii Şcolii ardelene. şi cele derivate: ă din casă. T. pentru sunetele româneşti. î din a neaccentuat – antaneus „întîi”. Făcînd o incursiune în fonetica istorică a limbii române şi invocînd autoritatea unor lingvişti ca Diez. nu poate şi nici nu e necesar să cuprindă. el cere notarea lor cu semne diacritice. care avea să ducă la înfrîngerea etimologismului şi deci la cîştigarea bătăliei de către adepţii principiului fonetic. ğ). este necesar să examinăm contribuţia lui T. Maiorescu arăta că nu pot fi adoptate toate semnele alfabetului latin. ortografia s-ar complica enorm. T. Astfel. recunoscînd că î a intrat în uzul general al limbii române şi trebuie notat ca atare. ş. afirmînd că un alfabet nu cuprinde. Dacă aşa ar sta lucrurile. ş. s din stella. ci o restrîngere măsurată a numărului de semne. Maiorescu nu acceptă la început în scriere pe î (ă).a. trebuia să se scrie în principiu man’a pentru mînă. ch. audiu pentru auz „aud”. č.datează încă din 1866. Cipariu. Schuchardt ş. frundi’a pentru frunză. Care este principiul de bază pe care se sprijină sistemul fonetic recomandat de Titu Maiorescu? El însuşi l-a definit cu toată claritatea. considerîndu-l o nuanţă de „umbrire” a lui ъ slavon. sau cu i (riu). ţ). respectiv cu sedile. deoarece ele sînt prea numeroase pentru scrierea limbii române. Maiorescu ţine să observe că proiectele ortografice propuse de Academie nu s-au bucurat de popularitate şi prin aceasta ea a pierdut din terenul pe care şi-l cîştigase iniţial. în cercul “Junimii”. chestiune asupra căreia revine în aceeaşi revistă în 1867 şi în 1873. î era evitat şi înlocuit cu ă. fără a introduce nici un semn diacritic pentru notarea sunetelor specifice limbii române (ă. T. vedui pentru văz „văd” etc. ca în ortografia actuală.. gh. Conflictul dintre cele două direcţii – fonetismul şi latinismul etimologizant – înregistrează acum o nouă etapă. Pentru înţelegerea acestui conflict. şi deci fără funcţie gramaticală. Maiorescu prezintă un tablou al pronunţării sunetelor din latină şi al corespondentelor lor în română. cînd el publică în Convorbiri literare studiul Despre scrierea limbii române. inexistente în latină şi ortografiate diferit. mai întîi. Pumnul şi cea etimologică a lui T. Recunoscînd meritul Academiei Române în căutarea unor soluţii pentru reglementarea scrierii cu litere latine. î. iar această „natură” era pentru latinişti forma latinească a cuvîntului. î. Important este. aşa-zise derivate (ă. în scrierea fonetică. Maiorescu şi concepţia sa expusă şi discutată. Maiorescu a renunţat la această teorie. Literele trebuiau să reflecte natura limbii. nu un fonetism absolut. s din sedet „şede”. ele sînt insuficiente pentru a nota toate sunetele specifice limbii noastre.

T. Făcînd apel la argumentul dependenţei raţionale a regulii fonetice de principiul logic în scrierea limbii. că propunerile făcute nu trebuie considerate definitive. T. În esenţă. Proiectul său. atîtea cîte sînt absolut necesare pentru deosebirea sensurilor cuvintelor şi a formelor flexionare. scie – ştie. după cum scrie D. tot astfel ş din paşi face distincţie dintre plural şi singular. în raportul său din 1880. este o piedică şi un pericol pentru dezvoltarea intelectuală a unui popor. limba se află într-o permanentă transformare. În ultima parte a studiului. altă pronunţare. Cu acest prilej. de aceea sistemul ortografic ce urmează să fie stabilit acum nu mai corespunde cu exprimarea urmaşilor. Şi de data aceasta expunerea sa se întemeiază pe rezultatele obţinute de ştiinţa despre limbă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Maiorescu. care se silise să restituie foneticii româneşti formele ei vechi. Maiorescu supune unei critici severe etimologismul latinist. Macrea. fonetic în esenţă.sunetelor importante. după ce prealabil se constituise o nouă comisie. nu mai puţin etimologizant şi greoi. ele urmînd să fie completate şi îmbunătăţite prin amănunte ulterioare. Dezbaterile au fost reluate în 1880. Sunetele „derivate” răspund unei funcţii gramaticale de diferenţiere morfosemantică: ă din laudă faţă de a din lăuda deosebeşte prezentul de imperfect. între altele: . constată el. principiul etimologic. . Cine pierde din vedere acest lucru uită sau nu vrea să ţină seama de împrejurarea că principiul fonetic reprezintă însăşi viaţa limbii şi este o condiţie a înţelegerii ei de către vorbitori. care vor trebui să se reflecte în ortografie. dar dzile < lat. în speţă în direcţia istorică şi comparativistică. Uzul va impune alte forme. Schimbările considerate de latinişti un rezultate al „corupţiei” de-a lungul secolelor reprezintă în fond un stadiu firesc al evoluţiei. заря. în funcţie de originea nelatină sau latină. de care se lăsau călăuziţi scriitorii şi oamenii de cultură ai epocii. în calitate de raportor al comisiei. căci T. T. care contrazice ideea de evoluţie a limbii. Ortografia rămîne în urma acestei prefaceri. propuse principiile cuprinse în studiul pe care l-am rezumat mai sus. scrierea fonetică pe baze fonologice. şi nu simple semne fonetice. De aceea era necesar să se reia discuţia cu privire la ortografie pentru a se pune de acord normele scrierii cu uzul.redarea grupului şt prin sci: Bucuresci . Maiorescu a fundamentat. T. a cuvintelor: zare < rus. scrierea cu z sau dz. mai menţine încă unele elemente etimologice. cassă.Bucureşti. Maiorescu ţinuse să precizeze. Dimpotrivă. Recunoaştem în aceste argumente logice un punct de vedere ştiinţific valabil şi la etapa actuală. Literele sînt semne esenţial logice. impus şcolilor. dies. Maiorescu intuieşte deosebirea dintre sunet şi ceea ce numim noi astăzi fonem. etimologice: să se „arunce limba cu un secol înapoi”. Concesiile făcute acestui principiu sînt. adevăr ignorat de curentul latinist. Vom aminti că Ministerul Instrucţiunii elaborase şi el un sistem ortografic.scrierea cu ss a cuvintelor de origine străine: rassă. puse 197 .

rîpă etc. Iacob Negruzzi. Maiorescu. în care. la care s-a revenit în legătură cu scrierea lui î din a (â). nici de Parlamentul Republicii Moldova. sistemul adoptat fiind. ci şi de alte influenţe. mormênt. Dar vînd şi sfînt nu are nimic comun cu acestea din urmă. În aceeaşi situaţie sînt verbele vînd şi sfînt. tacendo). la care s-a revenit prin decizia Academiei Române. tacere. ci reproduce un e latin accentuat (vēndo) şi un S slavon împrumutat şi nazalizat: СВђТЪ. între.se suprimă ŭ şi ĭ din finala cuvintelor. Ortografia fonetică repurtează o victorie decisivă abia în 1904. cel de azi. În studiul Limba 198 . conform normelor Academiei. După cum e lesne de observat. sînt: se suprimă dz. Astfel de influenţe se exercitau în special asupra limbii culte din celelalte provincii româneşti: Transilvania. deşi Radioteleviziunea ambelor state. după ce s-au făcut unele modificări în 1932. vechiu. El a mai desfăşurat şi o activitatea intensă şi salutară într-un domeniu numit de noi astăzi cultivarea limbii. întrucît se considera că tăcînd ar trebui să se scrie cu ê (lat. sistemul ortografic bazat pe principiul fonetic a învins după lungi şi dificile dezbateri şi reflectă. frazeologie şi sintaxă. Limbajul presei din aceste provincii se afla sub o vădită influenţă a modelelor neromâneşti în lexic. în afară de T. cînd au fost înlăturate ultimele „resturi” etimologice. şi apoi altele. dar chestiunea n-a fost ratificată nici de Senatul României. se acceptă scrierea cu î din i. regulile Academiei stabileau ca î să se scrie din î. după cum formele flexionare arată că el provine din una dintre aceste vocale: lăudînd. ar trebui să se noteze î prin i. . presa periodică utilizează acest model de scriere. care atingeau specificul ei naţional. deoarece î din aceste două cuvinte nu este derivat din i. exceptînd cazurile cuvîntului român si derivatele lui. Ovid Densuşianu. ê şi î. în 1953. Bucovina şi Banatul. Maiorescu pe tărîmul limbii literare nu se limitează numai la contribuţia sa esenţială la stabilirea principiului fonetic în ortografie. normele actuale. păstrîndu-se numai z. u final mut în cuvinte ca unchiu. Eegula se bazează însă pe o explicaţie falsă. indiferent de originea cuvintelor.de acord cu normele stabilite de gramatica şi dicţionarul limbii române. în 1953. vênd. Principalele modificări propuse de T. Din comisie fac parte acum. Ei au obţinut (cu majoritate de 1 vot!) păstrarea lui u (ŭ) final şi i (ĭ) final scurt. în esenţă. é şi ó marcînd diftongi sînt înlocuiţi cu ea şi oa. Modificările propuse de astă-dată şi acceptate de Academie duc la eliminarea unor elemente ale scrierii etimologice. sfinţi. s-a acceptat forma verbală sînt în loc de sunt. grupul sci se înlocuieşte cu şt: Bucuresci – Bucurerşti. numit din nou raportor. Maiorescu. Pe lîngă aceasta. care aduce ca argument principal uzul. facênd. Activitatea lui T. în linii generale. Etimologiştii au izbutit totuşi să smulgă şi alte cîteva concesii făcute sistemului lor cînd propunerile au fost supuse totuşi votului. pentru că avem logoformele vinzi. Tot atunci. Căci limba română literară era ameninţată nu numai de primejdia scolasticismului latinist. î în mijloc de cuvînt. Ion Bianu. chiar dacă el nu corespunde de multe ori realităţii şi nu reflectă totdeauna etimologia.

T. justificate. Acelaşi studiu. Maiorescu se schimbase cu timpul. unde condamnă întrebuinţarea unor neologisme de tipul pantă. consideraţi de el inutili. Iacob Negruzzi. Obiectul criticii sale în formează mai ales următoarele aspecte ale stilului publicistic din periodicele timpului: germanismele introduse prin traducerea cuvînt cu cuvînt. dinadins în loc de intenţiune. Părerile sale. pas de part („n-ai carte. exprimate în Scrisori. Cercul “Junimii” luase în dezbatere această problemă şi adoptase o poziţie în mare măsură comună. adînc în loc de aprofundat. ne asigură T. Blarenberg: „De asemenea limbă rîd toţi oamenii cu mine şi autorul. dacă i-am zice cu ton serios: ne vous battez la tête avec ses pensées. Într-un alt studiu.română în jurnalele din Austria. se declarase împotriva introducerii unor termeni noi. cuvînt care nu-l înţelege nici un ţăran român. Maiorescu. arată limpede care erau convingerile sale în această materie. chiar dacă evoluţia ulterioară a limbii nu i-a dat dreptate. în ceea ce priveşte întrebuinţarea neologismelor. Titlul studiului publicat în 1881. Maiorescu!) a ajunge la ceva în loc de a parveni sau. şi în privinţa neologismelor. retipărit în volumul Critice. dacă i-am face pe franţuzeşte ceea ce face d-sa pe româneşte. pas de livre. Maiorescu conchide: „Dar trebuie să vorbim în contra acelor neologisme de prisos care se strecoară prin scrierile noastre fără a bate prea tare la ochi şi ne înstrăinează limba din ce în ce mai mult de la înţelesul ei popular. Pentru ce să zicem. T. uneori chiar ostilă. care folosesc din abundenţă barbarisme. ca şi în alte compartimente ale vieţii noastre culturale. Maiorescu în Direcţie nouă în poezia şi proza română (1872). adică rezervată. Acelaşi lucru îl susţine şi T. Sîntem încredinţaţi. a încredinţa în loc de a confia. aspru în loc de sever. agerime în loc de sagacitate. Titu Maiorescu îşi îndreaptă atacul împotriva stricătorilor de limbă. Maiorescu s-a pronunţat cu aceeaşi autoritate. incintă sau a unor calcuri. într-un fel. deşertăcuine în loc da vanitate. Să cităm un pasaj în care este vorba de un senator pe nume N. a lua asupra-şi în loc de a-şi asuma. îmbunătăţire în loc de ameliorare şi sute de alte exemple. că numai cu puţină l u a r e . cuvînt de origine asemenea latină. aprig în loc de avid şi imperios. exprimîndu-şi îngrijorarea faţă de valul de neologisme care reprezentau pentru el „o adevărată îmbolnăvire literară”.a m i n t e (nu atenţie!) la această regulă stilul multor 199 . de exemplu. a înapoia în loc de a restitui. întitulat sugestiv Beţia de cuvinte. se întitulează de data aceasta Neologismele dovadă că atitudinea lui T. erau. stilul confuz. a parveni la ceva. este suficient. însă înţeles de toată lumea? Tot aşa va trebui să zicem (să se observe tonul imperativ al lui T. şi să nu zicem este de ajuns. cum scrie dl I. n-ai parte”) şi alte asemenea glume”. de exemplu. el constată că modul în care este folosită limba română în publicaţiile de „peste munţi” nu mai îngăduie tăcerea. devenind mai flexibilă. Popescu din Sibiu. greşeli de folosire a cuvintelor inspirate din dorinţa de a afişa o falsă originalitate. În contra neologismelor.

produceri pentru producţii şi. T. Este însă evidentă tendinţa lui Maiorescu de a se adresa limbii populare şi. tendenţă pentru tendinţă. care este de origine franceză. Care sînt. Chiar dacă şeful „Junimii” nu credea oportună introducerea lor – lucru infirmat de evoluţia limbii literare – poziţia de apărător al patrimoniului limbii populare într-o avalanşă neologică este îndreptăţită şi corespunde. devenea el însuşi purist”. Maiorescu nu este un adversar al neologismelor luate “în sine”. Kocălniceanu) pentru prelegere. însemnătate. la rigoare. Izvorul principal al modernizării limbii literare este şi pentru el lexicul limbilor romanice. că T. luare aminte (atenţie). desluşire. sub influenţa limbii franceze: academicienii etc. nu sînt strict necesare limbii române. Maiorescu nu-şi făcuseră încă drum bătătorit. Formele nu erau încă întru totul unificate. Maiorescu porneşte de la principiul evitării împrumuturilor făcute de dragul împrumutului. T. în ultima instanţă. Puşcariu în Limba română. nu fără temei. p. făcîndu-le să intre în tiparul materialului lexical românesc. atitudinea sa izvorăşte din aceeaşi concepţie a apărării culturii naţionale. I: “Titu Maiorescu.scriitori de-ai noştri s-ar îndrepta şi s-ar face adevărat românesc din prea împestriţat şi străin ce este astăzi”. de a calchia cuvintele străine. trebuie combătut termenul amăsurat (care provine din germană) din ziarele transilvănene şi înlocuit cu conform. S-ar putea susţine. fizicii. criteriile după care pot fi acceptate neologismele? Iată regulile indicate de Maiorescu: 1 Aşa cum îl considera S. adică adversar al neologismului. cultură care trebuie să-şi păstreze nealterate rădăcinile populare. la prima vedere. fără drept de replică. luptătorul cel mai bine înarmat împotriva şcoalei latiniste. neologismele sancţionate de T. a stărui. propăşire. observări “observaţii” în locul perifrazei mai vechi băgări de seamă. simţămînt (şi simţimînt). dat fiind că majoritatea termenilor noi proscrişi de el (exceptînd pe a confia) s-au încetăţenit în limba literară. Pe de altă parte. observă el în acelaşi articol. Faptele reproduse de Maiorescu sînt un exemplu edificator despre stadiul la care limba română literară ajunsese spre sfîrşitul secolului al XIX-lea. momentului cultural al epocii. De altfel. Problema este însă alta. Maiorescu ne apare în acest pasaj. cu toate rezervele pe care le putem avea faţă de purismul său formulat pe un ton de sentinţă. matematicii în locul variantelor consacrate prin uz. Limba sa este. indiferent de originea lor. cum realitatea lingvistică îl obliga în cele mai multe cazuri să procedeze. 385. La 1880. cînd în limba română există echivalentele necesare. De aceea el preferă să scrie cugetare. un model de limbă literară pentru o epocă de mari prefaceri şi tendinţe filologice divergente. sau înrîurire (alături de influenţă). drept purist1. în genere. academicii. fără îndoială. a pune în cumpă etc. prelecţie (ca şi M. De aceea. Maiorescu însuşi mai scrie stimulant pentru stimulent. ci al acelora care. 200 . de asemenea. De fapt. a se mărgini (a se limita) etc. Maiorescu pledează pentru acceptarea termenilor noi cînd sînt reclamaţi de introducerea unor noţiuni noi. îndreprîndu-se împotriva uşurinţei cu care era adoptat neologismel..

prin aceasta. era prea de tot utilitarist şi nu ţinea seama de faptul că limba unor gînditori 201 . cînd recomandă neologismul numai în cazul în care nu avem un cuvînt vechi (de origine latină). se va spune deci împrejurare. şi nu circumstanţă. care. şi nu benedicţiune.Alecsandri. p. indiferent de originea lor. Ele îşi află însă explicaţia în 1 2 Titu Maiorescu. “Punctul de vedere al lui Maiorescu. Sensul lor distinctiv este întrebuinţarea cuvîntului respectiv în toate manifestările generale din viaţa unui popor. În partea finală a studiului Neologismele. cum se vede. Maiorescu susţine că eliminarea din limbă a elementelor vechi.156. Maiorescu sînt. se vede din limba fabricată de latinişti şi de I. se pot preface îndată în alte unităţi.dacă există în limbă un cuvînt de origine latină. . ca şi a unui popor”1. în realitatea vieţii sufleteşti. prin permutări. T. Maiorescu vede explicaţia abuzului de neologisme pătrunse în limba română – fapt ce are ca urmare alterarea fondului ei popular – în necunoaşterea de către scriitori a valorilor şi posibilităţilor reale ale limbii noastre. T. Heliade. dacă am înlocui expresia neagra veşnicie din vorbirea obişnuită prin neagra eternitate sau stea iubită prin stea amată. este nu numai o eroare. în întreaga viaţă sufletească a poporului. Neologismele. binecuvîntare. cum ar dori partizanii neologismului? Temeiurile invocate de T. de pildă în folclorul literar şi în literatura cultă. Există împrumuturi lexicale vechi puternic înrădăcinate în limbă şi. În virtutea acestei concepţii. de exemplu blagoslovenie trebuie să cedeze locul lui binecuvîntare. adaugă T. care continua ideile mai vechi ale Daciei literare şi ale lui Alecu Russo. de exemplu. Maiorescu. ci sînt totdeauna legate cu înţelesurile şi simţirile din alte cuvinte şi alcătuiesc astfel între ele ţesătura cea trainică a personalităţii unui individ. Pînă unde puteau ajunge excesele maniei neologizante. sinonimul neologic nu este necesar. Iaşi: Junimea. pusă în legătură cu viaţa sufletească a vorbitorului şi a poporului care întrebuinţează limba şi prin care se defineşte ca entitate psihică şi socială: căci „cuvîntul numai în dicţionarele cărturarilor se înfăţişează ca o unitate izolată de cîteva litere împreunate laolaltă. greu de combătut. ci şi o acţiune fără sorţi de izbîndă. anume la caracterul complex al conţinutului semantic al cuvîntului din exprimarea vie.. conjugată cu lipsa de osteneală în privinţa cercetării vechilor texte ale literaturii române. căci se situează constant pe principiile salutare ale tradiţiei populare. devenite populare. 181. Maiorescu revine la problemele teoretice ale discuţiei. Ce ar deveni. spre a exprima aceeaşi idee. cuvîntul este un complex de înţelesuri şi de simţiri care nu există niciodată singuratice. cuvîntul slavon trebuie înlăturat.dacă pe lîngă un cuvînt slavon există un curat românesc. călăuzit fiind de ideea păstrării şi cultivării specificului naţional al limbii şi culturii noastre. Părerile lui Maiorescu şi soluţiile respective propuse de el în privinţa neologismelor nu sînt lipsite de o anumită rigiditate şi de o vizibilă coloratură antilatinistă 2. limba poetică a lui V.

Caragiale. mai ales. prin substanţa lor. Maiorescu tot atît cît datorează critica şi estetica noastră literară.peisajul cultural al epocii şi în literatura de presă a vremii. capătă. I. Puşcariu în Limba română. Intervenţia sa. conceptul de are nevoie de sinonime. dar. care înseamnă pînă la el achiziţie numerică. Ca şi atîtea alte sectoare ale culturii noastre. I. populară şi naţională a limbii. Cultivarea limbii. a fost mai mult decît oportună. L. scria S. în afara forului oficial al Academiei sau al unor filologi animaţi de spiritul reformelor radicale. I. al presei. trebuiau să iasă de aici înainte puruficate de zgura influenţelor străine şi de falsa originalitate ocrotită de semicultură. în faţa unor realităţi care infirmau sau corectau teoriile sale atît în ortografie. supuse unei judecăţi lucide şi obiective. de exemplu. Punîndu-se sub autoritatea uzului şi lăsîndu-se condus de geniul limbii. îmbogăţire cu orice preţ a mijloacelor de exprimare. pentru care limba populară alcătuia izvorul principal. Maiorescu însuşi a cedat. cu timpul. Nu se poate contesta însă că poziţia sa era. istoria limbii române literare îi datorează lui T. totuşi „cugetările” sale. motivată. precum omul cu o cultură mai rafinată are nevoie în interiorul său de un covor pe jos. cu unele rezerve pe care le putem avea după un secol de evoluţie a limbii literare. incomplet. Ea era reprezentată de scriitorii celei de-a doua jumătăţi ai secolului al XIX-lea: M. în care spiritul critic şi ideea de naţionalitate sînt factori suverani. Slavici. de tablouri pe pereţi şi de un stil în liniile mobilierului”. pe marginea unor chestiuni atît generale (cum ar fi. un conţinut nou. Russo. remarcabile nu prin cantitatea. cum observă autorul Luceafărului. Eminescu. fapt ce nu putea să ducă decît la o reală corupţie. p. care purtau pecetea unei evidente tendinţe de modernizare pripită şi superficială a exprimării literare. I. subapreciată sau de a fi schiţată. al scrierilor ştiinţifice. cît şi în privinţa neologismelor. Creangă. Maiorescu oferă un exemplu de înţelegere ştiinţifică şi realistă a promovării limbii cercetate de el în strînsă dependenţă de întregul proces al formării unei culturi naţionale. adică de spiritul. prin Maiorescu. teoretic. prin pierderea legăturii cu substanţa veche. Deşi nu era un specialist în materie (drept dovadă ne poate servi însăşi acţiunea lui Al. poate. supuse unei logici şi unei argumentări bazate pe fapte. pe alocuri. Există însă în această perioadă şi o altă tendinţă care îşi urma drumul firesc. dacă s-ar trece cu vederea peste reflecţiile lui judicioase privind diverse probleme de limbă. 202 . Stilurile limbii literare – al literaturii. care nu rezidă „într-o înfruntare cu adversarii în termenii şi cu mijloacele ştiinţei limbii”. de natura ei – înţeleasă cu totul altfel decît o făceau latiniştii – T. iar tezele sale şi-au găsit formele unei expuneri sistematice şi ştiinţifice. „pururea întineritor al expresiei literare”. Curentul istoric-popular Unele reflecţii lingvistice ale lui Alecu Russo Rolul lui Alecu Russo în cultura şi ştiinţa românească are şanse de a fi. 390.

se naşte cu organismul ei. italienismului lui Ion Heliade Rădulescu. putem constata că anume în perioada respectivă „unul preface toată limba în /iune. Russo. limba istoriei. latinismului moderat al lui Timothei Cipariu. precum este „o frazeologie strălucitoare pentru ochii slabi” intenţia de a aşeza limba. „pe nişte baze mai solide”. Analizînd formarea şi dezvoltarea limbii române. Russo poate fi just înţeleasă şi interpretată fără echivoc. Al. 26]. dacă aceste observaţii vor fi proiectate pe fundalul intensei agitaţii în diverse domenii ale timpului. de exemplu. Trebuie să menţionăm în mod special că valoarea observaţiilor lingvistice ale lui Al. Russo e unul din puţinii scriitori care a pus în discuţie raportul dintre obiectul investigat şi subiectul care cercetează acest obiect. După ferma convingere a lui Al. dar după limba ce avem”. limba credinţei. Russo consideră. într-un moment de vitală şi delicată articulare a tradiţiei cu nevoia de înnoire. se naşte negreşit pe o bază solidă. precum românii pe condiţiile climei. Cu referire la domeniul lingvisticii. pe bună dreptate. limba publică. Russo opinează că la baza ei stă latina vulgară a soldaţilor şi coloniştilor din Dacia. în dorinţa „de a călca sănătos şi după logică”. şi cu şcoala limbii hrisoavelor. Acest „cel mai de pe urmă născut” dialect 203 . altul în /iu. iar „o gramatică a limbii” trebuie elaborată „nu după limba ce ar trebui să avem. cu şcoala limbii cîntecelor populare. fonetismului lui Aron Pumnul de a încorseta limba „în canoane puriste şi intolerante”. puriştii greşesc atunci cînd consideră că istoria limbii române începe cu istoria românilor şi „cu şcoalele Ardealului. de şarlatani sau de mişei”. exageraţia şi chiar mai mult: aberaţia” [Regman. chipurile. că încercarea „de a înturna şi răsturna o limbă împotriva trasului (= traseului) ei” este o „chestie de pedanţi. izvoarele de îmbogăţire a limbii literare sau rolul „străinismelor”) sînt în consonanţă deplină cu adevărurile ştiinţei despre limbă. la statornicia sintaxei şi a ortografiei”. ce nu seamănă nici cu una şi nu se leagă cu nimică cu tradiţiile scrise şi orale” [Ibidem. Al. ci trebuie „să se mărginească la definiţia rînduielilor limbii. de „a impune la noi. cu şcoala limbii traducătorilor cărţilor bisericeşti. Al. Argumentul invocat împotriva unei atare normări a limbii este simplu. pe baza alteraţiilor sau a decompoziţiei altor limbi. altul în /ţie. de neştiutori. a vecinătăţii şi a o mie de alte condiţii ce alcătuiesc istoria” [Russo.„limbă înţeleaptă” sau geneza „logicii limbii”). Astfel. De aceea. după părerea lui Al. 74-75]. cu şcoala limbii cronicarilor. Russo. cît şi particulare (cum ar fi. 95-96]. filologii nu trebuie „să prefacă”. limba inimii neamului. anume în perioada respectivă. 45]. pe condiţiile vieţuirii a poporului ce o înfie sau care se naşte cu ea. se făceau tentative energice din partea reprezentanţilor latinismului exagerat al lui August Treboniu Laurian. „să reformeze” limba după placul lor. altul în /înt…de nu ştii cum să te întorci între aceste patru puncturi cardinale a gramaticilor” [Russo: 1998. dar peremtoriu: „Cînd se naşte o limbă în lume. care şcoale îşi dau mîna din veac în veac. pînă la şcoala ardelenească de astăzi. Cu alte cuvinte.

Maiorescu scria: „Ce ar deveni. de exemplu. Dar. Probabil. sfătuindu-l ca ziarul „să scrie pentru obşte. „logicii” ei. un locuşor pe pămîntul moldovenesc. democratizarea ei şi.(care îşi are rădăcină în Galia. „Literatură a patosului”. cînd spune de trecut. nelatină. dacă „vom alerga după visurile pedanţilor. transformîndu-se treptat în limbă. o fală sau o simţire. În legătură cu acest moment. dimpotrivă. începe a fi folosit în actele publice. de patrie. precum moldovenii şi valahii nu mai erau vechii romani. şi tradiţiile ideii naţionale trăitoare la noi ce îşi au perechea în unele din ţările citate” [Ibidem. Alecsandri. 99]. 281]. limba poetică a lui V. Şi. nefranţuzcă. astfel numea Al. În acelaşi timp. cum ar dori partizanii neologismului?” [Maiorescu. Russo. T. Russo 204 . Russo şi în intenţia de a lua atitudine faţă de valul de neologisme ce invadau limba română. se ridică şi se impune dregătorilor. 185]. unde se vorbeşte moldoveneşte” [Russo: 1989. de rînd cu celelalte limbi de cultură din Europa. dar se găsesc în limbile noastre. o dată cu întemeierea domniilor în Valahia şi în Moldova. ci un popor nou. Acest idiom însă nu mai era limba latină. care s-a format din amestecarea elementului de baştină cu alte popoare: „dovadă că limba nu este latină stau: ţesătura şi cuvintele cele numeroase care lipsesc în latină. 85]. Al. influenţat de Cugetările lui Al. 107]. în Spania. ce nu îmbogăţesc cu nimic limba literară: „Munceşte-ţi pana şi pune o zăbală străinismului…[care] începe de o vreme şi subt toate chipurile a ne înăduşi”. fie ea turcită. totodată. dialectul se întăreşte. de „colaborarea” ei cu alte limbi. vom rămîne în patosul unde ne găsim (adică la anul 1855)” [Russo: 1998. El pleda insistent pentru stabilirea unor astfel de norme literare ale limbii ce ar asigura dezvoltarea ei liberă şi multilaterală. Numai în felul acesta. Russo a manifestat un interes constant pentru diverse aspecte ale limbii române literare. el respinge categoric „străinismele”. scria Al. cînd vorbeşte de neam şi s-a născut cu el. Normele literare ale limbii. Ca şi ceilalţi scriitori ai timpului. după părerea lui Al. franţuzită şi slavonită. trebuie să corespundă întru totul normelor intrinsece ale limbii. dacă am înlocui expresia neagra veşnicie din vorbirea obişnuită prin neagra eternitate sau stea iubită prin stea amată. Acelaşi detaliu aveau să-l confirme şi interogaţiile retorice: „Scoate din limba românească ramurile străine…Unde e limba…unde e originalitatea ei?” [ibidem. ridicarea nivelului ei de cultură. şi în fiecare cuvînt stă o tradiţie istorică. Russo menţiona cu deplină încredere: „O limbă. în Italia. e o limbă nepieritoare şi cu anevoie de a stîrpi” [ibidem. Russo lui M. Ca şi orice altă limbă. Kogălniceanu. grecită. o durere. Russo va interveni autoritar în discuţiile despre utilizarea împrumuturilor. ca să poată bieţii oameni avea o legătură. Al. şi o literatură cu adevărat naţională. în Grecia mare) era utilizat multă vreme numai în viaţa casnică şi în relaţiile private. 98]. obştea cea nepoliglotă. de originalitatea” ei de a desemna realitatea etc. Al. de felul de a fi al poporului care o vorbeşte. limba română are un specific al ei – specific determinat de originea ei. Astfel. vom avea şi o limbă cu adevărat literară.

copiază întru totul limba populară. al literaturii pedante în „condei”. care „îneacă şi omoară în ţările româneşti dezvoltarea spiritului şi a închipuirii. „caracterul pămîntului” [Ibidem. ne dă tot românismul cărţilor bisericeşti şi al cronicarilor. „îmbrăcînd” cum zicea el. al stilului „manierat”. inspiraţia şi filomela cu suavele ei modulaţii plîngeferi nu ne încîntă sau pentru că sînt străine. Russo era de părerea că stabilirea normelor literare ale limbii trebuie să se întemeieze pe concepţia raţională a dezvoltării ei. Munteanu. care se străduiau să reducă limba literară. spre deosebire de teoreticienii neologişti-purişti. astă tradiţie pe care este zidită naţionalitatea română împrăştiată într-o minunată asemănare şi unire pe toate laturile româneşti. 47]. 43]. Al. iar nu române. Al. Teoreticianul „României literare” era un adversar hotărît al „artificialităţii de stil”. 218] în următorul pasaj „Tradiţia orală a neamului nostru cuprinsă în cîntecele vechi. Declarînd o luptă neîmpăcată pedanţilor neologişti. care „din pricina neştiinţei limbii şi a tradiţiilor părinteşti” [Ibidem. filomela este cuvînt poetic. azura îi frumos. într-un scop în sine. Russo scria: „Adevărat.literatura cosmopolită şi antirealistă creată pe la mijlocul secolului al XIX-lea de către apologeţii sistemelor purist-neologiste. „în idei”. Astă tradiţie orală. deşi neinteligibili orfei” [Ibidem. Astfel. după părerea lui Şt. în acest context. O astfel de literatură. al „pretenţiozităţii”. Al. e limba” [Russo: 1998. Russo în manieră cronicărească. geniul. 43]. El a relevat marele rol al împrumuturilor neologice în procesul de îmbogăţire şi de perfecţionare a limbii naţionale literare. pe dreapta judecată şi evitarea oricăror exagerări. Al. Russo privea schimbările în limbă „ca un axiom ce nu are nevoie de demonstrare”. orizonul nu-i slut […] Dar ce folos! limbajul. [Munteanu. 21-22]. Russo să ia atitudine faţă de creaţia unor confraţi de condei. coborînd-o la nivelul intelectual al 205 . Russo ironiza şi pe vulgarizatorii limbii. odată statornicite. el arăta că principala greşeală a acestora consta anume în faptul că ei prefăcuseră neologizarea într-un mijloc de îmbogăţire a limbii. În plus. nici dă roadă” [Ibidem. zise astăzi balade. pe bunul-simţ. „îneacă şi omoară în ţările române închipuirea sub o r i d i c o l ă i n g e n i o z i t a t e a cuvintelor” [Ibidem. detestînd verbalismul şi retorismul creaţiilor literare ale lui Heliade Rădulescu şi ale discipolilor săi. deoarece “nevoile nouă cer mijloace nouă. şi ideile nouă au nevoie de cuvinte nouă” [Ibidem. Ţâra. Al. Russo considera justificat că încetăţenirea în limba română a neologismelor de origine străină presupune adaptarea lor la specificul fonetico-morfologic al limbii noastre. 11]. În acelaşi timp. Departe de a nega necesitatea în utilizarea neologismelor. 46]. 87]. literatura aceasta nu are rădăcină. iar nicicum românismul nou. sau pentru că sîntem încă prea barbari şi nedemni de lirele acestor armonioşi. Fundamentarea populară a limbii literare o găsim exprimată. vine din pricina neştiinţei limbii şi a tradiţiilor părinteşti. neţinută în seamă de şcoale. ele se „naţionalizează”. 21]. rătăciţi „în întreitul pedantism al formei cuvintelor şi momiţăriei străinilor” [Ibidem. iar. ca Al. scria Al. Era şi de aşteptat. propovăduitori ai „norodniciei mojiceşti” false. „în forme”.

V. ca are maţe pestriţe (pentru un om rău). înnoite sau învechite din ţările unde se vorbeşte româneşte. atunci literatura îşi va lua zborul şi va fi expresia neamului […] În acea zi pedanţii se vor şterge ca umbrele. pe care unii o mai confundă cu graiul. hiere pentru fiere. Viziunea lui Al. simplă. Admiraţia sa faţă de literatura populară. a condiţionat şi admiraţia lui faţă de limba acestor producţii. de gust şi de idei” [Ibidem. [ibidem. 411]. cînd vor pune pe izvod tot ce au. el respingea cu tărie toate încercările acestora de a introduce în circulaţia literară diferite forme agramate. el nu considera totuşi ca operele scrise să îmbrace cu totul mantaua limbii populare. deoarece ea „nu dă extrasul limbii vii. pe de o parte. cînd societatea aceea va încheia jurnal de toate cuvintele primite. exprimată în fapt prin publicarea pentru prima oară a doinelor şi cîntecelor bătrîneşti. Alecsandri. dar totdeauna împoncişătoare [= contrare] realităţii” [Ibidem]. Nu poate fi acceptată nici gramatica actuală. Russo. iar pe de altă parte. Al. Deşi era ferm convins că acestea sînt izvorul principal de îmbogăţire a limbii române literare. dînd apoi o serie de exemple din vorbirea populară. eşti tentat să afirmi că ostaşul propăşirii a anticipat. [Apud Iliaşenco. 206 . lepădate. pşene în loc de pesemne etc. de giudecăţile lui şi nu au găsit o mare plăcere a asculta vorba lui împodobită cu figuri originale?”. la multe capitole. indigenate. Russo va consemna programatic: „Cînd românii vor întorloca o societate serioasă. Russo referitoare la valorificarea trecutului şi a limbii populare capătă o importanţă deosebită la etapa contemporană. sintetizînd cele spuse. totuşi. că nimica nu omoară pedantismul ca o carte frumoasă. Departe de a efectua o „inventariere” exhaustivă a diversităţii reflecţiilor lingvistice ale lui Al. 101]. în mod firesc. de consecinţele nefaste ale acţiunilor „pedanţilor” în acest proces. starea actuală de lucruri din domeniul limbii – fapt ce actualizează profeţia alecsandriană: „Numele lui Alecu Russo creşte cu timpul şi va străluci glorios” [Alecsandri. fapt care trebuie să fie principiul de călăuză şi al limbii noastre literare contemporane. primitive sau schimonosite ale unor cuvinte şi expresii de tipul şeapă în loc de ceapă. „Cine au intrat la vorbă frăţeşte cu locuitorul de la cîmp şi nu s-au mirat de ideile. Fiind conştient. spre aşezarea şi dezbaterea chestiunilor limbii. se întreabă V. 22].omului fără cultură. cînd se va aşeza sintaxa şi ortografia nu după placul fieştecărui. e bun ca sînul mamei (pentru un om bun) etc. dar după duhul istoriei şi al originilor neamului. Vasile Alecsandri şi curentul istoric-popular Chiar de la începutul activităţii sale. de misiunea scriitorului în procesul de dezvoltare a limbii naţionale şi de faptul că literatura trebuie să fie „expresie a neamului”. 91]. Alecsandri a stat în primele rînduri ale acelora care luptau pentru o limbă literară bazată pe limba vie a poporului. ci produce teorii ingenioase cîteodată. Ca şi comilitonii săi.

Apariţia lor a avut un răsunet deosebit şi general. iar autenticitatea ei era garantată de însuşirea unei anumite modalităţi de construcţie şi expresie specifică poeziei populare [Munteanu. Strunga.. tipărindu-şi Cugetările. Iorgu de la Sadagura (1844). şi-mi făgăduii cu tot dinadinsul să las la o parte încercările mele de versificaţie franceză şi să-mi urmez calea ce-mi croisem singur în domeniul adevăratei poezii româneşti” [Nicolescu. 8]. Problema perfecţionării lexicului era extrem de acută. Bucureşti. Activitatea lui intensă pentru perfecţionarea limbii literare se manifestă şi prin faptul că paginile revistei România literară (1855). Alecsandri se manifestă direct în articole speciale. Chiriţa în Iaşi (1850) ş. improvizai cele mai bune poezii ale mele: Baba-Cloanţa. în comedii şi vodeviluri. cum aflăm din povestirea O plimbare la munţi (1844). a feluritor genuri literare. Doina. Pornindu-se de la această premisă generală absolut justă. o tribună pentru problemele limbii. izvorîtă din 17 Vasile Alecsandri. inclusiv încercările scrise în limba franceză. Preocupările lingvistice ale lui V. Ne-o spune el însuşi mai tîrziu: „Atunci scrisei sau. Heliade sau Al. în unele scrieri în proză. 207 . 119-120]. în gramatica tipărită la Paris în 1863 şi în discursurile rostite la Academie. Întîlnirea cu folclorul a produs o schimbare şi în privinţa gustului literar al poetului. mai bine zis. Dezvoltarea ştiinţei. Russo. poetul avea conştiinţa că a descoperi drumul spre poezia românească autentică. de fapt. la promovarea ideii de apărare a bazei populare şi de cultivare a limbii prin scrierile sale. Alecsandri însă nu a fost un teoretician al limbii literare. gramatică. Activitatea lingvistică a lui V. în scrisori. El a contribuit pe altă cale. strigături. care aveau să intre mai tîrziu în culegerile amintite. toată evoluţia societăţii.Cea dintîi victorie de prestigiu a limbii populare şi a creaţiilor populare în sensul dorit de Dacia literară se realizează prin opera poetică a lui V. au fost. Ţâra. Timp de 10 ani a cules cîntece. Alecsandri privesc trei domenii esenţiale: lexic. şi incidental. mai ales prin piesele de teatru Rusaliile în satul lui Cremine (1840). 1965. publicate în presa timpului. au făcut obiectul satirei lui.17 Aşadar. V. toate curentele filozofice. Nu vom stărui aspra entuziasmului cu care bardul de la Mirceşti a întîmpinat poezia populară şi nici asupra evenimentului pe care l-a reprezentat pentru literatura română publicarea celor două volume de Poezii poporale (1852-1853). ortografie. redactată de el. în care şi-a expus concepţia progresistă şi Al. indirectă. de la heliadism la latinism şi de la galomanie la „ciunism”. ca Istoria unui galbăn etc. cerea îmbogăţirea lexicului cu elemente noi şi perfecţionarea celor existente. În Dicţionar grotesc. ca I.a. Opere I. Alecsandri. Russo. legende. în general. Revelaţia folclorului a avut-o poetul prin 1843. care abandonează genul poeziei romantice la modă.

alţii căutau s-o apropie de limba italiană. tipărite în revistele Convorbiri literare. este firesc ca acei literaţi care aveau bunul simţ al limbii. dar a izbutit numai a naşte o stahie epistolară” [Idem]. Stilul acestei scrisori este numit de poet „balmuş literar”. dragoste şi grijă pentru soarta ei. s-a ajuns însă la o „babilonie” lexicală. Alecsandri. Alecsandri şi despre alte cuvinte introduse în dicţionar. T. chiar fără a fi teoreticieni.a. morboşi. Ce vor face ostaşii noi. pedanticeşte grăind?. În acelaşi ton ironic. prin articole lingvistice speciale. 18 V. Alecsandri într-un articol-scrisoare.d. împotriva tuturor încercărilor de a o stîlci prin introducerea a tot felul de cuvinte născocite. vorbeşte V. introdus de latinişti. zice V. Un model de lexic grotesc prezintă V. publicat în România literară.” [Ibidem. Massim. observînd cu multă ironie: „Noua boală inventată şi răspîndită între români de acei ce pretind a lucra la înaintarea neamului românesc. 308. Proh pudor”18. bătălia de la Răsboieni ar trebui să se numească bătălia de la Resbeleni. ca: infelicitatea m-au vetat de a vă revede.. morboasă. Astfel este substantivul morb pentru boală. am considerăciune. ca: amoare. Alecsandri a luptat activ. la groapa cu gunoi a istoriei. Alecsandri. al treilea născocea tot felul de cuvinte „pentru a-i păstra firea” şi toţi împreună contribuiau la stagnarea limbii. România literară. După cum observăm. de la care V. Alecsandri scrie: „Ostaşii lui Ştefan şi Mihai erau războinici (vezi cronicele vechi). Dicţionar grotesc //Convorbiri literarer. care ajunge uneori la satiră muşcătoare. V. pentru o limbă literară armonioasă. III. Alecsandri încearcă să formeze adjectivele respective morbos. cum zicea V. să se ridice împotriva exagerărilor de tot felul. pe care-l numeşte „un dicţionar grotesc”. fiind îmbuibat cu tot felul de expresii. V. Alecsandri.. fără nici o bază în limba poporului şi fără nici o trebuinţă la exprimarea ideilor şi noţiunilor noi. gata spre serviciune ş. Referitor la cuvîntul resbel pentru război.. Unii căutau să ducă limba spre latinizare. ca pedanto-morbus etc. Corpul medical a declarat că această boală este din aceeaşi categorie ca holera-morbus. Cu multă vervă satirică îşi exprimă el indignarea de faptul publicării dicţionarului lui A. Multe cuvinte înregistrate de dicţionarul lui Laurian şi Massim au fost aruncate. dacă ar lua parte la dînsa modernii resbelnici. ostaşii de acum cată să fie resbelnici după botezul pedanţilor. Alecsandri.a. Prin urmare. El a scris cîteva articole speciale privitoare la lexic. p.necesităţile istorice ale dezvoltării limbii. 23]. 24]. Prin asemenea scrisoare. „autorul a vrut să zică frumoase lucruri şi să exprime poetice idei. ba o împingeau cu cîteva secole înapoi. 208 .m. beléţă s. Printre aceştia a fost şi V. ca un balast netrebnic. animă. În această situaţie. Ostaşii vechi se răsboiau ca nişte lei. conduşi de resbel pentru a ce. Laurian şi A. 1869. întitulîndu-şi astfel şi articolul din Convorbiri literare [Apud Iliaşenco.

pentru că felulde a vorbir. lenitus. totodată. cupa cu corespondentul vechi francez coupe şi cope. care începuse. Cihac. probleme de lingvistică comparată. Într-un articol Despre cîteva cuvinte din Rabelais.] Latinistul trebuia să fie democrat şi democratul latinist. provenit de la latinescul cupa şi multe altele. dispărute apoi din limba franceză. Cînd Galbînul vorbeşte de Heliade. Alecsandri pune o problemă lexicologică mai largă. ce se descopere acum la Bucureşti. V. care a fost reluată de filologul A. 26-32. V. Despre cîteba cuvinte din Rabelais // Convorbiri literare. nr. pp. Heliade.Dar ian întrebă pe croitorii lor (acelor cuvinte) dacă înţeleg cuvintele teşmecherii şi haram şi vezi ce ţi-ar răspunde: nu te capisc sau nu te cumprind. Principalul fapt care vrem să-l subliniem aici este că V. în rîs. el îl numeşte. să „plănuiască” o nouă limbă.. cu apucăturile lui. „Acel care dispreţuia starea din acea vreme şi vroia să reformeze totul trebuia să reformeze şi limba [. şi care provine din latinescul lenis. Alecsandri a criticat.Problema lexicului este tratată de V. 19 A. V. corespondentele lor fiind păstrate în limba română. dînd dovadă de mult spirit de observaţie. 209 . Cele mai multe din cuvintele menţionate de V. A. În Istoria unui galbîn. 10. Cihac. Ridicularizînd tendinţele sociale. de curînd. ca: a alinta – care corespunde vechiului francez alinter. boldind ochii: – Ce cuvinte sînt acestea? Galbînul: – Aceste sînt cîteva cuvinte dintr-o limbă nouă românească. Apărătorul vechiului regim trebuia să vorbească limba veche a clasei boiereşti. Alecsandri şi în articolul Din albumul unui bibliofil. dar şi la istoria unor cuvinte existente în limbă. în capitolul Elemente latine. lentus. lenire. admiterea unui jargon artificial ori împestriţarea cu străinisme sînt strîns legate cu mentalitatea omului. Cihac dă o lămurire justă existenţei în limba română a unor cuvinte corespunzătoare celor întrebuinţate în franceza veche. şi anume prin „legătura de comunitate a originii limbilor romanice”19 [ Apud Iliaşenco. Alecsandri nu uită niciodată să biciuiască pe făuritorii de limbă artificială. la care Paraua întreabă.. întîlnit încă la Molier. el îl atacă chiar pe I. Alecsandri a pus unele probleme lingvistice cu referire nu numai la lexicul timpului său. cu modul său de a se comporta în diferite împrejurări. el subliniază că observaţiile lui V. Prin acest articol. primele primitoare de civilizaţie. iar femeile. prezentînd peste 200 de cuvinte întîlnite în limba lui Rabelais. 1876. 25].. şi pe stricătorii de limbă. Şi nici nu se putea altfel. la îmbogăţirea lui.. amiratore dela prestidigitazione. Alecsandri merită o cercetare filologică. 101]. Alecsandri sînt descrise în Dicţionarul etimologic al lui Cihac. o românească franţuzită” [Ibrăileanu.

. care exclamă: – Domnule. am ascultat toate aberăciunile cîte le-ai debitat fraţilor români şi fac aici declărăciune că eşti un perturbator. La cuvîntul baie se dă varianta feredeu. Cucoana Chiriţa. a se deranjarisi este înţeles ca a se rînjarisi (a se rînji) ş. intrarea şi fără bilet de legitimaţie. dar şi dispreţ [Coroban. Paris. Alecsandri a avut meritul de a face prin opera sa critică un mare serviciu limbii româneşti” [Ibidem.. acestea stîrnind în sufletul domnului Charl nu numai amărăciune. sau ţi s-o înflăcărat imaginaciunea sau emociuni şi alte expresii. Gahiţa Romarinovici etc. de florile cucului – pour les fleurs de coucou. 126]. pe lîngă mania celor care vroiau să arate învăţaţi de a întrebuinţa cuvinte franţuzeşti mai era şi o întrebuinţare exagerată. aproape fiecare cuvînt are cel puţin un sinonim: a promite – Se mai simte încă influenţa greacă asupra limbii române. 102]. panglice. Chiriţa traduce cuvînt cu cuvînt expresiile idiomatice româneşti în franceză. ele se croiau la Bucureşti şi erau combătute în Moldova. publiciuesc. De exemplu: dobă de carte – tambour d’instruction. publiez. „cînd limbile româneşti nu se croiau peste munţi (ca la T. În vocabularul prezentat de Alecsandri. dar se mai întrebuinţează şi ianuar. Neologismele se asociază în mintea ei cu cuvintele neaoşe din viaţa satului. ca scriitor lipsit de talent de la începutul literaturii veacului al XIX-lea. cordele. Mircesco. Aşa. ea le schimonoseşte. În poezia lui V. Alecsandri. De aici bestie incapace. Alecsandri le foloseşte personal şi le propune pentru întrebuinţare se dau în Gramatica21 lui la rubricile Vocabularul şi Dialoguri. public. Se ştie cu cîtă greutate cuvintele franţuzeşti au fost „puse pe calupul” limbii române.a. publicăluiesc20. Antipatia lui Alecsandri este mai mare însă pentru latinişti. dantele are sinonimele horbote. dar şi în vorbire. Dorind să însuşească în grabă cuvinte fără a cunoaşte noţiunile. fie neologisme. Ubicini. pentru verbul publier a fost ezitare între publicarisesc. Alecsandri le-a expus nu numai prin ironizarea cuvintelor străine limbii. El a fixat şi cuvinte pe care le credea necesare limbii române. Cuvintele pe care V. Grammaire de la langue roumaine par V.Şi desigur. pe care îi zugrăveşte cu mai mult umor. graţie îmbulzelii. Oricum. fie ele cuvinte din limba vorbită. V. 1863 21 20 210 . ridicularizîndu-l în diferite tipuri. Alecsandri a combătut franţuzismul. Părerile sale privitoare la lexic V. El s-a răzbunat pe latinişti prin Ianus Galuscus. ca Iorgu de la Sadagura.Şi-ntr-adevăr. Acrostihescu. Cucoana Chiriţa este ridicolă nu numai în concepţiile ei. Loja de la teatru devine pentru ea lozniţă. nevinovată: „invadarea cuvintelor netrebuitoare pe lîngă cele trebuitoare. unde spiritul critic s-a trezit de la începutul culturii din veacul al XIX-lea” [Idem]. vorbeşte în limba croită de filologi. luna ianuarie este numită ghenar. Maiorescu). precede d’une apercu historique sur la langue roumaine par A.

da. literară şi socială a concentrat-o în Muza de la Burdujăni. poetul vedea înnoirea în materie de limbă nu în moda franţuzită a vremii. Faptul că V. Ele stau însă sub semnul unei epoci care le-a generat într-o vreme cînd istoria limbii artistice şi tradiţia literaturii beletristice numărau puţine decenii. care face versuri ca acestea: „Azi cu o petiţiune M-adresai către Amor Şi-l rugai cu-ncordăciune Să astîmpere-al meu dor 211 . dobîndind accente particulare. fundamentată teoretic de Al. Alecsandri. franţuzeşte şi latineşte. În Scrisoarea a XXXII-a ne spune că limba. Ea se prelungeşte prin Al. C. mîndru – fudul. Alecsandri prezintă pentru un cuvînt din limba franceză mai multe corespondente româneşti subliniază necesitatea alegerii cuvintelor celor mai potrivite.” Aceeaşi atitudine critică o are şi faţă de literatura vremii. următoarele vorbe pline de înţeles: „– Pe unul am să-l dau la şcoală la Iaşi. ingrat – nerecunoscător etc. cînd pune în gura unui ţăran.. Întreaga sa critică lingvistică. Negruzzi şi-a expus părerile în multe articole adunate în Scrisorile sale. Anume din seria epistolară a lui C. Prin activitatea lui V. nu înţelege româneasca de astăzi. era un gerg hibrid. Mijloacele lingvistice ale satirei folosite de autorul Chiriţei la Iaşi ne par astăzi facile şi. Iar în Scrisoarea a XXV-a îşi bate joc cu mult spirit de mania latinistă şi franţuzită. vezi d-ta. Spirit inovator. Negruzzi şi Al. El preferă pe Dosoftei maculaturii literare din timpul său (Scrisorile XVII şi XXXII). sub domniile străine. Acum trebuie să ştii multe limbi. Negruzzi putem cunoaşte ideile sale despre limbă şi literatură. şi nici în reformele radicale care ameninţau să altereze şi să falsifice o limbă ale cărei energii şi a cărei frumuseţe el le descoperise în cîntece vechi. după ce „lipsiră zicerile turco-greco-slave. Russo şi ilustrată prin scrisul lor mai întîi de C. nici a cărţilor bisericeşti. inovaţia pripită. Accente ale curentului istoric-popular în operele lui C. a ordona – a porunci. Dar.a făgădui. a invita – a pofti. ca să înţelegi pre a noastră. Negruzzi şi V.. deseori. că dacă n-a învăţa franţuzeşte şi latineşte. „Muza” aceasta e cucoana Caliopi Busuioc. a fi biruitor – a fi învingător. mondenă şi excesele celor ce voiau să înstrăineze limba de graiul popular s-au acoperit de ridicol.”. avut – bogat. amestecat cu ziceri turcogrece etc. naive. Odobescu. care vroia să-şi dea copilul la şcoală. a spera – a nădăjdui. Odobescu Limba română literară va merge pe drumul deschis de noua orientare iniţiată de curentul istoric-popular. – Dar româneşte nu? – Ba şi româneşte. se introduseră cele latino-franco-italiene”. Alecsandri. culpabil – vinovat. o fată bătrînă. ca să înveţe nemţeşte. necesitatea selecţionării lor. s-a corupt şi ea: „Nu mai era acum limba lui Dositeu şi a lui Cantemir.

un bonjur făcut după jurnal ca toată lumea bine educată. „Scopul pentru care a scris C. scopul ni-l spune autorul însuşi într-o notă de la sfîrşitul piesei: „Noi am fost zis – nu ne mai aducem aminte unde – că sînt mulţi care schingiuesc şi sfîşie frumoasa noastră limbă şi în loc de creatori se fac croitori şi croitori răi. dar în halul acesta. ci şi satirizarea ridicolului izvorît din amestecul fanariotismului pămîntean cu civilizaţia apuseană neasimilată.e întreaga operă a lui Alecsandri. înnoirea lexicului. trebuia urmărită simplificarea sistemului gramatical şi ortografic al limbii. o. cucoana Chiriţa etc. În locul nădragilor acelor roşi. căci această bucată e nu numai tendenţioasă. Negruzzi această farsă.). Acestor necesităţi le răspundea. mitropolitul Ardealului. într-o bună măsură. atăşăciune etc. zeu de foc! De nu vrei protestăciune Să întind în orice loc. 212 . cerule! mă sparii”. reforma produsă de Heliade. Alecsandri – pe Gahiţa Rozmarinovici.” Caliopi Busuioc e o femeie „romanţoasă”... comprinzi. De ce scriitorii secolului al XIX-lea. care răspune baronului Flaimuc. Odată cu acest proces. ş-atunci aş putea suferi viderea dumitale. sînt „Ziţele” epocii de la 1848” [Ibidem.Te îndură. Asta ne-a îndemnat a compune această comedie. baron! Feblele mele talente cum vor răspunde la aşteptarea dumitale?” Caliopi Busuioc strică limba. 81]. să pui un pantalon elegant. Ce nume înalte ai rostit. „Caliopi Busuioc. Negruzzi numea un „stil mai potrivit cu civilizaţia veacului nostru”. Considerîndu-se o femeie modernă. a întregii literaturi mai vechi româneşti [Ibrăileanu:1984. femeile? Însuşi Negruzzi răspunde la această întrebare în felul următor: el a vrut să ridicularizeze pe „croitorii” de limbă şi a ales o femeie. crearea a ceea ce C.” Muza de la Burdujăni conţine nu numai ridicularizarea maniei lingvistice.. fiind influenţată de toate maniile lingvistice ale vremii (pusăciune. au ales. „zi vi der Şiller vi der Ghete”: „– Ghete! Şiller!. fără a neglija îmbogăţirea. pentru a le zugrăvi. arătînd ridicolul unor asemine neologişti. Un scriitor de talia lui Negruzzi nu putea ignora importanţa tezelor scriitorului muntean.. Una din problemele capitale ale limbii în acea epocă era cerinţa unificării ei. falsului pretendent. ea îl sfătuieşte pe bătrînul său amorez: „. dorită încă de pe vremea lui Simion Ştefan.să te îmbraci după modă. ca şi cucoana Chiriţa ori Gahiţa Rozmarinovici ale lui Alecsandri. 80]. neînvingibilă.. cînd acesta îi spune că doreşte o femeie „care să facă la mine poezii”. ci curat tezistă. botine de glanţ. crezînd că facem un bine.. atunci cînd au vrut să ridicularizeze mania civilizaţiei. cum. am putea spune.

boieri! Întoarceţi-vă şi spuneţi celui ce v-au trimes să se ferească să nu dau peste el. pe ce vei domni = peste ce. . scriitorii şi. şi poate că Măria ta ai auzit 213 . Construcţii şi cuvinte amintind de cronicari se pot întîlni des aici. se închinară pînă la pămînt. expresii şi construcţii luate din fondul istoric al limbii: „– Cu voia Măriei tale. Negruzzi a ilustrat atît capacitatea expresivă a limbii literare. Povestirea istorică se impune prin dinamism şi concentrarea mijloacelor limbii. Voi mulgeţi laptele ţării. apoi construcţii vechi (unele păstrate în graiul regional de azi): a să cadă = va cădea. – Bine-aţi venit. urmă Alexandru. Cititorul nu are nevoie de glosar ca să poată urmări pe povestitor. La apariţia ei. al personajelor. Negruzzi apare aici mai ales în : a) adaptarea mijloacelor limbii la specificul mediului. de nu vrea să fac din ciolanele lui surle şi din pielea lui căptuşeală dobelorâ mele. C. – Să fii Măria ta sănătos. ştiu că ţeara m-aşteaptă cu bucurie. de bîntuirile ţerii şi am venit s-o mîntui. Destul. În pasajul citat: moşie e explicat chiar de autor (ediţia 1857) prin patrie. zise Motoc. Cînd astă negură de turci va prăda şi va pustii ţeara. pe ce vei domni Măria Ta ? – Şi cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgîni ce aduci cu Măria ta ? adăugi Spancioc – Cu averile voastre. celui ce v-au trimes = celui ce v-a trimis.. eroii apar vii sub ochii noştri: „Apropiindu-se de Alexandru Vodă. zise Stroici. de iznoavă înseamnă din nou. răspunseră boierii. Culoarea locală şi forţa conflictului între eroii epocii sînt sugerate prin cuvinte. Originalitatea creaţiei lui C. au venit vremea = a venit vremea. Puternic reliefată e ciocnirea dintre cele două tabere. fără a-i săruta poala după obicei. deopotrivă. ţeara este liniştită. cititorii au recunoscut în autorul ei un prozator de mîna întîi. Sosirea noului domn e primită cu răceală de boieri. nu cu banii ţăranilor pre care-i jupiţi voi. al stărilor sufleteşti descrise. boieri! zise acesta. dar au venit vremea să vă mulg şi eu pre voi. – Să nu bănuieşti Măria ta. Am auzit. Din punctul de vedere al rolului scriitorului în selecţionarea şi organizarea elementelor limbii. b) sinteza elementelor expresive şi dozarea particularităţilor arhaice şi regionale. vedem că moşia noastră a să cadă de iznoavă în călcarea păgînilor. nuvela Alexandru Lăpuşneanul e cel mai interesant document literar din prima jumătate a secolului al XlX-lea. dar straturile lexicale atît de variate în această nuvelă nu stînjenesc înţelegerea textului. silindu-se a zîmbi.În nuvela Alexandru Lăpuşneanul.. cît şi posibilităţile care modelează materialul limbii după cerinţele conţinutului. Acţiunea situată pe la mijlocul veacului al XVI-lea trebuie redată prin mijloace expresive potrivite.

care. să facă din ţînţar armăsar. spre deosebire de frazele scurte. ca floarea espusa arşiţii soarelui. a fost eliminat. Stările psihologice în care domină pasiunile violente sînt construite într-un pitoresc amestec de elemente vechi şi de neologisme necesare pentru fixarea nuanţelor afective. formează un întreg indivizibil. Cu totul altceva se întîmplă cînd autorul descrie mediul sau amănuntele acţiunii. Prima frază a nuvelei e caracteristică în această privinţă: într-o înlănţuire de subordonate se prezintă succint o bogăţie de fapte istorice privind trei domnitori din trecutul Moldovei: Eraclid. cu puţine particularităţi lingvistice. într-o situaţie similară. eu vă vreau. stilul uneori discontinuu ajungînd chiar la izolarea părţilor frazei. cînd prezintă portretul doamnei Ruxanda. despre care vorbea în alt loc. valabile. Fraza amplă. potrivit cu situaţia de tensiune sufletească a celor ce se înfruntă. Orice „adaos prisoselnic”. Negruzzi foloseşte un singur alineat. ce nu are nimica s-o umbrească” etc. Să mă-ntorc ? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt! A! Nu mă vrea ţeara? Nu mă vreţi voi. Se vede că. după normele tradiţionale ale gramaticii. din care reţinem: „privise pe un frate lepadîndu-şi relegea. nici te iubeşte. acest cap d-operă de stil energic şi pictură dramatică” (Introducere la ediţia din 1872) [apud Bulgăr. Citim astfel de îmbinări de cuvinte: „Ca să sece 214 . din punctul de vedere al exprimării. Îmbogăţirea vocabularului se vede mai ales din utilizarea neologismelor şi a termenilor vechi în procesul zugrăvirii artistice a realităţii. Pentru aceea obştia ne-a trimes pre noi să-ţi spunem că norodul nu te vrea. căci aşa este obiceiul norodului nostru. În analiza psihologică. expresive. – Dacă voi nu mă vreţi. autorul s-a situat la nivelul limbii literare moderne: au dispărut formele regionale ca: nu te vre etc. 148]. dinamica dialogului. ca să fixeze liniile mari ale epocii istorice. iar fraza devine scurtă. Ca stil. în fraze bogate. era tristă şi tînjitoare. e potrivita descrierii. dar nu avem impresia că autorul dibuieşte în căutarea unor formule artistice. nervoasă. uneori neaşteptat de nou. a căruia ochi scînteiară ca un fulger. Oricare alt scriitor ar fi dezvoltat într-un întins capitol evenimentele care au precedat venirea lui Lăpuşneanul. construită prin subordonare. şi Măria ta să te întorci înapoi ca. Tomşa. caracteristice analizei psihologice.lucrurile precum nu sînt. Lăpuşneanul. Sîntem la începutul literaturii moderne. Aceste calităţi fundamenâtale l-au făcut pe Alecsandri să caracterizeze nuvela astfel: „Alexandru Lăpuşneanul. remarcabilă e concentrarea frazei. vocabularul e nou. şi voi merge ori cu voia. cum înţăleg ?” Caracterul voluntar şi despotic al lui Lapuşneanul apare viguros conturat în replici hotărîte. Precizia amănuntului vestimentar şi evocarea figurii ei curg într-o limbă domoală.. ori fără voia voastră.. răspunse Lăpuşneanul. Aspectul dramatic reiese astfel mai pregnant.

dar inima ei ce se hrănea de dragoste nu putea via fără amor. de fapt. un material nou în vocabularul limbii literare. nu numai al poporului. în scopul evocării sugestive. rămas din timpurile barbare.. ea trebuia.. – înseamnă. se conţin nuanţe pe care limba veche greu le-ar fi putut reda. a oamenilor şi mediului prin: – aplicarea unui criteriu estetic just de selecţionare şi de organizare a materialului limbii. influent de felul de a vorbi.aste reflexii” ca altele.influenţa boierilor şi să stîrpească cuiburile feudalităţii. Făceam aste reflexii. În citatele de mai sus : melancolie. reflexie. care nu micşorează valoarea vechiului tezaur de forme. Negruzzi a deschis calea pentru utilizarea tuturor mijloacelor existente la acea epocă în limbă.” (1828) Ştiu că duelul este un prejudeţ. Ion Creangă). boierii închinau şi urau pre domn cu vivate zgomotoase” etc. expresii şi cuvinte din care scriitorii cu dragoste de limbă au luat ceea ce le trebuia ca să exprime colorat şi plastic o idee. – înnoirea continuă a construcţiei stilistice din rezervorul limbii populare şi din tezaurul istoric. ori albaştri. şi e o nebunie a căuta sfezile şi gîlcevile. stabilind legături interioare între fondul vechi şi noile achiziţii ale limbii. îi despuie de averi sub feluri de pretexte. precizie şi vigoare. uitîndu-mă la domnul acest care nu voia să se bată şi care aştepta un răspuns." (1838) S-ar putea cita numeroase alte pasaje în care folosirea neologismelor nu distonează cu tonul firesc al povestitorului inspirat din realităţile societăţii vechi ori moderne.. precise şi dinamice a acţiunii. psiholog în adevăratul înţeles al cuvîntului. „Amăgită în deznădejdea sa. [Zoe] se lăsă la o melancolie ce o făcu mai interesantă.simtiment de onor. care reflectau noutăţile veacului şi influenţa literaturilor europene clasice. ţidulă vestitoare greşalei lui. absurditate. atribuirea unei funcţii metaforice proverbelor şi zicătorilor vechi (cum va face mai tîrziu. în mai mare măsură. dar şi al cărturarilor vremii sale. Fraza lui capătă originalitate.pigmei degeneraţi. Astfel construcţiile de mai sus: „Se lăsa la o melancolie ce o făcu mai interesantă. Şi de unde se stoarce acest nămol de aur? Din sudoarea poporului ce geme sub împilarea despotismului şi a aristocraţie” etc. adesea. să le parafrazeze. în acelaşi gen: „feluri de figuri fantastice să nu te ajungă intriga şi calomnia. dacă nu voieşte a lasă o pată numelui său şi o ruşine familiei sale. fie verzi..duelul este un prejudeţ. Ştiu că e o absurditate a se bate cineva pentru ochii unei actriţe. sînt însă cazuri fatale cînd un om ce are cel mai mic simtiment de onor nu poate face altfel şi trebuie să se facă ucigaş sau jertfă. cenzurează regionalismele şi formele artificiale care nu erau „potrivite pe tipul limbei”. pe această linie analistul modern. fatal. Elementele noi în limbă se văd la Negruzzi încă în primele lui bucăţi cum sînt cele grupate în ciclul Amintiri de juneţe. lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care putea ademeni şi corumpe pre norod. C. În acelaşi timp: sfadă 215 .

barbă. însemnînd feluri de figuri fantastice. Un bogat material lingvistic poate ilustra felul cum Negruzzi a înţeles să contribuie. În acelaşi timp. se încolăceşte împregiurul oraşului. ca „sînt de acolo de unde este toată limba noastră. Noi nu ne împrumutăm cu cuvintele ce ne lipsesc. greu de înţeles. în epoca maturităţii. limbă. vreme. autorul. variantele : fie. criteriul estetic se întăreşte şi formele neasimilate. aer. Reminiscenţele lecturilor din cronicari se împletesc aici cu cele din lectura clasică antică. publicate în diverse periodice. odată cu asta. neologismele. atunci cînd întocmeşte volumul din 1857. culcat pe costişa lui ca să-şi odihnească mădularile cele de granit? Luat-ai seama atunci la o ceaţă ce vine şi se întinde ca un giulgiu mortuar piste vîrful turnurilor şi al clopotniţelor. sau ca un Briareu îşi întinde braţele în toate părţile. lexicul devine variat. braţ. sînt corectate: rezoane. ochi.a. ceaţă grea ca somnul trădătorului şi rece ca mîna soartei. care uneori. ori. văzduh. precum un mare caleidoscop”. Va mai adaugă ca fieştecare limbă. de îl vor întreba de unde sînt zicerile aceste. vin. Scrisorile lui Negruzzi oferă imaginea desfăşurării mijloacelor lingvistice de care dispunea scriitorul pentru a reda plastic realităţile vieţii. iau locul cuvintelor regionale ori vechi: poftit. onor. relicvie. de unde sînt zicerile: om. timp. cînd au început a să cultiva. nas. moaşte. spune-mi înturnatu-ţiai vederea de pe culmele învecinate pline de verdeaţă şi de bucurie asupra oraşului ce zace la picioarele tale. va răspunde ca un literat bărbat roman. cap. Acestor conservatori pare să le răspundă scriitorul în aceste rînduri care reflectă concepţia autorilor clasici din acea vreme faţă de problemele îmbogăţirii şi cultivării limbii literare: „Cît pentru cuvintele streine ce el (traducătorul) au întrebuinţat în traducere. urechi. la evoluţia limbii: „în acel chiar-obscur priincios ochiului. iar metafora însufleţită: chiar e forma veche a lui clar (din lat. rapida dispariţie a grecismelor şi a turcismelor. în aceste scrisori. Ne referim în special la Scrisoarea a XIX-a – Ochire retrospectivă şi la Scrisoarea a XXVI-a – Pelerinagiu. Ca în nuvela care 1-a consacrat în 1840. devin: invitat. făină. Atitudinea pozitivă faţă de neologisme şi faţă de stilul capodoperelor universale putea stîrni critici din partea partizanilor tradiţiei istorice. sau s-au împrumutat de acolo de unde au văzut că este izvorul ştiinţelor şi a meşteşugurilor. îmbogăţirea limbii literare prin introducerea neologismelor în legătură directă cu progresul culturii moderne şi. jertfă sînt toate necesare şi scriitorii nu s-au gîndit să le lepede de dragul noutăţilor. a limbii scrierilor vechi. ci le luăm ca o moştenire de la maica noastră (latina) şi ca o parte ce ni se cuvine de la surorile noastre”. ca un zeu. dinte. 216 . să ne înturnăm devin: cuvinte. masă. beat de vuiet. au avut trebuinţă de numiri nouă sau şi le-a făcut de sine. ucigaş. cinste. În îndreptările pe care le aduce textelor. casă ş. sau. clarum ). mînă. să ne întoarcem. adesea. ilustrează principalele tendinţe în dezvoltarea limbii literare de pe la mijlocul veacului al XIX-lea: folosirea materialului limbii vorbite. apă.– gîlceavă.

.. luat-ai seama. modul just de îmbogăţire a limbii literare. C. ceaţa grea ca somnul trădătorului şi rece ca mîna soartei. a deschis. deşi Alecsandri insistase pînă tîrziu să se scrie onor. Aspectele negative în mînuirea limbii sînt combătute cu spirit. franţuziţi. Russo. din cercetarea corecturilor prin care căuta să promoveze valorile sugestive ale cuvintelor şi expresiilor. C. după 1840) scria: „Nenorocitele războaie ale lui Vasile Vodă slăbiseră ţara. nu onoare). Şi cum exagerările se manifestau mai ales în curentele filologice şi în activitatea publicistică a unor gazetari improvizaţi. două luntre. Mai devreme decît oricare scriitor moldovean. mi-ar plăcea.. Negruzzi (în epoca maturităţii. Cu aceeaşi vervă satirică Negruzzi se ridică în ultima lui Scrisoare. Scriitorul nu s-a ferit de influenţa neologismelor. mădulari de granit. familiar şi nou de atîtea ori. se poate vedea cum Negruzzi. 1862) împotriva exagerării influenţelor din afară. Principiul unităţii limbii scrise şi scopul cultivării ei treptate prin strădania scriitorilor l-au călăuzit în crearea unui instrument de comunicare limpede. Alecsandri. a limbilor străine. care oglindesc o comunicativitate caldă şi o înţelegere adîncă a omului şi a vieţii. Ne âtrezim cu poezii de felul acesta: Şarmantă damicelă Cu ochi ca de gazelă. asimilare şi şlefuire a materialului limbii naţionale. împregiur. comparaţii care amintesc de arsenalul stilistic al romantismului: oraş. special contra abuzului de neologisme într-o epocă „în care traducătorii cădeau dintr-un exces în altul.. viguros. căci în adevăr lipsiră zicerile turcogreco-slave. precum un mare caleidoscop. a combătut lipsa criteriului logic şi estetic în folosirea limbii. a apărut în urma unei continue selectări a elementelor şi a formelor limbii. mi-ar face onoare (nu onor. acest drept... cîmpul activităţii critice putea fi lărgit în multe direcţii.Totul e organizat cu o mînă de artist experimentat în fixarea nuanţelor expresive. Modelul de limbă literară pe care 1-a urmărit şi realizat într-un chip original C. Negruzzi e rodul unei pasionate munci de cunoaştere.priincios ochiului. inversiuni şi interogaţii retorice: inturnatu-ţi-ai vederea.surugii care duceau caii.(nu agiuns). al limbii literare. concentrat. dar se introduseră cele latine-franco-italiene. acest proiect. odată cu alţi scriitori ai vremii. Stilul lui plastic şi dens. largi perspective de folosire artistică a tezaurului limbii vechi şi a limbii populare. N-a admis însă nicăieri exagerările. culoarea locală apare în forme ca: piste. s-a îndepărtat 217 .. de la ai săi nu aşteptă vreun bine. beat de vuiet. stabil. ca un Briareu.. spre sfîrşitul activităţii lui literare (Scrisoarea a XXII-a. Înaintea lui Kogălniceanu. Din compararea variantelor. C. demoralizaseră ostile. al căror scris a contribuit la stîlcirea limbii scrise. fără a face abuz de elementele particulare ale graiului vechi ori regional... Negruzzi a renunţat la unele forme arhaice sau regionale şi s-a alăturat tendinţei de a fixa reguli gramaticale care să stea la temelia unui sistem logic. pentru că ai săi totdeauna l-au împilat: proţesele au ajuns. prin creaţia lui artistică. Negruzzi a ilustrat concret. treptat-treptat. Te am o columbelă Divină şi mult belă.

Este cunoscută lupta lui Al. în cadrul Academiei Române. colaborator al României literare. în 1863. iar nu de dragul de a le reda viaţa apusă. pe care îl găsim. care.. care nu-şi putuse tipări opera întreagă. noi scriem pentru cei de azi. Revista română. Odobescu e de părerea că o problemă atît de importantă cum era aceea a adoptării unei ortografii oficiale a limbii române trebuie dezbătută şi hotărîtă nu numai de reprezentanţii unei singure provincii. Sion) la serbările de la Braşov ale Astrei. Negruzzi. zice Al. sînt caracterizate astfel: „. el publică. după 1870. cursivă. Articolul referitor la adunarea Astrei marchează începutul polemicii autorului cu latiniştii. dar şi veşnicul zîmbet al spiritualului scriitor” [Lovinescu. cu larg ecou în epocă. de la primii paşi pe care îi face în publicistică. Donici. cu unele neologisme supărătoare. 150]. 218 . E. cînd are revista sa. cum încerca Ch. 321]. Cipariu. şi nu pentru cei din trecut. împotriva latiniştilor prin repetatele critici ce aduce. urmarea Cugetărilor lui Al. Odobescu. sînt aprobate regulile ortografice bazate pe principiul etimologic. ci recomandă crearea unei limbi mai asemănătoare cu limba latină. Şi tot atît de caracteristic e faptul că. fără icoane multe. scrie Al. Odobescu ia parte. alături de alţi intelectuali din Principate (C. nu fac din dicţionar „oglinda limbii din trecut pînă în prezent”. A.de regionalismele abundente la A. În iulie 1862. Rosetti. România literară fiind nevoită să-şi suspende apariţia. Asachi într-o bună parte a operei sale. ca membru al Academiei. n-a abuzat nici de neologisme. Adversar al etimologismului în genere. care erau impuse ziarelor. polemică reluată şi dusă. Autorii dicţionarului. Al. produse de T. mai tîrziu. Bolliac. sprintenă. E semnificativ faptul că publicaţia la care se adresează tînărul muntean Odobescu este această revistă critică din Iaşi. A preluat cu măsură elementele arhaice. Odobescu. Lovinescu este cel dintîi dintre critici care dă o importanţă Scrisorilor lui C. pentru a da culoare naraţiunii. O personalitate care reprezintă cu adevărat spiritul critic în Muntenia este Al. Dar. În cadrul acestei adunări. prilejuite de împlinirea unui an de la înfiinţarea Societăţii Academice Române. Odobescu. Al. o limbă cum li se părea lor că trebuie să se fi vorbit într-o epocă mai veche. după ce sînt analizate unele sau amintite altele. oglindind cu lesniciune în cutele cuvintelor şi ideea dreaptă. dicţionarului lui Laurian şi Massim. nu pun în dicţionar limba românească vorbită şi scrisă. limpede.totul e scris într-o limbă fluidă. fără întorsături căutate. cum face uneori C. începută în 1871. „Iar ideea că acel dicţionar ar putea să pătrundă în tinerime şi că limba din el ar putea să devină limba urmaşilor îi provoacă o adevărată spaimă” [Ibrăileanu:1984. dar cu toate astea. Odobescu. adept al luptei pentru păstrarea unităţii de limbă – şi nu numai de limbă – a tuturor românilor. cărţilor şcolare şi în genere scrisului românesc din Transilvania. G. de la început. Russo.. ci ai tuturor provinciilor locuite de români.

scrierile lui Varlaam. în combaterea latinismului.. Greceanu. Antim Ivireanul. peste trei ani. un raport în care se precizau cîteva principii de bază care trebuiau. Bariţiu. Ionescu. precum sînt. Al. a termenilor tehnici în meşteşugurile tradiţionale ale poporului român din toate provinciile. de asemenea. prezintă. A. în care Laurian şi Massim redactaseră atunci primul dicţionar al limbii române. precum şi alte traduceri tipărite în sec. Odobescu critică vehement lucrarea. desfăşurată în toate provinciile. Gluma lui Odobescu a prins. Odobescu). Ureche. precum şi ale lui Gr.a. 219 . 74-75]. de a introduce într-însa un aşa îmbelşugat material propriu şi de a lepăda din ea aşa multe forme şi terminaţiuni înrădăcinate în limbă. Cantemir ş. o largă acţiune de culegere a termenilor tehnici privind ocupaţiile şi meşteşugurile la români. Sturza. cu terminaţiile în –iaţă. D. R. Urechia. a fost prînzul dat de Al. XVII-XVIII. chiar de origine latină. se înspăimîntă la ideea că junele noastre generaţii. să stea în atenţia celor însărcinaţi cu elaborarea dicţionarului limbii române: a) urmărirea cuvintelor în evoluţia lor istorică. M. prin Odobescu. De un mare efect. luînd un asemenea dicţionar în mînă. -iţă. erau.). Dosoftei.D-lui declară cu francheţă că odată cu viaţa n-ar voi ca limba dicţionarului d-lor Laurian şi Massim să devină limba succesorilor noştri” [Păcurariu. alcătuită din Odobescu. D. Odobescu în 1871 membrilor Academiei. după părerea raportorilor. Dezbaterile pe marginea dicţionarului purist continuă şi în anii următori în Academie. înaltul for instituie o comisie care să revizuiască dicţionarul în discuţie. de exemplu. necesare cîteva lucrări preliminare: tipărirea. pentru a se putea studia cu înlesnire limba veche românească. vor învăţa dintr-însul acea limbă în care rolul predominator este dat numai cuvintelor şi formelor ce au găsit graţie dinaintea comisiunii (adică din partea autorilor dicţionarului) sau pe care dînsa le-a închipuit. c) introducerea în dicţionare a multor elemente „uitate ale limbajului poporan şi ale idiotismelor locale”. V.. în ediţii critice („cu glosare speciale şi cu indice şi note lexicografice”) [Păcurariu. cerînd colegilor s-o respingă. -nic etc. precum şi a termenilor ştiinţifici: În vederea redactării dicţionarului. b) ilustrarea cuvintelor de uz curent prin citate din cei mai importanţi scriitori contemporani. stîrnind haz în presă şi în cercul larg al opiniei publice. În 1874. toate cuvintele.Redactat după principii etimologice şi puriste. demonstrînd la ce aberaţii poate duce concepţia etimologizantă a adepţilor latinismului. „D-lui (adică Al. prînz la care lista de bucate era întocmită în spiritul jargonului latinist.. D-lui crede că nu este în dreptul lexicografilor de a modifica pînă într-acest punct o limbă. 76] a celor mai importante scrieri în limba română din secolele anterioare (cărţile lui Coresi. Comisia. pe care d-nii Laurian şi Massim le-au aruncat la gunoiul Glosariului. Costin. dicţionarul suscită dezbateri aprinse şi îndelungi în forul academic. N. de asemenea. consemnează procesul-verbal al unei şedinţe a Academiei din 9 septembrie 1871.

Cum trebuie studiată limba într-o ţară ca a noastră. de pildă. e alcătuită din limba latină. Odobescu îşi dă seama că e greu să scăpăm de aceste „sisteme”. adaugă T. gazetele unei provincii au ajuns să nu fie înţelese în celelalte provincii. n-a putut scăpa de influenţa „sistemelor” lingvistice. unde lipseşte tradiţia unei mişcări literare bogate. – ceea ce n-ar fi spus-o. limba vorbită de Vom observa că această idee e similară celei a lui T. de exemplu. şi nici ele toate. Să nu fie „prodigă” în neologisme. scriitorul. Să nu uităm însă că Al. Cipariu în special. şi altă limbă creată prin concesii făcute limbilor neolatine moderne. şi alta de facto. ca şi cele „arhaizate cu iz slavon”. care cu greu poate fi atins” [Idem]. Sensul lor distinctiv este întrebuinţarea cuvîntului respectiv în toate manifestările generale din viaţa unui popor. scriind. traducerilor bisericeşti. dacă am înlocui expresia neagra veşnicie din vorbirea obişnuită prin neagra eternitate sau stea iubită prin stea amată. 25]. căci slavonismele – mai ales de ele era vorba – sînt justificate prin uz. se întreabă Al. Şi anume: în Ardeal ar circula o limbă creată prin concesii făcute arhaismelor. limba poetică a lui V. el recomandă Academiei să nu fie riguroasă în alegerea cuvintelor româneşti şi în etimologism şi să nu fie „prodigă” în neologisme. Odobescu e muntean şi.). El era de părere că trebuie să reînviem arhaismele pierdute de origine latină. Ce ar deveni. de exemplu. Maiorescu: “Există împrumuturi lexicale vechi puternic înrădăcinate în limbă şi prin aceasta în întreaga viaţă sufletească a poporului. spre deosebire de alte limbi romanice (care sînt latine plus germanice etc. Russo. Operele literare trebuie să fie scrise într-o limbă curată. căci nu scriem pentru trecut. cele influenţate de sintaxa limbii franceze. Odobescu. ca atare. véră (vară) etc. şi nu mene. Academia nu trebuie să fie prea riguroasă privind etimologia cuvintelor din limba română: forma cuvintelor trebuie să fie aşa cum e în limba vie – mine. cum ar dori partizanii neologismului? 22 220 . şi încă acele care fac parte din limba bisericească actuală nu trebuiesc înlocuite decît foarte încet. ci pentru prezent. pentru că limba bisericească are un caracter venerabil. în scrierile sale. iar în unele cazuri. Al. în folclorul literar şi în literatura cultă. trebuie să ştie să ocolească tendinţele latiniste. de pildă. Odobescu. autori „clasici” care să fi fixat şi perfecţionat instrumentul lingvistic? Într-o epocă în care scrierea limbii române se află încă sub imperiul arbitrarului. pentru care nu există cuvinte neaoşe22. Slavonismele care trebuiesc alungate.Intrînd în detalii. şi dacă le-am alunga. Maiorescu. Al. Odobescu se ridică cu putere împotriva ortografiei latinizante în general şi a celei a lui T. după limba vechilor traduceri de cărţi bisericeşti [Păcurariu. Odobescu observă că din cauza acestor sisteme. „am răpi originalitatea limbii române. plus slavona. Să nu fie riguroasă în alegerea cuvintelor. Al. care. Alecsandri. căci nu sînt necesare decît acele neologisme care denumesc idei ori lucruri nouă. care ne-ar face să ne pomenim în două limbi: una în Ardeal. la care mai contribuie şi provincialismele. afirmă Al. el va face unele concesii principiului etimologic al latiniştilor. sînt cele datorite influenţei a două slavone. pucin (puţin).

Ele aparţineau epocii eroice în care s-au combătut etimologismul şi purismul. cu originalitatea sa de limbă neolatină formată sub o influenţă diferită de acelea ce au predominat la formarea limbilor neolatine din occident. Negruzzi. să valorifice în acelaşi timp limba veche a cronicilor şi să îmbogăţească vocabularul. în sensul spuselor lui Heliade din prefaţa Gramaticii. spaniolii. Acestei influenţe vechi i s-au adăugat altele. în perioadele de ocupaţie a Principatelor. s-o păstrăm în întregimea sa. Al. dar nimeni nu s-a gîndit să le scoată în mod arbitrar. Odobescu privind evoluţia şi structura limbii române. nu poate dispărea. problema îmbogăţirii ei. cu o logică şi o argumentare mai savantă însă – şi chiar să nu voim a şterge urmele înrîuririi primitive. conchide autorul. dar chiar între-aceste vorbe noi să păstrăm formele gramaticii noastre şi să ne ferim mai mult decît orice de neologismele gramaticale. conferindu-le acestora caracterul original. Heliade Rădulescu în prefaţa Gramaticii sale de la 1828. care nu găseau în limbajul uzual expresii adecvate pentru a transpune în româneşte termeni abstracţi pentru interpretarea ideilor filozofice şi morale. şi le luau din limba oficială. în dezvoltarea limbii lor. căci atunci putem zice că. venită mai tîrziu. italienii. 2526]. Deosebit de interesante sînt consideraţiile lui Al. pentru că ele au intrat deja în structura organică a limbilor respective. într-o epocă îndepărtată. „Să nu sperăm însă niciodată – afirmă Odobescu. tot slave. cu elemente noi. şi cît despre adausele cerute de deosebitele trebuinţi. ale lui Al. Acelaşi lucru se poate spune în legătură cu limba română. mai veche.popor. căi cu totul diferite de aceea în care. prin cultivarea cu grijă a limbii. Ideile acestea nu sînt noi. Cealaltă. ideea noastră e că trebuie să respectăm limba care e în gura poporului nostru. precum şi Al. pentru fixarea şi permanentizarea jaloanelor limbii române literare. „Într-un cuvînt. termeni tehnici privind administraţia. surorile ei. pentru că ea a fost asimilată organic şi limba română nu poate fi concepută fără acest element slav. Autorul constată o puternică influenţă slavă. care însă să fie adaptate structurii limbii române. francezii. Russo în Cugetări. să le facem prin împrumutări din limba latină sau chiar şi din limbile moderne cînd cuvintele trebuincioase însemnează lucruri locale şi moderne. viaţa socială şi politică. în cancelarii şi în biserică. care preconizau scoaterea din limbă a cuvintelor de origine nelatină. de asemenea. La acestea se adaugă administraţia rusă. dispare cu timpul. portughezii au urmat. luate din altă limbă. cînd e nevoie. Provenţalii. de la 221 . Această influenţă slavonă. care. Russo şi C. va dispare şi limba română cu caracterul său propriu şi constitutiv. căci printr-însele se strică cu totul fizionomia unei limbi” [Ibidem. Odobescu respinge concepţiile puriste. împreună cu dînsa. un număr de cuvinte. Le-au exprimat într-o formulare foarte apropiată I. era slavona. de către traducătorii secolelor XVI-XVII. Elemente eterogene există în toate limbile neolatine. care ne-a lăsat. influenţă care nu a schimbat caracterul latin al limbii române. Pledînd pentru împrumuturi din alte limbi.

Direcţia nouă. Contribuţia lui Al. venită la timp. Scalpelul ce voieşte a purifica limba nu trebuie să pătrunză mai adînc decît unde este adevărata rană” [Ibidem. prin operele marilor scriitori. Cipariu). cînd voim a ne curăţi limba de străinisme. Al Odobescu extinde latura istorică documentară a evocărilor şi se complace în utilizarea materialului lexical arhaic menit să sugereze aşa-numita culoare locală. împotriva cărora va porni mai tîrziu. 58-59].început. în scrierile sale. „formele nimerite şi elegante”. Odobescu. el a manifestat permanent o mare preţuire pentru istoria ţării. o găsim la I. Slavici. însuşit de scriitor pe cale cărturărească. CONCLUZII O mare şi generoasă idee călăuzită de un spirit lucid al realităţii lingvistice. Slavici în comunicarea ţinută la Academia Română sub titlul Aşezarea vorbelor în româneşte23. care au fost asimilate în ultima vreme. pentru folclor. În Scene istorice. în Academie. ea manifestîndu-se în direcţii multiple. limba populară apare în opera sa ca produs al culturii. În Pseodo-kynegetikos. alte influenţe au determinat modificările limbei latine la dînşii. Alte elemente. în acelaşi timp. dar salută. 1967. sub acest aspect. ea determinînd. 544-546. împotriva denaturărilor etimologice. 220-221]. Articolul sugerează. erudiţiei scriitorului în ramurile diverse ale artei i se adaugă informaţia filologică. pentru emanciparea culturală şi politică a poporului român şi a nutrit convingerea că arta trebuie să exprime năzuinţele înalte ale societăţii şi poporului căruia artistul le aparţine. s-a dovedit fertilă şi salutară. Odobescu la dezvoltarea culturii româneşti este una dintre cele mai originale. a luptat pentru apărarea limbii. substanţa limbii române literare moderne. Să nu voim dar a croi limba noastră pe tipare neasemuite. Ţâra. Bucureşti. 222 . Amintiri. dispărute din uz. să nu cătăm a o asimila în zadar la regulile de dezvoltare a lor. Piatra era aruncată în grădina latiniştilor (al căror reprezentant era şi T. a fost aruncată limba latină din Dacia. în bună parte. folclorică şi lingvistică. pentru îmbogăţirea şi împrospătarea limbii. cu un rar simţ artistic al limbii. de aici caracterul uşor preţios al stilului şi impresia de limbă populară căutată dinadins sau făcută la masa de scris după modelul limbii vorbite [Munteanu. altele cu totul au fost la noi. Continuator. adică neologismele. ideea reactualizării unei forme vechi. O analiză atentă a limbii lui Al. p. E ceea ce va face el însuşi. de simţ critic şi de curajul de a înfrunta opinii savante pentru a îndrepta limba literară pe făgaşul naţional – iată meritul principal şi durabil al direcţiei promovate de mişcarea literară şi culturală de la 1840. 23 Vezi I. ci mai bine să studiem cu atenţie cum s-a strecurat elementul modificator la noi şi. cunoscută sub denumirea de curentul istoric-popular. să ne ferim întotdeauna de a ataca principiile ei constitutive. pentru ctitorii înaintaţi ai culturii naţionale. a tradiţiei umaniste şi patriotice a literaturii paşoptiste. o acerbă campanie.

varsă multă lumină în cursul discuţiilor. Istoria limbii române literare.) în creaţia scriitorilor din prima jumătate a sec. Editura Eminescu. Şt. Ţâra. 335-354. 1973. 2. 6. Referinţe bibliografice: 1. Editura Minerva. ca un punct de maximă importanţă. Gheorghe Bulgăr. 1957. promovarea şi dezvoltarea spiritului autohton. istorice şi populare. Munteanu. culturale şi politice. a fixat. fixîndu-i norme clare pentru dezvoltările ulterioare. Stabilind exact rolul literaturii şi ştiinţei în dezvoltarea limbii naţionale. dovedesc un deosebit simţ literar. Alecsandri au contribuit pe cale indirectă la promovarea ideii de apărare a bazei populare şi de cultivare a limbii prin scrierile lor. Alecsandri şi teatru. optează pentru fixarea limbii literare româneşti pe întregul teritoriu naţional pe baza limbii populare şi a cronicilor.Operele reprezentanţilor curentului istoric-popular au avut un puternic caracter militant. Continuînd vechile tradiţii româneşti. Mihail Kigălniceanu şi limba literară //RLŞL. 1981. nr. Bucureşti. Reprezentanţii curentului istoric-popular participă activ la dezbaterea problemelor lingvistice complicate. texte religioase etc. 7. Editura Didactică şi Pedagogică. în realizarea programelor sale sociale. Gabriel Dimisianu. prefaţă. tabel cronologic şi bibliografie selectivă de Ana-Maria Boiariu. Dănescu S. teoreticienii curentului istoric-popular (Al. Editura Cartea Moldovenească. contribuind astfel la dezvoltarea limbii române literare. 6. Al. Editura de Stat a Moldovei. 3. Negruzzi şi V. au depus eforturi considerabile pentru a îmbogăţi şi perfecţiona limba literară. Kogălniceanu. gruparea de la Dacia literară. 1991. Russo. Introducere în opera lui Constantin Negruzzi. 1984. au evidenţiat capacităţile creatoare ale limbii. 5. Odobescu) au adus o contribuţie meritorie în crearea şi consolidarea unei terminologii ştiinţifice adecvate. 1983. Bucureşti. Despre contribuţia lui Negruzzi la dezvoltarea limbii literare // Biblioteca critică. 1981. Chişinău. Teodor Cotelnic. îndreptarea moravurilor prin satirizarea viciilor orînduirii feudale şi slujind model de exprimare literară. M. formarea unei limbi literare unice şi a unei ortografii unitare. C. V. 223 . nr. Vasile Coroban. Preocupările lui Kogălniceanu cu privire la limbă //LR. pe lîngă dezvoltarea literaturii pe baze naţionale. Constantin Negruzzi. Antologie. Ana-Maria Boiariu. al XIX-lea //SILRL. Bucureşti. Constantin Negruzzi. Haralambie Corbu. Al. 4. Valorificarea limbii şi stilul vechilor texte româneşti (cronici. 8. slujind idealurile revoluţionare: eliberarea şi unitatea naţională. I. 1953. Andriescu. Vasile Alecsandri. Editura Eminescu.6. Bucureşti. p.

108. 1960. Vasile Alecsandri: Orizonturi şi repere. 13. Ion Slavici. Vasile Alecsandri: Monografii. Păcurariu. Amintiri. Alexandru Piru. 20. Bucureşti. Mihail Kogălniceanu: Contribuţii la cunoaşterea vieţii. 17. C. – Bucureşti. Eugen Lovinescu. Editura Spot-Turism. 1993. 25. Kogălniceanui. 27. Editura Albatros. 1976. Limba şi stilul poeziei lui Vasile Alecsandri. Viaţa lui Vasile Alecsandri. Editura Institutului de Arte grafice Minerva. Editura Ştiinţa. 1966. Nicolae Predescu. Romel Moga. 1990. Limba şi stilul poeziei lui Vasile Alecsandri. Îndreptar de literatură română pentru bacalaureat. Editura Tineretului. D. 1961. Mihail Kogălniceanu şi unele probleme ale limbi române //RLŞL. Bucureşti. Bucureşti. 15. Mihai Zamfir. Iancu Văcărescu. 1969. Iaşi. Florin D. 1967. Subiecte posibile. 1900. E. Sugestii de rezolvare. Roxana Sorescu. 1980. Constantin Negruzzi: Viaţa şi opera. Structuri tematice şi retorico-stilistice în romantismul românesc (1830-1870). Tatiana Iliaşenco. Nicolescu. I. Dumitru Hîncu. Chişinău. Odobescu. 1997. Editura Spiru Haret. 11. Nicolae Grigorescu. 14. Enăchiţă Văcărescu. vol. Simionescu D. Editura Albatros. Editura Tineretului. Negruzzi – viaţa şi opera lui.. Gabriela Duda. Mihai Vornicu. 1913. Ion Roman. Poeţi şi artişti: Vasile Alecsandri. 24. 23. Bucureşti. Bucureşti. Contribuţia lui Kogălniceanu la dezvoltarea şi îmbogăţirea limbii literare //Contribuţii la istoria limbii române literare în sec. 28.1. 1956. Grigore Alexandrescu. 1998. 12. 22. 18. A. Garabet Ibrăileanu. 3. Editira Litera. 1979. Ion Nuţă. Editura Imprimeria La Roumania. al XIX-lea. Teodor Aman. Bucureşti. 10. Bucureşti. Civilizaţie modernă şi naraţiune: Mihail Kogălniceanu. Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu. Negruzzi C. 16. Bucureşti. 1966. activităţii şi concepţiilor sale. Mihai Eminescu. Editura Hyperion. S. Spiritul critic în cultura românească. 224 . Chişinău. Ion Osadcenco. 1963. 1973. Bucureşti. 19. Editura Cartea Moldovenească. Virgil Ionescu. Popescu. Bucureşti. Cerbu. Chişinău. nr. Augustin Pop.9. Constantin Schifirneţ. sub îngrijirea şi cu un studiu introductiv de Paul Cornea. 29. Bucureşti. Titu Maiorescu.George C. 21. Emil Ghiţulescu. Chişinău. Nicolae Iorga. Istoria literaturii româneşti în secolul aş XIX-lea. Editura Didactică şi Pedagogică. 1996. I. Mihaela Mancaş. 26. Dimitrie Bolintineanul. 1979. vol. Bucureşti.

30. Pop L. Probleme de limbă în cercul Kogălniceanu //Studii şi cercetări ştiinţifice: seria 3: Ştiinţe sociale, 1955, nr. 1-2.

225

Literatura recomandată: 1. Corlăneanu, Nicolae. Purice, Mihail. Schiţe de istorie a limbii moldoveneşti literare,
Chişinău, 1987. 2. Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, Bucureşti, 1956. 3. Munteanu, Ştefan, Ţîra, Vasile. Istoria limbii române literare, Bucureşti, Editura didactică şi Pedagogică, 1983. 4. Istoria limbii române literare: Epoca veche (1532 – 1780), Bucureşti, 1977. 5. Ivănecu, George. Istoria limbii române literare, Iaşi, 1980. 6. Limba română: origini şi dezvoltare, Bucureşti, 1996. 7. Macrea, Dumitru. Studii de istoria limbii române literare: sec. al XIX-lea, vol.I, Bucureşti, 1969.

226

Sumar Partea I. Istoria limbii române (de la origini pănă în secolul al XIV-lea)

PRELIMINARII I. Obiectul Istoriei limbii române 2. Deficienţele de studiere a limbii române din punct de vedere istoric 3. Primele încercări de studiere a istoriei limbii române 4. Pe scurt din istoricul apariţiei limbii române Evoluţia sistemului vocaluic latinesc Evoluţia sistemului consonantic latinesc Lexicul latinei populare şi influenţa lui asupra celui din română Influenţa slavă Elementul autohton Influenţa maghiară Influenţa turanică Clasificarea etimologică a cuvintelor

1 1 3 3 5 10 17 29 36 43 45 47 49

Schimbări în cadrul părţilor de vorbire şi al categoriilor gramaticale în perioada de formare a românei 52 Evoluţa şi constituirea articolului Cauzele apariţiei articolului ca parte de vorbire Evoluţia şi constituirea articolului substantival definit Articolul substantival nehotărît, etapele constituirii lui Apariţia şi constituirea articolului posesiv (genitival, pronominal) Evoluţia articolului demonstrativ Evoluţia pronumelor personale 1. Generalităţi 2. Evoluţia pronumelor personale în latina populară 3. Evolubia pronumelui „eu”. Opinii şi sugestii 4. Evoluţia celorlalte forme ale pronumelor personale 5. Evoluţia pronumelor personale de persoane a III-a 6. Alte tipuri de pronume personale 55 55 58 60 62 63 64 64 65 66 67 68 70

227

Evoluia celorlalte tipuri de pronume 1. Pronumele reflexive 2. Pronumele posesive 3. Pronumele demonstrative 4. Pronumele nehotărîte 5. Pronumele interogativ-relative 6. Pronumele negative Evoluţia verbului. Modul indicativ al diatezei active 1. Preliminarii. Restructurarea morfologiei verbului în sfera modului central – indicativ 2. Evoluţia formelor de indicativ prezent 3. Evoluţia verbelor a avea, a fi şi a voi 4. Evoluţia formelor de imperfect 5. Evoluţia formelor de perfect 6. Mai-mult-ca-perfectul indicativ 7. Perfectul compus 8. Timpul viitor Modul conjunctiv Modul imperativ Modul condiţional Formele nominale ale verbului Infinitivul Participiul Supinul Gerunziul Adverbul 1. Modificări în sistemul adverbului latinesc 2. Îmbogăţirea arsenalului adverbelor româneşti pe bază de împrumuturi 3. Evoluţia adverbelor circumstanţiale 4. Evoluţia adverbelor calitative Prepoziţia 1. Restructurarea sistemului prepoziţional în latina populară 2. Evoluţia ulterioară a prepoziţiilor latineşti 3. Apariţia prepoziţiilor noi

72 72 73 75 77 78 79 79 79 80 83 84 85 88 89 90 91 94 96 97 97 98 99 100 100 100 101 103 105 106 106 109 110

228

Însemnătatea tipăriturilor lui Coresi Caracteristicile generale ale primelor texte româneşti Dezvoltarea limbii române literare în secolele XVII-XVIII Problemele şi evoluţia limbi române în perioada anilor 1780 – 1840 141 142 150 163 113 122 136 Contribuţia cărturarilor din principate la cultivarea şi modernizarea limbi române literare. Heliade Rădulescu. Precizări teoretice Baza dialectală a limbii române literare Periodizarea istoriei limbii române literare Începuturile scrisului în limba română Ошибка! Закладка не определена. Metode de cercetare. Obiectul de studiu.Partea a II-a (Istoria limbii române literare) Preliminarii. „Gramatica românească” Trăsături ale limbii literare din această perioadă Influenţa neolatină a) Influenţa franceză b) Încercări de italienizare a limbii române c) Pumnismul analogist Etapa limbii române moderne Contribuţia lui Titu Maiorescu la dezvoltarea limbii române literare Curentul istoric-popular Literatura recomandată 174 175 176 184 190 190 192 193 194 195 202 226 229 . Epoca Ion Heliade Rădulescu 174 Simplificarea alfabetului şi fixarea normelor ortografice Încercări de normare a limbii culte prin intermediul gramaticii I.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful