Modulul Istoria limbii române se introduce în planul de studiu pentru studenţii Facultăţii de Filologie la anul II.

El se constituie din două părţi: Istoria limbii române, care studiază istoria formării dialectului dacoromân, începînd cu căderea Sarmisegetuzei, în anul 102, şi pînă în secolul al XV-lea. Partea I constă din 3 capitole mari: Fonetica, Lexicologia şi Gramatica. La capitolul Fonetica se cercetează cazurile de apariţie a fiecărui fonem vocalic şi consonantic. Capitolul Lexicologia studiază fondul latin principal, elementul geto-dacic şi împrumuturile slavone, turanice, maghiare şi săşeşti. La capitolul Gramatica se studiază evoluţia tuturor părţilor de vorbire. Partea a II-a a modulului, care se numeşte Istoria limbii române literare, stidiază evoluţia limbii odată cu apariţia primelor texte scrise în limba română şi pînă la etapa contemporană, cuprinzînd şi ea cîteva capitole mai importante: Unele prercizări terminologie, Probleme cu care se confruntă disciplina de studii, Probleme ale dezvoltării limbii române în secolele XVII-XVIII, înte anii 1780-1840, în Principatele româneşti, în perioada modernă. Pentru studierea modulului se rezervează 45 de ore prelegeri şi 30 de ore practice. Cursul se încheie cu un examen.

Partea I. ISTORIA LIMBII ROMÂNE PRELIMINARII I. Obiectul Istoriei limbii române
Istoria limbii române sau Gramatica istorică, cum era numită altădată această disciplină filologiecă universitară, este unul din compartimentele principale ale istoriei limbii literare şi are ca obiect de cercetare procesul constituirii şi evoluţia sistemului limbii, a normelor lingvistice ca formă a progresului general al limbii naţionale. Altfel spus, Istoria limbii române studiază felul în care o variantă a limbi, atestată în scris sau în mod verbal, trecînd ptrin difetrite ipostaze şi fiind supusă legităţilor fonetice de evoluţie, s-a impus, s-a dezvoltat şi s-a consolidat ca normă unică în diferite epoci istorice, devenind expresia unitară şi superioară a limbii naţionale. Studierea limbii din punct de vedere istoric este legată de alte discipline umanitare, cu care tangentează. Ea este, în primul rînd, o disciplină lingvistică şi, în consecinţă, se bazează pe principiile teoretice ale ştiinţei despre limbă. În al doilea rînd, ea ţine seama de istoria şi filozofia neamului. Bunăoară, cei care au încercat să dovedească cum că dacii, care au dat naştere poporului român, locuiau doar pînă la Dunăre şi în regiunea Carpaţilor, au primit o ripostă cruntă din partea istoriei. În anul 1912, lîngă satul Ezerovo de lîngă oraşul bulgar Plovdiv, a fost găsit, într-un mormînt, alături de osemintele răposatului, ale soţiei sale – un inel, care, din 19 variante posibile, avea următorul conţinut, cel mai verosimil: „O Rolistene, eu, a ta tînără soţie, a ta aleasă, mor alături de tine, iubitul meu pe veci”. Acest conţinut a fost pus de istoricieni în legătură cu cele

1

povestite de istoricul antic Herodot, care ne relatează despre obiceiurile întîlnite doar la daci. Şi anume: dacii bogaţi aveau mai multe soţii şi, dacă se întîmplă să moară capul familiei, între soţiile acestuia se isca o mare ceartă – care dintre ele a fost, pentru răposat, cea mai iubită? Şi cea asupra căreia a căzut alegerea, fiind proslăvită de rude, era înjunghiată chiar pe mormînt şi înmormîntată împreună cu soţul. Acest fapt istoric ne dovedeşte că strămoşii noştri şi-au extins teritoriile şi după Dunăre. Un alt moment la elucidarea căruia vin argumentele istorice. Unii cercetători au încercat să dovedească că limba română s-a format doar pe baza latinei vorbite de către colonizatorii romani şi că elementul autohton a fost nul, deoarece, cică, romanii i-au nimicit pe toţi bărbaţii daci. Întradevăr, unele cronici ale timpului scriau: „Dacia, duiterno bello Decibali, viris fuerat exhausta” 1. Desigur, brutalitatea conflictelor dintre daci şi romani, setea de libertate a autohtonilor, sentimentul că o moarte onorabilă e mai preferabilă decît robia şi înjosirea i-au făcut pe mulţi viteji să-şi găsească sfîrşitul pe cîmpul de bătaie sau să-şi pună capăt zilelor, urmînd exemplul neînfricatului lor rege Decebal. Cu toate acestea, cea mai mare parte a populaţiei dacice a supravieţuit dezastrului, supunîndu-se cuceritorilor şi acceptînd noua realitate. În afară de aceasta, documentele istorice ne informează că pe teritoriile ocupate de romani se formau unităţi militare alcătuite din autohtoni daci. Numai provincia carpatică număra cel puţin 12 auxilia (unităţi militare auxiliare), ocupînd locul al doilea (după Syria), ceea ce demonstrează că în Dacia exista un mare potenţial uman autohton, acest fapt infirmînd ideea exterminării dacilor de către romani. De aici mai tragem concluzia că la baza formării limbii române a stat nu exclusiv limba vorbită de coloniştii romani, ci că limba română mai poartă coloritul dacic şi filosofia strămoşilor noştri. Adepţii existenţei a două limbi în arealul daco-romanic (română şi moldovenească) încearcă să ne convingă că Imperiul Roman şi-a extins graniţele doar între Dunăre şi Prut, iar partea basarabeană nu s-a aflat sub influenţa Romei, şi deci limba „moldovenească” s-a format dintr-un amestec al limbilor popoarelor barbare. Cercetările arheologice însă vădesc despre existenţa în secolele II-IV d. Hr. a circa două mii de urme ale aşezărilor omeneşti. Chiar şi în cele mai mici şi mai îndepărtate din acestea au fost găsite vase, monede, alte lucruri din lut şi aramă confecţionate în stil roman. Pe teritoriul Republicii Moldova numai, au fost găsite peste o mie de monede romane, fapt care ne vorbeşte despre o adîncă influenţă a romanilor asupra spaţiului nistreano-carpantin. În sfîrşit, studierea limbii din punct de vedere diacronic mai este strîns legată de istoria literaturii, deoarece marii scriitori au avut şi au un rol important în acţiunea de cultivare şi de

1

În îndelungatul război al lui Decebal, Dacia a fost secătuită de bărbaţi. 2

îmbogăţire a expresiei culte, dar mai cu seamă în aceea de a fi contribuit la progresul expresiv, estetic al limbii.

2. Deficienţele de studiere a limbii române din punct de vedere istoric
Studierea limbii, mai ales a românei, se loveşte, în plan istoric, de o serie de dificultăţi. Dintre toate graiurile romanice, limba română are, într-adevăr, trecutul cel mai puţin cunoscut şi cel mai puţin studiat. Epoca cea mai importantă a istoriei sale, care cuprinde evul mediu, nu poate fi reconstituită după izvoare directe, deoarece, după cum se ştie, nu găsim nici un document scris în limba română înainte de secolul al XVI-lea. Dacă ne-au fost păstrate cîteva forme vechi româneşti la cronicarii bizantini şi în documentele slave, latine, ele sînt prea puţine şi cît se poate de insuficiente, ca să ne putem face o închipuire mai precisă despre starea în care se afla limba română înainte de secolul al XVI-lea. Filologul, cercetătorul limbii se află, astfel, în faţa unui gol de mai multe secole şi, lipsit fiind de informaţii directe, el trebuie să se mulţumească cu simple presupuneri. Dificultăţile nu dispar nici chiar atunci cînd ajungem la secolul al XVI-lea şi vrem să schiţăm istoria limbii române, pornind de la această epocă şi pînă în zilele noastre. Căci influenţa sintaxei limbii din care au fost traduse textele religioase prezintă un interes mediocru pentru cercetător. Documentele publice şi private, care sînt cele mai importante pentru cunoaşterea trecutului unei limbi, n-au fost publicate decît într-un număr foarte restrîns. Chiar şi cele care au fost scoase din praful bibliotecilor n-au fost încă studiate din toate punctele de vedere, ceea ce explică insuficienţa cunoştinţelor noastre actuale privind limba română veche.

3. Primele încercări de studiere a istoriei limbii române
Printre primii care relatează despre originea latină a limbii române au fost cronicarii Grigore Ureche şi Miron Costin. În lucrarea de căpătîi Descriptio Moldovaie, Dimitrie Cantemir menţionează că limba română conţine o serie de elemente de origine dacică. Fondatorii Şcolii ardelene, transilvănenii Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Mayor subliniază, în lucrările lor, că limba română nu este doar o limbă derivată din latină, ci şi că ea a păstrat cu fidelitate vechiul său fond latin; graiurile străine, cu care a venit în contact, nu i-au alterat întru nimic structura internă. Iar dacă şi se găsesc în ea cîteva cuvinte slave, greceşti etc., acestea sînt într-un număr mic şi ar putea, la rigoare, să fie eliminate şi înlocuite cu altele, de origine latină.

3

Scopul principal al reprerzentanţilor Şcolii Ardelene a fost să-i combată cu energie pe adversarii lor, care mergeau pînă-ntr-acolo încît contestau caracterul prin excelenţă latin al limbii române cu scopul de a o prezenta ca un amestec al tuturor idiomurilor barbare din ţările balcanice. Cel care s-a dovedit a fi cel mai fidel tradiţiilor inaugurate de Şcoala latinistă a fost Timothei Cipariu. El a dezvoltat multe din ideile lui Petru Mayor. Ca şi predecesorul său, T. Cipariu a încercat să lege dezvoltarea limbii române de latină. Dar greşeala lui a fost că, explicînd evoluţia unor cuvinte româneşti, el pornea totdeauna de la formele latinei clasice, iar pentru a da o înfăţişare cît mai „latinească” cuvintelor româneşti, el le-a apropiat totdeauna de formele latinei clasice, ortografiindu-le aproape la fel ca acestea. O altă lacună a studiilor lui T. Cipariu constă în lipsa de cunoştinţe în domeniul limbilor slave, în ignorarea influenţei acestora asupra limbii române. Or, pentru a înţelege trecutul istoric al limbii române, slava veche, elementele ei sînt tot atît de importante ca şi cele latineşti. T. Cipariu n-a înţeles deloc utilitatea studiilor slave pentru filologia română. Adepţii Şcolii latiniste considerau chiar dezonorant pentru limba română ca ea să fie împresurată cu elemente slave. Influenţa slavă era considerată ca fiind dezastruoasă pentru cultura românească şi era asociată cu ideea de barbarie. Cu totul altul, chiar diametral opus, a fost drumul parcurs de Cihac în lucrările de lexicografie. Dar nici el n-a putut evita exagerările. Deoarece partizanii Şcolii latiniste nu vroiau să recunoască influenţa limbilor slave asupra românei, Cihac s-a străduit să dovedească contrariul. Pentru a-şi susţine mai bine teza, el a încercat să descopere în lexicul limbii române un număr cît mai mare de elemente de origine slavă. Importanţa studiilor slave pentru cercetarea limbii române a fost pusă pe deplin în lumină de cercetătorul Micloşich. El a scos în evidenţă mai ales acele elemente slave care pătrunseră în limba română mai de mult, în timp ce Cihac s-a ocupat şi de cele apărute în română la o dată mai recentă. Marele merit al lui Miclosich este de a fi precizat mai bine decît se făcuse pînă la el legăturile limbii române cu celelalte limbi balcanice. Tot lui Miclosich i se datorează şi primele studii de dialectologie română. Un mare răsunet în filologie l-au avut lucrările lui Rösler, apărute între anii 1870-1875. El a combătut ideile celor care îi considerau pe români urmaşi direcţi ai coloniştilor latini stabiliţi în Dacia. Conform teoriei sale, naţiunea română s-a format în sudul Dunării, în Moesia, şi acolo a continuat să se dezvolte pînă la începutul secolului al XII-lea, cînd o ramură desprinsă din ea a dat naştere dacoromânilor, care şi-au părăsit vechea aşezare pentru a se stabili în regiunea Carpaţilor. După cum se ştie, a greşit şi Rösler.

4

Burebista a fost ucis în timpul unei răscoale. romanii au 5 . de la Transilvania în apus şi pînă la Marea Neagră în răsărit – era populată de tracii septentrionali. unde romanii. doar puţine au ajuns la o organizare statală reală. Conform informaţiilor lui Strabon. care avansau. de o parte a aristocraţiei.Hr. după ce transformaseră în provincii Macedonia şi Grecia. condusă de generalul Lucullus. a ajuns în Dobrogea şi a impus cetăţenilor greci tratate de alianţă. pătrunzînd tot mai aproape de Carpaţii Orientali. menţionate de izvoarele scrise. iar cei care populau teritoriul de la sud de Balcani – traci de sud. cei care locuiau pe teritoriile dintre munţii Balcani şi rîul Nistru au fost numiţi traci septentrionali. Încă în anii 72–71 p.Hr. Deja unele triburi dintre Balcani şi Dunăre fuseseră nevoite să recunoască supremaţia Romei şi această perspectivă viza întreaga lume geto-dacică..Hr. o armată romană. În faţa acestor pericole.Hr. bastranii. guvernatorul Macedoniei Hybrida a fost înfrînt. spre inima Transilvaniei. probabil. În secolul I p. trimiţîndu-l împotriva geţilor pe generalul Crassus. conform binecunoscutului principiu „divide et impera”. sciţii şi sarmaţii presau fără întrerupere asupra teritoriilor getice. Din cele peste o sută de triburi tracice. împăratul Augustus a încercat din nou să supună Dobrogea. Burebista a zdrobit neamurile celţilor. pierzînd şi steagurile sale. acceptîndu-l pe Burebista ca rege al întregii Dacii. Pe timpul lui Augustus.4. cei mai mulţi dintre conducătorii daco-geţilor au înţeles necesitatea şi avantajele unirii forţelor. pe care le-a alungat departe spre vest. avansau cu cuceririle lor spre nord. Pe scurt din istoricul apariţiei limbii române La începutul mileniului 1 p. în urma unei răscoale la care au participat şi geţii.). Pericolul cel mai mare venea însă de la sud. La est. Dar în anul 62 p. după cu menţionează geograful şi istoricul grec antic Strabon. Abia după moartea lui Burebista. spre Dunăre. mai ales că autorii antici vorbesc despre intenţia lui Iulius Caesar de a trimite o armată contra Daciei. Se presupune că dispariţia lui Burebista s-a produs cam în aceeaşi vreme cu asasinarea lui Caesar (anul 44 p. Nu este exclusă nici intervenţia din umbră a Romei. ei au început să fie denumiţi după teritoriile pe care le populau. nemulţumită de tendinţele regelui de a centraliza prea mult puterea statală. pas cu pas. iniţiată. Astfel. triburile geto-dacice erau ameninţate dinspre vest şi nord-vest de celţi. o parte considerabilă a Europei de Sud-Est – de la Marea Egee în sud şi pînă la Nistru în nord.Hr. Aceste triburi vorbeau aceeaşi limbă şi aparţineau aceluiaşi popor. luptînd contra regelui Pontului Mithridate. Cele mai numeroase triburi din lumea nord-tracică erau geţii şi dacii. Întrucît locuiau pe un spaţiu atît de imens.

iar împăratul Tiberius (sec. Toate încercările lui Decebal de a amîna deznodămîntul au eşuat. împăratul s-a grăbit să încheie pace cu Decebal. Într-o cetate din preajma Sarmizegetuzei. dar a fost ajuns de urmăritori. Domitian a trimis o nouă armată. nu au mai putut opri asaltul final al trupelor romane. meşteri şi instructori militari – motiv pentru care această pace a fost considerată ruşinoasă pentru Roma. bătrînul rege Duras a oferit de bună voie domnia lui Decebal. Noul împărat. viteaz în luptă. O nouă ofensivă împotriva Daciei e începută de Traian în anul 105. ştiind a se folosi cu dibăcie de victorie şi de a scăpa cu bine dintr-o înfrîngere. după o rezistenţă eroică. el a declanşat războiul. iar în cele din urmă a fost asediată şi Sarmizegetuza. Traian a reluat ofensiva. un protivnic de temut”. regele-erou a avut tăria morală să se sinucidă cu paloşul său. Decebal cu cîţiva oameni de încredere a încercat să fugă spre răsărit pentru a organiza o nouă rezistenţă.) a făcut pregătiri pentru supunerea definitivă a Daciei. În primăvara anului următor. care au asaltat zona munţilor Orăştiei din mai multe direcţii. Deşi a ieşit victorios. dacii. dar a suferit mari pierderi. i-a oferit mari sume de bani. În anul 88. 1 d. Fuccus a pierdut o întreagă legiune. Pentru a nu împodobi triumful învingătorului. Aşa fiind situaţia. care a suferit o înfrîngere catastrofală. pentru romani.Hr. sleiţi de puteri. anul 14) a constituit aici provincis Moesis. pe generalul Cornelius Fuccus (comandantul gărzii imperiale).. deoarece avea mari pierderi. Acesta a cerut pace şi Traian a acceptat. condusă de experimentalul Tettius Iulianus. ceea ce era considerat lucrul cel mai ruşinos pentru onoarea armatei imperiale. ştiind cînd să năvălească şi cînd să se retragă la timp. situaţia era net favorabilă romanilor. În faţa invaziei iminente. în anul 87. Pentru a-l determina pe Decebal să nu mai atace trupele imperiale. recunoscîndu-l ca rege şi acordîndu-i statut de client al Romei. pentru care lucruri a fost mult timp. recîştigînd cu greu multe poziţii pe care le pierduse în iarnă. Capul şi mîna dreaptă a 6 . Toate aceste calităţi pe care le atribuie istoricienii romani lui Decebal el le-a dovedit din plin chiar din prima confruntare pe care a avut-o cu oastea lui Domitian.Hr. pătrunzînd în Dacia pe drumul urmat de Tettius Iulianus. a regăsit stindardele pierdute de Cornelius Fuscus şi a luat-o prizonieră pe sora lui Decebal. iar dacii au capturat stindarde romane. meşter a întinde curse. Iulianus nu şi-a putut continua înaintarea spre capitala dacică. Fortificaţiile din preajma capitalei au căzut rînd pe rînd. Traian (98–117 d. Romanii au tăiat conductele de aprovizionare cu apă şi.cucerit cea mai mare parte a ţinuturilor dintre munţii Balcani şi Dunăre. „pentru că era priceput în ale războiului şi iscusit la faptă. De data aceasta. În primăvara anului 102. Împăratul a trimis în Dacia. care a înaintat prin Banat şi a dat o bătălie grea la trecătoarea Porţile de Fier ale Transilvaniei.

fără îndoială. În macedoromână 2 3 „ca să cultive ogoarele şi să populeze oraşele”. ci. politica de integrare a populaţiei locale în structurile politico-administrative au modificat treptat statutul autohtonilor. După demobilizare. În afară de teritoriile dacice. ca zone de romanizare intensă a autohtonilor şi de etnogeneză românească. colonii primeau loturi de pămînt (peculium „lot de pămînt lucrat de coloni”). latina vulgară (vulgus dicitur). ceea ce înseamnă că războiul se încheiase cu cîteva luni înainte. astfel încît mulţi geto-daci primesc cetăţenie romană: „In urbe Romano qui sunt ex constitutione imperatoris Antonioni cives Romani effecti sunt”. Ei devin un factor activ în viaţa provinciei. mai degrabă. în cultura şi civilizaţia romană. Îndată după cucerirea Daciei. consolidarea stăpînirii imperiale. participă la apărarea acesteia. „in toto urbe Romano”. intră în relaţii cu autorităţile şi populaţia colonială. şi nu latina clasică. inclusiv din rîndurile bărbaţilor daci. Anume latinescul veteranus a dat în limba română (numai în arealul dacic!) cuvîntul bătrîn. romanii au mai ocupat. se implică în relaţiile economice dintre sat şi oraş. Progresul treptat al romanităţii. la integrarea dacilor în civilizaţia romană. 7 . a început popularea ei cu cetăţeni romani şi cu locuitori ai Imperiului „ad agros et urbes colendas”2 . care au fost incluşi în sistemul politic-administrativ. Teritoriile respective trebuie considerate părţi componente ale Imperiului. Prin intermediul coloniştilor. La 11 august 106. stăpînirea romană s-a extins asupra unui număr mare de autohtoni. care au format permanent provinciile Moesia şi Dacia.lui Decebal au fost duse împăratului şi apoi trimise la Roma. Coloniştii aduşi proveneau din toată lumea romană3. au ajuns în stînga Dunării elementele culturii materiale şi spirituale romane. a fost constituită provincia romană Dacia şi mulţi veterani din legiunile romane au fost lăsaţi la vatră. Serviciul militar dura 25 de ani. Contactul nemijlocit al coloniştilor cu autohtonii în oraşe şi sate au condus la schimbul de cuvinte. ca tot poporul să vadă că duşmanul cel mai de temut al Imperiului nu mai există. Prezenţa acestui cuvînt la români dovedeşte că în aria sud-dunăreană a teritoriului de formare a limbii române a fost instituit colonatul. şi alte zone locuite de daco-geţi. căci e greu de presupus că ostaşii şi cei adunaţi de pe aiurea din întregul Imperiu Roman vorbeau la perfecţie latina clasică. Astfel. temporar. latina. militar. formele administrative ale Imperiului. Calculele arată că pe parcursul stăpînirii romane şi-au făcut serviciul militar aproape 61 mii de soldaţi din rîndurile coloniştilor. după care ostaşii erau lăsaţi la vatră. economic al Imperiului Roman. iar limba de comunicare între populaţie era.

menre – mine. Astfel îi numeau grecii şi pe cei de la sate. a fost părăsită în anul 271. în limba părintească”. Cuvîntul rană (v. care.picil’u – „avere în bani. nu puteau fi identificaţi de greci cu ceea ce-şi închipuiau ei cînd rosteau cuvîntul roman. iar populaţia care o vorbea era denumită cu termenul de romani. detaşamentul militar al autohtonilor s-a întors. în rezultatul căreia a ieşit învingător. referindu-se la evenimentele din anul 587. Deci procesul de formare a limbii române a durat peste 160 de ani de stăpînire romanică şi s-a încheiat aproximativ prin secolul al VII-lea. 8 . Grecii numeau poporul de pe ambele maluri ale Dunării ausoni. sub presiunea triburilor barbare din răsărit. care a fost transmis. din cauza că nu prea aveau un grad înalt de cultură. Deci prin limba ausonă. nu era considerată încă o limbă bine distinctă de latină. ca şi celelalte limbi romanice. Primele surse de informaţie despre limba română ca limbă romanică nou constituită ne-au fost transmise de cronicarii bizantini Theophilactos Symocates şi Theophanes Confessor. agonisită cu intenţia de a fi lăsată ca moştenire”. canutus – cărunt. De pe şeaua unui cal. limba română. cantare > a cînta. În această perioadă. pentru noi e cert că avem de-a face cu fapte de limbă din perioada de formare a limbii române. torna fratre!”. nu celui cu pierderea. după cum subliniază cronicarii bizantini. populaţia localnică a continuat să participe la răspîndirea şi dezvoltarea limbii latine populare şi după aceasta dată. armata localnicilor se retrăgea în munţi. – fenomenul rotacismului. În secolele III-IV. Dar cuvintele ostaşului au fost interpretate cu un ordin. din gură în gură. a primit lupta. sl. Tot de aici provine şi expresia populară a umbla după chicuri (după chicuşuri). care. aceste cuvinte „au fost spuse în limba locului. aşa că nu aveau nici un motiv de a considera populaţia de la Dunăre tot romani. grecii înşişi îşi ziceau romani. pînă la ostaşii din capul coloanei. În timpul uneia din lupte. avînd în vedere ca acela să se întoarcă şi să-şi ridice pierderea. schimbări care nu se întîlnesc în elementele împrumutate de limba română din limbile slave. Dacă. cînd sonanta n din cuvintele de origine latină (în afară de nn) a trecut în r sau şi l-a alăturat pe r: manus – mărule. Printre legităţile fonetice cele mai importante menţionăm: – închiderea lui a urmat de o nazală+o vocală sau o consoană în î: lana > lînă. mane > mîine. ci întregului detaşament. în dacoromână – Picui – „localitate”. ραηα ) n-a suferit astfel de modificări fonetice şi n-a devenit rînă sau rînră. povestesc despre un episod al războiului bizantinilor cu avarii. campus > cîmp. (mîinile). Un ostaş a vrut să-l prevină pe colegul său despre pierdere şi i-a strigat: „Torna. să se transforme în română. De altfel. treptat. limba latină de la Dunăre a început. Cu toate că Dacia. a căzut raniţa cu merinde. În urma acestor cuvinte. ceea ce rezultă din schimbările fonetice care s-au produs în această perioadă de peste şase secole.

Istoria românilor. Dardana. Moesia. Istoria românilor. 3. 1991. Această limbă a suferit însă schimbări şi transformări neîncetate atît prin evoluţia ei normală.Iaşi. Chişinău . 1. Pannonia. Deci limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman. de unde putem deduce că e vorba de perioada de formare a limbii române. pag. Istoria românilor (antică). nr. 9-19. Gheorghe Postică. X // Moldova Suverană din 6 decembrie 1991. Ion Hîncu. 2. cuprinzînd provinciile dunărene Dacia. Revistă de istorie şi ştiinţe sociale. trebuie să înţelegem că e vorba de un grai latinesc întrucîtva corupt. 9 . cap. cît şi prin influenţa exercitată de limbile cu care a venit în contact. din momentul pătrunderii limbii latine populare în aceste provincii şi pînă în zilele noastre. cap. Din bibliografie: 1. 4. Editura Universitas. Cugetul. IX // ziarul Moldova Suverană din 4 decembrie 1991. 1990.cum o numeau grecii.

adunavimus – adunăm. devieri de la legităţile de evoluţie. persoana a IV.Evoluţia sistemului vocaluic latinesc (tabelul) Influenţa popoarelor slave a întărit aceste particularităţi fonematice ale limbilor romanice orientale. de obicei. pers. apare un ă la substantivele feminine. Evoluţia vocalei [ā] Vocala [a] s-a păstrat cel mai bine în poziţie tare (la început de silabă sau cuvînt şi în silaba accentuată): largus > calidus > lacrima> larg cald lacrimă altarium> muttare> albus> altar a muta alb latus> partem> rarus> lat parte rar În limba română contemporană. lavamus – (să) lăm. a III-a sg.: adunavit – adună. în loc de a. mai ales la: ● indicativ şi conjunctiv prezent. laudavit – laudă. persoana a IV-a: lăudamus – (să) lăudăm. –e. modificări condiţionate lingvistic. şi I pl. 10 . adunamus – (să) adunăm. care. Vorbind despre evoluţia fiecărui fonem. mai ales în cadrul verbelor româneşti monosilabice: damus – (să) dăm. cantamus – (să) cîntăm . –uri: brăţară ţară lumînare – brăţări – ţări – lumînări cămară nară cîntare – cămări – nări – cîntări alamă aramă – alămuri – arămuri Ă în loc de a latinesc e prezent şi în flexiunea verbală. ele vor fi tratate reieşind din: poziţia ocupată faţă de alte foneme. ● la indicativ prezent şi la conjunctiv prezent. iar la plural –i. laudavimus – lăudăm. ● la perfectul simplu. stamus – (să) să stăm . au un accent paroxiton şi care la singular au terminaţia –ă.

cărei. quantum > cît4. romanus > român. apasă – apese. branca >brîncă. cîine şi a derivatelor acestora. faţă. În textele vechi. căreia. strambus > strîmb. a exclama. sambata > sîmbătă 3) a + n + consoană: angelus > înger. blandus >blînd. glacial nu ne oferă astfel de modificări. a>e a) dacă în silaba următoare a unui substantiv feminin apare un e: fată – fete. frondia – frunză. a precedat de grupurile consonantice cl. canto >cînt. oricărui. βραηα>vrană. În cadrul evoluţiei lui a pot fi stabilite trei legităţi de trecere a lui a în ă: 1) a + n + vocală: beteranus > bătrîn. fiind precedat de o vocală anterioară. care s-a produs în cadrul latinescului anima. mane >mîine. canis >cîine. ● la adjective: deşartă – deşarte. scamnum > scaun. întîlnim forma anremă sau înремэ pentru “inimă”. καmφορa > camforă. vară. se poate stabili legitatea: dacă vocala din silaba următoare era reprezentată de un e. calcaneum >călcîi. E vorba de aşa-numitul fenomen al rotacismului şi de asimilarea vocalică regresivă totală. căror. faţă – feţe. fiecărui. deoarece în împrumuturile din limbile slave a+ nazală + vocală (consoană) nu trece în î: ραηα > rană.● la imperativ singular în cadrul verbelor monosilabice româneşti: dă! fă! lă! A latinesc e prezent prin ă şi în logoformele pronumelui care (qualem): căruia. a s-a păstrat: annus tertius > anţărţ. masă – mese. dar a primit şi un ě semivocală: clamat > cheamă. Procesul acesta s-a încheiat prin secolul al IV-lea. fontana > fîntînă. masă. damnum > daună. beată – bete. care în latina clasică însemna “suflet” . casă etc. oricăror etc. lana > lînă. 11 . aranea >rîie. fiecăror. manus >mînă. Dacă în cuvintele de origină latină a urma după grupul consonantic cl. Procesul de închidere a lui a urmat de o consoană sau o vocală în î s-a încheiat prin secolele III-IV. 2) a + m + consoană: campus > cîmp. oricărei. devine ă: acia – aţă. În cazul cuvintelor mîine. 4 Notă: urmată însă de o nazală geminată. b) dacă în silaba următoare apare o vocală deschisă (a). prandium >prînz. deoarece neologismele de tipul clavicuă. ca şi mamă. cărora. ● la verbe (conjunctivul amputat): înfaşă – înfeşe. inclavo > închei. el trece în e: clamo > chem. panem>pîine. A final. casă – case. vitea – viţă. şi gl s-a păstrat. pîine. î a mai alăturat un i semivocalic. fiecărei. Δαημε > danie. glacia > gheaţă.

vetulus > veclus > vechi. testa > ţeastă. medula > măduvă. În textele vechi şi în unele graiuri teritoriale a apare pentru ă: mariră. z. Evoluţia vocalei ę (din ě) În poziţie tonică e (s-a diftongat) în ie: exire > a ieşi. tremulo > tremur. verso > vărs. quem + ne > cine. trebuia să devină miarlă. e. densus > des. tenere > a ţine. vermis > vierme. în limba veche. a aligni. Tot sub influenţa derivatelor nu se produce diftongarea lui e în ie în cuvintele: allego > aleg. Ca şi în cadrul lui а. fenestra > fereastră. Latinescul merula. 12 . -are > a îneca. pectus > piept. felem >fiere. a aburca. medium > miez. Dar în cadrul evoluţiei lui merula s-a făcut analolgie cu masculinul mierloi şi cu diminutivul mierliţă. aranea > rîie. Urmînd după oclusivele c (k). Evoluţia lui ę ( din ē şi ĭ ) Încă în latina clasică aceste două vocale se confundau. apoi s-a revenit la procesul monoftongării: decem > dzeace > zece. neco. circo > (în)cerc. 2) e + n + consoană > i: dentem> dinte. haedus > ied. g. septem > şeapte > şepte > şapte. Mercuri + dies > miercuri. verres > vier. avunculus > unchi. nigrum > negru. secretus > secret. fremitus > freamăt. gemo > (eu) gem. de aceea mai ales i > e: applico > aplec. terra > ţeară > ţară. meus > meu. d. în ea. disligo > dezleg.A de la începutul cuvîntului dispare. anellus > inel. melem > miere. închiderea lui e în i nu se producea: genna > geană. 3) e+m + consoană > i: tempus > timp. A apare necondiţionat la început de cuvînt în calitate de proteză: a aburi. conform evoluţiei fonetice normale. circus > cerc. a agăţa. leporem > iepure. în cel al lui e acţionează legităţile de închidere a lui atunci cînd este urmat de o nazală: 1) e + n + vocală > i: bene >bine. s-a diftongat Unele variante însă au rămas literare sub forma diftongată: sella > şea. E vorba de procesul cunoscut cu numele de afereză: agnellus > miel. pellem > piele. t şi după spirantele s. sebum > seu. prin analogie cu petra > piatră. picaturile. digitus > deget. autumna > toamnă. dextrem > dzeastre > zestre. Cînd însă e era urmat de nn sau de m + o vocală.

care s-a produs în cadrul latinescului anima. ingrassiare>a îngrăşa. venatus >vînat. întîlnim forma aнpeмэ sau înремэ pentru “inimă”. viridis > verde. lingua > limbă. În textele vechi. l. e > i. mino > mîn. picula > păcură.) > abia. melum > măr.) > grea. februarius > făurar. dentem > dinte. stringo > strîng. în afară de cazurile cînd urmează după c. e > ă: ad de verum > adevăr. La M. ressonare > a răsuna. eccum modo > acmu > acum. După o labială sau după rr. ad + vix > ad + bix > aghe (reg. să ajungă-a fi stăpînă şi pe ţară. inaltiare >a înălţa. care în latina clasică însemna “suflet” . e > i: me(ne) > mine. notă mensura > măsură. În aceeaşi situaţie (e + n + vocală). e>a: eccum hic > aci> aici. e(i) + n + consoană > î: vendo > vînd. dar cînd în silaba următoare apare o vocală anterioară. E vorba de aşa-numitul fenomen al rotacismului şi de asimilarea vocalică regresivă totală. erici>arici. ăst gunoi. eccum illoc >acolo. peccorarius > răcurar. dacă lipsesc poziţiile precedente: arena > arină. Urmat de n + vocală (consoană). i>î la început de cuvînt .) > bea. ingluttire>a înghiţi. fetum > făt. cena > cină. mai ales în cadrul particulei de accentuare eccum. capitaneus > căpătîi. nivem > nea stet > (să) stea. venenum > venin. I > ă: illum>el>ăl. venetus > vînăt. ě>ă şi după o consoană. se(ne) > sine. în prefixul de origine latină in-: innatare>a inota. incalciare>a încălţa. E iniţial aflat înaintea unei lichide >a: erama>aramă. prehendere > a prinde. vendit > vinde. pilossus > păros ressina > răşină. conventum > cuvînt. Eminescu întîlnim: Astă pleavă. intelligere>a înţelege. dacă e urmat de o nazală sau de o vocală anterioară în silaba următoare: crepare > a crăpa. dacă în silaba următoare nu apare un e sau un i. La început de cuvînt. e(i) + n + vocală > î: fenum fîn. Dar: corrigia > curea. pissatum > păsat. g. medularem > mădular. eccum illle > acel. capistrum > căpăstru.E (i) din silaba finală s-a diftongat în ea: bibit > be (reg. eccum istum > acest. grevis > gre (reg. istum>est>ăstnotă. şi pe noi?! 13 . te(ne) > tine.

ripa > rîpă. formînd aşa-numitele dublete ale substantivelor: vervex > berbex > berbecem > berbece > berbec. În poziţie atonă: 1. extrigat >strigă. homo – homini. După r sau rr însă i>î: ridere > a rîde. e s-a supus aferezei: exbattere > a zbate. Evoluţia lui i (>din ī) În poziţie accentuată ī s-a păstrat: audīre > a auzi. 14 . i central s-a conservat: scribere > a scrie. hieri > ieri. excadere > a scădea. frictura > friptură. desertus > deşert. ● la persoana a II-a sg. e din silaba iniţială >i: mentire>a minţi. terrina > ţărînă. rimat > rîmă. serenus > senin. dīcere > a zice. sentire>a simţi. fīllius > fiu. excurtare>a scurta. alteori s-a păstrat. horrire > a urî. i din silaba acoperită s-a păstrat: ficcatum > ficat. legumen > legumă. scrībere > a scrie. i>e: cristianus > creştin. ● la pluralul pronumelor şi adjectivelor posesive: nostri – (ai) noştri. dies>zi. 3. I final s-a conservat din următoarele motive: ● pentru marcarea pluralului numelor masculine şi neutre: lupus – lupi. În rezultatul disimilării. În derivatele cu prefixul ex-. cantas >cînţi. gallīna > găină. e final uneori a dispărut. Urmat de o nazală + o consoană.Dar: circare > a cerca. solicem > şoarece > şoarec. temporivum>timpuriu. frīgus > frig. est>este (prin analogie cu verbele regulate de conjugarea a III-a). consoana finală s se transformă în i: afflas > afli.. formînd diftongi: hiberna > iarnă. vestri – vostri – (ai) voştri. farina > făină. mutas >muţi. La fel. extricare > a strica. digerare > a degera. excaldare > a scălda. i iniţial a devenit semivocală. frigus –frigori. berbecem > berbec. Epiteza lui e: sex>şase (prin analogie cu septem>şapte). O dată cu dispariţia lui m final de la substantivele neutre. panticem > pîntece > pîntec. 2. prin analogie cu substantivele masculine şi neutre. e s-a apocopat şi în cuvintele pavonem>păun.

oblitare > a uita. Dacă în silaba următoare apare o vocală deschisă sau semideschisă. *domnus > domn. uspăta. În textele vechi. Dar: somnus >somn. humerus > umăr. tute zece. mulgere > a mulge. orbus > orb. în loc de o. corvus > corb. întîlnim un u: adurmi. dominica > duminică. quod>că. 3. arburii. mola > moară. 2. pluvia > ploaie. socrus > socru.I s-a sincopat: vestimentum > veşmînt. coronare > a cununa. muria > moare. domna > doamnă. gustus > gust. numerus > număr. cunuscut. Dar: cognatus > cumnat. Printre modificările condiţionate în evoluţia lui o se cere menţionată legitatea o+n+ consoană (cu excepţia lui n) >î: gonflare > a se (în)gîmfa. rupere > a ripe. o s-a păstrat: carnosus > cărnos. Evoluţia lui u (din ū şi ŭ) În poziţie accentuată u s-a păstrat: avunculus > unchi. occidere > a ucide. novem > nouă. tondere > a tunde. Devieri condiţionate în evoluţia lui o: 1 o+n+vocală > u: Creationem > Crăciun. gula > gură. bonus > bun. rogationem>rugăciune. După cum o > u. pontem > punte. Încă în latina populară o se confunda cu u: ostium > ustia > uşă. o+m+ consoană > u: (cu excepţia nazalelor): comparo > cumpăr. rota > roată. coquo > coc. dominus > domn. mortus > mort. lupus > lup. cufea > coif. corona > cunună. întîlnim uneori u: rugu-vă. dolus > dor. o+n+ consoană > u: frondia > frunză. dominus > domn. colorem > culoare. formica > furnică. în locul lui ŏ. În cuvintele monosilabice o>ă: vos>vă. o > u: cottizare > a cuteza. tot aşa u > o: autumna > toamnă. homo > om. diftongarea nemotivată a lui o: coaperu. surdus > surd. -are > a cugeta > cuget. dulcem > dulce. dui > doi. Evoluţia vocalei o (din ō şi ŭ) În poziţie tonică. la început şi la mijloc de cuvînt. ducere > a duce. 15 . frontem > frunte. rustrul. viridis > verde. În poziţie neaccentuată. În textele vechi. acoapere. fontana > fîntînă. locus > loc. porcus > porc. cogito. o se diftonghează în oa: brosca > broască. luna > lună.

corvus>corb. subglutio > sughiţ. U din silaba posttonică. virtuosus > vîrtos. judicare > a judeca. multum>mult. longum ad > lîngă. multu. lutus>lut. excurtare > a scurta. pugnum>pumn. дръзь > dîrz. i accentuat după rr sau r iniţial: horrire > a urî. În poziţie accentuată. свят > sfînt. crudus>crud. ridere > a rîde. s-a sincopat: radicula > radicla > ridiche. după dispariţia consoanei finale. o nazal: fontana > fîntînă. Făcînd o generalizare a celor menţionate pînă aici. angustare > a îngusta. rodu. Textele vechi îl mai păstrează pe u la sfîrşit de cuvînt atît în cuvintele de origine latină. i neaccentuat: ridebat > rîdea. U final. a nazal neaccentuat: angustus > îngust. u aton: hirundinella > rîndunea. ripa > rîpă. U final a dispărut pe parcursul secolelor XVII-XVIII. viscosus > vîscos. u iniţial şi medial s-a păstrat: aducebat > aducea. U+n+ consoană > î: hirundinella > rîndunea. glasu. lingula > lingură. unquat > încă. antaneus > întîi sau din a neaccentuat urmar de r+n: carnaseus > cîrnaţ. vetulus > veclus > vechi. e neaccentuat: venosus > vînos. lana > lînă. cît şi în cele nonlatine: pămăntu. au derivat din: Î provine din: a nazal accentuat: campus >cîmp. blandus > blînd. 16 . includere > a închide. gustus>gust.Modificări condiţionate în evoluţia lui u: U precedat de grupul consonantic cl (gl) > i: ingluttire > a înghiţi. scumpu. e împrumutat. e accentuat urmat de n+ vocală (consoană): venetus > vînăt. rimare > a rîma. o împrumutat: порколаб > pîrcălab. fundu. urceolus > ulcior. oculus > oclus > ochi. am putea conchide că vocalele noi din limba română. infundare > a înfunda. devenit în română nazal: ΡЂД > rînd. ă şi î. dereptu. salutare > a săruta. vendo > (eu) vînd. trunculus > trunclus > trunchi. i (ъ) împrumutat: връста > vîrstă. a dispărut şi el: blandus >blind. conventum > cuvînt. teriinna > ţărînă.

o latin accentuat: foras > fără.Hr.: decem > zece. коса >coasă. în locul lui b era înregistrat v: albeus – alveus. melum > măr. ligatura. блана > blană. ff. коливо > colivă. cînd v iniţial sau intervocalic era pronunţat ca b: vovis – vobis. veteranus – beteranus etc. într-o serie de inscripţii din Dacia. Hr. consoanele geminate (pp. 2. e împrumutat: serviétte > (reg. cel consonantic latinesc a suferit o serie de modificări care au fost preluate ulterior de idiomurile neolatine. gelum > ger. ele se pronunţau respectiv ţ şi dz (z).) şărvăt. i împrimutat aton: лебедь > lebădă. În latina tîrzie. sivi – sibi. o împrumutat: кадило > candelă. fillius > fiu. Bonifatio – Bonifacio. lacrima. vom menţiona următoarele: 1. articulîndu-se ca şi consoanele simple.. facit > face etc. Printre cele mai importante modificări ale consonantismului latin tîrziu. lă. 5. eccum tale > acătării. aşa cum se pronunţă astăzi în limba română. crepare > a crăpa. fă. nn. titionem > tăciune. urmate fiind de i în hiat. Velara sonoră palatalizată (g) a evoluat în latina tîrzie pe două căi: a) g intertvocalic a dispărut: ego > eu. magis > mai. după sec. 3. Şi viceversa. ss etc. întîlnite în inscripţii începînd cu secolul al II-lea. овьсъ > ovăz. e latin aton: veteranus > beteranus > bătrîn. inclusiv de cel românesc. Consoanele finale încep să amuţească în latina tîrzie prin secolul I frater > frate. tt. I d. Încă începînd cu sec.. I p. berbex – vervex. O dovadă în acest sens o aduc confuziile grafice ci şi ti: condicione – conditione. se palatalizează. Consoanele oclusive dentale d. 17 d. t. adică mai puţin energic. b) g urmat de e (i) a evoluat în ğ: legem > lege.H. are loc şi palatalizarea velarelor. picula > păcură. никовалo > nicovală. Deja prin secolele II-III d. rr. 4. 6. u împrumutat: въздγχъ > văzduh. primavera. i latin aton: radicina > rădăcină. Paralel cu palatalizarea dentalelor. a latin neaccentuat în cuvintele derivate monosilabice: dă. arsura. e (i) latin accentuat: fetus > făt. ll.) încep să se simplifice. . mm. EVOLUŢIA SISTEMULUI CONSONANTIC LATINESC Ca şi sistemul vocalic. бездуна > beznă. în lucrările de fonetică latineşti era înregistrat aşa-numitul fenomen al betacismului.Hr. u latin aton: pulmonem > plămîn. a împrumutat.Ă provine din: a latin aton: caldura.

apoi a lui u. rămâne intact. vobis > vouă. carbonem > cărbune. cubitus > cot. berbecem > berbec. sorbus > sorb. subtus > sub.7. s-a păstrat: campus > cîmp. B iniţial şi medial s-a păstrat: basilica > biserică. bubalus > bour. tempus > timp. albus > alb. crepo > crăp. la distanţă). quattuor > patru etc. dacă se află în componenţa formelor tone ale verbului a avea: habemus > avem. plangere > a plînge. devieri condiţionate de poziţia sunetului respectiv. 18 . Devieri în evoluţia lui p P > n: nuptiae > nunţi (asimilare consonantică. carpinus > carpen. parţială. scribere > a scrie. habetis > aveţi. 3. cauzat de amuţirea lui u final. P final. platanus > paltin. pellis > piele. prin contact) . parţială. le vom cerceta sub 3 aspecte principale: 1. din necesitatea de a uşura pronunţia. rubeus > roib. Grupurile consonantice se reduc la o singură consoană: exire > a ieşi. excaldare > a scălda. libertare > a ierta. 2. cuppa > cupă. baptisare > a boteza. soarta consoanei respective în poziţie finală. B > u în formele pronumelor personale în dativ: nobis > nouă. capra > capră. capistrum > căpăstru. sanguem > sînge. regresivă. regresivă. repaussare > a răposa. Modificări condiţionate: B intervocalic. soarta consoanei respective în poziţie iniţială şi medială. a dispărut: abellona > alună. strambus > strîmb. sorbire > a sorbi. comparare>a cumpăra. blandus > blind. palumbus > porumb. aqua > apă. sibi > sie. tibi > ţie. Există şi unele excepţii de la această legitate. habere > a avea. caballus > cal. Evoluţia oclusivelor labiale P iniţial şi medial s-a păstrat: paganus > păgîn. P > t: despectus > deştept (asimilare consonantică. B final. parere > a părea. cînd b intervocalic > v. habui > avui etc. după dispariţia consoanei finale. sappa > sapă. Vorbind despre evoluţia fiecărui fonem consonantic în parte. caput > cap.

t a rămas intact: canto > cînt. Această legitate e valabilă şi pentru limba română contemporană. 3. b a fost disimilat de consoana imediat următoare: ablongare > a alunga. tabanus > tăun.Uneori. sagitare > a săgeta. În urma dispariţiei lui u final. bibit > bea. Modificări condiţionate: T + o vocală anterioară în hiat > ţ: credentia > credinţă. scribet > scrie. grăunte > grăuncior. mentionem > minciună. T final a amuţit. porta > poartă. cînd t final este urmat de sufixul diminutiv –ior: slut > sluţior. turma > turmă. stet > să stea. abscondere>a ascunde. imperator > împărat. rogationem>rugăciune. fetiola > fecioară. b intervocalic >g (ğ): rubus > rug. potentia > putinţă. Precedat de o vocală şi urmat de o lichidă. hosti > oşti. oaspete > ospeţior. Oclusivele dentale şi velare T iniţial şi medial s-a păstrat (cu excepţia cazurilor de africatizare): turturella > turturea. ventus > vînt. mustum > must. sementia > sămînţă. frate > frăţior. panticem > pîntece. 19 . astectare > a aştepta. uber > uger. stratum > strat. hospitium > ospăţ. dacă e urmat de sufixul diminutiv –ior: cîrnaţ > cîrnăcoir. el nu se transformă în ţ sau în č: angusti > înguşti. b s-a vocalizat: presbiter > preot. Devieri în evoluţia lui b: 1. chiar de este urmat de o vocală anterioară. b s-a palatalizat: fimbria > frînghie. T+e (i) în hiat cu ō sau ū > č: Creationem > Crăciun. dimineaţă > diminecioară. inclinationem > închinăciune. vivitia > viţă. Dar: sunt. tondere > a tunde. sub(u)lum > sul. petiolus > picior. b s-a păstrat: robeus > roib. Dacă însă t este precedat de consoana s. subglutiare > a sughiţa. aut > au. 2. subglutiare > a sughiţa. cuminte > cumincior. intrare > a intra. Tot aşa se comportă astăzi în limba română contemporană t sau ţ final. sitem > sete. b > u: fabrum > faur. lutum > lut. februarius > făurar. Ajuns prin metateză între o vocală şi o semivocală. habeat > să aibă. încă în perioada latinei populare: ad post > apoi. cu rare excepţii.

Devieri în evoluţia lui t: 1. D din componenţa grupului consonantic ndc a fost disimilat: mand(u)care > mîncare.: cantasti > cîntaşi. quid > ce. laudasti > lăudaşi. petiginem > pecigine. Precedat însă de s.tristi > trişti. d a fost disimilat regresiv: admissarius > armăsar. fiind disimilat. d s-a păstrat: cado > cad. intendo > întind. quod > că. 1.). 2. prandium > prîndz > prînz. II sg. D final a amuţit încă în perioada latinei tîrzii: ad > a. arcus > arc. Modificări condiţionate: d+e (i) > dz > z: decem > dzece > zece. crudus > crud. surdi > surdzi > surzi. ostiolum > uşor (subst. 2. Disimilare regresivă parţială: adjungere > a ajunge. Încă în perioada latinei tîrzii. asternere > a aşterne. dare > a da. C(k) a rămas intact dacă nu preceda o vocală anterioară: cantus > cînt. peccatum > păcat. Devieri în evoluţia lui d: 1. circus > cerc. prehendo > prind. c(k) s-a păstrat: accus > ac. lacus > lac. caldura > căldură. calidus > cald. ustia > uşă. frondia > frundză > frunză. t dispare: pastionem > păşuine. dar urmat de i în hiat. cuccus > cuc. După dispariţia lui u final. dormisti > dormişi. la pers. d+e (i) în hiat > dz > z: diana > dzînă > zînă. cucuta > cucută. vendo > vînd. dormire > a dormi. extergere > a şterge. mai ales în cadrul formelor de perfect simplu. porcus > porc. dacă nu era urmat de o vocală anterioară: dentem > dinte. sucus > suc. detonare > a detuna. t s-a sonorizat: urtica > urdica > urzică. În urma dispariţiei lui u final. dies > dzi > zi. hordeum > ordz > orz. depanare > a depăna. coda > coadă. D iniţial şi medial a rămas neschimbat. tenda > tindă. 20 . caldaria > căldare. t > č fiind asimilat regresiv de o consoană africată: monticellus > muncel. culmen > culme. t dispare. sacus > sac.

s-a păstrat: gallina > găină. frictura > friptură. largus > larg. gula > gurp. 5. 21 . nutricium > nutreţ. maxilla > măsea. fumigat > fumegă. c din cadrul grupului consonantic cl s-a palatalizat în k´(ch): clamare > a chema. circus > cerc. lexiva > leşie. allego > aleg. c(k) s-a sonorizat: conflare > a se (în)gîmfa. În aceeaşi poziţie. invinco > înving. clavem > cheie. veclus > vechi. includere > a închide. macelarius > măcelar. nescio quid > nişte. grevem > greu. 2. laxare > a lăsa. vescidus > veşted. Modificări condiţionate: 1. disculcius > desculţ 3. octo > opt. Modificări condiţionate: rumegat > rumegă. cervus > cerb. fructus > frupt. disfaciolare > a desfăşura. urmat de s. discalciare >a descălţa. radic(u)la > ridiche. dixisti > ziseşi. c+e(i) s-a africatizat: cera > ceară. 4. vitricus > vitreg. dacă nu era urmat de o vocală anterioară. fagus > fag. 6. inclinare > a încheia. factum > fapt. cotoneus > gotoneus > gutui. graulus > graur. ligat > leagă. judicium > judeţ. în urma disparuţiei lui u final. a rămas intact: castido > cîştig. 1. g+e(i) s-a africatizat în ğ: jugum > jug. G iniţial şi medial. caelum > cer. longus > lung. ducere > a duce. intellectus > înţelept. c+e(i) în hiat cu o vocală accentuată sau cu o (u) neaccentuat s-a transformat în ţ: arsicia > arşiţă. dar urmat de e (i) în hiat. franxisti > frînseşi. rogat > roagă. c după o vocală atonă.În unele cuvinte. lucta > luptă. nascere > a naşte. pectus > piept. inglacio > îngheţ. directus > drept. G final. dulcis > dulce. c > t: cognoscere > a cunoaşte. 7. Precedat de s şi urmat de e(i). c după o vocală accentuată şi urmat de s sau t >p: coctorius > cuptor. ceapa > ceapă. s-a contopit cu acesta: exire > a ieşi. dirigo > dreg. c a dispărut: fascia > fîşie. cernere > a a cerne.

5. g din grupul consonantic gl s-a palatalizat în g’ (gh): glacia > gheaţă. d+e(i) în hiat:cadeat >(să) cadză > cază. ung(u)la > unghie. vivitea > viţă.gelum > ger. pugnum > pumn. gu+e (i)ğ: extinguere > a stinge. c+e(i) în hiat cu o vocală neaccentuată: socia> soaţă. intinguo > înting. qu+e(i) > č: quinque > cinci. 1. diana > dzînă > zînă. glandem > ghindă. -legis > lege. lex. radeat > radză > rază. sagitta > săgeată. care exprimă acţiuni dimanice şi care conţin litera g. sanguem > singe. 4. č c+e(i)+ō sau ū: urceolus > ulcior. g >n: lignum > lemn. a fugi. equa > iapă. e cazul să facem o generalizare a legităţilor care au condiţionat apariţia consoanelor africate în limba română: c+e(i): circellus > cercel. gu+a >b: lungua > limbă. genna > geană. j+a: jaceree > a dzace > a zace. unguere > a unge. Fiind asimilat de un n imediat următor. g+e(i): sagitta > săgeată. 3. Evoluţia oclusivelor velare 1. Analizînd cele expuse. ung(u)lus > unghi. Qu urmat de o vocală s-a redus la c (k): quod > că. gelum > ger. Ca variantă a spirantei z. g+e(i) în hiat cu a dispare: corrigia>curea. t+e(i) în hiat cu o vocală neaccentuată: hospitium > ospăţ. tibi > ţie. 3. extinguere > a stinge. qu+a > p: aqua > apă. 2. z 22 . quattuor > patru. quomodo > cum. ungere > a unge. care a evoluat din: d+e(i): dico > dzic > zic. gu+o > g: unguo > ung. civitatem >cetate. t+e(i): terra > ţară. quesivi > a cerşi. coquere > a coace. intelligere > a înţelege. sanguinare > a sîngera. apare în limba neîngrijită africata dz. signum > semn. cognatus > cumnat. coquo > coc. jidicum > judeţ. 2. subglutiare > a sughiţa. înterguare > a întreba. t+ e(i)+ō sau ū: petiolus > picior. ğ ţ gu+e(i): sanguem > singe. 2. Forma a mere devine a merge prin analogie cu a alerga. 3. torquo > torc. ingluttire > a înghiţi. rogationem > rugăciune.

mentire > a minţi. n+e(i) în hiat s-a palatalizat: antaneus > întîi. cotoneus > gutui. danum > daună. banea > baie. cînt apare sufixul –ior: bălan > bălăior. timeo > (mă) tem. m deseori > n: ghimpi > ghinchi. compitis > cumpăt. salicem > salce. disimilarea: malva > nalbă. torno > torn. noctem > noapte. 3. minaret > a mîna. vinea > vie. mentis > minte. Modificări condiţionate: 1. cerno > cern. Palatalizarea lui n are loc şi astăzi. 23 . montis > munte. n s-a păstrat: cornu > corn. 2. strîmbi > strînghi. bătrîn > bătrîior. mane > mîine. adunamus > adunăm. vinum > vin. cuneus > cui. homo > om.Sonantele nazale M iniţial şi medial s-a păstrat: mensa > masă. uneori. N final a dispărut încă în perioada latinei tîrzii: culmen > culme. sptrinten > sprinteior. anima > inimă. lumen > lume. legumen >legumă. mons. În varianta populară. 2. panem > pîine. mentionem > minciună. asimilarea: formica > furnică. dominica > duminică. N iniţial şi medial s-a păstrat: nasus > nas. care mai apoi a dispărut. mensura > măsură. Urmat de u final. prunus > prun. Modificări condiţionate: 1. partem > parte. pomus > pom. comnator > cumătru. Printre devieri în evoluţia lui m pot fi menţionate: 1. M precedat de a şi urmat de n (a+m+n) > u: scamnum > scaun. 2. mutus > mut. La finala secundară m s-a păstrat: fumus > fum. fontem > frunte. M final a amuţit încă în latina tîrzie: dentem > dinte. lana > lînă. termulus > ţărm. În componenţa prefixului com-. nomen > nume. musca > muscă. necare > a îneca. alteori a dispărut: comprehendit > cuprinde. scump > scunchi. m s-a păstrat: comparat > cumpără. mens. ningere > a ninge. dormire > a dormi. calcaleum > călcîi.

fulgerare > fulgera. neminem > nimărui.. p: (în)pacare > împăca. Devieri în evoluţia lui n: 1. n intervocalic din cuvintele de origine latină (cu excepţia celor în care n era geminat: nn). norma literară îl păstrează pe n: boni > buni. caballus > cal. n s-a păstrat în cadrul unor forme de perfect simplu al verbelor de conjugarea III-a: strinxi > strînsei. caldura > căldură. Evoluţia lichidelor L iniţial şi medial (ci excepţia poziţiei intervocalice) s-a menţinut: lacrima > lacrimă. convenire > a (se) cuveni. era scris r. densus > des. (re)manes > (ră)mîi. Urmat de s. conjugo > (în)conjur. n a fost disimilat de acesta: mensa > masă. mel. genna > geană. pruni > pruni. suponis > supui. sal. (in)plantare > a împînta.soarta lui n e similară celei a lui m: uneori s-a păstrat: contenio > cuntenesc. În textele vechi. Urmat de s. fenomen cunoscut cu numele de ritacism: bonus > buru > bun. sol. în aceleaşi condiţii (n+i final). subullum > sul. reponis > răpui. allevatum > aluat. Dar: annus > an. lactem > lapte. ponis > pui. unxi > unsei. planxi > plînsei. fenestra > fereastră. nonni > nuni. illac ad > la. palma > palmă. homini > oameri > oameni. 3. 4. melem > miere.3. porcellus > purcel. Epenteza lui n: grangulus > graur. circellus > cercel. (în)blandire > a îmblînzi. 5. ranunculus > rărunchi. 24 . solem > soare. conventum > cuvînt. felem > fiere. 4. L final s-a păstrat după dispariţia lui u final: agnellus > miel. acesta s-a transformat în r: fel. 2. trecute fiind prin paradigma declinării. La nume însă. sanitatem > sărătate > sănătate. Disimilarea lui n: canutus > cărunt. pensare >a păsa. n+i final se palatalizează în radicalul unor verbe: apponis > apui. salem > sare. alteori a dispărut: confundare > a cufunda. mostrare > a mustra. exponis > spui. catellus > căţel. Asimilarea lui n urmat de b. abellona > alună. În prefixul con. stabullum > staul. La substantivele care-l aveau pe l la N.

glacia > gheaţă. 3. dolus > dor. filius > fiu. gelum > ger. clamare > a chema. R iniţial şi medial s-a păstrat: resonare > a răsuna. inglutire > a înghiţi. mai ales în cadrul substantivelor feminine. clavatoria > cheutoare. palea > paie. fera > fiară. 2. stella > stea. gula > gură. ille > el. gh: clagum > cheag. metateza: pulmonem > plămîn. clavem > cheie. alium > ai „usturoi”. putem menţiona: 1. glandem > ghindă. petiolus > picior. hirundinella > rîndunea. capistrum > căpăstru. apoi a dispărut: folia > foaie. novella > nuia. anellus > inel. 4. oricla > ureche. s-a păstrat: caballus > cal. Disimilarea: ululare > a urla. în această poziţie. taliat > taie. vitella > viţea. satullus > sătul. ll urmat de a. aceste grupuri transformîndu-se respective în ch. l din componenţa grupurilor consonantice cl. a dispărut: margella > mărgea. bubalus > bour.Modificări condiţionate: 1. circellus > cercel. arcus > arc. familia > femeie. Asimilarea: fuliginem > funingine. Printre d e v i e r i în evoluţia lui l. milia > mie. melum > măr. galleta > găleată. 2. 5. ll însă. olla > oală. porcella > purcea. 3. doliosus > duios. filum > fir. gl s-a palatalizat. L intervocalic > r: caelum > cer. l+e(i) în hiat la început s-a palatalizat. voleo > voi. 25 . palumbus > porumb. mola > moară. vallem > vale. pellem >piele. clarum > chiar. turturella > turturea. qualem > care. risus > rîs. carraria > cărare. terra > ţară. aranea > rîie. paludem > pădure. socrus > socru.

quattuor > patru. suffero > sufăr. muria > moare. a dispărut ca orice consoană finală: imperator>împărat. R final. fulger >fulger. frontis > frunte inflare > a umfla inflorire > a înflori afflare > a (se) afla scrofa > scroafă F din finala secundară s-a păstrat: cufea > coif. venire – a veni. Există însă şi cîteva excepţii. r. venator > vînător. în limba vorbită. super > spre. comnater > cumătru. rostrum > rost. în afară de poziţia intervocalică: valem > vale verus > văr venatus > vînat venenum > venin venator > vînător conventum > cuvînt convenire > a (se) cuveni convenientia > cuviinţă 26 . venatoria > vînătoare. R a fost disimilat: turbulare > a tulbura. queri > ceri > cei. ferrum > fier. mirionem > minune. Devieri în evoluţia lui r: R+i. scribere – a scrie. farina > fănină. dacă n-a avit loc metateza. s-a păstrat: inter > între. R a fost asimilat: corona > cunună. Dar r+i în hiat s-a păstrat: adjutorium > ajutor. şi r descendent din l latin intervocalic: salis > sari > sai. sternutare > a strănuta. care s-a păstrat în poziţie iniţială şi medială.R final. se palatalizează: paris > pari > pai. stare – a sta. humerus > umăr. stufus > stuf. ca şi n. În limba vorbită însă. rarus > rar. februarius > făurar. carrus > car. cibrum > ciur. serenus > senin. taurus > taur. Aceeaşi evoluţie o are . F în poziţie iniţială şi medială s-a păstrat: facere > a face factum > fapt factura > făptură formica > furnică fenestra > fereastră frictura > friptură fructus > frupt frons. dintr-un u semivocalic latinesc. cînd r final s-a păstrat. se palatalizează şi dispare: velis > veri > vei. admissarius > armăsar. R de la finala secundară s-a păstrat: aurus > aur. ca şi n+i. S-a produs metateza: formosus > frumos. r s-a apocopat: dare – a da. pereat > piară > pieie. în cazul metatezei. Fricativa v apare la o etapă mai tîrzie a latinei populare. În inifinitivul verbului. frater > frate. chiar dacă nu s-a produs metateza: vultur > vultur.

vos > voi). a des-şeua > a deşeua. a des–şuruba > a deşuruba. v s-a menţinut în formele tone ale acestuia în locul lui b: habere > a avea. ca şi b. În paradigma verbului habeo. sessus > şes. grossi > groşi. devenind z: disbinare > a dezbina. S + c (t) + e (i) > ş: cognoscere > a cunoaşte. 2. asternere > a aşterne. z: a des–şăla > a deşela.În poziţie intervocalică. -re. densi > deşi. habuisset > avuse. S din componenţa prefixului –des e asimilat de ş. s a fost înlocuit. nos > noi. Generalizînd cele expuse mai sus. crescere > a creşte. j. vesica > beşică. clavatoria > cheutoare. ceresia > cireaşă. dispare din motove de pronunţie: avunculus > unchi pavonem > păun tardivus > tîrziu cantavi > cîntai clavem > cheie novem > nouă juvenca > juncă novella > nuia pluvia > ploaie Precedat de l. a se des–zice > a se dezice. septem > şapte. 4. verbale (laudas > lauzi. habui > avui. trecînd în u: alevatum > aluat. exventare > a zvînta. prin analogie. S urmat de o consoană sonoră este asimilat de aceasta şi se sonorizează. habebat > avea. ci i. grassi > graşi. 3. habeat > să aibă. astectare > a aştepta. v > b: alvina > albină. S iniţial şi medial s-a păstrat: sanitosus > sănătos serenus > senin salicem > salcie sementia > sămînţă risus > rîs excadere > a scădea extemperare > a astîmpăra grossus > gros S final a dispărut încă în latina vulgară. a unor numerale (tres > trei) şi a unor adverbe (magis > mai). camisia > cămaşă. v intervocalic s-a vocalizat. disligare > a dezlega. disbracare > a dezbrăca. v. Uneori. habutus > avut etc. Sub imfluenţa unor forme pronominale (illi > ei. exbattere > a zbate. levare > a lua. alvea > albie. S + e (i )> ş: deserto > (eu) deşert. cantas > cînţi). nascere > a naşte. constatăm că inventarul de fricative al limbii române a fost completat cu noi foneme: 27 . păstrînsu-se însă la finala secundară: densus > des fusus > fus grassus > gras risus > rîs ursus > urs visum >vis Modificări condiţionate: 1.

turc. zarzavat. z grecesc împrumutat: ςαμα >zeamă. fr. a jăpni împrumuturi: slav. cazer > a caza. adjungere > a ajunge. împrumuturi: slav. castigo > cîştig Ş. dicere > a zice. germ. a se zghihui etc. Jovis diez > joi. care provine din: d+ e (i): decem > zece. храм > hram. fr. J. habar. camisia > cămaşă s+c (t)+e (i): cognoscere > a cunoaşte. care provine din: e+ō: deorsum > gois > jos. hîrjoană. hojma. din creaţii interne: a şuiera. жаратекь >jăratec. şfară. szufla > juflă. ung. a se şuşoti. jaquette > jachetă. s+ cons. exbattere > a zbate. a se şupuri. hordeum > orz. fr. (Semnificaţia unor slove ale alfabetului chirilic) H.Z. ung. care provine din: împrumuturi: turc. J latin medial: adjutare > a ajuta. sonoră: disligare > a dezlega. s+ e (i): sella > şea. слота > zloată. şah. pe calea împrumuturilor: slav. hoţ etc. жалоба> jalbă. creaţii interne: javră. J latin iniţial: jocum >joc. din creaţii interne: a zurui. Şonka > şuncă. harpe >harpă. Kaizer. care provine din: 28 . creaţii interne: a hăi. fr. chauvin > şovin. turc. a hăcui.

Acest cuvînt căpătase în latina vulgară o semnificaţie specială de constelaţie: Carul Mare şi Carul Mic. a o lua la sănătoasa ş. mai frecvente în latina populară şi. 2. cît şi în română. Adaptări directe şi mutaţii de sens în cadrul paradigmei latina clasică – latina populară – româna. în lexicul activ al limbii române: Afflare era cunoscut în latina clasică numai cu semnificaţia de a sufla. la bărbaţi. Cuvintele latinei vulgare. respectiv. 2. Carrus. Horaţiu. a se aprinde. 3. a inspira. devenind un verb polisemantic. Barba avea numai sens de loc al corpului omenesc. a lua în căruţă. Formarea cuvintelor. Compunerea. Juvenal îl găsim însă cu sensul de „cal în general”. pe care-l întîlnim într-o serie de expresii şi locuţiuni verbale de tipul a lua apă-n gură. Apprehendere în latina clasică aveau numai sensul de „a lua”. Cernere în latina clasică însemna „a separa. Derivarea. Încă în latina vulgară el şi-a extins sensul de a lua foc. situat în partea facială şi acoperit cu păr. În limbile romanice. 29 . varianta equus a dispărut aproape complect. În limbile romanice îl găsim mai ales cu sensul de „a cerne făina”. care nu erau cunoscute de latina clasică. mai conservînd şi noţiunea latinească clasică – cea de „mijloc de transport”.a. Cuvintele care în latina vulgară aveau o semnificaţie mai mult sau mai puţin diferită de cea din latina clasică. În latina vulgară. La Lucilius. mîrţoagă”. acest cuvînt a mai primit semnificaţia de „rîie”. Aranea avea în latina clasică numai sensul de „păiangen” sau „pînză de păiangen”. Cu acest sens el s-a dezvoltat în română. 4. În studierea lexicului latinei vulgare trebuie să deosebim două categorii de cuvinte: 1. Cu acest sens el a venit şi în sistemul stelar popular românesc. Caballus era întrebuinţat de scriitorii clasici mai ales în accepţiunea de „cal prost. 5. iar în română ea a dat prin evoluţie normală iapă. a lua la ochi. ultima interpretare era cea mai răspîndită. a deoseb”i. caballus devenise aici sinonim cu equus. a lua cu binişorul. Dintre cuvintele din prima categorie menţionăm următoarele. Conversiunea. În latina vulgară.Lexicul latinei populare şi influenţa lui asupra celui din română 1. În română şi celelalte limbi romanice acest verb apare cu sensul de „a se găsi”. În vorbirea populară latină şi în română el a mai căpătat şi sensul de „bărbie”.

cea de astăzi în limba română: mola machinaria = moara măcina. Astfel. În cea vulgară el era echivalent cu „a crăpa. el a devenit polisemantic. a plesni”. a da de dracu. Machinari în latina clasică era interpretat cu sensul de „a inventaI. Civitas l-a substituit pe urbs în tot domeniul romanic. sinonim cu latinescul mater. cite. În latina vulgară el mai capătă un sens de religie. a da drumul ş. focus trecuse în latina vulgară la acela de „foc”. cetate. care în latina clasică avea forma de plural frigori. Frigus. mai ales din sfera substantivului. De aici a venit şi cuvîntul românesc aluat prin proteza lui a la participiul verbului luat. a sustrage” (o avere). În limbile romanice el şi-a extins semnificaţia şi astăzi denumeşte un organ al oricărui animal sau pasăre. a-şi face cruce. O altă schimbare de sens pe care o prezintă levare în limba română este aceea de a fermenta. a face poate face bloc cu aproape orice cuvînt semantic.-a avea în latina clasică accepţia de „rudă în genere”. ceea ce însemna „ficat de gîscă îngrăşată cu smochine”. Ca şi a lua. Latina vulgară i-a îngustat sensul. De la înţelesul de „cămin”. Cognatus.a. Lex avea sensul de „lege” (în latina clasică lex-legis). după cum zicea un lingvist. Mamma e un cuvînt din limbajul copiilor. devenind în română un verb polisemantic şi dînd naştere unei serii de locuţiuni verbale: a da şfară-n ţară. a da de sminteală. it. de la a face pîine pînă la a face copii. Astăzi. citta. a da şi-a extins mult semantica. avem: dr. În latina vulgară era folosit cu sens mai larg de „a lua”. folosit în latina clasică pentru a desemna „drepturile cetăţeanului roman” se identificase în latina vulgară cu urbs. uneori – „a complota”. Dare avea sensul special de a produce.Cuvitas. fr. Ficatum era asociat la origine cu jecur. inclusiv al omului. dîndu-i explicaţia care echivalează cu frater mariti mirelui). a face Paştile. Focus. ungues facere. şi îşi poate extinde sfera semantică. a trecut în latina vulgară cu sensul de „febră” şi şi-a păstrat acest sens în denumirea populară a bolii friguri în limba română. Levare în latina clasică însemna „a ridica. Încă în latina clasică existau cîteva sensuri particulare pe care putea să le aibă verbul facere: barbam facere. Crepare însemna în latina clasică „a răsuna”. Cele mai vechi expresii cu a face sînt cele ce ţin de religie: a face păcate. Dar în latina clasică mamma avea sensul de „mamelă”. (fratele miresei) sau uxoris (frate al 30 . Cu acest sens apare des în scrierile vechi: Turcii sînt de altă lege. În vorbirea populară acest cuvînt trebuie să fi fost foarte răspîndit. În latina vulgară el a căpătat o altă semnificaţie. a da de gol. Ca şi verbele a da şi a lua. nu de lege creştinească.

menţionate la începutul temei: care existau în vorbirea poporului. în aceleaşi inscripţii. a avea rost. iar în latina vulgară şi în română a venit cu accepţia de astăzi: „a îneca”. Orbus în latrina clasică însemna „lipsit de ceva. de asemenea. De exemplu. Îl mai întîlnim şi în alte arii ale limbilor romanice: it. a ucide. în dr. Septimana. a devenit substantiv şi se folosea independent. Paganus în latina clasică însemna „locuitor de la ţară”. Rostrum însemna în latina clasică „cioc”. apoi a lui u. Veteranus. orfan”. a devenit bătrîn Visum în latina clasică însemna „apariţie”: visa somniorum. Manere trecuse de la înţelesul de „a rămîne” la acela de „a petrece noaptea într-un loc”. Mai puţin numeroase sînt formele care aparţin celei de-a doua categorii de cuvinte.: ser. it: mamma.: soir. adică „cel care nu este creştin”. La început era asociat cu dies şi hora. folosit în latina clasică în calitate de adjectiv. În latina vulgară şi în română vine cu accepţia de astăzi: vis. În latina clasică însemna „soldat care şi-a satisfăcut stagiul militar”. În limba română a căpătat sensul „om în vîrstă”. La Empiricus rostrum este chiar sinonim cu os.: mama. A suferit fenomenul betacismului. Evoluţia normală prin disimilarea lui u (sincopa) şi rotacizarea lui n. În latina clasică el era conceput ca lipsit de vedere.odată ce este întîlnit pe plăcile funerare ale multor morminte din epoca veche. şi tata. vechea franceză: taie. 31 . fr. fr. dar nu erau în lexicul latinei clasice.: mamman. mai ales că „soldatul care şi-a făcut datoria” era trecut de anii tinereţii.: seară. prov. a devenit în latina vulgară substantiv şi a căpătat în epoca creştină înţelesul de „săptămînă”. apoi trecerea lui e în ă şi. Acesta a fost etimonul cuvîntului mama pentru mai multe dintre limbile romanice. Odată cu apariţia creştinismului sensul lui a devenit „păgîn”. După trecerea lui e neaccentuat în ă şi sincoparea celui deal II-lea e aflat în poziţie neaccentuată.: sera. it. orb. Lingviştii latini subliniau că acest cuvînt nu trebuie întrebuinţat cînd e vorba despre om. dispariţia consoanei finale m. dr.: tata. Monumentum se ăntîlneşte uneori la autorii clasici cu sensul special de „monument funerar”. „bot”. populară: tata. Sera era. În română rost e întrebuinţat tocmai cu sensul de „gură” şi e întîlnit de expresiile a lua la rost. el s-a izolat de acestea. De exemplu: dr. se întîlneşte destul de des. respectiv. care în latina clasică era pater. Cu timpul. Alături de mamma. visa nocturna. În română el a dat două semnificaţii: mîner şi a rămîne. a sugruma”. Necare în latina clasică însemna „a face să piară. la origine un adjectiv cu sensul de „tîrziu”. a dat varianta populară mormînt.

– strat. În limbile romanice găsim o serie întreagă de cuvinte înrudite cu acesta care înseamnă. Cuvintele noi se formează.. 2. prin adăugarea de elemente noi (sufixe şi prefixe) la formele existente (afixarea). Vom cerceta fiecare din aceste cazuri de constituire a lexicului limbii române sub influenţa latinei populare. tuta) a evoluat în română în ţîţă.: teta. Carnaseus – cîrnaţ. Latina vulgară era mai mult înaintată decît cea clasică în ceea ce priveşte formarea cuvintelor noi. „mamelă”. Substantive Aici trebuie să cităm cîteva cazuri de apariţie a cîtorva substantive din adjective. – fătat. Linea – ie. adică „a-i da cu mîna. sp. Spinalis – spinare 32 . Scortea – scoarţă. o serie de participii la perfectiv: buccata fetatum stratus – bucată. Novella – nuia. De aici şi a îmbrînci. prin compunere. port: teter. urmînd ordinea diferitor categorii gramaticale. la noi – „găleată”. II. prov. cu diferite variante. a-i da o labă”. Vom mai adăuga aici substantivele provenite din adjective şi cercetate de noi în paragraful de mai sus sera – seară şi septimana – săptămînă. aşa-zisa conversiune. de asemenea. Capitaneus – căpătîi. Sappa era determinat ca un „genus instrumenti rusticorum” (un fel de instrument de la ţară). Au trecut la categoria substantivelor. după cum ştim. teta. Galetta era folosit în latina populară cu sensul de „mensura vinaria”.Branca cu înţelesul de „labă”. în trei feluri: 1. exista în latina vorbită ca un cuvînt propriu vorbirii copiilor (dida. Tita. Fontana – fîntînă Frondea – frunză. Galineceus – găinaţ. sapă.: teter. prin trecerea aceleiaşi forme dintr-o categorie în alte. 3. iar ca verb e asociat ca „a suge”: fr. Aceasta este una din trăsăturile caracteristice ale oricărei limbi populare. ca şi mama.

tărie. Trebuie să menţionăm aici cîteva schimbări de sufixe care se produseseră în latina vulgară.a. -onis în tabanus – tăun. -ellus: hirundinella – rîndunea. dogarius – dogar. au existat în cea vulgară şi au dat în limbile romanice o serie de derivate de tipul păsărică. radicina – rădăcină. mămucă. aratura – arătură. tătucă etc. imperatrissa – împărăteasă. -a: -ulum. cavula – gaură. -cellus: monticellus – munticel. margella – mărgea. caldaria – căldare. – – anus a fost înlocuit cu -o. omenie ş. -sura: dulcitia – dulceaţă. -a: -ule: -ina: -aneus: -or: -ura: -arius: matteuca – măciucă. împrumutat din greacă a pătruns în latina vulgară mai ales în perioada epocii creştine şi este folosit în limbile romanice la formarea substantivelor abstracte: avuţie. preotissa – preoteasă etc. 33 . -icus. amaritia – amăreaţă. de exemplu. trunculus – trunchi. necunoscute în latina clasică. Găsim chiar în latina clasică variantele catullus – catellus. arsura – arsură. găticel. carraria – cărare. muncel. calura – căldură. calcaneus – călcîi. a fost înlocuit cu -ellus. uculus în loc de -iculus apare în peduculus – păduche. lucor – lucoare. soricellum – şoricel. Marcel. Tot cu sufixul -ellus s-au format substantivele particella – părticea. -occus. padulem – pădure. Acest sufix. – ulus. În locul clasicului geniculum avem genuculum – genunche. -entia: suferentia – suferinţă. cripatura – crăpătură. -ucus. teneritia – tinereţe. seminatura – semănătură. vitullus – vitellus. surcella – surcea. frictura – friptură. mînzoc.Substantivele formate cu sufixe: -ia (-ie). pecorarius – păcurar. -ucus. -issa a pătruns prin intermediul limbii greceşti: diaconissa – diaconeasă. -itia: -ura.

Deja în latina populară se formează o serie de substantive compuse: caprifolium > Domine deus > căpriori Dumnezeu manus stergium > prima vera > mîneştergură primăvară Prin derivare cu sufixe s-au format în latina populară cîteva adjective. braca – îmbrăcare. printre care: . acela au derivat de la formantele latineşti ecce + iste (ille). cîte doi ş.utus: . verbe derivate din substantive: bucca – îmbucare. care au provenir de la compuşii latineşti. Numerale În calitate de numerale distributive. Toate aceste derivate postnominale aparţin conjugărilor I şi a IV-a. neque unus – niciunul. românesc.– cada uno.a. venenosus – veninos. canutus – cărunt. Ambele pronume negative sînt nişte formaţii ale compuşilor latineşti.m. 34 .osus: flocosus – flocos.ivus: . panticosus – pîntecos. latina vulgară cunoştea deja construcţiile nescio quem + ne – neştine. care formează numeroase derivate cu actualul sufix românesc -esc: bărbătesc. Aşadar. Cîte este grecescul cata. ossuosus – osos. Pronumele compuse În limba română avem o serie de pronume demonstrative.a. nec + mica = nimica. în timp ce în limba română e cunoscut exclusiv ca numeral. În limbile romanice occidentale expresia cata unus apare ca pronume nehotărît: fr. vere unus – vreunul. mucosus – mucos. nec + hominis = nimeni. Aceste forme datează din latină. port. – quenne. nehotărîte şi negative. ostăşesc ş. Verbul Vom studia mai întîi verbele derivate din substantive sau din adjective prin adăugarea directă a unei terminaţii verbale la tema acestora. un împrumut din greacă prin intermediul latinei vulgare. limba română foloseşte construcţiile de tipul cîte unul. frigorosus – friguros. care a pătruns de timpuriu în latină şi a fost asociat cu unus după modelul grecesc.d.Ca pronume nehotărîte. pronumele demonstrative de tipul acesta. Astfel. nec. tardivus – tîrziu. temporivus – timpuriu. omenesc. .iscus.

ferrum – ferricare – a fereca. Un alt grup de verbe s-a format prin derivare de la substantive sau adjective. circus – circare – a cerca. -ugare: fumus – fumigare – a fumega. între tema cărora şi terminaţia verbală -re s-a mai adăugat un element. mollius – molliare – muiare. genunculum – genunculare – a îngenunchea. largus – adlergare – a alerga. vezica – vezicare – a beşica. subţiere. carrus – carricare – încărca. -ulare: tremo – tremulare – a tremura. tardivus – tardivare – a întîrzia. excapitare – a scăpăta. turbo – turbulare – a tulbura. unus – adunare – a aduna 35 . longus – ablongare – a alunga. lumen – luminare – a lumina. ventus – exvento – a zvînta. Verbe derivate din adjective: calidus – excaldare – a scălda. -tare: libertus – libertare – a ierta. subtilis – subtiliare – subţiare. Printre cele mai frecvente prefixe atestăm următoarele: lenis – alenare – a alina.capitare – a căpăta. grassus – grassiare – îngrăşare. interritus – interritare – a întărîta. mors (mortis) – admorţire– a amorţi uvum – uvare – ouare – a uoa. Noi forme verbale s-au format şi cu ajutorul prefixelor. pedica – împiedica. corda – incordare – a încorda. forfex – forficare – a forfeca. tener – tenerire – a întineri. Notăm următoarele derivate: -iare: altius – altiare – ălţare – înălţare. -icare: caballus – cablallicare – încăleca. sella – inselare – a înşela. fetus – fetare – a făta. oblitus – oblitare – a uita. -inare: scarpere – scarpinare – a scărpina. ventus – ventulare – a vîntura.

Influenţa morfologică slavă asupra limbii traco-dacilor.) Influenţa slavă 1. introducând un element nou în sînul populaţiei romane abia formate. Cei care îşi fac acum apariţia în istorie nu mai sînt nişte incursori trecători. discuneare – a descuia. Din istoricul problemei. La început. incalciare – a încălţa. poate chiar o nouă patrie. Venirea slavilor transformă complet fizionomia Peninsulei Balcanice. adlactare – a alăpta. excarminare – a scărmăna. ei au înaintat. puţin timp după părăsirea Daciei de legiunile romane. ca goţii. acum. puţin cîte puţin. adfumare – a afuma. Pătrunderea slavilor în Peninsula Balcanică trebuie considerată ca un eveniment îndelung pregătit. adormire – a adormi. disligare – a dezlega. -ex: exbattere – a zbate. adfundare – a afunda. coborîţi de la nord în regiunea Carpaţilor. adlegere – a alege. discalciare – a descălţa. Lexicul de origine slavă. adlentare – a alinta. 4. -de: -dis: degelare – a degera. Avem a face. cu nişte imigranţi dîrji. Ea determină o adîncă răsturnare în partea Europei Orientale. I.-ad: adbatere – a abate. adspectare – a aştepta. La început. spre malurile Dunării. ei au trecut în grupuri mici acest fluviu cam pe la sfîrşitul secolului al III-lea. 36 . ingluttire – a înghiţi. -in: (Formele derivate şi compuse ale celorlalte părţi de vorbire (adverbe. Sufixele de origine slavă în română. prepoziţii) le vom studia la temele respective. excambinare – a schimba. excadere – a scădea. 3. incuneare – a încuia. inclavare – a încheia. cu nişte cuceritori ferm hotărîţi să-şi caute un nou sălaş. împinşi numai de dorinţa jafului. 2. în care s-ar situa pentru totdeauna cu traiul.

S. brejnevistă şi bodiulistă. influenţa a fost nefastă pentru dezvoltarea limbii române din spaţiul dintre Prut şi Nistru. Face să fie menţionat mai ales cazul Vocativ la substantivele feminine. care se formează pe întreg teritoriul românesc prin desinenţa o. cu care ele prezentau o oarecare asemănare. după modelul bulgăresc zeno sau al celui ucrainean susidko. Pentru istoria Europei Orientale acesta era un eveniment tot atît de important ca cel ce avuse loc cu 5-6 secole înainte. Ei profită de confuzia care domnea în Imperiu şi. cînd ostrogoţii părăsesc ţările dunărene pentru a se îndrepta spre Italia. În prima jumătate a secolului al VII-lea. aproape toată Peninsula Balcanică se afla în mîinile slavilor. Aici ar trebui să ne întrebăm dacă nu trebuie să admitem o influenţă analogă şi pentru vocativul substantivelor masculine care se termină în e: coarbe. Maior s-au străduit să reducă la minim această influenţă. Cînd priveşte anul 1812. cînd vorbim despre influenţa binefăcătoare a elementului slav. lingviştii latinişti S. oame după modelul bulgăresc boze [boje]. cea stalinistă. unde d urmat de i trebuia să alterneze cu z sau. II. lăsînd terenul liber slavilor. în limba veche. Atunci slavii asaltează cu adevărat Imperiul Bizantin. Şincai şi P.A. Tot aşa. aceste grupuri mici au locuit în Moesia şi Tracia.S. Dar. Micu. pronumele negative nimeni. acţiunea slavă asupra limbii române este foarte redusă. lupe. reuşesc să cucerească cea mai mare parte a teritoriului sud-dunărean. nec + mica. 37 . ca şi bulgărescul mezda. cînd pe acest teritoriu au venit legionarii romani. O statistică a cuvintelor latine şi slave care sînt cel mai des folosite ar putea demonstra că elementele slave sînt tot atît de expresive şi de vii ca şi cele latineşti. Din punct de vedere fonetic. decît mai ales lexicul din perioada secolelor IV-VII şi XI-XIII. l-au putut schimba pe e din negaţia nec în i numai datorită asemănării funcţiei acestor pronume cu cele slave никто. provenite de la nec + hominis. Nu putem releva decît alternanţa pe care au suferit-o sunetele cîtorva cuvinte sub influenţa formelor slave. Influenţa slavă asupra limbii române este mai evidentă în morfologie. cu toată rezistenţa ce le-o opun trupele imperiale. cu dz. Ne-am face vinovaţi de o falsificare a istoriei dacă n-am recunoaşte marea influenţă pe care a avut-o slava asupra limbii române. Dar mai ales lexicul a fost împresurat cu numeroase elemente slave. ничто. Influenţa slavă din această perioadă se observă în multe din particularităţile morfologice. Nu avem în vedere. Moldoveneşti. sub influenţa limbii vechi bulgare. provenit din compuşii latineşti medius+locus. pe care le-a împrumutat româna. dz a alternant cu j. Acesta este cazul cuvîntului mijloc. perioada R. După cum am văzut mai înainte. Gh.În secolele IV-V. nimic. Adevărata imigraţie slavă începe în ultimii ani ai secolului al V-lea.

Cît priveşte formarea numeralelor cardinale de 11 pînă la 19. În al doilea rînd. Şi din contra. -pa-. po-. libe „iubit” – libile „iubitule”. Dar. Vorba e că. De exemplu. trebuie să cităm mai multe prefixe. toate elementele numeralelor compuse româneşti sînt de origine latină. pe care le folosesc unii vorbitori ai limbii noastre. E vorba de verbele a se mira şi a se ruga. articolul substantival definit. adică „peste”. nicidecum nu putem admite că vocativul cu -ule este o variantă a nominativului latinesc. copiindu-le pe cele ruseşti (учиться). scumpule. Pe de altă parte. Limba româna datoreşte slavei mai multe adverbe: aievea < a+jave(а+яве) de iznoavă < изу нову razna < разно de obşte < обще îndeosebi < осебити înzadar < за дару Influenţa slavei vechi se observă mai ales la derivate. ar trebui să fim mai cu rezerve cînd se afirmă cum că formaţiile româneşti ar fi o copie leită a celor slave.Am putea mai degrabă să presupunem că vocativul românesc reproduce modelul latin. la care s-a ataşat. ca în limba rusă. Mai degrabă am putea avea de a face cu o influenţă slavă. Într-adevăr. Unele din ele au pătruns în română odată cu cuvintele slave. 38 . care erau deja nişte compuşi cu prefixe. prefixele iz-. ar trebui să subliniem că vocativele româneşti cu e la masculin sînt destul de rare. descendent din pronumele demonstrativ latinesc ille. ar trebui să cităm aici cîteva exemple. na. a se duce. întărită. iar modelul slav doar a putut să accentueze această variantă cazuală. năpădire. pocăire. Trebuie să admitem că sintaxa compunerii numeralelor cardinale a fost. în primul rînd. pur şi simplu. În primul rînd. locul lor ocupîndu-l vocativul cu ule: omule. păgubire. pur şi simplu. derivat din limba bulgară suto. Tot de origine slavă este şi numeralul sută.se întîlnesc doar în compusele formate în slavă: izbire. prepoziţia spre e provenită şi ea din limba latină de la super care înseamnă „deasupra”. Ar trebui însă să remarcăm că formarea verbelor reflexive ţine mai mult de psihicul naţional al fiecărui popor luat în parte. a se gîndi din limba noastră nu se fac cu se (cя. pri. pe de altă parte. Căci formele reflexive verbale de tipul a se învăţa. drăguţule bace etc. primire. cimentată de formaţiile omogene slave. şi astăzi întîlnim în limba bulgară un sufix -le care se adaugă numelor de persoane cînd li se adresează cineva. Cît priveşte verbul. unde româna foloseşte reflexivul după modelul slav. sînt condamnate de normele limbii literare. împrumutate de la modelele bulgăreşti чyдити ce şi мoлити се. şi nu al celui latin. pe care româna le-a moştenit din slavă.

această funcţie a prefixului răs. adjective. ca să arătăm care sînt formele unde avem într-adevăr a face cu prefixul slav. neadevărat. porumbac. desculţa.sînt destul de numeroase în limba română. încît el l-a înlocuit adesea pe des-: reskl’ide. Răzu. Observăm aici mai ales numeroase derivate de origine latină. nesimţire. descoperi. deşi mai puţin răspîndit decît ne-. adverbe: neadevăr.şi se alătura substantivelor. rescoperi. El poate echivala cu locuţiunea “peste măsură de”. ca şi în slavă. El corespunde latinescului in.în cîteva cuvinte ca расколити. nenorocire. neastîmpăr. preaplin. preaînţelept.serveşte în română. neputinţă. nedreptate. nemurire. preaştiutor. Ca să nu-l confundăm pe -ac de 39 . Deoarece acest prefix este deseori confundat cu prefixul de origine latină răs-. numeroase derivate.[-res] a fost atît de bine înţeleasă. neştiinţă. Printre ele găsim substantive. verbelor şi adverbelor cînd trebuia să marcheze gradul superlativ: preafrumos. godac. a. sărac. băbac. neapărat. rescutso. de asemenea. verbe. Sufixul -ac corespunde vechiului bulgăresc -aku: bujaku. de asemenea. a separa de pace. dezvăţa. nespus etc. în vorbirea populară. neînvăţat. necopt.s-a suprapus latinescului prae.şi latinescul prae. ne vom opri mai mult asupra lui. Mult mai numeroase sînt sufixele slave introduse în limba română prin intermediul slavei. răzmeriţă – a despărţi. în slavă mai exista şi prefixul ras.serveşte în general pentru exprimarea ideii de despărţire şi corespunde latinescului dis-: răzbunare – a despărţi. desculţ. necrescut.s-au consolidat reciproc. adjectivelor. Prefixul prea. nemăritată. rescuts. neascultător. neomeneşte. rezmetso = deschide. În istroromână. Compusele cu ne. neom. dezleda. nebun. negreşit. Elementele citate ne arată cît de viu este ne. le înlocuieşte completamente. Îl întîlnim. la exprimarea negaţiei.în limba română. care au format cuvinte noi cu negaţia de origine slavă ne-. rezlego. În afară de razu-.Din mulţimea de prefixe de origine slavă numai următoarele au fost productive în limba română: Ne. i. răzbate – pentru a-i bate. formează. a separa de bunătate. trebuie să-i desparţi. neadormit. siraku = bugeac. necioplit. neînsurat. nenorocos. pentru a da un sens peiorativ cuvîntului cu care intră în compoziţie. pe care. Acest fapt ne dovedeşte că slavonescul пре. nedrept. a răspîndi”. Razu-. распадити – „a răscoli. gînsac. nesaţ. în cuvintele ca: prostănac.

bicisnic. săteancă. bulgar -uga: buturugă. ţigancă. iste. petrecanie. steguleţ.a. -ugă – de la v. strigoaică. datornic. lustruială. bulg. -eţ. -că este derivativul de vechea bulgară de la -uka. cetăţean. făţarnic. rezultat din cuvinte slave ca progrebenie. cerboaică. -nic. -niţă. întrebunţarea obiectului: toporişte. cărăruică. Se mai adaugă adesea şi la diminutive: cămeşuică. -an. sătean ş. plăvan. -iţa ne vine din v. amăgeală. urechelniţă. italiancă. -eală. bulg. 40 . ursuleţ. puică. cît şi diminuative: cuibuleţ. comănac. din v. este adăugat la tema verbelor pentru a indica rezultatul acţiunii exprimate de verb: ameţeală.origine slavă cu -accus de origine latină. reproduce sufixul din bulg. casnic. o stare: boieroaică. habarnic. îndrăzneală. tremurici. gîscan. tărancă. olog. darnic. Întîlnim şi cîteva adjective cu sufixul -an: bălan. formează în română adjective: destoinic. bucureştean. clopotniţă. de la v. slăbănog. vîrtelniţă. derivat din –inică.m. -ogu: milog. Împreună cu sufixul -oai. formează substantive masculine: ciocîrlan. şurubelniţă. trebuie să ţinem cont de faptul că cel de origine slavă e prezent mai ales la cuvintele de origine şi ele slavă.d. mai arată partea obiectului indicat în radical şi trimite la menirea. mîntuială. -enie. –anu. păpuşoişte. bulg. năzdrăvan. el arată mai ales locul unde se găseşte un obiect şi se referă la denumirile de plante: inişte. suliţă. ţopîrlan. româncă. bîrfeală. pojghiţă. troiţă. pe cînd latinescul -accus e ataşat la substantivele sau adjectivele de origine latină: fundac. cristelniţă. -ici. nevăstuică. reprodus din –inicu. Ultimul exprimă mai degrabă o calitate de a fi şiret decît o acţune. şiretenie. -ìci formează substantive abstracte: gîdilici. cîntăreţ. cheltuială. cîrpaci. -iku şi desemnează mai ales naţionalitatea sau originea: armeancă. rîuleţ. stîngaci. formează nume de agent: călăreţ. doniţă. croială. -işte se trage din v. coderişte. -ica: undiţă. cînépişte. robaci. -uku. ursoaică. formează substantivă: botniţă. veche – eninu. zbîrciog. -og e derivat de la v. bulg. videnie. beţivan. lungan. –eli. cojiţă. ferestruică. redus după r. drumeţ. ianinu. hrănaci. trăgaci. bulg. cît şi unrele denumiri de animale de genul feminin: lupoaică. -ean. tutunişte. Derivatele cu acest sufix prezintă uneori un sens augmentativ: golan. amarnic. derivat din v. ş. împărtăşanie. bulg. denumeşte în limba română acţiuni abstracte: curăţenie. şontorog. El indică patria sau originea: moldovean. orăşeancă. -că formează substantive de genul feminin şi indică un titlu. iatac. -àci a dat derivatele: cîrmaci. leoaică. ţ la –an. -anie. boşorog. săculeţ.

de la -avu. Blajenu “fericit” – blajin. veselie. a încetini. a tălmăci. leneş. . poate fi totuşi explicată. Ceta “monedă” – ţintă. a posti. zglobiu. strălucire. a primeni. împotriva obiceiurilor. a răzbi. Beliti “a face alb” – “belire” – a scoate pielea. ca şi cele din latina clasică prin intermediul celei populare. a obloji. a linişti. condiţiile sociale şi activitatea lui: . năpraznic. uscăţiv. a se trudi. a pomeni. zdravăn.a. Aceste cuvinte se referă mai ales la om. vîrf. la dispoziţiile-i psihice. straşnic. şi-au schimbat sensul primar. mînie. Hvala “laudă” – fală. vom compara cîteva cuvinte din vechea bulgară cu corespondentele lor româneşti. Dedina “moştenire” – datină (obicei. năprasnic. a omorî. dojeno “a urmări” – dojenire. -iv (-ivu) a dat derivatele: beţiv. lucru excepţional.a boli. . a răzvrăti. a lua” – grăbire. a zămisli.trudă. milostiv. slab. obscuritate. ciudat”. a plăti. oricît ar fi de surprinzătoare. a certa. . ciudăţenie.blajin. a modera. O dată pătrunse în limba română. lacom. trîndav. ceaţă. destoinic. Dognati. Semnificaţia cuvîntului românesc se leagă de aceea a vcechii bulgare prin etapele „lucru făcut împotriva legilor (scrise sau nescrise). Gradu “zid. drag. bolnav. a vrăji. . a jupui. Pentru a arăta cît de mult se îndepărtează ele de prototipurile lor. a potoli. regret. a porunci. 41 . cui mic. tradiţie). a pipăi. ocolire. Burea “furtună” – bură. Această schimbare de sens. lacom. Astfel el a şi fost calchiat în româna veche: fărădelege. Dospeti “a ajunge” – a dospi (a fermenta). a hrăni. Domoliti “a ruga” – domolire. caraghioslîc”. blînd. Ciudo “miracol” – cuidă. Bezakonie “nedreptate”.rîvnă. oraş” – gard. zărire ş. Numărul cuvintelor slave introduse în diferite sfere de activitate umană este considerabil. straşnic. buiac. vrednic. glorie. a ţese.pleşuv. slugă. a milui. nătîng. guraliv. bazaconie „necuviinţă. multe dintre cuvintele slave. Bezdŭna “prăpastie fără fund” – întuneric. burniţă. scîrnav. necaz. se foloseşte extrem de rar şi formează adjective: hulpav. zglobiu. Grabiti “a răpi. Dar cea mai mare influenţă asupra românei a avut-o totuşi lexicul slav. vrednic. a ocoli.-av. la particularităţile lui fizice şi morale. milostiv. prost.

a vorbi. puternic. Bolovanu „coloană. Troianu „ridicătură de teren” – troian de zăpadă. Izmena “trădare. – кожα > cpajă. Astfel: etas – вρъстα > vîrstă. adică tot una ceea ce se schimbă. Traiati „a dura” – a trăi. a stabili. curajos. dar şi „podul casei”. -are – любити >a iubi. graiati „cîntec. Skapu „zgîrcit” – scump. Propasti. Slota „iarnă” – sloată (timp ploios. Zapadu „cădere” de la zapasti „a cădea” – zăpadă. stana „a înceta” – ostenire. Zoria „lumină” – zori. – искустный > iscusit. care a construit o mulţime de-a valuri pentru fortificaţii. adică ceia ce cade din cer. Izbiti “a ucide” – a izbi. Grulo „gîtlej” – gîrlă. ploaie în două cu ninsoare). soldat”– viteaz. – трεбовати > a trebui. de snopi. – згръчитъ > – трyпъ > trup. a lovi. răutăcios” – zglobiu. a pierde. Logoditi „a conveni” – logodire. Voinicu „răzbionic. palmă” – pod. a semna. Okno „fereastră” – ocnă (mină de sare). a fixa” – necaz. a cromcăni” – grai. punte. Pătrunderea unor termeni slave a avut ca urmare dispariţia termenilor corespunzători latini. Podu „pămînt. propada „a despărţi” – a prăpădi. statuie” – bolovan. necăjire. Dar denumirea vine de la numele împăratului Traian. Lobivu „rău. Oblojiti „a aplica” – a obloji „a pansa. avarus corpus zgîrcit . 42 calvus crusta debeo dexter – плεшивый > pleşuv. amo. Nacazu nakazati „hotărîre. schimbare” – izmene. Suvora „legătură” – sfoară.Iskaliti “a înnegri” – iscălire. Grai. Kokoşi „găină” – cucoş. a spăla cu apă caldă”. Stogu „grămadă” – căpiţă de fîn. vesel. Ustati.

G.) susţinea că geţii şi dacii vorbeau aceeaşi limbă. are fons hortus infernum – грεшити > a greşi. acelaşi popor era numit geţi. – трεбα > treabă. numai că primii locuiau spre răsărit. Istoria limbii române. mai ales din cauza faptului că nu s-au păstrat texte care ar fi fost scrise în daco-getă. pînă la cucerirea Daciei de către romani. e. împreună cu traca şi ilira. vol. Dar nici influenţa puternică a limbii eline. totuşi ea n-a putut să nu lase anumite urme atît în fonetică. iar dacii – mai spre vest.. – извоρ > izvor. Ele a urmat să se păstreze pe un teritoriu destul de întins. Ivănescu. Rosetti. care este înrudită cu ilira. Un mare ajutor în studierea elementelor geto-daco-tracice ne oferă limba albaneză. Cît priveşte aspectul fonetic al acestei limbi. laboro. – дαρъ > dar. pp. Se ştie că pînă la începutul erei noastre limbile traco-dacice au suferit schimbări esenţiale. 64 p. 351-363 3. în gramatică. Al. daco-geţii au cunoscut chiar scrisul. aşa numita limbă satem. – сирαку > sărac. paradisum – ραй >rai. pp. Triburile daco-geţilor reprezentau ramura de nor a tracilor. Regiunea tracă propriu–zisă se întindea în mileniul I de pînă la era noastră la sudul Dunării. 24 e. În procesul dezvoltării istorice limba daco-geţilor a fost asimilată de limba latină populară. – a. n. n. ea făcea parte din sistemul limbii indo-europene. – грαдинα > grădină. spre deosebire de limbile latină. introduse în diferite texte greceşti sau latine. Geograful şi istoricul grec Strabon (a. nici asimilarea de mai tîrziu a limbii latine n–au făcut ca aceste limbi să dispară cu totul. Chişinău. III Elementul autohton Romanii numeau daci poporul care trăia pe teritoriul de la nordul Dunării. Istoria limbii române. se poate spune că. – αд > iad. Se crede că în secolul I p. greacă.eror. Curs de gramatică istorică a limbii române. Unul dintre primii lingvişti care a pus problema relaţiilor lingvistice albano-est- 43 . Cercetarea elementelor daco-getice are de înfruntat însă multe dificultăţi. nudus opera pauper strenum – голый > gol. celtă. n. 1991. 27-32 2. şi mai ales în lexicul limbii române. Bibliografie: 1. în coroana Carpaţilor. Ne–au rămas doar unele cuvinte răzleţe. -are – мукα > muncă. la cursul inferior al Dunării. e. care făceau parte din limbile kentum. La greci.

ţin în loc. Philippide dă ca fiind probabilă originea tracică a cuvintelor spăpîn. berr “oaie” bucur – alb. Haşdeu prin asemănare cu albaneza. p. stăpânesc. murgu pîrău – alb. gelbaze cătun – alb. a fost derivat de la rădăcina stap.rusă – smetana). giush groapă – alb. bukure fluier – alb. termeni balaur. care presupune un trac stopanu. dhalle ghimpe – alb. gurmas 44 . Tot elemente tracice sînt considerate de Al. I al lucrării sale Originea românilor. bardhe “alb”). şi în vechea slavă – stopanu „stăpân”. sut – alb. 108-124). în sîrbă şi albaneză stan înseamnă acelaşi lucru. bîr! (interjecţie) – alb. Philippide şi barză (alb. pe care mulţi cercetători le considerau pînă la el de origine slavă. reconstituiţi de B. . Haşdeu. kopil „om tînăr” moş – alb. byc „mocirlă” buc alb . kesule gălbează – alb. perrua scrum – alb. Cuvîntul strungă este asociat de Al. sînt recunoscuţi de mai mulţi cercetători ca fiind de origine tracică. Philippide cu rădăcina stru(sru) „a curge”. P. breth brîu – alb. shump bucur – alb. buze căciulă – alb. şi germanul stab „baston”. katunt ceafă – alb. aşez” + sufixul -anus. kodre “movilă” brad – alb. gafe ciuf – alb. de la care ar proveni în macedoromână stăpuescu „opresc. Aceiaşi rădăcină o au şi bulgărescul stapu „baston”. stînă şi smîntînă. bac „frate mai mare” balaur – alb. Stînă este cunoscut de vechea bulgară – stana „locuinţă”. Cuvîntul smîntînă s-a dovedit a fi totuşi de origine slavă (v. bolle „şarpe mare” baltă – alb. sîmbure şi viezure. grope grumaz – alb. bucure “frumos” ciut. II. avul baci – alb. Al. bulg. Cuvîntul românesc are paralelă în albaneză – stopan – „baci”. meze zară – alb. fluoiere ghiuj – alb. gjemp În Istoria limbii române (vol. P. În vol. Stăpîn. cufe „păr lung de lup” copil – alb. Rosetti consideră drace sau dace următoarele cuvinte: abur – alb. balte bîlc – alb. moshe murg – alb. shut “fără coarne” codru – alb. Al.romanice a fost marele savant B. brenu buză – alb. buze mînz – alb. byc „paie de cânepă” buză – alb. mazăre. Astfel.

L M L C. ţapul se numeşte baec. şi de ce a dispărut latinescul hircus „ţap”. p. Istoria limbii române. 186-191. În sec. 51-63. În secolele X şi XI ei au pătruns în Crişana şi Ardeal. thep urdă – alb. Mai tîrziu. în anul 896. G. probabil. apoi între Don şi Nipru. şi nu ucraineană. bunăoară. Cronicarul anonim al regelui maghiar Bela III (1172-1196) povesteşte că pătrunderea ungurilor pe aceste teritorii (Transilvania de astăzi) s-a izbit de rezistenţa populaţiei locale. numită mai târziu machiari. mai ales că se simţea necesitatea de a avea un termen deosebit pentru fiecare sex al animalelor domestice: bou – vacă. care. Iaşi. De aceea era şi firesc ca termenul omofon latinesc să fie înlocuit cu unul autohton. prin secolele VII-VIII. face presupunerea că acest termen a dispărut chiar în latina populară. Impunerea unui termen străin sau autohton explică. 1964. iapă – armăsar. conform evoluţiei fonetice normale. a dispărut din toate limbile romanice din cauza omofoniei cu capra. p. Din bibliografie: N. Al. se mută între Nipru şi Nistru. Basarabia (Roman) // Viaţa Basarabiei. Chişinău. Franţuzescul mouton „oaie” e de origine celtă. Bucureşti. În franceză. P.măgură – alb. porc – scroafă etc. Istoria limbii române. alcătuită din volohi şi slavi. nr. sau unguri. Goma. 1. p. cu un termen german.Corlăteanu.. plecînd de la constatarea că latinescul caper. 1982. 251-257. s-au aşezat. adică era o populaţie romanizată. urdha Cercetătorul elementului autohton Tache Papahagi. Hr. Ivănescu. între Dunăre şi Carpaţii Apuseni. neperke ţeapă – alb. această populaţie este atestată între Ural şi Volga. pe teritoriul fostei provincii romane Panonia. 1 d. 89-90. ungurii au pustiit teritoriul pe care-l ocupă Basarabia şi Moldova de astăzi şi. cum se credea pînă nu demult la noi. magule năpîrcă – alb. sub conducerea lui Arpad. putem presupune că ţap este de origine traco-dacică. cucerind aceste teritorii treptat. 2002. 1980. Astfel. populaţia fino-ugrică. o populaţie fino-ugrică locuia pe teritoriul dintre munţii Altai şi nordul Iranului. pînă la anul 1200. p. trebuia de dea reflexul capre. Sub presiunea pecenezilor. trecînd prin stepa Tisei. Rosetti. 45 . al IX-lea. berbec – oaie. Influenţa maghiară Pînă în sec. în revista Grai şi suflet.

Ceahlău şi Chivirig se datoresc. Alteori.ити): a alcătui < alkot a altoi < olt a mistui < emeszt a bîntui < bant a bănui < ban a birui < bir a cheltui < kolt a chibzui < kepez a făgădui < fogat a hăitui < hayt a hălădui < halad a îngădui < enged a mîntui < ment a tăgădui < tagad a tămădui < tamad Plecînd de la faptul că majoritatea termenilor de origine maghiară se pot raporta la viaţa feudală şi de la faptul că feudalismul s-a afirmat destul de puternic la noi în secolele XI–XIII. dîndu-li-se sufixul ui (mai rar . au tradus în limba lor toponimele slave. Clij + vareş – Coloşvar ).Ocupînd totuşi aceste teritorii. se disting două perioade ale influenţei maghiare asupra limbii române: prima epocă în care această influenţă s-a exercitat asupra tuturor românilor şi epoca a doua. Ei se referă mai ales la: 46 . După cum menţionează Simion Mîndrescu în studiul său Elemente ungureşti în limba română (Bucureşti.oi ) şi sufixul -i de origine slavă (< . Verbele de origine maghiară au fost încadrate la cele de conjugarea a IV-a. de asemenea. iar integrarea la substantivele neutre s-a făcut şi pe bază de înţeles: substantivele terminate în consoană au devenit neutre dacă denumeau lucruri. de la care au împrumutat denumirile de localităţi (Bistriţa – Beszterce. au fost încadrate la unul din cele trei genuri din română pe baza terminaţiei. putem conchide că mulţi dintre termenii în discuţie au pătruns şi s-au încetăţenit în limba română anume în aceste secole. neavînd categorie gramaticală de gen. 1892). de influenţă regională. Oraşul numit atunci de slavi Bălgrad ( Cetatea Albă ) l-au numit Tehervar. maghiarii au venit în contact cu românii şi slavii. originii lor maghiare. De origine maghiară sînt substantivele: belşug < bolseg zăbală < zabala guler < galer gînd < gond dobă < dob haită < haita hoit < holt mohor < mohar neam < nem pildă < pelda seamă < szam sicriu < szekreny chin < kin chip < kep gazdă < gaxda hîrciog < horcsog hadarag < hadaro oraş < vareş cotlon <catlan marfă < marfa (“vită”) helge < holgy Substantivele de origine maghiară. pe care autorul nu o consideră încă încheiată.

bătăuş. pietriş. bir. sobă. • relaţiile dintre oameni: a făgădui. tăpşan. Din secolul al XIII-lea şi pînă în secolul al XIV-lea. pahar. • organizarea militară: a birui. hîrciog. Influenţa turanică În secolul al X-lea. gureş. desiş. a se zgîrci. teritoriile respective au fost ocupate de cumani. 47 . a sudui. • medicina populară: a tămădui. furtişag. şoim. nemeş („om liber”). ham. ciupercă. a hăitui. a gîndi. lungău. budăi. tătarii au stăpînit Moldova şi Muntenia. holdă. raită. şug: belşug. ău: ilău. gazdă. chipeş. • alte realităţi: a se mistui. beteşug. ilău. sălaş. pildă. a tăgădui. • stări sufleteşti şi fiziologice: chin. seamă („socoteală”). iobag. feteleu. feredeu. hotar. • vitărit: labă. Limba română mai cunoaşte şi cîteva sufixe de origine maghiară: şag: rămăşag.• organizarea socială: neam („gintă”). (a fi fugar) chip. • agricultură: belşug. mohor. codău. zăbală. mărunţiş. • meseriile şi produsele lor: bardă. • pescuit: heleşteu. dărăb. etc. mereu au intrat în română în această perioadă. măritiş. imaş. a bănui.a uliu. dudău. a îngădui. hoit. megieş. pieptiş. bîlci. În secolul al X-lea. oloi. şalău. şirag. („a dispărea”). mai („ficat”). a bîntui. a chibzui. bocanc. luminiş. iş: aluniş. a cheltui. ceatlău. stejăriş. a se bizui. hîrdău. dijmă. megieş. uriaş. a bîigui. gealău. • înmormîntare: sicriu. aldămaş. hadarag. dobă. • locuinţa: a locui. • particularităţi ale omului: chipeş. a hălădui. lăcătuş. • vînătoare: helge. marfă. harţă. beteag. gealău. prieteşug. viclean. a se burzului. Poate că şi termenii pîrjol. vălmăşag. • comerţul şi viaţa orăşenească: oraş. haidău. galeş. frunziş. Toţi nepoftiţii despre care s-a vorbit mai sus erau de neam turcesc. ţintirim. uş: lătăuş. meşteşug. de la răsăritul şi sudul Carpaţilor. gingaş. haită. eş: vameş. pecenegii au ocupat părţile de şes ale actualei Românii. ghizdele.

saltea. bucluc. foarte veci. Informaţiile asupra limbii pecenegilor şi cumanilor nu sînt tocmai vaste. Iorga. Fălciu „luntraş” sînt cumane. Calmaţui. şi cu ajutorul celorlalte limbi turceşti. duşman. gavanos. calup. care înseamnă „ghicitoare”. Caracala „cetate neagră”. Numele cumanilor. halat. dulap. buzdugan. Ele au pătruns în lexicul limbii române mai ales în perioada celor trei secole de asuprire a poporului nostru (1513-1812). căpcană. Astfel. albaneză tshoban. Totuşi termenii beci. • unelte de lucru: cazma. putem admite că altădată exista un cuvînt ciumnel. caftan. ţol. cumane şi tătare de cele turceşti de mai tîrziu. giumel) „sentinţă. în Imperiul cumanilor şi domnia lui Basarab. e cuman. ar trebui să vorbim despre o influenţă turanică mai veche. butuc. ca şi ale tătarilor. cerdac. • arme: buzdugan. din care poate proveni cinel. pentru că purta nume cumane. N. ciulama. ciomag. halva. scris de un călugăr catolic. Mult mai numeroase sînt unităţile lexicale de origine turcească. • bucate: cafea. Tătar. cîntar. greacă zobanos. cu ajutorul unui dicţionar din sec. chirie. haraba. dar. De asemenea. proverb”. fără îndoială. rîu” sînt cumane: Bahlui.Pentru a distinge influenţa pe care au exercitat-o aceste limbi asupra românei de influenţa de mai tîrziu a limbii turcilor osmanlîi. există substantuvul giumle (pl. 48 . Covurlui. Printre cuvintele de origine turcească întîlnim şi de cele care denumesc noţiuni abstracte: belea. sarma. burnuz. în acest caz. cuvîntul cioban are corespondente în bulgară чобан. au devenit chiar nume de botez: Coman. ci şi în multe alte limbi. Densuşianu. Din tătară au pătruns în română termenii arcan. • obiecte casnice: balama. E greu de separat împrumuturile pecenege. al III-lea. cioban sînt. cazan. după cum o dovedeşte şi Ov. dovedeşte că o parte din boierimea română era de origine cumană. pilaf. medean. Teleorman „pădure mare”. se pot afla elementele ce ni le-au împrumutat ei. • instituţii: hazna. divan. O serie de cuvinte de origine turcească se referă la: • îmbrăcăminte: basma. În turcă. Chiar numele Basarabia. Dar fiind că în graiul ardelenilor se întîlneşte verbul ciumilesc „ghicesc”. Şi cuvîntul cinel e de origine cumană. tacîm. Numele de ape în -ui „vale. Cuvinte de origine turcă întîlnim nu numai în română. telemea. numit Codex cumanicus. ceaun. leafă. la origine un nume de botez.

2. -luc: buluc. precum şi la cuvintele de alte origini: tractirgiu (slavă).Cuvintele apărute mai recent sînt cele ce se referă la perioada stăpînirii fanariote. Printre ele: bostan. cuvinte cu o etimologie presupusă. sură < Schyren. şanţ < Schonz. („trandafiriu”). Din turceşte au fost împrumutate şi unele sufixe. încăperi auxiliare: şopru < Schoppen. mahalagiu. cîte puţin. marfagiu (maghiară). cuvintele împrumutate din turcă. chefliu. hatîr. sunduc. ciubuc. hazliu. O oarecare influenţă asupra românei din epoca feudală a exercitat-o şi limba saşilor din Ardeal. ştreang < Strang. lulea. divan. printre care: -giu: boiangiu. Termenii de origine săşească din română. duelgiu (franceză). nu numai substantive. iaurtgiu. Un timp oarecare. bacşiş. se referă mai ales la: Rabler. roabă < Clasificarea etimologică a cuvintelor Cuvintele din dicţionarul etimologic al limbii române formează trei grupuri: 1. administrarea oraşelor: burghez < Burger. tulup. cuvinte cu etimologie sigură. De originea turcească sînt. stacogiu. geamgiu. mofluz („sărăcit”). bucluc. bazar. fudul. Unele cuvinte turceşti au venit în limba noastră prin filiera slavă: cişmea. prelucrarea lemnului: buştean < Bumstam. caracul. harbuz. încep să iasă din uz. şindrilă. borangic. dugheană. pătrunşi în această epocă. în română. ceacîr („cu ochi de culori diferite”). neneacă. alte domenii: şold < Schulter. după cum am putut observa din exemplele de mai sus. mahmur („cu capul tulbure”). ci şi o serie de adjective: boştur („deşert”). sarai. lalea. scandalagiu (greacă). băbacă. laptagiu (latină). laţ < Latz. încet. hambar. devenind arhaisme. < Schindel. zăbon. bursuc. construcţiile medievale: turn < Turn. şiret. -liu: ghiurghiuliu. moft. barmengiu (engleză).giu a fost destul de productiv în limba română. împreună cu care a fost împrumutat. sufixul . care alcătuiau mai ales clasa tinerei burghezii. De aceea el s-a putut ataşa atît la cuvintele de origine turcă. O dată cu scuturarea jugului turcesc. 49 .

3. cuvinte cu etimologie necunoscută. Cuvintele din primul grup au un etimon atestat, recunoscut de lingvişti pe baza aplicării legilor fonetice generale, evoluţiei semantice a cuvintelor. Etimonul acestor cuvinte constă dintr-un corp fonetic care poartă un anumit sens sau care are un anumit sens într-o limbă străină şi acest cuvînt are existenţă în limba de împrumut, în textele vechi, în cele moderne, în dicţionare. Bunăoară, pentru orişicare vorbitor al limbii române e clar că substantivul muncitor a provenit de la verbul de origine slavă a munci + sufixul -tor, a reface – de la verbul latin facere, cu prefixul re-, lexemele lana, blandus, cantare, deşi reprezintă clase de cuvinte diferite, au evoluat din latină pe baza aceleiaşi legităţi fonetice: închiderea lui a + o nazală + o vocală (cons.) în î. Unele cuvinte româneşti pot fi formate după modele străine. De exemplu, fărădelege s-a format după modelul prepoziţie + substantiv atestat în slavă (без+законие). Există însă situaţii cînd este necesară reconstituirea etimonului. Cuvintele cu etimon neatestat de dicţionarele limbii latine, bunăoară, pot fi considerate cu etimologie sigură, dacă în urma unei analize minuţioase se constată că el are forme asemănătoare şi nuanţe semantice apropiate în una sau în cîteva limbi romanice. De exemplu, se presupune că verbul a (se) aşeza e de origine latină (< *şedere)5. Această presupunere e confirmată de reflexele acestui verb în spaniolă (assear), portugheză (aseian). Uneori, pentru a demonstra etimologia sigură a unui cuvînt, se aplică legităţile fonetice. De exemplu, cuvintele româneşti dinte, minte, lege, munte n-au putut să provină de la formele de nominativus dens, mens, lex, mons, nici de la cele de genitivus dentis, legis, mentis, montis, ci de mla formele de acuzativus: dentem, legem, mentem, montem. Tot aşa, latinescul frigus a dat două substantive în limba română: frig – de la forma de nominativ şi friguri „febră” de la forma de genitiv frigori. În cadrul a vreo 20 de cuvinte cu etimon neatestat, dar reconstituit, se consideră că este corect etimonul, chiar dacă el nu are corespondente în alte limbi romanice decît în română: pendia > pînză, extemperare > a (se) astîmpăra, ingrassiare > a (se) îngrăşa. Etimoanele sînt considerate corecte, deşi nu au fost atestate de dicţionare cînd li s-au aplicat legităţile fonetice. Faptul acesta a fost demonstrat atunci cînd unele etimoane au fost atestate în manuscrise, în textele vechi, descoperite după refacerea etimonului. Astfel, forma latinească paludem a suferit procesul metatezei încă în latina populară, de unde a dat în română pădure < (lat. pop. padulem). De obicei, formele latinei populare neatestate în dicţionarele latinei clasice sînt date în dicţionarele etimologice cu asterix (*).

5

Atunci cînd etimonul cuvîntului este presupus, el este însoţit de asterix.

50

Unul şi acelaşi etimon poate avea în limba româna actuală cîte două corespondente. Unul dintre aceste corespondente a evoluat dintr-o formă a latinei populare conform legităţilor fonetice generale, (monumentum > monmentu > mormînt: n>r (rotacismul, e + n + cons > î, m, apoi u în poziţie finală dispar; cel de-al doilea corespondent, monument, a apărut mai tîrziu în calitate de neologism. Tot aşa s-a întîmplat şi cu cuvîntul carbonem ( > 1. cărbune; 2. carbon). Unele împrumuturi din franceză au fost luate după forma grafică (bord (la o navă), altele – după cea acustică – bor < (bord) la pălărie. Iar cuvîntul linie are chiar o etimologie triplă în limba romănă: 1. cu sensul tehnic (linie de prelucrare a tomatelor) e împrumutat din germană prin intermediul rusei şi francezei; 2. cu sens geometric – din franceză; 3. cu sens militar (se moare pe prima linie) – din latină. În situaţiile cînd sensul cuvîntului românesc e altul decît sensul cuvîntului din limba de împrumut, atunci acesta din urmă se ia în ghilimele: (“habar”, turc.) = mită; cocoş < кокошъ slav– „găină”, lipcă (a se ţine lipcă) < v.br. „pisălog”; „etichetă”, ceea ce se lipeşte. În dicţionarele etimologice, întîlnim cuvinte ale căror etimoane nu sînt indicate, deşi acestea sînt cunoscute chiar şi de cei neiniţiaţi în studiul literelor. E vorba de interjecţii, mai ales de cele onomatopeice: cu-cu!, cucurigu!, poc! La unele interjecţii se indică totuşi etimonul, dar acestea vin ca nişte împrumuturi sau sub influenţa altor limbi: vai (lat.vae), bg. vai, ngr. vai ), bravo (fr. bravos).

II. O altă clasă de cuvinte sînt cele cu o etimologie nesigură, pentru care s-au propus etimoane, dar pentru care nu există siguranţă absolută a cercetătorilor, ele fiind doar credibile. Din această clasă de cuvinte fac parte, în primul rînd, cuvintele a căror origine probabilă e daco-getă sau tracă, adică ele provin din substratul autohton al limbii române. Atunci cînd e vorba de acestea, se face trimitere la limba albaneză, iar etimoanele sînt precedate de abrevierea „comp.”, adică compară. Astfel se sugerează ideea că termenul românesc e înrudit cu cel din albaneză, fără însă a se putea credea că româna l-a împrumutat din albaneză. Vorba e că ambele limbi (şi româna, şi albaneza) au preluat cuvîntul în discuţie dintr-o limbă anterioară lor sau din limbi anterior înrudite genetic. buză – (alb. buze); brîu – (alb. brenu); ciut, şut, (alb. shut „fără coarne”); codru, (alb. kodre „movilă”).

Tot din acest grup fac parte şi cuvintele cu aspect derivativ, dar care, din motive de ordin fonetic, trebuie raportate totuşi la cuvinte din alte limbi după sensul lor: a înfiripa (< în + cerep (bulg. ukr. череп); toboşar ( toboş, maghiar – toba, doba)+ sufixul –ar.

51

În sfîrşit, cuvinte comune pentru limba română şi alte limbi, de obicei, limbi învecinate sau coexistente cu româna pe teritorii întinse, fără a se putea preciza dacă româna le-a împrumutat din acestea sau că aceste limbi le-au împrumutat din română. comp. magh. badaro – rom. bădăran; comp. bulg., sb. kuce, maghiar. kuszi – rom. cuţu; comp. bulg., ngr., sb. nena „mamă” – nene (rom). III. Cel de-al treilea grup îl constituie cuvintele cu etimologie necunoscută. Acestea sînt, în mod obişnuit, regionalismele, aproximativ 2500 de cuvinte, cărora nu li s-a putut identifica vreun etimon corespunzător în nici o limbă. În cazul lor, dicţionarele fac precizarea: „etimologie necunoscută, neclară”. Printre acestea se numără: băţ, a bîrfi, bîtă, a nărui, a născoci, terci, titirez, văgăună etc. În special, rămîn cu o etimologie necunoscută multe toponime şi antroponime. Referitor la această сategorie de cuvinte, în lucrările etimologilor, de ultimă vreme, se încearcă să se propună etimoane fie pentru cuvintele care s-au mai discutat, fie că se resping propunerile anterioare fără a se propune ceva nou. Astfel, rămîn pînă astăzi încă nesigure sau discutabile etimologiile cuvintelor doină, Moldova, raţă. Mai există un grup de cuvinte ce formează etimologia populară. Ea constă în modificarea formei unui cuvînt mai puţin cunoscut de vorbitori sub influenţa altui cuvînt care seamănă ca formă şi chiar ca sens uneori. De exemplu: reclamaţie – lăcrămaţie, cooperativă – cumparativă, batoză – bateză, acoladă – arcoladă, funebru – funegru, limbă maternă – limbă mamernă.

Schimbări în cadrul părţilor de vorbire şi al categoriilor gramaticale în perioada de formare a românei
După cum se ştie, majoritatea substantivelor cu terminaţia în -a în latina clasică constituiau clasa substantivelor de declinarea I. Odată cu evoluţia sistemului vocalic latinesc, substantivele din această clasă n-au variat considerabil, ele rămînînd la acelaşi tip de declinare, dat fiind faptul că vocala a în poziţie neaccentuată a trecut în ă. Marca determinantă a majorităţii substantivelor feminine la plural o constituie vocala e (din ae): masă-mese, casă-case, fată-fete. Foarte probabil că, în epoca de formare a limbii române, unele substantive feminine de declinarea I au căpătat la plural terminaţia -i, în loc de obişnuitul -e: seară-seri,

52

scară-scări, poartă-porţi, vacă-vaci. Acest -i a apărut, probabil, prin analogie cu pluralul declinării a III-a a femininelor de tipul partem > parti > părţi. Partea finală -uă a unor substantive feminine nearticulate de tipul steauă, neauă (arh.), parte provenită din latinescul illa, a dispărut la forma de singular nedefinit aproape în toate graiurile dacoromâne. Această desinenţă -uă a putut să dispară după apariţia formei atone a pronumelui personal în acuzativ o, care, la rîndul său, a provenit din uă, o variantă a pronumelui demonstrativ latinesc illa (eauă). Propoziţii de tipul Eastă steauă uo vedzu s-au redus mai tîrziu la Astă stea o văd. Prin analogie, s-au creat substantive noi, care, mai ales acele ce denumesc pomi, au format dublete substantivale de gen. Astfel, abellona a dat reflexele alună şi alun, cereşia – cireaşă şi cireş, prunus – prun şi prună6. S-au produs şi încadrări ale unor substantive la alte clase de declinare decît cele din latină. Latinescul nepos, -nepotis, conform legităţilor fonetice, trebuia să evolueze în nepoate. Dar această formă, apărînd frecvent în dialog, a fost considerată ca un vocativ de tipul doamne. De aceea, pentru a fi diferenţiată, s-a transformat la N.-Ac. în nepotu. Apoi s-a creat şi femininul nepoată, care pînă atunci nu exista în limbă, ideea de feminin exprimîndu-se, probabil, prin acelaşi nepoate. Din cele mai vechi timpuri, în exprimarea neafectivă, adjectivul românesc ocupă locul de după substantivul determinat. Dar cînd se exprima un sentiment de admiraţie sau de compătimire faţă de o persoană, sau de indignare, de dispreţ, adjectivul se situează în prepoziţia substantivului. Bineînţeles, ne referim la adjectivele strict calitative. Dar dintre acestea două fac excepţie, limitîndu-se, fiecare în parte, la poziţii strict diferenţiale faţă de substantivul determinat. E vorba de adjectivele beată şi biată. Fiind paronime, ele puteau trezi confuzii, avînd sensuri completamente diferite. Pentru a evita omonimia, adjectivul biată s-a întrebuinţat exclusiv înaintea substantivului determinat, iar beată – după acesta. Diferenţierea dintre acel şi cel, acest şi cest s-a realizat şi ea în epoca de formare a românei, mai ales după ce cel a devenit articol demonstrativ, pe care unele gramatici ale noastre îl numesc adjectival. Acesta din urmă termen nu e tocmai potrivit, deoarece această parte de vorbire apare nu numai în prepoziţia adjectivului, ci şi în cea a substantivului, ca în exemplele: casa cea de piatră, inelul cel de aur etc. Mai ales că articolul acesta participă şi la formarea numeralelor ordinale: cel dintîi prieten, cel din urmă drumeţ. Mai întîi au apărut sintagmele ille bonus > celu bunu > cel bun > ăl bun, iar mai tîrziu cele de tipul frater ille magnus.

6

Ultimul DOOM nu face distincţie între căpşun şi căpşună, ţinînd cont, probabul, de uz.

53

iar macedoromâna – pe cele cu lu. circulă şi cele de tipul ţinţile. provenit din sintgme annus tertius. treilu. săi. la care se adaugă articolul definit.Cercetările ne demonstrează că adjectivele posesive său. a. dăţile. formele săi. noaulu. şi ca articol înaintea unui pronume posesiv (al meu. care înseamnă „drumul parcurs de mireasă spre casa mirelui”. De altfel. rădicară popoarele glasul său. în aceste cazuri. Printre numeralele ordinale latineşti de tip sintetic se numără adverbul anţărţ. unde se păstrează doar în cadrul termenilor de rudenie (tatăsău. româna a generalizat formele cu le. ale servesc. al optul. începînd cu această perioadă. lărgiră spre menre rosturile sale. frate-său. numeralul ordinal din albaneză se formează tot din numeralul cardinal. În limba română veche însă. ţinţilu. sale: măniară ei cu sveatul său. cumătră-sa etc. în procliză – articolul pronominal a. Cu timpul însă. 54 . Articolul enclitic la aceste numerale azi e le(a). ai săi). şi-au ataşat articolul l. Cu totul alta era situaţia în epoca de formare a românei. El s-a păstrat doar în cîteva dialecte şi graiuri. Dacă astăzi pronumele săi nu se poate referi la un substantiv ce trimite mai mulţi posesori şi la mai multe obiecte posedate (Elevii şi-au luat fiecare cărţile lor (nu sale). al optulea. ceea ce ne face să conchidem că sistemul de numerale traco-dacic se construia după un model asemănător. mamă-sa. numeralele ordinale apăreau doar cu articolul l: al patrul. al. şi ca părţi componente ale numeralelor cardinale. cel latinesc dispărînd din limba vorbită aproape completamente. primară. ai. sa. în acest ultimul caz limba limitîndu-se. în encliză. iar în graiul bănăţean – expresia cale primară. Morfemele al. soră-sa. Limba română a trebuit să-şi formeze pe teren propriu această categorie de numerale. articolul substantival definit. după cum s-a văzut. la care a adăugat. optule. al nouălea. iar mai tîrziu. alături de formele doilu. a ta. sale şi-au restrîns cu mult sfera de întrebuinţare mai ales în limba vorbită. De aici am putea face concluzia că la numeralul ordinal situaţia s-a prezentat exact ca la substantivele masculine terminate în – e: leporem + le > iepurele. ca şi astăzi în unele graiuri. atunci limba veche folosea cu prisosinţă. doar la forma de feminin singular a. Celelalte substantive şi numerale. În dialectul menglenoromân există expresia di la prima uşă sau primar. frater + le > fratele. Limba română a recurs la mijloacele proprii pentru formarea numeralelor ordinale. lăsa-vor streinilor bogătatea sa. formîndule de la numeralele cardinale.). În macedoromână. noaurili. nu l ca la majoritatea substantivelor masculine care se termină în consoană: al patrulea.

varecare. întîlnim formele varecine. formele neaccentuate ale pronumelor personale şi reflexive au valoare de adjective posesive. cîţiva. Şi totuşi articolul este o formaţie comună pentru toate limbile romanice. cumva etc. Curs de gramatică istorică a limbii române. Ivănescu. mai ales cînd sînt ataşate în imediata encliză a unui substantiv: sînu-mi. Spure-voiu voauă tuturor ce vă e frică de Dzeul. o se diftonghează sub influenţa lui e din silaba următoare. s-a redus şi din forma voare > voa. braţu-i. 2. valabilă încă în latina clasică de a nu începe o comunicare cu cuvinte neaccentuate. Exemple numeroase de acest fel avem şi astăzi. Re a fost concepută ca o terminaţie a infinitului latinesc şi.În textele vechi. p. unde îi avea funcţie de complement indirect. împreună cu pronuimele relative şi unele adverbe circumstanţiale. Va a devenit particulă şi formează. În asemenea expresii. p. / Jelui-m-aş murgului. 161-170. În textele vechi. Dormire-ai somnul de veci să dormi. cîndva. -şi. după ce a dispărut din cadrul verbului. El s-a născut în propoziţii de tipul braţele îi sînt puternice. Istoria limbii române. constituit pe bază de material latin. 119-120. vol. -ere. şi anume de la forma persoanei a III-a volet (t final dispare. -va. regulă valabilă şi pentru verbele auxiliare: Înţelegu-te şi deregu-te în calea acesta se mergi. Trăire-aţi trei zile cu cea de alaltăieri! În limba română. pronume nehotărîte şi adverbe hehotărîte: cineva. mai ales în poezia populară: Jelui-m-aş şi n-am cui. careva. 55 . Acelaşi lucru se observă şi în macedoromână: braţa-li. voa s-a monoftongat în va. Tot în epoca de constituire a românei s-au format pronumele şi adverbele nehotărîte alcătuite cu particulele oare. undeva. l intervocalic trece în r. voare). I. pronumele personale şi cele reflexive atone stăteau după verb. E o regulă a topicii cuvintelor neaccentuate. Din bibliografie: 1. 3. Evoluţa şi constituirea articolului Cauzele apariţiei articolului ca parte de vorbire Gramaticianul latin Quintilian afirma: „Noster sermo aticulos non desiderat”. Nemaiavînd suport (motiv) de diftongare. iar mai tîrziu s-a ajuns la utilizarea substantivului nearticulat. Al. 150-153. substantivul era articulat cu articol definit. Tustrele componentele provin de la verbul latinesc voleo. 214-216. Istoria limbii române. p. Acest procedeu trebuie să se fi creat în epoca de formare a românei. G. Rosetti.

bine 56 . Din cauza folosirii lor frecvente pe lîngă nume. în primul rînd. de numeralul cardinal de tipul unus. aceste două părţi de vorbire s-au desemantizat. întrebuinţarea lor începînd să se cristalizeze într-un sistem gramatical. în speţă. care. caracterul expresiv al acestor determinanţi se anihilează. de pronumele demonstrativ de depărtare de tipul ille. o dată cu reducerea fonemelor finale. În al doilea rînd. aveau menirea de a preciza mai bune un nume şi de a-l evidenţia din clasa de obiecte omogene. al VII-lea se poate vorbi de constituirea în limbile romanice a unui articol propriu-zis. în faptul că în latina populară. Articolul a putut să apară în rezultatul desemantizării a două părţi de vorbire existente în latină. într-un singur exemplar. s-a recurs. comparativ cu alte tipuri de pronume. pierzîndu-şi respectiv valorile semantice iniţiale demonstrative şi cantitative. şi. poate fi făcută opoziţia dintre noţiunea de ordin general – homo. E vorba. despre care s-a mai vorbit anterior – homo illle. ne mai referim la el o dată. în primul rînd. în acelaşi timp. cît şi numeralul unus. În sintagma unus homo despectus numeralul unus evidenţiază acelaşi substantiv homo din clasa de obiecte omogene homo sapiens. demonstrativul ille şi numeralul unus aveau valoare determinativ-expresivă. arătînd. Ca rezultat. că el este numai unul. Aceasta este data cînd articolul apare cu o fizionomia clară. ce aveau această funcţie în latina clasică. numele individualizat din clasa de obiecte omogene – unus homo şi acelaşi nume bine cunoscut. Şi această opoziţie poate fi marcată astfel: homo Ǿ-nedeterminare unus homo ½-semideterminare homo illle 1-determinare totală La început. se simţea necesitatea logico-stilistică de a reda opoziţia dintre un nume determinat şi altul nedeterminat. Bunăoară. b) cu ajutorul actualelor forme de articole. Procesul de trecere de la pronumele demonstrativ sau de la numeralul cardinal la articol a fost lent şi îndelungat.Cauzele apariţiei articolului trebuie căutate. în locul consoanelor finale. din sintagma homo ille bonus reiese că noi îl cunoaştem deja pe acest om. Atît demonstrativul ille. şi-a păstrat mai bine flexiile cazuale. se pierdeau flexiile ce desemnau funcţiile gramaticale pentru fiecare caz la nume. Fiind folosite frecvent pe lîngă nume. Astfel. în urma analizei celor două sintagme. folosită ca mijloc de comunicare în toate provinciile romanizate ale Imperiului Roman. au apărut în latina tîrzie alte mijloace gramaticale apte să realizeze opoziţia nedeterminat/ semideterminat şi să marcheze explicit valorile gramaticale ale numelui. Abia cu începere din sec. În latina vulgară. în al doilea rînd. la două mijloace: a) exprimarea raporturilor dintre cuvinte a început să se facă prin intermediul prepoziţiilor.

Dacă demonstrativul ille se referea la un substantiv. unus barbatus. 3. adevăr. ginerele Mavrocordatului. mullier ecce illa formosa „muierea cea frumoasă”. în texte. el a evoluat în articol genitival (posesiv. illa parentillorum „o casă a părinţilor”. pronominal). La început. preceda un adjectiv.determinată. opoziţia concret/abstract. articolul şi-a asumat şi funcţia morfologică de a marca categoriile gramaticale de gen. Utilizarea numelor proprii cu articol s-a produs un timp oarecare în cadrul numelor de familie masculine: Alexandru Lăpuşneanul. şi chiar la o perioadă mai recentă: La mormîntul lui Aron Pumnul. necaz. articolul s-a extins asupra substantivelor concrete. copil etc.. indicînd gradul de determinare a acestuia. adică substantive ce exprimă noţiuni limitate de forma lor.. deşi acestea sînt unice în felul lor şi ni au nevoie de opoziţia determinat/nedeterminat. 57 . Mai tîrziu. şi articolul nu modifica prea mult felul de prezentare a acestor noţiuni în conştiinţa umană. ele au dat naştere articolului substantival: barbatus ille. Dacă demonstrativul ille. articolul s-a extins şi asupra substantivelor nelimitate de forma lor. demonstrativ (adjectival). De aici şi clasificarea contemporană a articolului în limba română: 1. Concomitent cu această funcţie. adică asupra noţiunilor „continui” de tipul bucurie. pronominal): una casa. În dependenţă de prezenţa acestor „sateliţi” desemantizaţi faţă de nume şi în funcţie de natura morfologică a acestuia din urmă. el s-a transformat în articol demonstrativ: homo ecce ille bonus „omul cel bun”. articolul a început să fie folosit chiar şi pe lîngă numele proprii. În cadrul acestor substantive. vulpe.). 3. Din acest moment. dar era în poziţie apozitivă faţă de acesta şi se plasa în prepoziţia unui alt substantiv în G. număr şi caz ale numelui. Hr. cîine. în perioada de formare a limbii române (secolele II . el capătă funcţie de determinant al numelui. Dacă demonstrativul ille şi numeralul unus se refereau la un substantiv. deoarece în conştiinţa umană ele apar ca lipsite de formă. masă.VII d. cinste etc. s-au constituit diferite tipuri de articol: 1. numite în lexicografie „incontinui”. de tipul casă. scaun. 2. Într-o perioadă mult mai tîrzie de dezvoltare a limbii române. determinat/nedeterminat era limpede şi se încadra în contextul vorbirii cu o precizie mai mare. 2. posesiv (genitival. însoţit de particula de accentuare ecce „anume”. substantival (definit şi nehotărît).

leporem + le > iepurele. După cum am mai menţionat. Am pomenit în treacăt că fostul pronume demonstrativ ille. De aceea. Vorba e că pînă la anul 602 acest tip de articol era eliminat din vorbire sub influeţba limbii scrise. ille > ello > ellu (o 58 . La D. s-a creat una comună pentru toate aceste trei cazuri – illo. Pînă la anul 602. Dat fiind faptul că acest elle apărea deseori ca un morf şi deci era neaccentuat. demonstrativul illle avea forma illum. descendentă şi ea din ille. care a devenit articol genitival. a urmat o altă cale de evoluţie. cînd populaţia autohtonă a fost deja romanizată. În felul acesta. cînd normele limbii scrise slăbesc cu totul (Imperiul Roman s-a distrus. se admitea utilizarea pronumelui demonstrativ doar după un substantiv. care avea şi ea canoane stricte. actele ce se întocmeau în partea orientală a Imperiului Roman şi în biserică. Articolul substantival definit la masculin are două forme: le şi l. se va impune definitiv în limba vorbită articolul definit în forma sa populară şi se va modifica conform legităţilor pe care le-a suferit în aria de est a fostului Imperiu Roman. Latina vorbită nu putea să impună limbii scrise articolul definit în forma sa scurtă. care avea nişte legi stricte de utilizare a unor sau altor forme gramaticale. el şi-a pierdut silaba iniţială şi a devenit le. iar în unele cazuri şi regiuni şi proclitic. De acea utilizarea articolului definit (proclitic sau enclitic) în forma sa atonă apărea ca o abatere gravă de la regulile latinei clasice. Forma le a evoluat de la latinescul ille în felul următor: în latina populară. şi Abl. – forma illo. la Ac. în latina populară. şi mulţi vorbitori care aveau cunoştinţă de existenţa lui îl redau prin formele lui tone. abia în epoca de formare a limbilor romanice. demonstrativul ille devine elle (are loc deschiderea vocalei iniţiale). biserica creştină se afla doar întîmplător pe teritoriul daco-tracic). a fost moştenit din latina populară. Care era cauza acestei eliminări la scris? Se ştie că în limba latină clasică. era folosit ca o apoziţie a unui substantiv într-o construcţie sintagmatică cu un alt substantiv în G. nu puteau admite nicidecum schimbarea topicii pronumelui demonstrativ de tipul ille în raport cu numele determinat atîta timp cît latina se vorbea şi se scria în anumite cercuri culte. ca şi legile latinei clasice. Forma l. Dar el devine o formă general admisă în graiurile maselor populare doar mai tîrziu. religioase sau oficiale. în epoca de formare a limbilor romanice. în special a dacoromânei.Evoluţia şi constituirea articolului substantival definit Articolul definit enclitic. În urma unificării acestor trei forme. Acest tip de articol se adaugă la substantivele masculine terminate în – e după dispariţia consoanei finale: frater + le > fratele. demonstrativul ille devine elle.

mărul. bărbatul. La G. illi. prima silabă dispare. Prin analogie cu pronumele interogativ quid. articolul îşi ia începutul de la latinescul illae. eccum hicce > aci > aici. La masculin plural articolul provine de la forma de N. Forma de feminin a suferit o evoluţie mai complicată. ca şi elle. Forma lui s-a ataşat la substantivele masculine şi neutre. articolul definit îşi ia începutul din forma pronominală illa. vulpiei > vulpii. pentru G. pentru început. caprae + lor > caprelor. Haplologia primei silabe şi dispariţia consoanei finale au dus la forma loru. alla > aa > a. cît şi în cadrul particulelor.final aton > u). la începutul formării limbilor balcano-romanice. lupus + lui > lupului. care mai tîrziu pierde prima silabă. forma articolului era aceeaşi pentru ambele genuri: illorum. conform legităţii fonetice l+e(i). Pierzînd. din cauza utilizării lor frecvente şi din motivul economiei în vorbire. ellaei > lei > ei > i. illi capătă aspectul elli. homini + li > ominili > oamenii. vulpi + lei > vulpilei. i iniţial se deschide în e. prima silabă. în latina populară. plural. I iniţial. lupi + li > lupili > lupii. demonstrativul latinesc masculin avea forma illius.-D. De exemplu: lupi + lor > lupilor. illaei > ellaei.-D. Sintagma substantivului cu fostul demonstrativ trebuia să aibă. ca şi în cadrul formelor de N. vitella > viţea). l dispare (libertare > a ierta). vulpem alla > vulpe a > vulpea. În latina populară orientală. parti + lae > partile > părţile. aspectul capra alla > capră a > capra. O astfel de modificare are la bază legitatea fonetică de trecere a lui e iniţial neaccentuat în a atît în cuvintele semnificative de tipul erama > aramă. La G.. devine e: illui > ellui. devine ellae. Ulterior. De exemplu: cani+li > cînili > cîinii. De exemplu: caprae + lei > caprele > capreei > caprei. devenind li. Ambele forme de gen. Deci illa > ella. e iniţial se transformă în a. din cauza pierderii accentului în cadrul comunicării. ellu devine lu.-A. 59 . erici > arici.-Ac. iar pentru feminin – illaei. În primele faze ale dezvoltării balcano-romanei. care se sufixează la substantiv: caprae + lae > caprele. După dispariţia lui u final. în ramificaţia dacoromână. care mai apoi îl pierde pe u final şi devine lor. ca şi substantivele masculine şi neutre de tipul lupu. Avînd la bază o altă legitate fonetică (dispariţia lui ll intervocalic urmat de a: stella > stea. La genul feminin plural. iar ultima se statorniceşte ca articol. care avea la D. forma cuis. melum + lui > mărului. vulpi + lae > vulpile. care. după dispariţia consoanei finale a acestora: frater + lui > fratelui. bărbatu. se formează illuis. măru. La feminin singular.-D. cognatus + lui > cumnatului. pierd din corpul lor (procesul haplologiei) prima silabă. Mai tîrziu. care devine în latina populară ellorum. lu >l: lupul. Deci forma ella devine alla. eccum modo > acmo > acmu > acum. devenind respectiv: ellui > lui. În epoca romanică tîrzie.

După cum afirmă cercetătorul limbii noastre Meyer-Lübke. pe cînd în româna contemporană ele se articulează: Şi nedreptate(a) să nu scadă de calea lui. De exemplu: Dumnezeul musulmanilor este Allah. care nu a ajuns pînă astăzi să fie articulat. cînd este opus dumnezeilor altor popoare decît cele creştine. decît în cazurile cînd se are în vedere o altă fiinţă divină. ca şi orice numeral cardinal. unae. Cazuri de plasare a articolului definit în prepoziţia substantivului sînt atestate doar la forma de G. În textele vechi din secolele XVI-XVIII întîlnim utilizarea articolului în postpoziţia substantivelor proprii-nume de familie: Lăpuşneanului. ce denumesc punctele cardinale „răsărit” şi „asfinţit”. Articolul substantival nehotărît. Desigur. substantivul mai are un determinativ. Unus şi-a asumat funcţia de articol abia după ce ille a devenit o marcă a determinării totale a substantivului. plasat şi el în prepoziţia substantivului determinat: a lor săi bărbaţi. care. o. cazul substantivului Dumnezeu. bunăoară. de asemenea. ca şi în celelalte limbi romanice. este atribut acordat. cu atît mai mult. nu avea încă funcţie de articol. articolul şi-a extins sfera de utilizare. în latina populară articolul definit se întrebuinţa cu mult mai rar decît în româna veche şi. Formaţiile cu numeralul unus şi un substantiv erau destul de frecvente în limba latină: Dicitur unus ymnus „se cîntă un imn”. a ei noastră credinţă (Codicele Voroneţean). Este. Tot Meyer-Lübke constată că în limba română veche nu se articulau cu articol definit substantivele abstracte. uni. folosit pe lîngă substantiv. fostul numeral şi-a pierdut nuanţa de indice al cantităţii şi imprimă substantivului o semnificaţie nedefinită. folosit totdeauna în procliza substantivului. substantivele ce desemnează lucruri unice în univers nu au nevoie de determinare. Appropiet ad illum una mullier pulhra „se apropie de el o muiere frumoasă”. În latina tîrzie însă. unele îşi trage originea de la numeralul cardinal latinesc unus. determinativul unus. că vine blînzenie(a) spre noi. Mavrocordatului sau în prepoziţia substantivelor-nume de persoană: lu voievodu. Astăzi în română. dar îl determină parţial. soare-apune. unii. Să luăm. una. 60 . în limba română contemporană. Din cauza utilizării frecvente. în comparaţie cu substantivul fără unus: homo „orice om” / unus homo „un om oarecare”. adică de articol definit. adică lipsea categoria logică determinat/ nedeterminat. de obicei.Textele vechi ne oferă un tablou dublu al poziţiei articolului faţă de substantivul determinat. deoarece nu se creaseră încă opoziţiile necesare. etapele constituirii lui Articolul substantival nedefinit un. În aceste situaţii. cazul substantivului soare din cuvintele compuse soare-răsare.

ca un u nazal: [ũ]. ca orice a neaccentuat din finala substantivelor feminine. Forma de plural pentru G. care au intrat în fondul activ al limbii române. Schimbări fonetice însemnate a suferit forma de feminin singular una. probabil. unae + lae caprae > unele capre. are loc ataşarea formelor articolului substantival definit: N. 3.-D. articolul un este înregistrat uneori ca un u simplu.-D.La o anumită mfază de dezvoltare a limbii române. existentă în latină. sg. masculin şi feminin ale articolului nehotărît unui. În textele vechi. unae + lae > une + le > unele. Consoana n în poziţie intervocalică dispare: ună > uă.-Ac. 1. Se creează forme pentru ambele forme şi genuri: masc.. provine de la forma unică pentru ambele genuri. unus.-Ac. sg. trebuie să admitem oo. La statornicirea acestui proces au mai contribuit cîteva substantive de origine slavă. devine ă: capra > capră. никовало. În procesul evoluţiei. după dispariţia consoanei finale m şi a lui u final. uni + li > unili > unii. după dispariţia lui u final.Evoluţia articolului nehotărît cunoaşte două etape: a) la prima fază. 2. a căror finală o > ă: длато. masc. unorum. 61 . este înregistrat de textele vechi cu forma unu: unu ucenicu. 4. Formele de G. după constituirea articolului definit. în mod firesc. G. 5. lana > lînă. La numeralul cardinal cu funcţie adjectivală s-a adăugat articolul substantival definit respectiv: uni+li barbati > unii bărbaţi. Forma uo este înregistrată în primele texte vechi: uo dzi ca uo mie de ani (Codicele Voroneţean). apoi o. Acest u trebuie interpretat. au suferit o serie de schimbări de ordin fonetic şi formal. Apoi vocala ă.: unus > unu. Astfel.-D. una > ună. fem.-Ac. care s-a sufixat la tipul unic masculin unu+ i > unui şi la feminin: unae + laei > une + lei > uneei > unei. Astfel: una capra > ună capră > uă capră > oo capră > o capră. сито. pl. unu barbatu. devine unor.: uni. Odată cu dispariţia lui u final de la substantivele masculine şi neutre. plural trebuiau să aibă la origine aspectul uni barbati.: unae > une. > o > uo. unae + laei > une + ei > unei.: una > ună. La masculin singular N. fem. a final. acesta dispare şi din cadrul articolului – un. în calitate de articole. Formele de N. unae caprae. unei au apărut mai tîrziu. pl. care. unus. el evoluează exact ca un adjectiv simplu. поpекло. b) la cea de-a doua fază. una.

N. nu mai au nevoie 62 . la. după cum se ştie. Pecec. pronominal) Cît priveşte apariţia şi constituirea articolului posesiv. Se pare să aibă dreptate sus-numiţii cercetători şi iată de ce: a) după cum se ştie. Cea de-a treia ipoteză. nu la G. deoarece. Tiktin. nişte exemple latineşti cu prepoziţia ad de tipul Hic requiescunt membra ad duos fratres „Aici odihnesc osemintele a doi fraţi”. Al. se utilizează înaintea unui substantiv precedat de un numeral cardinal: Miroase florile-argintii şi cad. R. pronominal) direct din pronumele demonstrativ de depărtare latinesc ille. 2. s-au format mai tîrziu. mamă a (la) zece copii etc. după cum se ştie. prin ataşarea articolului definit l. se pare. care. o dulce ploaie / Pe creştetele a doi copii cu plete lungi. în limba literară.on Coteanu susţine că articolul posesiv ar fi provenit în mod direct de la prepoziţia ad. Philippide. ceea ce nu ni se pare verosimil. cea mai verosimilă. a devenit a. G.. se aduce sintagma de tipul terra ad illo homine. Rosetii. atunci cînd formează sintagme cu alte substantive în G. Adepţii acestei teorii (H. deci trebuia să aibă forma a. lingvistica românească cunoaşte mai multe puncte de vedere. Ov. I. în calitate de argument. participant a (la) două războaie mondiale. illi. orice obiect cunoscut de vorbitor are nevoie de determinare. cu terra. adică cele însoţite de articolul definit. aici ad a dat în limba română nu articolul a. este teoria constituirii articolului posesiv (genitival. o eventuală transformare. după dispariţia lui d final. le. illa parentillorum. illae. conform evoluţiei fonetice normale. Prepozibia a. poate fi substituită cu prepozibia la: osemintele a (la) doi fraţi. a evoluat în ţară. Ca argument în favoarea acestei afirmaţii se aduce faptul că în majoritatea graiurilor româneşti se foloseşte o singură variantă a articolului posesiv – a. Al. substantivele cu determinare totală (l). care este. Dar se ştie că articolul posesiv în limba română se acordă în gen şi număr cu substantivul determinat. ci prepoziţia a. De aceea. După părerea noastră.. substantivul homine din sintagma de mai sus e la Abl. bălaie (M. illae. care să fie clară şi pentru interlocutorii acestuia. Densuşianu. illa. articolul trebuie să capete forma al). Eminescu). iar dacă ar fi la G. care. Drept exemplu. Celelalte variante. 1. Piotrovski susţin cum că articolul posesiv ar fi provenit din prepoziţia ad ataşată la formele de gen şi număr ale pronumelui demonstrativ latinesc de depărtare ille. 3. care. illa. Adepţii acestei teorii aduc. nu cu cel în genitiv pe care-l precedă (în cazul nostru.. aflat în poziţie apozitivă faţă de un substantiv la forma nehotărîtă şi urmat de un substantiv în genitiv. Ivănescu) aduc întru susţinerea acestei afirmaţii exemple de tipul una cassa. ad illo trebuia să dea reflexul al. illi.Apariţia şi constituirea articolului posesiv (genitival. cică. i.

Tes caiers sont plus soignes que les mien „Caietele tale sînt mai îngrijite ca ale mele”. cît şi forme scurte (ăla. Acestea din urmă. ca aceasta să fie reluată prin articolul posesiv. Credem deci că este imposibil ca un morf să provină. aceia. El apare doar în cazurile cînd substantivul determinat nu are nici un determinativ (casă a părinţilor). ale. alta atonă (articolul demonstrativ): ecce ille (ellu) > acel. alea). ăi. acelea). cel. iar în altă limbă-soră – de la alta. după cum se poate observa. conform legilor gramaticale) articolul posesiv. c) în limba vorbită. adică e semideterminat însoţit de articolul nehotărît (o casă a părinţilor) sau substantivul determinat mai are un determinativ de natură calitativă. 63 . Susţinem deci teoria că articolul posesiv a putut să apară din construcţii sintactice alcătuite dintrun substantiv urmat de pronumele latinesc de depărtare în funcţie apozitivă faţă de substantivul determinat. a. care vine aici cu valoare pronominală şi de aceea el se mai numeşte pronominal: casa bătrînească a părinţilor. de la o formă. al său etc. ceea ce face să fie „uitată” determinarea. pronumele de tipul ille precedînd un substantiv la cazul genitiv. illi >elli > alli >ali > ai. ai. b) După cum se ştie. aceea. Deci pronumele demonstrative de depărtare latineşti au evoluat în articole posesive astfel: ille > ellu > alu > al. ci direct din acest demonstrativ: Mon frère est plus fort que le tien „Fratele meu e mai puternic ca al tău”. din construcţii analitice alcătuite dintr-un substantiv şi un adjectiv de tipul homo ecce ille bonus. are o determinare parţială (1⁄2). Ma soeur est plus belle que la votre „Sora mea e mai frumoasă ca a voastră”. aia. seamănă mult cu formele articolelor posesive al. les.de o determinare suplimentară şi între aceste substantive nu apare (şi nici nu poate să apară. a dat două variante: una tonă (accentuată) – pronumele demonstrative de depărtare. sînt descendente nu din prepoziţia ad + pronumele demonstrative de tipul ille. morfemele din componenţa pronumelor posesive sînt absolut identice cu formele articolului substantival definit: le. la. illa > ella > alla > aa > a. împreună cu demonstrativul ille. Evoluţia articolului demonstrativ Articolul demonstrativ (adjectival) a apărut într-o perioadă mai tîrzie. nu încape îndoială. al tău. pronumele demonstrative de depărtare au atît forme lungi (acela. articolul posesiv constituie un morf constituent al pronumelor posesive al meu. care. unde particula de întărire ecce. după ce s-a constituit articolul substantival definit. În limba franceză. ăa. illae > ellae > alle > ale. într-o limbă.

a preluat funcţia pronumelui personal de pers.). O restructurare esenţială s-a produs şi în sistemul cazual al pronumelui latinesc. is). La fel. De aceea considerăm că acest tip de articol trebuie numit demonstrativ. casa cea de piatră etc. a dispărut forma genului neutru.). în latina populară. ci se plasează. În cadrul variantelor tone. (illu). Generalităţi Pe parcursul dezvoltării istorice a pronumelui latinesc. Demonstrativul latinesc a dat naştere şi la două tipuri de articol – cel definit şi cel posesiv (genitival. Astfel. au dispărut cazurile Abl. şi adjectival. cei o sută etc. (illo) şi Abl. visul cel de mîine etc. din cauza dispariţiei consoanelor finale. În urma schimbărilor fonetice generale (dispariţia lui m final şi trecerea lui o în u). Considerăm că termenul nu este tocmai adecvat. de fiecare dată. pe lîngă formele accentuate. s-au produs regrupări şi restructurări importante: unele forme ale pronumelor au dispărut completamente (hic. de multe ori. 64 . Ca şi în cazul celorlalte tipuri de nume. cei. fiind şi o parte componentă a unor forme de caz ale articolului nehotărît. cea. posesiv. pentru că el. şi în procliza unui substantiv (inelul cel de aur. ele nu se mai pronunţau la fel de energic ca în latina clasică). ecce illi > acei. D. Evoluţia pronumelor personale 1.ecce illa > acea. din cauza omonimiei cu alte forme cazuale. În literatura de specialitate. devine acce. înaintea unui adverb (ziua cea de ieri. uneori. cel de-al cincilea etc. Particula ecce. reflexiv şi demonstrativ). demonstrativul ille etc. deoarece practica lingvistică ne demonstrează că el nu precedă exclusiv un adjectiv. demonstrează. ecce illae > acele. ordinal (cel deal doilea. cele. altele au căpătat funcţii noi.). această particulă s-a păstrat incorpore. în latina populară. articolul demonstrativ mai este numit. demonstrativul ille şi-a contopit unele forme cazuale de Ac. au dezvoltat şi forme atone.). a III-a. (illum). pierzînd doar un c (în latina tîrzie consoanele duble nu s-au păstrat. Unele forme ale pronumelui latinesc (personal. de la ille (în îmbinare cu elementul latinesc ecce) au apărut forme pronominale noi – pronumele demonstrativ şi articolul demonstrativ. pronominal). Astfel. În variantele atone (cele ce au evoluat în articole demonstrative). particula ecce (acce) a pierdut prima silabă. în procliza unui numeral cardinal (cei trei. şi V. tot ille a căpătat o valoare semantică nouă – cea a posesivităţii.

alături de ego. Evoluţia pronumelor personale în latina populară Pe lîngă schimbările fonetice. t decît ataşîndu-li-se pronumele personale ego. Şi atunci. pronumele personale latineşti au suferit. întrucît. I şi a II-a se deosebeau de cele din latina clasică. chiar şi pentru nespecialişti. tibi > ţie) şi de Ac. vos.Dar chiar fiind supletive. în latina clasică. ca indice pronominal al formei verbale respective începe să se folosească pronumele demonstrativ. În latina populară. în urma evoluţiei fonetice generale. era inclusă în desinenţa acestuia şi utilizarea pronumelui pe lîngă verb nu era obligatorie pentru a indica persoana. ducebas. unele forme ale pronumelor personale de pers. iar latina vulgară a creat forme noi. I şi II (ego > eu. tu > tu). verbele de imperfectum indicativi activi ducebam. Ulterior. is. mai lungi. nu se menţine. folosit în această funcţie în latina clasică. tene > tine). ele au rămas n e a c c e n t u a t e. pierde din corpul sonor. pentru care în latină nu existau forme speciale bine distincte. Deja prin sec. evoluţia formelor de N. nos. care a stat la baza formării limbilor romanice. în urma dispariţiei consoanelor finale. tu. adică se reduce la i. nos. şi o serie de modificări de ordin funcţional. ceea ce a solicitat apariţia şi utilizarea obligatorie pe lîngă formele verbale a pronumelor ego. tu. Pronumele is. (mene > mine. gramaticienii latinişti îl includ pe ille la pronumele personale. (mihi > mie. pe parcursul evoluţiei lor. şi de alte forme dialectale ale latinei populare. completînd. ca de altfel. locul lui is este preluat de pronumele demonstrative ille şi ipse. seria 65 . ducebat nu puteau fi clare o dată cu dispariţia consoanelor finale m. devine destul de clară. s-a produs o coincidenţă de forme. 2. pronumele demonstrativ completează sistemul de trei persoane al pronumelui personal. Cît priveşte persoana a III-a. de D. al IV-lea. Categoria de persoană a verbului. nepoate”). astfel. s. Atunci cînd formele cazuale clasice erau m o n o s i l a b i c e. formele pronumelor româneşti au păstrat mai fidel decît celelalte tipuri de pronume prototipurile cazuale latineşti. vos. De exemplu. De exemplu: fuissem > eu să fi fost fuisses > tu să fi fost fuisset > el (ea) să fi fost fuissemus > noi să fi fost fuissetis > voi să fi fost fuissent > ei (ele) să fi fost Deja în latina vulgară. tu. confundîndu-se cu alte forme pronominale demonstrative (hic > ic > i). Acestea din urmă au fost cauzate mai ales de transformările care au avut loc în sistemul verbului. mai ales în cazul formelor accentuate ale pronumelor personale. Astfel. De exemplu: Et ille dicet: „Graţia. a pronumelor la pers. nepos. ” (= Şi el zice: „Mulţumesc.

ni. ni). tu D. fr. 3. me. magister > maestru. eu. Tabloul evoluţiei formelor pronominale la persoanele I şi a II-a din latina clasică în latina vulgară şi apoi în limba română poate fi prezentat astfel: Latina clasică Latina populară S i n g u l a r N. vobis Ac. voi nouă (ne. care apărea în propoziţii interogative după primul cuvînt al propoziţiei. I şi a II-a au păstrat numai 3 forme de caz: N. vouă (vă. va spune: Moi. un francez. me. pentru a sublinia că anume al face o acţiune. te. ţie (ţi.. care crede că diapariţia lui g în ego s-ar datora faptului că acest cuvînt. D. care în limba română s-a constituit ca un indice al pluralului şi al persoanei a II-a singular. prin analogie cu pluralul substantivelor masculine de declinarea a II-a şi al celor feminine de declinarea a IV-a. me+ne. forme existente şi în limba română contemporană. Mai există o opinie. io. no. vi) noi (ne). ve noi. vi. tive. catalană jo. pronumele personal de pers.pronumelor accentuate. Dar dispariţia lui g are loc mai ales în cazurile cînd acesta este urmat de i. menglenoromână eu. pierdea adesea accentul în frază. mi). Opinii şi sugestii Cît priveşte evoluţia lui ego în eu. tu mio. nos. pronumele personale de pers. vos no. vove ne. nos. Această situaţie se întîlnea mai ales la formele de Ac.. vo. în toate limbile romanice. l-au substituit de s final cu i. 66 . Evolubia pronumelui „eu”. Regula generală de evoluţie a sistemului vocalic latinesc în limbile romanice orientale constată dispariţia lui g intervocalic: magis > mai. cea a lingvistului german Neumann. îţi. şi Ac. voi (vă) Astfel. Cu totul surprinzătoare însă e dispariţia lui g înainte de o în pronumele ego. latina populară a absorbit în tema pronumelui particula interogativă ne „oare”. tu mie (mi. tine (te) Limba română P l u r a l N. Printre altele. je. tibi. I sg. în calitate de pronume. Pentru a crea forme tone. mihi. ţi) mine (mă). Ac. l-a pierdut pe g: it. te eo. Astfel. există diferite opinii. vos D. De exemplu: Me ne interogas? „Pe mine oare mă întrebi?” Formele nos şi vos. ego. je sui venu. te+ne eu. îmi. nobis. prov. vo nove.

ţi-aminteşti). b intervocalic a trecut în v (fenomenul betacismului). care apoi s-a vocalizat şi a devenit u. unde g într-adevăr dispare atunci cînd este urmat de o. îţi au evoluat şi ele din motive condiţionate lingvistic. care îl precedă pe g. e final neaccentuat din noile forme. o final neaccentuat din eo a evoluat în u: ego > eo > eu.Un alt lingvist german. Formele mihi şi tibi au dat respectiv mi şi ţi conform regulilor generale de evoluţie fonetică (contopirea celor două vocale în una singură). cu numeralul tres. conform regulilor generale de evoluţie fonetică. ţi-i alinţi). tu. lămîie – alămîie. cu cele feminine de decl. sg. se adaugă. atît în latina populară. E vorba de procesul fonetic numit proteză.. sînt urmate de un pronume aton (mi-o spui. vobis. vos > voi. vocala a: miroase – amiroase. liberto > iert. urmate fiind de un verb care începe cu o vocală şi unde i din componenţa acestor două tipuri de pronume atone formează împreună cu o vocală un diftong ascendent (mi-aduc aminte. devenite în latina populară nove. Aceste două forme au cîte două variante: una silabică – atunci cînd se plasează înaintea unei forme verbale reflexive (mi se pare. conform regulilor generale de evoluţie fonetică. vove. cînd. Evoluţia celorlalte forme ale pronumelor personale Pronumele latin tu. adesea. l-au substituit pe s final prin analogie cu substantivele masculine şu neutre. ca în exemplele de tipul prehendere > a prinde. mai ales că în latina vulgară a fost atestată forma pao în loc de pago. n-a suferit nici un fel de schimbări la N. prn i: nos > noi. a face un canton”. Birt. cu verbele la pers. l-au pierdut pe h şi pe b intervocalic. Formele îmi. l-au pierdut încă în latina tîrzie pe s final. După dispariţia lui g. vos. ţi-o faci) sau sînt plasate în postpoziţia unui substantiv. Forma ţi şi l-a adăugat pe î prin analogie cu forma îmi. nos. Aşa şi în cazul pronumelui aton mi > ami > ămi > îmi (aici acţionează legea fonetică a + m + consoană > î). pentru facilitarea pronunţiei. mihi. tibi. consideră acest fenomen pur latin şi atribuie căderea lui g vocalei e. -are „a cantona. fr. pl. cît şi în limbile romanice: it. tu. nobis. căpătînd o certă valoare semantică posesivă (geniu-ţi romantic. şi o altă formă. 4. ţi s-a spus) sau în cuplu cu un alt pronume aton (mi-l amintesc. II sg. rom. după cum se vede. a trecut în ă: 67 . Am menţionat mai sus că formele de N. ţapuş – aţapuş. Formele de D. asilabică – cînd se rostesc muiat. a IV-a. scribo > scriu etc. tu etc. Niciuna dintre aceste ipoteze nu poate fi acceptată. Formele de plural în D. inima-mi bate).

existau formele atone no. Spre deosebire de formele de singular mi şi ţi. franceză. iar mai tîrziu.: nos > noi. la D. La masc. voauă. în latina vulgară. tu. Această fază de diftongare apare şi în cadrul unor forme dialectale. sg. făcînd. În dacoromână aceste două forme au evoluat în una singură – lui. au evoluat în nă. pre mijloc de voi – în mijlocul vostru. silaba accentuată se diftonga: noauă. modificări adînci. precedate de locuţiuni prepoziţionale adverbiale. O dată cu procesul invers de închidere a vocalelor (e > i). vi. de pregiur de noi – împrejurul nostru. au apărut formele ni. în mod obligatoriu. pl. e analogă cu a celor de N. te. noi. înregistrate în diferite izvoare. în encliză. formele accentuate mene. înlăuntru de noi – înăuntrul nostru. Forma vă a rămas pînă în zilele noastre. a trecut în ne. Formele de Ac. Dezvoltarea formelor de Ac. de regulă. vă (după cum quod > că). Atestăm această formă şi în italiană. fiind monosilabice. cele de plural nu au forme asilabice. vobis > vobes > vove > voue > vouă. prepoziţia de: de-a dreapta de menre – în dreapta mea. pronumele eu. Şi în celelalte limbi romanice situaţia a rămas aceeaşi: lui. erau iniţial me. În limba română contemporană. Evoluţia pronumelor personale de persoane a III-a Ca pronume de persoana a III-a. prin genitivul analitic al pronumelor personale cu formă de Ac. iar nă. 5.nobis > nobes > nove > noue > nouă. – illui. După cum am menţionat mai sus. de rînd cu alte elemente lexicale: doauă oauă moauă. corp comun cu forma pronominală. vo. pentru a face opoziţie cu vă. Folosirea lui ille în această funcţie datează de foarte multă vreme. G. Încă în latina populară.. În textele vechi româneşti. în cadrul cărora funcţia interogativă o avea particula ne. după cum am văzut mai sus. în componenţa cărora întra. el devenise illuis. întrebuinţa demonstrativul ille. voi nu au forme de G. tene au luat naştere la început în componenţa propoziţiilor interogative. Declinarea pronumelui ille a suferit. Dar într-un şir de sintagme din limba română veche aceste forme existau şi se realizau acestea. o dată ce este comună tuturor limbilor romanice. retoromână. vos > voi. cu excepţia sardei. menglenoromână. Pronumele mene şi tene au evoluat în mine şi tine conform legităţilor fonetice generale (e + n + vocală > i: bene > bine. aceasta şi-a pierdut nuanţa interogativă. pl. care foloseşte pronumele latinesc ipse. 68 . latina populară. care mai tîrziu. în urma dispariţiei lui s final. ploauă etc. vendere > a vinde).

forma de N. În acest timp. illi. după modelul illeius. Ille. cu timpul. cît şi pentru feminin. De aici reiese că hoic şi quoi l-au influenţat pe illo.). care în latina populară devine ella. cui. formele illeus – illaeius. exista şi illic. Deoarece latina tîrzie tindea să uniformizeze declinarea pronumelor cu cea a substantivelor. Schimbările survenite la masculin s-au răsfrînt şi asupra femininului. Philippide în privinţa evoluţiei lui ea. despre care vom vorbi mai jos. s-a creat forma unică illa. ca şi a substantivelor feminine ce aveau în componenţa lor elementul ella (stella. El presupune că illa > ella > ela > eală > eauă. care au evoluat în dacoromână lei > ei. se întîmpla ca alături de D. Mai există o părere a lui Al. Vom reveni la aceste forme cînd vom cerceta alte tipuri de pronume. ille din latina tîrzie a ieşit din uz.La G. alături de ille. făcîndu-l să dispară: elli > eli > el΄i > ei. Astfel de forme diferenţiate căpătau şi alte tipuri de pronume personale: ipso – ipsae. illo (în locul clasicului illi) se creează o formă unică – illu. s-a ajuns la illuis >elluis > ellui > lui. folosită şi ca N. quoic au trecut la huius.hoi. formele obişnuite ale lui hic şi quid au fost mult timp hoic şi quoi. ill . cînd hoius. s-a întîmplat că ille l-a influenţat pe quid. italiană) sau l΄ei (menglenoromână). Evoluţia de mai departe a acestui pronume a decurs pe aceeaşi cale. au apărut formele queius. nu putea să rămînă izolat de hic şi de quid. Forma elu s-a menţinut mult timp. cuius. hoic. 69 . vitella etc. illo şi Abl. isto –istae. adică ll intervocalic urmat de a a dispărut: ella > ea. transformîndu-l în illoius. prin trecerea lui i iniţial în e şi reducerea lui ll la l. cu care era adesea asociat în frază. feminin. Evoluînd din eală. existau. În sfîrşit. Astfel. În rezultatul ecestei evoluţii. După ce illo şi illae s-au constituit în latina vulgară. genitivele hoius. s-a ajuns la formele illois – illaeius. Aşadar. forma illu a devenit elu.-D. comun atît pentru masculin. pe parcursul evoluţiei ulterioare. i final îl palatalizează pe l. respectiv. quei. quoius au influenţat asupra lui illius. Această transformare a fost favorizată de faptul că. u final dispărînd în procesul general de reducere la nume abia prin secolul al XVIII-lea: elu > el. şi declinat ca acesta din urmă: ill-hoius. ea a devenit ton. transformîndu-l în illoi. hui. D. Cercetările dialectologice ne demonstrează că formele cu l΄ palatalizat se menţin în sudul Dunării (el΄i) şi în macedoromână (iel΄i). illei. Forma de masculin plural a evoluat astfel: illi > elli. Mai tîrziu. să se creeze. illo pentru masculin şi illae pentru feminin. La feminin. aveau să intre în uz şi alte forme analogice. bunăoară. iar în unele limbi romanice a rămas forma lei (retoromână. iar forma eauă a dat naştere pronumelui neaccentuat o. Astfel. illum. porcella. care era considerat ca un compus al lui ille + hic. Din Ac. quoius.

masc. învaţă-l etc.-D. Forma unică de N. care. după ce a dispărut silaba întîi neaccentuată. illi a dat naştere formei atone i: illi > elli > li > i. forma o a derivat din pronumele ella. din latina clasică illius. evoluează. Dispariţia lui l după palatalizarea şi modificarea diftongului latinesc ae în e a dat naştere formei ei. îşi pierde silaba iniţială. în una > ună > uă > uo >o. illu (ellu). au evoluat exact ca cele de N. Genitivul feminin sg. fiind plasată în prepoziţia verbului. La feminin singular. în urma procesului de haplologie şi a monoftongării diftongului latinesc ae în e. ellae. Mai tîrziu. Fiind folosit adesea după formele verbale de gerunziu şi participiu terminate în u. sub influenţa lui hic. se mai utilizau şi pronumele ipse şi idipse. Textele vechi îl înregistrează cu această formă: lu întreabă. ca şi articolul substantival nehotărît. i a căpătat un î protetic. Philippide eauă. După pierderea silabei iniţiale. Formele neaccentuate însă au urmat o altă cale de evoluţie. Pe lîngă formele i şi îi. vădzîndu + a). ulterior.. apoi cu ellui.-Ac. care s-a format datorită procesului fonetic numit haplologie. apocopa primei silabe neaccentuate a dat forma lui. Aflat în postpoziţia verbului. lu l-a pierdut pe u final. ellorum > lorum > loru > lor. alături de pronumele ille. devenind lu. şi anume i (plin. Alte tipuri de pronume personale În latina populară. ella > ea. devenind silabic: îl. le. forma illorum se folosea în latină pentru ambele genuri. formele hoic. pentru amîndouă genurile se dezvoltă forma atonă ĭ (semivocalic). Formele neaccentuate de D. li sînt în rezultat al evoluţiei formelor de Ac.-D. ce aveau. a din componenţa pronumelui ella formează cu u un diftong (vădzutu + a. 6. respectiv. devine le. În cele din urmă. devenind îi. quid.Forma de feminin plural suferă următoarele schimbări: illae > ellae > eale >ele. a devenit laei. care. quoi. I şi a II-a. Formele accentuate de Ac. bunăoară. silabic). elli > ei. prin analogie cu formele atone de pers. a fost substituită în latina tîrzie cu illoi. 70 . sg. apărut prin analogie cu ellui. care s-a identificat cu D.: ellu > el. capătă un î protetic. sesizată de Al. L capătă un î protetic.-Ac. pl. adapă-l. illaei. Le a derivat de la forma de feminin plural N. Pentru G. a final > ă şi forma eauă devine uă. Cea de masculin. devenind l: întreabă-l. devenind îi. mai există o variantă poziţională. care. ellae > ele. Paralel cu formele tone de G. Forma de G. şi anume de la varianta populară.

idipsae > edipsae > depsae > densae >dînse+le > dînsele.Deschizîndu-şi. Dintre acestea. Avînd legea de evoluţie a vocalei e+n+cons. dumneaei (genul feminin). ca şi alte tipuri de pronume. în special. p este asimilat de s (asimilare consonantică. pe baza termenului de adresare domnia. regresivă. prin contaminare cu pronumele posesive. în afară de domnia cum ar fi: Măria. Împărăţia. Posesivul din cadrul acestor formaţiuni. printr-însul etc. În continuare. lor. numai construcţia cu termenul domnia. pers.. În limba veche. care au evoluat. II: dumneata. idipsi > edipsi > depsi > densi > dînşi+i > dînşii. devenind. astfel. numite apoi reverenţiale (de politeţe). La acestea s-au adăugat formele de gen şi număr ale articolului substantival definit. derivat de la dominus > domnu > domn + pronumele posesiv ta (tale). voastră sau pronumele personal în G. de inter. a dat naştere formelor speciale de pronume personale. mai exista pronumele idipse. vocala iniţială. Deci: ipse > epse > epsu > ensu > însu+l > însul. ipsa > epsa > ensa > însă+a > însa. sa (sale). în felul acesta. în între. cu excepţia că vocala iniţială a acestuia a suferit procesul aferezei: idipse > edipse > depsu > densu > dînsu+l > dînsul. genul şi numărul: pers. care a evoluat exact ca şi pronumele de tipul ipse. 71 . cu prepoziţiile latineşti inter. dintre. În latină. respectiv. ipsae > epsae > ensae > înse+le > insele. 7. prin contact din punctul de vedere al locului de articulaţie) şi. ataşat în encliză. idipsa > edipsa > depsa > densa > dînsă+a > dînsa. > î. indică persoana. existau o serie de construcţii cu pronume posesive şi alţi termeni de adresare. ipse devine epse. dintrînsul. Alteţea etc. şi astăzi avem în limba română formele într-însul. Pronumele îns s-a întrebuinţat. epsu > ensu. ei. III: dumnealui (genul masculin). Luminţia. dumnealor (numărul plural). lui. căpătăm forma însu. Pronumele de reverenţă Acestea c-au creat pe teren romanic. ipsi > epsi > ensi > însi > înşi+i > inşii. per inter. un morf distinct al numelor masculine la singular). printre. apoi epsu (vocala finală e > u.

apoi l-a închis pe e în i. sibi Ac. domnia sa. respectiv. În condiţiile actuale de dezvoltare a societăţii. cînd a dispărut asuprirea omului de către om şi. marcînd posesorul. a dispărut din uz din cauza omonimiei cu pronumele posesive. Forma de G. conform legităţii generale e+n+voc. sine a evoluat. a fost refăcută în limba literară în mata. devenind nişte istorisme. arătînd stima. devenind îşi. îl. 72 . forma dumneata. sinemi: Dziseră cătră eişi: nu poci eu să fac sinemi nemică (Dosoftei). fiind sesizată ca o palatalizare dialectală (se miară – se n´ară. şi dumneavoastră – cea mai mare gradaţie de politeţe. construcţiile de tipul domnia voastră. miere – n´ere). ca şi orice nume în G. Luminăţia Voastră. mata s-au păstrat în limbă datorită faptului că au căpătat un nou conţinut semantic. a căpătat forma n´eata. tine. pronumele reflexiv avea 3 forme cazuale: G. dumneata – o gradaţie ceva mai mare. si > şi (trecerea lui s+e (i) în ş). sui D. se. domnia lui. Prin analogie cu pronumele personale (îmi. supuşenia oarbă. Formele sibi şi se au suferit o evoluţie identică cu cea a formelor cazuale respective ale pronumelor personale de pers. cînd formele accentuate sînt urmate de cele neaccentuate: sieşi. синpe. III. Aceste texte mai păstrează şi forme de pronume reflexive compuse. сїђ. cиђ etc. În textele vechi. Evoluia celorlalte tipuri de pronume 1. Aceste forme erau de pers. respectul vorbitorului faţă de interlocutori sau faţă de o altă persoană care lipseşte la discuţie. fără distincţie de gen şi număr. forma şi capătă un î protetic. şi-au restrîns sfera de întrebuinţare sau au dispărut din uz. dumneavoastră. Aceste compuse însă nu s-au păstrat în limba română modernă. Forma de Ac.. I şi a II-a: forma de D. prin faza intermediară duneata (disimilarea lui m). îţi. ca şi construcţiile mai vechi Măria Ta. din se + particula interogativă ne: sene. care. sineş. Pronumele reflexive În latina clasică. > i (dacă e urmat în silaba următoare de un e): sine. Alteţea Sa etc.În unelesubdialecte româneşti. Gradaţia acestui respect este următoarea: mata – un respect ce ţine mai mult de relaţiile familiare. ca şi mine. sui. sibi > sii (disparibia lui b intervocalic) > sie (deschiderea lui i neaccentuat în e). Formele dumneata. îi). forma sie are diferite forme: сие. echivalent uneori cu tu.

sanitatem > sănătate (i neaccentuat > e > ă). şi de plural a substantivului stea –stele. La pers.-Ac. în latina populară. sa. în felul următor: La persoana I masculin meus. care au derivat fie de la forma tonă. tău a evoluat din latinescul tuus. formele pline meis.. e > ie (vitae > vieţi. această transformare corespunde regulii generale de evoluţie a sistemului vocalic latinesc: bonitatem > bunătate. feminin. accusativus mum. a apărut şi forma mele. iar forma de D. totodată. tum. După modelul lui tus. paralel cu formele pline meus. Toate aceste scurtări au dus la destrămarea declinării pronumelor posesive. melem > miere. la palatalizarea lui m în n: mintă >n΄intă . O sincopare similară cu cea a formelor de singular s-a produs şi la formele de plural. a dat forma meu. La fel. ca şi în cazul celorlalte părţi de vorbire. genetivus mi. sic erit et tus pro tuus”. Ca şi în celelalte cazuri. meo a devenit mo. Astfel. în limbile romanice s-a păstrat numai cîte o singură formă pentru fiecare gen. sum la Ac. Evitînd palatalizarea. în urma reducerii consoanei finale s. Pronumele posesive pentru u n s i n g u r p o s e s o r au evoluat de la formele de N. vestrorum au evoluat respectiv în mis. care marchează. al XVI-lea: mieu. limba literară a recurs la formele meu şi mei. apar forme sincopate ca ta. Despre aceste forme de pronume posesive vorbeşte gramaticianul Virgiliu: „Sunt et alia pronomina ut mus. fie de la cea atonă. se mai utilizează forma regională meauă. suus de N. în rezultatul sincopării vocalei e în poziţie de hiat. miercuri > n΄ercuri. Prin analogie cu forma de G. nostrorum. şi mum. care era făcută prin analogie cu substantivele feminine la forma nehotărîtă de tipul stea – steauă. În textele vechi. nostrum. persoană şi număr. sus. 73 . suis. apar de timpuriu şi formele sincopate mus. Forma de feminin singular a venit direct din latinescul mea. Astfel. Cît priveşte trecerea lui e în ă. forma de G. mieu > n΄eu. II-a masc. sistemul pronumelor posesive a suferit schimbări esenţiale. atunci cînd e urma după o consoană bilabială sau labiodentală. pentru N. sus la N. la început în teus. Această formă este atestată în variantele textelor vechi din sec. tus. Formele cu ĭ (iot) au dus. mei a devenit mi. după modelul meus. Pronumele posesive În latina vorbită. dativus mo. şi sensul de mai multe obiecte posedate pentru un singur posesor. tuus. vestrum.2. Exact la fel a evoluat şi forma mei din miei pentru masculin plural. Ca rezultat. meus > mieu. sis. mellus > miel).

ta pentru un singur posesor şi un obiect posedat. Neculce). măsi-i. Astfel. săi. sînt atestate două forme ale acestui pronume: săi şi sei. săi este o formaţie analogică cu mei. apărute încă în latina populară. S-a întîmplat că în limba vorbită adjectivele posesive autentice aproape că au fost completamente substituite de cele personale în G. dintre care ultima apare în mod sporadic: pornitu-s-au cu moldovenii sei (I. II-a (tăi. La pers. dintru împărăţia ta etc. Formele pronumelor posesive pentru mai m u l ţ i p o s e s o r i s-au dezvoltat pe baza formelor unice de gen şi de număr. Paralel cu formele pronumelor posesive său. descendente din pronumele latineşti de depărtare illui. ale pronumelor personale de persoana a III-a lui. sa. sînt atestate două forme ale acestui pronume: forma mai veche seu (facu voie trupului seu – Dosoftei) şi său (a tot rodul său – ibidem). pentru pers. la pers. masc. La plural masculin. forma sale este o formaţie analogică cu mele. au apărut într-o perioadă destul de timpurie a românei şi sînt întîlnite în cele mai vechi texte: ochiul tău prostu. La feminin plural. datorită valorii semantice de apartenenţă pe care o are cazul G. 74 . e > u ca marcă a masculinului singular) s-a menţinut pînă în prezent. Formele tău. I sg. tăi. de asemenea. tale. latinii se puteau exprima atît Fillii amant suum patrem. În textele vechi. metateza nostre. La pers. În textele vechi. forma unică nostru (< noster. În limba română contemporană s-a stabilit forma săi. ultima forma (său) fiind caracteristică şi pentru limba română modernă. devine său. III-a masc. ale pronumelui personal în locul celor posesive exista încă în latină. ei. ca şi forma mea.Forma de feminin ta a venit direct din latina populară şi a rămas intactă pînă în prezent. ilalei.. mele). Tendinţa de a folosi formele de G. lor. frat-niu etc. care este o formaţie analogică cu meus. pronumele seus. tale) au evoluat prin analogie cu cele de persoana I (mei. posesivele autentice păstrîndu-se doar în componenţa termenilor de rudenie. La feminin. cît şi Fillii amant illorum patrem. sale. în cadrul cărora posesivele capătă uneori nişte forme mult distincte decît cele literare: tat-su. illorum. II-a. sg. Formele pentru m a i m u l t e o b i e c t e p o s e d a t e la pers. III-a se folosesc. şi formele de G. în limba română. forma sincopată sa (cea plină era sua) s-a menţinut intactă. prin trecerea lui e accentuat în ă.

De aceea. din latina populară vester >voster (prin analogie cu noster) > vostre (are loc metateza) > vostru (e > u ca marcă a unificării masculinului).Forma de masculin plural nostri a evoluat conform regulii generale: grupul str + i final > ştr: nostri > noştri. Atît forma de feminin vostra > voastră. sale: Creştinii trebuie să iubească pre dzeii săi. eccum tale „cutare”. ipse. is. masc. idem) au dispărut. pentru indicarea acestor raporturi. своu) seamănă întrucîtva cu pronumele româneşti săi. au stat formele compuse ale lui ille şi iste cu particula de întărire ecce. Încă în latina populară s-a început un proces de contaminare a particulei ecce cu pronume ellu şi iste. Forma noastre a suferit şi ea o evoluţie firească: nostrae > nostre (ae se monoftonghează) > noastre (o urmat în silaba următoare de o vocală deschisă sau semideschisă > oa). iste. în funcţie de pronume demonstrative apar fie două pronume (ille . 3. au trecut printr-o evoluţie fonetică firească. care încep să fie întrebuinţate. valoarea demonstrativă a acestor pronume slăbeşte. în care pronumele posesive pentru mai mulţi posesori şi mai multe obiecte posedate (свой. pe cînd în celelalte limbi romanice aceste pronume s-au format din pronumele latinesc ipse. cît şi ambele forme de plural vostri > voştri şi vostrae > voastre. Unele forme (hic. funcţa lor fiind preluată de ille. Forma unică de pers. pronumele posesive autentice nu şi-au păstrat această funcţie. ale pronumelor demonstrative de depărtare au suferit anumite schimbări de ordin fonetic: vocala iniţială e s-a deschis în a. Pentru pers.ipse). La baza creării pronumelor demonstrative. Pronumele demonstrative În sistemul pronumelor demonstrative din latina clasică au survenit schimbări radicale. Datorită cumulării mai multor funcţii. ca şi românii. în limba română actuală se foloseşte pronumele personal în G. în rezultatul căruia s-au obţinut două variante: eccelu şi eccestu. II-a sg. mai tîrziu. lor.-Ac. sale. III plural. cc s-a simplificat în unul singur: 75 . formele de N. fie că se adaugă înaintea pronumelui particula de accentuare ecce sau eccum: ecce ille „acel”. Acest lucru se datoreşte şi influenţei slave. nu se foloseau pronumele săi. nu pot să se exprime decît Les enfants aiment leurs parantes „Copiii îşi iubesc părinţii lor”. Aceasta însă nu însemnează că în latina populară şi în limba română veche. şi cu valoare de pronume personale sau ca determinative ale numelui. Ulterior. în funcţie de pronume posesiv ce indică m a i m u l ţ i p o s e s o r i şi mai multe obiecte p o s e d a t e . Nici în limbile romanice occidentale. Francezii. în limba română.

ecce+ellae > acele. ecce+ ella > acea. ecce+ elli > aceli > acei. 76 .ecce+ellu > acelu > acel.

acestălalt. s-au dezvoltat o serie de pronume nehotărîte atît pe baza prototipurilor din latină. împreună cu pronumele demonstrative de depărtare. cele de diferenţiere. care provin direct din pronumele demonstrative latineşti istu şi ellu: istu > estu > ast > ăst. diferite variante ale acestor forme: cie. În limba română.Formele de G. ecce+ista >această. ceilalţi. ca şi îmbinarea ecce+ ellu. illa > ella > ala >aia. ecce+ ellaei > acelei. acestor.-D. pronumele demonstrative de depărtare şi cele de apropiere au forme prescurtate. aceea. aceleaşi. Particulă de întărire şi. ea a trecut aceeaşi cale de evoluţie. încă o clasă de pronume demonstrative. Cît priveşte îmbinarea ecce+istu etc. precum şi forme articulate: ceştii. ista > esta > asta > astă. De asemenea. aproape totdeauna. illi >elli > alli >ali > ăia. Celelalte forme s-au dezvoltat din îmbinările cu formele cazuale ale lui istu: acestui. Se întîlnesc. celelalte. a contribuit la formarea pe terenul limbii române a pronumelor demonstrative de identitate: acelaşi. vocala a: acela.. ceşti. 77 . în calitate de epiteză. cît şi cele de apropiere. ecce+isti > aceşti. capătă. prin mijloace interne. pentru singular şi plural au evoluat cu participarea formelor corespunzătoare de articol substantival definit: ecce+ ellui >acelui. ecce+ ellorum > acelor. isti >esti > asti > ăşti. limba română şi-a creat. aceia. atunci cînt se află în postpoziţia unui substantiv sau îl substituie. aceiaşi. aceeaşi. Din această îmbinare au evoluat pronumele demonstrative de apropiere: ecce+istu > acest. aceştia. aceştilalţi. 4. Sînt atestate şi cazuri de folosire a particulei de întărire împreună cu pronumele demonstrative: acestaşi. ceal. acesta. acestei. folosind pentru aceasta pronumele nehotărît altul: celălalt. Pronumele nehotărîte În dacoromână. aceasta. istae>estae>aste. acestuiaşi. cel. ecce+istae > aceste. cii. illae > ellae > ale > ălea. aceastălaltă. acestelalte. Textele vechi atestă pronumele demonstrative cu afereza lui a: cest. Aceste forme s-au păstrat în limba română contemporană datorită tendinţei limbii de a-şi crea. Atît demonstrativele de depărtare. de asemenea. cestele. cît şi pe bază de material intern. cealaltă. ille > ellu > alu > ăla. ceste. două tipuri de pronume: unele cu forme pline (accentuate) şi altele cu forme scurte (neaccentuate).

5. şi-a ataşat articolul substantival definit. multi. acestea capătă formele cazuale pentru G. toate). evident. quantus. număr şi caz. oarecine. alta. prin analogie cu alte forme pronominale. fiştecine. Printre formele compuse atestăm: neque+unus > niciunul. care. quem a stat la baza formării pronumelui cine. Printre cele simple menţionăm: alter > alt (cu variantele altul. dispariţia lui m final). d) conjunctivul amputat al verbului a fi + un pronume relativ: fiecare. au complinit.Cît priveşte pronumele nehotărîte moştenite din latină. Intrînd în sistemul pronominal. quid.-D. 78 . carea. unele) a venit din utilizarea frecventă pe lîngă nume. fiece cu variantele în componenţa cărora intră şi verbul a şti: fiştecare. căreia. nescio+quem+ne>neştine. c) un pronume relativ + particula postverbală volet: careva. multa. eccum + talis > cutare. care se folosesc doar regional. o serie de pronume nehotărîte noi: a) particula vare + un pronume relativ: oarecare. b) verbul volet + particula şi + un pronume relativ: orişicare. quem. multe). unii. ceva. orişice. Pe teren romanic oriental. fiştece. cărora. te. ele se subdivizează în forme s i m p l e şi c o m p u s e. vreo. provenite din formele latineşti multus. articolul substantival definit. s-au constituit. orişicît. fiecine. totus > tot (cu variantele totul. carele. mulţi. vreunii. unul (cu variantele una. În limba română contemporană. carii. se). oarece. orişicui. vere+ unus +ille > vreun. vreunor. vreunele. forma quem. în limba română veche. neque+unus > niciunul. Împreună cu particula interogativă ne (ca şi me. pe calea îmbinării de elemente deja formate. cineva. iar uneori şi independent. Pronumele latinesc quid avea la Ac. pentru evidenţierea formelor de gen. cîtva. multae. Pronumele interogativ-relative Limbile romanice orientale au dezvoltat drept pronume interogativ-relative părţile de vorbire latineşti qualem. avînd variante de gen şi număr şi doar uneori varianta de caz tuturor. eccum + tantus > atît. eccum + talis > cutare. toţi. alţii. altele). nescio+quem+ne>neştine. mult (cu variantele multă. orişicine. prin compunere. eccum + tantus > atît. care (provenit din qualem prin trecerea lui l intervocalic în r. căruia. toată. a numeralului cardinal latinesc de tipul unus. căpătînd forme de gen şi număr: carele.

Rosetti. de formele categoriale temporale ale modului indicativ al diatezei active. Sub influenţa limbilor slave. a căpătat. p. Pronumele latinesc quid îl substituia. 1964. Evoluţia verbului. conform unei evoluţii clare. 123-125. I. a evoluat în nemini şi la început însemna „nici un om”. 2. Cît provine de la quantus (qu urmat de a devine c. Ambele forme. n urmat de t este disimilat de acesta. quuius > cui a suferit doar schimbări de dispariţie a sunetelor finale s şi u. > î. Restructurarea morfologiei verbului în sfera modului central – indicativ Modificările ce au avut loc în cadrul sistemului verbal latinesc şi restructurările din morfologia verbului în general ţin. În textele vechi. 6. Istoria limbii române. grupul consonantic qu (dacă nu era urmat de o vocală anterioară) > c. pronumele cui era însoţit uneori de particula şi: Dă lui şi cuişi de în sămînţa lui). deoarece în slavă aceleaşi pronume au formele никто şi ничто. forma nimărui. există două pronume negative: nimeni şi nimic.Forma latinească de D. în latina populară. Din bibliografie: 1. Pronumele nimica are forma palatalizată a nazalei: n΄in΄ica (n΄in΄icuţă). Chişinău. Schimbările mari în sistemul verbal al latinei populare se datorează factorilor de ordin intern: a) tendinţa latinei tîrzii spre analitism. b) nec mica „nici o bucăţică” > nemică. e din silabele iniţiale ale acestor pronume > i. pe quod. vol. Preliminarii. africatizării lui qu+i>č şi trecerii lui i în e. Bucureşti. Deci nemeni > nimeni. în primul rînd. Editura Cartea Moldovenească. a + n + cons. deoarece în română nu există nici un cuvînt care ar începe cu grupul consonantic nt. p. Al.-D. Pronumele negative În limba română. În urma dispariţiei lui d final. în textele coresiene de la Maramureş şi în unele graiuri. Curs de gramatică istorică a limbii române. pronumele quid > ce. s şi u final dispar). 1964. devin respectiv nemeni şi nemică. 247-252. 79 . şi nemica > nimic. Ambele sînt nişte formaţii compuse din latina populară: a) nec hominis. Modul indicativ al diatezei active 1. Pronumele nimeni a fost supus procesului fonetic de rotacism şi la G. fiind supuse procesului fonetic de epiteză.

în rezultatul dispariţiei sunetului final s. s-au creat un sistem calitativ nou. imperfect. IV. -are). Formele de pers. Datorită acestor factori. prezentul indicativ al verbelor durative exprima o acţiune prezentă imperfectă. 80 . IV cantamus > cantamu > cîntam > cîntăm. în rezultat. Să analizăm cum au evoluat cele 6 clase de verbe: 1. ca şi în româna contemporană. dar nu lauzi. III. cum sînt în limba contemporană. Ele s-au creat pe baza analogiei cu formele verbelor de conjugarea a IV-a: II dormis > dormi. II laudas. acestea datorîndu-se anume procesului analogiei cu formele verbale de conjugarea a IV de tipul dormi. La clasa I de verbe se refereau verbele latineşti de conjurarea I (canto. VI cantant > canta > cînta > cîntă Celelalte două forme (II – cantas şi V – cantatis) au fost supuse modificărilor de natură fonetică. 2. VI au fost supuse unor modificări pur fonetice: I III canto > cantu > cînt. Formele verbelor la prezent au suferit un şir de modificări. Conform legilor fonetice. sintetico-analitic. cantat > canta > cînta > cîntă. Evoluţia formelor de indicativ prezent În limba latină.b) acţiunea legilor de evoluţie fonetică. V dormitis > dormiţi. cîntă. cantas etc. sistemul verbal latinesc flexionar a suferit restructurări considerabile şi. c) legea analogiei. perfect simplu şi mai-mult-ca-perfect. Procese fonetice condiţionate lingvistic au suferit formele de conjugare moştenite din latină la paradigmele timpului prezent. precum şi celor determinate de procesul analogiei. iar indicativul prezent al verbelor momentane – o acţiune imediat viitoare şi perfectivă. formele latineşti de prezent la pers. cînţi. trebuiau să dea reflexele laudă. I. care în latină aveau următoarele forme: canto cantas cantat cantamus cantatis cantant Calea de evoluie a acestor verbe a fost diferită. Tendinţa spre analitism a constituit unul din factorii principali care au dus la crearea formelor analitice de perfect şi de viitor.

sistemul de forme capătă aspectul: I dormio > dormo > dormu > dorm. În flexiunea celei dintîi forme. de tipul a întîlni. sub influenţa lui i. În rezultatul modificărilor fonetice. dormiunt > dormu > dorm.. III dormit > dorme > doarme: IV dormimus > dormimu > dormim. V dormitis > dormiti > dormiţi. care aveau în latină următorul aspect: I dormio II dormis III dormit IV dormimus V dormitis VI dormiunt Formele date au fost supuse unor schimbări fonetice condiţionate lingvistic. venit în latina populară odată cu împrumuturile greceşti: I vînez II vînezi III vînează IV vînăm V vînaţi VI vînează 3. Au fost supuse modificărilor şi pers. VI dormiunt > dormu > dorm. cu sufixul de provenienţă grecească –esc. II. care în latină aveau următorul aspect: I taceo IV tacemus 81 . 4. I (dormio) şi VI (dormiunt). V. cu deosebirea că la tema infinitivului s-a adăugat sufixul gramatical –ez. i > e: dormi(t) > dorme > doarme. cantatis > cantati > cîntaţi. La clasa a V-a se referă verbele de conjugarea a II-a de tipul taceo. mai întîi. -ere. II dormis > dormi(s) > dormi. III) şi la a III-a plural (VI): I întîlnesc II întîlneşti III întîlneşte IV întîlnim V întîlniţi VI întîlnesc 5. 2. Clasa a IV-a o formau verbele de conjugarea a IV de tip sufixal. la pers. sufixul ataşîndu-se la toate cele 3 persoane de singular (I.ire. care îl sincopează pe i intervocalic: dormo > dormu > dorm.Deci cantas > canti > cînţi. Aceasta priveşte. La clasa a II-a de verbe (cele de conjugarea a II-a de tipul venare) evoluţia formelor de prezent a fost aceeaşi. a III-a (dormit) şi a V-a (dormitis). t > ţ: dormiti > dormiţi. pers. Clasa a III-a o alcătuiau verbele de conjugarea a IV-a de tipul dormio.

(taces). 82 . IV de tipul dormio. III ducit > duci > duce. VI ducunt > ducu > duc.II taces III tacet V tacetis VI tacent Forma pers. (tacetis. II şi III pl. îmbăt >îmbeţi > îmbată (bibĭto). Rosetti susţine că la unele verbe care aveau e în temă s-a dezvoltat pe cale fonetică alternanţa vocalică ă la pers. -ire): II ducis > duci. Ele au căpătat aspectul: II taces > tacis > taci. VI tacent > tacunt > tac. e) alternanţele fonetice. Patru dintre formele date au evoluat pe cale pur fonetică: I duco > ducu > duc. în –ire (doirmio. Prin analogie cu verbele de acest tip. V dicitis) au fost influenţate de formele conjugării a IV-a cu infinitivul Pe parcursul evoluţiei formelor de prezent. II sg. . V ducitis > duciţi > duceţi. -ere.ire. V tacetis > taceţi. c) evoluţia desinenţelor. II şi a la pers. care în limba latină aveau următorul aspect: I duco II ducis III ducit IV ducimus V ducitis VI ducunt. Celelalte forme (II ducis. IV ducimus > ducimu > ducemu > ducem. d) legea analogiei. b) modificarea accentului. 6. e la pers. I. Acad. au evoluat şi altele care aveau un e precedat de o labiodentală în temă: înfăş > înfeşi > înfaşă. Aceste schimbări au fost cauzate de mai mulţi factori: a) acţiunea legităţilor fonetice generale. III singular: apăs > apeşi > apasă (appēnso). Al. I a parcurs următoarea cale de evoluţie: taceo > tacio > taco > tacu > tac. s-au produs anumite schimbări şi în tema unor verbe. tacent) au fost influenţate de formele verbelor de conj. Clasa a VI-a o alcătuiesc verbele de conjugarea a III-a de tipul duco. Pers.

veţi. VI volunt > voru > vor. (veţi) III volet > vole > vore > voare > va. ele sînt oxitone (adun. esse atît la formele lor pline (predicative). volere. grăiaşte > grăieşte etc. V voletis > vuleti > vureti > vreţi.) şi paroxitone (tremur. trece. Anume de aici provin ambele paradigme ale prezentului cu formele: a) tone: vreau. aţi. IV volemus > vulemu > vuremu > vrem. vrei. Cît priveşte formele de prezent cu accentul pe radical. 3. a verbelor de conj. trecem. a fi şi a voi Schimbări mari au suferit formele de prezent ale verbelor habere. laud etc. vrea.). treceţi. vrem. vrei. IV habemus > havemus > (avem). tremuri. şi III pl. trec). I. cît şi la cele auxiliare. treci. va. (tremur.Pers. II sg. pe cînd la persoanele I şi II plural accentul cade pe flexiune: tremurăm. tremură). -ere a suferit următoarele modificări fonetice: I voleo > voliu > voiu > voi. 83 . la celelalte clase de verbe păstrîndu-se numai la pers. aduc. (are) VI habunt > avunt > (au) Verbul voleo. IV : laudas > laudis >lauzi: Există forme de prezent care în limba veche aveau alt aspect al temei în raport cu cel din limba română contemporană: purceade > purcede. Evoluţia verbelor a avea. II. V habetis > havetis > (aveţi).ere a evoluat astfel: I habeo > habiu > aibu > amu. b) atone: voi. tremuraţi. Formele de prezent cu accentul pe sufix au fost moştenite din limba latină cu acest accent. b) cu accentul pe radical (celelalte verbe). aemu > amu >am. III sg. arunc etc. d) o serie de verbe şi-au mutat accentul radicalului de pe antepenultima silabă (proparoxiton) pe ultima (paroxiton): ālligo >alég. c) accentul rămîne neschimbat în toată paradigma prezentului numai la clasa a VI-a de verbe (cele de conjugarea a III-a: trec. vor. vor. formele de prezent reprezintă două grupuri mari: a) cele cu accentul pe sufix (verbele de tip sufixal din clasele II şi IV). āpplico >apléc. II habes > havi >ai. I şi-a modificat vocala finală a temei datorită analogiei cu persoana respectivă a verbelor de conj. vom.. III habet > havet > aet > a. Cît priveşte locul accentului. vei. Verbul habeo. II velis > veli > vei.

II sg. -ēbam. prin analogie cu verbele de conj. Încă în textele vechi apar formele atone şi asilabice –i. formele de imperfect au suferit modificări atît în temă. pentru ambele conjugări s-a stabilit terminaţia –ēbam. sunt şi estis. Formele imperfectului în limba latină erau următoarele: I II cantabam cantabas IV cantabamus V cantabatis VI cantabant III cantabat I dicebam IV dicebamus V dicebatis VI dicebant II dicebas III dicebat I II audi(e)bam audi(e)bas IV audi(e)bamus V audi(e)batis III audi(e)bat VI audi(e)bant 84 . VI: săntem.Verbul esse avea în latină. se obţine un sistem opoziţional din 3 flexii: -ābam. Flexiunea de la conj. treptat. i. Evoluţia formelor de imperfect Pe parcursul evoluţiei sale de la limba latină la limbile romanice. -iebam (audiebam).. III sg. pers. 4. s-a adăugat în calitate de epiteză. cît şi în flexiune. forma verbală e. pers. din paradigma conjugării verbului latinesc esse la prezent. îs Formele scurte ale lui esse sînt creaţii mai vechi: din paradigma latinească s-au păstrat doar formele est. VI (sînt). De aceea. -ēbam (dicēbam). est(e) > este. vocala e. III -iebam se confunda cu cea de la conj. s. a evoluat prin analogie cu pers. Imperfectul avea următoarele terminaţii: -ābam (narabam). După cum vedem. II –ēbam. îi sîntem sînteţi sînt. pers. la pers. V: eşti. e. IV şi V – prin analogie cu pers. sînteţi. – prin analogie cu pers. I sg. III. îi.ībam. la prezent indicativ următoarea paradigmă: I sum II es III est IV sumus V estis VI sunt sunt (sînt) (s. Prin proteza lui î s-au creat forme scurte de sine stătătoare îs. În cele din urmă. -s. îs) esti >eşti.

caracteristic pentru majoritatea verbelor de conj. prandere. III pl. ardere).. I. II. caracteristic pentru majoritatea verbelor de conj. şi IV pl. caracteristic pentru unele verbe de conj. dare. mutavi) şi a IVa (venire. audiebamus > audzeam > auzeam. a III-a (rupi. Celelalte forme pronominale au evoluat prin analogie: – – – la pers. complere). capătă o formă unică: II audi(e)bas III audi(e)bat VI audi(e)bant Persoanele I şi II pl. descendent din verbul habere > habunt > au. dicere). c) perfectul cu radicalul reduplicat. audiebatis > audzeaţi > auzeaţi. venire) şi pentru unele verbe de conj. a II-a (prandi. a IV-a (veni. Doar aceste forme puteau fi întrebuinţate fără a adăuga pronumele personale noi şi voi. videre). unele verbe de conj. I.a adăugat semivocala u. III sg. rupere. e) perfectul sigmatic (în si) caracteristic pentru unele verbe de conj. pendere) şi pentru o parte a verbelor de conj. credere. I (dedi. pentru unele verbe de conj. Evoluţia formelor de perfect Limba latină a cunoscut cîteva forme de perfect: a) perfectul în vi. dicebatis > dziceaţi > ziceaţi. vidi. a II-a (habiu. coincid: I cantaba(m) I II dicebam dicebas I audi(e)bam II cantaba(s) III cantaba(t) VI cantaba(nt) II audi(e)bas III audi(e)bat VI audi(e)bant III dicebat VI dicebant Persoanele I şi II pl. formele de pers. Acest tip de perfect mai era caracteristic şi pentru unele verbe de conj.În rezultatul modificărilor fonetice. la pers. 85 . a III-a (dixi. III plural.I (mitare. habere. capătă următorul aspect: cantabamus > căntamu > cîntam. a II-a (pependi. care a devenit caracteristică pentru toate verbele la pers. a II-a (complevi. s-a adăugat terminaţia m prin analogie cu persoana I pl. dar mai ales pentru verbele de conj. b) perfectul în ui. s-a adăugat i final ca marcă a acestei persoane. stare). a III-a (credidi. d) perfectul format din radical (fără reduplicare). ridere. cognoscere). cantabatis > cîntaţi. caracteristic pentru unele verbe de conj. monui. a II-a (risi. steti. s. la pers. II sg. a III-a (cognovi. dicebamus > dziceam > ziceam. venivi). 5. sg. monere). perdidi. mai exact diftongul au. bibi. arsi. perdere). bibere). precum şi pentru unele verbe de conj.

. dormira. formele persoanei VI (cantaverunt. caracteristic mai ales pentru verbele de conj. prin analogie cu pers. aceste forme încep să piardă sunetul intervocalic v sau chiar grupul vi. I.Pe parcursul evoluţiei de la latină la română. la forma de singular s-au produs doar schimbări de ordin fonetic: I cantai > cîntai 86 . au căpătat înterfixul –ră-. Încă în latina populară. Lombard). cel mai răspîndit este perfectul în -avi. caracteristic pentru verbele de conj. perfectul cu radicalul în si dispare (cu rare excepţii). În felul acesta.). Formele de perfect în -avi şi ivi aveau în latină următorul aspect: I cantavi II cantavistis III cantavit IV cantavimus V cantavistis VI cantaverunt VI cantara* I dormivi II dormivisti III dormivit IV dormivimus V dormivistis VI dormiverunt Unii cercetători ai istorie limbii latine (A. şi-au păstrat tipurile de perfect fără schimbări deosebite. fiind cele mai multe la număr. apar formele sincopate: I cantai II cantasti III cantat IV cantamus V cantastis VI cantara I dormii IV dormimus V dormistis VI dormira II dormisti III dormit Apoi intervin alte schimbări: dispar consoanele finale. II şi parţial a III-a. şi perfectul în ui. IV. caracteristic pentru verbele de conj. trecerea de la un tip de conjugare la altul etc. iar după albii (A. personale I şi a II-a plural. a III-a pl. Ele au urmat aceeaşi cale de evoluţie. tipurile de perfect amintite mai sus au fost supuse unor modificări diferite (analogia. cel sigmatic. dormivēre. caracteristic pentru verbele de conj. Astfel. devin cantavēre. Dintre tipurile de perfect pe care le-au menţinut limbile romanice. dispariţi de sunete. Verbele de conjugarea I şi IV. Rosetti) – cantara. apoi cel în -ivi. dormiverunt). după dispariţia silabei ve. III.

La pers. a II-a sg. Celelalte forme evoluează ca şi formele respective ale perfectului în -ai (cîntai). şi cea de-a II-a pl. II pl. devin sinonime: cantastis > cantasti > cînasi > cîntaşi. au suferit o cale de evoluţie mai complicată: a fost disimilată consoana t (legitatea t precedat de s şi urmat de i). paradigma conjugării verbelor în -vi (-āvi. se ataşează. I sg. trecerea lui s+i >ş: cantasti > cantasi > cîntaşi. capătă aspectul cîntaţi prin analogie cu desinenţa persoanei respective de la celelalte timpuri.. dînd naştere sunetului dz (z). I pl. pers. caracteristic pentru pers. vechea paradigmă a perfectului sigmatic capătă următorul aspect: I zisei IV ziserăm V ziserăţi VI ziseră II ziseşi III zise 87 . Formele de perfect sigmatic aveau următorul aspect: I dixi II dixisti III dixit IV diximus V dixistis VI dixerunt În urma modificărilor fonetice (de adăugare a lui e după tema latinească la pers. I şi a II-a pl. a III-a pl.. -ii (venii). a III-a pl. În felul acesta. apare formantul –ră-.. prin analogie cu pers. -īvi) devine următoarea: I cantavi > cîntai IV cantavimus >cîntam>cîntarăm V cantavistis > cantasi >cîntaţi >cîntarăţi VI cantaverunt > cantara > cîntară II cantasti > cantasi> cîntaşi III cantavit >canta > cîntă I dormivi > dormii II dormivisti > dormisi > dormişi III dormivit > dormi IV dormivimus > dormim >dormirăm V dormivistis > dormisi > dormiţi > dormirăţi VI dormiverunt > dormira > dormiră. a II-a pl. ca şi la pers. De aceea. la pers. În afară de aceasta. şi pl. În urma acestor inovaţii. şi de substituire a lui i posttonic prin e) ele devin: I dixu II dixeşi III dixe IV dixemu V dixeti VI dixera Consoana d+e(i) s-a africatizat. În felul acesta.III canta > cîntă I dormii > dormii VI cantamu > cîntam III dormi > dormi III dormimu > dormim Persoanele a II-a sg. formantul –ră-. forma de la pers.

III. mai mult ca perfectul conjunctiv latin se folosea cu forma sincopată (fără silaba vi). -ĕre: nascui > născui. II. această creaţie a luat locul perfectului latin natus sum. I sg.Cu excepţia persoanelor II şi VI.) nu sa păstrat în limbile romanice. perfectul latinesc de tipul natus sum s-a păstrat pentru vreo 15 verbe. VI au coincis: I mutavissem > mutase II mutavisses > mutase III mutavisset > mutase VI mutavissent > mutase Paradigma mai mult ca perfectului devenise următoarea: I mutase II mutase III mutase IV mutasemu V mutaseti VI mutase Pers. IV tacuimus V tacuistis VI tacuerunt Cu -ui se forma şi perfectul verbului nascio. La baza mai mult ca perfectului indicativ sintetic în limbile romanice orientale stau formele sincopate de mai mult ca perfect conjunctiv latin. În aria orientală a Imperiului Roman. 88 . I pl. a căpătat terminaţia m prin analogie cu pers. 6. mutaseras. c) Formele de perfect în -ui aveau în latină următorul aspect: I tacui II tacuisti III tacuit Aceste forme au evoluat astfel: I tacui > tăcui II tacuisti > tacusi > tăcuşi III tacui > tăcu IV tacuimus > tăcum > tăcurăm V tacuisti > tacusi > tacuti > tăcuţi > tăcurăţi VI tacuerunt > tacura >tăcură. pe cînd în partea occidendală. Încă în latina clasică. formele persoanelor I. zisérăm. mutaserat etc. formele de perfect simplu păstrează vechiul accent latinesc neschimbat: ziséi. Paradigma mai mult ca perfectului era următoarea: I mutavissem > mutasem II mutavisses > mutases III mutavisset > mutase IV mutavissemus > mutasem V mutavissetis > mutassetis VI mutavissent > mutasent În rezultatul evoluţiei fonetice normale (dispariţia consoanelor finale). care în limba franceză se conjugă cu verbul auxiliar être. Mai-mult-ca-perfectul indicative latin (mutaseram.

create după modele slave. Deosebim următoarele tipuri de mai-mult-ca-perfect alcătuite din: a) imperfectul verbului a fi + participiul verbului de conjugat: era merşi = merseseră. tenere. -seră. deoarece se foloseau rar. care sînt creaţii mai recente. paradigma verbului muto. b) perfectul verbului a fi + participiul verbului de conjugat: s-au fost dus = se dusese. fusesem) + participiul verbului de conjugat. (amu > am). prin analogie cu perfectul simplu. format pe baza timpurilor trecute ale verbului auxiliar a fi (eram. Ca normă literară. -sei. verbul habere era folosit cu sensul de „a avea”. Perfectul compus Pentru a arăta că acţiunea s-a terminat. ea fiind supusă unor modificări. care participă la formarea perfectului compus. nu s-au păstrat. pl. -are la mai-mult-ca-perfectul indicativ avea. -serăşi. debere) cu participiul trecut. şi-a adăugat terminaţia i ca marcă a acestei persoane. 89 . Verbul habere suferă unele modificări: I habeo > habiu > aibu > aiu II habes > havi > ai III habet > havet > aet > a IV habemus > havemus > aemu > am V habetis > havetis > aeti > aţi VI habunt > havunt > au Formele pline (predicative) ale verbului habere la unele persoane (III – are. -se. am fost. V aveţi) au urmat o altă cale de evoluie: (condiţional) III haberet > (h)aere > are IV habemus > (h)abemu(s) > avem V habetis > (h)abeti(s) > aveţi. aibu este înlocuită cu forma pers. I. la un moment dat. Cu timpul însă. Forma de pers. următorul aspect: I mutasem IV mutasem V mutaseţi VI mutase II mutasei III mutase Pentru formele de plural. limba latină folosea îmbinări de verbe cu sens abstract (habere. s-a păstrat numai mai-mult-ca-perfectul sintetic. 7. apar. II sg. E de menţionat că în limba veche a existat un sistem de mai-mult-ca-perfect perifrastic. în textele latine. La început. posse. şi formele cu –serăm. paralel cu terminaiile –sem. Aceste forme. apoi au dispărut totalmente. el şi-a pierdut sensul de posesivitate şi începe procesul de gramaticalizare a perifrazei de tipul habeo scriptum. I. IV – avem. c) mai mult ca perfectul verbului a fi + participiul verbului de conjugat: se fusese rădicatu = se ridicase. În urma tuturor modificărilor. sg.Pers.

În acest scop. În dependenţă de tipul de conjugare. şi III pl. perifraza căpătînd aspectul am să cînt. au apărut. în latina tîrzie. perifraze formate dintr-un verb cu funcţie de auxiliar (habeo. Se cerea apariţia unor noi forme de viitor. Verbul conjugat (de bază) ia forma infinitivului neprepozibional (fără prepoziţia a). el s-a format de la o altă perifrază care exista în latina tîrzie. o dice > dzice > zice 90 .Formele pline (predicative) ale verbului a avea vor căpăta următorul aspect: I am IV avem V aveţi VI au. Aceasta se datorează mai multor cauze: a) în latina clasică timpul viitor nu avea o paradigmă unică. (-bo la conjugările I şi II. ci. Pe baza viitorului verbului a fi şi a participiului verbului de bază apare o nouă formă de viitor (voi fi cîntat). II ai III are 8. III cantabit = cînta La conjugările III şi IV coincid persoanele II şi III sg. debeo manducare). au avut loc modificări fonetice ce au dus la identitatea formelor de viitor. La baza formării viitorului în limbile romanice stă perifraza de tipul voleo cantare. Evoluţia verbului volere am analizat-o mai sus. debeo) şi infinitivul verbului principal (habeo cantare. are loc înlocuirea infinitivului prin conjunctiv. Timpul viitor Limbile romanice orientale nu au moştenit timpul viitor latin. Aceste perifraze exprimau mai mult atitudinea vorbitorului faţă de realizarea aciunii. Bunăoară.: II dices III dicet VI dicent Toate aceste coincidenţe au avut drept urmare destrămarea completă a paradigmei de viitor sintetic latin. mai degrabă. Cît priveşte viitorul I forma a II-a. la conjugările I şi a II-a au coincis persoanele a II-a şi a III-a sg. La început. Perifraza de tipul voleo cantare a stat la baza formării viitorului I forma I (eu voi cînta).: II cantabis. care însemna „am a cînta”. Mai tîrziu. habeo ad cantare. Deci ambele forme ale viitorului I se datorează existenţei a două tipuri stabile de perifraze în latina tîrzie. -am la conjugările III şi IV). voleo. au existat amîndouă formele de viitor: am a cînta şi am să cînt. b) în procesul de evoluţie. care nu este un reflex al viitorului anterior din limba latină. volo bibere. viitorul avea diferite terminaţii.

cu deosebirea că se adaugă. Această formă de viitor se întrebuinţează rar. dar cu unele mici modificări.formaţie relativ recentă. există mai multe opinii ale cercetătorilor. e) În limba română s-a format un nou tip de perfect compus. În felul acesta. IV-X). Viitorul I cu formele sale I şi II s-a format de la perifraze de tipul volo cantare şi habeo ad cantare. sensul de condiţional. Pe terenul propriu al limbii române se formează viitorul anterior. şi va mai continua să apară cu această valoare în textele din secolele al XVI-lea şi al XVIIlea. alcătuită prin analogie cu alte forme supracompuse (aş fi cîntat. În consecinţă. în procliză. b) Sistemul verbal latinesc sintetic suferă anumite modificări şi se creează un nou sistem sintetico-analitic. în limba română veche. din cele expuse mai sus se desprind următoarele Concluzii: a) Modificările ce au avut loc în sistemul verbal latinesc şi-au lăsat amprenta pe formele categoriale de timp ale modului indicativ al diatezei active. şi pl. fapt ce a făcut să se facă deosebire dintre aceste două moduri personale. 91 . deoarece se confundă cu formele de viitor pasiv şi potenţial (prezumtiv). conjunctivul a căpătat ca morfem specific lui fosta conjuncţie latinească si „dacă”. morfemul să. Modul conjunctiv În perioada de formare a limbii române vechi (sec. d) Dintre tipurile de perfect pe care le-au moştenit limbile romanice. care a avut la baza perifraze de tipul habeo scriptum. verbele la modul conjunctiv prezent se modifică exact ca la prezentul indicativ. pe aproape întregul teritoriu al limbii noastre. cel mai răspîndit este perfectul simplu. Aceasta şi-a pierdut. Odată cu impunerea lui să ca morf al conjunctivului. vei fi lucrat). Cît priveşte căile de transformare a conjuncţiei condiţionale să în formă modală de conjunctiv. rămînînd însă cu valoare de „dacă”. c) Limba română a moştenit din latină formele de prezent şi de imperfect. în anumite împrejurări. constituit din viitorul I forma I al verbului a fi şi participiul verbului de conjugat. f) Limbile romanice orientale nu moştenesc timpul viitor latin. a luat naştere viitorul II sau viitorul anterior. modificare care a adus modul conjunctiv la structura sa actuală: la persoanele I şi a II-a sg. s-a realizat şi o altă modificare în structura acestui mod verbal.

deosebite de cele ale indicativului. după verbe ce exprimă o dorinţă: rog să taci sau o voinţă: voiu să cînt. Schiţe de sintaxă istorică romanică. Al. În propoziţia principală. acest semn distinctiv se extinde şi asupra pers. în propoziţiile condiţionale incomplete: dacă ai tăcea. aceasta întrebuinţîndu-se în propoziţii secundare condiţionale. Philippide8 menţiona că forma de prezent şi cea de perfect al conjunctivului. singura care a fost moştenită din latină. au. pentru care erau utilizate formele de indicativ prezent. valoare de ireal prezent. bunăoară. Meyer-Lübke consideră. Al. şi pl. în care s-a păstrat să condiţional. ambele cu să. Bucureşti. în propoziţii completive directe. 1954. Gramatica elementară a limbii române. respectiv. cîteodată. dacă.1. 1951. 58. Iordan. 280. 2. a III-a sg. I indicativ. te rog să taci ar fi rezultat din două propoziţii independente. Iordan7. că formele de conjunctiv ar fi apărut. Philippide dădea un exemplu din I. Al. fiind înlocuit cu de. limba română a introdus prezentul noului mod creat de latina populară – condiţionalul-optativ. deşi aici existau forme speciale. Deoarece în latină se utiliza procedeul si veniat. 7 8 I. cantamus „dacă ar veni. mai întîi. p. mai întîi. şi alta la pers. 92 . Creangă: Să am eu atîţia bani în pungă. la persoanele I şi a II-a. nu cu să: mă bucur că vii. Philippide. I. aceasta din urmă fiind propoziţia principală. care ar fi exprimat dorinţa sau rugămintea. dintre care una cu să. Pe noi nu ne interesează decît forma de prezent. b) în propoziţii condiţionale cu conjunctivul prezent. Punctul de plecare spre structurile cu conjunctiv trebuie văzut. iar cealaltă – secundară. I şi a II-a. Iordan vede două căi de transformare a lui să condiţional în să – morf al conjunctivului: a) în propoziţii completive directe cu să „dacă”. O nouă explicaţie o găsim la I. am cînta” pentru exprimarea irealului prezent. trecut. după verbul a şti la forma negatuvă: nu ştiu să fi venit decanul „dacă a venit decanul”. Menţionam anterior că si a devenit ulterior să mai întîi pe lîngă verbe la pers. care ar fi chiar verbul de dorinţă sau voinţă. Consuderăm că obligatorie e numai cea de-a doua explicaţie. Dar însuşi cercetătorul respinge această ipoteză din motivul că în limba română verbele ce exprimă sentimente se construiesc cu conjuncţia că. m-aş apuca de această muncă. nu mi-ar mai trebui alta.. Să a rămas morf al conjunctivului din momentul în care a dispărut din limbă în calitate de conjuncţie condiţională. Cercetătorul Meyer-Lübke mai dă o explicaţie a constituirii conjunctivului: morfemul să a devenit marcă a acestui mod în propoziţiile completive directe şi indirecte care începeau cu si condiţional: geudeo si venitas „mă bucur dacă vii”. Mai tîrziu. care crede că schimbarea cu participarea conjunctivului s-a realizat în fraze de tipul nu ştiu să fi venit şi să fiu mai tînăr. p. te rog. Bucureşti. Aşadar. este limpede că limba română a moştenit forma de prezent a conjunctivului latin.

În limba română actuală. forma de conjunctiv prezent apare într-o serie de formule de adresare şi în cadrul construcţiilor stabile ce exprimă: a) urări (Să trăiţi! Să înfloriţi! Să fii sănătos!). 93 . adesea. în rezultatul evoluţiei fonetice. si sie etc. şterge). conjunctivul amputat al verbelor reflexive la forma inversă. formele de conjunctiv fără que sînt anterioare celor cu que. care purta valoare semantică de imperativ. conjunctivul capătă terminaţia ă (să meargă. conjunctivul capătă terminaţia e (să cînte. apropie III conjunctiv VI indicativ talliet. appropiet talliant. zică. ducă-se etc. tot aşa cum în celelalte limbi romanice.Extinderea lui să asupra pers. şi pl. conjunctivul prezent face o distincţie netă omofonă şi omografă de formele prezentului indicativ. I şi a II-a. probabil. morfemul se. mai există o formă de conjunctiv. pentru diferenţierea pers. denotînd o dorinţă: Помрачитεся ωчи иχ Întunecă-se ochii lor Да святитися имя твое Sfinţească-se numele tău În unele graiuri. aşa-numitul conjunctiv amputat. se folosea. Acest tip de conjunctiv completează paradigma modului imperativ cu persoana a III-a sg. mai ales în traducerile din slavă. un îndemn: Aibă parte de noroc! Forma conjunctivului fără să trebuie considerată mai veche decît cea cu să. formele de conjunctiv coincideau cu cele de indicativ. adică pentru a diferenţia conjunctivul de indicativ. să şteargă). appropient taie. fără morfemul să. Salonta (România) şi Rîbniţa – Camenca (Republica Moldova). mai ales după ce în cadrul verbului au intervenit schimbări fonetice de ordin general.: facă. o dorinţă. De exemplu: III indicativ talliat. de exemplu limba franceză. a început să fie folosit. lucrează). c) imprecaţii (Bată-l Dumnezeu să-l bată! Afurisit să fie!). Acolo unde prezentul indicativ se termină în ă (cîntă. fosta conjuncţie latinească se foloseşte fără modificări: si aibă. În limba română. În textele vechi. mai degrabă. cu verbele la care. appropiat taie. appropiant VI conjunctiv tallient. b) imbolduri (Să creştem o generaţie demnă de faptele strămoşilor noştri!). apropie Pentru a evita echivocul. să lucreze) şi invers: unde prezentul indicativ se termină în e (merge. a III-a începe. În limba română contemporană. cel amputat exprimă. Spre deosebire însă de imperativul propriu-zis. treacă. mai ales la Baia Mare.

Prin analogie cu forma de conjunctiv prezent, la pers.a III-a sg. şi pl. să aibă, formele aceleiaşi persoane ale verbelor să ştie, să fie, în unele graiuri (moldovenesc şi crişean–ardelenesc) au dezvoltat reflexele să ştibă şi să fibă. Conjunctivul trecut, ca şi alte moduri compuse (condiţionalul-optativ, potenţialul), s-a format pe teren romanic oriental şi a creat o formă nouă, distinctă de cea a omologului său din latină. Astăzi, conjunctivul trecut se formează de la prezentul conjunctiv al verbului a fi şi participiul verbului de conjugat. În textele vechi din secolele XVI- XVIII, conjunctivul trecut apărea cu forma plină a verbului auxiliar a fi: să fiu, să fii, să fie, să fim, să fiţi, să fie + participiul verbului conjugat: Scriu că începătorul şi aţiţiitorul acestui lucru să fie fost Marco-episcopul (Varlaam). Formaţiile cu a fi variabil s-au utilizat pînă la o perioadă mai recentă. Astfel de forme ca să fie întrecut pe Ştefan vodă, să-i fie cădzut săgeata, să-i fie tăiat capul etc. se întîlnesc frecvent la Gr. Ureche, I. Neculce şi la alţi cronicari. Abia prin sec. al XIX-lea, auxiliarul a fi invariabil s-a fixat şi s-a generalizat în calitate de normă a limbii române literare. Acest fenomen se explică prin echivalenţa semantică a conjunctivului trecut cu forma de condiţional trecut, aceste două moduri alternînd: Sinion paşa, să nu fie aflat o luntre mică, cu care au scăpat peste Dunăre, ar fi cădzut la prinsoare (Gr. Ureche). Stabilirea formei de conjunctiv trecut cu a fi invariabil mai are o cauză. Vorba e că limbile slave formează timpurile compuse în mod analitic cu acelaşi verb auxiliar – БЫТИ + un participiu. Şi în limbile slave verbul БЫТИ din componenţa timpurilor compuse avea forme scurte de tipul
БИМЪ, БИ, БЫ, Б. În slavonă chiar şi topica verbului invariabil БЫ coincide cu cea a lui a fi din

componenţa conjunctivului românesc: да бы горел „să fi ars”. Deoarece primele scrieri româneşti au fost în limba slavă bisericească şi pentru aceasta se folosea alfabetul chirilic, iar normele ortografice au putut să se consolideze numai datorită unei literaturi scrise, în limba română s-a stabilit ca normă literară conjunctivul trecut cu auxiliarul a fi invariabil. În limba română veche, se mai întîlnea şi o formă de mai mult ca perfect conjunctiv, creată din conjunctivul trecut al verbului a fi cu formă plină (să fiu fost) + participiul verbului conjugat. De exemplu: Află-se că în această ţară să fie fost lăcuit şi alţii înaintea noastră (Gr. Ureche). Întrucît această formă de conjunctiv nu avea un aspect temporal specific care ar fi deosebit de cel al conjunctivului trecut, ea nu s-a păstrat.

Modul imperativ
În latina clasică, imperativul avea forme speciale pentru prezent: (II muta, mutate), şi pentru viitor (II mutato, mutatote, VI mutanto). Dar încă în perioada formării limbilor romanice, imperativul viitor în –to dispare din uz. Rămîne doar imperativul prezent: 94

conj. I: muta, mutate; conj. II: tene, tenete;

conj. III: unge, ungite; conj. IV: dormi dormite.

Cel mai fidel s-a păstrat imperativul la verbele din clasa I (cele de conj. I de tip nesufixal), care, în urma evoluţiei fonetice normale, la pers. a II-a sg., în locul vocalei finale a, a căpătat vocala ă: muta > mută, da > dă, iudica > judecă etcNOTĂ. Verbele la imperativ care aveau terminaţia a după vocală au căpătat la pers. a II-a sg. terminaţia e: despolia> despoaie, incunea > încuie, mollia > moaie, appropia > apropie. În e se termină şi actualele forme de imperativ ale verbelor de comj. I avînd a după i: a sfîşia – sfîşie, a împrăştia – împrăştie, a zgîrîia – zgîrîie etc. Verbele din clasa a II-a (cele de conj. a II-a de tip sufixal) se modelează după forma de imperativ a verbelor sus-amintite de tip nesufixal, adică se formează cu sufixul -ează: lucrează, modelează, luminează etc. Verbele din clasa a III-a (de conj. IV de tip nesufixal) au dezvoltat 3 tipuri de terminaţii de natură diferită: a) un grup de verbe a moştenit terminaţia latinească a imperativului: mori, dormi, peri > piei (din ochii mei); b) un alt grup de verbe l-a modificat pe i în e după modelul pers. III sg. a indicativului prezent: înghite, ascute, azvîrle, soarbe etc.; c ) cel de-al III-lea grup îşi ia terminaţia -a, de asemenea prin analogie cu pers. III sg. a indicativului prezent: sprijină, coboarăNOTA 2, doboarăNOTA 3. La verbele din clasa a IV-a (de conj. a IV-a cu prezentul de tip sufixal) s-a statornicit doar terminaţia e: domneşte, priveşte, hotărăşte etc. La verbele din clasa a V-a (de conj. a II-a), imperativul singular a păstrat terminaţia latinească numai în unele cazuri (tene > ţine, excade > scade, imple > umple). Celelalte verbe moştenite din latină îl substituie pe e etimologic cu i: vezi, încapi. Cît priveşte verbele de conj. a III-a (din clasa a VI-a), doar cîteva din ele l-au schimbat pe e în i, prin analogie cu verbele de conj. a IV-a: treci, mergi. Verbele a duce, a zice, a face şi compusele lor moştenesc prototipurile monosilabice latineşti: duc > du, dic > zi, fac >fă.

Verbul a sta formează imperativul stai! Prin analogie cu forma de prezent indicativ. La M. Eminescu întîlnim forma cobori în jos, Luceafăr blînd... NOTA 3 Verbul a veni are mai multe variante de imperativ: a) vină : De ce nu vii tu, vină! (ca la verbele din clasa I); b) Vino :Vino-n codru la izvorul /Care tremură pe prund, prin analogie cu vocativul substantivelor feminine; c) cu terminaţia Ǿ: O, vin, odorul meu nespus, / Şi lumea ta o lasă.
NOTA 2

NOTĂ1

95

La pers. a II-a plural (V), toate verbele la modul imperativ au căpătat flexia –ţi, care este caracteristică în genere acestei persoane la toate modurile, aspectele şi formele temporale. Pentru exprimarea valorii de imperativ negativ, încă în latina clasică se întrebuinţa infinitivul precedat de negaţiile non sau nole. În limbile romanice tipul de imperativ negativ non dare capătă o extindere generală. Deja în primele texte româneşti pers. II sg. este atestată cu forma redusă de infinitiv. Datorită terminaţiei –ţi, care, de rînd cu terminaţiile pers. a IV-a (I plural), a fost destul de conservatistă şi s-a păstrat, infinitivul plin + terminaţia –ţi s-a menţinut mai mult decît la pers. a II-a sg.: nu dareţi, în loc de nu daţi. La pers. a III-a sg. şi pl., în funcţie de imperativ negativ se folosesc de timpuriu formele de prezent ale conjunctivului amputat atît la forma afirmativă, cît şi la cea negativă: facă – nu facă, zică – nu zică, cînte – nu cînte etc. În textele vechi, se utiliza o formă de imperativ negativ alcătuită din conjunctivul prezent al verbului a avea + infinitivul lung al verbului conjugat: nimeni să nu aibă a lucrare în zi de sărbătoare, caracteristică pentru stilul cancelăresc şi cu nuanţă de viitor.

Modul condiţional
În latina clasică, un mod condiţional ca atare n-a existat. Sensul de condiţional era redat prin diverse forme ale modului conjunctiv: Să am „dacă aş avea” eu atîţia bani în pungă, nu mi-ar mai trebui alta (I. Creangă). Istoriile spun să-i fi tăiat capul „că i-ar fi tăiat capul”. Că să fi întrercut pre Ştefan „că l-ar fi întrecut pe Ştefan”. Condiţionalul românesc s-a format din infinitivul verbului conjugat cu participarea diferitelor forme ale auxiliarului a avea: I (mai mult ca perfectul) : habuissem > habessim > aessi > aş II (prezentul indicativ) : habes > aes > ai

III (prezentul conjunctiv): haberet > aere > are > ar IV (prezentul indicativ) : habemus > aemu > amu > am V (prezentul indicativ) : habetis > aeti > ati > aţi

VI (prezentul conjunctiv) : haberet > aere > are > ar. În limba română veche, formele neaccentuate ale verbului a avea se ataşau direct la infinitivul lung al verbului şi se situau în encliza lui: Închinare-aş şi n-am cui.

96

Aşa-numitele forme „inverse” de condiţional prezent se întîlnesc în cadrul diferitelor imprecaţii: Dormire-aţi somnul de veci să-l dormiţi! Trăire-ai trei zile cu cea de-alaltăieri! (I. Creangă).

Cît priveşte condiţionalul trecut (perfect), limba română veche ne oferă mai multe modele de formare a lui: a) perifraze alcătuite din verbul a vrea + infinitivul verbului conjugat: Multă scîrbă întră în inima lui, că încotro vre întoarce („ar fi întors”) oastea mai înainte, totuna nu scăpa (Gr. Ureche). Trei-patru dzile de-ar mai fi zăbovit turcii pe loc, nici unul nu vre scăpa „n-ar fi scăpat” (I. Neculce). b) auxiliarul a vrea la perfectul compus + infinitivul: În ce chip au vrut pute dezgropat trupul. c) forma actuală, constituită din condiţionalul prezent al verbului auxiliar a fi invariabil + participiul verbului conjugat: aş fi mers, aş fi venit etc.

Formele nominale ale verbului Infinitivul
În latina clasică existau 3 forme de infinitiv: prezent (muto, -are), perfect (mutavisse) şi viitor (mutaturum esse). În lima română s-a păstrat numai infinitivul prezent, cel cu terminaţia –re. Tipurile de conjugare se distingeau după vocala finală din temă: conj. I: a: mutāre, cantāre; conj. II: e: tacēre, bibēre; conj. III: cons.: dicĕre, facĕre; conj. IV: i: venīre, horrīre.

Infinitivul românesc s-a format prin reducerea terminaţiei -re. Această reducere a fost cauzată de faptul că infinitivele cu -re, denumind o acţiune, s-au substantivat şi au început să primească chiar articole substantivale, încadrîndu-se, astfel, în clasa numelui. În felul acesta, s-a creat o omonimie gramaticală, care a putut fi evitată, după modelul unor limbi din masivul balcanic, prin reducerea lui –re9. Cu timpul, pe lîngă infinitivul scurt, s-a adăugat prepoziţia a, care îşi ia începuturile încă din latina clasică, în formele de tipul aggedior ad dicere „încep a zice”, apoi în latina tîrzie, unde formá un tip de viitor analitic, constituit din sintagme de tipul habeo ad cantare „am a cînta”. Prin evoluţie fonetică normală, ad îl pierde pe d final. Apoi prepoziţia a îşi pierde funcţia de a exprima raporturile dintre cuvinte şi, în felul acesta, devine un morf al infinitivului.

97

dres. Plecaţii la bătălie nu s-au mai întors. care aveau terminaţiile –itus (dolitus). strînsul. Placitus „Plăcutul” ş. tort. Tendinţa de substantivare a participiului a existat încă în latină. vas spart etc. bunăoară. strîns. Tendinţa de substantivare a participiilor se manifestă şi în limba română contemporană: Nemulţumitului i se ia darul. erau frecvente numele Tacitus „Tăcutul”. mutatus. Terminaţia –utus apare la verbele cu perfectul reduplicat: vendidi > vendutus > vîndut. cadedi > cadutus > căzut. a redus la verbe terminaţia -ти 98 . Veniţii de pe aiurea nu se dau duşi nicicum. vinctus. s-a specializat şi forma veche de participiu stătut. făcut. din care făceau parte participiile în -tus: amatus. sus (risus). avem substantivele postverbale aratul. semănatul. -itus: venitus. în latină se distingeau 2 tipuri de participiu: a) cu accentul pe vocala finală a radicalului. Astfel. -utus: minutus. Participiul Dintre toate formele de participiu existente în limba latină. fapt erau încă participii: Şi multe băseareci au fapt fără lene (Gr. cît şi forme actuale (Iaste încă slab păcătosul a se scula). semănatul. În limba veche. -sus: risus. auditus. La fel. multe participii latineşti s-au menţinut numai ca nişte adjective: intellectus > înţelept. unele participii au putut deveni substantive. Pe parcursul evoluţiei ulterioare. strinctus > strîmt. b) participiile cu accentul pe radical. Din punctul de vedere al accentului. II. vidi > videdi > văzut etc. cu valoare substantivală apărea forma de gen neutru a participiului delictum „delict”. directus > drept etc. Astăzi. dar are şi valoare adjectivală: apă stătută „veche. Ureche).Textele vechi fixează atît forme ale infinitivului lung (el se opreşte a ne certare). limba română le-a moştenit numai pe cele ale participiului pasiv. la care e>u: umpletus > umplutus > umplut. în calitate de adjectiv. carne afumată. De multe ori. -tus (scriptus). de demult”. care în latină aveau următoarele terminaţii: -tus: laudatus. substantivele actuale unt. La acestea s-au mai încadrat şi participiile unor verbe de conj. 9 Limba bulgară. Participiile unor verbe tranzitive realizează funcţii de adjective calitative: haină ruptă. Pentru participiile acestor verbe au fost create forme noi: înţeles. tors. Prin intermediul funcţiei lor adjectivale. care în limba veche şi în unele graiuri mai păstrează încă forma verbală: au stătut la sfat. auditus. Participiile actuale ale acestor verbe sînt uns.a.

trăsnet < trasnit. de stricat). dorinţa de a învinge. a-şi lua rămas bun. la arat) şi de (de băut. menirea obiectului: perie de spălat. Modul supun se mai utilizează şi pe lîngă adjective: bun de băut (de mîncat.a. Mai există cîteva prepoziţii a căror utilizare 99 . logoditul.. în limba română se folosesc. mulţumită. plăcerea de a iubi etc. se foloseşte modul infinitiv: speranţa de a trăi. de mîncat. bun găsit! etc. Numele participiale desemnează fenomene ale naturii: revărsatul zorilor. maşină de tocat. în faptul zilei. Supinul apare deseori pe lîngă substantive. înscrisul. Astfel. arhaicul răsărita soarelui) sau de masculin (cules. pentru a denota o însuşire a lor. spusă. ele şi l-au creat pe teren propriu. fiecare limbă recurgînd la mijloace specifice. descensus – descendere „coborîre”. – procese de muncă: cositul. cu nepus în masă. de bătut). lătratul. boronitul. Ceea ce poartă astăzi numele de supin este o formaţie analitică ulterioară. ci dezrădăcinarea beţiei. semănat. ce cumulează diferite calităţi de supin propriu-zis (maşină de spălat = care spală) şi de infinitiv (e greu de făcut = e greu a face ). aratul. bunăoară. descălecatul ţării. Pentru exprimarea sensului de supin. dezrădăcinatul viţei-de-vie. răsăritul (apusul) soarelui. nu dezrădăcinarea. Această formaţie nouă. de obicei. ce pot fi percepute cu ajutorul: – organelor senzoriale: rîsul. Dar ele nu se folosesc pentru numirea acţiunilor abstracte. bun venit!. vrednic de iubit (de stimat) ş. dar nicidecum nu se spune dezrădăcinatul beţiei. Substantivul geamăt este un reflex al participiului gemut. sforăitul. unde era întîlnit un vechi nume al acţiunii: auditus – auscultare „auz”.Supinul Limbile romanice nu au moştenit supinul latinesc.. tradiţional. sfredelitul. nechezatul mieunatul. pescuit. s-a constituit pe baza numelui de acţiune participial. muget < mugit. scîrţîitul. prepoziţiile la (la cules. Din latină au fost moştenite ca substantive şi alte nume de acţiuni: freamăt < fremitus. în limba română. numele de acţiune participial poatze avea formă de feminin (faptă. măritatul. supinul a ajuns azi să desemneze acţiuni: c o n c r e t e. maşină de frizat. Cît priveşte substantivele abstracte. – a c ţ i u n i din v i a ţ a c o t i d i a n ă : însuratul. foarfece de tuns. existent încă în latină. strîns). arat. Modul supin intră în componenţa îmbinărilor stabile de cuvinte: nici în ruptul capului. În limba română.. în special pe lîngă cele concrete. arătînd. fier de călcat etc. Se spune. plînsul.

Ca şi alte nume. forte. care. dacă nu va fi murit. trăind şi nemurind. Gerunziul românesc se poate adjectiva. a suferit. de atîta ele încă nu s-au cristalizat în construcţii bine fixate pentru exprimarea funcţiei de participiu al acţiunii. fiind o parte de vorbire neflexibilă. pe parcursul evoluţiei fonetice normale. Ca şi la adjective. cantitativ şi. avînd forme doar pentru cazurile oblice: G. formele sintetice de exprimare a gradelor comparativ şi superlativ sînt înlocuite prin perifraze cu participarea adverbelor magis.cu supinul e rarisimă: după. lebădă murindă etc. Probabil. -end. adică de supun. nemaivorbind de etc. mîini tremurînde. în procesul de evoluţie. gerunziul latinesc se declina. în latină formele gerunziului se reduceau la 3 sufixe gramaticale: -and. Schimbările fonetice erau determinate de legităţile fonetice ce caracterizau evoluţia elementelor moştenite din latină în genere. cu modificările respective de ordin fonetic. D. calitativ. derivate de la tema imperfectului cu ajutorul sufixului gramatical –nd. în această ipostază. În latina clasică. în fond. cantandi cantando tacendi tacendo tacendum tacendo ungendi ungendo ungendum ungendo audiendi audiendo audiendum audiendo Ac. el se prezenta ca un sistem de forme ale numelui de acţiune. modificări de ordin fonetic. pentru. talis etc. avînd în vedere. moştenit din latină: 100 . gerunziul a suferit puţine schimbări. la drept vorbind. iend. neavînd categorii gramaticale specifice doar lui. adverbul. cantandum Abl. Stratul de bază al adverbelor latineşti. Gerunziul Pe parcursul evoluţiei sale. uneori. cantando Prin urmare. iar mai tîrziu. Suferă schimbări şi gradele de comparaţie. de la. în fond. Gerunziul intră în componenţa structurilor osificate (fixe): vrînd-nevrînd. Modificări în sistemul adverbului latinesc Spre deosebire de celelalte părţi de vorbire semnificative. în componenţa construcţiilor standarde de tipul cerinţe crescînde. Forma de gerunziu intră în componenţa modului potenţial prezent: va fi trăind. Adverbul 1. au dat respectiv reflexele –înd şi –ind. de adaptarea împrumuturilor din alte limbi la procesul de evoluţie de la latina populară la limba română. Îl întîlnim. a fost.

Bunăoară. clarum > chiar deorsum > jos. Astăzi. iute < люто.bene > bine. În afară de adverbele simple. quando > cînd. hăt < геть. Neogreceşti: agale < agolia. departe < de partem înapoi < in ad post. Un număr însemnat de adverbe au apărut pe teren romanic. acătării < eccum tale. tocmai < тъкъмa. de iznoavă < изO новO. anapoda < anapoda. afară < ad foras. mai bine. mai tare decît”. au evoluat în adverbele: abia < ad vix < ad bix. adverbul unde însemna în latină „dincotro”. azi < hac dies. Turceşti: berechet < bereket. alandala < ant’ olla. atunci < ad tuncce. în primul rînd. abitir < beter. Azi el participă la formarea gradului superlativ absolut la adjectivele şi adverbele calitative. Ele s-au format: 101 . angro < en gros. mane > mîine. care. numai < non magis. înainte < in avante. acum < acmu< eccum modo. deja < deja. menţionăm. el participă la formarea gradului comparativ şi a celui superlativ relativ. altminteri < altera mente. dimpotrivă < протива. acolo < eccum illoc. multum > mult. Îmbogăţirea arsenalului adverbelor româneşti pe bază de împrumuturi Pe parcursul evoluţiei ulterioare a limbii române. limba română a moştenit din latină şi o serie de formaţii. Printre acestea. aşa < ad sic. Unele adverbe însă au suferit. Adverbele moştenite din latină şi-au păstrat. sensul de la origine. conform evoluţiei fonetice normale. asupra < ad asupra. buluc < bolluk “mai mult. unele mutaţii de sens. adineaori < de in illa hora. asemenea < ad similis. 2. în limba română. Forte însemna „puternic”. adevărat < ad de verrum + -at. aiurea < aliubi+re. împrumuturile din slavă: îndeosebi < осεбити. alegro < allegro. pe parcursul evoluţiei. forte < forte. Franceze: apropo < à propo. Ca şi forte. înzadar < задару. barem < варемъ. în fond. tardivum > tîrziu. apoi < ad post. Italiene: în darn < in darno. fondul ei de adverbe s-a completat cu numeroase împrumuturi din alte limbi. hieri > ieri. îndărăt < in de retro. el indică locul. Magis însemna „mai mare”.

forma acice e mai aproape de forma de la origine eccum hicce decît actuala formă aici. mai apropiat de celal etimonului său. în primul rînd. de o serie de adverbe care au intrat direct în lexicul limbii române prin intermediului folosirii maximelor latineşti: Hic Rondus. aici sai”. făţiş „de faţă”. coibâbăneşte. 102 . Se întîlnesc însă unele adverbe circumstanţiale care au un aspect fonetic mai apropiat de cel de la origine. pe furiş. adverbul chiar îşi păstrează sensul de „clar” (lat. b) prin compunere: – pronume + adverb: altcum. deşi nu se deosebesc prin formă de cele din limba română contemporană. altcumva. cu părere de rău. de nou < де нову. de preună < de per una. nece cum < necce quomodo.a) prin sufixare: -eşte: omeneşte. Mai desluşit apar părţile componente şi la următoarele adverbe şi locuţiuni adverbiale din textele vechi româneşti: acmu < eccum modo. tutinderea < tota intindere. indiseară. mai desluşit legătura cu etimonul. care se folosesc mai ales în stilurile publicistic şi ştiinţific. numărul adverbelor româneşti a început să crească pe contul împrumuturilor directe din limba latină. îndeobşte. niciunde. astfel că deosebirile dintre adverbele întîlnite în textele vechi şi cele din limba română contemporană nu sînt prea însemnate. clasa adverbelor se formase deja. în felul acesta. Costin). grăpiş. frăţeşte. deloc”: nemica să vă sfiiţi (M. c) prin frazeologizarea unor expresii: cu noaptea-n cap. altcîndva. ibi voctoria „Unde-i înţelegere acolo-i victorie”. altădată. hic salta „Aici e Rondus. clarum). nicicînd. În ultimul timp. În perioada de cînd datează primele texte româneşti. Bunăoară. Bunăoară. -iş: pieziş. cîineşte. rareori. este mai aproape de etimonul slav forma (în)potrivă (< протива) decît forma actuală împotrivă. Ubi concordi. nemica „defel. mînă de la mînă etc. dănăoară < de una hora. Unele adverbe din textele vechi. se întrebuinţează cu alt sens. De asemenea. -uş: tupiluş. dar rămîn. nemţeşte. impenetrabile pentru vorbitorii de rînd din cauza că în şcoli şi licee nu se lucrează îndeajuns asupra explorării pe larg a cuvintelor neologice. – adjectiv+substantiv: deseori. cot la cot. – negaţie + adverb: niciodată. îndeajuns. – prepoziţie+adverb: îndeaproape. aci. indicînd. E vorba.

pro forma „formal”. deorsumn ”jos”. acestea „pişcîndu-se”.ibidem „la acelaşi autor”. Evoluţia adverbelor circumstanţiale Din punctul de vedre al sensului. Eminescu. moderato „cu un tempou mijlociu”. de iure „din punct de vedere juridic”. foras „în afară”. hac „aici”. in medias res „în toiul evenimentelor” etc. întîlnim: Unde te duci? Cînd o să vii? Iar la Al. sursum „în sus”. previter „pe scurt”. mai frecvent folosindu-se adverbul unde pentru ambele sensuri. Aceste două tipuri de adverbe au evoluat în mod diferit. ad libitum „după plac”. Spre deosebire de latina clasică. fortissimo „foarte tare ” etc. şi cele de indicare a plasării obiectelor în spaţiu. De exemplu: allegro „repede”. Chiar la M. festina lente „grăbeşte-te încet”. ad litteram „cuvînt cu cuvînt”. alteras „altă dată”. adverbele se împart în circumstanţiale şi calitative. propre „aproape”. care descifrează „urgent”. multum. Donici amîndouă adverbele se folosesc în aceeaşi propoziţie: Da dincotro şi unde alergi tu aşa iute?/ Bursucul. hic. picicato „sacadat” . pianissimo „foarte incet”. Picicato se referă mai ales la interpretarea partiturilor muzicale la instrumentele cu coarde. pe de altă parte. menţionăm: illic. non multa „calitativ. 2 forte „tare”. Partiturile muzicale. illac. piano „încet”. in tempore opportuno ”la momentul potrivit”. Printre cele mai frecvente adverbe din latina populară. ad hoc „special cu această ocazie”. 3. consone „într-un glas”. care este cel mai indicat clasic al literaturii noastre în ceea ce priveşte utilizarea sensurilor lexicale ale cuvintelor. repede”. illoc „acolo”. pe de o parte. nu cantitativ. prompte „lesne. sînt însoţite de adverbe ce indică felul în care acestea trebuie interpretate. per jocum ”în glumă”. în cea populară încep să se confunde mijloacele de indicare a direcţiei. cito „repede”1. idem „tot acolo”. 2 103 . avînd un caracter internaţional. 1 Cito se scrie pe reţete eliberate de medici pentru farmacişti. întîlnind pe Vulpe. longo „departe”. a-ntrebat. volens-nolens „vrînd-nevrînd”. În limba vorbită se face abstracţie de aceste semnificaţii.

Pentru a indica locul obiectului în spaţiu, apropiat de vorbitor, se foloseau adverbele hic şi hac, însoţite, în procliză, de particula ecce. În rezultat, au apărut adverbele ecce + hic > ici > aci; ecce + hac >acici >aici. Adverbul latinesc infra „în jos” este substituit în latina vulgară prin deorsum „jos”, iar adverbul supra (cu varianta super) – prin sursum > sus. Paralel cu adverbul propre, coexista şi varianta ad propre > aproape. În loc de adverbul aliorsum, se folosea aliubi, la care s-a adăugat -re, devenind aliubire >aiurea. Din seria de sinonime vicem, volta, data, toate avînd sensul „odată”, limba română l-a moştenit pe data. Adverbul hodie „azi” n-a fost moştenit de limba română, care a folosit în locul acestuia expresia ce exista la romani hac dies, adică ziua de Hac, în care se achitau toate datoriile. De aici şi expresia a-i veni cuiva de hac, „pentru a-i sechestra toată averea din motiv de neplată”. Adverbul hieri s-a păstrat aproape în toate limbile neoromanice. O răspîndire mare capătă adverbul mane, care în latină însemna „dimineaţă”. Cuvîntul românesc dimineaţă provine de la mane+ -eaţă, ca şi cîntăreaţă, glumeaţă, fortăreaţă etc. Adverbul latinesc nunc „acum” este înlocuit în latina populară cu eccum modo > acmu > acum. Olim „cîndva” a fost substituit cu perifraza altera data > altădată. Locul lui saepe îl ocupă adjectivul cu sens de adverb densus (ad densus > adesea). Printre adverbele interogative, folosite şi în calitate de cuvinte conjunctive, în latina populară erau răspîndite quando > cînd; quantum > cît; quomodo > cum. Adverbul latinesc ubi dispare din uz, fiind înlocuit cu unde, care în latina clasică, după cum am mai menţionat, însemna „de unde”. Pentru a indica direcţia de plecare, limba română totuşi l-a folosit pe unde, formînd adverbul încotro (< in contra ubi). Clasa adverbelor circumstanţiale s-a îmbogăţit pe baza unor construcţii latineşti formate din prepoziţii şi adverbe: ad post > apoi; ad propre > aproape; în ad pos > înapoi; ad tuncce > atunci; de ad supra > deasupra; eccum hocce > încoace; ad foras > afară; in ad ante > înainte; in de retro >îndărăt.

În afară de formaţiile cu prepoziţii şi adverbe, încă în latina populară, cu funcţie de adverb, erau folosite diferite construcţii prepoziţionale alcătuite dintr-o prepoziţie şi un substantiv sau un substitut al acestuia. Cele mai frecvente prepoziţii erau ad, de, in. Multe din aceste construcţii s-au adverbializat de timpuriu, elementele lor sudîndu-se într-un tot întreg: ad partem > aparte; ad lenem > alene; ad laturam > alături; ad partem > aparte; ad cassam > acasă; in per una > împreună.

104

Acest proces a continuat şi mai tîrziu pe bază de elemente romanice. Datorită adverbializării relativ tîrzii, elementele componente ale adverbelor şi locuţiunilor adverbiale apărute în această perioadă pot fi uşor recunoscute: alocuri – a locuri; demult – de mult; diseară – de seară; arar – a rar; deodată – de o dată; devreme – de vreme; anume – a nume; deplin – de plin; destul – de sătul; îndelung– în de lung.

îndemînă–în de mînă; îndeseară– în de seară; distincţi: de-a rîndul, pe drept, pesemne, în sfîrşit etc.

Unele dintre acestea apar şi astăzi în calitate de locuţiuni adverbiale cu constituenţi bine În latina populară, substantivele cu sens temporal în funcţie adverbială puteau fi însoţite de un determinativ exprimat printr-un adjectiv, un pronume sau un numeral: hoc anno „anul acesta”, regnavit tres annos „guvernă trei ani”, domi sedet totos dies „şede acasă toate zilele”. Acest procedeu a fost moştenit de limba limba română, care a format adverbe prin compunere de tipul: astă-noapte, astă-iarnă, altădată, alteori, astfel, totodată etc. Adverbe noi au apărut şi prin alipirea la adverbele simple a particulelor oare, ori (< volet) sau va (< volet): oriunde, oricînd, oarecum, cîndva, cumva etc.

4. Evoluţia adverbelor calitative
Adverbele calitative, fiind legate de adjective, au suferit aceleaşi schimbări ca şi acestea din urmă. În calitate de adverbe, limba latină folosea adjectivele la genul neutru: flos formosa „floare frumoasă” – cantat formosum „cîntă frumos”. Folosirea adjectivelor cu funcţie adverbială a căpătat amploare în limba română, în acest proces încadrîndu-se, în primul rînd, adjectivele moştenite din limba latină: clarum > chiar; directum > drept; reum > rău; mereu; gr. ςντυρος >sigur. Acest fenomen s-a răspîndit şi asupra neologismelor: actual bizar categoric docil discret etern excelent net sever melancolic prudent accesibil rapidum > rapid; grossum > gros; talem > tare; formosum > frumos; tale > tare; de plenum > deplin,

precum şi o serie de adverbe împrumutate: sl. видомъ >aidoma; turc. beter >abitir; ung. mero >

105

Arsenalul de adverbe româneşti s-a îmbogăţit pe baza unor expresii idiomatice cu funcţie circumstanţială, care trebuie considerate nişte echivalente analitice adverbiale, acestea fiind foarte variate din punctul de vedere al structurii lor: amar de vreme; cu vîrf şi îndesat; cu chiu - cu vai; cu una - cu două; cu vai nevoie nici în ruptul capului;

c-o falcă-n cer şi cu alta- n pămînt;

c-un ochi la făină şi cu altul la slănină etc.

Valoare de adverb capătă şi unele substantive din componenţa expresiilor stabile, acestea exprimînd o caracteristică a acţiunii şi avînd un rol metaforic: a se duce glonte (săgeată), a tăcea chitic, a şedea cloşcă, a se aduna ciotcă, a se îmbăta criţă etc. Adverbele calitative (de mod) care au în calitate de corespondenţi adjective pot avea grade de comparaţie, la formarea cărora se folosesc aceleaşi mijloace ca şi la adjective, adică adverbele mai, foarte, tare, mult etc. Spre deosebire de celelalte regiuni ale Imperiului Roman, unde s-a încetăţenit construcţia cu adverbul plus, în partea răsăriteană, pentru formarea gradului comparativ al adverbelor şi adjectivelor, s-au menţinut şi s-au dezvoltat structurile cu magis. Mai tîrziu, o dată cu dezvoltarea şi constituirea articolului demonstrativ ca parte de vorbire bine distinctă, sistemul gradelor de comparaţie la adjective şi adverbe a fost completat cu gradul superlativ relativ, format din gradul de comparaţie comparativ precedat de articolul demonstra-tiv cel, cea, cei, cele pentru adjective şi de articolul cel pentru adverbe. Referinţe bibliografice: 1. Curs de gramatică istorică a limbii române, Chişinău, Editura Lumina, 1991, p. 247-253. 2. Al. Rosetti, Istoria limbii române, vol. I, Bucureşti, 1964, p. 142-143. 3. Ov. Densuşianu, Istoria limbii române, vol. I, Bucureşti, 1961, p. 384-391.

Prepoziţia 1. Restructurarea sistemului prepoziţional în latina populară
În latina clasică, exista un sistem de prepoziţii cu ajutorul cărora se exprimau numeroase raporturi dintre cuvinte. Fiecare prepoziţie însoţea un substantiv sau un substitut al acestuia la unul din cazurile oblice, de cele mai dese ori la Ac. sau Abl. În procesul evoluţiei de la latina clasică la cea populară, cînd limba începe să capete un pronunţat caracter analitic, prepoziţiile îşi multiplică posibilităţile de exprimare a raporturilor cazuale. În perioada latinei tîrzii, tot mai multe îmbinări unde legătura dintre elementele componente se făcea, în latina clasică, cu ajutorul flexiilor cazuale cedează locul îmbinărilor în cadrul cărora această legătură se face prin mijlocirea prepoziţiilor. Deci tendinţa spre analitism actualizează funcţiile prepoziţiilor ca instrumente gramaticale.

106

În latina populară, erau destul de frecvente construcţiile cu prepoziţiile de şi ad pentru a reda, respectiv, cazurile G. şi D.: G. – dolus de patrem „dorul tatălui, dor de tată”, în loc de dolus patris; D. – dare literas ad aliquem „a trimite scrisoare la cineva” pentru dare aliqui literas „a trimite scrisoare cuiva”. Construcţiile cu prepoziţia ad de foloseau şi în locul genitivului, mai ales cînd era vorba de posesivitate: membra ad duos fratres „oseminte a doi fraţi”, precum şi în locul Ac., cînd arăta direcţia: Ibimus ad Nazarethi „vom merge la (spre) Nazareth” sau pentru locativ, dacă era vorba de toponime:Veniram ad Roma „sosirăm la Roma”. Ablativul instrumental, care în latina clasică se folosea fără prepoziţii, este însoţit, în latina tîrzie, de prepoziţia cum: cum medicamento ungeto „să ungi cu medicamente”. Aceeaşi soartă o are complementul instrumental şi în limba română comtemporană: ce-i sris cu peniţa nu se taie cu bărdiţa. Chiar şi Ac. cu funcţie de complement direct, mai ales cînd substantivul avea valoare partitivă, putea fi însoţit adesea de prepoziţia de: Catelli edunt de micis „căţeii mănîncă fărîmituri”. Îmbinările constituite dintr-un substantiv + verb au suferit modificări, ajungînd să se construiască, în latina populară, cu prepoziţii. E vorba, mai ales, de formele nominale ale verbului – infinitivul, gerunziul şi supinul: tempus veniendi, prin intermediul structurii tempus de veniendi, s-a transformat în tempus de venire „timpul de sosire”. Pentru exprimarea raporturilor finale, s-au specializat construcţiile cu prepoziţia ad, în care gerunziul era înlocuit prin infinitiv. Bunăoară, pentru casa ad vendetum a început să fie folosită îmbinarea casa de vendere „casă de vînzare”. În aria orientală a Imperiului Roman, a căpătat răspîndire îmbinarea dintre un substantiv şi un supun. Astfel, canis de venatu („cîine vînătoresc”) îşi însuşeşte valoare semantică de „cîine pentru vînătoare”. Aşadar, folosirea tot mai intensă a construcţiilor cu prepoziţii pentru exprimarea diferitelor raporturi cazuale îngustează sfera de întrebuinţare a formelor sintetice de caz, substituindu-le, mai tîrziu, definitiv. Acest proces a fost favorizat de reducerea desinenţelor cazuale, condiţionate mai tîrziu, la rîndul lor, de amuţirea consoanelor finale. Substituirea desinenţelor cazuale prin prepoziţii face să dispară corelaţia dintre prepoziţii şi forma respectivă de caz, care era respectată cu stricteţe de latina clasică. Astfel, după cum se ştie, prepoziţiile se întrebuinţau mai ales pe lîngă cazurile Ac. şi Abl. Acuzativul cerea prepoziţiile:

107

Cu Abl. prepoziţia in se foloseşte cu Abl. circa „în jurul”. pro „pentrru.: Venisit în Galia „sosi în Galia”. prepoziţia in. Paralel cu folosirea tot mai intensă a prepoziţiilor pentru exprimarea raporturilor cazuale. infra „dedesubt. spre < super. una din prepoziţiile seriilor amintite. Astfel. iar cînd se folosea cu Abl. în primul rînd. lîngă < longum. folosind. de < de. cauza „pentru”. dintre toate prepoziţiile enumerate mai sus. are loc o reducere considerabilă a numărului acestora. către”. adversus. Acest proces se datorează mai multor factori: a) multe prepoziţii latineşti formau serii sinonimice. îndreptat spre” cineva”. în prepoziţiile ce se foloseau cu două cazuri. Tot aşa: Sum in urbe „mă aflu în oraş”. Allergo in urbe „alerg spre oraş”.. Bunăoară. dependenţa prepoziţiilor de anumite cazuri începe să se destrame. sub < subtus. cum „cu”. către < contra. fără < foras. în limba română s-au menţinut doar: a < a. ergo „aşadar”. apud ”la”. pe < pre < per. ad „de. propre „aproape”. Această confuzie s-a extins şi asupra celorlalte prepoziţii. ad. acolo unde latina clasică recomanda Ac. ex. De exemplu. contra „contra. făcîndu-le pe acestea din urmă să dispară. înaintea”. de „despre”. În latina populară. circum. unele dintre ele şi-au extins uzul pe contul altora. cînd se folosea cu Ac. Latina populară nu mai ţinea cont de asemenea diferenţiere. trans „dincolo”. în toate cazurile. e. ex „din. supra „peste”. ultra „dincolo. adversum. adversus „contrar. extra „în afara. cu < cum. pînă la”. ad. b) datorită apropierii funcţionale dintre prepoziţii.: graţia „datorită”. peste”. spre. în latina populară. arăta locul. împrejurul”.ad „la. circum „în preajma. prae „din cauza”. după”. 108 . versus „către”. ads. între < inter. cis. citra. de la. în comparaţie”. circa. sub”. – direcţia. în afară de”. per „prin”. În unele inscripţii din Dacia. Trei prepoziţii cereau cazul G. împotriva”. Cauza acestei destrămări trebuie căutată. a. ante „în faţa. post „după”. s-au specializat prepoziţiile: a. ads. e. Şi invers: In hoc sepulorum volverit „în acest sicriu se află”. către.

prepoziţia de şi-a mai asumat cîteva valori suplimentare. altele însă. – materii: urbs de petras „oraş de piatră”. – materiale: vasum plenum cum vinum „vas plin cu vin”. – deliberative: Mai spuneţi de (despre) rădăcină un bun cuvînt. vasum cum apis. La prima etapă de acumulare a noilor valori. – comparative: plus de triginta pedubus „mai mult de 30 de picoare”. – partitive: unus de multis „unul din mulţi”. Bourciez citează 4 variante ale aceleiaşi sintagme cu prepoziţii diferite – toate exprimînd sensul „stup de albine”: vasum de apis. aceeaşi îmbinare liberă de cuvinte putea fi construită cu prepoziţii diferite. care în latina clasică erau exprimate cu ajutorul flexiilor cazuale. – temporale: zori de ziuă se revarsă peste vesela natură. prepoziţiile au suferit mai puţine schimbări în raport cu celelalte părţi de vorbire. cînd prepoziţiile nu-şi fixase încă uzul. încă în latina populară. Dintre prepoziţiile moştenite 109 . Un exemplu clasic în această privinţă ni-l oferă prepoziţia de. lingvistul Em.În legătură cu procesul de reducere a prepoziţiilor. – leagă un substantiv de un numeral cardinal începînd cu 20: de foi. folosite numai de ea. Limbile romanice au moştenit un fond comun de prepoziţii latineşti. În felul acesta. – cauzale: Se scutură salcîmii de ploaie şi de vînt. Mai tîrziu. de Romaneşti. unele prepoziţii. de Odobeşti. încep să fie exprimate raporturi de: – conţinut: saculum plenu de radicibus „sac plin cu rădăcini”. – locative: vinuri de Cotnar. au dispărut din uz. sistemul prepoziţional moştenit s-a completat cu formaţii noi. Astfel. vasum ad apis. unele din ele îşi însuşesc capacitatea de a exprima raporturi noi. Evoluţia ulterioară a prepoziţiilor latineşti Fiind nişte instrumente gramaticale. fiind înlocuită de prepoziţia foras „fără”. prepoziţia latinească sine „fără” nu s-a menţinut în Răsărit. în limba română. vasum apud apis. acumulînd valori noi. fiind rar folosite. Astăzi. O răspîndire largă capătă în latina populară prepoziţia cum. Ea putea exprima raporturi: – sociative: vivere cum aliquo „a trăi cu cineva”. 2. pe care nu le avea în latina: – finale: ierburi de leac. Extinsă aproape pe întreg teritoriul Imperiului Roman. – instrumentale: vincere cum mentem „a învinge cu mintea”. Dar fiecare limbă a moştenit şi prepoziţii specifice. cu ajutorul căreia. şi-au consolidat situaţia şi s-au menţinut în limbă.

Apariţia prepoziţiilor noi Deja în latina populară. Afinitatea dintre adverbe şi prepoziţii se putea 110 . unele prepoziţii capătă funcţii noi. asupra”: Şi-şi puse mărule (mîinile) spre ei (ibidem). asimilarea lui a iniţial. metateza). in > în (i>î). pe care vorbitorii contemporani nefilologi le interpretează ca pe nişte prepoziţii simple: de inter > dintre. sub. inexistente în limba latină. alteori – două cuvinte: de pe. Aici. indicînd direcţia: ieşind a vînat (Dosoftei). acasă. Prepoziţia de apare cu sens partitiv: Întru ura (una) de (din) sîmbete (Codicele Voroneţean). dinspre (din + spre). de pe lîngă. – super > spre (sincopa lui u. În limba română. Astfel. doar unele şi-au păstrat forma intactă: a. fenomen caracteristic pentru limbile indoeuropene. spune la minciuni. care aduce cu sine o nuanţă cantitativă nedefinită: mănîncă la plăcinte. înspre (în + spre). prepoziţiile mai păstrează unele sensuri pe care le aveau în latină. prepoziţia a cu acest sens este parte componentă a adverbelor alături. aiurea. peste. dar le-au pierdut mai tîrziu. pînă peste sau chiar trei cuvinte: de pe după. prespre. În limbile romanice. pînă pe. Spre e folosită cu sens de „pe.de limba română. termenii de rudenie. pronume ce ţin locul persoanelor. pînă în. per > pre (metateza) > pe. per inter > printre. de. de pe sub etc. complementul direct poate avea şi prepoziţia la. formînd uneori un singur cuvînt: despre (de+ spre). cătră (către). fapt ce a dus la apariţia unor prepoziţii compuse. cum. Părţile lor componente sînt bine desluşite. Fazele de trecere de la prepoziţiile compuse latineşti la formele actruale se întîlnesc în primele texte româneşti: de in. Procesul de formare a prepoziţiilor compuse continuă şi astăzi în limba română contemporană. per extra > peste. pren. paene ad > pînă. Astăzi. se recurgea la combinaţii din două sau trei prepoziţii. Bunăoară. pe a devenit în limba română marcă a complementului direct şi se ataşează la substantivele proprii-nume de persoană. 3. de sub. Formele de trecere de la prepoziţiile latineşti la cele actuale sînt atestate în textele vechi: pre (pe). de super > despre. de post > după. prepoziţiile au continuat să se înmulţească pe contul adverbelor. illac ad > la. prepoziţia a e folosită cu sensul de „la”. Celelalte au suferit modificări de ordin fonetic: – contra > către (disimilarea lui n. pe sub. ă>e). a final > ă. subt (sub). În procesul evoluţiei limbii. pentru exprimarea raporturilor cazuale. per intro > pentru. Pre are sensul de „pentru”: Sfîntul nume al lui pre agiutoiu să-l chemăm (Biblia de la Matei).

de pregiur – împrejurul. lîngă < longum ad. în timpul iernii. în virtutea circumstanţelor.: din pricina furtunii. al unui obiect. ele îndeplineau funcţie de adverb: post venit „vine pe urmă”. capătă funcţii de prepoziţii şi unele substantive însoţite de prepoziţii şi urmate de un substantiv în G. precum şi locuţiunile prepoziţionale adverbiale de-a lungul. potrivită < a potrivi. împreună cu prietenii). 1 Ne vom aminti că în latină prepoziţia graţia se specializase pentru cazul G. supra. unde multe adverbe erau folosite atît ca prepoziţii. sau este urmat de o prepoziţie. Unele adverbe-prepoziţii latineşti au devenit. în faţa casei). au fost supuse mai puţin modificărilor. post. inter. împreună cu prepoziţia de origine franceză gras à > graţie. E vorba de prepoziţiile actuale către < contra. datorită < a datora. Dacă însă ele apăreau cu valoare circumstanţială. a ajuns să fie folosită în îmbinare cu pronumele îns < ipse: într-însul. în inima pădurii. Deşi prepoziţiile. precedînd un substantiv. într-înşii. pre asupra de – pe deasupra. s-au specializat pentru cazul D. Unele dintre acestea au apărut în perioada anemismului primitiv. prepoziţii propriu-zise şi nu se mai pot folosi în calitate de adverbe. pe vremea lui Pazvante Chiorul. pre descindea de „pe deasupra”. în limba română. противα. Cîteva prepoziţii ce se mai întîlneau încă în textele vechi au dispărut din uz. cînd omul asemuia obiectele din realitate cu înfăţişarea sa: la poalele dealului. în faţa casei etc. Atunci cînd acestea se refereau la verbe. adversus. de aleanul „împrejurul”. circum. determinîndu-le. care. Valoare de prepoziţie capătă şi unele participii adjectivate: mulţumită < a mulţumi. De exemplu: alegîndu de „în afară de”. în comparaţie cu adverbele şi alte părţi de vorbire. Prin analogie cu adverbele. s-au specializat prepoziţiile contra. De exemplu: ante. ainte de – înainte de. Acest proces este activ şi astăzi. într-însa. de regulă. fără < foras. de crucişul de „împrejur de”. asupra < ad supra. ele au suferit şi unele transformări de ordin semantic. de sau cu (alături de clădire. împotriva < sl. în procesul de evoluţie. 111 . asemănîndu-se cu cea a substantivului (capătă articol substantival definit: împrejurul curţii. atunci aveau funcţie de prepoziţie: post quinque dies venit „vine peste (după) cinci zile”. precum şi ca adverbe. cu ajutorul căreia se indica interiorul unei entităţi.observa uşor în latină. de-a curmezişul etc. totuşi. Ce-i drept.1 Pentru G. Altele şi-au modificat aspectul fonetic în comparaţie cu forma pe care o aveau în textele vechi: a dreapta – în dreapta. de-a latul. adverbul cu funcţie de prepoziţie capătă o formă specifică. infra etc. Prepoziţia latinească intro > întru.

Literatura recomandată obligatorie: 1. Editura Ştiinţifică. Istoria limbii române. participii adjectivate). Istoria limbii române. 1980. 4. Vol I. Editura Lumina. Al Rosetti. Istoria limbii romăne. Al.într-însele.. 5. Curs de gramatică istorică a limbii române. împreună cu ipse. 1966. Istoria limbii române. am putea conchide că lărgirea sferei uzuale a prepoziţiilor a mers atît pe calea însuşirii de valori noi de către prepoziţiile existente. s-a ajuns la formele pronominale dintr-însul. Astfel. Bucureşti. Chişinău. I-II. care se folosesc numai la Ac. 3. Rosetti. 2. Bucureşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 6. ediţia a doua. Precedată de prepoziţiile de şi per. Ivănescu. vol. Chişinău. Bucureşti. Ovid Densuşianu. Editura Junimea. G. fie prin antrenarea în această categorie a unor cuvinte semnificative (adverbe. Iaşi. Dîrul. 1991. revăzută şi adăugită. 1961. 6. Cercetări asupra prepoziţiei în limba moldovenească. 1968. 112 . vol. printr-însul etc. 5. Al. De la origini pînă în secolul al XVII-lea. Editura Cartea Moldovenească. precum şi pe calea formării de prepoziţii noi: fie prin îmbinarea prepoziţiilor existente. 1963. substantive. 4.

PARTEA A II-A. care explică anumite aspecte ale evoluţiei limbii. care îşi au originea în însuşi sistemul funcţional al limbii ca mijloc principal de comunicare între membrii unei colectivităţi. în special de momentele mai importante ale dezvoltării culturale şi ale formării conştiinţei naţionale.) nu pot fi explicate fără raportare la datele istoriei sociale. în forma pe care o cunoaştem astăzi. a constituit un mare progres. i s t o r i a s c r i s u l u i r o m â n e s c d e l a origini pînă in prezent. În dezvoltarea ei. 113 . „În dezvoltarea lingvisticii. Ca fenomen social. ale căror metode sînt deosebite. Se înţelege însă de la sine că istoria limbilor care au o literatură nu poate ignora istoria literară. Raportarea însă numai la istoria internă a limbii nu ne permite înţelegerea integrală a procesului complex de evoluţie a ei. Meillet. o s e l e c t a r e mai atentă a mijloacelor lingvistice. dar este vorba de două istorii bine distincte. este. de unde rezultă necesitatea unor metode de cercetare diferite”10. De aici reiese şi necesitatea examinării cauzelor “externe”.şi cele ale criticii literare – operele literare – sînt de natură diferită. problemele originii. Istoria limbii literare prezintă un caracter particular din cauza prelucrării conştiente a materialului lingvistic folosit în procesul comunicării: exprimarea literară presupune o respectare (sau cît se poate de) riguroasă a anumitor n o r m e şi. dat fiind că dezvoltarea limbii literare este în strînsă legătură cu dezvoltarea literaturii. normele de constituire şi de precizare a normelor unice supradialectale. necesitatea metodologică de a nu ignora datele istoriei literare în interpretarea faptelor de istorie a limbilor a fost clar subliniată la 10 Ibidem. prin urmare. sfera de folosire mai restrînsă sau mai largă a variantei literare. Istoria ei. de momentele mai importante ale istoriei literaturii.. ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE PRELIMINARII. În tradiţia lingvisticii româneşti. în sensul restrîns al termenului.. etapele fundamentale ele istoriei limbii literare se leagă. reprezintă rezultatul unei îndelungate şi complexe evoluţii. PRECIZĂRI TEORETICE Limba română literară. ca element constitutiv al culturii noastre naţionale. sublinia Ant. în general. limba trece printr-o serie de stadii succesive. fără să se identifice. literatura. separarea istoriei limbilor de istoria literară. dezvoltarea diverselor stiluri ale limbii etc. ale dezvoltării limbii literare (apariţia formei scrise.” „Obiectele lingvisticii – limbile . limba evoluează în strînsă legătură cu istoria societăţii care o vorbeşte şi o scrie. în esenţă. ocupă un loc de frunte. În special. METODE DE CERCETARE. OBIECTUL DE STUDIU. schimbările intervenite pot fi explicate prin anumite cauze “interne”. strîns legată de istoria societăţii româneşti. În procesul de elaborare a normelor exprimării literare.

ale artei narative şi descriptive în genere. care poate fi urmărită în diferite monumente ale literaturii: de la limba stîngace şi greoaie a primelor scrieri din secolul al XVI-lea pînă la limba română literară contemporană. de la primele manifestări ale literaturii artistice. între materialul lingvistic şi producţia literară proprie ei există totdeauna un raport determinat. pînă la soluţionarea problemelor mai complexe ale artei cuvîntului. se dezvoltă şi se îmbogăţeşte şi mijlocul ei de exprimare – limba literară.) ne permite să observăm cum. îşi păstrează şi azi valabilitatea. administrative. contribuie. cu prilejul unei prelegeri de deschidere. În procesul evoluţiei exprimării literare. numai un obiect de speculaţiune fonetică ori etimologică. Cercetarea textelor (beletristice. să pătrundă mai adînc.începutul secolului al XX-lea. împrejurările care le-au dat un caracter hotărît şi le-au făcut să evolueze într-o anumită direcţiune”11. paralel cu dezvoltarea literaturii. Studiul textelor ne dă posibilitatea să înţelegem nu numai modul lent de constituire a normei supradialectale unice. cele ale dialogului. Punctul de vedere al lui Ovid Densuşianu. ci trebuie să găsească metode adaptate la caracterul complex al obiectului studiat. Oamenii de cultură.6. prin efortul lor. În lumina precizărilor de mai sus. Pornind de la o orientare teoretică bine precizată şi bazat pe o 11 Ov. interpretarea literară a unui text nu se poate identifica cu interpretarea lui lingvistică. a nu înţelege o parte din viaţa lor. şi gîndul lor nu merge mai departe. ştiinţifice etc. 1911. deoarece scopurile urmărite de cele două discipline diferă. De asemenea. Istoria literară în învăţământul universitar. de către Ovid Densuşianu. să urmărească raporturile dintre aceste forme şi altele. 114 . rezolvă problemele portretului. la Facultatea de Litere din Bucureşti: „Există cercetători pentru care formele lingvistice sînt ceva izolat. Cercetătorul limbii literare nu se poate limita nici la procedeele istoriei literare. Este interesant de urmărit modul în care primii noştri scriitori. la consolidarea normelor şi la îmbogăţirea limbii literare. Densuşianu. instrument suplu şi precis de comunicare. constatăm o с o n t i n u i t a t e. A privi fenomenele lingvistice independent de cele literare este a avea o concepţiune mărginită faţă de ele. p. exprimat cu aproape un secol în urmă. îmbogăţindu-şi treptat procedeele artistice de exprimare. putem defini obiectivele principale care stau în faţa Istoriei limbii române literare. Fără doar şi poate că istoria literaturii şi cea a limbii literare sînt domenii de investigaţii diferite. Bucureşti. ci şi realizările obţinute în procesul de perfecţionare estetică a limbii literare. puşi în situaţia de a exprima noţiuni şu nuanţe noi cu mijloace de care dispune limba literară a unei anumite epoci. în strînsă legătură cu ele… Între felul de a se exprima într-o epocă. nici la acelea ale lingvisticii tradiţionale.

S-a combătut. evidentă abia spre sfîrşitul secolului al XIX-lea. Poziţiile specialiştilor în această problemă nu sînt nici pe departe unice. Una dintre acestea se referă la baza dialectală a limbii române literare. Titu Maiorescu ş. dintr-un grai arhaic şi limitat ca resurse de 115 . în raport cu perioada veche şi cu normele actuale. apt să răspundă multiplelor funcţii ale unei culturi superioare şi civilizate. – cum au apărut diversele stiluri ale limbii literare şi cum s-au dezvoltat ele. a lui Heliade Rădulescu. cînd au apărut în română primele texte scrise. cercetătorul istoriei limbii române literare trebuie să urmărească. Analiza faptelor se va face pe etape succesive. Este necesar să precizăm din capul locului că în studierea istoriei limbii române literare trebuie să alegem cele mai juste din numeroasele poziţii teoretice şi metodologice privind abordarea unei astfel de cercetări. În atenţia unui astfel de studiu vor sta faptele de limbă aparţinînd diferitelor stiluri care intră în sfera noţiunii de limbă literară. limba noastră să se transforme. cum a numit-o Garabet Ibrăileanu. dar ea îşi află aplicare cu atît mai mult în perioada consolidării limbii române moderne. atenţia acordată de unii lingvişti locului limbii scriitorilor într-o istorie a limbii literare.. cu momentele mai importante ale dezvoltării culturale: – cum s-a constituit norma unică supradialectală. Nici asupra ponderii deţinute de stilurile limbii în procesul de dezvoltare a limbii literare nu există un consens deplin.a. nu fără truda unor lingvişti de forţă de talia celor din Şcoala latiniştilor. de la origini şi pînă la epoca în care ea a devenit un instrument unitar şi evoluat. Discuţia a avut mai întîi ca obiect limba română din scrierile vechi. al limbii literare. va trebui să dezvăluie calea ascendentă a limbii române literare. mai exact spus. a fost precedată de o lungă etapă a căutărilor. bunăoară. adică studierea limbii se fa face din perspectiva dezvoltării ei istorice. ca mai apoi. Victoria deplină a limbii literare. Vom aminti doar cîteva din p r o b l e m e l e c o n t r o v e r s a t e a l e studiului istoriei limbii române literare. la contribuţia adusă de graiurile limbii române la constituirea normelor ei actuale. de astăzi. adică modul în care s-a ajuns la aspectul normat. Metoda specifică disciplinei noastre este cea diacronică. după anul 1880. avînd ca fundamentare teoretică generală principiile dialecticii. în detrimentul contribuţiei aduse de stilurile neartistice. începînd cu secolul al XVI-lea. Deceniile 4-6 ale veacului al XIX-lea au fost pentru limba română o perioadă de “chin” al renaşterii. influenţîndu-se reciproc. O astfel de metodă. al căror rol n-arr trebui să fie subestimat. Nu mai puţine discuţii a suscitat şi problema perioadei de formare a limbii literare.serioasă documentare. în strînsă legătură cu istoria societăţii.

are un rol primordial în dezvoltarea unei conştiinţe naţionale.exprimare într-un instrument complex. şi definiţia ei”.Будагов. iar celălalt – grafic. Comunicarea lingvistică se poate realiza fie pe cale orală. alături de comunitatea de teritoriu. Limba literară reprezintă o formă cultivată a limbii întregului popor. „Limba unui popor. nu este riguros definită. fie pe cale scrisă. al literaturii şi artei. P. capabil să îndeplinească funcţiile reclamate de progresul social. Într-adevăr. printr-o secvenţă de foneme (limba vorbită). La cel de-al VIII-lea Congres de studii romanice (Florenţa. Haşdeu. Dezvoltarea unei discipline ştiinţifice nu e posibilă însă fără o delimitare precisă a noţiunilor ei fundamentale. Dintre formele de manifestare a limbii. comunitatea lingvistică. Acestor două modalităţi de comunicare le corespund două sisteme coexistente ale aceluiaşi idiom naţional. trebuie să aibă. – caracterul relativ al noţiunii de consolidare a normelor limbii literare (cu toată importanţa. La această definiţie a noţiunii de limbă literară lingvistul sovietic R. Obiectul Istoriei limbii române literare nu poate fi delimitat atîta timp cît noţiunea de bază. afirma B. М. alături de noţiunea care o întrebuinţează. ea este variabilă în timp12. 1956). de viaţa economică şi de factura psihologică. fiind unul din factorii decisivi care favorizează formarea unei naţiuni. Omul cult dispune de acest gen de diglosie şi. sublinia Pascal. 116 . 38. cea de limbă literară. 1967. A Budagov crede că este necesar să se sublinieze: – caracterul istoric variabil al noţiunii de formă civilizată (în diferite epoci şi la diferite popoare). dintre care unul se manifestă sonor. Pe parcursul prelegerilor. ideilor. printr-o secvenţă de grafeme (limba scrisă). von urmări etapele cele mai importante pe care le-a străbătut limba română literară în evoluţia ei treptată spre succesiunea şi adaptarea mijloacelor de expresie necesare unei exprimări culte şi autorizate. varianta literară este cea care contribuie la deşteptarea şi afirmarea conştiinţei naţionale. se confundă şi se identifică de multe ori cu naţionalitatea lui”. în funcţie 12 Р. стр. “Cine vrea să gîndească bine. Terracini a dat definiţia de limbă literară. care dispune – într-o măsură mai mare sau mai mică – de o serie de norme consolidate prin scris. lingvistul italian B.А. Литературные языки и языковые стили. suplu şi nuanţat printre limbile neoromanice. al ştiinţei.

în plus. el are posibilitatea de a reveni asupra textului. Eminescu: Unde vei găsi cuvîntul / Ce exprimă adevărul?). Reflectarea în scris a elementelor de mai sus. numite prozodeme. elemente accesorii. el. este limitată. în conversaţia familiară. în primul rînd. dar şi prin folosirea unor forme şi construcţii gramaticale şi particularităţi fonetice suprasegmentale specifice. Omul cult poate să vorbească. de unde. reflectează şi îşi alege mijloacele de exprimare. unii vorbesc chiar mai bine decît scriu. în primul rînd. în sfîrşit. valorile culturale s-au putut conserva. Datorită scrierii. adesea. La acestea se mai adaugă mimica şi gesturile (care adesea explicitează şi suplinesc vorbirea) şi. vezi. vasăzică etc. În unele limbi. aşa cum scrie. ei bine. gesturi. o anumită imperfecţiune a exprimării ideilor. pauzele. de obicei. în scris. fără însă a coincide. deşi aceste diferenţe nu apar atît de proeminent. Textul scris este. operează cu cele două sisteme care corespund unul celuilalt. iar alţii viceversa. Jocul adresării şi al replicii. Limba vorbită se realizează. deosebirile dintre limba scrisă şi cea vorbită sînt considerabile. în dialog. intensitatea.) cu un rol deosebit de important în limba vorbită. Condiţiile de folosire a varintei scrise a limbii se deosebesc esenţial de acelea ale varintei vorbite ale acesteia. cît mai ales de utilizarea unor mijloace şi procedee specifice în vederea comunicării unui anumit conţinut. care reprezintă un adevărat instrument de exprimare a necesităţilor unei culturi superioare în cadrul unei colectivităţi civilizate. dar totuşi importante ale comunicării (intonaţia. spre a-l corecta şi a-l perfecţiona. În general însă. nu scriem cum vorbim. acolo. în situaţii determinate. iar uneori chiar imposibilă. iar deosebirea dintre aspectul vorbit şi cel scris al limbii nu ţine atît de caracterul familiar sau literar al exprimării. opoziţia dintre cele două forme de comunicare este mai mare decît în altele. care se corectează prin retuşări aproximative. accentul. tempoul etc. care capătă semnificaţii precise doar în anumite contexte. în anumite împrejurări. aşanumiţii indici situaţionali (aici. aceea. iar uneori prin cuvinte deictice şi mimică. ele sînt totuşi destul de marcante şi se manifestă nu numai prin utilizarea unor elemente lexicale specifice. Limba vorbită este folosită.de diferite împrejurări. în dialog. Limba scrisă nu este şi nici nu poate fi identificată cu limba vorbită. sub imperiul responsabilităţii cuvîntului care rămîne scris (vorba lui M. 117 .). ca de exemplu în română. este folosită cu precădere limba literară. ceea ce conferă comunicării un caracter alternativ şi discontinuu. presupune reacţii rapide şi imediate din partea interlocutorilor. rodul unei îndelungate elaborări conştiente: cel care scrie. de asemenea. În alte limbi. În exprimarea de tip oral. În franceză sau în greaca modernă. apar.

prozei savante şi livreşti a lui M.. Raporturile dintre limba vorbită şi limba scrisă nu au fost aceleaşi în diferite epoci ale istoriei limbii române literare. I. folosirea procedeelor exprimării orale la valorificarea artistică a elementelor vorbirii populare constituie trăsătura distinctivă a limbii lui I. totodată. în gramatică – la respectarea regulilor 13 R. Creangă.). M. limba literară dobîndeşte o anumită u n i t a t e şi s t a b i l i t a t e şi ajunge să corespundă multiplelor şi variatelor funcţii pe care le îndeplineşte. Arghezi etc. Costin şi D. fenomenele lingvistice consemnate în texte de limbă scrisă. respectiv stolnicului C. zicea cercetătorul sovietic R. folosirea limbii literare presupune o selecţie mai atentă a mijloacelor de exprimare. Astfel. 118 . C a r a c t e r u l n o r m a t se manifestă în toate c o m p a r t i m e n t e l e l i m b i i . datorită imitaţiei originalelor slavone. 176. care au obţinut efecte remarcabile prin utilizarea procedeelor de limbă scrisă şi a căror operă reprezintă o realizare strălucită a stilului scriptic. „Prin istoria limbii literare se are în vedere. vorbită în diferite grupuri sociale. Avanesov. dar şi verbală. În limba literară. a formelor şi a construcţiilor sintactice şi realizarea lor fonetică sau grafică trebuie să respecte cerinţele acestor norme. T. în general. I. şi limba textelor netraduse (scrisori. constă în aceea că toţi cei care o folosesc. iar impresia veridicităţii în operele care aparţin realismului se datoreşte şi consemnării particularităţilor limbii vorbite. Astfel. În secolele următoare. M. Sadoveanu. Marii clasici evită să se limiteze la resursele exprimării literare propriu-zise şi se inspiră din ce în ce mai mult din limba vie a epocii. istoria limbilor literare scrise”. un instrument perfect de exprimare clară şi precisă a ideilor. Limba literară are un caracter normat. greceşti. О некоторых вопросах истории языка. I. nai ales în forma ei scrisă. întrebuinţarea cuvintelor. acte particulare). Caragiale. Proza românească modernă cunoaşte atît excepţionali valorificatori ai elementelor de limbă vorbită (I. I. cît şi mari maeştri ai cuvîntului literar (G. Neculce sau a Antonimului brîncovenesc şi o opune. În fonetică el se reflectă la pronunţarea şi scrierea sunetelor. în esenţă. Călinescu. care o deosebeşte de celelalte varietăţi ale limbii naţionale unice. Cantacuzino. trebuie să ţină seama de anumite n o r m e unanim acceptate. care este mai apropiată de limba vorbită. cu un caracter savant. стр. Blaga. O particularitate a limbii literare. 88. Druţă). Cantemir. chiar la începuturile limbii literare. devenind mijloc perfect de comunicare. L. Spre deosebire de dialecte sau graiuri. L. se poate constata o deosebire dintre limba textelor traduse. Notarea limbii vorbite cîştigă teren în creaţia literară din a doua jumătate a secolului al XIXlea: procesul notării graiului viu este o trăsătură a artei realiste. Avanesov13.Istoria limbilor literare urmăreşte.

glumuos (în Maramureş). De exemplu. Crearea normelor literare a fost condiţionată de întregul proces istoric de dezvoltare a limbii. şodeţ (în Ardeal). şuguitori. la baza limbii române literare contemporane. cu eliminarea a tot ce este ocazional. ci trebuie considerate în perspectiva dinamicii istoriei limbii. şod. norma reprezintă primul grad de abstractizare şi cuprinde numai ceea ce are caracter social. Deşi continuă trăsăturile unui subdialect.167. glumeţ. să ţie. De aici rezultă că normele nu trebuie concepute ca realizări statice. analogice: să vadă. Noţiunea de normă şi noţiunea de abatere de la normă se află într-un raport de corelaţie. în strînsă legătură cu procesul de dezvoltare a societăţii. V. ele se constituie. în afară de glumeţ. Ne vom limita la un singur exemplu din domeniul derivării. limba literară se situează deasupra dialectelor teritoriale. reţinînd numai elementele comune categoriei limbii care îndeplinesc o funcţie distinctivă”14. normă şi vorbire au fost precizate de Eugen Coşeriu: “Faţă de actul concret al vorbirii. Acesta este factorul principal de care trebuie să se ţină seamă în explicarea apariţiei şi coexistenţei anumitor forme paralele în limba literară. Sistemul. Toate aceste formaţii. la rîndul său. Lucrul acesta s-a întîmplat la 14 E. Coseriu. şăgaci (în Moldova). în lexic – la utilizarea cuvintelor înţelese pe întregul teritoriu lingvistic al naţiunii respective. Raporturile dintre sistemul limbii. stă subdialectul muntean cu sistemul său fonetic şi cu o bună parte din particularităţile lui gramaticale şi lexicale. cel mai important este modul în care s-au petrecut schimbările în dezvoltarea istorică a limbii. iar îndreptarele şi tratatele academice consemnează existenţa lor în sincronie. alături de formele mai noi. să ţină. în sensul că o normă există în măsura în care există abateri de la ea şi invers. De exemplu. să auză. după părerea majorităţii cercetătorilor. Ele sînt considerate deci elemente regionale. pe care limba literară le evită. În ALR (serie nouă). se situează în afara normei literare. Dar limba română actuală nu se confundă cu particularităţile acestui grai. p. ea reprezentînd o normă supradialectală unică. sînt înregistrate mai multe variante pentru adjectivul glumeţ: şăgos. în diacronie. norma y habla. glumaş (în Banat). care s-au impus în uzul literar. vol. 119 . prin contribuţia – deşi inegală – a mai multor subdialecte ale acestei limbi. Sistema. reprezintă un grad mai înalt de abstractizare lingvistică. aşadar. Această variantă care reflectă structura limbii naţionale se realizează. în limba română se folosesc formele mai vechi. Cum se constituie normele unei limbi literare? Ele au la bază trăsăturile lingvistice ale unui grai sau ale unui dialect.flexiunii şi ale construcţiilor. Între factorii care explică abaterile de la ceea ce e considerat la un moment dat corect sau incorect. să audă. cu timpul. iotacizate: să vază. individual.

începînd cu anul 1862. dar că ele au o pronunţare muntenească. locul acestora l-au luat lexemele mire (mireasă) şi plămîni. Exemple. Cuvente den bătrîni. Iată paradigma verbului a spune. Asupra cîtorva factori de acest gen a atras atenţia acad.82. P. deci şi centrul cel mai important al vieţii politice şi culturale a românilor. În flexiunea verbală. limba literară este varianta prelucrată a limbii naţionale. în anul 1918. T. dar a mai multor d i a l e c t e . Un subdialect. observă Em. nu au fost acceptaţi de limba literară. Dar ea a fost influenţată. În acest sens. Bunăoară. cel muntean – pronunţarea. Limba vorbită de oamenii culţi din Bucureşti a avut un accident asupra limbii vorbite şi scrise de intelectualii din celelalte provincii.noi după ce Bucureştiul a devenit. P. Haşdeu.III. variabil în mod constant între fixare şi 15 B. dar nici faptul că limba este supusă unei evoluţii regulate. întemeiată pe un dialect şi realizată prin contribuţia inegală. fonetismul strein (striin. a dat formele. comentează Em. şi de oamenii instruiţi din Moldova şi Transilvania. strin) din aria de est a regiunii Bucureşti a cedat locul lui străin. Haşdeu a definit cu claritate această noţiune. Procesul unificării a continuat şi s-a desăvîrşit după formarea statului naţional român unitar. Ele demonstrează că limba literară n u reală coincide cu un d i a l e c t . care este specific graiurilor nordice. iar celălalt. se pot găsi şi în lexic. B. Caracterul normat al limbii nu înseamnă însă că ea este o limbă fixată o dată pentru totdeauna. afară de unul singur? Iarăşi nu. Limba literară se caracterizează printr-un fel de echilibru. cel moldovenesc. Este ea complexul celorlalte dialecte. că formele moldoveneşti sînt cele mai literare. termenii ginere sau ginerică şi bojoci. într-o anumită măsură. aşa cum rezultă din ALR. 120 . p. cu e neaccentuat transformat în i (ca în moldovenescul spunim). Astfel. Petrovici. Limba naţională ne înfăţişează aşa-zicînd congresul tuturor acestor dialecte sub preşedenţia aceluia singur”15. deşi sînt munteneşti. Petrovici. Exemplele ar putea fi înmulţite. aşa cum a fost ea înregistrată de ALR în aria din jurul Bucureştiului şi în cea din jurul Iaşului: Bucureşti Iaşi Eu spui Tu spui El spune Noi spunem Voi spuneţi Ei spune eu spun tu spui el spuni noi spunim voi spuniţ ei spun Se vede. întîlnim o interesantă sinteză de trăsături dialectale deosebite. raportînd-o la factorii dialectali: „Limba naţională este ea oare acel singur dialect oarecum privilegiat? Nu. ci e s t e o limbă comună. capitala Principatelor Unite. Emil Petrovici.

evoluţie. al evoluţiei. şaisprezece. În felul acesta. de astă dată. ea a acceptat alte forme. implicit.. pe care le-a impus uzul şi care au intrat în norma limbii literare. adică de factorii extralingvistici. ale căror transformări sînt un produs natural. acestea. Bunăoară. III-a sg. dar sună şi a scri (în Basarabia şi Muntenia). Prin caracterul lor selectiv. desprinse de fluxul viu al limbii vorbite. Am putea invoca aici şi tradiţia scrisului românesc. aceea. aşadar. cum s-a întîmplat cu verbul a rămînea. Din cele expuse pînă acum reiese că fenomenele care se produc în procesul evolutiv de consolidare şi perfecţionare a normelor nu se confundă cu transformările petrecute în graiuri. de pericolul închistării în tipare rigide şi anacronice. Alteori. din textele maramureşene. limba literară s-a călăuzit nu după criteriul “ce e muntenesc e şi literar”. dar mai bogată în mijloace suple de comunicare. aia. Afirmaţia aceasta nu trebuie înţeleasă în sensul absolut al cuvîntului. acela. şi pl. „Noi vorbim acasă altă limbă decît în public. căci modalităţile registrului nostru de exprimare variază în funcţie de situaţie. Graiurile sînt mai bogate în resurse individuale de expresie în comparaţie cu limba literară. ca bunăoară paisprezece. faţă de variantele munteneşti şi populare ăsta. Aceasta înseamnă că limba literară nu respinge inovaţiile pe care le oferă uzul. în limba literară un proces continuu de înnoire. cu principiul răspîndirii formei în cauză. În cazul limbii literare. a cărui formă a fost înlocuită cu a rămîne. cel etimologic. ci după altul. voluntar. şaizeci. De exemplu. normele consfinţesc. operează un principiu conştient. care deţin un rol important în împrejurări particulare. limba literară este ferită de primejdia separării de întreaga ei istorie şi. ăstea. Chiar dacă sînt impuse de “sus în jos” de către o tradiţie scrisă culturală şi literară de prestigiu sau de către autorităţile ştiinţifice oficiale (academiile ţărilor respective). un produs al selecţiei. cu numeroase 121 . pronunţate şi scrise azi din ce în ce mai des a apare şi a dispare. de obicei. şi a scria (în Banat). dar nu o mers. de adaptare a formelor. istoric. şi etimologia etc. Din această cauză. care să exprime noţiuni şi judecăţi pe o treaptă de generalizare şi abstractizare superioară graiurilor. care este mai săracă în această privinţă. Aceeaşi tendinţă de trecere de la conjugarea a II-a la conjugarea a III-a se observă şi la verbele a apărea şi a dispărea. la perfectul compus auxiliarul are formele a şi au la pers. ele se opun normelor limbii comune şi dialectelor. varianta veche se păstrează doar în limba populară. Faţă de această evoluţie divergentă. Limba literară nu a adoptat încă aceste forme. normele sînt. cum se rosteşte într-o mare parte a teritoriului dacoromân. aceştia. or mers. Bunăoară. un uz mai mult sau mai puţin general sau mai răspîndit pe cale orală sau scrisă al unuia dintre graiuri la un moment dat. astă ăştia. ăl. dar ele au şanse să se impună. pentru că aşa se spunea în limba veche. aceasta. prin care tradiţia şi convenţia sînt completate şi modelate de uz şi inovaţie. Există. care coincide. în timp ce limba literară păstrează formele pronumelui demonstrativ acesta. în mare măsură. latinescul scribere sună a scrie pe o largă zonă lingvistică a Ţării.

acţiunii factorilor externi (economici. Oricît de compozită însă ar părea limba literară. se scrie într-o limbă străină. În prima perioadă. Tendinţa spre scindarea unităţii lingvistice se datoreşte. Baza dialectală a limbii române literareΣ 1. În etapa a doua. O problemă frecvent dezbătută a cercetărilor lingvistice din diferite epoci ale ştiinţei despre limbă este cea a constituirii limbilor literare. în urma împrumutului de elemente dialectale diferite. un dialect devine limbă literară graţie rolului preponderent pe care îl are regiunea în care acesta se vorbeşte în viaţa economică. Avem de a face cu un proces invers. şi tot el adăuga: „On parle dans sa propre langue. idiomatice”. sociali. potrivit modelului exprimării culte. unul dintre dialecte tinde să-şi impună supremaţia. gramaticale. lexicale. elemente variate. S-a stabilit de mult şi este un adevăr general acceptat că limbile literare iau naştere ca o reacţiune împotriva diversificării dialectale a unei limbi. Deci formarea limbilor literare îmbracă aspectul unui proces de durată şi se întinde de-a lungul unei perioade relativ lungi. La baza constituirii acesteia se află totdeauna un dialect. ea renunţă la tot ce acesta are strict particular şi acceptă. din diferite motive.variante şi interferenţe fonetice. 2) în timpul şi 3) după constituirea acesteia. politică şi culturală a întregii comunităţi 16 Se vorbeşte în limba maternă. în graiuri. în schimb. consecinţă directă a fărîmiţării teritoriului pe care ea se vorbeşte. lingvistul austriac Alwin Kuhn preciza la cel de-al VIII-lea Congres Internaţional de Studii Romanice că relaţiile dintre limba literară şi dialecte trebuie privite în funcţie de stadiul de evoluţie a limbii literare: 1) înainte.”16 Din cele expuse rezultă că limba literară acceptă. înainte de toate. politici) şi ea poate lua o amploare deosebită în anumite epoci istorice. fonetisme. În momentul cînd comunicarea între grupurile lingvistice pare a fi compromisă sau se face cu dificultăţi din ce în ce mai mari.3. forme gramaticale şi cuvinte specifice celorlalte dialecte. În faza a treia. care se modifică cel puţin în unele aspecte sesizabile.2. on ecrit en langue etrangere. De o limbă literară se poate vorbi doar în ultima parte a procesului schiţat de Alwin Kuhn. îşi asigură o situaţie dominantă în raport cu celelalte dialecte. limba literară se îmbogăţeşte prin împrumuturi de ordin secundar: termeni ştiinţifici şi tehnici avînd valori stilistice precise. 122 . de regulă acela care. toate dialectele pot aspira în egală măsură la calitatea de limbă literară. limba literară începe calea spinoasă de constituire. în cursul căreia raportul dintre limba literară şi graiuri este variabil. 1. Limba literară nu coincide niciodată cu dialectul aflat la baza ei. de influenţă a limbii literare asupra graiurilor. Examinînd procesul de constituire a unora dintre limbile romanice. încadrate apoi în norme. În genere. ajutat de factorii favorabili de ordin extern. se recunoaşte întotdeauna în structura ei elementul de bază. 1. scria francezul Jean Paul Stuart.1. De multe ori.

dominant devine dialectul a t i c. Despre franceză am vorbit deja mai sus. limba literară e încă departe de a avea un aspect absolut unitar. Macedon. Haşdeu. Limba latină literară era limba Romei. mai ales în perioada lui Al. 123 . La baza limbii franceze literare stă dialectul din Paris şi din Ile-deFrançe. Prin secolele VI-V p. Avem în vedere numai acele opinii care au avansat idei noi sau au contribuit la adîncirea şi o mai bună întemeiere a unor opinii exprimate anterior. 2. Se poate spune că vorbitorii unei limbi recunosc o normă comună datorită orientării lor spre acelaşi centru cultural. Cea dintîi afirmaţie a acestei idei o găsim la B. Opinia cea mai veche şi care a întrunit. în care scria Herodot. De aceea. Pornind de la constatarea că limba Catehismului coresian nu diferă de graiul vorbit în Ţara Românească şi în regiunile vecine ale Transilvaniei. 2. Nu acelaşi lucru însă se poate spune şi despre limba română literară. Ne-am străduit.2. totodată. deşi cercetările în acest domeniu sînt destul de vechi şi nu mai puţin remarcabile chiar. c a s t i l i a n.2. să facem o expunere cronologică a problemei în discuţie pentru a face o urmărire cît mai exactă a modului în care s-au conturat. ci la nivelul variantelor literare scrise ale acestor dialecte. de asemenea. norme perfect unitare. Importanţa crescîndă pe care o dobîndesc unele centre poate avea drept urmare schimbarea bazei dialectale a unei limbi.1. la nivelul dialectelor. Unificarea lingvistică nu se produce. marele nostru cărturar conchide: „S-ar putea afirma în conştiinţă de cauză că pe la Σ Notă: Dat fiind faptul că trimiterile la această temă se fac din abundenţă. datorită ascendentului politic şi cultural pe care l-a cîştigat Atena. Variantele literare regionale nu prezintă. În Grecia antică s-a impus mai întîi ca limbă literară i o n i a n a. Simplele afirmaţii şi adeziuni la o teorie sau alta le-am trecut cu vederea. de regulă. de obicei. ceea ce nu a dus însă nici pe departe la armonizarea punctelor de vedere. De o sută de ani încoace. totodată. bibliografia problemei s-a îmbogăţit cu numeroase lucrări. Specialiştii apreciază unanim că italiana sau spaniola s-au constituit ca limbi de cultură pe temelia dialectelor t o s c a n şi. cele mai numeroase adeziuni este aceea după care la baza limbii române literare stă graiul m u n t e a n. vom face o expunere mai largă asupra opiniilor formulate pînă în prezent la acest capitol. cele mai importante opinii asupra bazei dialectale a limbii române literare şi în ce măsură s-au precizat anumite chestiuni teoretice şi metodologice fundamentale.1. Nu există divergenţe mari în ceea ce priveşte baza dialectală a celor mai multe limbi europene. stadiul actual al cercetărilor româneşti la această problemă. 2. Pentru a înţelege mai bine cum s-a ajuns la o asemenea situaţie şi a cunoaşte. a unui oraş care a devenit capitală politică. respectiv. politic sau naţional.lingvistice. ele vor fi prezentate aparte. constituindu-se pe baza variantei literare a dialectului dominant. Hr. P. de-a lungul timpului.

cu rolul precumpănitor jucat de graiul muntean în unificarea lingvistică a limbii române. ecrits dans cette langue d´une partie de la Valachie qui s´est imposée comme langue générale et a préparé le roumaine litteraire. avînd rol de limbă literară.2. În accepţia sa. În ce înprejurări şi cînd graiul muntean a devenit bază a limbii române literare. Bucureşti. întrucît ele vor constitui punctul de plecare al celor mai multe din opiniile ulterioare referitoare la rolul predominant ce l-a avut graiul muntean în unificarea limbii române literare. 98. La aceste întrebări au încercat să răspundă alţi cercetători. care arată că limba textelor tipărite la Braşov. Ideea aceasta este exprimată destul de clar în concluziile referitoare la fonetismul cărţilor coresiene. După ce subliniază importanţa tipăriturilor din secolul al XVI-lea. al XVI-lea. Savantul român susţine că textele coresiene fixează în scris graiul din Muntenia şi Transilvania vecină. Densuşianu nu a susţinut că în secolul al XVI-lea limba literară era unificată.. a ajuns. grai care. Essai de phonetique roumaine. p. observaţiile lui Ov. 2. Deşi fragmentare şi nu prea adîncite. Cuvente den bătrăni. fără a suferi modificări esenţiale. p. Al. Nu limba lui Coresi s-a impus ca normă generală în sec. Un punct de vedere apropiat se întîlneşte la Al. 2 1 124 . altele mai înaintate. puisque sont écrits dans ce parler de Valachie dont allait se constituer aux siecles suivants” [Ibidem]. P. B. Dimpotrivă.. 1902. 4 Ov. Paris. Densuşianu nu precizează. Ov. Historie de la lange roumain. unele mai înapoiate. vol.361. 2. care „nous donnent un phonétisme plus pur. el a arătat că în cele mai vechi texte literare româneşti fărîmiţarea dialectală era destul de vizibilă. graiul muntean se impune ca normă literară la finele unui proces încheiat către sfîrşitul secolului al XIX-lea. E o afirmaţie care echivalează. 1979.2. 3 Ov. limba literară unică a românilor de pretutindeni.curent le plus d´influence et contribuerent dans une large mensure au developpement ulterieur du romain litteraire”3. X. Lambrior. Deşi formulat în treacăt. Voyelles toniques //Romania. Densuşianu merită o analiză atentă. p. După cum rezultă din rîndurile de mai sus. de fapt. între cari exista deja stratul cel devenit astăzi. 1881. a menţinut unitatea limbilor scrise: „Diversele graiuri s-au stins în faţa acestei limbi scrise”2. Densuşianu. Haşdeu se desprinde cu suficientă claritate. Densuşianu.jumătatea secolului al XVI-lea limba română înfăţişa diferite straturi. Lambrior. P. Ov. Între limba secolului al XVI-lea şi cea de astăzi nu există diferenţe izbitoare: „Si on prend comm poin de comparation les textes de Coresi. nous voulons dire plus litteraire. limba tipică a românilor” 1.3. cette constatatipon rest debut”4. ci graiul aflat la baza cărţilor sale a devenit ulterior limbă inică de cultură. 13. Haşdeu. punctul de vedere al lui B. Ov. Ibidem. Densuşianu precizează: „Les livres de Coresi. mai tîrziu. aproape fără nici o schimbare.2. II.

în secolul următor. 1963. care a ajuns să aibă un prestigiu tot mai mare pînă la fixarea lui ca limbă comună şi literară”2. în pofida unei vizibile influenţe munteneşti. Procesul de unificare lingvistică ia sfîrşit prin apariţia Bibliei de la Bucureşti (1688). Haneş.2. Al. 1904.5. V. 11-12. Bucureştiul avea o prea covîrşitoare superioritate din punct de vedere politic”1. Ibidem. Moldova şi Muntenia. Influenţa scriitorilor moldoveni din sec. 3 Al.2. alta – în Ţara Românească. Începînd cu Palia de la Orăştie şi.6. 13. 224. cu Varlaam şi Dosoftei. se bucură de P. Graur susţine că „baza pe care s-a creat limba literară este graiul din Bucureşti. care. Haneş e acela de a fi afirmat cu claritate că. „oraşul cel mai mare şi apoi capitala ţării”. alta în Moldova.7. Cazacu arată că în textele imprimate de diaconul Coresi se observă „receptarea unor fenomene lingvistice din nordul Ardealului şi elaborarea. a unei forme de exprimare. V. 1920. p. Graur subliniază rolul pe care l-a avut capitala în constituirea normei literare româneşti. al XIX-lea n-a putut contrabalansa dominaţia munteană. Muntenia a deţinut în permanenţă un rol privilegiat în viaţa politică şi culturală a ţării. preponderenţa graiului muntean se explică prin influenţa exercitată de primele tipărituri româneşti. După ce în Studii de lingvistică generală a atras atenţia că impunerea graiului muntean se datoreşte tipăriturilor coresiene şi prestigiului cîştigat de Bucureşti. Dezvoltarea limbii literare române în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Adept al Şcolii de la Bucureşti. Diferenţele din limba scrisă erau mai mici decît cele din limba vorbită în Transilvania. Rosetti. Ceea ce a ridicat graiul muntean la rangul de limbă literară au fost împrejurările de ordin politic şi cultural. În secolele următoare. 2. se poate vorbi de 3 limbi literare la moi: una în Transilvania. 2 1 125 . care au fixat în scris acest grai. V. Istoria limbii române. Rosetti.2. Rosetti arată că în epoca de început a literaturii române existau cel puţin două limbi comune scrise. 2. Al. Al. În această perioadă. B. p. graţie tiparului. limba acestei perioade a fost un model demn de urmat. acad. 4 Al.4.2. „deoarece se infiltraseră prea adînc caracterele munteneşti în graiul literar. Diversificarea a atins apogeul în prima jumătate a secolului al XIX-lea. influenţat în unele privinţe de graiul oamenilor culţi din provinciile româneşti şi generalizat apoi de oamenii culţi din toată ţara”3. vechea limbă literară românească nu era unitară. care tindea să se impună în nord-est”1. Bucureşti. După P. Noul Testament de le Bălgrad.2. Bucureşti. Haneş. Bucureşti. p. 2. Graur. Limba corectă. Epoca veche. Meritul de frunte al lui P. Al. pe baza graiului din sud-estul Ardealului şi din Ţara Românească. Una din ele a fost fixată prin tipar: „Cărţile lui Coresi erau mîndria limbii. ci prezenta diferenţe în funcţie de regiunile unde era folosită. Faptul acesta nu însemnează însă că limba textelor coresiene a devenit literară începînd cu secolul al XVI-lea: „Marea răspîndire de care s-au bucurat cărţile coresiene a înlesnit expansiunea unui anumit grai.

B. Banat şi Crişana) decît în regiunea centrală. trebuie considerată încheiată înainte de 1859. Istoria limbii literare şi problemele studierii ei. ţ.2. Limba literară şi problemele ei principale. 15 din ele sînt munteneşti. bunăoară. Ibidem. şi în secolul al XIX-lea4. deoarece pentru întîia oară în istoria problemei autorul încearcă să-şi întemeieze punctul de vedere pe o demonstraţie în care face apel la un mare număr de fenomene lingvistice. Coteanu analizează 97 de cuvinte din diferite graiuri dacoromâne şi constată că din acestea 37 sînt acceptate de toate stilurile limbii române literare: 18 fac parte din fondul principal al vocabularului. 41 4 Ion Cotenu. p. la care se mai adaugă doi factori: numărul mare de tipărituri munteneşti din secolele XVI-XVIII şi ascendentul politic foarte pronunţat pe care l-a căpătat Muntenia în secolul al XIX-lea asupra celorlalte provincii româneşti. iar ulterior. trecerea lui ă protonic în a. Secolul al XIX-lea este epoca în care „se accentuează procesul de definitivare a n o r m e l o r u n i c e ale limbii literare şi în care se precizează în amănunt norma supradialectală literară unică”2. 1960. durificarea lui s. 3 Ion Cotenu. z. sporadic. Lucrarea lui Ion Cotenu capătă o importanţă aparte. M. ei ajung la concluzia că autorii sus-numiţi renunţă deliberat la o serie de particularităţi moldoveneşti în favoarea celor munteneşti corespunzătoare.9. care reprezintă tendinţe clare spre stabilitate lingvistică3”. D. 2 sînt munteneşti şi 9 nemunteneşti. pe care limba literară le respinge. 3 – de altă provenienţă dialectală. Asachi.8. ş. Coteanu consideră că limba literară a suferit „două muntenizări” importante: în secolul al XVI-lea – prin activitatea lui Coresi. alcătuită din sud-estul Transilvaniei şi Muntenia sau cel puţin nordul acestei provincii. Coteanu consideră că într-o fază mai veche româna era relativ unitară. Examinînd ediţiile succesive ale operelor unor scriitori moldoveni din secolul al XIX-lea (V. „Muntenizarea”. B. Ibidem. 2. Din 11 asemenea particularităţi fonetice. O încercare de a demonstra caracterul muntenesc al limbii române literare o constituie lucrarea lui Mircea şi a Luizei Seche Contribuţii la problema unificării limbii literare în secolul al XIX-lea. Alecsandri. Săulescu ş. iar din 13 particularităţi morfologice 4 sînt munteneşti şi 9 nemunteneşti. care se manifestă mai ales în fonetică. 1961. p. scriitorii moldoveni continuă să folosească particularităţi regionale şi după această dată. Impunerea graiului muntean se datoreşte tocmai acestei stabilităţi. reducerea diftongului ea la e. I. Cazacu. Bucureşti. 22. Cazacu. p. G. I. Bucureşti. deşi. I. ea a început să se diversifice: „Evoluţia limbii române după secolul al XVII-lea se caracterizează printr-o serie de schimbări care se produc mai repede în regiunile periferice (în Moldova. Kogălniceanu.2. conservarea africatei ğ. 2. p. Gusti. Gh. începînd cu secolul al XVIII-lea.). 25. Amintim. examinînd o serie de particularităţi fonetice şi morfologice dialectale ale graiului muntean.o largă răspîndire în toate ţinuturile româneşti”1.a. j. 49 2 1 126 .

elementele din aceste dialecte. Ivănescu. Cîţiva ani mai tîrziu. Bucureşti. Pornind de la concepţia lui M. identic în trăsăturile sale principale cu cel din Muntenia”. apoi una munteană. Iorga afirmă că limba literară „s-a întemeiat prin activitatea lui Coresi”. N. care distingea în veacurile 16 şi 18 trei variante ale limbii textelor noastre vechi. Spre deosebire de cercetătorii amintiţi mai sus. care susţine că pe parcursul evoluţiei sale „limba română a cunoscut o dublă bază dialectală: întîi una maramureşeană. moldovenească şi bănăţeană. Ibrăileanu. căci limba literară românească de astăzi tot a mai păstrat cîte ceva din vechile maramureşenisme. care au pătruns în limba literară a românilor. Epoca veche. Iorga Istoria literaturii religioase a românilor. Iorga consideră că la temelia cărţilor difuzate de Coresi stă nu graiul muntean. deoarece Coresi n-a făcut altceva decît să răspîndească prin tipar „cu schimbări de tot mici. G. p. Bucureşti.3. 3 N. p. Coresi a stabilit „o formă a limbii care era înţeleasă pretutindeni”. dar şi de la opiniile lui Al. Sextil Puşcariu în lucrarea Istoria literaturii române. copiindu-se mereu. 72-73. Ardealul de nord sau Maramureşul ni dădură astfel. În drumul lor spre miazăzi. Toscana noastră au fost acele sate de plugari şi păstori din muntele de miazănoapte al largii ţeri a românilor” 3. sînt mai puţine. la capătul unei ample investigaţii asupra 1 2 Sextil Puşcariu. contribuind la „stabilirea unei limbi literare româneşti”1. 1947. dar vede în limba tipăriturilor lui Coresi un compromis între graiul maramureşean (nord ardelean) şi cel muntean: „Întîii traducători husişti vorbeau în satele lor graiul sonor şi puternic din Transilvania de nord. Epoca veche (1920) reia teoria maramureşeană. Philippide şi G. şi a existat oricînd şi o bază dialectală ardelenească. dar se utilizează pretutindeni”2. După cum se vede. 1920. scrierile acestea au pierdut unele arhaisme şi particularităţi dialectale neînţelese aiurea (bunăoară. Ivănescu. Problemele capitale ale vechii române literare. o dată cu cele dintîi cărţi. pînă în secolul al XIX-lea. 127 . 4. Istoria literaturii române. niciunul dintre autorii pomeniţi mai sus nu se interesează de evoluţia limbii române literare dincolo de secolul al XVI-lea. corespunzînd cu cele 3 ţări unde înflorea literatura română. limba lor. dar. După părerea mea. fiecare din dialectele pomenite constituia o bază numai pentru limba scrisă în raza lui.1. p. Gaster. G. În Istoria literaturii religioase a românilor (1904). ci graiul maramureşean. N.1.2. a existat o bază dialectală muntenească oricînd. considerînd că rolul lui Coresi a fost decisiv în impunerea unei anumite norme lingvistice. vechile traduceri rotacizante. După alţi cercetători. O poziţie intermediară între teoriile expuse mai sus ocupă G. rotacismul) şi s-au apropiat tot mai mult de dialectul din Ardealul sudic. pe cînd începînd cu acest secol. la baza limbii române literare ar sta graiul m a r a m u r e ş e a n . 1904. Ivănescu. 71. dar numai pentru Muntenia. Tipărindu-le. 84. Iaşi. 3. Şi a existat oricînd o bază dialectală maramureşeană.

Întrucît constată că în secolul al XVI-lea aceste „dialecte literare” sînt foarte asemănătoare.n. Ivănescu nu susţine cu toată fermitatea divizarea lor de mai sus. cel din Muntenia şi Transilvania de sud (regiunea Sibiu-Braşov). cit. 3. „dialectul literar” bănăţean. 4. moldovenească. Dar unificarea deplină a variantelor literare „nu se produce decît la 1880 şi l i m b a l i t e r a r ă n u e s t e c h i a r g r a i u l m u n t e a n . 128 . ardelenească. Maior. începînd aproximativ din secolul al XVI-lea. – Gr. Ivănescu nu susţine că în primele două secole de existenţă româna literară ar fi avut o bază exclusiv maramureşeană. Ţara Haţegului şi Orîştie3. în tipăriturile coresiene.. avusese loc o fuziune a dialectului literar ardelenesc cu cel bănăţean. aproape identic cu cel maramureşean. ci un amestec între graiul muntean şi cel moldovean-ardeleanb ă n ă ţ e a n ”[s. cel din Moldova. Gheţie. se observă 4 dialecte literare bine distincte unul de altul: cel muntenesc. acţiunea de „muntenizare” a limbii textelor bisericeşti din secolul al XVIII-lea se repetă în alte condiţii şi cu alte rezultate între anii 1840 şi 1880. ci consideră doar că primele texte rotacizante. p. dar fără rotacism. 91. au avantajul întîietăţii cronologice.. cit. scrise în Transilvania propriu-zisă. cel maramureşean. C. În favoarea teoriei variantelor literare pledează şi I.2. în cea mai veche limbă literară românească decît două mari varietăţi: una nordică. 4. în scrierile din Banat. care slăbeşte în secolele următoare. putem distinge vreo 4 „graiuri” sau „dialecte” literare: 1. G. op. al XVI-lea.. şi că abia în secolul al XVIII-lea. inclusiv asupra celor coresiene. 2. Aşadar. p. cînd elementele populare pătrund puternic în limba scrisă. afirmînd că „s-ar putea că nu există. varianta literară nordică a avut o influenţă asupra textelor din sec. reprezentat prin unele texte de la 1600. ajunge la concluzia că. la drept vorbind.. atestat în Scrisoarea lui Neacşu (1521).]2. după ce. cel moldovenesc. din textele rotacizante. care. Ivănescu. G. Ivănescu. op. care-şi impune unele particularităţi ale tuturor latiniştilor. cel transilvănean.136. După cum observă G. bănăţeană în acelaşi timp. odată cu mutarea spre sud a centrelor vitale şi culturale româneşti. deşi cu un secol mai înainte se produsese cea dintîi „muntenizare” spontană a limbii cărţilor tipărite.textelor vechii române literare. al XVI-lea. Unificarea limbii literare 1 2 C. Domnia sa distinge mai multe variante literare. atestat începînd din a II-a jumătate a sec. care se menţin pînă în secolul al XIX-lea. cel ardelenesc şi cel bănăţean”1. Ivănescu. întemeiate pe graiuri dacoromâne diferite. C. după opinia sa şi a altor cercetători. începînd cu P. cuprins în textele de pe la mijlocul secolului al XVI-lea.

A doua epocă. faza consolidării principalelor variante ale românei literare (muntenească. de o reală influenţă pe care ar exercita-o variantele literare între ele. Baza dialectală a românei literare. moldovenească şi sud-vest-ardelenească) c) 1656 – 1715. Ibidem. Gheţie. unii copişti admit fapte străine de varianta literară în care scriu şi de graiul pe care-l vorbesc. Cu atît mai puţin. I. dar şi prin contribuţia celorlalte variante literare dacoromâne. Este epoca variantelor literare româneşti. între 1715 şi 1960. Prima epocă începe cu întîile texte literare româneşti şi se încheie la începutul secolului al XVIII-lea. De asemenea. în limitele căreia tendinţele de constituire a unei limbi unice de cultură sînt cu totul sporadice. diversificarea lingvistică. nu se poate vorbi. cum ar fi cel maramureşean şi cel muntean”1. aproximativ 1750. Ivănescu atunci cînd nu recunoaşte influenţa maramureşeană asupra variantelor literare din primele secole: „Deşi textele circulă dintr-o regiune în alta şi. Procesul de unificare a limbii române literare a cunoscut o evoluţie lungă. nu şi bazele acestei limbi luate în totalitate”3. Gheţie nu admite că la baza românei literare ar sta limba tipăriturilor coresiene. 624. Gheţie a stabilit două mari etape în desfăşurarea procesului de unificare lingvistică. 129 . se întinde pe un interval de aproape 250 de ani. b) anii 1588 – 1656. pe baza variantei literare muntene. definitivarea în amănunţit a normelor limbii române literare contemporane. I. nu se pot observa rezultatele vreunei acţiuni de hegemonie exercitate de unele graiuri. în cursul a 4 perioade: a) 1715-1780. În cadrul acestei epoci am distins 3 perioade: a) anii 1532 şi 1588. momentul primei unificări. c) 1881-1960. 1975. Gheţie. cînd influenţele reciproce dintre variantele literare se manifestă cu o anumită intensitate. constituirea principalelor norme ale limbii literare unice de astăzi. I. la capătul căreia unificarea cîştigată în secolul precedent este în mare parte pierdută. p. Gheţie.A avut loc abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Bucureşti. întrucît „diaconul a pus bazele variantei munteneşti a limbii literare. după I. în care însă variantele literare ne apar suficient de bine fixate pentru a admite că cel puţin unele din ele se constituiseră cu ceva timp înainte. 3 1 I. Termenii extremi sînt între 1532 şi 1715. Este prima fază a limbii literare. în funcţie de exigenţa şi de gradul de cultură. în această perioadă. b) 1780-1836. b) 1836-1881. Este epoca de consolidare a limbii unice supradialectale. Dar lingvistul bucureştean se îndepărtează de concepţia lui G.

precum e cea franceză ori italiană. Iordan porneşte de la ideea că unificarea lingvistică s-a petrecut abia în secolul al XIX-lea. Aportul graiului moldovenesc se constată mai puţin în fonetism. este departe de a exista în România”. al XIX-lea. p. în cazul limbii române se poate vorbi de participarea mai multor variante locale la constituirea limbii naţionale şi a celei literare”1. G. sporadic şi întîmplător. Astfel.5.6. graiul muntean a tins spre preponderenţă. 130 . Înrîurirea aceasta a avut un caracter. pur şi simplu. Ca şi Al. În constituirea acestei limbi literare comune autorul pare a recunoaşte totuşi un rol mai important (dar nu şi decisiv) atribuit graiului muntean. Celelalte graiuri au contribuit într-o măsură mult mai redusă la formarea limbii literare”. cît şi după 1859. dialecte literare.3. Pascu consideră că toate dialectele dacoromâne contribuie la formarea limbii comune româneşti. 1894. ceea ce e tot una. moldovenii s-au lăsat influenţaţi de munteni în secolele 17 şi 18. sintaxă şi lexic. În sec. Procesul era. „graiul moldovenesc a căpătat un ascendent incontestabil în formarea limbii comune româneşti datorită valorii scriitorilor moldoveni din toate timpurile. dar mai mult în morfologie. 4. ci numai limbă scrisă sau. Philippide. Dintre toate graiurile. „Pînă atunci n-am avut limbă literară. dar această influenţă a devenit puternică numai după 1859 şi 1918. 4. graiul muntean a exercitat o influenţă asupra limbii literare. în general. Principii de istoria limbii. I. Philippide. care reduce norma unică la o 2 Al. cum o numeşte el: „Pînă la 1859 n-a putut exista o singură limbă comună pentru toată românitatea. Philippide.34. Atît înainte. E adevărat că cel mai apropiat de limba literară este graiul muntean. care observă lipsa de unitate a vechii române literare. Iaşi. ci ar fi un compromis între toate graiurile dacoromâne a fost susţinută pentru prima oară de Al. S-ar părea că I. a început „să se fixeze ca limbă comună un compromis între dialectele diferitelor provincii româneşti. în plină desfăşurare şi de aceea o limbă comună românească. dar plasează după 1859 realizarea normei unice supradialectale sau a limbii comune. la această dată.4. căci în fiecare din provinciile Daciei limba era plină de provincialisme”2. Apropiat în unele privinţe de concepţia Şcolii ieşene (căci admite participarea mai multor graiuri la formarea limbii literare) este şi Emil Petrovici. mai ales în urma tipăriturilor pe care le-au pus în circulaţie. dar influenţa lui a fost contrabalansată de acţiunea exercitată asupra limbii literare de scriitorii moldoveni. îndeosebi din punct de vedere fonetic. că la baza limbii literare româneşti stă graiul muntean. Concepţia după care limba română literară nu ar avea la bază un anumit grai. 4. dar această situaţie nu ne dă dreptul să afirmăm. al XIX-lea.4. Abia spre sfîrşitul sec. Ardelenii şi muntenii au adus o contribuţie mai mare în fonetică. ori germană. Dacă la baza limbii literare stă un dialect. Iordan vede în româna literară o koine rezultată din integrarea unor variante regionale.

bojoci pentru plămîni. Emil Petrovici examinează numai elementele munteneşti respinse de limba literară. româna literară s-a constituit tîrziu. unde numeroşi intelectuali moldoveni. în –aşte: îngrijaşte. după Unirea Principatelor de la 1859. şi pl. mănuchi. păşaşte etc.72. au îndeplinit în acest sens un rol de primă importanţă. care sînt acceptate de limba literară. III sg. un grai moldovenesc. vorbite în scris de oamenii culţi din capitalele celor două ţări româneşti. p. Pînă la această dată. Acestea s-au integrat într-o koine unică. În domeniul lexicului. identitatea pers. adică o koine bucureşteană şi una ieşeană. conjuncţia daca. Em. Petrovici trece în revistă un număr de particularităţi munteneşti respinse de limba literară: – – – – durificarea lui d: dă (de). a viitorului I forma II: el. III. Petrovici consideră că limba română literară „este o limbă comună. dar care conţine atîtea elemente moldoveneşti şi de alte origini şi îi lipsesc atîtea dintre particularităţile caracteristice graiului muntean. precum şi o serie de ardelenisme şi moldovenisme de tipul ciubotă (cizmă). prezentînd particularităţi literare dialectale munteneşti şi moldoveneşti. Integrarea a avut loc la Bucureşti. pers. limba română literară. 6. După autor. forme de prezent indicativ. la care s-au adăugat şi se adaugă necontenit elemente din celelalte graiuri româneşti”. Ea a devenit. se citează cuvintele munteneşti ginere (ginerică) pentru mire. într-o oarecare măsură. o koine rezultată din contopirea vechilor koine vorbite şi scrise de oamenii culţi din capitalele celor două ţări româneşti. Iordan. încît cu greu poate fi considerată un grai muntean. dăşchide (deschide). De aceea cercetarea sa nu poate da o imagine a contribuţiei tuturor graiurilor dacoromâne la constituirea limbii literare. Preponderenţa numerică a elementelor munteneşti nu ne îndreptăţeşte să susţinem că limba noastră literară se bazează numai pe graiul muntean. Pentru a-şi susţine afirmaţiile. III sg. deoarece sînt folosite în opera lui T. a imperfectului: el. Em. nu şi pe cele acceptate de ea. „rezultată din contopirea vechilor koine. promoroacă (chiciură). la care s-au adăugat necontenit elemente din celelalte graiuri româneşti”2. – – perfectul compus de tipul am văzutără. adică vechea koine ieşeană. În concluzie. 131 . veniţi după 1859. La temelia limbii literare stă acea koine bucuireşteană constituită după 1859.. a prezentului indicativ: el. 1 I. Arghezi. ei face. pronunţată munteneşte. ei are să facă. Limba literareă (Privire generală) // Limba română. forme fără pronunţarea lui n: genuchi. 1954. existau două variante ale limbii literare. ei făcea.fuziune a normelor regionale din Bucureşti şi Iaşi. nr.

era secolul al XV-lea. Ibrăileanu face o oarecare distincţie între vorbirea claselor de sus şi cea a poporului şi admite o pătrundere a elementelor populare în limba literară începînd cu secolul al XVII-lea. opera citată. I.7. IX. p. Latiniştii din Transilvania au ales dintre formele concurente pe cele mai apropiate de latină. 2 1 132 . această limbă literară unică a suferit o influenţă tot mai pronunţată din partea graiurilor populare. Vocabularul urma să fie format în viitor. Aspectul definitiv al limbii literare începe să se precizeze după 1840. 4. Nădejde.4. ceea ce are drept consecinţă sporirea elementelor populare acceptate de ea. nr. mai aproape de limba literară. Uniformitatea limbii literare scrise în diversele provincii s-ar datora faptului că în epoca scrierii primelor monumente literare limba română era lipsită de varietăţi dialectale. şi mai puţin în cel muntean.8. După el. Limba literară // Contemporanul. dar e limpede că. atunci limba aceasta nu are nici un drept a fi numită muntenească şi e mare greşeală a crede că limba literară a moldovenilor e luată de la munteni. Ca şi I. Dacă aşa stau lucrurile. După 1800. 5. Nădejde se referă la cea mai veche epocă literară. I. care e preferat şi pentru că e mai apropiat de limba literară scrisă. cînd se observă şi unele influenţe munteneşti asupra limbii scrise a moldovenilor. p. I: Nădejde respinge teoria lui Al. Începînd cu veacul al XVI-lea şi continuînd cu următoarele două. 1 Apud G. După cum se vede. La sfîrşitul secolului al XVIIIlea „vechiul dialect literar a căpătat o mînă de ajutor de la limba latină. Lambrior. fără ca elementele pătrunse din acestea să ajungă predominante. 1960. limba unică. era constituită deja în privinţa foneticii şi a morfologiei. mulţimea de ţărani vorbeau dialectul literar cîteva sute de ani înainte de tipărirea cărţilor bisericeşti în Transilvania”1. 78. vorbeşte „mai munteneşte”. Capitala a impus graiul muntean. el consideră graiul muntean mai arhaic. De aceea deosebirile dintre limba scrisă în Moldova şi în Muntenia în epoca lui D. Em. 54-64. pînă la un punct. p. conform căreia la originile tradiţiei literare româneşti s-ar plasa tipăriturile coresiene. rămas astfel mai arhaic şi. limba literară scapă de sub influenţa limbii bisericeşti. de bună seamă. Ivănescu. Procesul se încheie pe la 1880. Lambrior. Totuşi unele moldovenisme au fost acceptate prin intermediul literaturii beletristice1. printr-o selecţie a cuvintelor luate din toate graiurile. iar pe cel moldovenesc – mai evoluat. la data cînd se scria. Petrovici. Cînd cineva vrea să vorbească limba literară. care. mai ales în vorbirea claselor de sus: „Deci clasele culte şi. V. Nădejde. 549. Nădejde nu spune despre ce anume dialect e vorba. Difuzarea elementelor populare în limba cultă s-a făcut mai ales în secolul al XVIII-lea. prin aceasta. Ea era. Baza dialectală a limbii noastre naţionale // Limba română. unitară. G. ceea ce a avantajat dialectele rămase la stadiu de dezvoltare mai arhaic şi a dat „lovitura de moarte” celor ce suferiseră mai multe modificări în cursul timpului”. Cantemir erau neînsemnate. 1977. asemenea lui Al. Diversificarea literară s-a produs în graiul moldovean. I. după el.

II. G. după care limba română n-a avut „dialecte literare”: „Scrisul nostru vechi se caracterizează prin unitatea limbii. E adevărat că I. Apropiată într-o serie de puncte de vedere de teoria lui I. că la baza limbii române literare au stat mai multe graiuri. nu se identifică cu concepţia lui Al. I. Ibrăileanu nu consideră că la baza limbii române literare stă dialectul dacoromân dintr-o epocă cînd acesta era unitar. Iordan şi G. graiul muntean n-a făcut altceva decît să mijlocească impunerea limbii unitare a secolului al XVIlea. 1958. I. care din acest punct de vedere este cel mai conservator dintre graiurile româneşti. 25-26. Analizînd punctele de vedere expuse mai sus. singura întemeiată pe o foarte minuţioasă analiză a faptelor culese dintr-un număr impunător de monumente literare. 2 D. Macrea. un rol hotărîtor”2. Diferenţele regionale ale vechii române literare erau neînsemnate. acceptată în mare parte de către D. Gheţie. Macrea. Ţîra1. adică acceptăm teoriile emise de G. 1983. prin aceasta. Nădejde şi G. Ivănescu şi I. Philippide şi discipolii săi subliniază contribuţia tuturor graiurilor dacoromâne la formarea limbii române literare. Ibrăileanu este şi opinia lui D. căci. Pascu. deci nediferenţiat în graiuri. 1 133 .După cum se poate vedea. În păstrarea şi consolidarea acestui aspect fonetic în limba noastră literară. nu numai cel muntean sau maramureşean. Graiului muntean i-a revenit rolul de a transmite şi a fixa acest aspect unitar al limbii literare. Istoria limbii române literare. a avut. p. Philippide. Aspectul fonetic apropiat de cel muntenesc al limbii noastre literare îşi are originea tocmai în această fază relativ unitară a limbii române vechi. Munteanu şi V. Istrate. G. Macrea. Teoria lui Nădejde – Ibrăileanu. conchidem împreună cu Şt. graiul muntean. Nădejde vorbeşte de o colaborare a tuturor graiurilor la constituirea limbii române literare. nu schimbă esenţial modul în care a fost pusă problema. dar această colaborare se limitează la domeniul lexical şi. Lambrior. el se apropie de Al. cum pare a fi înclinaţi să creadă unii cercetători3. ceea ce e cu totul altceva. Nădejde prin unele precizări preţioase. Admiţînd o influenţă muntenească asupra limbii literare în a II-a jumătate a sec.9. Vezi Şt. deci cel mai apropiat de faza din secolul al XVI-lea a limbii noastre. Bucureşti. Pe marginea discuţiilor despre limba literară // Cercetări de Lingvistică. Ibrăileanu întregeşte teoria lui I. care oferă cele mai convingătoare soluţii pentru rezolvarea problemei complexe a relaţiilor istorice dintre limba literară şi graiurile dacoromâne. dar într-o interpretare personală. Editura Didactică şi Pedagogică. Ţâra. În timp ce Al. atunci cînd susţine rolul activ al Munteniei din secolul al XVI-lea încoace. începînd cu scrierile coresiene. Macrea se apropie deci de teoria Şcolii de la Bucureşti. după Domnia sa. al XIXlea. D. 4. Munteanu şi V. Nădejde şi cea a lui G.

z. mărg. pîne etc. graiul m u n t e a n. în funcţie de numărul variantelor literare. merge. am putea distinge două tipuri fundamentale de variante literare: a) cele de tip s u d i c. printre care menţionăm: dz şi ğ păstraţi în elementele moştenite din latină (dzi. ă protonic netrecut în a (bărbat). în general. j + e duri (grijaşte. s-au influenţat reciproc. care au o serie de elemente comune. Dintre normele specifice vechilor variante literare. ţ şi dup labiale (semn. z (zice). şăd. bănăţene. de regulă. dar suficient pentru a se îngădui destrămarea tradiţiei limbii noastre scrise prin admiterea unui număr prea mare de fenomene lingvistice regionale. ai. Variantele literare de tip nordic se întemeiază pe graiurile transilvănene de nord şi de sudvest. în special tipăriturile religioase. Dintre normele variantelor de tip sudic menţionăm: j (joc). r din sufixele –ar. existînd mai multe variante cultivate ale limbii române.. ci mai multe. dar şi în statornica unitate a despărţirii seculare administrative a românilor. e firesc să nu căutăm o singură bază dialectală. după s. româna făcînd parte dintre limbile romanice mai puţin diversificate dialectal. pe cînd în cele nordice apar: ğ (gioc). ţine. insuficient însă pentru a se ajunge la o singură variantă literară a limbii române. păşaşte). Variantele literare de tip sudic au la bază. z. dzîc. -ea (vedea). Celelalte cazuri prezintă numeroase alternanţe. ş. al. vocalele anterioare nu se velarizează. apărute mai tîrziu sau neacceptate la început ca norme ale exprimării culte. -or se pronunţă. se observă: j (joc). de obicei. cînd centrul cultural se mută la Tîrgovişte. Explicaţia o găsim în unitatea relativă a limbii noastre populare. -e (bine). bunăoară. cărţile româneşti. iubăsc. ş. dz (dzice). zic. dar în secolele XVI-XVII limba cărţilor tipărite la Braşov prezenta şi unele fenomene proprii graiurilor transilvănene. b) cele de tip n o r d i c. diferenţiate în timp şi spaţiu. îi (mîine). dz. argintari. ţîne. îi (mîine). pe care le identificăm în scrierile moldovene. De aceea. pe graiul bănăţean şi pe cel moldovenesc de nord. doar cîteva sînt respectate consecvent. Aceste variante cultivate ale limbii române vechi nu au decît cîteva norme fundamentale prin care s-ar deosebi tranşant. cît şi morfologice. sobari. mă jălui). transilvănene de nord şi de sud-vest. ţ. pe cînd cărţile traduse ori scrise la mănăstirile din Oltenia păstrează anumite forme specifice acestor graiuri. întîlnite în textele m u n t e n e ş t i şi în cele din s u d-e s t u l Transilvaniei.Într-adevăr. 134 . ă protonic trece uneori la a (barbat). articolul posesiv are forme variabile (a. gioc). rostirea dură a labialelor şi a consoanelor s. abandonate mai tîrziu. în epoca veche. j urmate de o vocală anterioară (sămn. apărute în diferite regiuni. iubesc). î menţinut în mîne. atît fonetice. î (mîne). muiat (morari. ale). Circulînd şi copiindu-se mereu pe întregul teritoriu dacoromân. În variantele sudice.

cheltuitori. Cele relatate pe parcurs ne-au arătat că niciuna dintre teorii nu a căzut cu desăvîrşire în desuetitudine. 135 . ceea ce a făcut ca ele să conteste mai mult decît să afirme. Am putut observa. în opiniile lui G. dintr-un spirit de reacţiune faţă de teoria dominantă. cercetătorii şi-au îndreptat atenţia fie asupra situaţiei în care se afla limba română în secolul al XVIlea. Aceste variante sînt caracteristice mai ales variantei literare moldoveneşti. I. Celelalte variante de tip nordic se deosebesc între ele prin unele particularităţi fonetice. şi la D. închiderea frecventă a lui e aton medial şi final în i (oamini buni). Gheţie. Ivănescu şi I. la baza limbii române literare stă un singur dialect (muntean sau maramureşean). întîni (lat. articolul posesiv este invariabil (a pentru toate formele). avea ca trăsătură fonetică specifică r o t a c i s m u l. Astfel. fie asupra epocii contemporane. antaneus). în afară de G. Totdeauna a existat o opoziţie incluzînd nume dintre cele mai reprezentative ale lingvisticii şi culturii româneşti. ci se prezenta ca o masă aproape inertă. al unei epoci cînd dialectul dacoromân nu era separat în graiuri. trecerea diftongului ea la e (pre ave). folosită în Moldova de nord. teoria maramureşeană a lui N. adverbul acmu (amu). varianta nord-transilvăneană. Mai trebuie amintită opinia după care limba literară este reflexul actual. Aproape nimeni nu a încercat însă. Pînă la 1600. Munteanu (vezi operele citate la subsol). dintre care pot fi menţionate mai ales: palatalizarea lui f urmat de i sub forma h (să hiu). Macrea. gramaticale şi lexicale. de asemenea. De obicei. cu importante corecţiuni şi într-o concepţie schimbată. mijlocit prin tradiţie. Iorga trăieşte şi astăzi. adesea. De aceea ne-am raliat la teoriile lor. iar ideea că limba română reflectă o fază unitară a limbii vechi este formulată. Opiniile acestor savanţi cu renume s-au născut. spre a vedea ce anume datorează ea unuia sau altuia dintre graiuri. în parte. Între aceste puncte extreme şi-au găsit loc teorii care consideră limba română literară un rezultat al colaborării a două graiuri sau admit că. S-ar putea vedea că. Pentru varianta literară bănăţeană menţionăm mai ales conservarea lui n: cuni (lat. cuneus). după unii cercetători. Niciodată însă adepţii acestei teorii nu au întrunit majoritatea sufragiilor. Alţii însă consideră că toate graiurile au contribuit la fixarea aspectului unitar al limbii noastre de cultură. Gheţie şi Şt. Ivănescu. şuguitori). în epoci diferite. limba literară a avut la bază graiuri diferite. că majoritatea cercetătorilor aderă la teoria munteană a limbii literare. Ceea ce se profilează pe prim plan în calitate de c o n c l u z i i la capătul acestei expuneri este numărul mare de teorii formulate şi caracterul lor aparent ireconciliabil. să cerceteze limba literară în cursul evoluţiei ei secundare. pronumele demonstrativ (a)cesta.

cuprinsă între anii 1780 şi 1840. asumîndu-şi integral rolul unei limbi de cultură în toate ţările româneşti. Influenţa turcească creşte în viaţa politică şi economică a ţărilor româneşti. A doua perioadă durează de la 1640 pînă spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Condiţiile de dezvoltare a societăţii româneşti din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea conferă literaturii române trăsături care o deosebesc de alte literaturi şi explică particularităţile specifice ale limbii literare din această epocă. normată şi unitară. Între acestea am putea să delimităm o perioadă de tranziţie. ci mai multe variante cultivate ale unor subdialecte dacoromâne. Cea dintîi perioadă începe. necunoscute în limba vorbită. aceasta reprezentînd. Majoritatea cercetătorilor însă sînt de acord că trebuie să distingem două epoci fundamentale: a) vechea română literară. În traduceri întîlnim adesea. În epoca veche. datorită influenţei originalelor. Acum limba română este cultivată prin puţine scrieri originale (în special documente şi scrisori) şi prin destul de rarele traduceri şi tipărituri bisericeşti. de fapt. Caracterul livresc al lexicului textelor religioase apare evident cînd comparăm vocabularul textelor traduse cu cel al textelor netraduse. ci spre impunerea limbii române ca limbă de cultură în locul slavonei şi spre îmbogăţirea ei cu elemente lexicale noi. Istoria limbii române literare reţine. b) româna literară modernă. probabil. de prin mijlocul secolului al XV-lea şi durează pînă la 1640. prima etapă din istoria formării limbii române moderne. din care lipsesc cuvintele din slavonă şi maghiară. către preponderenţă. aşadar. doar faptul că din această epocă datează primele texte de limbă românească şi că în acest secol diaconul Coresi “ot Tîrgovişte”. Limba scrierilor din această perioadă prezintă încă un vocabular sărac şi pronunţate divergenţe dialectale. În acest interval. pune la baza limbii literare graiul din nordul Munteniei şi din sudul Transilvaniei. în Transilvania. Eforturile cărturarilor se îndreaptă acum nu spre fixarea normelor. apărute. cel puţin pînă la 1750. Apar noi forme de manifestare a literaturii: cronicile. resimţindu-se şi pe plan lingvistic. mai ales. construcţii imitate după slavonă sau maghiară. Limba română reuşeşte să devină limba oficială a bisericii şi a cancelariei domneşti. scrieri cu caracter oratoric şi filozofic. cum scria însuşi Domnia sa.Periodizarea istoriei limbii române literare Asupra periodizării istoriei limbii române literare nu s-a ajuns încă la un punct de vedere unitar. româna înlătură definitiv slavona ca limbă oficială. precum şi începuturile creaţiei artistice în proză şi în versuri. textele juridice. În acest interval de timp se pot distinge două perioade mai importante. nu aveam o limbă literară propriu-zisă. dintre care nici una nu tinde. Influenţa grecească ajunge la 136 . Există totuşi în această etapă două variante literare: una de tip nordic (maramureşeană) şi alta de tip sudic (munteană şi sud-transilvăneană).

Limba Cazaniei lui Varlaam se caracterizează printr-o serie de particularităţi ale graiului moldovenesc. consolidarea variantei munteneşti la baza limbii literare se realizează prin tipărirea Bibliei de la Bucureşti. se accentuează orientarea culturii româneşti spre Rusia şi Polonia. cu colegiile din Polonia lasă urme adînci în scrisul acestora (mai ales în domeniul lexicului şi al sintaxei). moment important în evoluţia limbii române literare. textul Psaltirii este supus exigenţelor versificaţiei. uneori. cît şi prin elemente realiste ale criticii morale şi sociale. numeroase şcoli greceşti. Totodată. 1673) şi prin elocvenţa religioasă a lui Antim Ivireanul (Didahiile). cît şi prin prezenţa unor elemente de exprimare artistică. Biblia de la Bucureşti. Cancelaria. 137 . cît şi sprijinul lui Pertu Movilă. Noul Testament de la Bălgrad. Prin activitatea poetică a lui Dosoftei (Psaltirea în versuri. stilul naraţiunilor consacrate vieţilor sfinţilor – cu tot conţinutul lor teologic – se distinge prin calităţile sale literare. ca şi numărul crescînd de manuscrise şi tipărituri în limba greacă. reprezentant de frunte al oratoriei religioase în literatura română. ci. Contactul cronicarilor cu cultura latină. 1643. Dacă preocupările de folosire a unei limbi accesibile românilor de pretutindeni îşi află loc în Noul Testament al lui Simion Ştefan. apoi de cele neoromanice. de psalmii traduşi în versuri scurte. limba română se înmlădiază şi îşi îmbogăţeşte posibilităţile de exprimare artistică. 1688) şi folosirea lor nu numai în oficierea cultului. Dar în ea întîlnim influenţa particularităţilor fonetice specifice textelor literare din Ţara Românească: fonetismele în îi (pîine. se impun atît prin caracterul viu şi colorat al expresiei. în epoca fanariotă (1711-1821). Locul elementelor turceşti şi neogreceşti va fi luat. imprimă relaţiilor sociale şi culturale din ţările româneşti un pronunţat caracter grecesc. de elementele ruseşti. jupîineşică etc. Întemeierea tipografiilor în ţările româneşti. mai tîrziu. În secolele XVII şi XVIII. Predicile lui Antim Ivireanul. Larga circulaţie pe calea tiparului a traducerilor de cărţi religioase (Cazania lui Varlaam. 1648. generalizate prin analogie şi în tătîine. mitropolitul Kievului. în special. atît prin valorificarea limbii populare. atenţia cititorului este reţinută. în ritmul specific poeziei populare. În tălmăcirea lui Dosoftei.apogeu în cursul secolului al XVIII-lea. au contribuit la răspîndirea scrierilor în limba română. şi ca manuale elementare pentru învăţarea citit-scrisului în şcolile mănăstireşti contribuie la începuturile de unificare a exprimării literare. faţă de moldovenescul pîne).

cărturarii epocii realizează. la cronicari. Letopiseţul lui Grigore Ureche. 1290. Dimitrie Cantemir are meritul de a fi dat literaturii româneşti primul roman alegoric (Istoria ieroglifică) şi de a fi încercat să creeze o terminologie ştiinţifică românească. remarcabile progrese în arta compoziţiei literare. se impun prin concizia şi precizia exprimării. în acelaşi timp. Literatura artistică din această perioadă găseşte o încununare în scrisul continuatorului lui Miron Costin. adesea. pamfletului şi vervei politice. marchează începuturile artei narative şi ale celei descriptive. Unele pasaje. care a abordat domenii de cercetare dintre cele mai variate. Descriptio Moldaviae. În Viaţa lumii. prin valorificarea procedeelor expunerii orale şi prin utilizarea măiestrită a portretului şi a 138 . Prin scrierile cronicarilor moldoveni (Grigore Ureche. Naraţiunea. incisivă. Continuatorul lui Gr. primul nostru istoric în accepţiunea modernă a cuvîntului şi învăţat de reputaţie europeană (Cronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor. Miron Costin. Nota savantă apare predominantă la Dimitrie Cantemir. depăşeşte limitele genului istoric şi dobîndeşte o reală valoare literar-artistică. Cronicarii iau în discuţie originile romanice ale poporului şi ale limbii române. au avut un rol important în dezvoltarea limbii române literare. şi mai ales.). cronicarul Ion Neculce. 1688-1717. Antonimul brîncovenesc. Historia incrementorum atque decrementorum aulae othomanicae). cu o largă circulaţie. Miron Costin. Ureche. Pravila lui Matei Basarab). încearcă în Letopiseţul Ţării Moldovei (15951661) şi în De neamul moldovenilor să găsească o modalitate de expresie literară limbii româneşti. Halima etc. Ion Neculce) şi ale celor munteni (stolnicul Constantin Cantacuzino şi Radu Popescu). se constată o nouă linie de dezvoltare în istoria limbii române. În cronicile muntene (Letopiseţul cantacuzinesc. cunoscute cu titlul O samă de cuvinte. cărţile populare (Alexandria. ca şi primele legiuiri laice oficiale (Pravila lui Vasile Lupu. cu tradiţia textelor religioase şi valorifică elementele limbii vii. care povesteşte istoria Moldovei de la descălecat (1359) pînă la a doua domnie a lui Aron Vodă (1595). Îmbogăţind posibilităţile de exprimare prin împrumuturi savante din alte limbi. autor al Letopiseţului Ţării Moldovei.Alături de literatura religioasă. Autor erudit. în mare măsură. care povesteşte evenimentele de la Dabija vodă (1661) pînă la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat (1743) şi al legendelor istorice. Prin expresia plastică şi colorată. în care pasiunile politice lasă loc. ca de exemplu cunoscutul portret al lui Ştefan cel Mare. la care se mai adaugă contribuţia erudită a lui Dimitrie Cantemir. Istoriile domnilor ţărilor româneşti ale lui Radu Popescu întîlnim o proză vioaie. rup. Prezenţa elementelor savante din limba şi stilul lui Miron Costin se explică prin influenţa elementelor latine. vorbite. acelaşi cronicar deschide un nou capitol al poeziei româneşti culte: lirica filozofică. Esopia.

Petru Maior. acela al învăţămîntului: încep să se predea diferite discipline în limba română şi. limba română devine ea însăşi obiect de predare. numărul ştiutorilor de carte creşte şi se formează un public cititor. unde se dă un glosar al neologismelor din diverse ramuri ale ştiinţei). în 1829. Grigore Ureche. Gheoghe Şincai. Se cuvine să remarcăm. întemeierea presei. an care marchează. Şcoala şi. încercînd să creeze un stil ştiinţific şi să introducă o terminologie adecvată. între anii 1780 şi 1840. se manifestă tendinţa de modernizare a exprimării literare şi de unificare a normelor prin activitatea reprezentanţilor Şcolii Ardelene (Samuil Micu. Istoria modernă a limbii române literare cuprinde trei etape mai importante. După ce. în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. fireşte aproximativ. a teatrului în prima şi. agronomie. în prima jumătate a secolului al XIX-lea ea cucereşte un nou domeniu. începutul unui lung proces de normare şi unificare a exprimării culte. Discutarea anumitor probleme lingvistice de către unii cărturari români este o mărturie a interesului de care începe să se bucure limba română. înfiinţarea – datorită lui Gheorghe Lazăr în Muntenia şi a lui Gheorghe Asachi în Moldova – a învăţămîntului în limba română. tînăra presă românească (Curierul românesc la Bucureşti. este delimitată. dar. Apariţia în a doua jumătate a secolului al XIII-lea a unor manuale şi cărţi tehnice pune în circulaţie numeroase neologisme legate de dezvoltarea economiei. Face să amintim de Scara numerelor şi cuvintelor străine tîlcuitoare din Istoria ieroglifică. în acelaşi timp. limba română reuşise să devină limba oficială a bisericii şi a cancelariei. Epoca veche se încheie pe la 1780. atenţia pe care oamenii de cultură (Simion Ştefan. în acelaşi 139 . odată cu secolele XVII şi XVIII. ale originii poporului român. contribuie la lărgirea funcţiilor limbii române literare. şi o dovadă a lărgirii orizontului de preocupări ale oamenilor de cultură ai epocii. a culturii şi a ştiinţei. Cantemir deschisese calea în această direcţie. I. Miron Costin) încep să o acorde discutării problemelor limbii şi. Totodată. mai ales. geografie. Începe să se dezvolte stilul ştiinţific (eruditul domnitor moldovean D. Neculce ajunge la o artă mai complexă a naraţiunii decît toţi ceilalţi cronicari. numită de unii cercetători şi premodernă sau de tranziţie. tehnică. mai ales. Prima etapă. alături de ea. apar termeni în matematică. Apariţia primelor gramatici ale limbii române corespunde necesităţii tot mai simţite de codificare a limbii literare. fapt remarcabil. Prin dezvoltarea învăţămîntului în limba naţională. Dezvoltarea societăţii româneşti. prin tipărirea celei dintîi gramatici a limbii noastre. gramatică etc.dialogului. Ion Budai-Deleanu). de creare a normei unice supradialectale. ceea ce îi asigură un loc de frunte între marii noştri povestitori. Albina românească la Iaşi. în secolele anterioare. fizică.

sînt supuse aceluiaşi fenomen de modernizare. cu unele retuşări ulterioare. Tot în această perioadă se fac încercări de rezolvare fundamentală a problemelor de evoluţie a limbii române neliterare. Academia română fixează şi principalele norme ale limbii române literare moderne. Creangă. În această perioadă se introduce în limba literară un mare număr de termeni neologici. În prefaţa Gramaticii se afirmă necesitatea unei ortografii fonetice. V. îndeosebi din latină şi din limbile romanice. Acum are loc. Kogălnicianu. pînă în prezent. presa contribuie şi ea la modernizarea lexicului prin împrumuturi de origine latino-romanică. Odobescu. cuprinsă între anii 1840 şi 1880. Caragiale etc. care ia naştere. prin modificările aduse de Academia Română ortografiei. Scriitorii progresişti (M. cel publicistic. Tot acum. Haşdeu) iau atitudine fermă faţă de aceste curente şi preconizează crearea unei literaturi naţionale. “ciunist” al lui Aron Pumnul) încearcă să împiedice dezvoltarea normală a limbii literare.an. încercări de codificare a ei. se stabilesc definitiv bazele scrierii noastre fonetice. mai ales în publicistica acestei epoci. se indică formele concrete de adaptare a neologismelor. Reprezentanţii diverselor curente (latinist propriu-zis. unificarea variantelor literare. care se precizează mai ales în a doua jumătate a secolului. transformînd-o în jargoane cu caracter artificial. În dezvoltarea limbii române literare secolul al XIX-lea este perioada în care se accentuează procesul de unificare a normelor. Eminescu. păstrată. Alecsandri. italienizat al lui Heliade. Această perioadă reprezintă etapa căutărilor de soluţii privitoare la îmbogăţirea şi codificarea limbii. Gazeta de Transilvania la Braşov. a bazei populare a limbii literare. în centrul lor situîndu-se problema împrumuturilor. în 1838). În această perioadă activează marii noştri clasici (M. B. Tot acum se consolidează stilurile limbii române literare. în aceeaşi epocă. adică în cea de-a doua perioadă a limbii literare moderne. adaptării lor. a ortografiei cu litere latine şi a unificării normelor. adică a unei literaturi cu un conţinut izvorît din realităţile româneşti şi exprimată într-o limbă literară creată pe baza limbii vii a poporului. Al. Al. Gramatica românească (1828) a lui Heliade Rădulescu este una dintre contribuţiile cele mai însemnate în această direcţie. Dezbaterea problemelor referitoare la căile de evoluţie şi de cultivare a limbii literare dobîndeşte. Stilul ştiinţific şi cel administrativ. Cea de-a treia perioadă o situăm între anii 1880 şi 1900. Russo. ca şi teatrul românesc. Apare un nou stil. datorită noilor condiţii cultural-istorice. în linii mari. În 1904. I. se dau soluţii pentru îmbogăţirea vocabularului prin împrumuturi. etapă caracterizată prin discuţii teoretice şi propuneri concrete. cu anumite particularităţi specifice. o amploare deosebită. L. P. reprezintă factorii cei mai activi în răspîndirea şi impunerea normelor limbii literare. 140 . I.

o culegere de psalmi. 1564 şi 1581). după Revoluţiile din 1989 din Bucureşti şi Chişinău şi după apariţia. Evangheliarul comentat (Cazania. state româneşti. primele două cărţi ale Bibliei. Fiind o variantă lingvistică superioară prin unitatea structurii sale şi o expresie a culturii naţionale prin funcţiile îndeplinite. diaconul Coresi şi ucenicii săi tipăresc la Braşov o serie de cărţi religioase în româneşte. în anul 1918. dar fără prea multe concesii făcute modei şi falsei originalităţi. şi anume: Evangheliarul (1561).Secolul al XX-lea se caracterizează prin utilizarea normelor unitare în limba scrisă. 141 . Pravila (1570-1580). în 1960. apărut la 1559. în limba literară se întîlnesc. cînd unele particularităţi din limba scrisă. de păstrare a unui anumit grad de corectitudine. avîndu-şi izvorul în tradiţia urmată de cei ce o folosesc. cuprinzînd şi Maramureşul. ne vin traducerile din prima jumătate a secolului al XVI-lea. cunoscute sub numele de “texte rotacizate”. se dezvoltă şi se propagă tendinţele vorbirii culte. amintim mai ales: un Catehism luteran. Liturghierul (1570). Apostolul (1563). Ambele cărţi. mai ales. a Îndreptarului ortografic. după retipărirea acestuia la Bucureşti şi la Chişinău. Au existat în secolul al XVI-lea mai multe centre culturale unde s-au tradus în româneşte principalele cărţi de cult. preocupările sînt îndreptate spre acţiunea de cultivare a limbii. Procesul desăvîrşirii unităţii în exprimarea literară intră într-o fază nouă şi ultimă după formarea Statului Român unitar. cunoscut sub numele de Întrebare creştinească. a noului DOOM. morfologic şi de punctuaţie. care s-a păstrat doar fragmentar. Molitvenicul (1564). ortoepic. Printre acestea. deocamdată. După Catehismul luteran românesc. iar în 1582 ies de sub tipar. folosită de oamenii instruiţi din provinciile care au reintrat în componenţa României. Din nordul Ardealului. dar nu s-a păstrat pînă astăzi niciun exemplar. urmăreau să-i atragă pe români la luteranism. mai ales scrierea literei â şi a formelor verbale de tipul sunt etc. În această perioadă. cu deschidere spre inovaţia lexicală şi stilistică. în 2004. Psaltirea (1570). tipărită cu litere latine. care ar fi fost scris pe la 1544. O deosebită vîlvă a trezit publicarea. Activitatea tipografică este continuată de diaconul Coresi “ot Tîrgovişte” în a doua jumătate a secolului al XVI-lea la Braşov. la Orăştie. după reforma ortografică din 1953. apare la Cluj. un Evangheliar slavoromân. Preocupările din ultimele decenii ale secolului al XX-lea. apărut între anii 1546 şi 1554. limba acestora integrîndu-se în normele generale şi oficiale reprezentate de uzul exprimării culte a intelectualilor din capitatele celor două. imprimate de acelaşi tipograf pe nume Filip. se şterg. Însemnătatea tipăriturilor lui Coresi Cele mai vechi tipărituri în limba română despre care avem astăzi informaţii au apărut la Sibiu pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Scrisorile particulare care provin din această regiune se caracterizează prin aceeaşi particularitate lingvistică. în 1570. Psaltirea slavo-română (1577).

uneori. Astfel. fără a se preocupa dacă frazele au înţeles în limba română.Textele tipărite în a doua jumătate a secolului de Coresi şi ucenicii săi nu cunosc rotacismul. a tipăriturilor lui Coresi. astfel încît o parte din aceste texte poate fi luată în consideraţie pentru studiul limbii române literare din secolul al XVI-lea. în afară de unele stereotipuri la începutul şi sfîrşitul Scrisorii lui Neacşu. supunîndu-le unei serioase revizuiri lingvistice prin înlocuirea tuturor elementelor fonetice şi lexicale. El a tradus doar unele din copiile tipărite. După cum conchid mai mulţi cercetători al limbii române. Psaltirea Şcheiană Audzi-te Domnul în dzi de grije. Vom exemplifica această afirmaţie prin compararea psalmului 19 în versiunea Psaltirii Hurmuzachi şi a Psaltirii Şcheiene. la baza ei literară stă anume subdialectul din nordul Munteniei şi din sudul Ardealului. Evangheliarul din 1561 a fost copiat în Ţara Românească de Radu din Munceşti (Teleorman) în 1574. se impune în Moldova din secolul al XVII-lea prin scrierile cronicarilor moldoveni. într-o limbă curgătoare. găsim deseori o expunere clară. totodată. bazele pe care le-a dezvoltat limba literară. scu- 142 . a tipăriturilor de la Sibiu şi. păstrată în arhivele Bistriţei. după cum o dovedesc muntenismele din scrierile lui Varlaam şi Dosoftei. Iar în continuare vom reproduce un pasaj dintr-o scrisoare particulară. limba unor documente sau scrisori româneşti din secolul al XVI-lea este simplă şi uzuală. care se deosebeau de limba vorbită din nordul Munteniei şi din sud-estul Ardealului. Coresi şi ucenicii săi. “Siluirea” sintaxei româneşti o constatăm la tot pasul şi ea formează o trăsătură caracteristică a textelor din această perioadă. apără- Psaltirea Hurmuzachi Ascultă-te Domnul în dzi de grije. cu sintaxa în parte neromânească a traducerilor maramureşene. Astfel. prin munca de revizuire şi muntenizare a textelor maramureşene. ce aparţine unui tînăr captiv şi trimisă părinţilor săi din Moldova. Caracteristicile generale ale primelor texte româneşti Faţă de limba greoaie. În aceste texte. Nu încape îndoială că tipăriturile lui Coresi au pătruns pe întreg teritoriul românesc. Dificultăţile provin mai ales din faptul că traducătorii au urmat în mod servil sintaxa originalului. Limba primelor traduceri româneşti de cărţi religioase este greu de înţeles de un cititor din zilele noastre fără ajutorul unui glosar sau al unui tratat de gramatică istorică a limbii române. urmat de traducerea contemporană a acestui pasaj. cu anumite particularităţi moldovenei. Coresi a avut la îndemînă manuscrisele maramureşene. care au circulat în copii. Limba literară. Cărţile lui Coresi au pătruns şi în Moldova. a făcut ca tipăriturile sale să fie înţelese de un cerc cît mai larg de cititori şi să constituie.

Deci mă rog domnilor vostre ca lui Dumnedzeu den ceriu să nefoiţi să mă scoteţi în ţară creştină şi să nefoiţi să daţi ştire părintelui miu Mogăldei vornicoloi că au dzacu în temniţă de mă mănîncă liutul şi păduchie. Acmu cunoscui că au scos Domnulu HrisŞi acum cunoscu că spăsit-au Domnul tosulu său. Deci iu am trimes saşi de m-au cerşit. audzi-l-va de in ceriu svatul tău. 143 . Trimite-ţi ţie ajutor din sfîntul său lăcaş şi din Sion să-ţi fie de sprijin. şi am făcut o barbă pănă la brîu. o gospodi. Acum cunosc că Domnul a izbăvit pe unsul său şi. Şi îmbătrînesc. ce amu scăpat de la Bălgrad. Domnul să împlinească toate cererile tale. şi ceia călări. cînd au bătut Mihai vodă război cu ungorie. amin. şi dup-aceea vă dau de ştire că simtul viu pînă acmu. dăruiască-ţi după dorinţa inimii tale şi toate cîte ţi-ai pus în minte să le împlinească. dacă tropul meu ar putea rezista încă să ies în ţară că iu mor de dorol vostru. Împlă Domnul toată cererea ta. Deci iară mă rog domnilor vostre să no mă zăboviţi părăsit aici. sveatul tău împle. său întru sie spăsenie dereapta lui. Deci m-au prinsu nişte saşi. nu-s pierit. Aceste pre căruţe. Aducă-şi aminte de toate prinoasele tale şi arderea de tot a ta să-i fie prea plăcută. Ceşti în roate. te numele Dzeului lui Iacob. Eu am spus că m-au prinsu Mihai vodă de la Hotin şi m-au dus în Ţara Iungurească. Scrisoarea captivului Cocrişel părinţilor săi Scriu închinăciune şi moltă sănătate părinţilor mei Spiridon şi maicei mele Constdandeei. Să tresăltăm de bucurie pentru ajutorul de care am avut parte şi întru numele Dumnezeului nostru să desfăşurăm flamura noastră. Hristosul său. Bucurămu-ne de ispăşenia ta şi în numeBucurămu-nă de spăsenia ta şi în nule Domnului Dumnedzeului nostru mări-nemele Domnului Dumnedzeului nostru vom. de niu m-au pierdut. Şi să vă afle aiastă scrisoare a mea sănătoşi pre dumneavoastră. mări-mu-n . Ei au cerut 300 taleri. i-a răspuns prin faptele mîntuitoare ale dreptei sale.ti-te numele Domnullui a lui Iacob. Tremease-ti agiutoriu de la svîntul de SiTremease-ţi agiutoriu de sfîntu şi din on sprejeni-te. Daţi-vă Domnului după înrima ta şi tot Deie-ti Domnul după înrema ta şi tot sfatul tău împlu. ce să mă scoteţi. Împlu Domnului toată cererea ta. iară Andriiaş m-au scos dereptu 100 taleri şi m-au adus la Bistriţa. măcar numai d-aş presi cu tropul. Sionu apără-te. Unii se bizuiesc pe carele de război. Psaltirea contemporană Domnul să te audă în ziua de restrişte. Şi iu amo spos către Andriiaş că simtu nepot de frate de soflet giorat în besearecă. aude el din cer sfîntul în puterea scoateriei dereptăţii lui. toate arsele tale grase fie. din cerurile sale sfinte. alţii pe caii lor. şi aceia pre cai. deci a vrut să mă taie. numele Dumnezeului lui Iacob să te ocrotească. eu m-am rugatu şi am spus că simt fecior Mogîldei. Pomenit-au toată jratva ta şi toate arsele Pomeneaşte toată cumăndarea ta şi tale grase-i fie.

n palatalizat păstrat: cuvinios. c) acte şi scrisori particulare.): cîine 5. î după dz (dzîc). î din legitatea a+n+voc(cons): cîne 5. Trăsăturile fonetice dialectale ale textelor acestei perioade sunt următoarele: Maramureş. îi din legitatea a+n+voc. (vei) vede 6. care începe să fie atestat în sec. la Spiridon. r vibrant: urrăciune. gios 8. traduceri maramureşene. b) tipăriturile lui Coresi. a în loc de ă (cadzu) 4. fenomenul rotacismului: bunrătate 9. e în loc de ea: (mîna) me. tu spuni 10. Să comparăm Codicele Voroneţean de biu cinrescuşi (cinescuşi ) pletituri văruit ariră (arină) spiţă cu versiunea Apostolului lui Coresi pînă la destul fieşcarele. a etimologic păstrat în samă 2. 6. z şi j: zice. semnalăm prezenţa în traducerile rotacizate efectuate în nordul Ardealului şi în Maramureş a unor cuvinte care nu au circulaţie în sudul Ardealului şi în Ţara Românească. Pentru a fi înţelese şi în aceste zone. sudul Ardealului 1. i după dz (dzic) 3. jos 8. Limba literară din secolul al XVI-lea e reprezentată prin următoarele texte: a) traduceri religioase din slavonă sau maghiară. caracterizate prin puternice trăsături dialectale. palatalizarea oclusivelor labiale şi a fricativelor labiodentale: hier. r normal În domeniul vocabularului. păstrarea lui n neatins: bunătate 9. tu spui 10. şi anume. dz şi gi păstraţi: dzice.XVII 7. n palatalizat: cuvios.(cons. şi simtu nomai c-o cămeşă. lipsa acestui fenomen.Feciorul vostru Cocrişel. vreunul laţure mereit năsip prag 144 . va hi 7. nordul Ardealului 1. ea analogic în seamă 2. rrădăcină Ţara Românească. cu o limbă mai apropiată de cea din zilele noastre. ă păstrat (cădzu) 4. La părintele miu. Coresi şi ucenicii săi le-au înlocuit cu termeni care se foloseau în provincia lor. diftongul ea final păstrat: mîna mea. 3.

transplantînd în traducerile lor o serie de termeni greceşti. Traducerile sînt împresurate de cuvinte luate din textele slave sau maghiare. a se ucloni (< uklonitisea) – a se abate etc. a hliipi (< hlipati) – a se văita. arbure (< arborem) – pom. a glăsi (< golosovati) – a a glăsui. a via (<vivere) – a trăi. mişel "sărac". Mai trebuie semnalat că o serie de cuvinte din traducerile secolului al XVI-lea au un sens diferit de cel obişnuit astăzi. auă (< uva) – strugure. Elementele latine. scîrbă. a deştinge (<descendere) – a coborî. dispărute azi din limbă. a săruta "a saluta". săblaznă (< sublaznu) – greşeală. a spărţi (expartire) – a despărţi. hrăborie (< hrabru) – vitejie. asin (< asinus) – măgar . Elemente l a t i n e : acicea (< eccum hicce) – adv. urgie. Şi traducătorii textelor slave de la sfîrşitul secolului al IX-lea au procedat la fel. cislă (< cislo) – număr. pristanişte (< pristanişte) – liman. O mare parte din cuvintele enumerate mai sus mu figurează în scrisorile particulare. ainte (<ab ante) – adv. înainte. nemzet (< namzet) – popor. lucoare (< lucurem) – lumină. împreună cu elementele slave şi maghiare. dihanie "duh. pentru care nu aveau termeni echivalenţi în vechea bulgară. vidic (< videk) – regiune. de biu (< bio) – din belşug. binecuvîntare. a rosti. temoare (< timorem) – teamă. chelşug "avere". a deşidera (<desiderare) – a dori. pripec (< pripek) – arşiţă. spaimă. urăciune (< orationem) – urare. port. jelanie "dorinţă". a oteşi (< uteşiti) – a mîngîia. bănat (< banat) – necaz. a gotovi (< gotoviti) – a pregăti. deală (< delo) – lucru. mărit (<maritus) – mire. limbă "popor. a pofti. bezaconie "nelegiuire". stepenă (< stepeni) – treaptă.de toate jigărăile. a reproşa. a împuta (< imputare) – a învinui. Iată cîteva cuvinte extrase din scrisorile particulare provenite în cea mai mare parte din Moldova şi adresate primarului de Bistriţa: bolgariu "piele rusească".gerure (genune) mită valure vamă Vocabularul traducerilor e diferit de cel al textelor netraduse. Elemente m a g h i a r e : Şi şarpele era mai alnic (< alnok) – şiret . fămeie "familie". greaţă "greutate". neam străin". grobnic (< grobniku) – giulgiu. clevetă (< kleveta) – calomnie. bezaconic (< bezaconiku) – nelegiuit. iuboste (< luiby) – dragoste. E l e m e n t e s l a v e: a besădui (<besedovati) – a vorbi. jale. băsău (< bosszu) – mînie. aci. dau traducerilor de cărţi religioase din secolul al XVI-lea un colorit specific. Lipsesc în special cuvintele slave introduse de traducători în textele luate din originalele slavone pe care le aveau la îndemînă. Iată cîteva exemple: a apăra "a opri". găvoazde (< gvozdi) cuie. suflet". Unele cuvinte citate mai sus sînt cunoscute astăzi în Ardeal şi Banat. sminteală. în lipsa termenului românesc corespunzător. silă "putere". gadină (< gadinu) – fiară. păr unde 145 . a şerbi (servire) – a sluji.

feţii tale roagă-se bogaţii oamerilor. ură: călcătură "urmă": oniu: vulponiu "vulpoi". în construcţiile de tipul birăul de Bistriţă. Alteori se întrebuinţează chiar modelul slav: i pan Simion. eală: odihneală "odihnire". apără-te numele Dzeului lui Iacob – uslîşi-te Gospodi v deni peciali. ătate: bogătate "bogăţie". bucuraţi-vă lui Dumnedzeu. Bunăoară: ame: mişelame "sărăcime". părcălab ot Bistriţă. întrebuinţarea formelor accentuate în locul celor neaccentuate: dau lui blagoslovenie în veacul veacului. lipsa lui pre ca morf al complementului direct: ce purtai ca un berbec (pre) Iosif. tar "marfă.vom custa "cît vom trăi" de-aş presi co tropol "de-aş rezista cu trupul". lipsa pronumelui aton: (îti) dărui ţie . 146 . care imită textul slavon cu prepoziţia ot. S I N T A X A traducerilor româneşti este uneori nefirească. pentru că imită în mod servil sintaxa originalului slav sau maghiar. ime: necurăţime "necurăţenie. eu şoltuzul şi 12 părgari ot tîrgul Suceavei Textele din secolul al XVI-lea cuprind o serie de cuvinte derivate cu sufixe. mai ales. străjar "grănicer". rugai (pre) Pavelu. şi mai tîrziu. nis: mizerernic "milos". Astăzi aceste formaţii sînt neobişnuite. Printre calculele sintactice menţionăm: • • • • • • • întrebuinţarea pleonastică a pronumelui de persoana a treia: să ştii că Domnul elu e dzeul nostru. ordinea cuvintelor imită originalul: Audzi-te Domnul în dzi de grije. ca în versiunea slavă: Domnul bătu-şi joc lor. ciune: fericăciune "fericire". aşezarea nefirească a adjectivului demonstrativ după nume: pasă cătră oamenii mei aceştia. dintre care unele sînt cunoscute şi în secolul al XVII-lea. Textele netraduse nu cuprind astfel de construcţii influenţa slavă se exercită însă şi în aceste texte. zaşcititu-te imea Boga Iakovle. construirea unor verbe cu dativul. inţă : întîinţă "întîietate". os: pănos "acoperit cu pene".

pe cînd în Moldova şi în nordul Ardealului î a fost conservat (mîne). Nordul Ardealului – Maramureş. dz (gios. inimă (<înimă). dzi). trecere lui e la i : nici (<neci). în -(e)ei la substantivele masculine terminate în –a. pe lîngă formele de G. asimilarea vocalică în ridica (<rădica). XVI menţionăm mai ales: terminaţiile în -arui. care dovedeşte o influenţă savantă. 2.-D.-D. Luchii. urmat în silaba următoare de e: leage. pre în pentru. 3. constatăm că repartizarea lor e la fel ca în zilele noastre. n palatalizat trecut la i: cuvios . slugă este de genul feminin. în sec. alături de fonetismul cu u (rumîn). opus lui gi. fonetismul cu o în român. ele grupîndu-se în următoarele unităţi: 1. Banatul.. Lucăei ) sunt înlocuite cu formele în –ei. 147 . în -eei . şi anume: lege-călcare (zaconoprestuplenie). Este esenţial să observăm în aceste caracteristici fonetice viitoare structură a limbii române literare contemporane. dulce-dăriure (blagodarenie) etc. pe. substantivul mărule (mănule) apare şi cu forma contemporană mînă. surorii. inel (<înel).gă (popeei. -ăi: popei. apropierea de latinescul romanus. iape. prezenţa diftongului îi (mîine. zi). -oriu ale numelor masculine şi feminine apar şi fără i: făcătoriu – făcător. Moldova. pîine) într-o parte a domeniului daco-român. la numele feminine. muiare > lege iepe muiere. În privinţa răspîndirii teritoriale a graiurilor româneşti. -că. apar şi formele evoluare în -ei. vechile forme de G. Printre particularităţile f o n e t i c e ale limbii literare din secolul al XVI-lea. Lucăi.Traducerile din slavoneşte cuprind cuvinte compuse după modelele slave corespunzătoare. fetii. ţiitoriu – ţiitor. În domeniul f o n e t i c i i. Printre formele gramaticale ale textelor sec.cuvinios. ii: fetei. Ţara Românească şi sudul Ardealului. ht trecut la ft: pohtă – poftă. avem de menţionat în textele din secolul al XVI-lea: • • • • • • • • • • • monoftongarea lui ea şi trecerea lui ia la ie. spui – spuniu. ca şi în zilele noastre. care dă un aspect caracteristic limbii textelor maramureşene. fonetismele din Ţara Românească j. disimilarea lui r din pentru. z ( în jos. avem de relevat: • • • prezenţa rotacismului. bunăfacere (blagodejanie). al XVI-lea. norod (<nărod).

vreţi vreau. direpţiloru şi a păcătoşiloru. şi vadzui că în fapte bune cu săvîrşitu şi s-au făcutu odihniale sufletului său. de a întrebuinţa forme mai simple în morfologie.• • • înregistrăm forma analogică. este mai apropiată de noi. Şi vădzuiu un nuoru [=nor] de focu prespre [peste] totu pămîntul.P.” 148 . Şi-mi dzise îngerul: acela iaste di dreptu. publicată de B. doamne. dar şi vrem. eşti. în toată viaţa sa ceia ce-u vişu [=trăit] pre pămîntu: şi toate faptele sta înainte lui în acela ceas. pentru că are la bază graiul din regiunea Tîrgovişte-Braşov. veţi. de a imita mai puţin frazeologia originalului slavonesc şi a folosi cuvinte cunoscute pe o rază teritorială mai întinsă. Şi ruga-se ei întru ascunsu în tot ceasul. ceia ce se mestecă şi să împreună cu rugăciunea perinţilor. e [=şi] boiereasa [= soţia] lui chema-o Polfîia. aşa dzicea: dă mie.Haşdeu pe la 1580: "Într-acelea zile era un om într-acea cetate creştin dulce şi curat. P. seţi. Haşdeu: „Şi dzise îngerul cela ce mă purta: acolo este măria şi iubirea oamenilor ceea deşartă. caută şi spre noi. vor. la indicativul prezent al verbului a fi sînt înregistrate şi forme recente. Şi căutai şi vădzui faptele lui ce-u făcutu în numele lui Dumnedzeu. sîntem. acela? Şi-mi dzise îngerul: acela nuor de focu iaste a oamenilor nebuni. refăcută după te. şi fu viaţa lor şi lăcuiră ei 35 de ai [=ani] fără de feciori. sînteţi. provenit din nă (fonetism normal. şi ruga-se întru ascunsu cătră domnul. Şi căuta în giosu pre pămîntu. să fie numele ei Sfînta Vineri. alături de formele nai vechi sem. este. Comparînd limba tipăriturilor lui Coresi cu cea a traducerilor maramureşene. sînt. care se va impune ca limbă literară în Muntenia. Şi venea îngerul Domnului spre ei şi zise lor: auzi şi ascultă Dumnezeu rugăciunea voastră şi e să nască o feciorea dintre voi. Vom reproduce cîteva pasaje din două texte cu o mare circulaţie în secolul al XVI-lea primul text este Legenda Sfintei Vineri. din latinescul nos. noi da-l am sfinţiei tale cu toată partea ei. şi vădzui u[n] omu murindu. şi zişu [=zisei] ce iaste. E [= şi] cel om chema-l Agaton. şi dă noao plod să fie şi să se nască dentre noi feciorel sau fecioriţă. de asemenea. publicat. Este într-adevăr un progres de a nu vorbi cu rotacism. Hristoase împărate. a cărui limbă are un caracter mai puţin arhaic. vos). am constatăm un progres la Coresi. de B. ca sînt. Şi-mi răspunsă îngerul şi-mi dzise: caută în giosu. în ce chipu iasu din această lume. de dativ şi acuzativ plural a pronumelui personal ne. Limba traducerilor maramureşene e mai regională şi mai apropiată de originalele în limba slavonă. Eu plînşu [=plînsei] şi zişu [=zisei] cătră îngeru: voi să văzu sufletele oamenilor. verbul a vrea are şi formele vom." Al doilea text este un fragment din Apocalipsul Apostolului Pavel.

imitaţia sintaxei slave este totuşi vădită. dar de alt tip. şi cu fire neprecepătoare de toate”. limba lui Coresi e mai evoluată. marelui Serafim. soarele va întuneca şi luna nu-ş va da lumina ei. găsim în scrisorile particulare. şi cu voia mitropolitului. derept ce că şi voi înşivă sînteţi oameni cu inimă de ţărînă. greşiţii şi nedostoinicii şi ticăloşii carii ne-am trudit aicea. de o scoase den cartea sîrbească [=slavonească] pre limba rumînească. pluralele neutre în – ure: lucrure etc. lipsa lui pre pentru construirea acuzativului: e boiereasa lui chema-o [ =pre boiereasa] lui. a verbului a fi). Cînd nu este influenţată de originalul slav.Relevăm în aceste texte fraze mai curgătoare decît în traducerile maramureşene. mintea noastră şi firea doară nu se-au de toate domirit. de micşorare a personalităţii şi întrebuinţarea unor expresii consacrate: greşiţii şi nedostoinicii şi ticăloşii. den capetele ceriului pînă la sfîrşitul lor. noi ne rugăm să ne milcuim [=rugăm cu umilinţă] fiecărora care-i veţi ceti acicea sau veţi propovedui altora. encliza pronumelui personal neaccentuat: chema-l. prez. chema-o. În ceea ce priveşte fonetica şi morfologia. ca şi noi. să ştiţi că aproape iaste lîngă uşi”. De smochin învăţaţi-vă pildă. să nu blăstemaţi. da-l-am [=l-am da]. pe lîngă cel din Apostol de mai sus: „Zise domnul ucenicilor lui: Fulgerul ce iase de la răsărit şi se iveaşte pînă la apus. de lîngă cetatea Braşovului. Derept aceaia şi noi. aşa va fi şi întru venitul fiului omenesc. cu manifestări de umilinţă. ce era meşter învăţat într-acest lucru. şi se vor aduna aleşii lui de patru vînture. Relevăm în acest pasaj stilul cărţilor religioase. şi stealele vor cădea din ceriu şi atunce se va ivi semnul fiului omenesc în ceriu. pl. ind. şi atunce vor plînge toate rudele [=generaţiile] pămîntului şi vor vedea fiul omenesc vii[n]d în nuorii [=norii] ceriului cu silă [=putere] şi cu slavă multă şi va tremeate îngerii lui cu buciune în glasurile mari. sînteţi oameni cu inimă de ţărînă etc. şi unde să [=dacă] veţi afla ceva neisprăvit bine sau greşit. acolo aduna-se-vor vălturii [=vulturii]. De exemplu: şi avem nedejde pre domnia voastră să 149 . astfel. împreună cu preoţii de la beseareca Şcheailor. am avut… minte nedestulă şi întunecată. C-am avut şi noi minte nedestulă şi întunecată cum doară şi pre voi puteţi socoti. Aciiaşi [=numaidecît] după scîrbitul [=suferinţe] zilelor acelor. cînd amu steblele [=ramurile] ei vor fi tinereale şi frunza înfrunzeaşte. diaconul. Aşa şi voi cînd veţi vedea acealea toate. ceva neisprăvit bine sau greşit. să ştiţi că aproape iaste de secerat. Iată un pasaj din prefaţa la Cazania a II-a (1581): „Şi cu voia tuturor acestora. În fonetică. 1. notarea cu e a lui i+n: Veneri etc. sintaxa lui Coresi este mai liberă. sau veţi scrie dentru ea ceva. noi o deadem [=dădurăm] lu Coresi. iară voi să dereptaţi. Fraze stereotipe. iară mintea noastră şi firea doară nu se-au de toate domerit. luate din formulare. Că ne-am nevoit ş-am trudit. În domeniul morfologiei relevăm pe sem [=sîntem] (pers. Reproducem un pasaj din Evangheliar (1560-1561). Iuo [=unde] va amu fi trupul.

Prin filiera polonă. În ceea ce priveşte relaţiile culturale cu popoarele înconjurătoare. pentru obţinerea puterii de stat. Dezvoltarea limbii române literare în secolele XVII-XVIII Condiţiile de dezvoltare a societăţii româneşti în diferite provincii în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea sînt asemănătoare. Îmbunătăţirea limbii literare se realizează anume pornind de la această bază firească. puterea turcilor însă începe să scadă. prin mijlocirea căreia pătrunde umanismul latin. Prin urmare. Ţările româneşti se află în plin feudalism. economică şi culturală a ţării. creşte amestecul turcilor în viaţa politică şi economică a Ţării Româneşti şi a Moldovei. domnitorii români caută în puterea vecină de la Răsărit un sprijin împotriva asupririi turceşti. Polonia şi Peninsula Balcanică. Atît în Ţara Românească. Cu Rusia. cît şi în Moldova. În evoluţia sa. atunci cînd limba literară se apropie de cea populară. realizate. pe cînd marea boierime dobîndeşte o însemnătate din ce în ce mai mare în viaţa politică. o dată cu începutul secolului al XVIII-lea. Textele netraduse au o limbă mai apropiată de cea contemporană. Dar chiar în secolul al XVI-lea am constatat progrese. în domeniul lexicului şi în cel al sintaxei. limba literară va elimina din uz formulele complicate. puterea domnitorului scade. nevoi vom să facem prentru voia domnilor voastre. ce va hi pohta şi treaba domnilor voastre la noi. De asemenea. în tipăriturile lui Coresi. se exercită asupra limbii române o puternică influenţă latină. un mare ajutor ne-a parvenit din partea Rusiei la întemeierea tipografiilor. limba este greoaie. deşi în ţările româneşti ea este încă destul de activă. ţările româneşti au raporturi strînse. ea face progrese. mai ales. şi aşijdere ne rugăm domnilor voastre de rîndul lui Tănase etc. Secolul al XVII-lea marchează apogeul expansiunii turceşti în Europa. uneori de neînţeles. marile familii boiereşti realizează averi considerabile şi se constituie în partide. Acest proces poate fi urmărit în tot cursul evoluţiei limbii române literare pînă la etapa contemporană. Tinerii boieri moldoveni învaţă în coplegiile iezuite şi umaniste din Polonia. cuvintele regionale şi se va perfecţiona neîncetat. se exercită asupra dezvoltării limbii şi culturii Româneşti influenţele rusă şi polonă. Limba literară din secolul al XVI-lea are un aspect diferit. Influenţa turcească în viaţa societăţii româneşti lasă urme adînci în plan lingvistic. Pe plan extern. pînă în secolul al XIX-lea. Limba literaturii artistice şi stilul individual al fiecărui scriitor pornesc anume de aici. În textele traduse. În felul acesta. 150 . Pe plan intern. care luptă. mai ales. se accentuează orientarea culturii româneşti spre Rusia. prin toate mijloacele.daţi noao a şti de toate.

a. Traducerea cărţilor liturgice în limba română (din slavonă. în prefaţa la Întrebare creştinească (1559). Milescu şi D. Primele teoretizări s-au dezvoltat în strînsă legătură cu procesul introducerii limbii române în biserică şi cu interesul cronicarilor pentru demonstrarea originii romane a poporului român şi a originii latine a limbii noastre. În toate aceste şcoli. Cotnari şi Galaţi. în biserică şi în literatura scrisă. cea 151 . ca Sevastos Kymenytes. Chiar dacă. Pravilele lui Vasile Lupu şi Matei Basarab. Alături de textele religioase. care a intrat în legătură cu Matei Basarab şi cu Vasile Lupu. din iniţiativa lui Şerban Cantacuzino. prin imperfecţiunile lor. în chiliile mănăstirii Sfîntul Sava. cît şi în legătură cu primele manifestări ale conştiinţei unităţii poporului român. În această epocă se dezvoltă şi învăţămîntul. În 1635. încep să se manifeste preocupările teoretice ale cărturarilor români pentru unele probleme ale limbii române. supremaţia politică şi economică a boierimii pămîntene în Ţara Românească şi în Moldova. Alexandria). Academia domnească. oficial. apar cărţi populare (Floarea darurilor. se reînfiinţează tipografia în Ţara Românească. În general. Teodor din Trapezunt ş. limbile de predare erau latina. greacă şi română. diaconul Coresi. ele au constituit o dovadă pentru români că şi limba lor poate fi limbă liturgică şi i-au stimulat pe cărturarii din generaţiile următoare să realizeze traduceri mai apropiate de limba vorbită a poporului. necesitatea introducerii limbii române în biserică. primele traduceri de cărţi religioase în limba română n-au reuşit să introducă limba poporului în biserică. iar în 1641 se întemeiază prima tipografie în Moldova. călugării iezuiţi înfiinţează primele şcoli cu limba de predare latină la Iaşi. declinul culturii slavone. dezvoltarea unei culturi în limba poporului. vin în ţările româneşti. Petru Movilă. Cantemir. printre alţii. greaca sau slavona. limba română se introduce în biserica ortodoxă în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea. În 1641. În Moldova. precum şi alţi factori. Vasile Lupu întemeează colegiul Trei Ierarhi.Influenţa grecească e puternică în secolul al XVII-lea şi ajunge la apogeu în cursul secolului următor. mai ales. Un fapt important în dezvoltarea culturii din secolul al XVII-lea este întemeierea în ţările româneşti a unor tipografii. Un mare centru de răspîndire a culturii greceşti şi latine este şcoala patriarhiei din Constantinopol. precum şi texte juridice. Împuţinarea traducătorilor de limbă slavonă. Apar cărţi în slavonă. viaţa culturală din ţările româneşti se înviorează. Astfel. N. au determinat înlocuirea treptată a slavonei cu româna în administraţia de stat. În Ţara Românească. ia fiinţă. În această epocă. Cu toate că. maghiară) a pus în faţa traducătorilor numeroase probleme ale limbii literare. pe lîngă călugării greci. ca de exemplu: problema regionalismelor. Lucrul acesta a fost posibil datorită sprijinului acordat de mitropolitul Kievului. procesul nu poate fi considerat ca încheiat decît la începutul secolului al XIX-lea. exprimase. unde îşi fac studiile. În această epocă. încă în secolul al XVI-lea. greacă. vestiţi profesori.

cronicarul moldovean are un capitol Pentru limba noastră moldovenească. Conştiinţa unităţii poporului român este vie la aproape toţi cărturarii epocii vechi. găină. datorită contactului cu popoarele învecinate. După.r unitatea şi originea comună a poporului român: „Biruit-au gîndul să mă apuc de această trudă. cu o intuiţie surprinzătoare. mulier.a neologismelor. În altă parte a lucrării. că toţi un neam şi odată descălecaţi sînt”. de la un loc sînt cu moldovenii şi toţi de la Rîm se trag”. Varlaam se adresează în cartea sa către „toată seminţia românească”. au pătruns cuvinte din alte limbi („aşijderea şi limba noastră din multe limbi iaste adunată şi ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur”). cum s-au pomenit mai sus. femina. în acest sens. El afirmă apoi descendenţa romană a poporului român („de la Rîm ne tragem”) şi face chiar unele apropieri etimologice între cuvinte româneşti şi latine („de la rîmleni.. cîţi se află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal.Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeţe (Iaşi. iar Pravila lui Vasile Lupu . noster şi altile multe din limba latinească. din ce izvor şi seminţe sînt lăcuitorii Ţării noastre Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti.Ureche afirmă că „s-au tras de la un izvor”. Gr. formulare care va fi reluată de mitropolitul Dosoftei în prefaţa Liturghiei traduse din greacă şi tipărite la Iaşi în 1679. ei zic caro. În Letopiseţul Ţării Moldovei. Cazania mitropolitului Varlaam poartă titlul Carte românească de învăţătură (Iaşi. a normelor etc. 1646). adesea. Cea de-a doua bază importantă pe care se întemeiază acum unele consideraţii cu privire la limba română literară o constituie problemele originii poporului român şi a limbii române şi problema unităţii poporului român. Grigore Ureche. ei zic panis. carne. Miron Costin în De neamul moldovenilor – prima scriere românească consacrată exclusiv problemei originii românilor – subliniază. vorbind despre munteni şi moldoveni. autorul trimite la „capul [=capitolul] de [=despre] graiul acestor ţări”. a rămas uluit de asemănarea dintre limba latină şi cea română. aşa cum sînt ele dezbătute mai ales de cronicari. în care urma să arate că în româneşte „pînă astăzi sînt cuvintele unele latineşti. pe care ei le-au rezolvat. chiar titlurile unor cărţi. fămeia. muiarea. iar altele italieneşti”. încă în prefaţa către citito. toate cuvintele leam înţelege”). Sînt semnificative. să scot lumii la vedere felul neamului. părinte. al nostru. ce la zicem latini: pîine. şi la Maramureş. unii cărturari au consideratcă este util să-şi exprime în scris părerile şi să le popularizeze. Originea comună şi unitatea poporului român sînt afirmate mai categoric şi în alte capitole ale cronicii. care îşi făcuse studiile la un colegiu umanist din Polonia. că de-am socoti pre amăruntu. pater. 152 . Pornind de la preocupări de felul acesta. iar capitolul Pentru Ţara Ungurească de Jos şi Ardealul de Sus zice: „românii. 1643). în care constată că în română. ei zic gallina. În Predoslovia descălecării a Ţării Moldovei.

heleşteu). pe cînd pădure e de origine latină (< paludem). precar – priesc). cîte sînt. În Istoria Ţării Rumîneşti întru care să cuprinde numele ei cel dintîi şi cine au fost lăcuitorii ei atunci. încă între dînşii mult să osăbesc…”. în aceeaşi cronică. pe lîngă multe derivaţii juste (oculus – ochiul. Cantemir consacră un capitol limbii române vorbite în Moldova (Despre limba moldovenilor). în curgere şi în mutări sînt zidite”. despre limbă ca fenomen social în continuă schimbare: „…nici un rod osăbit de oameni în veci poate rămînea în lume. Miron Costin dă o listă de 87 de etimoane. şi problema originii comune a unităţii de neam şi de limbă a poporului român. 153 . ceea ce a contribuit la „amestecarea” cu alte limbi. autorul se opreşte asupra elementelor autohtone. păstrată într-un manuscris descoperit şi publicat de Ion Bogdan în Cronice inedite atingătoare de istoria românilor. redactată În limba polonă: Chronika ziem moldawskich z muntanskich [=Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei].cum se ştie. Bucureşti. hadarag etc. 1895. în centrul atenţiei scriitorului a fost. tot un neam. Că nimic supt soare iaste stătătoriu. între care. Chestiunea latinităţii limbii este însă dezbătură mai pe larg într-o altă lucrare a lui Miron Costin. numai cuvîntul stejar este de origine geto-dacică. de rînd cu hîrdău. prin „amestecătura” populaţiei romanice cu populaţiile vecine. cu ajutorul elementelor de limbă. După ce arată că „întreaga temelie a vorbirii şi pînă astăzi se ţine pe limba latină”. occido – ucid. cronicarul neapucînd să scrie capitolul în care intenţiona să argumenteze. Ideea originii comune şi a unităţii poporului român apare în mod explicit şi în Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor al lui Dimitrie Cantemir. nici feliurile limbilor în mii de ani tot acelea neschimbate şi nemutate pot sta. dudău. scribo – scriu). transmitto – trimit. după Constantin Cantacuzino. ci toate. operă în care istoricul de rară erudiţie urmărea trecutul întregului popor român. originea romanică a poporului român („toţi aceştia dintr-o fîntînă au izvorît şi cură”). iar heleşteu e de origine maghiară. Deosebirile de grai dintre diversele grupuri de români se explică. originea romană a poporului român. În lucrarea cu caracter monografic Descriptio Moldaviae. întîlnim şi unele aproximaţii etimologice greşite (postulo – poftesc. stolnicul Constantin Cantacuzino exprimă ideea unităţii românilor din diferite provincii („rumînii den Ardeal. cuvinte ca: stejar. adunate şi publicate cu traduceri şi adnotaţiuni. D. După cum se ştie însă. Demnă de relevat este şi ideea cronicarului muntean despre caracterul dinamic al faptelor linguale. De asemenea. moldovenii şi ceştia de ţara aceasta. tot o limbă fiind. între elementele autohtone. fără a reuşi însă să dea exemple adecvate (se amintesc. această operă a rămas neterminată. Asupra caracterului latin al limbii române insistă Miron Costin şi într-o altă scriere a sa: Istoria în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească. pădure. După ce discută părerile referitoare la originea limbii române şi menţionează unele împrumuturi din limbile popoarelor învecinate.

tipărit la Bălgrad (Alba-Iulia). accesibilitatea vocabularului etc. la rolul culturii în dezvoltarea limbii literare. căci schimbă silabele bi şi vi în ghi. greu de tot se poate dezbăra de ea şi. la necesitatea unificării limbii literare. de unii greu de pronunţat. muntenii – Dumnezeu. tipărit la Rîmnic în 1779). împrejurul Iaşilor. locuitorii acelui ţinut ajung. fără să adîncească însă aspectele acestui proces complex: „Limba cea mai curată este în mijlocul Moldovei. de obicei. Dumnedzeu (> deus). În Predoslovia cătră cetitori a Noului testament. pe care toate. În vederea realizării acestei sarcini. tratarea regionalismelor. muntenii . în prezenţa continuă a curţii domnului. Simion Ştefan ia în discuţie cîteva dintre chestiunile fundamentale ale exprimării literare.Sînt interesante părerile sale în legătură cu palatalizarea labialelor. Acestea sînt coordonatele principale pe care se dezvoltă concepţia unor cărturari ai epocii vechi cu privire la problemele limbii literare. şi de aceea chiar astfel de oameni se zic.). Ideile lor. domnitorul moldovean avea vie conştiinţa deosebirilor dialectale dintre graiul moldovenesc şi cel muntenesc. acmu (< nunc).acuma. fenomen pe care-l considera specific vorbirii femeilor moldovence („şi femeile moldovence au o pronunţare deosebită de a bărbaţilor. vie (< vinea) – ghie. Simion Ştefan exprimă în mod categoric necesitatea creării unei limbi literare unice. la fonetică şi morfologie (opoziţii dialectale). Conştient de unitatea românilor din Transilvania. m iniţial în ng. episcopul Rîmnicului. Dacă vreun bărbat s-a deprins odată cu acea pronunţare. alegerea cuvintelor. se trădează totdeauna cu gura lui că a stat prea mult la sînul maică-sa. În acelaşi capitol. se referă la vocabular (îmbogăţirea cu neologisme. acela (< hic). D. Cantemir. muntenii – ahăla. totuşi pronunţarea lor este mai aspră. le omit”). cu z polonez sau j francez. la diferenţa dintre limba vorbită şi cea scrisă.nghie etc. ca şoarecele. fecior de babă (< filii vetulae)”). Au chiar un număr de cuvinte necunoscute moldovenilor. Descendenţa romană a poporului român este menţionată şi de alţi cărturari români din epoca veche (Chesarie. munteanul zice jur. Ţara Românească şi Moldova. în 1648. de obicei în rîs. Primul cărturar român care acordă o atenţie specială problemelor limbii literare este Simion Ştefan. piatră (< petra) – chiatră. ca giur. ca mie (< mihi) . mai culţi”. De asemenea. atinge şi problema marilor centre culturale în evoluţia limbii comune în general şi a limbii literare în special. („Locuitorii din Muntenia şi Transilvania au aceeaşi limbă ca şi moldovenii. pi în chi: pizmă „invidia” – chizmă. în măsura în care au fost exprimate. în prefaţa Mineului de ianuarie. precum şi de deosebirile regionale existente („Rumînii nu grăiescu în toate ţările într-un chip”). fiindcă. vorbind de graiurile subdialectului moldovenesc. el preconizează drept criteriu de selecţionare a materialului lexical valoarea circulatorie a cuvintelor 154 . ca bine (< bene) – ghine. cînd scriu.

aşea şi cuvintele. drept mărturisesc. la îmbogăţirea ei cu neologisme. constată şi el „strîmtarea limbii româneşti”. să izvodim aşea cum să înţeleagă toţ(i). iară să [=dacă] nu vor înţeleage toţ(i). altele. Problema este rezolvată pe calea introducerii cuvîntului nou. cumu-i synagoga şi poblican. din greacă („Şi măcară că la unele cuvinte să fie fost cu nevoie tălmăcitorilor latinilor şi slovenilor. În efectuarea traducerii sale. alţii – într-alt chip. pentru că alte limbi încă le-au lăsat aşea”). O atitudine asemănătoare în anumite privinţe cu ce exprimată de Simion Ştefan manifestă Radu Greceanu şi atunci cînd traduce Mineele tipărite de episcopul Mitrofan la Buzău. ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumînii printr-alte ţări.(„cuvintele trebuie să fie ca banii. Simion Ştefan s-a lovit de lipsa în limba română a termenilor necesari redării anumitor noţiuni. de să şi află şi să înţeleg. în 1698. care unele nici la lexicoane nu să află. 1688). şi de veşminte. săvăi că şi pentru scurta limba noastră ce iaste. mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti arată. de nu grăiescu toţ(i) într-un chip”). În legătură cu opera destul de anevoioasă de traducere a cărţilor religioase în limba română. în prefaţa Liturghiei traduse din greacă şi tipărită la Bucureşti în 1680. care a colaborat la definitivarea traducerii Bibliei (Bucureşti. pentru multe alte pricini ce m-au impus. Merită să fie reţinută mărturisirea lui Simion Ştefan în ceea ce priveşte strădania depusă în vederea elaborării unui text care să fie accesibil unei mase cît mai largi de cititori („Noi derept aceea ne-am silit. de s-au mestecat cuvintele cu alte limbi. traducătorii nu o dată îşi exprimă părerile despre posibilităţile expresive ale limbii române în comparaţie cu cele ale altor limbi. văzînd că alte limbi încă le ţin aşea. a împrumutării lui odată cu noţiunea corespunzătoare din limba din care s-a efectuat traducerea („De aceasta încă vom să ştiţi. acelea sînt bune carele le înţeleg toţi”). den cît am putut. şi pietri scumpe. Astfel. nume de oameni şi de leamne. nu-i de vina noastră. şi gangrena. 155 . Semnalînd insuficienţa lexicului românesc în comparaţie cu acela al limbii greceşti („că sînt cuvinte elineşti şi vorbe dupre locuri. carele nu să ştiu rumâneaşte ce sînt. contribuind însă efectiv. nice am cutezat. că nu a îndrăznit să transpună toată slujba liturghiei în limba română şi pentru motivul că limba noastră este „scurtă”. şi alte multe carele nu să ştiu rumâneaşte ce sînt. că vedem că unele cuvinte unii le-au izvodit într-un chip. că banii aceia sînt buni în toate ţările. adică nu are echivalente pentru absolut toţi termenii originalului („Iară Liturghia toată a o prepune pre limba noastră şi a o muta nice am vrut. Cărturarul Radu Greceanu. Iară noi le-am lăsat cum au fost în izvodul grecescu. alături de alţii. mai ales. o am făcut şi pentru lipsa dascălilor – cum am zis – ce nu sînt întru ticălos norodul nostru şi pentru neobiciaiul besericii noastre. precum aceia. noi încă le-am lăsat greceaşte. aşa şi ai noştri le-au lăsat precum să citesc la cea elinească”). ce pînă astăzi n-au ţinut”).

După cum am văzut. Radu Greceanu arată că s-a străduit să dea o traducere cît mai pe înţelesul cititorilor („Iară eu am iscodit şi în tot chipul m-am nevoit a nu lăsa nici un cuvînt ca să nu dea întru înţelegerea limbii noastre cei rumâneşti”). Ioan Zoba îşi dă seama că în vorbirea românilor din diverse regiuni există unele nepotriviri. în 1683. Diferită de poziţia avansată adoptată de Simion Ştefan şi Radu Greceanu apare atitudinea exprimată de popa Ioan Zoba din Vinţ în Cuvîntul cătră cetitori al Sicriului de aur. Să vedem care este structura limbii literare a epocii vechi. a nemeri. Pentru marea majoritate. adică în toate provinciile locuite de români. Cu toate că au lipsit factorii diriguitori şi coordonatori ai acestui proces. vom observa că se menţin cu valoare de normă următoarele particularităţi: păstrarea vocalei ă: a lăcui. de a renunţa la particularităţile dialectale. atît în plan vertical. în stilurile limbii. deci îmbogăţit şi înnoit sau de a pune în circulaţie cuvinte noi.iară pentru îngustarea limbii româneşti. este cea mai aleasă. fără a fi folosit un termen propriu pentru a denumi limba literară şi fără a fi consacrat lucrări speciale dezbaterii problemelor limbii literare. cum există în epoca modernă. de a folosi un vocabular „actual”. e vădită preocuparea cărturarilor epocii de a se exprima într-o limbă din ce în ce mai îngrijită. Aceste preocupări constituie nişte dovezi incontestabile că atenţia multor cărturari s-a îndreptat tocmai spre cultivarea aspectului celui mai îngrijit al limbii comune. tipărit la SasSebeş. conservarea lui e în: den. caracteristica principală a procesului de evoluţie a limbii române literare este tendinţa de impunere treptată a unei norme supradialectale. cum „iaste: în alean – împotrivă. nu pot veni la tălmăcit”). neşte. spre deosebire de cărturarii amintiţi mai sus. Cît priveşte aspectul fonetic al acesteia. mai accesibilă şi mai nuanţată. el îi avertizează pe cititori că vor întîlni în textul traducerii o serie de termeni regionali. Totuşi. cărturarii români din epoca veche aveau totuşi o noţiune mai mult sau mai puţin vagă referitoare la aspectul cel mai îngrijit al limbii comune a poporului. pe care astăzi îl numim limbă literară. a răsipi. alduiala – binecuvîntarea şi altele”. În epoca veche. hasna – folosul. cît şi pe plan geografic. a rădica. aşa cum apare ea în cărţi. 156 . Preocupările referitoare la anumite aspecte ale limbii literare apar la noi în activitatea de traducere a cărţilor religioase şi în strînsă legătură cu deşteptarea interesului pentru originea limbii şi a poporului român şi cu formarea conştiinţei unităţii de limbă şi de neam a poporului român. forma scrisă a acestei limbi. dat fiind că aceşti termeni apar în graiul din regiunea respectivă („le-am lăsat aşa după obiciaul cum grăiesc pre aciaste locuri”). pe care le-a folosit.

o dată cu deplasarea activităţii tipografice din Oltenia spre centrul Munteniei. grăieşte. apa şi forme noi. apare r muiat în sufixele –ar şi -tor (morariu. îmflă. apar şi inovaţii.. diftongul ea devine a după ş. dintre. Se constată o tendinţă de individualizare a principalelor variante de tip nordic. grijaşte. să răpadă. piste: e şi ea sînt înlocuiţi cu ă. a umfla. să margă. următoare nu se află un sunet palatal sau muiat: bat (beat). Printre acestea menţionăm: ă>i prin asimilare în a ridica. ride. a umplea. tinăr etc. rotacismul. La sfîrşitul secolului al XVII-lea. în cronicele muntene. î>u sub influenţa lui m: a umbla. r (şarpe. . a după labiale. a umple. majoritatea de provenienţă 157 . prieten. Structura morfologică păstrează şi în această perioadă numeroase forme vechi şi populare. ia > ie: boier. bănăţeană. Structura fonetică a variantei literare muntene suferă puţine schimbări faţă de epoca anterioară. joc). singe. dar numai atunci cînd în silaba palatalizarea labiodentalei f în stadiul h: hire. diftongul îi în mîine.trecerea lui î la u în a umbla. vorovăscu. în cuvintele care astăzi se ortografiază cu u: împle. în varianta literară munteană îşi fac loc cîteva inovaţii determinate de contactul limbii scrise cu graiurile din această zonă. Se menţin ca norme fundamentale z şi j în elementele latine (zic. nu numai la scris. ceea ce confirmă presupunerea că forma grafică 0 avea suport şi la rostire. Aceste inovaţii sînt: . din. Cele mai importante trăsături ale acestora sînt: diftongul ea > e: avea.sincoparea lui i în drept. sint. j. purtătoriu). varianta literară din Transilvania de nord se apropie de cea moldovenească şi de cea transilvăneană de sud-vest. - Pierzîndu-şi cea mai caracteristică trăsătură fonetică. nişte. înnoieşte. întîrziet. transilvăneană) păstrează africatele dz şi gi în cuvintele moştenite din latină (dzi. a risipi. respectiv. uraşte). în poziţie finală: abie. dreptate. îmblă. e>i în citi. hiare. Toate variantele literare nordice (moldoveană. să vinim. cîine. se păstrează vocalele anterioare după labiale (iubesc). mai ales. trecerea lui î la i în cuvinte ca: atita. a nimeri. grăiaşte. pîine. a umfla. gioc). comune tuturor variantelor literare. mai ales. . se menţine şi î. ia > ie. preluate mai tîrziu de limba literară modernă. tăiet. Pe lîngă aceste. mai ales. cu toate acestea. închiderea lui e neaccentuat: aproapi. careli.este frecventă. spăriet. băte. Alături de fonetismele arhaice. priiaten.- grafiile cu ia netrecut la ie continuă să fie majoritare: iaste.

în schimb. numele proprii apar articulate: Radul vodă Negru. folosirea unei singure negaţii în loc de două (nici ştiu. . ei) au fost. carele. Diverse tipuri de propoziţii sînt introduse prin conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale specifice limbii vechi. cu excepţia variantei bănăţene. poci. sînt mai frecvente formele de genitiv analitic construite cu prepoziţiile a. precum şi dativul cu la: au dzis la şoltuzul. cumulul de conjuncţii (şi încă căci că şi de multe ori voievozii). cheltuiele. . greşeala Radului –vodă. a suferit modificări fundamentale. talpe. Dintre fenomenele morfologice care au încă o frecvenţă în textele din toate provinciile româneşti se numără: pluralul în e la unele substantive feminine şi neutre: amăgele. de la: în mijloc de besearecă. iar unele prepoziţii sînt întrebuinţate cu valori diferite de cele pe care le au în limba română contemporană. şi plural (el. Textele epocii mai păstrează unele particularităţi arhaice de tipul dislocărilor sintactice dezordonate (şi ne de greşeale curăţeşte).mai mult ca perfectul perifrastic (au fost grăit) şi de viitor format din prezentul indicativ al verbului a avea + infinitivul verbului de conjugat (n-are a se duce). la.. văz. nici pot face). spui. Bunăoară. careşi. III sg. din pîntecele de la maică-sa. pămînte. encliza particulei şi la pronumele relative: cineşi. . Structura sintactică a textelor acestei perioade. feciorul Mihnii -vodă. Complementul direct nu este reluat de pronume atone (pre dînsul (îl) împodobeşte). vocativul masculin în e. circumstanţiala cauzală se introduce prin pentru 158 . - verbelor: (eu) auz. va să-l spînzure.formele pre şi supt au încă o largă circulaţie. la cele nehotărîte: cevaşi.sînt răspîndite şi formele de viitor construite cu va + conjunctivul prezent: va să vie.condiţionalul perfect construit cu auxiliarul a vrea: n-ar vre scăpa şi formele de perfect simplu arhaic dziş. spuş sînt însă mai rare decît în perioada arhaică. . în toate celelalte se generalizează formele iotacizate ale carevaşi şi la cele demonstrative: acestaşi. cum că introduce completiva directă (măcar că ştim cum că adormirea iaste moarte trecătoare).dialectală. genitiv-dativul în iei (nopţiei) apare mai rar. moştenit din latină: oame. acordul gramatical după înţeles (căci neamul turcilor sînt mai întălepţ). dintre care unele s-au impus mai tîrziu ca norme unice ale exprimării culte româneşti. izbînde. carii. sai etc. întrebuinţarea auxiliarului au la perfectul compus la pers. deşi mai păstrează unele trăsături arhaice de tipul dativului adnominal (era nepot lui Traian). pronumele relativ care este articulat: carea. acordul în caz al substantivelor în genitiv şi dativ cu atributele şi apoziţiile (starea cetăţii Cameniţii). atunce a spus a tot norodul. de. Brîncoveanului.

numai ce au vădzut că-i arde şi casa-ş” (Gr. a sintaxei lui D. ce (ci). 159 . în bună măsură. adesea incompatibilă cu ordinea cuvintelor în româna populară. Cantemir şi atestă influenţa literaturii bizantine. C. o metamorfoză remarcabilă. livresc. traducătorii cărţilor bisericeşti au putut evita. Ureche). în primul rînd. Urmînd modelul vorbirii populare. În scrierile cronicarilor mai puţin erudiţi. şi au iscălit toţi. "lăsa-o-a oastea turcească la Hotin”. sintaxa lor dobîndind astfel un caracter elaborat. Tot o particularitate a exprimării populare este şi reluarea printr-o formă conjunctă a pronumelui personal: „Şi după ce l-au slobozitu-l turcii să margă la casa-ş şi apropiindu-se de casa-ş. se identifică. Frazele ample. Ureche).Ureche). cu sintaxa vorbirii populare. De pildă. prin Antim Ivireanul şi episcopul de la Rîmnic Chesarie. cu o structură complexă. iar circumstanţialele finale au ca element introductiv conjuncţia de (ascultaţi de vedeţi ce zice fericitul Pavel). În structura sintactică a textelor laice. Costin. şi verbele auxiliare din componenţa unor moduri şi timpuri compuse : „…ce foarte un lucru puţin…". apare şi înaintea predicatului: „Şi o au trimis la împărăţie de o au vădzut” (Gr. şi împăratul" (Gr. cu ajutorul conjuncţiilor coordonatoare şi. în bună măsură. sintaxa cărţilor bisericeşti cunoaşte prin pana lui Varlaam şi Dosoftei. prin perioade lungi şi întortocheate. Cu toate acestea. morfem al superlativului absolut. constituie o trăsătură specifică. distingem două maniere diferite de exprimare. întrerupte adesea de maxime şi sentinţe livreşti ori de proverbe şi zicători. structura sintactică a limbii celorlalţi cărturari români. Cantemir) s-au străduit să dea sintaxei româneşti o înfăţişare particulară. dar mai ales. III-a sg. construcţiile sintactice greoaie şi neconforme cu structura limbii române.căci (dară păcatul încă nu l-au isprăvit cu lucrul. înzorzonat. alcătuite din propoziţii principale. întîlnim aproape toate elementele proprii sintaxei populare. Cantacuzino. D. complementul direct exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui personal de pers. În acelaşi sens. şi i-au făcut toţi scrisori la mînă. Ei preferă frazele scurte. pe care le întîlneam atît de frecvent în limba cărţilor traduse din secolul al XVI-lea. legate între ele mai ales. În timp ce cronicarii savanţi (M. sau pentru căci n-au avut putere să facă aceia ce pohtea). ce se caracterizează printr-un stil retoric bombastic. Principala trăsătură a sintaxei cronicarilor savanţi este preferinţa pentru o topică aparte. trebuie remarcată şi topica unor părţi de propoziţie care în construcţiile sintactice actuale ocupă alt loc. nu mai puţin erudiţi. iar: "a doua dzi s-au tocmit şi boierii cu Dumitraşco-vodă şi mitropolitul. O situaţie similară întîlnim şi în topica unor instrumente gramaticale cum sînt: adverbul foarte.

menţinute pînă azi în terminologia religioasă a românilor. Cu toate acestea. a prepune „a bănui” – toate moştenite din latină. În cărţile bisericeşti. un mare număr de neologisme greceşti. fără să ignoreze împrumuturile externe. Cu toate că în lexicul variantelor literare româneşti 160 . Necesitatea de a spori cît mai grabnic posibilităţile de exprimare îi determină pe marii cărturari – aproape fără excepţie poligloţi – să caute cu asiduitate în vorbirea populară şi în limbile pe care le cunoşteau termenii de care aveau nevoie. au pus în circulaţie un număr mare de neologisme şi calcuri.Ca şi celelalte compartimente ale limbii. aceasta fiind soluţia cea mai potrivită. Ştefan). Vocabularul cărţilor religioase din această perioadă este mai bogat şi mai variat decît cel pe care l-am întîlnit în scrierile similare din secolul al XVI-lea. ci şi la calcuri. pe care româna modernă nu le-a preluat. punînd la contribuţie şi mijloacele interne de îmbogăţire a vocabularului. Dintre aceste elemente amintim cîţiva termeni împrumutaţi din slavonă pe cale livrească: blagoveştenie. formate pe terenul limbii române sau împrumutate din alte limbi. a blagoslovi. În textele bisericeşti mai întîlnim o serie de calcuri sau construcţii calchiate după alte limbi. Tot în această perioadă consemnăm strădania cărturarilor noştri de a crea o terminologie ştiinţifică românească. neştine „cineva”. ei au apelat nu numai la împrumuturi lexicale din alte limbi. Se menţin încă numeroase elemente lexicale vechi. de vreme ce cărţile religioase erau destinate unui public foarte larg. pe care s-au străduit să le adapteze la structura fonetică şi morfologică a limbii române. cum sînt: a cerşi „a cere”. Dosoftei. Ceilalţi cărturari. între care D. se recurge la mijloace de exprimare proprii vorbirii populare. Pe lîngă termenii populari. la derivare cu sufixe şi prefixe. lucoare „lumină”. chiar „clar”. Scriitorii savanţi. n-au şovăit se creeze cuvinte noi. pe cînd cele turceşti se referă la viaţa materială. s-au mărginit la moştenirea pe care le-o puneau la îndemînă graiurile populare din provinciile în care trăiau. adoptîndu-se. un caracter compozit. Explicaţia trebuie căutată în cultura traducătorilor (ne referim la Varlaam. Dar. Pentru atingerea acestui scop. Textele laice au un vocabular incomparabil mai bogat şi mai variat decît cele bisericeşti. a da mulţemită „a mulţumi”. în schimb. Sînt abandonate acum majoritatea slavonismelor puse în circulaţie în textele româneşti din secolul al XVI-lea. voie vegheată „protecţie”. a custa „a trăi”. puitoriu de lege „legiuitor” etc. blagocin etc. S. A. precum şi altele. latineşti şi turceşti. adesea. la cuvinte compuse şi chiar la termeni regionali. de asemenea. precum şi unele locuţiuni specifice vechii române de tipul peste fire „extraordinar”. vocabularul scrierilor bisericeşti cuprinde şi unele arhaisme ori împrumuturi mai vechi din slavonă. dar şi în progresul general al limbii române literare. lexicul a suferit cele mai importante inovaţii în acest răstimp. neomogen din punct de vedere social şi cultural. lexicul literar din această epocă prezintă. Cantemir s-a distins ca cel mai autorizat reformator al lexicului românesc literar. Ivireanul. Elementele lexicale împrumutate din latină şi greacă privesc mai ales viaţa spirituală.

a. Cantacuzino. harbuz. pătlăgea. ciobotă. pită ş. în majoritate. care să poată asigura exprimarea corectă a celor mai însemnate idei. cearşaf. hatîr. muşteriu. Înlocuind slavona în funcţiile ei de limbă a culturii. sarma. omăt. s-au păstrat pînă astăzi. doldora. dulgher. ghiveci. liliac. cazan. geam. taman etc. gramatică. Cantemir). chef. sentimente şi noţiuni. La rîndul lor. Cuvintele turceşti care. hal. balama. termeni abstracţi: belea. duşumea. medicină. fapt care s-a reflectat şi în lexicul limbii literare din această perioadă. Împrumuturile turceşti privesc aproape exclusiv viaţa materială şi cea socială. tejghea. pingea etc. halva. în primul rînd. au pătruns în limba română şi numeroase neologisme de origine latină şi romanică. compunere. puţine dintre acestea au o circulaţie limitată. filozofie. bostan. pilaf. ciulama. logică. cu neologisme de origine greacă şi turcă. glod. buluc. în limba noastră. În aceste condiţii. interjecţii: aman!. era normal ca şi vocabularul limbii literare din ţările române să se îmbogăţească. în moda şi obiceiurile de la curte. schimbarea clasei morfologice).pătrund acum numeroase elemente regionale. haz etc. ci şi un fond lexical bogat. cafea. Desigur. 161 . prin strădania unor învăţaţi (C. Într-o vreme cînd asupra vieţii noastre social-politice şi culturale se exercita o puternică influenţă orientală. cît şi prim mijloace externe (împrumuturi din alte limbi). era firesc să se încerce îmbogăţirea vocabularului românesc atît prin mijloace interne (derivare. agronomie etc. trebuia acoperit golul ce se crease prin abandonarea slavonismelor lexicale. halal! locuinţă: acaret. a şugui. comerţ: chilipir. dovleac. cazma. ţinterim. magazie. marafet. iaurt. întrucît au pătruns şi în graiurile populare. Printre ele menţionăm: arină . matematică. capabil să pună la îndemîna vorbitorilor nu numai o structură fonetică şi gramaticală unitară. teanc. adverbe: abitir. realizarea acestui deziderat impunea înfrîngerea unor dificultăţi deosebite. româna literară trebuia să devină un mijloc de exprimare modern. absolut necesară într-un moment cînd începuseră a se scrie şi a se traduce. domniile fanariote au determinat unele modificări în structura administrativă a ţărilor române. Paralel însă. alimentaţie: baclava. harbuz. ceardac. moft. a sudui. lucrări de fizică. floră: arpagic. D. curechi . bre!. se referă la: tava etc. pîntece. raft. În primul rînd. şerbet. Se impunea crearea unei terminologii ştiinţifice româneşti. precum şi în viaţa social-politică şi culturală. considerate la începutul secolului al XVIII-lea ca arhaice şi nepotrivite pentru textele cu caracter laic. meserii: boiangiu. cîntar.

care s-au încadrat în sistemul derivativ românesc. crailîc. limba română a împrumutat din turcă numeroşi termeni oficiali. vivliotecă „bibliotecă”. cînd a atins apogeul. Alţi termeni de origine turcă şi-au schimbat valoarea semantică.În epoca fanariotă. savanţi sau istorici. le corespund elemente lexicale maghiare sau germane: catifea / barşon. cu sufixul –lîc (-lîc) s-au format cîteva substantive cu sens ironic: avocatlîc. pehlivan (< tc. mulţi dintre învăţaţii munteni şi moldoveni s-au folosit de greacă pentru a-şi redacta lucrările sau. în timpul domniei grecilor fanarioţi. vivlion „carte”. pentru a completa golurile din vocabularul românesc. arendă”. de obicei. termenilor de origine turcă. pentru că. „şiretlic. truc”. cearşaf / lepedeu. în cele două provincii. „bătrîn ramolit”. În varianta literară din Transilvania.. tantana „alai militar”) – rom. pehlivan „acrobat”) – rom. beşli-aga „căpitan de beşlii”) – rom. dar nici ei n-au avut o atitudine identică faţă de ele. Printre aceştia se numără: agă „căpetenie militară”. tertip „plan”) – rom. elciu „ambasador creştin pe lîngă Poartă” etc. adjective. carvasara „birou vamal”. au pătruns în limba română şi cîteva sufixe. Iată o serie a cuvintelor greceşti. scandalagiu. Din turca osmanlîie românii au împrumutat numai substantive. Odată cu neologismele turceşti. tragodie „tragedie”. pomanagiu etc. 162 . tertip (< tc. adoptaţi în Principate. care nu poate fi adaptată sistemului verbal românesc. Influenţa turcească asupra limbii române a fost limitată în timp şi spaţiu şi a atins numai anumite sfere ale vocabularului. ironice sau depreciative: beşleagă (< tc. haraba (Moldova) – chervan (Muntenia). întîmplare neplăcută”. Astfel. Nici un verb de origine turcă n-a pătruns în limba română. grecismele se referă la termenii din sfera spirituală. mai ales. cel puţin. După cum am mai menţionat. dulap / almar. Influenţa neogreacă s-a exercitat. care n-au pătruns în vorbirea populară şi au fost abandonaţi încă la începutul secolului al XIX-lea. dandana (< tc. dintre care multe au fost abandonate în secolul următor: ştiinţe şi învăţămînt: agramat „ignorant”. cu ajutorul sufixului -giu (-ciu) s-au creat substantivele: barcagiu. „şarlatan. Turcismele au fost acceptate numai de munteni şi moldoveni. artă: melos „cîntec”. În această perioadă. căpătînd în limba literară actuală înţelesuri noi.. au fost adoptate sinonime turceşti diferite: bostan (Moldova) – dovleac (Muntenia). „belea. în secolul al XVIII-lea. escroc”. adverbe şi interjecţii. uneori. deoarece verbele turceşti au terminaţia -mak sau -mek. ciftiric „moşie. tutun / duhan. a spudaxi „a-si face studiile”. savanlîc. servind la crearea unor cuvinte noi de diferite origini. barmengiu. musicos „muzician”. duelgiu.

Între cei dintîi şi. cînd învăţaţii transilvăneni vin să propage prin scrierile lor convingerile pe care se întemeiază renaşterea noastră de la începutul secolului trecut. O serie de elemente latine şi neoromanice au fost introduse şi de cărturarii epocii în discuţie. experienţia. În scrierile lor.1. în primul rînd franceza şi italiana. Literatura română modernă. Densuşianu. calendar. avocat. p. Influenţa greacă s-a exercitat. Se înmulţesc şcolile cu predare în limba română. pe baza căreia au încercat. a chivernisi „a guverna. şi de multe ori au reuşit. 1920. să lărgească şi să modernizeze vocabularul limbii române literare. se traduc lucrări din cele mai diverse ramuri ale ştiinţei. au devenit izvorul cel mai însemnat de modernizare a lexicului românesc. metafizică. familie: babac „tată”. paradă. iarăşi. Iancu Văcărescu. coronaţie. argument. pentru că în Transilvania învăţaţii români au apelat la o altă limbă de cultură. latina şi limbile romanice. politie „stat. Problemele şi evoluţia limbi române în perioada anilor 1780 – 1840 Data care marchează punctul iniţial al perioadei moderne a limbi literare române este anul 1780. Ceea ce dă caracter deosebit acestei epoci este faptul că toţi care au scris în acest timp au urmărit aceleaşi idei şi au dat un exemplu rar de solidaritate intelectuală”1. apar în ţările române semne ale modernizării vieţii social-politice şi economice. Spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea. cea latină.- politică: aftocrat „autocrat”. milă. scrie Ovid Densuşianu. ţaţă „mătuşă”. zulie „gelozie”. iar prin cîţiva poeţi şi scriitori (Enăchiţă Văcărescu. epidemie. cînd apare la Viena gramatica lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai Elementa lingue dacoromanae sive valachicae. milion. totodată. eterie „revoluţie”. armistiţie. Costache Conachi. Remarcabilă prin consecinţele ce le va avea şi asupra dezvoltării limbii literare este tendinţa de laicizare a întregii culturi româneşti scrise. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. cei mai de seamă reprezentanţi ai curentului novator ce caracterizează această epocă se numără toţi acei cărturari 1 Ov. oraş”. Fireşte. a administra”. precum şi în veacul următor. eclipsă. administraţie: anaforă „raport adresat Domnului”. providenţia. monetă. Dinicu Golescu) începe a se închega o literatură cultă în limba naţională. senat etc. asupra variantelor literare din Moldova şi Muntenia. 163 . Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821) marchează trecerea spre epoca modernă a istoriei poporului român. se editează manuale. găsim o serie de neologisme de tipul: activitas. un rol deosebit de important în această privinţă l-a avut Şcoala ardeleană şi curentul latinist de mai tîrziu. Bucureşti. „O etapă de regenerare începe pentru întreaga noastră intelectualitate.

Pentru aceasta. I. Alături de gramatici. I. „haină împrumutată şi rău adaptată limbii române”. se cuvine să amintim aici şi cîteva nume mai puţin cunoscute. Diaconovici-Loga. 164 .15. reprezentanţii Şcolii Ardelene şi-au pus pentru prima dată în mod deliberat problema creării limbii literare. Alături de ilustrele nume ale corifeilor Şcolii Ardelene. este o muncă complexă şi anevoioasă. Ele pun la îndemîna tuturor un material lexical bogat. cum zicea Al. în acelaşi timp. Una dintre problemele fundamentale ale oricărei limbi literare este îmbogăţirea vocabularului cu termeni şi sensuri noi. dar mai ales. 1956. În sfîrşit. trebuiau scrise gramatici. Or. Ei au văzut în limbă nu numai un instrument de cultură în general. mai ales în epoca de formare a limbii culte. s-au străduit să asigure emanciparea culturală şi socială a românilor transilvăneni. Învăţaţii Şcolii ardelene au arătat şi aici drumul pe care trebuia să-l străbată limba română. Rosetti. un rol fundamental în procesul de formare şi de îmbogăţire a limbilor literare îl au dicţionarele. în special ale lui I. menite să faciliteze introducerea alfabetului latin în scrisul românesc şi. p. XIII-XVI. Este lesne de înţeles că nici o limbă literară nu se poate unifica din punct de vedere fonetic atîta vreme cît cei care o vorbesc şi o scriu nu sînt constrînşi să respecte norme ortografice şi ortoepice precise. Petru Maior şi Ion BudaiDeleanu. dau indicaţii cu privire la scrierea şi pronunţarea cuvintelor înregistrate. Iorgovici. V. Corneli s. C. Rosetti1. Teodorovici. sinonimele acestora şi cuvintele mai puţin uzuale. mai ales că în vremea ceea se foloseau de alfabetul latin majoritatea popoarelor europene.a. de a 1 Al. Tempea. Începuturile unora dintre ei. Aşadar. Budai-Deleanu. Ei şi-au dat seama de faptul că modernizarea limbii române literare nu se poate face în afara contactului cu limba latină şi cu limbile romanice „surori”. Gheorghe Şincai. mai întîi. cum ar fi: P. dar foarte importante pentru istoria culturii româneşti. ei s-au străduit să creeze o terminologie adecvată cerinţelor momentului istoric respectiv. Pentru stabilirea acestor reguli. Totodată. alfabetul chirilic. Fiind posesori ai unor temeinice cunoştinţe filologice.români din Transilvania care. consemnează multiplele sensuri pe care le pot avea termenii respectivi. trebuiau elaborate principiile ortografice. Limba română în sec. să favorizeze unificarea limbii literare din punct de vedere fonetic. la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea. Colosi. Introducerea şi adaptarea neologismelor. Dar unificarea limbii se realizează deplin abia atunci cînd vorbitorii respectă şi un anumit număr de reguli morfologice şi sintactice. R. Şcolii ardelene îi datorăm şi elaborarea celor dintîi dicţionare româneşti. trebuie să arătăm că aceşti pionieri ai culturii româneşti au avut în vedere şi aspectul estetic al limbii. ci şi un mijloc al exprimării artistice. ca Samuil Micu. una dintre preocupările de căpetenie ale reprezentanţilor Şcolii ardelene a fost alcătuirea lucrărilor de acest fel. trebuia să se înlocuiască. chiar şi cele care nu vorbeau limbi neolatine.

autorul indică alfabetul utilizat (identic cu cel latin) şi dă unele explicaţii ortografice. Petru Maior distingea şi el varianta literară de cea populară a limbii. Astfel. ci să le aleg după cum pre unele locuri mai bine vorbesc româneşte decît pre altele. precum şi a altor oameni. să se îndrepte şi să sporească şi limba noastră. Şincai în această gramatică era menită să asigure 165 . numai cît este mai curată de toate smintelile ce se află în limba lămurită şi adusă la regulile gramaticeşti. buni cunoscători ai istoriei limbii române. Această limbă se află la toate neamurile politice [=civilizate] la care folosesc învăţăturile şi este în sine tot aceeaşi limbă a norodului de obşte. Un sistem ortografic cu litere latine bazat tot pe criteriul etimologic. dar mai pe larg explicat şi argumentat. Aici filologul transilvănean dă cea dintîi definiţie a limbii literare. dar el se referea la limba latină. Micu şi Gh. Şincai. La sfîrşitul acestei cărţi. apoi şi înmulţită cu cuvinte obicinuite de învăţături. îl găsim în prima gramatică amintită mai sus: Elementa linguae daco-romanae sive valachicae. în prefaţa primei gramatici româneşti tipărite. Acţiunea conştientă întreprinsă de filologii Şcolii ardelene pentru unificarea şi prelucrarea limbii literare poate fi urmărită în cele mai multe dintre scrierile acestora.” Samuil Micu constată. în care să fixeze noua fizionomie a limbii culte. Ortografia propusă de S. fără numai ca prin normă. precum am şi făcut. de graiul şi de stilul cel din cărţile bisericeşti”. Filologi autentici. prin care trebuie să se îndrepte toţi oamenii. Reiese de aici că S. arată că unicul scop al acestei lucrări este perfecţionarea limbii materne: „M-am străduit cît am putut ca de la cuvintele şi vorbele cele tocmai româneşti nicicum să nu mă abat şi depărtez. că Biblia de la Bucureşti (1688) a fost tipărită „cu foarte şi încurcată aşezare şi întocmire a graiului românesc şi mult osibit de vorba cea acum obicinuită şi mai ales. Prima încercare de a pune în practică acest punct de vedere o găsim în Carte de rogaciuni pentru evlavia homului creştin. Cea mai preţioasă constatare teoretică privitoare la limba literară o face însă I. în prefaţa Bibliei tipărite la Blaj în 1795. reprezentanţii Şcolii ardelene şi-au propus să elaboreze un s i s t e m o r t o g r a f i c b a z a t p e p r i n c i p i u l et imo lo g ic. ei sperau să apropie aproape pînă la identificare limba română scrisă de cea latină. nu pentru altă ceva.crea şi dezvolta limbajul nostru poetic marchează debuturile încununate de succes ale limbii poetice româneşti. afirmînd că „…vorba sau limba muselor nu este altă fără limba întru care se învaţă ştiinţele. tipărită cu alfabet latin de Samuil Micu la Viena în 1779. În felul acesta. nu la cea română. Micu a sesizat evoluţia limbii române în secolul scurs de la tipărirea Bibliei de la Bucureşti şi tocmai de aceea îşi propune să dea o nouă tălmăcire textului sacru. care nu se află în vorba de obşte”. Gh. BudaiDeleanu în lucrarea sa Dascălul pentru temeiurile gramaticii româneşti.

în Transilvania. În plus. a gramaticii istorice româneşti. ci. rîu). apar numeroase cărţi cu alfabet latin. pentru că voiau să se facă înţeleşi de către toţi românii şi pentru că şi-au dat seama că vremea reformelor ortografice totale nu sosise încă. Adoptarea scrierii etimologice ar mai fi avut o consecinţă: integrarea mai rapidă a culturii noastre în cea romanică. De aceea constatăm şi un anumit haos chiar în scrierea tradiţională cu litere chirilice. la acea dată nici tradiţia ortografică impusă prin scrierile româneşti din secolele anterioare nu corespundea realităţii fonetice. I. deprinderea acestui principiu ortografic implică o bună cunoaştere a limbii latine şi. pentru î se propun semnele î. Aşa se face că aproape toţi lingviştii transilvăneni au propus şi au susţinut în exclusivitate sistemele ortografice mai mult sau mai puţin etimologice. adoptînd sistemul italian de scriere a consoanelor africate (principiul silabic): ci. Filologii transilvăneni ne-au lăsat şi cîteva gramatici. Încercarea lui Ienăchiţă Văcărescu de a simplifica alfabetul chirilic şi de a stabili reguli ortografice a rămas fără ecou. Prima. de asemenea. ustia > rom. Ceilalţi reprezentanţi ai Şcolii ardelene au susţinut.o „haină cît mai latinească” limbii române şi cerea din partea celor ce s-au încumetat s-o utilizeze serioase cunoştinţe de fonetică istorică. deşi au luptat consecvent pentru înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin. desigur. primii reprezentanţi ai Şcolii ardelene şi-au tipărit cele mai importante opere tot cu vechiul alfabet. prin care ideea abandonării scrierii chirilice în favoarea celei latine a cîştigat un loc sigur şi definitiv în conştiinţa intelectualilor români. se simte obligat să facă unele concesii principiului fonetic. deşi e scrisă în limba latină (doar exemplele sînt româneşti) este deosebit de importantă pentru că e cea dintîi gramatică românească tipărită. „…pe lîngă faptul că este 166 . Astfel. Totodată. pe care o tipăreşte la Buda în 1805. păstrate şi în ortografia actuală. de vreme ce în a doua ediţie a gramaticii. fără să indice şi numele lui S. Fără îndoială. e (mîna. Pentru ş se recomandă semnul ς: uςia < lat. Iordan. că un astfel de sistem de scriere era aproape impracticabil pentru cei care nu cunoşteau latina. aςezemênt. în 1819. aşa cum afirmă acad. î. uşă. apărută la Buda. ideea înlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin şi propagat principiul etimologic în ortografie. mai ales. Totuşi. ceea ce i-ar fi obligat pe intelectualii noştri să se orienteze mai grabnic spre cultura latino-romanică. Mai trebuie să menţionăm că. P. Şincai. o ortografie ştiinţifică. Probabil că acest lucru a fost sesizat şi de Gh. de la 1800 încolo. ge şi utilizînd prima dată semnele ş şi ţ. pînă la începutul secolului al XIXlea. cu toate că propune o ortografie etimologică. cea amintită mai sus. Nici pentru scrierea cu litere chirilice nu se elaborează. gi. Aici. Dar. Petru Maior fost cel dintîi care s-a ocupat în mod special de ortografie şi a tipărit chiar o lucrare în acest sens: Ortographia romana sive latino-valachica cum clavi. bazată pe principiile morfologic şi fonetic. Maior admite şi alte principii ortografice. Micu.

italiana etc”1. infinitiv şi chiar pentru participiu. de asemenea. 167 . În capitolul al II-lea Etimologia (Morfologia) se fac numeroase constatări juste. Micu şi Gh. regimul anumitor verbe. pornind de la Elementa linguae daco-romanae sive valachicae a lui S. Gramatica lui S. Utilizînd terminologia şi clasificările gramaticilor latineşti. ei identifică sintaxa verbului românesc cu cea a verbului latinesc. Şincai are o importanţă deosebită şi pentru formarea terminologiei gramaticale româneşti. o exagerare. care folosiseră o terminologie slavonă greoaie şi o clasificare complicată.Şincai a fost urmat. întemeietorul filologie romanice ca disciplină cu adevărat ştiinţifică.prima gramatică tipărită a limbii noastre.751. încercînd să găsească forme şi pentru Abl. Lucrarea cuprinde 4 capitole: 1. peste ceva mai mult de jumătate de secol (1836). Printre aceştia. forme de viitor pentru modurile imperativ. cum ar fi cea privitoare la declinarea cu articol. ca un idiom romanic egal îndreptăţit în ochii specialiştilor cu franceza. Astfel. iar la sfîrşit se dă un mic glosar român-latin. p. Ortografia. Vrînd să dovedească însă că structura gramaticală a limbii române se confundă cu cea a limbii latine. doctorul I. cum ar fi: formarea acuzativului cu prepoziţia pre. ea are meritul de a fi servit multor străini. Sintaxa. 3.. fără temei. unul. ceea ce este. la scurtă vreme. Molnar-Piuariu. Exemplul lui S. 1956. trebuie să reţinem că prima gramatică românească tipărită a adus o contribuţie reală la fixarea celor dintîi norme ale limbii române literare moderne. cei doi autori au făcut un însemnat pas înainte faţă de predecesorii lor. suntem. care s-au străduit să elaboreze şi să tipărească gramatici româneşti destinate mai ales şcolarilor. Micu şi Gh. să-şi dea seama de originea latină a limbii române. avea s-o consacre. Şincai. alcătuieşte o gramatică în limba germană Deutsch walachische Sprache. mai potrivite şi mai conforme cu structura limbii române. de alţi învăţaţi români. ei susţin că nu avem decît două genuri: feminin şi masculinâ. 2. şi anume Fridrich Diez. Etimologia. Se adoptă forma populară a indicativului prezent de la verbul a fi: eu sent (sînt). cu toate că acesta dispăruse încă în latina preromanică. spaniola. Disting. şi nu forma latinizantă sînt. noi sentem (sîntem) etc. Lăsînd la o parte greşelile inerente pentru vremea în care au fost elaborate regulile şi lucrarea. La capitolul Sintaxa. mai ales. În capitolul I sînt expuse principiile ortografiei etimologice latinizante. cunoscători ai limbii latine. foarte redus de altfel. Dar şi aici se dau numeroase reguli judicioase. de asemenea. Micu şi Gh. Formarea cuvintelor. devenit parte integrantă a cuvîntului. să înveţe româneşte şi. 1 LRC. cînd şi cum trebuie folosit articolul etc. 4.. nu ţin seamă de reducerea cazurilor în limba română. se declină. despre care se spune că numai articolul. apărută la Viena în 1788.

H. tipăreşte în 1822. Heliade retipăreşte lucrarea lui P. o Gramatică romanească pentru îndreptarea tinerilor. de la cea latină. r) este. 4. Micu şi Gh. de fapt. apare la Buda cartea bănăţeanului P. o gramatică. Şincai. Autorul îşi dă seama că limba română „are lipsă de îndreptare şi de înmulţire.. Diaconovici-Loga. mai ales. Iorgovici Observaţii de limba rumânească. Unele dintre afirmaţiile autorului privesc direct limba literară şi surprind prin justeţea lor. ci este prima lucrare importantă de lexicologie a limbii române. z. Velarizarea vocalelor anterioare e şi i după consoanele dure (ş. dar atrage atenţia asupra faptului că înlocuirea africatei prepalatale cu fricativa corespunzătoare. obişnuită în limba veche şi în unele subdialecte dacoromâne. 2. conform pronunţiei din graiul crişean. Alt bănăţean. ba chiar. în 1797. aceasta se poate face de vom aduce-o la regule fixe". pentru că autorul vedea în şcoală principala instituţie prin intermediul căreia puteau fi răspîndite şi impuse normele rostirii şi scrierii corecte. este incorectă şi trebuie evitată. Rădulescu. este preferată fricativa sonoră z. care nu este. însă autorul ei se dovedeşte a fi unul dintre cei dintîi filologi români care au încercat să creeze o terminologie gramaticală românească. Iorgovici în Curierul de ambe sexe. făcîndu-l să exclame în prefaţa gramaticii sale din 1828: „Vrednice de toată lauda sînt sfaturile pentru cum să îndrepteze limba rumânească ale lui P. Lucrarea nu are o valoare deosebită. În semn de omagiu. deşi are caracter normativ. Etymologia sau deducerea cuvintelor. în domeniul foneticii. Palatalizarea labialelor este ocolită cu grijă. Ortoepia sau grăirea dreaptă. Sintaxa (Alcătuirea cuvintelor). Iorgovici. judeţ etc. El constată diferenţa dintre vorbirea oamenilor instruiţi şi a celor neinstruiţi şi încuviinţează crearea limbajului savant. lucrarea era destinată mai ales şcolarilor. o Gramatică românească. În 1799. din 1838-1840. pornind. tot la Buda. precum şi normele morfologice şi sintactice propuse de C. s. sînt. în cuvintele de tipul joc. După cum se vede din titlu. apărută la Rîmnic cu zece ani mai înainte. ţ. C. Cartea cuprinde 5 părţi: 1. însă precizează că învăţatul care scrie pentru publicul larg "trebuie să întrebuinţeze aşa cuvintele cu care vorbind să-l înţeleagă aceia pentru care scrie" (p. Tempea publică la Sibiu. tipărite la Buda în veacul trecut”. El propune cîteva soluţii judicioase de îmbogăţire a lexicului românesc prin mijloace interne. 3. respinsă. care l-au entuziasmat pe I. datorită unei tendinţe 168 . de asemenea. în general. j. pe care le ilustrează cu numeroase exemple.76). în care sesizăm influenţa lui Ienăchiţă Văcărescu Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor gramaticii rumâneşti. cartea sa cuprinde şi alte idei interesante privitoare la studiul limbii în general şi a limbii române în special. 5. Astfel. dar şi influenţa lui S. I. el propune ca unică forma corectă cu j în locul lui gi. judicioase şi vădesc orientarea autorului mai ales spre formele ce s-au impus mai tîrziu ca norme ale limbii literare moderne. Prosodia sau măsura tonului. iar în locul africatei dentale sonore dz. Regulile ortoepice şi ortografice. Ortografia sau scrierea dreaptă. Diaconovici-Loga.R.

grupul verbelor deponente.latinizante. indică formele cazuale exacte atît pentru articolul hotărît. pre răul. iei. a imperfectului indicativ. cu toate că sînt înregistrate şi formele regionale cest. care s-au impus în limba literară din Principate abia la sfîrşitul secolului trecut. În cuvîntul român şi derivatele sale î este înlocuit peste tot cu a.). El încearcă să impună forma cu u la pers. pre mine etc. Diaconovici-Loga a fost un latinist moderat. Totuşi C. iar pentru condiţionalul trecut se recomandă şi o formă alcătuită din imperfectul verbului a vrea + 169 . De asemenea. spuni [=spui]. îl recomandă pe formos în locul lui frumos şi distinge. de pildă. cum ar fi. Diaconovici-Loga încearcă să stabilească forme de ablativ pentru substantive. să fii cugetat. acest. să fim. formele latinizate sînt sporadice şi nu apar aproape niciodată singure. adjective.. nu sesizează existenţa genului neutru. menite să asigure o mai înaltă claritate şi precizie structurii gramaticale româneşti. Prepoziţiile de. să fiţi cugetaţi). ia. Şi în domeniul morfologiei. cu toate că în gramatica sa nu pierde prilejul de a spune despre ele că „au un ton tîmp şi nefiresc”. tinăr. pe care însă nu uită să le pună alături. după persoane. el recomandă ca fiind mai corecte formele neiotacizate ale verbelor a auzi. a III-a pl. dar aceste se află înşirate mai totdeauna după cele care au devenit literare. a vedea etc. În general însă. chepetenie etc. propune formele leau. a. pentru că la verbele regulate păstrează forma nediferenţiată (el lăuda – ei lăuda). Fonetismele regionale de tip bănăţean sînt acceptate ca norme de rostire literară numai atunci cînd lasă impresia că se apropie de norma existentă în latină. de aceea el n-a încercat să elimine din rostirea literară sunetele ă şi î. ai. Astfel. ale. Astfel. dar numai pentru verbele auxiliare (el era – ei erau. iar pentru pronumele demonstrativ sînt recomandate mai ales formele aceasta. din. el adoptă formele diferenţiale ale articolului genitival al. după un model latin. formele de mai-mult-ca-perfect perifrastic de tipul am fost auzit „auzisem” stau alături de cele sintetice. el voia – ei voiau). petroni [=pietroi] etc. acolo unde limba literară îi păstrează: învevetură. modificările fonetice în spirit latinist propuse de C. Diaconovici-Loga. pe acolo. El mai propune şi numeroase reguli morfologice. pronume şi articol. ci sînt însoţite de formele populare sau de cele care s-au impus mai tîrziu în limba literară. iar referitor la prepoziţia pe constatăm că. ăst. ă şi î sînt uneori înlocuiţi cu i şi e. est. leai lea pentru iau. cît şi pentru acuzativul cu pre (pre pîne. C. la perfectul conjunctivului (să fiu cugetat. Faptele de limbă populară apar mai frecvent în gramatica lui C. pe de alături etc. e notată ca în exprimarea literară de azi: pe aici. acel. Diaconovici-Loga sînt rare şi nesupărătoare. Cele mai multe particularităţi regionale pot fi întîlnite în flexiunea verbală. după apar ca în limba actuală. verbul auxiliar a fi are forme variabile. atunci cînd intră în componenţa adverbelor. Bunăoară.

lucrarea era terminată. cu titlul Temeiurile gramaticii româneşti. prepoziţia. 1968. Contribuţia reprezentanţilor Şcolii ardelene a fost hotărîtoare în acest domeniu. în 1803. conjuncţia şi interjecţia. mai multe lucrări lexicografice. Diaconovici-Loga a anticipat cu cîţiva ani înainte multe dintre formele propuse de I. „dicţionarul lui Klein (aşa i se mai zicea lui S. Din nefericire. ortografice şi gramaticale româneşti. concepţie care nu putea să rămînă fără ecou la formarea şi unificarea limbii române literare moderne. În 1812. de aceea capitolele mari ale scrierii sale sînt: fonetica. După cum observă Mircea Seche. scrise în limba română. autorul terminase şi versiunea latinească a acestei scrieri: Fundamenta gramatices romanicae seu ita dictae valachicae. de la simplu la complex. Heliade Rădulescu şi rolul pe care l-a jucat gramatica sa în procesul complex de impunere a normelor limbii române literare moderne în Transilvania şi Banat este asemănător cu cel care l-a avut gramatica lui Heliade—Rădulescu în Muntenia şi Moldova. Pînă la apariţia Lexiconului de la Buda. Micu) este cea dintîi lucrare lexicografică de tip poliglot sau bilingv. pe care. p. Tipărită în multe exemplare şi într-o vreme cînd lucrările de acest fel. adverbia. Diaconovici-Loga a fost citită şi învăţată de numeroase generaţii de şcolari nu numai în Transilvania şi Banat. Schiţă de istorie a lexicografiei româneşti. Micu terminase un Dictionarum valachico-latinum. În 1805. în Moldova şi Bucovina. Budai-Deleanu în jurul anului 1812. BudaiDeleanu este alcătuită după principiul progresiv al reprezentării cunoştinţelor. această operă a marelui cărturar transilvănean a rămas în manuscris. Aceasta a fost prima formă a Lexiconului budan.22. integral sau parţial. dicţionarele sînt lucrări fundamentale şi indispensabile pentru stabilirea şi impunerea normelor limbii literare. În felul acesta. beneficiind şi de autoritatea ştiinţifică a autorului ei. sintaxa. C. erau încă foarte rare. 1 Vezi M. tipărită abia la 1825. Gramatica lui I. comparativ şi superlativ etc. în 1801. pronumele. în care se dau. După cum se poate vedea din cele expuse mai sus. încearcă să-l transforme într-unul în 4 limbi. Seche. Terminologia gramaticală folosită de el este surprinzător de actuală: numele. s-a răspîndit o concepţie unitară despre normele ortoepice. ci şi peste munţi. 170 . verbul. O valoroasă gramatică românească a elaborat şi I. Bucureşti. cartea lui C. Alături de gramatici. ca în limba veche: şi turcii atunci nu vre scăpa nici unul. graduri de comparaţie: pozitiv. morfologia. care au pregătit apariţia acestei opere.infinitivul verbului de conjugat (eu vreau bate = aş fi bătut). partiţipia. S. cărturarii transilvăneni au elaborat. Astfel. alături de cuvintele-titlu româneşti mai rare şi definiţii explicative”1.

autorii Lexiconului. ordinea sensurilor la cuvintele polisemantice fiind în general cea istorică. multe dintre ele păstrîndu-se cu forma dată de autori pînă azi. din motive necunoscute. fabulă. V. nu a fost editat. familie. încearcă să stabilească numeroase etimologii. bibliotecariu. mai ales. contagios. Cel mai valoros dicţionar din seria celor netipărite rămîne însă Lexiconul românesc-nemţesc. Maior. Iorgoviсi a redactat un dicţionar poliglot român-german-francez-latin. Crişan Körösi elaborase pentru tipar. Al. cît şi sensurile secundare ale cuvintelor româneşti. cortină.. gazetă. chirurgu. Molnar-Piuariu tipăreşte la Sibiu un Vocabularum nemţesc şi românesc. Importanţa acestei lucrări pentru limba română literară constă. în prefaţa acestei lucrări. modă. în cursul a trudeei şi mai multoru ani s-au lucratu sau Lexicon valachico-latinohungarico-germanicum quod o pluribus autoribis decursum triginta et amplius annorum elaboratum est). în sfîrşit. găsim cea dintîi expunere de motive a unui lexicograf român asupra concepţiei sale. generosu.Şt. conversaţie. Budai-Deleanu de-a lungul a 35 de ani. revizuirea şi desăvîrşirea acestei lucrări monumentale au colaborat cîţiva dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai Şcolii ardelene: S. cadavru. Pentru prima oară în istoria lingvisticii româneşti o lucrare lexicografică se bazează pe un material obţinut prin despuierea textelor. în faţa unui dicţionar în care se înregistrează atît sensurile de bază. asupra valorii lor stilistice. magie. În afară de neologisme. Colosi. poesie. Budai-Deleanu este cea dintîi lucrare lexicografică în care se dau sistematic indicaţii asupra accentului cuvîntului-titlu. epilogu. în numărul mare de neologisme latineşti şi romanice pe care le înregistrează. Corneli. Teodori. Ne aflăm. de asemenea. companie. I. condiţie. La redactarea. plantă. dr. Dornici să scoată în evidenţă şi cu acest prilej originea latină a limbii noastre. proprietate. între care se includ şi numeroşi termeni tehnici.I. În 1822. Lexiconul lui I. provenit mai cu seamă din graiurile transilvănene. Se poate afirma că. un Lexicon român-latin-maghiar. iar P. I. Potrivit aprecierii lui M. odată cu apariţia lexiconului de la Buda. etimologică. 171 . Teodorovici. În 1825 apare la Buda Lexicon românescu-latinescu-ungurescu-nemţescu (quare de mai mulţi autori. redactat de I . dicţionarul cuprinde un material lexical de factură populară sau regională. dar multe dintre acestea sînt forţate ori hazardate. asupra categoriei gramaticale a genului (la substantive) şi a diatezei (la verbe). dar.. chitară. respiraţie etc. bancă. Seche. În 1818 era gata pentru tipar. execuţie. a răspîndirii geografice a cuvintelor şi. încă în 1802. Micu. P. examen. Iată cîteva exemple: bal. egal ca număr de cuvinte cu Lexiconul de la Buda (cuprinde circa 10 000 de termeni). care însă nu s-a păstrat nici în manuscris. ne aflăm la începuturile lexicografiei românei moderne.

filologii transilvăneni săvîrşeau un act revoluţionar de importanţă capitală pentru modernizarea limbii noastre culte. Cărţile ştiinţifice de tot felul. Logica. introducînd în scrierile lor termenii absolut necesari limbii române.În ce priveşte ortografia. ori din cea latinească. propune: „Unde întru ştiinţele cele înalte nu ne-ar ajunge unele cuvinte. un număr important de termeni. Indicînd drept principală sursă de îmbogăţire cu neologisme a limbii române literare limba latină şi limbile neoromanice. totodată. p. turceşti şi greceşti pătrunşi în scrierile cărturarilor din secolele anterioare şi în limba de la curtea domnitorului erau puţini şi adesea rău adaptaţi sistemului morfologic şi fonetic al limbii române. Buda. Spre deosebire de latiniştii altor secole. ca din cea mai învăţată. ca alţii să înţeleagă. Iară unde lipseşte în limba noastră românească şi nu avem cuvinte cu care să putem spune unele lucruri. începînd cu preajma anului 1780. limba română se afla într-o stare nefavorabilă din acest punct de vedere. atunci cu socoteală şi numai cît este lipsă putem să luăm ori din cea grecească. á „ă”). reprezentanţilor Şcolii ardelene. mai ales pentru învăţături şi în ştiinţe. Lexiconul de la Buda urmează destul de fidel sistemul de scriere propus de S. Lexiconul de la Buda a însemnat o etapă importantă în evoluţia limbii literare şi o temelie trainică pentru dezvoltarea ei ulterioară. Micu: „Pentru aceea vorbim. Termenii slavoni. Maior. reclamau crearea unei terminologii ştiinţifice adecvate. Micu. În procesul de îmbogăţire a lexicului românesc cu neologisme. Spre sfîrşitul veacului al XVIII-lea. pentru că limba noastră cea românească este născută din limba cea latinească. 1800. elaborate sau traduse de ei. ei au acţionat conştient şi moderat. P. corifeii Şcolii ardelene s-au ferit de exagerări.” [S. adică nemţeşti sau ungureşti cu turceşti sau slavoneşti sau dintr-alte limbi. El constituie un monument de seamă în dezvoltarea limbii şi culturii româneşti. şi sîrbilor şi 172 . Meritul de a fi îndreptat limba românească spre izvoarele ei fireşti latino-romanice revine. Nu se cade să mestecăm cuvinte străine în limba românească. 57] La rîndul său. precum grecilor le iaste slobod în lipsele sale a se împrumuta de la limba elinească. ş. de asemenea. dintre care cei mai mulţi au fost adaptaţi şi asimilaţi. De aceea se pare edificatoare afirmaţia lui S. ca de la a noastră maică. Latina şi limbile romanice apusene au dat românei. mai importante pe care le ridică procesul de dezvoltare şi modernizare a oricărei limbi este crearea unui fond lexical capabil să asigure exprimarea tuturor noţiunilor şi ideilor din orice domeniu al vieţii materiale şi spirituale a unui popor. Una din problemele cele mai complexe şi. constatînd lacunele din vocabularul ştiinţific românesc de la începutul veacului trecut. Graţie extensiunii materialului cuprins şi întocmirii lui judicioase. folosindu-se doar de cîteva semne deosebite (ţ. Prin această scriere se încununează strădaniile promotorilor Şcolii ardelene în sensul celor mai mari tendinţe ale dezvoltării limbii literare: îmbogăţirea ei cu elemente noi şi codificarea principalelor norme de vorbire corectă. Micu.

Buda. agronomia etc. 173 . fizica. grecismele şi turcismele pătrunse în limba literară au putut fi înlăturate în numai cîteva decenii. au rămas adesea neadaptaţi la sistemul fonetic şi morfologic al limbii noastre. p. Iorgovici în familia substantivului parte: particulare „osebit”. ba şi cu surorile limbii noastre. matematica. parţialitate „ţinerea cu o parte” imparţialitate „neţinerea cu nici unul”. contribuţia Şcolii ardelene la întemeierea limbii române literare moderne este. răspîndite apoi şi în scrierile autorilor munteni şi moldoveni. Privită în ansamblu. cu cea italienească. termenii incluşi de P. mai ales din punct de vedere practic lingvistul transilvănean a pus în circulaţie numeroşi termeni. cu cea frîncească şi cu cea spaniolească”1. dintre care unii s-au păstrat şi azi în anumite ramuri ale ştiinţei. Acest lucru se poate uşor constata citind. 183. Astfel. Se desprind de aici două importante idei: a) lexicul limbii literare trebuie întregit prin introducerea neologismelor de origine latină şi romanică. ei nu au văzut în latină şi în limbile romanice singura sursă de împrumut. Şincai la crearea terminologiei ştiinţifice româneşti este şi ea remarcabilă. neintrînd în uzul general. aşa şi noi toată cădinţa avem a ne ajuta cu limba latinească cea corectă. P. Maior. Iorgovici şi-a dat seama că limba română poate fi îmbogăţită şi cu elemente lexicale create pe teren propriu. cum sînt: astronomia. Latiniştii nu au respins în totalitate elementele străine pătrunse în ţesătura limbii române. În felul acesta. fondul istoric latin al limbii s-a îmbogăţit cu un mare număr de neologisme romanice. remarcabilă. poate nu atît prin rezultatele practice imediate. Prin strădania oamenilor de cultură transilvăneni din această epocă. Contribuţia lui Gh. botanica. b) limba română literară trebuie ridicată la nivelul celorlalte limbi de cultură prin racordarea ei la necesităţile şi exigenţele ştiinţei moderne. ci s-au pronunţat mai ales împotriva acelor termeni care. De cele mai multe ori însă derivatele propuse de el sînt neologisme împrumutate din latină sau din limbile romanice. cît mai ales prin ideile judicioase privitoare la cultivarea şi unificarea limbii române.ruşilor de la limba slovenească cea din cărţi. de pildă. mai ales prin derivare de la rădăcini moştenite din latină. părţire „împărţire”. proporţie „între două părţi asemănare”. 1 P. porţie „o parte măsurată”. chimia. fără îndoială. Istoria bisericei românilor. De asemenea. 1813.

care s-a tipărit la Sibiu. titlă). spirite. se încearcă fixarea unor norme de scriere corectă. el se declară partizan al principiului fonetic. tipărită la Rîmnic. Acest fapt a făcut imposibilă adoptarea unui sistem ortografic unitar pentru toţi românii şi a creat mari dificultăţi celor care încercau să înveţe a scrie româneşte. Prima încercare „oficială” de reducere a slovelor chirilice o datorăm lui Ienăchiţă Văcărescu. încă de la începuturile scrisului. avîndu-se în vedere. 174 . Spre deosebire de I. pentru că în scrierile sale folosea 38 de slove în loc de 33. cărturarul muntean propune reducerea alfabetului româno-chirilic la 33 de semne. iar mai tîrziu a generat numeroase confuzii la interpretarea grafiei textelor noastre vechi. totodată. membrii Societăţii şi-au continuat preocupările de limbă şi ele au dat rezultatul scontat: a apărut Gramatica românească a lui Ion Heliade Rădulescu. Motivîndu-şi acţiunea. în 1787. pe care tot el le-a modificat încă de două ori. Abia în a doua jumătate a secolului al XVIIIlea.Contribuţia cărturarilor din principate la cultivarea şi modernizarea limbi române literare. I. nici chiar autorul ei n-a respectat-o integral. Epoca Ion Heliade Rădulescu Simplificarea alfabetului şi fixarea normelor ortografice Datorită tradiţiei. menite să stabilească. Ienăchiţă Văcărescu foloseşte numai accentul ascuţit. nu cuprind expuneri detaliate asupra vreunui sistem ortografic românesc. Heliade a reuşit să impună un alfabet alcătuit din 30 de slove. eric. în 1836 şi 1844. Reforma propusă de el nu a avut ecou între contemporani. Nemaiţinînd seamă de tradiţie. îşi propunea simplificarea alfabetului chirilic şi adaptarea lui la sistemul fonetic al limbii române. Văcărescu. românii au menţinut în alfabetul chirilic un mare număr de slove inutile. înlocuirea treptată a alfabetului chirilic cu cel latin. arătînd că „pentru ce să nu scrim cum pronunţiem. întemeiată în 1821 la Braşov. dar şi datorită lipsei unor lucrări de gramatică românească. Pînă la sfîrşitul veacului al XVIII-lea. În afară de aceasta. adică odată cu apariţia celor dintîi gramatici. asigurînd. paeric. precum şi de oportunitatea eliminării din alfabetul românesc a slovelor de prisos. care slujeau la deprinderea scrisului. normele ortografice şi ortoepice. asistăm doar la încercări sporadice şi nesemnificative de simplificare a alfabetului chirilic. şi unele probleme de ortoepie. în felul acesta. în 1828. renunţă la titlă ca semn distinctiv al slovelor-cifre şi propune utilizarea unui ifen dedesubtul diftongilor. Astfel. chiar şi pe ultima silabă. Bucoavnele (cea mai veche datează din 1699). Heliade Rădulescu face o reformă radicală a ortografiei româneşti cu slove chirilice. După reîntoarcerea la Bucureşti. iar nu pentru cei morţi?”. În Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orînduelelor gramaticii rumâneşti. Heliade a reuşit să-şi convingă contemporanii de inutilitatea semnelor diacritice (accente. Societatea literară din Braşov. cînd scrim pentru cei care trăesc.

Editată în acelaşi an la Rîmnic şi Viena. Totodată. Cu toate că adopta numeroase fonetisme şi forme gramaticale munteneşti. mai cu seamă în realizarea unităţii şi stabilităţii lor. măcar şi dă era începută dă la 105 dă la Hristos. această gramatică este destinată. la noi însă s-au obicinuit poci şi nepăzind nici un canon. adică cu 1583 de ani mai înainte”. Cărturarul muntean intuieşte bine rolul hotărîtor pe care-l au lucrările de gramatică în viaţa limbilor culte. în primul rînd. politice şi culturale româneşti au asigurat succesul deplin al acestei îndrăzneţe reforme ortografice. Considerînd mai corecte formele moldoveneşti vreau. pe care încerca să le impună ca norme ale limbii corecte. el afirma: „Am băgat de seamă că la multe graiuri din obicei moldovenii păzesc regula gramaticească mai cu scumpătate. dar mai ales procesul de înnoire a vieţii economice. precum şi pe u mut la sfîrşitul cuvintelor terminate în consoană. nu vreau să merg zic. care a avut consecinţe dintre cele mai bune şi asupra unificării normelor fonetice ale limbii literare. Ienăchiţă Văcărescu ţine seama şi de situaţia existentă în celelalte graiuri dacoromâne. Astfel. poci. semnul scurtării (ě. pot. rămîne a fi fără 175 . ceea ce ne face să credem că Ienăchiţă Văcărescu aprecia ca foarte important rolul gramaticii sale în procesul de formare a românei literare. nu pot să fac şi aşa este regula. şcolarilor din Ţara Românească şi. faţă de cele munteneşti voi. iar dă vom da că să schimbă t trebuie să se schimbe în ţ. Încercări de normare a limbii culte prin intermediul gramaticii Cea dintîi gramatică românească tipărită scrisă în limba română aparţine lui Ienăchiţă Văcărescu şi se întitulează Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orînduelelor gramaticii rumâneşti. să să zică încai pot. A putere trebuie să facă pot.Cu toate că reforma propusă de Heliade are un caracter revoluţionar. constatăm şi cîteva concesii pe care el le-a făcut tradiţiei. el constată şi importanţa textelor scrise în limba română pentru fixarea normelor exprimării literare. De aceea el consideră că „limba românească dă la anul 1688 (cînd s-a tipărit Biblia de la Bucureşti) s-au început. celor din Transilvania. й). eventual. Autoritatea ştiinţifică şi culturală de care se bucura Heliade în prima jumătate a secolului al XIX-lea. învăţatul muntean acceptă fără justificare slova γ „i”. Mai departe însă Văcărescu afirma că „limba noastră au la 1688 au luat începutul cel dă al doilea sau acum”. notat însă prin apostrof.

I. I. dar cînd se întîmplă să noteze două variante. Totuşi. Spre deosebire de Eustratievici Braşoveanul. ca în limba textelor vechi: fost-au acest Ştefan vodă…. el admite în gramatica sa şi unele forme duble. Deşi propune şi susţine cu convingere diferenţierea auxiliarului a avea la pers. Heliade întreprinde o selecţie riguroasă a formelor. care stau alături de cei latineşti şi slavi. anormale). optează pentru o singură formă. printr-o terminologie surprinzător de modernă şi. cvalita (< it qualita). Poate că datorită acestei atitudini. mai puţin savant şi mai apropiat de înfăţişarea pe care o avea limba vorbită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. De regulă. concordanza) etc. iar aspectul literar al românei are în gramatica sa un caracter mai puţin elaborat. El consideră. păstrată în graiuri. femeie de-a doilea. Rădulescu. de asemenea. cvantita (< quantita). Pe lîngă numeralul ordinal a doa. întrebuinţează şi forma veche . în cîteva situaţii Heliade oscilează între norma propusă şi o formă populară neconsemnată în gramatică. mai corectă forma transilvăneană eu lucru faţă de eu lucrez şi apreciază respectul transilvănenilor pentru ortografie. întîlnim şi forma au pentru singular. printr-o structură mai amplă şi mai adecvată descrierii sistemului gramatical românesc. dîn – din etc. Ienăchiţă Văcărescu a utilizat şi numeroşi termeni de origine italiană: anormal (< it. Deşi propune o formă unică pentru sg. şi pl. III-a sg. care s-a folosit aproape exclusiv de calcuri după slavă. a pronumelui relativ care. Cărturarul muntean a fost nevoit să-şi creeze singur terminologia gramaticală. mai cu seamă.regulă”. prima este cea pe care o recomandă şi o foloseşte în scrierile sale. concordanţa (< it. prin claritatea şi concizia cu care sînt formulate normele gramaticale. apreciată pentru ideile referitoare la ortografie şi la principalele căi de modernizare a lexicului. Heliade Rădulescu. Gramatica românească Cea mai valoroasă lucrare la capitolul Gramatici rămîne pentru totdeauna Gramatica românească a lui Ion H. Prin lucrarea sa. 176 . Spre deosebire de predecesori. Această lucrare se distinge. Văcărescu a putut fi obiectiv în aprecierea faptelor de limbă.. uneori întîlnim şi forma carele: cel dintîi carele au aflat tiparul. a perfectului compus. greacă şi latină. Ienăchiţă Văcărescu a deschis seria gramaticilor tipărite în limba română şi a exercitat o importantă influenţă asupra celorlalţi învăţaţi care au realizat astfel de scrieri mai tîrziu. faţă de scrierile similare apărute pînă atunci. cum ar fi: piste – pîste. dar se limitează aproape exclusiv la materialul oferit de varianta literară muntenească şi de limba veche.

conjuncţia daca etc. Tot sub influenţa vechii române literare. Heliade acceptă mai-mult-ca-perfectul perifrastic (am fost avut).o. încadrarea verbului a scrie la conjugarea a IV-a (a scri). să fii fost. Heliade era un romantic. va. să fie fost etc. de un moment Heliade în istoria limbii noastre literare. acei.-D. Celelalte norme consemnate sau propuse de Heliade în Gramatica sa sînt în general identice cu cele din româna literară actuală. el a reuşit pentru un timp să-i adune în jurul său pe cei mai reprezentativi scriitori şi oameni de cultură din principate. Heliade preferă formele mai vechi. de fapt. menite să îndrepte limba noastră literară pe calea desăvîrşirii. prepoziţiile dupe „de pe” şi pintre. cum ne-am fi aşteptat. pe care le-a promovat mai ales în şcoală şi în presă. articolul demonstrativ a. H. deşi precizează corect norma Pentru prepoziţia pe recomandă formele pre şi pă. Dintre normele morfologice munteneşti recomandate şi utilizate curent de Heliade. În esenţă. Bazată aproape integral pe materialul de limbă oferit de varianta literară munteană. pînă cînd s-a lăsat cucerit de ideea italienizării limbii noastre culte. dar în texte foloseşte aproape exclusiv varianta cea mai răspîndită: pe. Negruzzi. La fel procedează cînd trebuie să aleagă între formele devenite literare şi cele populare munteneşti ale auxiliarului a voi: voi – oi. Gh.Heliade confundă uneori formele pronumelui de întărire (ne-o arată însuşi limba latinească). Dacă filologii şi alţi intelectuali din această perioadă au intuit calea teoretică a cultivării limbii. I. ăl. Poenaru. Bariţiu şi P. ci în scrisorile sale către C. Rolul său în această privinţă este considerabil. tutulor şi nimului. De aceea sîntem îndreptăţiţi să vorbim. amintim: formele pronominale de G. alături de care citează şi formele munteneşti ăst. Heliade a rămas fidel acestor norme. între 1828 şi 1840. n-au fost niciodată porunci. de aceea el respinge la începutul activităţii sale încercările raţionaliste de a schimba limba arbitrar. veţi – eţi. considerate de el mai clasice ale pronumelui demonstrativ: acest. acele. care i-au împărtăşit opiniile clare şi i-au acceptat opiniile judicioase. vei – ei. scrie el. vor – or. publicate în Muzeul naţional sau în Curierul românesc. acel. Impunîndu-se de tînăr ca o prestigioasă personalitate culturală. Cu toate că se formase şi crescuse în respectul faţă de ideologia literară clasică. ci eu m-am supus totdeauna la 177 . această carte a contribuit decisiv la impunerea bazei munteneşti a limbii române literare moderne. ăi. Gramatica românească este. Rădulescu a căutat să stabilească principiile raţionale şi practice care urmau să ducă la înfăptuirea ei. vom – om. Circulînd şi în alte provincii româneşti şi beneficiind de autoritatea ştiinţifică a autorului. cea mai izbutită lucrare normativă a exprimării culte din Muntenia. precum şi formele diferenţiate după persoane ale auxiliarului la conjunctiv perfect: să fiu fost. Cele mai judicioase opinii ale sale nu sînt formulate în Gramatica românească. „Vorbele mele.

nu moldovenescul simţeşte şi muntenescul socoteşte (socoteşte şi socoate sînt lucruri diferite). nu cu moldovenescul tare. seamănă. În morfologie. dar nu el vorbeşti. III sg. me. judecă. în loc de mold. pers. În concepţia sa. de asemenea. şi nu pe cele iotacizate (să auză). nasce. nu giudecă. care sînt astăzi corecte. la fel. comp. nascit) decît ştiu. Este lesne de constatat că aproape toate recomandările făcute de Heliade au fost acceptate. al regularităţii gramaticale şi cel al eufoniei. mîne. pe care nici un „legiuitor” nu le poate ignora. acolo unde am avut putere să-l înţeleg. ca în Muntenia. dă. este. Fără a ţine seama de transformările fonetice specifice unor graiuri. agiutoriu). nu cea veche. di. Recomandă formele verbale neiotacizate (să audă). se va scrie pîne. Heliade propune o serie de norme fonetice şi gramaticale. ci înviat. la indicativ perf. Le notăm pe cele mai importante. după s să se păstreze diftongul ea: seară. Se va scrie singur. samănă. Heliade propune să se formeze superlativul cu adverbele foarte sau prea. de limba literară. Negruzzi). Heliade recomandă formele asemănătoare cu cele bănăţene scui. Sînt literare formele muntenească simte şi moldovenească socot. dar variantele munteneşti ale unor verbe sînt recomandate în locul celor moldoveneşti (săvîrşeşte. iubăsc. trii şi recomandă carele. cîne (dar cu privire la rostire. menite să ducă la unificarea limbii române literare. naşte din restul graiurilor. să se scrie şi să se pronunţe ea în prea. să se scrie e. binele. pîrăşte). nu e: pre. fără u (ei cînta).poruncile şi la glasul limbii. tot aşa el vorbeşte. ca în Moldova. pute. mai devreme sau mai tîrziu. 178 . limba literară nu se putea constitui decît printr-un amplu efort de selecţie din materialul întregii limbi româneşti. cel al uzului sau al circulaţiei acestor forme. -oriu (moraiu. Nu sînt recomandabile participiile de tipul înviet. pe care le credea „mai clasice” (lat. „pronunţe-l fiecare după obiceiul loculuiâ”. Peste toate trebuia să domnească însă logica limbii. şi nu pă. mea. zisă. pentru că aceste derivate provin de la latinescul gyrus. ca şi cea muntenească a făcutără. structura şi tendinţele ei interne. încongiur gi trebuie păstrat. putea. nu au. Selecţia normelor unice ale românei culte trebuia să se facă în baza a 4 criterii fundamentale: criteriul latinităţii formelor. de se vor scrie aşa. binile. La indicativ imperfect să se întrebuinţeze forma bănăţeană cu u (ei cîntau). scit. sînt nerecomandabile formele cu e trecut la i în moldovenismele carile. ce. auxiliarul a avea să se scrie a. iubesc. ca în Muntenia. zise. -or. a III-a să deie să fie înlocuită cu să dea. dintre care cele mai multe s-au impus în a doua jumătate a secolului trecut. ca în Muntenia şi în limba bisericească. În fonetică. nu înţăleg. ca în graiul muntean. Trebuie respinsă forma verbală moldovenească de hiperrepriză m-am dusu-m-am. nici sufixele de tip nordic –ariu. Întemeindu-se pe aceste principii. Varianta conjunctivului la pers. îi. nu sîngur. ci variantele munteneşti –ar. dar in împregiurări. ci înţeleg. trei. nu sară. ci. dar nici pi. Prepoziţiile pe. şi cine este român se va supune şi el cu mine” (Scrisoare către C.

recoandarisesc etc. ci luăm cu îndrăzneală de la maica noastră moştenire şi de la surorile noastre partea ce ni se cuvine”. dacă împrumuturile sînt latineşti. Era o primă soluţie în care locul predominant îl deţinea latina. fiindcă la un moment dat.. împrumutîndu-i din altă parte: grecii de la fenicieni. de fapt. Muntenia prefera sufixul grecesc -isi. Nici greaca nu-şi pierduse încă prestigiul dobîndit cu milenii în urmă şi răsfrînt în structura latinei clasice şi populare. dacă luăm cuvîntul din greceşte. limbile romanice şi greaca. bucovinenii şi 179 . Aici însă Heliade recomandă să nu se ia decît ceea ce este necesar. Trebuie să recunoaştem că formele pentru care optase Heliade sînt şi cele actuale. romanii de la greci. iar alături de ea. alături de cea latină. transilvănenii. şi nu a împrumuta din latină însemna a intra în stăpînirea unei zestre care zăcea ascunsă şi aştepta să i se dea întrebuinţare. care nu trebuia totuşi să-şi schimbe în felul acesta fizionomia cu alta. Heliade porneşte de la exemplul altor popoare care şi-au creat termenii necesari pentru exprimarea noţiunilor ştiinţifice şi ale „meşteşugurilor”. privilegiu. se creaseră sisteme flexionare diferite nu numai în cazul substantivelor. deosebită de înfăţişarea ei moştenită de veacuri. iar popoarele Europei de la romani. tendinţa limbii române literare mergînd în direcţia prevăzută de Heliade (cf. Tipul ocaziune. egiptenii de la asirieni. Adoptarea terminologiei latino-romanice sau greceşti nu oferea însă cheia potrivită să deschidă de la sine porţile modernizării unei limbi vechi. pe drumul indicat de tradiţia noastră mai veche. privileghiu sau mai bine colegiu. formele simţite azi ca învechite: condiţiune. ci şi în al verbelor. de la D. nu s-a dovedit viabil. Dar limba latină nu era unica limbă chemată să furnizeze materialul necesar . „după genul şi natura limbii”. să scriem şi să rostim naţie. ci şi legitim: a lua. El merge.) Unificarea limbii reclama deci şi acceptarea unor forme. datorită filierelor prin care pătrunseră elemente noi. Numeroase limbi moderne împrumutaseră direct sau indirect termeni greceşti. Spre deosebire de latinişti. şi nu patriotismos. Cantemir şi Gh. în privinţa aceasta. Deci trebuie să spunem patriotism. aceleaşi pentru neologismele adoptate în limbă. Heliade înţelegea adoptarea elementelor de împrumuturi ca o a d a p t a r e la specificul limbii noastre: „Vorbele străine trebuie să înfăţoşeze în haine româneşti şi cu mască de rumîn înaintea noastră.Cunoscător al culturii şi al mai multor limbi străine. Iată deci un izvor aflat nu numai la îndemînă. de unde trebuie şi într-o formă care să nu contrazică în chip flagrant spiritul limbii române. De aceea era firesc să se acorde drept de cetăţenie terminologiei ştiinţifice de origine grecească. scriind formalicesc. ocazie. impus mai tîrziu de latinişti. cu deosebire că „noi nu împrumutăm. Acestea sînt poziţiile principale adoptate acum în materie de cultivare – prin împrumuturi – a limbii literare. propoziţiune etc. şi tot aşa coleghiu. Şincai şi P. Drumul acesta este – şi trebuie să fie – al limbii noastre. Iorgovici.

mai săracă. cu pref. se cuvine să se folosească în conjugare „la înmulţit” (plural) formăm. de la înainte. Pentru aceeaşi raţiune. formă şi recomand. înaintare. nu politicesc. de la ducere. resare. cu cît unui om i se întind şi i se înmulţesc cunoştinţele. care. iar „partiţipia trecută” – format. de la înapoi.se pot forma de la sare. recomandînd „cu cinste” Observaţiile acestuia din 1799. prin urmare. căci. ataşîndu-le sufixul -ălui: formăluiesc. Limba ţăranului este. Se uită. nu regulamenturi. diplomatic etc. recomandă. nu a ezitat să formeze şi altele ca localité şi local. să se spună regulamente etc. care se silesc să îmbrace limba română „cu haine pestriţe prea lungi sau prea scurte. El porneşte de la o definiţie a limbii care pune în evidenţă deosebirea dintre limbajul popular şi limba literară: „Limba este mijlocul prin care ne arătăm cunoştinţele şi cugetările noastre. Sugestia o găsise Heliade la Paul Iorgovici. în loc de jurămînturi. Limba oamenilor instruiţi este mai bogată decît cea „de obşte”. obraz şi atunci pronumele personale ar fi numite pronume obraznice. ar trebui să se spună. în Repede aruncătură de ochi asupra limbei şi începutului rumânilor (1832). Heliade pledează pentru adoptarea formelor de plural jurăminte. în loc de persoană (gramaticală). recomandare sînt de conj. 180 . prin analogie cu acestea. şi. recomăndăluiesc etc.. Un exemplu îl oferă franceza. cu ajutorul cărora se pot crea numeroase cuvinte noi. este de dorit să spunem politic. paradigma căreia îi aparţine verbul: formare. pe care-l citează elogios. atrăgea atenţia Heliade. înapoiere. 1. procedînd astfel. formi. formînd din materialul ei cuvinte noi şi „cîrpind” cu ajutorul lui pentru a umplea golurile? Soluţia arfei neinspirate şi ar duce la ridicol. iar la „singurit” (singular) – form. Heliade recomandă folosirea „prepoziţiilor” (prefixelor) neologice. conse obţin concetăţean. observă Heliade. deoarece ea cuprinde cuvinte în plus pentru noţiuni necunoscute omului simplu. diplomaticesc. Patru ani mai tîrziu.bănăţenii întrebuinţau aceleaşi verbe. Ce cale trebuie urmată pentru a-i adăuga ceea ce-i lipseşte? Să se pornească oare exclusiv de la limba populară.. compătimire etc. compatriot. tratînd cu aceeaşi vervă familiară şi ironică pe „croitorii” de sisteme artificiale. în orice caz nepotrivite pentru ea”. şi. reducere etc. Heliade avea să reia unele din ideile expuse mai întîi. avînd infinitivul a forma. Nimic nu ne împiedică să facem şi noi de la cuvîntul „primitiv” (moştenit) loc derivatele localitate şi local. morminte. Cu remarcabilul său simţ lingvistic. dar pe altă cale. avînd substantive moştenite ca lieu „loc”.. în prefaţa Gramaticii. mormînturi. Remediul trebuie căutat tot în posibilităţile limbii. cu atîta i se înmulţesc şi zicerile prin care îşi numeşte ideile sale. iar personalitatea obrăznicie”. recomanzi. ea fiind limitată la denumirile date obiectelor şi acţiunilor din sfera îndeletnicirilor curente ale vieţi rurale. Analizînd lista de derivate propuse în Paralelism între limba rumînă şi italiană. Plecînd de aici. din acest motiv şi în mod fatal. Motivul este de ordin „economic”: aceste forme sînt mai scurte şi deci preferabile. necesare limbii culte: cu re.

atunci şi de la a forma. Cultivarea limbii prin completarea şi modernizarea fondului lexical nu era deci singura condiţie ce se cerea îndeplinită în vederea constituirii unui instrument de comunicare evoluat şi adecvat necesităţilor vremii. O limbă literară este varianta îngrijită şi unitară. aşa cum a fost înţeles de Heliade înainte de anul 1840. şi nu pămînto-măsură. crede Heliade (vezi supra). care. sub aspectul ei de limbă comună. direct sau indirect. ci espediţie. dacă de la a cînta avem cînt. Heliade priveşte lucrurile dintr-o perspectivă largă. escadron. a găsit răsunet larg. după pilda altor limbi. invocă „pruba maicei sale latinei” şi recomandă „primirea de cuvinte străine”. care era călăuzit de principiul analogiei. În aplicarea criteriului logic – şi analogic – Heliade a pierdut însă din vedere că unele din verbele româneşti de conjugarea 1. alţi scriitori.. formi. după el. Este de-ajuns să-l menţionăm pe C. el crede că e necesară forma de gerunziu adjectival murindul. În sfîrşit. un loc larg acestei forme şi. ca să ne limităm la un singur exemplu. cum se ştie. De asemenea. cu „întocmirea lor pe teapa (în spiritul) graiului”. la fel geometrie. vorbind despre „sporirea şi pentru întocmirea cuvintelor neapărat trebuincioase” în limba română literară. veghez etc. în creaţia lor poetică. excadron (sic!) etc. acest lucru trebuia spus răspicat. În virtutea acestuia. în scrisul românesc al secolului al XIX-lea. El a acordat. şi nu iubire de înţelepciune. cu atît mai mult în cazul cuvintelor luate din alte limbi. ar trebui să avem form. exponere a devenit în româneşte spune(re). cîntă. îmbrăţişînd o întreagă realitate filologică şi tinzînd spre realizarea unei unificări a formelor gramaticale. Căci noţiunea de limbă este inseparabil legată de ideea de unitate a întrebuinţării mijloacelor ei. Firesc i se pare poetului moldovean să zicem filozofiei astfel. fără a ne ruşina. Conachi. A forma s-a orientat după acest tip – nu însă şi a recomanda.În schimb. care i se pare nepotrivită. Heliade înclină spre forma franceză project în locul formei proiect. iar de la a lucra (eu) lucru. în Scrisoare către mitropolitul Veniamin despre învăţăturile în Moldova (1837). murinda. Limba română literară n-a păstrat toate formele propuse de Heliade. care are altă valoare decît adjectivele în -tor: muritor etc. făcînd uz de o explicaţie istorică. „Şansa” limbii noastre literare a fost că sensul modernizării şi al integrării împrumuturilor în specificul limbii literare.după acest model să se scrie. Acest atribut ea îl dobîndeşte dintr-o sinteză de trăsături lingvistice întemeiată pe reflectarea particularităţilor celor mai generale şi specifice comunităţii de vorbitori 181 . Un sprijin găsise Heliade în această privinţă şi în forma italiană a cuvintelor în discuţie. răsărinda (lună). fără sacrificarea specificului ei naţional. cînţi. au şi un sufix flexionar -ez: lucrez. Heliade cere să se românizeze neologismele formate cu prefixul ex. în virtutea căreia lat. Dacă autorul scrisorii relua ideile lui Heliade ori se lăsa călăuzit de propriul său bun-simţ interesează mai puţin decît faptul că exista un consens aproape unanim între el şi scriitorul muntean în ce priveşte programul modernizării limbii. Pentru moment. nu expediţie. naţională. formă.

pentru a se reţine ceea ce apărea drept „clasic” şi pentru a se îndepărta tot ceea ce contrazicea normele unei exprimări corecte sub aspect gramatical. datorită caracterului ei mult mai unitar în comparaţie cu limba vie din secolul al XIX-lea. de T. cum credea G. din acest punct de vedere. singura care putea oferi o bază pentru fixarea unor norme comune. este tot Heliade. dispărute cu vremea. Unificarea stătea. În fond. Cipariu. indicînd căile posibile pentru înfăptuirea ideii de unitate lingvistică. Săulescu. iar acesta se apropie de limba cărţilor bisericeşti. anume unificarea ei în raport cu structura graiurilor. Ibrăileanu. Principiul său este de ordin estetic: el înclină spre graiul „care place mai mult urechilor”. ca o imitaţie servilă a limbii scrierilor religioase. în realitate. prin urmare. ca urmare a procesului de „corupere” la care fusese supus vechiul fond romanic în decursul istoriei. exclude criteriul regional transilvănean („dialectul. scrie el. Se cerea o alegere. implicit. Soluţia lui era aceasta: întoarcerea la limba scrierilor religioase vechi. cel mai consecvent apărător al limbii vechi. înţeles şi aplicat în mod diferit în a doua jumătate a secolului. programul astfel conceput – de Heliade şi de alţi – ducea. faţă de cel istoric. sub semnul viitor al purismului. Cum trebuia să se procedeze pentru a se ajunge la realizarea unităţii ei prin stabilirea unui corp de norme care să prezinte şi să împace toate graiurile (subdialectale) deosebite în vorbire. Bariţiu. Săulescu. G. Întoarcerea la limba veche însemna. Ideea va fi susţinută şi de moldoveanul G. Norma limbii vechi bisericeşti a fost invocată şi de alţi cărturari din această vreme. Discuţiile despre problemele limbii literare nu puteau ocoli. repunerea în circulaţie a cuvintelor de origine latină. Cipariu mai tîrziu. Heliade nu pretinde ca în acţiunea de unificare a limbii să se acorde un 182 . unde m-am născut”) în alegerea bazei limbii române literare. vertical. de pildă. Dar Heliade înţelege prin limba veche bisericească nu atît limba lui Coresi. şi nu mai puţin prin sistemele ortografice folosite în cele trei provincii? Cel care intervine şi de data aceasta. dacă avem în vedere caracterul muntean al limbii textelor lui Coresi sau cel muntenizat din cărţile religioase tipărite pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. iar mai tîrziu. ci limba textelor bisericeşti de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Aceasta era şi obiecţia pe care filologul moldovean conservator G. i-o aducea lui Heliade. care dobîndise un caracter unitar prin generalizarea variantei literare muntene în toate cărţile româneşti tipărite. Principiul selecţiei trebuia să acţioneze şi într-un alt sens. pe care l-am putea numi orizontal. la „muntenizarea” limbii. aşezată de el la temelia programului de reformare a limbii culte prin „dezgroparea” elementelor uitate în cărţile bisericeşti din secolele trecute. un alt aspect esenţial care întră în definiţia însăşi a conceptului de limbă literară.care utilizează idiomul în cauză. o triere a materialului. şi nici de T. Trebuie să precizăm că formula revenirii la limba veche nu era interpretată de Heliade acum.

C. multe au bune macedonenii. multe au bune muntenii. Exceptînd un număr foarte limitat de filologi – între care primul loc îl deţinea acelaşi G. naţional: „Multe au bune moldovenii. C. fapt ce trebuie considerat drept un moment esenţial în procesul fixării regulilor comune cu privire la unificarea limbii române prin recunoaşterea şi acceptarea autorităţii. giudice. şi nu regulamenturi. „va trebui să se scrie şi în Moldova -ori. gioco. bănăţenii. de unde „derază zicerile aceste”: giù. formele de „neam femeiesc” ale unor substantive (la origine neutre) ca privileghia. Negruzzi crede că ar trebui păstrate fonetismele cu gi. general. o limbă să avem…”. selectate din toate graiurile cu scopul de a se asigura limbii un caracter unitar. giudecată. Negruzzi. nu al limbii vechi sau al graiului moldovean. Respingînd variantele munteneşti. Lingvistul muntean întreţine o corespondenţă publică cu C. ca în italiană. arătînd care sînt condiţiile ce trebuie avute în vedere pentru a pune la temelia limbii literare elementele comune. ne place a te vedea model în scrierile şi traducerile noastre şi vă aducem laudă ce se cuvine unui literat reformator şi legiuitor al limbii”. Italienizat pe de o parte (înaintea lui Heliade!). multe au bune ungurenii. gios. el ţine să precizeze acest lucru. Condus şi de data aceasta de un remarcabil simţ al realităţii şi lipsit de orice prejudecată exclusivistă regională. mîne. Aceste rînduri sînt un document de însemnătate capitală pentru etapa istorică a ideii de limbă literară din preajma anului 1840 şi pentru sensul evoluţiei ei ulterioare. Heliade recomandă să se ţină seamă de răspîndirea cuvintelor pe tot cuprinsul teritoriului locuit de români. făcîndu-i această mărturisire: „Crede. el revine asupra acestei idei.loc privilegiat unui anumit grai. Heliade este recunoscut drept „legiuitor” al limbii. al unuia sau altuia dintre elementele ce trebuiau să intre în normele exprimării literare. el se sprijină pe un argument scump latiniştilor: în 183 . În 1836. De asemenea. că noi. Concesiile nu sînt totuşi generale. z se va pronunţa ca în Muntenia zi. ca în mold. ideile lui Heliade au fost acceptate şi îmbrăţişate şi în Moldova. prozatorul moldovean se arată partizan al etimologismului. C. şi nu -oriú. să îmbrăţişăm ce e bun de la toţi şi între toţi şi să primim şi înnoiturile cele bune. continuă Negruzzi. în speţă celui muntean. Negruzi. În 1839. Într-o scrisoare adresată în 1838 lui C. arătînd că este necesar să aibă în vedere cuvintele cu răspîndire largă. Săulescu –. coleghia (venite prin filieră rusească) vor trebui abandonate în favoarea celor propuse de Heliade: privilegiu. colegiu etc”. regulamente. pîne. Să lepădăm ce-i rău. Negruzzi. în această materie. adică de caracterul popular. de către cel care avea să devină peste cîţiva ani cel mai reprezentativ prozator al Moldovei. a lui Heliade. preţuind ostenelile d-tale. Moldovenii găsesc un model de limbă literară în scrierile lui Heliade şi declară că-l vor urma. precum şi pronunţarea lor de către „cea mai mare parte de români”. dar multe au toţi şi rele. Negruzzi se adresa lui Heliade. Un trup să fim cu toţi. gioc. cînd optează pentru fonetismul cîne. Deci. bucovinenii. domnul meu. astăzi etc.

variantele literare din această perioadă prezintă şi tendinţe comune. Chiar dacă n-a fost de acord cu toate propunerile făcute de Heliade. din. dintre etc. greşeşte. principalele trăsături ale limbii române literare în perioada 1780 – 1840. Acestea s-au menţinut nu 184 . Este foarte importantă înlocuirea. cu o largă circulaţie în toate scrierile din perioada anterioară. u final. de fapt. profunzimea gîndirii. fiind gata totuşi să renunţe la grafia şi pronunţia moldoveană sţenă în favoarea celei care s-a şi impus: scenă. În afara divergenţelor regionale.latină (şi în italiană) nu se zice painis. e > i (citi. care le înlătură pe cele simţite ca fiind arhaice. Negruzzi a avut un rol esenţial în propagarea ideilor pozitive ale cărturarului muntean în Moldova. Printre alte fonetismeam putea menţiona: păstrarea vocalei ă în păhar. exprimate pînă la 1840. cum sînt: adoptarea unor fonetisme şi forme morfologice noi. Negruzzi nu admite însă. îmflă sau trecerea lui î la i în ride. iar în cazul celor din urmă. răsipi etc. nu proces. cane… în sfîrşit. deşi este notat frecvent în Gramatica lui Heliade. ortografia italiană). nici forma şenă pentru scenă. slova ђ notează şi în variantele nordice vocala e în cuvintele de tipul lege. este doar un ornament grafic. Cultura vastă. Trăsături ale limbii literare din această perioadă În lucrările filologice scrise de muntenii Ienăchiţă Văcărescu şi Ion Heliade Rădulescu sau de moldovenii Toader Şcoleriu şi George Săulescu. erudiţia filologică şi talentul literar. pe scurt.). iaste) este înlocuit cu ie. deşi se formează unele păreri despre unificarea normelor limbii române. ca deschizător de drumuri în cele mai variate domenii ale culturii româneşti. Iată. lui Negruzzi i se pare că este mai potrivit să se pronunţe şi să se scrie ca în Moldova: proţes. Fonetică. el. Unele fonetisme arhaice. dzise) cu z în toate variantele literare de tip nordic. susţinîndu-le cu convingere şi după ce autorul lor le-a abandonat. după 1780. aproape exclusiv material oferit de varianta literară muntenească. ţivilizat. curentele puriste din secolul trecut au continuat principalele idei ale Şcolii ardelene. au fost preluate. C. în general. singe etc. dezvoltate şi aplicate de reprezentanţii curentului istoric şi popular. şi mai ales preferinţa tot mai accentuată pentru împrumuturile latinoromanice. se pune la contribuţie. după cum precizează însuşi autorul cărţii. civilizat cum scrie Heliade (care urma. sint. cainis ci pane. Astfel. şi pe bună dreptate. el îndeplinind astfel în Principate un rol similar cu cel pe care l-a avut Şcoala ardeleană în Transilvania. curajul opiniei personale şi capacitatea de a intui surprinzător esenţa problemelor cercetate i-au permis lui Heliade să se manifeste ca un vizionar. sînt treptat şu definitiv abandonate. Ideile sale privitoare la modernizarea şi unificarea limbii române literare. a africatei dentale dz (audzi. în cazul celor dintîi. diftongul ia (priiaten. de varianta moldovenească. tot aşa cum latinismul şi. şi a lui i cu î în împle. de data aceasta. îmblă. rădica.

mîne. Aşa se explică şi alte schimbări fonetice în spirit latinist. incătrău (încotro). ei utilizează formele fără i: cîne. zădar etc. P. cît şi din graiurile populare.Diaconovici-Loga. forte. rădite (ridiche) etc. strein. zedar. ci şi în virtutea aplicării. romanesc. trămura etc. năcăji (necăji). cei doi cărturari menţin o veche normă a variantei literare bănăţene: n netransformat în i în cuvinte ca petroni (pietroi). aspectul fonetic al limbii reprezentanţilor Şcolii ardelene nu diferă totuşi prea mult de cel al limbii literare moderne. iar la C. recoreşte. care. De asemenea. Romania. dintră. fiind cei dintîi învăţaţi români care au studiat fonetica istorică a limbii noastre. alchetuiesc (alcătuiesc). Ei ajung la astfel de forme. diregătorie. Aceasta se explică prin faptul că. personă. tinăr. iar a neaccentuat trece la ă în dător. luom (luăm). uneori chiar la regionalisme. pîne. fără corespondent în latină (şi în celelalte limbi romanice) – ă şi î – filologii transilvăneni acceptă forme regionale ca beutură. potere (putere). holbură (volbură). dătorii. a principiului ortografic etimologic. ei au putut să aleagă atît din limba română scrisă în diferite locuri şi timpuri. curend (curînd). tăbac.. În limba intelectualilor transilvăneni apar frecvent..numai datorită tradiţiei. resplăteşte. reu. şi alte forme regionale cu o circulaţie mai largă în graiurile din Transilvania. Setea de întoarcere la un prototip de limbă i-a determinat pe cărturarii Şcolii ardelene să apeleze şi la alte fonetisme vechi şi populare. dacă acestea puteau sluji idealului apropierii de modelul latin. pe care le întîlnim la cei doi filologi. Unii dintre ei. judeţ) şi z pentru dz (zic. formos etc.Conachi întîlnim formele resboae. scriind adeche (adică). În scrierile din Transilvania. DiaconoviciLoga întîlnim constant formele roman. auzi). Din dorinţa de a reduce cît mai mult frecvenţa vocalelor „intruse”. redecină (rădăcină) etc. spuni (spui). în această perioadă. Uzuale sînt şi formele cu e(i) nesincopate: direg. De pildă. capetém (căpătăm). a uri etc. încungiura. a crepa. sunt (sînt). Din aceleaşi considerente. ci şi datorită faptului că s-au străduit să „corecteze” formele româneşti după modelul latin. detor. Iorgovici şi C. unde poate fi recunoscut latinescul gyrus. înveţetură (învăţătură).. lapădă (leapădă). Dar ğ e menţinut în cuvinte ca împregiur. dirept etc. pe care le considerau a fi mai apropiate de cele latineşti: scamn (scaun). ei acceptă ca norme unice j pentru ğ (joc. 185 . cum sînt: acăţa (agăţa). scie (ştie) etc. teu (tău) etc. numer (număr). se vor păstra în limba cultă pînă la sfîrsitul secolului al XIX-lea. dar introduc şi altele din graiul natal. la C. care să permită o cît mai reuşită încadrare a 1 De exemplu. Astfel. de altfel. desvăli (dezveli). în special bănăţenii P. extind această pronunţie şi asupra altor cuvinte. mai ales de către filologii transilvăneni. întîlnite şi la alţi scriitori români1. ţini (ţii) etc. nu numai pentru că în graiul bănăţean fenomenul în cauză e mai răspîndit. Iorgovici scria portem (purtăm). fonetismele cele mai potrivite pentru constituirea unui sistem fonetic simplu şi unitar. e devine ă după grupurile consonantice st şi tr: blăstăma. Privit în ansamblu. cărindar (calendar).

Morfologie. . s. a. sînt generale unele norme mai vechi ale variantei literare munteneşti: z (zi) şi j (joc. j. Aceste fonetisme se menţin în scrierile majorităţii intelectualilor moldoveni pînă la 1780. care mai tîrziu au fost acceptate şi de alţi scriitori şi filologi români. În structura morfologică a limbii române literare nu se produc modificări importante faţă de epoca anterioară. sîngur. dăstul (destul). mîine. în pofida faptului că şi aici se produce o „invazie” a fonetismelor populare. iar celelalte variază în diferite regiuni ale acestui grai. 186 . .ă protonic trecut la a: capitan. la unificarea normelor limbii române literare. cîteva dintre cele mai importante inovaţii morfologice care tind să se impună în această perioadă a. mai frecvent decît în scrierile de pînă atunci. ţ. pîine). adesea. În schimb. hier.închiderea lui e medial neaccentuat. j: sară. mai rar în poziţie finală. ai. făcem. Reflectînd această situaţie.trecerea lui ea la ie: mîngîiet. consemnează. giudecată. în special gramaticile. Menţionăm. îi (cîine.neologismelor latine şi romanice în structura limbii noastre. contribuind astfel. Dintre labiale. Varianta literară moldovenească. velarizarea vocalei e după oclusivele d şi p în cuvinte ca dă (de). continuă să aibă o frecvenţă mai redusă faţă de cele care s-au impus în limba literară mai tîrziu. veştejaşte. dar şi încongiura). dăşărt (deşert). grijă. care s-au impus în limba literară modernă. hotăraşte). deşi apar mai des. însă alături de ele apar. în special de I. două şi chiar trei variante pentru aceeaşi formă morfologică. în continuare. În Moldova şi în Muntenia. în i: adivărul.reducerea diftongului ea la e: a ave. pă (pe) etc. în etapa următoare. joi. dar şi agiutoriu. r duri înaintea diftongului ea (covîrşaşte. ţîn. f se palatalizează sporadic: hiară. formele fără i: mîne. -tor: cepariu. de pildă. ştiutoriu etc. Doar în Gramatica românească a lui I. unele forme noi.. păşînd. scrierile normative. ş. pîne. Dintre acestea fac parte: . păstrează africata ğ în gioc. fără a fi însă nici aici perfectă. . În scrierile transilvănene se constată tendinţa de înlocuire a articolului genitival invariabil a cu formele al. şărpi. Unele fenomene fonetice de tip nordic au acum o frecvenţă mai mare în limba scrisă din Moldova. reprezentată mai ales de limba cărţilor apărute în Tipografia Albinei. binili.rostirea dură a consoanelor s. z. ale. dar nu reuşesc să se impună ca norme. Unele fonetisme specifice. r moale în sufixele -ar. pi. cum este. ci. limba cultă prezintă mai puţine inovaţii fonetice decît în Transilvania. Majoritatea normelor vechi şi populare specifice limbii culte din secolul al XVIII-lea se păstrează şi în această perioadă.. cînd sînt abandonate sub presiunea normelor unitare. spăriet. . Prin lucrările filologice tipărite de ei s-au răspîndit şi o seamă de norme fonetice. gre. Heliade Rădulescu selecţia e mai riguroasă. Heliade Rădulescu. ceriu etc.

Lexicul suferă schimbări esenţiale în această perioadă. Spirite universale. să ieie..b. în timp ce moldovenii şi transilvănenii păstrează încă forma nediferenţiată au. influenţele orientale (greacă. în special a modelului sintactic francez. formele cu u la imperfect. spui. vom insista asupra contribuţiei lor la înnoirea şi îmbogăţirea lexicului românesc. ca urmare a lărgirii influenţelor romanice. nr. a perfectului compus. structura sintactică a limbii literare începe să se clarifice şi să se modernizeze datorită intervenţiei. 1 187 . unde acţiunea de „reromanizare” a limbii culte începuse pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. dar şi în textele moldoveneşti. O notă aparte faţă de limba cultă actuală o dau structurii morfologice din perioada la care ne referim numeroasele neologisme latino-romanice. În scurt timp. În Moldova şi Muntenia.1-24. în special la filologii bănăţeni. 1963. mai cu seamă după 1836. 1956. În deceniul al IV-lea al secolului al XIX-lea se amplifică şi în ţările româneşti procesul de modernizare a lexicului literar – proces început încă pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Toate aceste forme sînt recomandate de Heliade. nici el nu le respectă decît parţial. să steie alternează cu cele în -ea (-a). ca norme ale limbii române literare. Ca şi morfologia. spun. Fonetica şi morfologia neologismelor româneşti de origine latină şi romanică // SCL. p.371 – 379. ei) mergea continuă să fie majoritare. Întrucît direcţiile principale deschise de Şcoala ardeleană în această privinţă au fost urmate în secolul al XIX-lea de aproape toţi intelectualii români. conjunctivele neregulate de tipul să deie. d. Ivănescu şi L. a lui I. în special a celei italiene şi franceze. şi în urma influenţei tot mai puternice a sintaxei populare şi a modelelor romanice. modernizarea s-a produs mai de timpuriu. În textele munteneşti întîlnim. Încadrarea morfologică a verbelor neologice în limba română din perioada 1760 – 1860 //LR. Heliade Rădulescu. rusească) fac ca lexicul intelectualilor români de pînă la 1840 să ne apară învechit şi relativ sărac. în primul rînd. XIV. I sg. consemnăm preferinţa pentru formele verbale cu dentala refăcută la pers. Sintaxa. Abia spre sfîrşitul perioadei de tranziţie. p. Tot la ei. pînă la 1840. În varianta literară munteană. cu toate că. deschise la tot ceea ce era nou în Vezi G. Iar în Transilvania. Leonte. formele iotacizate (eu) auz. pot (ultima formă alternînd cu poci. aproape fără excepţie. a III-a sg. a III-a pl: (ei) erau etc. dar cele identice cu singularul (el. c. e. turcă. pers. Despina Ursu. În toate scrierile.3. dar. specifice limbii cărţilor bisericeşti din secolul al XVIII-lea. fireşte. vocabularul românesc îşi va schimba radical fizionomia în Principate. Surprinzător este faptul că la cei dintîi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene nu întîlnim decît rar construcţii sintactice alcătuite după modelul latin. care au o altă încadrare morfologică decît cea de azi1. Se răspîndesc acum. sintaxa mai păstrează încă numeroase elemente vechi şi populare. a indicativului prezent: aud. se generalizează auxiliarul a la pers. VII.

dar şi cu unii termeni arhaici sau regionali. pe de o parte. sistemă. 188 . medicină. compoziţie. literă. înainte de toate. mod. S. pedagog. El credea despre limba sa maternă că aceasta într-adevăr este o oglindă a universului pentru cine s-ar fi priceput să scotocească prin ungherele şi tainiţele ei. închipuire peste tot „idee universală”. termen etc. . virtuos. în primul rînd. menţinerea aproape integrală a fondului lexical existent în vechile scrieri româneşti. pronunţie. ocasie. gen. şi în bună măsură au reuşit. regulă. Termeni ştiinţifici: articul. De aceea filologii transilvăneni s-au străduit. Totuşi primii latinişti nu numai că n-au abuzat de neologisme. matematică. Aşa se explică. conferenţie. imperfect. să organizeze dezvoltarea culturii noastre pe o cale nouă. sufragiu. să traducă lucrări religioase şi chiar s-au încumetat să elaboreze unele scrieri literare. mai ales dacă aceştia erau de origine latină. elocvent. pe care ei s-au străduit să-l completeze cu numeroase cuvinte create prin derivare sau compunere. agronomie etc. italiana. filologii transilvăneni n-au manifestat tendinţe puriste. logică. modernă. presidium. poziţie. Aşadar. dialect. veneraţie etc. principalele surse de sporire a vocabularului literar nu puteau fi decît latina şi limbile romanice. securitate. condiţie. Neologismul e admis de Klain numai „unde graiul nostru s-ar afla în lipsă”. Iată o listă sumară a elementelor lexicale caracteristice pentru limba învăţaţilor transilvăneni: Neologisme latino-romanice: atentat. dar nu au neglijat nici îmbogăţirea de ansamblu a lexicului românesc. derivat. iar pe de altă parte. director. întregime „integritate”. ei n-au încetat să alcătuiască opere istorice. cauză. cărturarii transilvăneni şi-au propus. impostor. columnă. modă. contaminat. memorie. cujugţie. magistru. a replica. iar dintre acestea. pori. În acest sens. fizică. interjecţie. omagiu. să creeze terminologia necesară exprimării celor mai importante noţiuni ştiinţifice. inscripţie. naţioane (naţiuni).cultura europeană din acea epocă. întrucît ei n-au dorit să elimine cuvintele străine pătrunse în ţesătura limbii române de-a lungul timpului. închipui „imagina” a împururi „a eterniza”. speriinţă. Totodată. preferinţa manifestată de cărturarii transilvăneni faţă de termenii calchiaţi sau traduşi. . verb. Termeni calchiaţi sau traduşi: chipuri „moduri”. proprietate. dar s-au străduit chiar să romanizeze terminologia filozofică curentă de origine greacă sau latină. constituţie. orator. ei au iniţiat cea dintîi acţiune organizată de traducere şi elaborare a numeroase şi variate opere din diverse ramuri ale ştiinţei: filozofie. Micu aşeza limba românească alături de toate limbile mari în care cei mai de seamă filozofi ai timpurilor au încercat cîndva să-şi exprime gîndurile. hotărîre „definire”. natură. O astfel de acţiune era însă aproape imposibil de întreprins cu mijloacele de care dispunea limba română din secolul al XVIII-lea. ţivilizaţie. urban. Cum era şi firesc. lavă. ci s-au împotrivit mai cu seamă adoptării neologismelor provenite din altă sursă decît cea latină sau romanică. gramatică. a recomenda. soţietate.

Atenţia lor s-a îndreptat. create prin derivare de la elemente lexicale mai vechi. moştenite din latină: advenire „a veni la cineva. regionali şi populari de origine latină. neogreacă şi rusă – în Moldova şi Muntenia. temei „subiect”. terminologii ştiinţifice. op „trebuie. putem observa însă continuarea unor tendinţe inovatoare. Examinînd structura limbii române culte din perioada de tranziţie. trup „corp. periculós „plin de frică”. a căror aspect diferă adesea de cel pe care pe care l-au căpătat mai tîrziu în română. convenire. Între aceştia se numără: aorea „odinioară” (lat. încercări de unificare a normelor exprimării culte. dărăb “bucată”. imperiţie „neştiinţă”. - 189 . prelucire „strălucire” (de la lucire). constatăm că. modernizarea lexicului prin adoptarea împrumuturilor latino-romanice. în linii mari. periculu „cercare cu frica”. crearea unei delimitarea. constare). lucru”. opus est). O trăsătură specifică a lexicului literar din această perioadă este interferenţa elementelor orientale. Învăţaţii transilvăneni au încercat să completeze. stăriîmprejur „circumstanţe”. ad hora). alium). ea mai păstrează încă o parte din trăsăturile specifice vechii române literare. Paralel. putinţă „posibilitate”. datorită atît filierei străine prin care ne-au venit. ce se vor dezvolta în următoarele decenii. pleşug “chel”. În Observaţii de limbă rumânească. şi anume: abandonarea treptată a faptelor de limbă învechite. tină “noroi”. în primul rînd. imperit „neştiut”. cătană “soldat”. sau a împrumuturilor din maghiară şi germană – în Transilvania. iosag “avere”. spiţă „specie”. fondul lexical românesc cu termeni noi prin derivare şi compunere. provenire „a veni din pămînt” (de la venire) etc. spre rădăcinile moştenite din latină. cu tot mai numeroase neologisme latinoromanice. a sosi”. a făgădui “a promite”. rost „gură” (lat. ghib “cocoşat”.nestrăbătuincios „impenetrabil”. Paul Iorgovici propune o listă foarte bogată de cuvinte noi. este necesar” (lat. populară rostrum) etc. a tăgădui “a nu recunoaşte”. zicere „afirmaţie” etc. devenire „a veni în jos” (toate de la verbul venire). în ansamblu. commandare). cloambă “ram”. greacă. de asemenea. a custa „a trăi” (lat. a principalelor stiluri funcţionale. Frecvente sînt şi regionalismele ardeleneşti de alte origini: armariu “dulap de vase”. Reprezentanţii Şcolii ardelene au preferat mai ales termenii arhaici. fărtai “sfert” etc. a comînda „a face masa de pomenire pentru omul mort” (lat. provenite din turcă. pe care i-au introdus în scrierile lor cu intenţia de a întregi fondul latino-romanic al vocabularului românesc literar. prevenire „a ajunge la ceva”. singuratec „individual”. cît şi modului în care au fost adaptate la sistemul fonetic şi morfologic al limbii noastre. convenciune „împecare”. iluminare (luminare). ai „usturoi” (lat.

alături de Costache Negri. directă. Aceştia sînt dl Feury.Alecsandri. Franceza era cunoscută într-un cerc restrîns de boieri care aveau legături cu curtea domnească. au adus cu ei nu numai cultura franceză. are loc alta. Rosetti. filozofice ale secolului raţionalist. la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Kogălniceanu. cînd în Muntenia şi Moldova sînt numiţi domnitori dintre dragomanii de la Poarta Otomană. Influenţa neolatină a) Influenţa franceză O însemnătate fundamentală pentru limba română literară. I . Alături de această cale. numeroşi nobili regalişti emigrează în Europa. a avut-o influenţa f r a n c e z ă. care pregătise revoluţia franceză sub flamura libertăţii. sub aspectul desăvîrşirii caracterului ei modern. evocat de V. care i-a fost elev. O parte din emigranţi se angajează ca dascăli în casele boiereşti. mai ales consecinţa Revoluţiei de la 1789. un alt francez. Viillant. Ea este consecinţa evenimentelor politice care s-au petrecut în Franţa. deschide o şcoală. Cîteva nume au rămas întipărite în amintirile contemporanilor. dar mai ales în a doua jumătate a secolului următor. învăţau franceza. dar mai ales la însuşirea limbii străine şi la prelucrarea limbii române prin traduceri şi adaptări din franceză. preceptorul lui Costache Conaci. La venirea în ţările noastre. îndeosebi datorită prestigiului de care se bucura cultura Franţei. ce s-a manifestat în toate provinciile româneşti. dl Cuenim.Cuza. pe care însă turcii nu o cunoşteau. Al. printre care se aflau şi unii revoluţionari. egalităţii şi fraternităţii. La Bucureşti. aceasta contribuind la familiarizarea cu scrierile apusene ale timpului. A. Pătrunderea elementelor franceze s-a făcut în mai multe etape şi pe mai multe căi.Fireşte că toate acestea sînt o consecinţă a procesului de renaştere culturală şi social-politică. Grigore Alexandrescu. C. Rolul ei a continuat să prevaleze pe tot parcursul secolului al XIX-lea şi nu a încetat după aceea. Aceştia erau oameni culţi. devenită familiară şi în rîndurile unui număr mare de boieri. unde au învăţat Ion Ghica. 190 . noii domnitori îşi aduceau sau li se impuneau secretari francezi. Aceşti intelectuali. de pătrundere a limbii franceze în Principate. limba diplomatică a timpului. M. fiindcă le era interzis de Coran să înveţe limbi străine. ajungînd şi la noi şi fiind primiţi cu bunăvoinţă. În urma ei. ci şi interesul pentru ideile politice. indirectă. Fiii lor. care erau pregătiţi în vederea viitoarelor cariere politice. cunoscători ai limbii franceze. începînd din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Contactul cu limba franceză datează în Principate după anul 1700. Începuse să se citească şi să se traducă literatură franceză.

este greu să stabilim cine le-a folosit prima dată. fantomă. Influenţa franceză se impune progresiv pe măsură ce dispare. franceza intrase sub scutul legii.Prin Regulamentul organic. armată. Mumuleanu. sensibilitate. infernal. O bună parte a împrumuturilor franceze şi-ai găsit. N. disciplină. forma cu care s-au încetăţenit în limba literară. influenţa rusească. pentru scurtă vreme. eterogen. Bălcescu nu găseşte uneori termenul corespunzător românesc şi de aceea el scrie reviu şi revistă. Heliade). Instructive sînt mai cu seamă neologismele la N. Termenii filozofici (idee. alianţă. punînd alături un echivalent impropriu – căutare – pentru a exprima ideea de “trecere în revistă”. terminologia administrativă şi militară. aceşti „bonjurişti” devin exponenţii influenţei franceze în ideologia epocii. cinovnic. corespondentele lor franceze actuale epocă. După 182-1830. Bolliac. chiar de la începutul secolului al XIXlea. substantivele artilerie. urmînd chiar o pronunţie franceză. filozofie. infanterie. comandir. la formarea limbii române moderne? G. dacă latina era „maica” limbii noastre. P. energie. analiză. comandant. logică. De aceea la B. a redija “a redacta”. Russo – în Elveţia. întîlnim cuvintele spiculaţii. unde învaţă franceza ca sursă. Unele neologisme franceze şi romanice au pătruns în română prin filiera rusă. în cultura şi limba noastră. bunăoară. Reîntorşi în ţară. funcţionar. V. La baza influenţei limbii franceze a stat conştiinţa latinistă a descendenţei romanice comune a celor două limbi şi popoare. rezervă (N. a reorganiza. polcovnic. Bălcescu). De ce influenţa franceză a avut un rol decisiv. a imagina. ambasadă. de asemenea. în mod special. în locul celei greceşti. trepta. alături de curentul latinist. C. Bolintineanul. Consemnăm doar cîteva fapte din scrierile anilor 1820-1860. Al. opinie (Iancu Văcărescu). unde găsim franţuzisme cu forma actuală: confuzie. În unele şcoli se predau chiar cursuri în franceză. Alecsandri petrec mai mulţi ani în Franţa. linie de bătaie etc. enteres. armie. Bălcescu. bunăoară. Franceza devine acum limba la „modă” a protipendadei. sînt trimişi la Paris D. eroare etc. a dispoza “a dispune”. care nu au reuşit să se impună: a developa “a dezvolta”. Bălcescu. M. I. franceza era sora ei mai mare şi mai „norocoasă”. Multe franţuzisme însă au trecut prin mai multe faze de adaptare la normele limbii române moderne. după 1850. Mica boierime năzuia să se ţină în pas cu moda 191 . colonel. cărora le vor lua locul. Cunoaşterea ei varia în funcţie de treapta socială a claselor avute. N. Kogălniceanu. De aceea e şi firesc să mai întîlnim unele neologisme ruseşti de tipul epohă. tot mai mulţi tineri sînt trimişi la studii în Apus. gardă. Terminologia franceză stă la baza mai multor traduceri filozofice. Ghica. Ibrăileanu menţiona că. reformă (I.) au rămas intacţi în româna contemporană. electirc. O listă completă a cuvintelor de acest fel este imposibil să se întocmească.t influenţa neogreacă şi în timp ce îşi face loc. Mai tîrziu.

grecismele şi alte „-isme”. constatăm că asemănarea este şi mai mare: în multe părţi ale Italiei se aude pronunţîndu-se „curat româneşte”. omo. unde ne folosim de prepoziţii (prefixe). foc. Avînd exemplul fraţilor italieni. De la scriere se pot obţine: descriere. foco. bunică. munte. pentru care avem la îndemînă “dupăpoziţii” (sufixe). o întreagă teorie pentru a-şi sprijini pe ea încercarea de i t a l i e n i z a r e a limbii. deci aproape ca în limba română: loc. După cum observă V. distinsul lingvist român. Bineînţeles. vorbite iniţial în Italia. punte. Heliade Rădulescu. 192 . Astfel. aceasta se datoreşte faptului că asupra italienei s-a exercitat. Iar dacă facem comparaţie cu dialectele italienei. încît să semene mai mult cu cele italieneşti. b) Încercări de italienizare a limbii române În acelaşi timp cu influenţa franceză. de la bun avem bunătate. benedire). care puteau servi ca punct de plecare pentru formarea de noi familii de cuvinte. El porneşte de la premisa că româna şi italiana nu sînt limbi deosebite. În 1840. el porneşte de la un număr de peste 1300 de cuvinte de origine latină. Astfel. Heliade dă o listă de afixe – neologice şi moştenite – precum şi derivatele ce s-ar putea alcătui cu ajutorul lor. avînd în vedere germanismele. bunic. Aşa stînd lucrurile. turcismele. cînd înrudirea strînsă i se părea evidentă. Căutînd o soluţie pentru remedierea acestei stări de lucruri. ci în limba scrierilor bisericeşti. prescriere etc. fronte. şi nu luoco. Heliade construieşte. Cuvintelor li se dau corespondentele lor din italiană pentru a se ilustra asemănarea dintre cele două limbi. în articolul amintit. bunel. cuvintele noi trebuie astfel formate. Vrînd să readucă limba la înfăţişarea ei dintr-o perioadă veche. Că într-o epocă veche nu existau deosebiri între aceste „dialecte” se poate vedea dacă ne întoarcem îndărăt pe drumul istoriei limbii italiene.. iar aici un rol central îi revine lui I. de la aceeaşi rădăcină se poate ajunge la binecuvîntare (it. ce trebuie făcut pentru a se ajunge la unitatea limbii? Răspunsul lui I. se pronunţa loco. o parte din franţuzisme au devenit jargonisme. putem lua lucrurile de-a gata de la ei. româna literară a fost supusă încă unui proces de „modernizare”. bunişor etc. Bunăoară. influenţa culturii. Pentru aceasta există două mijloace: c o m p o z i ţ i a (compunerea). timp de secole. observă că procesul de cultivare a limbii române suferă de pe urma a numeroase „ciume” literare. ponte se pronunţă în multe graiuri italiene frunte.timpului şi simţea necesitatea să amestece expresii franţuzeşti în limbajul familiar. maghiarismele. Alecsandri în Chiriţele… sale. uomo. monte. bunicuţă. proscriere. şi anume i t a l i e n i z ă r i i. Heliade este acesta: să se restituie limbii române formele ei vechi. într-o fază mai veche a acestei limbi. om. în lucrarea sa Paralelism între limba română şi italiană. pe cînd româna a fost lipsită de acest privilegiu. şi d e r i v a ţ i a . ci două dialecte ale uneia şi aceleiaşi limbi. fuoco. care nu trebuie căutate în latina clasică. Dacă ele nu se aseamănă întru totul astăzi.

mai cu seamă neologismele pătrunse în limba noastră. Aceste idei stau la baza „şcolii fonetice bucovinene” sau a analogismului pumnist. După cum se vede.) sau a+m+cons. italiană sau „fabricate” de el. Nu acelaşi lucru se poate spune despre alte numeroase exemple. se va zice nu latină. Teoria lui viza atît a s p e c t u l f o n e t i c al neologismelor. maghiarismele etc. dar recomandă şi folosirea unor semne diacritice destul de numeroase. cantat > cîntă. italienismul lui I. leptură “lectură” etc. fiindcă grupul consonantic latinesc ct a evoluat în română în pt (octo > opt). dacă se vor respecta cu stricteţe regulile (fixate de el!) „în deducerea şi strămutarea cuvintelor”. cuvintele noi urmează să se supună legităţilor moştenite ale limbii. Deoarece a neaccentuat a dat în română ă (farina > făină). Dacă lipseşte cuvîntul italian. Clădit pe o teorie falsă. ci germînă etc. faţă de purismul heliadist. cît şi s t r u c t u r a lor ca atare. oglindă în schimbul unor italienisme. Prin urmare. nu germană. dar în felul său. trebuie să supunem acestei legităţi toate cuvintele noi care conţin acest fonetism. pe care el vroia să-l impună limbii noastre. Fostul profesor al lui M. vrednicie se poate înlocui prin demnitate. Este vorba de respectarea principiului analogiei. completează I. subiept “subiect”. Aron Pumnul este mai puţin purist. turcismele. Faţă de purismul latinist. intuiţia lui Heliade coincide de multe ori cu sensul evoluţiei multor cuvinte analizate mai sus în româna contemporană. fatică. 193 . potrivit căruia. c) Pumnismul analogist În cadrul direcţiilor reformatoare s-a manifestat un timp şi pe o tendinţă născută dintr-o concepţie aparte. oboseală. ci lătină. În loc de turcismul basma se poate spune năsăriu. Heliade. specol. bunăoară.> î (lana > lînă. Bogat trebuie înlocuit cu avut. El vrea să romanizeze limba. şi să le înlocuiască cu elemente de origine latină. unde prejudecata puristă îl îndeamnă să scoată din limbă substantivele clopot. pentru basma de gît (fular). a+n+voc. în firea limbii române este să se scrie şi să se pronunţe nu plantă. mîndrie. fireşte este să se asculte de aceste legităţi la scrierea sau la rostirea altor cuvinte.strofiu. Dacă. franţuzisme şi latinisme propuse de el: campană.(cons. Heliade vroia cu tot dinadinsul să elimine din română toate slavonismele. ci plîntă.Fiind un purist ca şi latiniştii. “Este în uz şi batistă pentru basmalele cele albe”. Încercarea lui de a reforma scrierea se sprijină pe convingerea că limba română trebuie să-şi redobîndescă fire. Heliade nu putea duce la altceva decît la consecinţe grave în privinţa caracterului italienizant. care căuta salvarea limbii literare în italienizare. Tot aşa. care dorea să dea limbii române o înfăţişare identică cu a „maicei” sale. campus > cîmp). fiertate. a cărei teoretician a fost Arom Pumnul (pumnismul). în zadar –prin in darn. de pildă cărăpter “caracter”. înavuţit. Eminescu este adeptul scrierii fonetice cu litere latine. nimic nu ne împiedică să creăm un cuvînt nou.

se vor supune vechilor legi. căci el are în vedere o perioadă din istoria limbii cînd aceste legi erau active. etimologie. În felul acesta. precum sînt toţi “ţărmurii ştiinţiali” (termenii ştiinţifici). Nu putem trece cu vederea că Aron Pumnul a fost totuşi adeptul principiului fonetic în scrierea cu litere latine. iznoavă. scoaterea din limbă a elementelor nonromanice. Altele sînt “minciunoase”. cugetămînt. şi nici slavonescul rana nu a devenit rînă. Evident că Aron Pumnul interpretează faptele de limbă într-un mod foarte personal. ci a fost ridicularizat de V. filozofie. vorbămînt. nu înseamnă însă că şi neologismele. conform legităţilor fonetice de evoluţie normală. toate provinciile româneşti erau reprezentate prin oameni de cultură dintre cei mai autorizaţi să-şi exprime opinia în probleme de limbă. Forma cu -ţie „este o rană înfiptă în limbă de fiii ei cei nepricepuţi”. Heliade Rădulescu. ca şi latiniştii. fost elev al lui Aron Pumnul. principiu susţinut şi acceptat de Titu Maiorescu. pe lîngă munteni şi moldoveni. Căci dacă latinescul mola a dat în română moară. în raport cu sufixul mai vechi -ţiune. Tot aşa se va proceda şi cu neologismele terminate în -ţie din exemple de tipul naţie. De exemplu. slugă. instituţia nou creată îşi propunea: 194 . Academia Română. unele “cuntrazic” şi “strică” natura limbii noastre. slujbă. avînd aceeaşi formă cu cele latineşti. Dintre aceste. devenită în 1867 Societatea Academică Română. limbistică. Sbierea.Teoria pumnistă nu este mai puţin curioasă şi deşenţată cînd are în vedere romanizarea lexicului neologic. Alecsandri şi C. din transilvănenii Timofei Cipariu şi Gavril Munteanu. El nu s-a bucurat nici măcar de cinstea de a fi combătut. ignorînd caracterul lor limitat în timp. G. Etapa limbii române moderne În 1866 se înfiinţează Societatea Literară Română. n-a găsit răsunet decît în rîndul cîtorva elevi de-ai lui Aron Pumnul. Noul for ştiinţific era format. Nu e de mirare că @ciunismul”. iar în 1879. cum a fost numită teoria lui Aron Pumnul. stelemînt „astronomie” etc. unde fiecare sunet „se poate da cuvînt deplin din legile cele universale ale limbile sub carile stau toate cuvintele”. spiritămînt „psihologie”. între care: literemînt „abecedar”. Urmează o întreagă listă de asemenea „ţîrmuri ştiinţiali”. scriemînt „ortografie”. filologie. el cere. De aceea corect şi potrivit cu specificul limbii noastre este să se spună numai năciunal „naţional”. care este o formă “foarte tinerică”. ca de exemplu: gramatică. simţămînt „estetică”.. carile “curat româneşte” s-ar zice aşa: limbămînt. Prin chiar actul de constituire. iar pavimentum > pămînt. În lucrarea Formaciunea cuvintelor româneşti. Înlocuirea uneia cu cealaltă ar fi rezultatul necunoaşterii istoriei limbii. Busolă nu a devenit busoală nici medicament – medicamînt. care i-a dat o fundamentare ştiinţifică. precum şi dintr-un reprezentant al Bucovinei – I. cugetămînt „logică”. Negruzzi. năciunalitate „naţionalitate” etc. care îl are ca preşedinte pe I.

. K. În sesiunea din 1869 a Academiei Române s-a adoptat un nou sistem. cάrti.sunetele ĸ΄. marcînd diftongii. pentru un moment. Vasile Alescandri şi Titu Maiorescu. sor’a. întaniu. cas’a. bunetάti (părţi. supune dezbaterilor un proiect de norme. Acesta prevedea: .să fixeze regulile ortografice ale limbii române. Normele ortografice adoptate în 1867 de Timofei Cipariu sunau astfel: 1. . Acesta este primul proiect ortografic definitiv şi oficial al Academiei Române. ş) se vor scrie cu literele sunetelor corespunzătoare din care derivă (t. făcu. . Bariţiu. cuvêntu (atît. Maiorescu. . g΄ se notează ch. Cel grav e notat la infinitivul. urmate de i.să elaboreze gramatica limbii române. în care triumfa. cărţi. De exemplu: légăna (leagănă). ş ţ. adică z. s. 2. la capitolul Despre fonetica limbii române. Accentul grav se mai foloseşte la perfectul simplu al verbelor: tacú. În 1880.se introduce accentul grav (΄) şi cel circumflex (ˆ). Contribuţia lui Titu Maiorescu la dezvoltarea limbii române literare Istoricul ortografiei noastre trebuie raportat la contribuţia adusă la dezvoltarea limbii române literare de către Titu Maiorescu. audί (tăcu. Y sînt considerate străine). Toate sunetele „primitive” [etimologice] se vor scrie cu literă corespunzătoare din alfabetul latin (literele Q. z se admite în cuvintele străine (zeamă). fiind plasat înaintea finalei a: mam’a.apostroful (. . Stabilirea regulilor de scriere cu litere latine s-a aflat în atenţia Academiei Române timp de cîteva decenii. o nouă comisie. se scriu fără sedilă. . glacia facia etc.ţ se notează ci în cuvintele acia. Aşadar. auzi). precum şi la forma de plural a substantivelor: pάrti.accentul circumflex (ˆ) se pune la sunetele nazale: atît. realizîndu-se legătura ei cu limbile romanice.să înceapă şi să ducă la bun sfîrşit dicţionarul limbii române. iar problemele de ortografie sînt reluate în discuţie. facú. În 1879. Toate sunetele derivate (ţ.. care se retraseră între timp. care s-a menţinut pînă în 1881. punctul de vedere al latinismului etimologizant. gh. reintră în componenţa Academiei ca membri. s). bunătăţi). prezidată de G. Regulile ortografice speciale şi în amănunt urmau să se fixeze de gramatică. . t. dar în terminaţii se notează di: lucrediu “lucrezu”. indicativul şi la imperativul verbelor.literele d. Societatea Academică se transformă în Academia Română. furtun’a etc. Preocupările sale în legătură cu problemele scrisului românesc 195 . Proiectul este votat în 1881. principiul etimologic a învins (cel puţin o parte din el) şi în felul acesta se asigură dezvoltarea ulterioară a limbii române. gramatec’a. întîi. Acesta este primul sistem ortografic al Academiei Române. raportor fiind T.) notează forma articulată a substantivelor feminine. cuvîmt). mόre (moare).

în scrierea fonetică. Recunoscînd meritul Academiei Române în căutarea unor soluţii pentru reglementarea scrierii cu litere latine. Maiorescu nu acceptă la început în scriere pe î (ă). ş. să exprime toate sunetele şi nuanţele lor dintr-o limbă. În Convorbiri literare. respectiv cu sedile. vedui pentru văz „văd” etc. ci o restrîngere măsurată a numărului de semne. č. Vom aminti una din tezele adepţilor scrierii etimologice de a păstra toate semnele alfabetului latin. T. ele sînt insuficiente pentru a nota toate sunetele specifice limbii noastre. Făcînd o incursiune în fonetica istorică a limbii române şi invocînd autoritatea unor lingvişti ca Diez. Ei făceau deosebire dintre sunetele “primitive”: a din acus. Maiorescu şi concepţia sa expusă şi discutată. mai întîi. T. Pumnul şi cea etimologică a lui T. cînd el publică în Convorbiri literare studiul Despre scrierea limbii române. Astfel. î. Maiorescu problema ortografiei este discutată concomitent cu critica direcţiei fonetice a lui A. Se scria mănă „mînă”. inexistente în latină şi ortografiate diferit. nu un fonetism absolut. deoarece ele sînt prea numeroase pentru scrierea limbii române. s din sedet „şede”. Pe de altă parte. Dacă aşa ar sta lucrurile. Cipariu. sau cu i (riu). şi cele derivate: ă din casă. î din a neaccentuat – antaneus „întîi”. recunoscînd că î a intrat în uzul general al limbii române şi trebuie notat ca atare. ğ). frundi’a pentru frunză. T. fără a introduce nici un semn diacritic pentru notarea sunetelor specifice limbii române (ă. î era evitat şi înlocuit cu ă. audiu pentru auz „aud”. ş. chestiune asupra căreia revine în aceeaşi revistă în 1867 şi în 1873. Schuchardt ş. Maiorescu prezintă un tablou al pronunţării sunetelor din latină şi al corespondentelor lor în română. Maiorescu a renunţat la această teorie. Conflictul dintre cele două direcţii – fonetismul şi latinismul etimologizant – înregistrează acum o nouă etapă. Literele trebuiau să reflecte natura limbii. Pentru înţelegerea acestui conflict. care avea să ducă la înfrîngerea etimologismului şi deci la cîştigarea bătăliei de către adepţii principiului fonetic. Important este. ţ. Ulterior însă. ţ). trebuia să se scrie în principiu man’a pentru mînă. În studiul lui T. afirmînd că un alfabet nu cuprinde. ca în ortografia actuală. După adepţii Şcolii ardelene. Care este principiul de bază pe care se sprijină sistemul fonetic recomandat de Titu Maiorescu? El însuşi l-a definit cu toată claritatea. aşa-zise derivate (ă. Maiorescu ţine să observe că proiectele ortografice propuse de Academie nu s-au bucurat de popularitate şi prin aceasta ea a pierdut din terenul pe care şi-l cîştigase iniţial. pentru sunetele româneşti. iar această „natură” era pentru latinişti forma latinească a cuvîntului. în cercul “Junimii”.datează încă din 1866. î. el cere notarea lor cu semne diacritice. Maiorescu arăta că nu pot fi adoptate toate semnele alfabetului latin. gh.a. T. adică etimonul lui. este necesar să examinăm contribuţia lui T. z din zic < dico etc. ortografia s-ar complica enorm. nu poate şi nici nu e necesar să cuprindă. T. şi deci fără funcţie gramaticală.. considerîndu-l o nuanţă de „umbrire” a lui ъ slavon. ch. s din stella. care să facă posibilă reproducerea 196 .

scrierea cu ss a cuvintelor de origine străine: rassă. Dezbaterile au fost reluate în 1880. заря.redarea grupului şt prin sci: Bucuresci . a cuvintelor: zare < rus. propuse principiile cuprinse în studiul pe care l-am rezumat mai sus. în calitate de raportor al comisiei. puse 197 . Ortografia rămîne în urma acestei prefaceri. În esenţă. că propunerile făcute nu trebuie considerate definitive. adevăr ignorat de curentul latinist. Maiorescu ţinuse să precizeze. Cine pierde din vedere acest lucru uită sau nu vrea să ţină seama de împrejurarea că principiul fonetic reprezintă însăşi viaţa limbii şi este o condiţie a înţelegerii ei de către vorbitori. după cum scrie D. scie – ştie. Dimpotrivă. Şi de data aceasta expunerea sa se întemeiază pe rezultatele obţinute de ştiinţa despre limbă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. T. Maiorescu supune unei critici severe etimologismul latinist. altă pronunţare. căci T. limba se află într-o permanentă transformare. care vor trebui să se reflecte în ortografie. şi nu simple semne fonetice. care contrazice ideea de evoluţie a limbii. Proiectul său. impus şcolilor. constată el. atîtea cîte sînt absolut necesare pentru deosebirea sensurilor cuvintelor şi a formelor flexionare. Făcînd apel la argumentul dependenţei raţionale a regulii fonetice de principiul logic în scrierea limbii. etimologice: să se „arunce limba cu un secol înapoi”. dar dzile < lat. de aceea sistemul ortografic ce urmează să fie stabilit acum nu mai corespunde cu exprimarea urmaşilor. În ultima parte a studiului. De aceea era necesar să se reia discuţia cu privire la ortografie pentru a se pune de acord normele scrierii cu uzul. Literele sînt semne esenţial logice. Concesiile făcute acestui principiu sînt. tot astfel ş din paşi face distincţie dintre plural şi singular. Schimbările considerate de latinişti un rezultate al „corupţiei” de-a lungul secolelor reprezintă în fond un stadiu firesc al evoluţiei. Maiorescu a fundamentat. Uzul va impune alte forme. ele urmînd să fie completate şi îmbunătăţite prin amănunte ulterioare. Sunetele „derivate” răspund unei funcţii gramaticale de diferenţiere morfosemantică: ă din laudă faţă de a din lăuda deosebeşte prezentul de imperfect. scrierea fonetică pe baze fonologice. Maiorescu intuieşte deosebirea dintre sunet şi ceea ce numim noi astăzi fonem. T. mai menţine încă unele elemente etimologice. Vom aminti că Ministerul Instrucţiunii elaborase şi el un sistem ortografic. fonetic în esenţă. T.sunetelor importante. scrierea cu z sau dz. după ce prealabil se constituise o nouă comisie. în speţă în direcţia istorică şi comparativistică. care se silise să restituie foneticii româneşti formele ei vechi. Macrea. principiul etimologic. în raportul său din 1880. în funcţie de originea nelatină sau latină. între altele: . T. . cassă.Bucureşti. nu mai puţin etimologizant şi greoi. Cu acest prilej. Recunoaştem în aceste argumente logice un punct de vedere ştiinţific valabil şi la etapa actuală. este o piedică şi un pericol pentru dezvoltarea intelectuală a unui popor. Maiorescu. de care se lăsau călăuziţi scriitorii şi oamenii de cultură ai epocii. dies.

Maiorescu. se acceptă scrierea cu î din i. Eegula se bazează însă pe o explicaţie falsă. Maiorescu pe tărîmul limbii literare nu se limitează numai la contribuţia sa esenţială la stabilirea principiului fonetic în ortografie. . indiferent de originea cuvintelor. păstrîndu-se numai z. Astfel de influenţe se exercitau în special asupra limbii culte din celelalte provincii româneşti: Transilvania. ar trebui să se noteze î prin i. sistemul ortografic bazat pe principiul fonetic a învins după lungi şi dificile dezbateri şi reflectă. şi apoi altele. Ortografia fonetică repurtează o victorie decisivă abia în 1904. tacere. Din comisie fac parte acum. după cum formele flexionare arată că el provine din una dintre aceste vocale: lăudînd. é şi ó marcînd diftongi sînt înlocuiţi cu ea şi oa. ci reproduce un e latin accentuat (vēndo) şi un S slavon împrumutat şi nazalizat: СВђТЪ. care aduce ca argument principal uzul. după ce s-au făcut unele modificări în 1932. frazeologie şi sintaxă. Activitatea lui T. s-a acceptat forma verbală sînt în loc de sunt. rîpă etc. nici de Parlamentul Republicii Moldova. Limbajul presei din aceste provincii se afla sub o vădită influenţă a modelelor neromâneşti în lexic. vênd. în care. ci şi de alte influenţe. în afară de T. Dar vînd şi sfînt nu are nimic comun cu acestea din urmă. presa periodică utilizează acest model de scriere. la care s-a revenit în legătură cu scrierea lui î din a (â). între. În studiul Limba 198 . După cum e lesne de observat. la care s-a revenit prin decizia Academiei Române. exceptînd cazurile cuvîntului român si derivatele lui. mormênt. întrucît se considera că tăcînd ar trebui să se scrie cu ê (lat. Maiorescu. În aceeaşi situaţie sînt verbele vînd şi sfînt. care atingeau specificul ei naţional. Bucovina şi Banatul. regulile Academiei stabileau ca î să se scrie din î. chiar dacă el nu corespunde de multe ori realităţii şi nu reflectă totdeauna etimologia. în 1953. normele actuale. Căci limba română literară era ameninţată nu numai de primejdia scolasticismului latinist. ê şi î. Ei au obţinut (cu majoritate de 1 vot!) păstrarea lui u (ŭ) final şi i (ĭ) final scurt. vechiu. în 1953. tacendo). deşi Radioteleviziunea ambelor state. Ovid Densuşianu. sînt: se suprimă dz. Modificările propuse de astă-dată şi acceptate de Academie duc la eliminarea unor elemente ale scrierii etimologice. deoarece î din aceste două cuvinte nu este derivat din i. în linii generale. Iacob Negruzzi. conform normelor Academiei. Ion Bianu.de acord cu normele stabilite de gramatica şi dicţionarul limbii române. sistemul adoptat fiind. în esenţă. cînd au fost înlăturate ultimele „resturi” etimologice. Pe lîngă aceasta. grupul sci se înlocuieşte cu şt: Bucuresci – Bucurerşti. pentru că avem logoformele vinzi.se suprimă ŭ şi ĭ din finala cuvintelor. El a mai desfăşurat şi o activitatea intensă şi salutară într-un domeniu numit de noi astăzi cultivarea limbii. Tot atunci. Etimologiştii au izbutit totuşi să smulgă şi alte cîteva concesii făcute sistemului lor cînd propunerile au fost supuse totuşi votului. dar chestiunea n-a fost ratificată nici de Senatul României. facênd. sfinţi. cel de azi. î în mijloc de cuvînt. Principalele modificări propuse de T. numit din nou raportor. u final mut în cuvinte ca unchiu.

arată limpede care erau convingerile sale în această materie. şi în privinţa neologismelor. incintă sau a unor calcuri. Maiorescu. pas de livre. Sîntem încredinţaţi. adînc în loc de aprofundat. cuvînt de origine asemenea latină. însă înţeles de toată lumea? Tot aşa va trebui să zicem (să se observe tonul imperativ al lui T. erau. unde condamnă întrebuinţarea unor neologisme de tipul pantă. consideraţi de el inutili. chiar dacă evoluţia ulterioară a limbii nu i-a dat dreptate. Maiorescu conchide: „Dar trebuie să vorbim în contra acelor neologisme de prisos care se strecoară prin scrierile noastre fără a bate prea tare la ochi şi ne înstrăinează limba din ce în ce mai mult de la înţelesul ei popular. Maiorescu!) a ajunge la ceva în loc de a parveni sau. Iacob Negruzzi. exprimîndu-şi îngrijorarea faţă de valul de neologisme care reprezentau pentru el „o adevărată îmbolnăvire literară”. dinadins în loc de intenţiune. agerime în loc de sagacitate. întitulat sugestiv Beţia de cuvinte. Acelaşi studiu. Obiectul criticii sale în formează mai ales următoarele aspecte ale stilului publicistic din periodicele timpului: germanismele introduse prin traducerea cuvînt cu cuvînt. Popescu din Sibiu. într-un fel. cum scrie dl I. Titlul studiului publicat în 1881. a înapoia în loc de a restitui. Maiorescu se schimbase cu timpul. dacă i-am zice cu ton serios: ne vous battez la tête avec ses pensées. T. T. îmbunătăţire în loc de ameliorare şi sute de alte exemple. În contra neologismelor. este suficient. el constată că modul în care este folosită limba română în publicaţiile de „peste munţi” nu mai îngăduie tăcerea. adică rezervată. Acelaşi lucru îl susţine şi T. Blarenberg: „De asemenea limbă rîd toţi oamenii cu mine şi autorul. Maiorescu în Direcţie nouă în poezia şi proza română (1872). că numai cu puţină l u a r e . de exemplu. Cercul “Junimii” luase în dezbatere această problemă şi adoptase o poziţie în mare măsură comună. a parveni la ceva. aprig în loc de avid şi imperios. Într-un alt studiu. pas de part („n-ai carte.română în jurnalele din Austria. în ceea ce priveşte întrebuinţarea neologismelor. care folosesc din abundenţă barbarisme. se declarase împotriva introducerii unor termeni noi. ca şi în alte compartimente ale vieţii noastre culturale. şi să nu zicem este de ajuns. deşertăcuine în loc da vanitate. Maiorescu s-a pronunţat cu aceeaşi autoritate. greşeli de folosire a cuvintelor inspirate din dorinţa de a afişa o falsă originalitate. a încredinţa în loc de a confia. devenind mai flexibilă. ne asigură T. cuvînt care nu-l înţelege nici un ţăran român. Să cităm un pasaj în care este vorba de un senator pe nume N. de exemplu. justificate. retipărit în volumul Critice. Părerile sale. se întitulează de data aceasta Neologismele dovadă că atitudinea lui T. aspru în loc de sever. exprimate în Scrisori. a lua asupra-şi în loc de a-şi asuma. Titu Maiorescu îşi îndreaptă atacul împotriva stricătorilor de limbă. Pentru ce să zicem. dacă i-am face pe franţuzeşte ceea ce face d-sa pe româneşte. stilul confuz. n-ai parte”) şi alte asemenea glume”.a m i n t e (nu atenţie!) la această regulă stilul multor 199 . uneori chiar ostilă.

care este de origine franceză. Faptele reproduse de Maiorescu sînt un exemplu edificator despre stadiul la care limba română literară ajunsese spre sfîrşitul secolului al XIX-lea. I: “Titu Maiorescu. devenea el însuşi purist”. atitudinea sa izvorăşte din aceeaşi concepţie a apărării culturii naţionale. De altfel. De aceea. sau înrîurire (alături de influenţă). făcîndu-le să intre în tiparul materialului lexical românesc. cînd în limba română există echivalentele necesare. 200 . propăşire. De aceea el preferă să scrie cugetare. dat fiind că majoritatea termenilor noi proscrişi de el (exceptînd pe a confia) s-au încetăţenit în limba literară. un model de limbă literară pentru o epocă de mari prefaceri şi tendinţe filologice divergente. produceri pentru producţii şi. drept purist1. sub influenţa limbii franceze: academicienii etc. ci al acelora care. desluşire.scriitori de-ai noştri s-ar îndrepta şi s-ar face adevărat românesc din prea împestriţat şi străin ce este astăzi”. tendenţă pentru tendinţă. T. Kocălniceanu) pentru prelegere. Maiorescu nu-şi făcuseră încă drum bătătorit. la rigoare. momentului cultural al epocii. luare aminte (atenţie). matematicii în locul variantelor consacrate prin uz. Maiorescu pledează pentru acceptarea termenilor noi cînd sînt reclamaţi de introducerea unor noţiuni noi. Maiorescu ne apare în acest pasaj. de asemenea. a pune în cumpă etc. Maiorescu porneşte de la principiul evitării împrumuturilor făcute de dragul împrumutului. a se mărgini (a se limita) etc. însemnătate. prelecţie (ca şi M. Formele nu erau încă întru totul unificate. în genere. indiferent de originea lor. adică adversar al neologismului. criteriile după care pot fi acceptate neologismele? Iată regulile indicate de Maiorescu: 1 Aşa cum îl considera S. p. 385. La 1880. S-ar putea susţine. Chiar dacă şeful „Junimii” nu credea oportună introducerea lor – lucru infirmat de evoluţia limbii literare – poziţia de apărător al patrimoniului limbii populare într-o avalanşă neologică este îndreptăţită şi corespunde. luptătorul cel mai bine înarmat împotriva şcoalei latiniste. Problema este însă alta. la prima vedere. cu toate rezervele pe care le putem avea faţă de purismul său formulat pe un ton de sentinţă. a stărui. neologismele sancţionate de T. observări “observaţii” în locul perifrazei mai vechi băgări de seamă. cum realitatea lingvistică îl obliga în cele mai multe cazuri să procedeze. T. îndreprîndu-se împotriva uşurinţei cu care era adoptat neologismel. în ultima instanţă. trebuie combătut termenul amăsurat (care provine din germană) din ziarele transilvănene şi înlocuit cu conform. cultură care trebuie să-şi păstreze nealterate rădăcinile populare. nu fără temei. observă el în acelaşi articol. Izvorul principal al modernizării limbii literare este şi pentru el lexicul limbilor romanice. Este însă evidentă tendinţa lui Maiorescu de a se adresa limbii populare şi. Care sînt. Pe de altă parte. Maiorescu însuşi mai scrie stimulant pentru stimulent. Limba sa este. Maiorescu nu este un adversar al neologismelor luate “în sine”. De fapt. Puşcariu în Limba română. că T. fizicii. fără drept de replică. fără îndoială. de a calchia cuvintele străine. nu sînt strict necesare limbii române. simţămînt (şi simţimînt).. academicii.

. Părerile lui Maiorescu şi soluţiile respective propuse de el în privinţa neologismelor nu sînt lipsite de o anumită rigiditate şi de o vizibilă coloratură antilatinistă 2. spre a exprima aceeaşi idee. în întreaga viaţă sufletească a poporului. Maiorescu sînt. Iaşi: Junimea. Ce ar deveni. care continua ideile mai vechi ale Daciei literare şi ale lui Alecu Russo. şi nu circumstanţă. conjugată cu lipsa de osteneală în privinţa cercetării vechilor texte ale literaturii române. de exemplu. cînd recomandă neologismul numai în cazul în care nu avem un cuvînt vechi (de origine latină).156. Ele îşi află însă explicaţia în 1 2 Titu Maiorescu. 181. pusă în legătură cu viaţa sufletească a vorbitorului şi a poporului care întrebuinţează limba şi prin care se defineşte ca entitate psihică şi socială: căci „cuvîntul numai în dicţionarele cărturarilor se înfăţişează ca o unitate izolată de cîteva litere împreunate laolaltă. cuvîntul slavon trebuie înlăturat. prin permutări. . se vede din limba fabricată de latinişti şi de I. de exemplu blagoslovenie trebuie să cedeze locul lui binecuvîntare.dacă există în limbă un cuvînt de origine latină. anume la caracterul complex al conţinutului semantic al cuvîntului din exprimarea vie. în realitatea vieţii sufleteşti. p. Maiorescu vede explicaţia abuzului de neologisme pătrunse în limba română – fapt ce are ca urmare alterarea fondului ei popular – în necunoaşterea de către scriitori a valorilor şi posibilităţilor reale ale limbii noastre. cum ar dori partizanii neologismului? Temeiurile invocate de T. care. Există împrumuturi lexicale vechi puternic înrădăcinate în limbă şi. Pînă unde puteau ajunge excesele maniei neologizante. se va spune deci împrejurare. Maiorescu revine la problemele teoretice ale discuţiei. devenite populare. În partea finală a studiului Neologismele. T. În virtutea acestei concepţii. căci se situează constant pe principiile salutare ale tradiţiei populare.Alecsandri. sinonimul neologic nu este necesar. indiferent de originea lor. “Punctul de vedere al lui Maiorescu. Maiorescu susţine că eliminarea din limbă a elementelor vechi. dacă am înlocui expresia neagra veşnicie din vorbirea obişnuită prin neagra eternitate sau stea iubită prin stea amată. cuvîntul este un complex de înţelesuri şi de simţiri care nu există niciodată singuratice. Heliade. adaugă T. ci şi o acţiune fără sorţi de izbîndă. binecuvîntare. ca şi a unui popor”1. limba poetică a lui V. este nu numai o eroare. Neologismele. de pildă în folclorul literar şi în literatura cultă. Sensul lor distinctiv este întrebuinţarea cuvîntului respectiv în toate manifestările generale din viaţa unui popor. se pot preface îndată în alte unităţi.dacă pe lîngă un cuvînt slavon există un curat românesc. călăuzit fiind de ideea păstrării şi cultivării specificului naţional al limbii şi culturii noastre. ci sînt totdeauna legate cu înţelesurile şi simţirile din alte cuvinte şi alcătuiesc astfel între ele ţesătura cea trainică a personalităţii unui individ. şi nu benedicţiune. Maiorescu. T. prin aceasta. cum se vede. era prea de tot utilitarist şi nu ţinea seama de faptul că limba unor gînditori 201 . greu de combătut.

Cultivarea limbii. cu unele rezerve pe care le putem avea după un secol de evoluţie a limbii literare. Deşi nu era un specialist în materie (drept dovadă ne poate servi însăşi acţiunea lui Al. supuse unei logici şi unei argumentări bazate pe fapte. Nu se poate contesta însă că poziţia sa era. de exemplu. I. subapreciată sau de a fi schiţată. mai ales. Maiorescu oferă un exemplu de înţelegere ştiinţifică şi realistă a promovării limbii cercetate de el în strînsă dependenţă de întregul proces al formării unei culturi naţionale. precum omul cu o cultură mai rafinată are nevoie în interiorul său de un covor pe jos. p. a fost mai mult decît oportună. al presei. dar. I. Maiorescu însuşi a cedat. iar tezele sale şi-au găsit formele unei expuneri sistematice şi ştiinţifice. motivată. teoretic. prin pierderea legăturii cu substanţa veche. pentru care limba populară alcătuia izvorul principal. un conţinut nou. pe alocuri. totuşi „cugetările” sale. Intervenţia sa. Slavici.peisajul cultural al epocii şi în literatura de presă a vremii. Russo. Curentul istoric-popular Unele reflecţii lingvistice ale lui Alecu Russo Rolul lui Alecu Russo în cultura şi ştiinţa românească are şanse de a fi. al scrierilor ştiinţifice. Punîndu-se sub autoritatea uzului şi lăsîndu-se condus de geniul limbii. 202 . de natura ei – înţeleasă cu totul altfel decît o făceau latiniştii – T. cu timpul. incomplet. populară şi naţională a limbii. Stilurile limbii literare – al literaturii. pe marginea unor chestiuni atît generale (cum ar fi. care nu rezidă „într-o înfruntare cu adversarii în termenii şi cu mijloacele ştiinţei limbii”. Puşcariu în Limba română. care înseamnă pînă la el achiziţie numerică. scria S. conceptul de are nevoie de sinonime. îmbogăţire cu orice preţ a mijloacelor de exprimare. istoria limbii române literare îi datorează lui T. în faţa unor realităţi care infirmau sau corectau teoriile sale atît în ortografie. trebuiau să iasă de aici înainte puruficate de zgura influenţelor străine şi de falsa originalitate ocrotită de semicultură. remarcabile nu prin cantitatea. prin substanţa lor. „pururea întineritor al expresiei literare”. cum observă autorul Luceafărului. capătă. 390. supuse unei judecăţi lucide şi obiective. Ea era reprezentată de scriitorii celei de-a doua jumătăţi ai secolului al XIX-lea: M. Caragiale. de tablouri pe pereţi şi de un stil în liniile mobilierului”. L. Ca şi atîtea alte sectoare ale culturii noastre. în afara forului oficial al Academiei sau al unor filologi animaţi de spiritul reformelor radicale. Maiorescu tot atît cît datorează critica şi estetica noastră literară. care purtau pecetea unei evidente tendinţe de modernizare pripită şi superficială a exprimării literare. I. Creangă. Eminescu. cît şi în privinţa neologismelor. I. în care spiritul critic şi ideea de naţionalitate sînt factori suverani. adică de spiritul. prin Maiorescu. Există însă în această perioadă şi o altă tendinţă care îşi urma drumul firesc. dacă s-ar trece cu vederea peste reflecţiile lui judicioase privind diverse probleme de limbă. poate. fapt ce nu putea să ducă decît la o reală corupţie.

45]. Cu referire la domeniul lingvisticii. filologii nu trebuie „să prefacă”. cu şcoala limbii cîntecelor populare. se naşte negreşit pe o bază solidă. de şarlatani sau de mişei”. puriştii greşesc atunci cînd consideră că istoria limbii române începe cu istoria românilor şi „cu şcoalele Ardealului. se naşte cu organismul ei. precum românii pe condiţiile climei. fonetismului lui Aron Pumnul de a încorseta limba „în canoane puriste şi intolerante”. Russo e unul din puţinii scriitori care a pus în discuţie raportul dintre obiectul investigat şi subiectul care cercetează acest obiect. Analizînd formarea şi dezvoltarea limbii române. Russo opinează că la baza ei stă latina vulgară a soldaţilor şi coloniştilor din Dacia. latinismului moderat al lui Timothei Cipariu. pe condiţiile vieţuirii a poporului ce o înfie sau care se naşte cu ea. Russo. ce nu seamănă nici cu una şi nu se leagă cu nimică cu tradiţiile scrise şi orale” [Ibidem. iar „o gramatică a limbii” trebuie elaborată „nu după limba ce ar trebui să avem. cu şcoala limbii traducătorilor cărţilor bisericeşti. pe bună dreptate. pe baza alteraţiilor sau a decompoziţiei altor limbi. dar după limba ce avem”. după părerea lui Al. chipurile. După ferma convingere a lui Al. la statornicia sintaxei şi a ortografiei”. cu şcoala limbii cronicarilor. anume în perioada respectivă. Al. exageraţia şi chiar mai mult: aberaţia” [Regman.„limbă înţeleaptă” sau geneza „logicii limbii”). Russo consideră. care şcoale îşi dau mîna din veac în veac. Trebuie să menţionăm în mod special că valoarea observaţiilor lingvistice ale lui Al. altul în /iu. 26]. putem constata că anume în perioada respectivă „unul preface toată limba în /iune. a vecinătăţii şi a o mie de alte condiţii ce alcătuiesc istoria” [Russo. dar peremtoriu: „Cînd se naşte o limbă în lume. ci trebuie „să se mărginească la definiţia rînduielilor limbii. Al. că încercarea „de a înturna şi răsturna o limbă împotriva trasului (= traseului) ei” este o „chestie de pedanţi. limba publică. limba credinţei. De aceea. Russo poate fi just înţeleasă şi interpretată fără echivoc. Cu alte cuvinte. pînă la şcoala ardelenească de astăzi. Al. de neştiutori. şi cu şcoala limbii hrisoavelor. de exemplu. 74-75]. cît şi particulare (cum ar fi. Acest „cel mai de pe urmă născut” dialect 203 . Russo. altul în /înt…de nu ştii cum să te întorci între aceste patru puncturi cardinale a gramaticilor” [Russo: 1998. dacă aceste observaţii vor fi proiectate pe fundalul intensei agitaţii în diverse domenii ale timpului. se făceau tentative energice din partea reprezentanţilor latinismului exagerat al lui August Treboniu Laurian. în dorinţa „de a călca sănătos şi după logică”. Argumentul invocat împotriva unei atare normări a limbii este simplu. altul în /ţie. de „a impune la noi. limba istoriei. precum este „o frazeologie strălucitoare pentru ochii slabi” intenţia de a aşeza limba. 95-96]. „pe nişte baze mai solide”. Astfel. limba inimii neamului. izvoarele de îmbogăţire a limbii literare sau rolul „străinismelor”) sînt în consonanţă deplină cu adevărurile ştiinţei despre limbă. „să reformeze” limba după placul lor. într-un moment de vitală şi delicată articulare a tradiţiei cu nevoia de înnoire. italienismului lui Ion Heliade Rădulescu.

cînd spune de trecut. El pleda insistent pentru stabilirea unor astfel de norme literare ale limbii ce ar asigura dezvoltarea ei liberă şi multilaterală. care s-a format din amestecarea elementului de baştină cu alte popoare: „dovadă că limba nu este latină stau: ţesătura şi cuvintele cele numeroase care lipsesc în latină. de „colaborarea” ei cu alte limbi. se ridică şi se impune dregătorilor. transformîndu-se treptat în limbă. dar se găsesc în limbile noastre. grecită. În legătură cu acest moment. limba română are un specific al ei – specific determinat de originea ei. un locuşor pe pămîntul moldovenesc. Al. ci un popor nou. T. Şi. cînd vorbeşte de neam şi s-a născut cu el. Astfel. începe a fi folosit în actele publice. vom rămîne în patosul unde ne găsim (adică la anul 1855)” [Russo: 1998. de rînd cu celelalte limbi de cultură din Europa. fie ea turcită. dacă „vom alerga după visurile pedanţilor. cum ar dori partizanii neologismului?” [Maiorescu. în Spania. în Grecia mare) era utilizat multă vreme numai în viaţa casnică şi în relaţiile private. obştea cea nepoliglotă. Acest idiom însă nu mai era limba latină. Russo. 107]. de felul de a fi al poporului care o vorbeşte. după părerea lui Al. Russo lui M. 281]. 98]. „logicii” ei. o durere. vom avea şi o limbă cu adevărat literară. şi în fiecare cuvînt stă o tradiţie istorică. precum moldovenii şi valahii nu mai erau vechii romani. şi o literatură cu adevărat naţională. dacă am înlocui expresia neagra veşnicie din vorbirea obişnuită prin neagra eternitate sau stea iubită prin stea amată. unde se vorbeşte moldoveneşte” [Russo: 1989. Probabil. 99]. Russo menţiona cu deplină încredere: „O limbă. de originalitatea” ei de a desemna realitatea etc. Russo a manifestat un interes constant pentru diverse aspecte ale limbii române literare. Normele literare ale limbii. nefranţuzcă. Al. ridicarea nivelului ei de cultură. de exemplu. ca să poată bieţii oameni avea o legătură. ce nu îmbogăţesc cu nimic limba literară: „Munceşte-ţi pana şi pune o zăbală străinismului…[care] începe de o vreme şi subt toate chipurile a ne înăduşi”.(care îşi are rădăcină în Galia. Ca şi ceilalţi scriitori ai timpului. nelatină. de patrie. el respinge categoric „străinismele”. dimpotrivă. trebuie să corespundă întru totul normelor intrinsece ale limbii. Russo 204 . dialectul se întăreşte. Kogălniceanu. Acelaşi detaliu aveau să-l confirme şi interogaţiile retorice: „Scoate din limba românească ramurile străine…Unde e limba…unde e originalitatea ei?” [ibidem. În acelaşi timp. democratizarea ei şi. e o limbă nepieritoare şi cu anevoie de a stîrpi” [ibidem. Numai în felul acesta. Alecsandri. sfătuindu-l ca ziarul „să scrie pentru obşte. Maiorescu scria: „Ce ar deveni. Al. Russo va interveni autoritar în discuţiile despre utilizarea împrumuturilor. limba poetică a lui V. în Italia. influenţat de Cugetările lui Al. şi tradiţiile ideii naţionale trăitoare la noi ce îşi au perechea în unele din ţările citate” [Ibidem. scria Al. franţuzită şi slavonită. „Literatură a patosului”. astfel numea Al. Ca şi orice altă limbă. 85]. o dată cu întemeierea domniilor în Valahia şi în Moldova. Russo şi în intenţia de a lua atitudine faţă de valul de neologisme ce invadau limba română. o fală sau o simţire. 185]. Dar. totodată.

ele se „naţionalizează”. orizonul nu-i slut […] Dar ce folos! limbajul. în acest context. „în idei”. care „îneacă şi omoară în ţările româneşti dezvoltarea spiritului şi a închipuirii. coborînd-o la nivelul intelectual al 205 . 47]. geniul. al literaturii pedante în „condei”. literatura aceasta nu are rădăcină. Russo era de părerea că stabilirea normelor literare ale limbii trebuie să se întemeieze pe concepţia raţională a dezvoltării ei. şi ideile nouă au nevoie de cuvinte nouă” [Ibidem. 43]. „îneacă şi omoară în ţările române închipuirea sub o r i d i c o l ă i n g e n i o z i t a t e a cuvintelor” [Ibidem. sau pentru că sîntem încă prea barbari şi nedemni de lirele acestor armonioşi. Munteanu. pe bunul-simţ. Russo ironiza şi pe vulgarizatorii limbii. iar nu române. ca Al. 46]. Ţâra. [Munteanu. propovăduitori ai „norodniciei mojiceşti” false. deşi neinteligibili orfei” [Ibidem. „îmbrăcînd” cum zicea el. iar nicicum românismul nou. scria Al. „caracterul pămîntului” [Ibidem. spre deosebire de teoreticienii neologişti-purişti. Astă tradiţie orală. Departe de a nega necesitatea în utilizarea neologismelor. neţinută în seamă de şcoale. „în forme”. detestînd verbalismul şi retorismul creaţiilor literare ale lui Heliade Rădulescu şi ale discipolilor săi. pe dreapta judecată şi evitarea oricăror exagerări. Era şi de aşteptat. 21-22]. Astfel. Russo privea schimbările în limbă „ca un axiom ce nu are nevoie de demonstrare”. nici dă roadă” [Ibidem. azura îi frumos. Fundamentarea populară a limbii literare o găsim exprimată. 21].literatura cosmopolită şi antirealistă creată pe la mijlocul secolului al XIX-lea de către apologeţii sistemelor purist-neologiste. 218] în următorul pasaj „Tradiţia orală a neamului nostru cuprinsă în cîntecele vechi. odată statornicite. deoarece “nevoile nouă cer mijloace nouă. Declarînd o luptă neîmpăcată pedanţilor neologişti. Al. O astfel de literatură. după părerea lui Şt. Al. rătăciţi „în întreitul pedantism al formei cuvintelor şi momiţăriei străinilor” [Ibidem. Russo considera justificat că încetăţenirea în limba română a neologismelor de origine străină presupune adaptarea lor la specificul fonetico-morfologic al limbii noastre. Al. filomela este cuvînt poetic. ne dă tot românismul cărţilor bisericeşti şi al cronicarilor. Teoreticianul „României literare” era un adversar hotărît al „artificialităţii de stil”. într-un scop în sine. al stilului „manierat”. zise astăzi balade. Russo să ia atitudine faţă de creaţia unor confraţi de condei. 87]. care „din pricina neştiinţei limbii şi a tradiţiilor părinteşti” [Ibidem. vine din pricina neştiinţei limbii şi a tradiţiilor părinteşti. inspiraţia şi filomela cu suavele ei modulaţii plîngeferi nu ne încîntă sau pentru că sînt străine. El a relevat marele rol al împrumuturilor neologice în procesul de îmbogăţire şi de perfecţionare a limbii naţionale literare. el arăta că principala greşeală a acestora consta anume în faptul că ei prefăcuseră neologizarea într-un mijloc de îmbogăţire a limbii. 43]. iar. 11]. copiază întru totul limba populară. al „pretenţiozităţii”. În plus. Al. Al. astă tradiţie pe care este zidită naţionalitatea română împrăştiată într-o minunată asemănare şi unire pe toate laturile româneşti. În acelaşi timp. Russo scria: „Adevărat. care se străduiau să reducă limba literară. Russo în manieră cronicărească. e limba” [Russo: 1998.

dar totdeauna împoncişătoare [= contrare] realităţii” [Ibidem]. Russo va consemna programatic: „Cînd românii vor întorloca o societate serioasă. Deşi era ferm convins că acestea sînt izvorul principal de îmbogăţire a limbii române literare. Alecsandri a stat în primele rînduri ale acelora care luptau pentru o limbă literară bazată pe limba vie a poporului. Departe de a efectua o „inventariere” exhaustivă a diversităţii reflecţiilor lingvistice ale lui Al. 101]. 411]. pe de o parte. cînd se va aşeza sintaxa şi ortografia nu după placul fieştecărui. starea actuală de lucruri din domeniul limbii – fapt ce actualizează profeţia alecsandriană: „Numele lui Alecu Russo creşte cu timpul şi va străluci glorios” [Alecsandri. Fiind conştient. V. 22]. el respingea cu tărie toate încercările acestora de a introduce în circulaţia literară diferite forme agramate. totuşi. Ca şi comilitonii săi. Admiraţia sa faţă de literatura populară. de consecinţele nefaste ale acţiunilor „pedanţilor” în acest proces. iar pe de altă parte. primitive sau schimonosite ale unor cuvinte şi expresii de tipul şeapă în loc de ceapă. cînd societatea aceea va încheia jurnal de toate cuvintele primite. dar după duhul istoriei şi al originilor neamului. de gust şi de idei” [Ibidem. lepădate. hiere pentru fiere. 91]. atunci literatura îşi va lua zborul şi va fi expresia neamului […] În acea zi pedanţii se vor şterge ca umbrele. „Cine au intrat la vorbă frăţeşte cu locuitorul de la cîmp şi nu s-au mirat de ideile.omului fără cultură. spre aşezarea şi dezbaterea chestiunilor limbii. ca are maţe pestriţe (pentru un om rău). 206 . el nu considera totuşi ca operele scrise să îmbrace cu totul mantaua limbii populare. se întreabă V. Vasile Alecsandri şi curentul istoric-popular Chiar de la începutul activităţii sale. pşene în loc de pesemne etc. Nu poate fi acceptată nici gramatica actuală. a condiţionat şi admiraţia lui faţă de limba acestor producţii. [ibidem. exprimată în fapt prin publicarea pentru prima oară a doinelor şi cîntecelor bătrîneşti. de misiunea scriitorului în procesul de dezvoltare a limbii naţionale şi de faptul că literatura trebuie să fie „expresie a neamului”. Alecsandri. sintetizînd cele spuse. deoarece ea „nu dă extrasul limbii vii. Al. Viziunea lui Al. la multe capitole. simplă. Russo referitoare la valorificarea trecutului şi a limbii populare capătă o importanţă deosebită la etapa contemporană. e bun ca sînul mamei (pentru un om bun) etc. eşti tentat să afirmi că ostaşul propăşirii a anticipat. fapt care trebuie să fie principiul de călăuză şi al limbii noastre literare contemporane. cînd vor pune pe izvod tot ce au. că nimica nu omoară pedantismul ca o carte frumoasă. [Apud Iliaşenco. înnoite sau învechite din ţările unde se vorbeşte româneşte. în mod firesc. indigenate. de giudecăţile lui şi nu au găsit o mare plăcere a asculta vorba lui împodobită cu figuri originale?”. Russo. ci produce teorii ingenioase cîteodată. pe care unii o mai confundă cu graiul. dînd apoi o serie de exemple din vorbirea populară.

cum aflăm din povestirea O plimbare la munţi (1844). care abandonează genul poeziei romantice la modă. redactată de el. strigături. în comedii şi vodeviluri.17 Aşadar. gramatică. Nu vom stărui aspra entuziasmului cu care bardul de la Mirceşti a întîmpinat poezia populară şi nici asupra evenimentului pe care l-a reprezentat pentru literatura română publicarea celor două volume de Poezii poporale (1852-1853). Preocupările lingvistice ale lui V. care aveau să intre mai tîrziu în culegerile amintite. în general. ca Istoria unui galbăn etc. legende. Alecsandri privesc trei domenii esenţiale: lexic. toate curentele filozofice. Alecsandri însă nu a fost un teoretician al limbii literare. Chiriţa în Iaşi (1850) ş. V. mai ales prin piesele de teatru Rusaliile în satul lui Cremine (1840). izvorîtă din 17 Vasile Alecsandri. Russo. o tribună pentru problemele limbii. Alecsandri. a feluritor genuri literare.. Pornindu-se de la această premisă generală absolut justă. tipărindu-şi Cugetările. mai bine zis. şi incidental. Activitatea lui intensă pentru perfecţionarea limbii literare se manifestă şi prin faptul că paginile revistei România literară (1855).a. Doina. Activitatea lingvistică a lui V. şi-mi făgăduii cu tot dinadinsul să las la o parte încercările mele de versificaţie franceză şi să-mi urmez calea ce-mi croisem singur în domeniul adevăratei poezii româneşti” [Nicolescu. Russo. Strunga.Cea dintîi victorie de prestigiu a limbii populare şi a creaţiilor populare în sensul dorit de Dacia literară se realizează prin opera poetică a lui V. Ţâra. în unele scrieri în proză. Revelaţia folclorului a avut-o poetul prin 1843. au făcut obiectul satirei lui. 1965. Bucureşti. 119-120]. în scrisori. 207 . Apariţia lor a avut un răsunet deosebit şi general. Problema perfecţionării lexicului era extrem de acută. Opere I. de fapt. de la heliadism la latinism şi de la galomanie la „ciunism”. iar autenticitatea ei era garantată de însuşirea unei anumite modalităţi de construcţie şi expresie specifică poeziei populare [Munteanu. 8]. inclusiv încercările scrise în limba franceză. publicate în presa timpului. ortografie. toată evoluţia societăţii. Timp de 10 ani a cules cîntece. indirectă. în gramatica tipărită la Paris în 1863 şi în discursurile rostite la Academie. la promovarea ideii de apărare a bazei populare şi de cultivare a limbii prin scrierile sale. poetul avea conştiinţa că a descoperi drumul spre poezia românească autentică. ca I. în care şi-a expus concepţia progresistă şi Al. Iorgu de la Sadagura (1844). Alecsandri se manifestă direct în articole speciale. Heliade sau Al. Ne-o spune el însuşi mai tîrziu: „Atunci scrisei sau. au fost. Întîlnirea cu folclorul a produs o schimbare şi în privinţa gustului literar al poetului. Dezvoltarea ştiinţei. improvizai cele mai bune poezii ale mele: Baba-Cloanţa. El a contribuit pe altă cale. În Dicţionar grotesc. cerea îmbogăţirea lexicului cu elemente noi şi perfecţionarea celor existente.

Alecsandri. morboasă. fiind îmbuibat cu tot felul de expresii. Stilul acestei scrisori este numit de poet „balmuş literar”. morboşi. Massim. 24]. împotriva tuturor încercărilor de a o stîlci prin introducerea a tot felul de cuvinte născocite.. Laurian şi A. chiar fără a fi teoreticieni. 1869. beléţă s. Alecsandri. gata spre serviciune ş. Printre aceştia a fost şi V. Un model de lexic grotesc prezintă V. În acelaşi ton ironic. ca: infelicitatea m-au vetat de a vă revede. alţii căutau s-o apropie de limba italiană.d.a. Ostaşii vechi se răsboiau ca nişte lei. Cu multă vervă satirică îşi exprimă el indignarea de faptul publicării dicţionarului lui A.. Alecsandri într-un articol-scrisoare. la groapa cu gunoi a istoriei. am considerăciune. publicat în România literară. Alecsandri încearcă să formeze adjectivele respective morbos. dragoste şi grijă pentru soarta ei. prin articole lingvistice speciale. Astfel este substantivul morb pentru boală. În această situaţie. ca un balast netrebnic. Alecsandri şi despre alte cuvinte introduse în dicţionar.necesităţile istorice ale dezvoltării limbii. s-a ajuns însă la o „babilonie” lexicală.. III. fără nici o bază în limba poporului şi fără nici o trebuinţă la exprimarea ideilor şi noţiunilor noi. pentru o limbă literară armonioasă. Unii căutau să ducă limba spre latinizare. să se ridice împotriva exagerărilor de tot felul. ca pedanto-morbus etc. vorbeşte V. care ajunge uneori la satiră muşcătoare. pedanticeşte grăind?. 23]. introdus de latinişti. El a scris cîteva articole speciale privitoare la lexic. tipărite în revistele Convorbiri literare. T. pe care-l numeşte „un dicţionar grotesc”. al treilea născocea tot felul de cuvinte „pentru a-i păstra firea” şi toţi împreună contribuiau la stagnarea limbii. bătălia de la Răsboieni ar trebui să se numească bătălia de la Resbeleni. este firesc ca acei literaţi care aveau bunul simţ al limbii. 18 V. După cum observăm. dar a izbutit numai a naşte o stahie epistolară” [Idem]. p. animă. zice V.m. Corpul medical a declarat că această boală este din aceeaşi categorie ca holera-morbus.” [Ibidem. Alecsandri a luptat activ. Alecsandri. Alecsandri scrie: „Ostaşii lui Ştefan şi Mihai erau războinici (vezi cronicele vechi). 308. România literară. dacă ar lua parte la dînsa modernii resbelnici. Prin urmare. Prin asemenea scrisoare. cum zicea V. V. Alecsandri. ostaşii de acum cată să fie resbelnici după botezul pedanţilor. Proh pudor”18. 208 .a. Multe cuvinte înregistrate de dicţionarul lui Laurian şi Massim au fost aruncate. conduşi de resbel pentru a ce. Referitor la cuvîntul resbel pentru război. V. observînd cu multă ironie: „Noua boală inventată şi răspîndită între români de acei ce pretind a lucra la înaintarea neamului românesc. Dicţionar grotesc //Convorbiri literarer. ba o împingeau cu cîteva secole înapoi. întitulîndu-şi astfel şi articolul din Convorbiri literare [Apud Iliaşenco. Ce vor face ostaşii noi. ca: amoare. de la care V. „autorul a vrut să zică frumoase lucruri şi să exprime poetice idei.

el subliniază că observaţiile lui V. şi care provine din latinescul lenis. care a fost reluată de filologul A. 19 A. lenire. Apărătorul vechiului regim trebuia să vorbească limba veche a clasei boiereşti. Cele mai multe din cuvintele menţionate de V. V.Problema lexicului este tratată de V. V. de curînd.. el îl numeşte. Cihac. dar şi la istoria unor cuvinte existente în limbă. boldind ochii: – Ce cuvinte sînt acestea? Galbînul: – Aceste sînt cîteva cuvinte dintr-o limbă nouă românească. dispărute apoi din limba franceză. Alecsandri a criticat. ca: a alinta – care corespunde vechiului francez alinter. să „plănuiască” o nouă limbă. Alecsandri sînt descrise în Dicţionarul etimologic al lui Cihac. V. Alecsandri merită o cercetare filologică. Cihac dă o lămurire justă existenţei în limba română a unor cuvinte corespunzătoare celor întrebuinţate în franceza veche. prezentînd peste 200 de cuvinte întîlnite în limba lui Rabelais. Principalul fapt care vrem să-l subliniem aici este că V. lentus.. Cihac. cu modul său de a se comporta în diferite împrejurări. care începuse. Alecsandri şi în articolul Din albumul unui bibliofil. nr. 10. pp. şi anume prin „legătura de comunitate a originii limbilor romanice”19 [ Apud Iliaşenco. întîlnit încă la Molier. lenitus.. 25].Dar ian întrebă pe croitorii lor (acelor cuvinte) dacă înţeleg cuvintele teşmecherii şi haram şi vezi ce ţi-ar răspunde: nu te capisc sau nu te cumprind. admiterea unui jargon artificial ori împestriţarea cu străinisme sînt strîns legate cu mentalitatea omului. în rîs.. 101]. 1876. totodată. Alecsandri pune o problemă lexicologică mai largă. A. cupa cu corespondentul vechi francez coupe şi cope. la îmbogăţirea lui. amiratore dela prestidigitazione. provenit de la latinescul cupa şi multe altele. Alecsandri a pus unele probleme lingvistice cu referire nu numai la lexicul timpului său. corespondentele lor fiind păstrate în limba română. Cînd Galbînul vorbeşte de Heliade. primele primitoare de civilizaţie. şi pe stricătorii de limbă. Heliade.] Latinistul trebuia să fie democrat şi democratul latinist. dînd dovadă de mult spirit de observaţie. 209 . Ridicularizînd tendinţele sociale. el îl atacă chiar pe I. „Acel care dispreţuia starea din acea vreme şi vroia să reformeze totul trebuia să reformeze şi limba [. Despre cîteba cuvinte din Rabelais // Convorbiri literare. la care Paraua întreabă. Şi nici nu se putea altfel. o românească franţuzită” [Ibrăileanu. Prin acest articol. În Istoria unui galbîn. cu apucăturile lui. 26-32. Alecsandri nu uită niciodată să biciuiască pe făuritorii de limbă artificială. în capitolul Elemente latine. probleme de lingvistică comparată. Într-un articol Despre cîteva cuvinte din Rabelais. pentru că felulde a vorbir. iar femeile. ce se descopere acum la Bucureşti.

aproape fiecare cuvînt are cel puţin un sinonim: a promite – Se mai simte încă influenţa greacă asupra limbii române. Se ştie cu cîtă greutate cuvintele franţuzeşti au fost „puse pe calupul” limbii române. ea le schimonoseşte. Dorind să însuşească în grabă cuvinte fără a cunoaşte noţiunile. El a fixat şi cuvinte pe care le credea necesare limbii române. 1863 21 20 210 . Chiriţa traduce cuvînt cu cuvînt expresiile idiomatice româneşti în franceză. 126]. unde spiritul critic s-a trezit de la începutul culturii din veacul al XIX-lea” [Idem].Şi-ntr-adevăr. El s-a răzbunat pe latinişti prin Ianus Galuscus. Alecsandri a combătut franţuzismul. pentru verbul publier a fost ezitare între publicarisesc. Cucoana Chiriţa este ridicolă nu numai în concepţiile ei. Antipatia lui Alecsandri este mai mare însă pentru latinişti. nevinovată: „invadarea cuvintelor netrebuitoare pe lîngă cele trebuitoare. dantele are sinonimele horbote. Cucoana Chiriţa. pe lîngă mania celor care vroiau să arate învăţaţi de a întrebuinţa cuvinte franţuzeşti mai era şi o întrebuinţare exagerată. cordele. Alecsandri le-a expus nu numai prin ironizarea cuvintelor străine limbii. panglice. a se deranjarisi este înţeles ca a se rînjarisi (a se rînji) ş. care exclamă: – Domnule.. ele se croiau la Bucureşti şi erau combătute în Moldova. Aşa. „cînd limbile româneşti nu se croiau peste munţi (ca la T. dar şi dispreţ [Coroban. Alecsandri a avut meritul de a face prin opera sa critică un mare serviciu limbii româneşti” [Ibidem. sau ţi s-o înflăcărat imaginaciunea sau emociuni şi alte expresii. 102]. publiciuesc. În vocabularul prezentat de Alecsandri. Alecsandri le foloseşte personal şi le propune pentru întrebuinţare se dau în Gramatica21 lui la rubricile Vocabularul şi Dialoguri. De exemplu: dobă de carte – tambour d’instruction. dar se mai întrebuinţează şi ianuar. Maiorescu). pe care îi zugrăveşte cu mai mult umor. acestea stîrnind în sufletul domnului Charl nu numai amărăciune. Acrostihescu. Cuvintele pe care V. Gahiţa Romarinovici etc.. fie ele cuvinte din limba vorbită. Mircesco. ca Iorgu de la Sadagura. fie neologisme. Neologismele se asociază în mintea ei cu cuvintele neaoşe din viaţa satului. Oricum. V. publicăluiesc20. În poezia lui V. ridicularizîndu-l în diferite tipuri. graţie îmbulzelii. Loja de la teatru devine pentru ea lozniţă. am ascultat toate aberăciunile cîte le-ai debitat fraţilor români şi fac aici declărăciune că eşti un perturbator.a. La cuvîntul baie se dă varianta feredeu. Părerile sale privitoare la lexic V. Alecsandri. dar şi în vorbire. public. Paris. Grammaire de la langue roumaine par V. De aici bestie incapace. de florile cucului – pour les fleurs de coucou.Şi desigur. ca scriitor lipsit de talent de la începutul literaturii veacului al XIX-lea. luna ianuarie este numită ghenar. vorbeşte în limba croită de filologi. intrarea şi fără bilet de legitimaţie. publiez. precede d’une apercu historique sur la langue roumaine par A. Ubicini.

”. Negruzzi şi Al. Acum trebuie să ştii multe limbi. mîndru – fudul. Faptul că V. literară şi socială a concentrat-o în Muza de la Burdujăni. mondenă şi excesele celor ce voiau să înstrăineze limba de graiul popular s-au acoperit de ridicol. ca să înţelegi pre a noastră. Negruzzi putem cunoaşte ideile sale despre limbă şi literatură. sub domniile străine. fundamentată teoretic de Al. El preferă pe Dosoftei maculaturii literare din timpul său (Scrisorile XVII şi XXXII). inovaţia pripită. amestecat cu ziceri turcogrece etc. avut – bogat.. a fi biruitor – a fi învingător. deseori.a făgădui. Anume din seria epistolară a lui C. ca să înveţe nemţeşte. a invita – a pofti. da. nici a cărţilor bisericeşti. Alecsandri. Dar. care face versuri ca acestea: „Azi cu o petiţiune M-adresai către Amor Şi-l rugai cu-ncordăciune Să astîmpere-al meu dor 211 . naive. a ordona – a porunci. Alecsandri. o fată bătrînă. următoarele vorbe pline de înţeles: „– Pe unul am să-l dau la şcoală la Iaşi. necesitatea selecţionării lor. Întreaga sa critică lingvistică. care vroia să-şi dea copilul la şcoală.” Aceeaşi atitudine critică o are şi faţă de literatura vremii. Negruzzi şi V. Iar în Scrisoarea a XXV-a îşi bate joc cu mult spirit de mania latinistă şi franţuzită. Spirit inovator. Russo şi ilustrată prin scrisul lor mai întîi de C. Ele stau însă sub semnul unei epoci care le-a generat într-o vreme cînd istoria limbii artistice şi tradiţia literaturii beletristice numărau puţine decenii. vezi d-ta. C. ingrat – nerecunoscător etc. Odobescu. poetul vedea înnoirea în materie de limbă nu în moda franţuzită a vremii. culpabil – vinovat. Odobescu Limba română literară va merge pe drumul deschis de noua orientare iniţiată de curentul istoric-popular. se introduseră cele latino-franco-italiene”. Accente ale curentului istoric-popular în operele lui C. Prin activitatea lui V. – Dar româneşte nu? – Ba şi româneşte. dobîndind accente particulare. după ce „lipsiră zicerile turco-greco-slave. Ea se prelungeşte prin Al. că dacă n-a învăţa franţuzeşte şi latineşte. nu înţelege româneasca de astăzi. Alecsandri prezintă pentru un cuvînt din limba franceză mai multe corespondente româneşti subliniază necesitatea alegerii cuvintelor celor mai potrivite. s-a corupt şi ea: „Nu mai era acum limba lui Dositeu şi a lui Cantemir. şi nici în reformele radicale care ameninţau să altereze şi să falsifice o limbă ale cărei energii şi a cărei frumuseţe el le descoperise în cîntece vechi. a spera – a nădăjdui. franţuzeşte şi latineşte. cînd pune în gura unui ţăran.. „Muza” aceasta e cucoana Caliopi Busuioc. era un gerg hibrid. Mijloacele lingvistice ale satirei folosite de autorul Chiriţei la Iaşi ne par astăzi facile şi. Negruzzi şi-a expus părerile în multe articole adunate în Scrisorile sale. În Scrisoarea a XXXII-a ne spune că limba.

cucoana Chiriţa etc. botine de glanţ. Negruzzi această farsă. sînt „Ziţele” epocii de la 1848” [Ibidem. Considerîndu-se o femeie modernă.. Acestor necesităţi le răspundea. mitropolitul Ardealului. pentru a le zugrăvi. Alecsandri – pe Gahiţa Rozmarinovici. atăşăciune etc. 81]. un bonjur făcut după jurnal ca toată lumea bine educată..să te îmbraci după modă. neînvingibilă.” Caliopi Busuioc e o femeie „romanţoasă”.. ea îl sfătuieşte pe bătrînul său amorez: „.. au ales.” Muza de la Burdujăni conţine nu numai ridicularizarea maniei lingvistice. ci curat tezistă. femeile? Însuşi Negruzzi răspunde la această întrebare în felul următor: el a vrut să ridicularizeze pe „croitorii” de limbă şi a ales o femeie. „Caliopi Busuioc.. cerule! mă sparii”. baron! Feblele mele talente cum vor răspunde la aşteptarea dumitale?” Caliopi Busuioc strică limba. Odată cu acest proces. ş-atunci aş putea suferi viderea dumitale. crearea a ceea ce C. Un scriitor de talia lui Negruzzi nu putea ignora importanţa tezelor scriitorului muntean. „Scopul pentru care a scris C.e întreaga operă a lui Alecsandri. arătînd ridicolul unor asemine neologişti. dar în halul acesta. Asta ne-a îndemnat a compune această comedie. „zi vi der Şiller vi der Ghete”: „– Ghete! Şiller!. o. zeu de foc! De nu vrei protestăciune Să întind în orice loc. trebuia urmărită simplificarea sistemului gramatical şi ortografic al limbii. Negruzzi numea un „stil mai potrivit cu civilizaţia veacului nostru”. am putea spune. căci această bucată e nu numai tendenţioasă. să pui un pantalon elegant. Ce nume înalte ai rostit. În locul nădragilor acelor roşi. atunci cînd au vrut să ridicularizeze mania civilizaţiei. înnoirea lexicului. Una din problemele capitale ale limbii în acea epocă era cerinţa unificării ei. scopul ni-l spune autorul însuşi într-o notă de la sfîrşitul piesei: „Noi am fost zis – nu ne mai aducem aminte unde – că sînt mulţi care schingiuesc şi sfîşie frumoasa noastră limbă şi în loc de creatori se fac croitori şi croitori răi. reforma produsă de Heliade. 212 . falsului pretendent. ci şi satirizarea ridicolului izvorît din amestecul fanariotismului pămîntean cu civilizaţia apuseană neasimilată. ca şi cucoana Chiriţa ori Gahiţa Rozmarinovici ale lui Alecsandri. care răspune baronului Flaimuc. a întregii literaturi mai vechi româneşti [Ibrăileanu:1984. dorită încă de pe vremea lui Simion Ştefan.Te îndură. fără a neglija îmbogăţirea. cum. De ce scriitorii secolului al XIX-lea. cînd acesta îi spune că doreşte o femeie „care să facă la mine poezii”. fiind influenţată de toate maniile lingvistice ale vremii (pusăciune.. 80]. comprinzi. crezînd că facem un bine. într-o bună măsură.).

expresii şi construcţii luate din fondul istoric al limbii: „– Cu voia Măriei tale. boieri! Întoarceţi-vă şi spuneţi celui ce v-au trimes să se ferească să nu dau peste el. urmă Alexandru. Destul. de nu vrea să fac din ciolanele lui surle şi din pielea lui căptuşeală dobelorâ mele. şi poate că Măria ta ai auzit 213 . eroii apar vii sub ochii noştri: „Apropiindu-se de Alexandru Vodă. Acţiunea situată pe la mijlocul veacului al XVI-lea trebuie redată prin mijloace expresive potrivite. vedem că moşia noastră a să cadă de iznoavă în călcarea păgînilor. Din punctul de vedere al rolului scriitorului în selecţionarea şi organizarea elementelor limbii. pe ce vei domni = peste ce. boieri! zise acesta. Negruzzi apare aici mai ales în : a) adaptarea mijloacelor limbii la specificul mediului. În pasajul citat: moşie e explicat chiar de autor (ediţia 1857) prin patrie. de iznoavă înseamnă din nou. nu cu banii ţăranilor pre care-i jupiţi voi. se închinară pînă la pămînt. zise Motoc. Negruzzi a ilustrat atît capacitatea expresivă a limbii literare. au venit vremea = a venit vremea. de bîntuirile ţerii şi am venit s-o mîntui. Sosirea noului domn e primită cu răceală de boieri. răspunseră boierii. Am auzit. Voi mulgeţi laptele ţării. cititorii au recunoscut în autorul ei un prozator de mîna întîi. apoi construcţii vechi (unele păstrate în graiul regional de azi): a să cadă = va cădea. dar au venit vremea să vă mulg şi eu pre voi. Cînd astă negură de turci va prăda şi va pustii ţeara. ştiu că ţeara m-aşteaptă cu bucurie. .În nuvela Alexandru Lăpuşneanul. cît şi posibilităţile care modelează materialul limbii după cerinţele conţinutului. scriitorii şi.. deopotrivă. celui ce v-au trimes = celui ce v-a trimis. – Bine-aţi venit. Culoarea locală şi forţa conflictului între eroii epocii sînt sugerate prin cuvinte. Originalitatea creaţiei lui C. silindu-se a zîmbi. fără a-i săruta poala după obicei. ţeara este liniştită. Puternic reliefată e ciocnirea dintre cele două tabere. pe ce vei domni Măria Ta ? – Şi cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgîni ce aduci cu Măria ta ? adăugi Spancioc – Cu averile voastre. zise Stroici. C. al personajelor. Cititorul nu are nevoie de glosar ca să poată urmări pe povestitor. – Să fii Măria ta sănătos. Povestirea istorică se impune prin dinamism şi concentrarea mijloacelor limbii. Construcţii şi cuvinte amintind de cronicari se pot întîlni des aici. – Să nu bănuieşti Măria ta. b) sinteza elementelor expresive şi dozarea particularităţilor arhaice şi regionale. al stărilor sufleteşti descrise. dar straturile lexicale atît de variate în această nuvelă nu stînjenesc înţelegerea textului. La apariţia ei. nuvela Alexandru Lăpuşneanul e cel mai interesant document literar din prima jumătate a secolului al XlX-lea..

e potrivita descrierii. să facă din ţînţar armăsar. Negruzzi foloseşte un singur alineat. răspunse Lăpuşneanul. a căruia ochi scînteiară ca un fulger. dinamica dialogului. nici te iubeşte. caracteristice analizei psihologice. Se vede că. Pentru aceea obştia ne-a trimes pre noi să-ţi spunem că norodul nu te vrea. într-o situaţie similară. Oricare alt scriitor ar fi dezvoltat într-un întins capitol evenimentele care au precedat venirea lui Lăpuşneanul. din punctul de vedere al exprimării. era tristă şi tînjitoare. remarcabilă e concentrarea frazei. valabile.. Precizia amănuntului vestimentar şi evocarea figurii ei curg într-o limbă domoală. stilul uneori discontinuu ajungînd chiar la izolarea părţilor frazei. Aceste calităţi fundamenâtale l-au făcut pe Alecsandri să caracterizeze nuvela astfel: „Alexandru Lăpuşneanul. Prima frază a nuvelei e caracteristică în această privinţă: într-o înlănţuire de subordonate se prezintă succint o bogăţie de fapte istorice privind trei domnitori din trecutul Moldovei: Eraclid. Îmbogăţirea vocabularului se vede mai ales din utilizarea neologismelor şi a termenilor vechi în procesul zugrăvirii artistice a realităţii. despre care vorbea în alt loc. dar nu avem impresia că autorul dibuieşte în căutarea unor formule artistice. iar fraza devine scurtă. nervoasă. acest cap d-operă de stil energic şi pictură dramatică” (Introducere la ediţia din 1872) [apud Bulgăr.. căci aşa este obiceiul norodului nostru. potrivit cu situaţia de tensiune sufletească a celor ce se înfruntă. ori fără voia voastră. Sîntem la începutul literaturii moderne. a fost eliminat. vocabularul e nou. expresive. ce nu are nimica s-o umbrească” etc. după normele tradiţionale ale gramaticii. spre deosebire de frazele scurte. Cu totul altceva se întîmplă cînd autorul descrie mediul sau amănuntele acţiunii. cînd prezintă portretul doamnei Ruxanda. Stările psihologice în care domină pasiunile violente sînt construite într-un pitoresc amestec de elemente vechi şi de neologisme necesare pentru fixarea nuanţelor afective. Tomşa. ca floarea espusa arşiţii soarelui. cu puţine particularităţi lingvistice. în fraze bogate. Orice „adaos prisoselnic”. uneori neaşteptat de nou. Fraza amplă. ca să fixeze liniile mari ale epocii istorice. Să mă-ntorc ? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt! A! Nu mă vrea ţeara? Nu mă vreţi voi. din care reţinem: „privise pe un frate lepadîndu-şi relegea. În analiza psihologică. autorul s-a situat la nivelul limbii literare moderne: au dispărut formele regionale ca: nu te vre etc. 148]. cum înţăleg ?” Caracterul voluntar şi despotic al lui Lapuşneanul apare viguros conturat în replici hotărîte. formează un întreg indivizibil. şi voi merge ori cu voia. şi Măria ta să te întorci înapoi ca. construită prin subordonare. – Dacă voi nu mă vreţi. Citim astfel de îmbinări de cuvinte: „Ca să sece 214 . eu vă vreau. Lăpuşneanul. care. Ca stil.lucrurile precum nu sînt. Aspectul dramatic reiese astfel mai pregnant.

. Negruzzi a deschis calea pentru utilizarea tuturor mijloacelor existente la acea epocă în limbă. de fapt. adesea. care nu micşorează valoarea vechiului tezaur de forme. Ştiu că e o absurditate a se bate cineva pentru ochii unei actriţe. – înnoirea continuă a construcţiei stilistice din rezervorul limbii populare şi din tezaurul istoric. Şi de unde se stoarce acest nămol de aur? Din sudoarea poporului ce geme sub împilarea despotismului şi a aristocraţie” etc. expresii şi cuvinte din care scriitorii cu dragoste de limbă au luat ceea ce le trebuia ca să exprime colorat şi plastic o idee. ţidulă vestitoare greşalei lui. precise şi dinamice a acţiunii. lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care putea ademeni şi corumpe pre norod. dacă nu voieşte a lasă o pată numelui său şi o ruşine familiei sale. îi despuie de averi sub feluri de pretexte. În citatele de mai sus : melancolie. reflexie. precizie şi vigoare.. – înseamnă. se conţin nuanţe pe care limba veche greu le-ar fi putut reda. un material nou în vocabularul limbii literare. atribuirea unei funcţii metaforice proverbelor şi zicătorilor vechi (cum va face mai tîrziu. nu numai al poporului. Fraza lui capătă originalitate. dar inima ei ce se hrănea de dragoste nu putea via fără amor. fatal. ea trebuia. în scopul evocării sugestive. Elementele noi în limbă se văd la Negruzzi încă în primele lui bucăţi cum sînt cele grupate în ciclul Amintiri de juneţe." (1838) S-ar putea cita numeroase alte pasaje în care folosirea neologismelor nu distonează cu tonul firesc al povestitorului inspirat din realităţile societăţii vechi ori moderne. influent de felul de a vorbi. fie verzi.duelul este un prejudeţ. dar şi al cărturarilor vremii sale. a oamenilor şi mediului prin: – aplicarea unui criteriu estetic just de selecţionare şi de organizare a materialului limbii.influenţa boierilor şi să stîrpească cuiburile feudalităţii. în mai mare măsură. care reflectau noutăţile veacului şi influenţa literaturilor europene clasice.aste reflexii” ca altele. pe această linie analistul modern.simtiment de onor. În acelaşi timp: sfadă 215 . [Zoe] se lăsă la o melancolie ce o făcu mai interesantă.pigmei degeneraţi. Făceam aste reflexii. absurditate.. boierii închinau şi urau pre domn cu vivate zgomotoase” etc. psiholog în adevăratul înţeles al cuvîntului. ori albaştri. C. stabilind legături interioare între fondul vechi şi noile achiziţii ale limbii. şi e o nebunie a căuta sfezile şi gîlcevile. cenzurează regionalismele şi formele artificiale care nu erau „potrivite pe tipul limbei”. uitîndu-mă la domnul acest care nu voia să se bată şi care aştepta un răspuns.” (1828) Ştiu că duelul este un prejudeţ. sînt însă cazuri fatale cînd un om ce are cel mai mic simtiment de onor nu poate face altfel şi trebuie să se facă ucigaş sau jertfă. „Amăgită în deznădejdea sa. Astfel construcţiile de mai sus: „Se lăsa la o melancolie ce o făcu mai interesantă. Ion Creangă). în acelaşi gen: „feluri de figuri fantastice să nu te ajungă intriga şi calomnia. să le parafrazeze. rămas din timpurile barbare..

vreme. ilustrează principalele tendinţe în dezvoltarea limbii literare de pe la mijlocul veacului al XIX-lea: folosirea materialului limbii vorbite. Va mai adaugă ca fieştecare limbă. Un bogat material lingvistic poate ilustra felul cum Negruzzi a înţeles să contribuie. masă. văzduh. jertfă sînt toate necesare şi scriitorii nu s-au gîndit să le lepede de dragul noutăţilor. clarum ). ca „sînt de acolo de unde este toată limba noastră. ochi. cînd au început a să cultiva. cap. de unde sînt zicerile: om. Noi nu ne împrumutăm cu cuvintele ce ne lipsesc. apă. ori. neologismele. În îndreptările pe care le aduce textelor. îmbogăţirea limbii literare prin introducerea neologismelor în legătură directă cu progresul culturii moderne şi.– gîlceavă.a. urechi. iar metafora însufleţită: chiar e forma veche a lui clar (din lat. care uneori. va răspunde ca un literat bărbat roman. rapida dispariţie a grecismelor şi a turcismelor. însemnînd feluri de figuri fantastice. publicate în diverse periodice. sau ca un Briareu îşi întinde braţele în toate părţile. sînt corectate: rezoane. ceaţă grea ca somnul trădătorului şi rece ca mîna soartei. lexicul devine variat. 216 . Ne referim în special la Scrisoarea a XIX-a – Ochire retrospectivă şi la Scrisoarea a XXVI-a – Pelerinagiu. În acelaşi timp. spune-mi înturnatu-ţiai vederea de pe culmele învecinate pline de verdeaţă şi de bucurie asupra oraşului ce zace la picioarele tale. Ca în nuvela care 1-a consacrat în 1840. făină. casă ş. de îl vor întreba de unde sînt zicerile aceste. nas. la evoluţia limbii: „în acel chiar-obscur priincios ochiului. odată cu asta. aer. precum un mare caleidoscop”. onor. în aceste scrisori. iau locul cuvintelor regionale ori vechi: poftit. adesea. au avut trebuinţă de numiri nouă sau şi le-a făcut de sine. în epoca maturităţii. Reminiscenţele lecturilor din cronicari se împletesc aici cu cele din lectura clasică antică. Atitudinea pozitivă faţă de neologisme şi faţă de stilul capodoperelor universale putea stîrni critici din partea partizanilor tradiţiei istorice. dinte. Scrisorile lui Negruzzi oferă imaginea desfăşurării mijloacelor lingvistice de care dispunea scriitorul pentru a reda plastic realităţile vieţii. devin: invitat. să ne înturnăm devin: cuvinte. ca un zeu. barbă. moaşte. variantele : fie. ci le luăm ca o moştenire de la maica noastră (latina) şi ca o parte ce ni se cuvine de la surorile noastre”. criteriul estetic se întăreşte şi formele neasimilate. timp. Acestor conservatori pare să le răspundă scriitorul în aceste rînduri care reflectă concepţia autorilor clasici din acea vreme faţă de problemele îmbogăţirii şi cultivării limbii literare: „Cît pentru cuvintele streine ce el (traducătorul) au întrebuinţat în traducere. ucigaş. culcat pe costişa lui ca să-şi odihnească mădularile cele de granit? Luat-ai seama atunci la o ceaţă ce vine şi se întinde ca un giulgiu mortuar piste vîrful turnurilor şi al clopotniţelor. se încolăceşte împregiurul oraşului. autorul. cinste. beat de vuiet. greu de înţeles. sau. mînă. vin. a limbii scrierilor vechi. sau s-au împrumutat de acolo de unde au văzut că este izvorul ştiinţelor şi a meşteşugurilor. relicvie. limbă. atunci cînd întocmeşte volumul din 1857. să ne întoarcem. braţ.

Te am o columbelă Divină şi mult belă. împregiur. fără a face abuz de elementele particulare ale graiului vechi ori regional. mi-ar face onoare (nu onor. căci în adevăr lipsiră zicerile turcogreco-slave. Alecsandri. nu onoare). demoralizaseră ostile. două luntre. N-a admis însă nicăieri exagerările... asimilare şi şlefuire a materialului limbii naţionale. Modelul de limbă literară pe care 1-a urmărit şi realizat într-un chip original C. odată cu alţi scriitori ai vremii. mădulari de granit. Înaintea lui Kogălniceanu. al limbii literare. Stilul lui plastic şi dens.priincios ochiului. largi perspective de folosire artistică a tezaurului limbii vechi şi a limbii populare. din cercetarea corecturilor prin care căuta să promoveze valorile sugestive ale cuvintelor şi expresiilor. pentru că ai săi totdeauna l-au împilat: proţesele au ajuns. Din compararea variantelor.. viguros. dar se introduseră cele latine-franco-italiene. Russo. modul just de îmbogăţire a limbii literare. a apărut în urma unei continue selectări a elementelor şi a formelor limbii. care oglindesc o comunicativitate caldă şi o înţelegere adîncă a omului şi a vieţii. ca un Briareu.. a deschis. a combătut lipsa criteriului logic şi estetic în folosirea limbii. Negruzzi (în epoca maturităţii. cîmpul activităţii critice putea fi lărgit în multe direcţii. inversiuni şi interogaţii retorice: inturnatu-ţi-ai vederea. s-a îndepărtat 217 . acest drept. familiar şi nou de atîtea ori. comparaţii care amintesc de arsenalul stilistic al romantismului: oraş. beat de vuiet. special contra abuzului de neologisme într-o epocă „în care traducătorii cădeau dintr-un exces în altul. C. treptat-treptat. Negruzzi a renunţat la unele forme arhaice sau regionale şi s-a alăturat tendinţei de a fixa reguli gramaticale care să stea la temelia unui sistem logic. Negruzzi a ilustrat concret. Ne âtrezim cu poezii de felul acesta: Şarmantă damicelă Cu ochi ca de gazelă. acest proiect.(nu agiuns). precum un mare caleidoscop. C.Totul e organizat cu o mînă de artist experimentat în fixarea nuanţelor expresive.. stabil.surugii care duceau caii. de la ai săi nu aşteptă vreun bine.. după 1840) scria: „Nenorocitele războaie ale lui Vasile Vodă slăbiseră ţara.. Şi cum exagerările se manifestau mai ales în curentele filologice şi în activitatea publicistică a unor gazetari improvizaţi. deşi Alecsandri insistase pînă tîrziu să se scrie onor. C. a limbilor străine. spre sfîrşitul activităţii lui literare (Scrisoarea a XXII-a. Mai devreme decît oricare scriitor moldovean. Cu aceeaşi vervă satirică Negruzzi se ridică în ultima lui Scrisoare. ceaţa grea ca somnul trădătorului şi rece ca mîna soartei. franţuziţi. concentrat. Scriitorul nu s-a ferit de influenţa neologismelor. 1862) împotriva exagerării influenţelor din afară.. culoarea locală apare în forme ca: piste. prin creaţia lui artistică.. al căror scris a contribuit la stîlcirea limbii scrise. Negruzzi e rodul unei pasionate munci de cunoaştere.. luat-ai seama. se poate vedea cum Negruzzi. Principiul unităţii limbii scrise şi scopul cultivării ei treptate prin strădania scriitorilor l-au călăuzit în crearea unui instrument de comunicare limpede. mi-ar plăcea. Aspectele negative în mînuirea limbii sînt combătute cu spirit.

Adversar al etimologismului în genere. 218 . Negruzzi. alături de alţi intelectuali din Principate (C. Odobescu. 150]. după ce sînt analizate unele sau amintite altele. începută în 1871. Şi tot atît de caracteristic e faptul că. n-a abuzat nici de neologisme. Revista română. polemică reluată şi dusă. Dar. Odobescu e de părerea că o problemă atît de importantă cum era aceea a adoptării unei ortografii oficiale a limbii române trebuie dezbătută şi hotărîtă nu numai de reprezentanţii unei singure provincii. O personalitate care reprezintă cu adevărat spiritul critic în Muntenia este Al. pe care îl găsim. Odobescu. Sion) la serbările de la Braşov ale Astrei. în cadrul Academiei Române. Bolliac. dar cu toate astea. noi scriem pentru cei de azi. ci ai tuturor provinciilor locuite de români. care erau impuse ziarelor. de la început. E. cu larg ecou în epocă. prilejuite de împlinirea unui an de la înfiinţarea Societăţii Academice Române. nu pun în dicţionar limba românească vorbită şi scrisă. adept al luptei pentru păstrarea unităţii de limbă – şi nu numai de limbă – a tuturor românilor.. fără icoane multe. după 1870. dicţionarului lui Laurian şi Massim. Al. iar nu de dragul de a le reda viaţa apusă. cărţilor şcolare şi în genere scrisului românesc din Transilvania. o limbă cum li se părea lor că trebuie să se fi vorbit într-o epocă mai veche. Autorii dicţionarului. Lovinescu este cel dintîi dintre critici care dă o importanţă Scrisorilor lui C. Odobescu. cum face uneori C. E semnificativ faptul că publicaţia la care se adresează tînărul muntean Odobescu este această revistă critică din Iaşi. care.totul e scris într-o limbă fluidă. În cadrul acestei adunări. Russo. produse de T. în 1863. G. el publică. cu unele neologisme supărătoare. Al. sprintenă. urmarea Cugetărilor lui Al. 321]. sînt caracterizate astfel: „. dar şi veşnicul zîmbet al spiritualului scriitor” [Lovinescu. fără întorsături căutate.de regionalismele abundente la A. Articolul referitor la adunarea Astrei marchează începutul polemicii autorului cu latiniştii. scrie Al. de la primii paşi pe care îi face în publicistică. pentru a da culoare naraţiunii. A preluat cu măsură elementele arhaice. România literară fiind nevoită să-şi suspende apariţia. În iulie 1862. cursivă. Este cunoscută lupta lui Al. A. „Iar ideea că acel dicţionar ar putea să pătrundă în tinerime şi că limba din el ar putea să devină limba urmaşilor îi provoacă o adevărată spaimă” [Ibrăileanu:1984. colaborator al României literare.. Rosetti. Donici. limpede. mai tîrziu. zice Al. ca membru al Academiei. oglindind cu lesniciune în cutele cuvintelor şi ideea dreaptă. şi nu pentru cei din trecut. sînt aprobate regulile ortografice bazate pe principiul etimologic. nu fac din dicţionar „oglinda limbii din trecut pînă în prezent”. Odobescu ia parte. Asachi într-o bună parte a operei sale. Cipariu. cum încerca Ch. împotriva latiniştilor prin repetatele critici ce aduce. ci recomandă crearea unei limbi mai asemănătoare cu limba latină. Odobescu. care nu-şi putuse tipări opera întreagă. cînd are revista sa.

Gluma lui Odobescu a prins. în ediţii critice („cu glosare speciale şi cu indice şi note lexicografice”) [Păcurariu. Al. se înspăimîntă la ideea că junele noastre generaţii.. cerînd colegilor s-o respingă. prin Odobescu. o largă acţiune de culegere a termenilor tehnici privind ocupaţiile şi meşteşugurile la români. luînd un asemenea dicţionar în mînă. A. vor învăţa dintr-însul acea limbă în care rolul predominator este dat numai cuvintelor şi formelor ce au găsit graţie dinaintea comisiunii (adică din partea autorilor dicţionarului) sau pe care dînsa le-a închipuit. în care Laurian şi Massim redactaseră atunci primul dicţionar al limbii române.). b) ilustrarea cuvintelor de uz curent prin citate din cei mai importanţi scriitori contemporani. precum sînt. a fost prînzul dat de Al. peste trei ani. V. Odobescu în 1871 membrilor Academiei. precum şi alte traduceri tipărite în sec. D-lui crede că nu este în dreptul lexicografilor de a modifica pînă într-acest punct o limbă. consemnează procesul-verbal al unei şedinţe a Academiei din 9 septembrie 1871. a termenilor tehnici în meşteşugurile tradiţionale ale poporului român din toate provinciile. prezintă.. un raport în care se precizau cîteva principii de bază care trebuiau. 74-75]. Costin. precum şi ale lui Gr. dicţionarul suscită dezbateri aprinse şi îndelungi în forul academic. scrierile lui Varlaam. Dosoftei. Bariţiu. R. Cantemir ş. XVII-XVIII. alcătuită din Odobescu.Redactat după principii etimologice şi puriste. Ureche. de exemplu. de a introduce într-însa un aşa îmbelşugat material propriu şi de a lepăda din ea aşa multe forme şi terminaţiuni înrădăcinate în limbă. să stea în atenţia celor însărcinaţi cu elaborarea dicţionarului limbii române: a) urmărirea cuvintelor în evoluţia lor istorică.a. Odobescu critică vehement lucrarea. Urechia. toate cuvintele. de asemenea. pentru a se putea studia cu înlesnire limba veche românească. pe care d-nii Laurian şi Massim le-au aruncat la gunoiul Glosariului. Dezbaterile pe marginea dicţionarului purist continuă şi în anii următori în Academie. de asemenea. după părerea raportorilor. necesare cîteva lucrări preliminare: tipărirea. erau. M. cu terminaţiile în –iaţă. demonstrînd la ce aberaţii poate duce concepţia etimologizantă a adepţilor latinismului. -iţă. c) introducerea în dicţionare a multor elemente „uitate ale limbajului poporan şi ale idiotismelor locale”. chiar de origine latină. -nic etc. Sturza. D. în combaterea latinismului. 76] a celor mai importante scrieri în limba română din secolele anterioare (cărţile lui Coresi. Comisia. stîrnind haz în presă şi în cercul larg al opiniei publice..D-lui declară cu francheţă că odată cu viaţa n-ar voi ca limba dicţionarului d-lor Laurian şi Massim să devină limba succesorilor noştri” [Păcurariu. prînz la care lista de bucate era întocmită în spiritul jargonului latinist. precum şi a termenilor ştiinţifici: În vederea redactării dicţionarului. Odobescu). înaltul for instituie o comisie care să revizuiască dicţionarul în discuţie. În 1874. 219 . N. De un mare efect. Greceanu. D. „D-lui (adică Al. desfăşurată în toate provinciile. Antim Ivireanul. Ionescu.

Cum trebuie studiată limba într-o ţară ca a noastră. Slavonismele care trebuiesc alungate. e alcătuită din limba latină. autori „clasici” care să fi fixat şi perfecţionat instrumentul lingvistic? Într-o epocă în care scrierea limbii române se află încă sub imperiul arbitrarului. căci nu scriem pentru trecut. limba poetică a lui V. pentru care nu există cuvinte neaoşe22. Să nu fie „prodigă” în neologisme. de pildă. care ne-ar face să ne pomenim în două limbi: una în Ardeal. afirmă Al. iar în unele cazuri. de exemplu. Odobescu îşi dă seama că e greu să scăpăm de aceste „sisteme”. Operele literare trebuie să fie scrise într-o limbă curată. Odobescu. adaugă T. şi dacă le-am alunga. în scrierile sale. véră (vară) etc. Sensul lor distinctiv este întrebuinţarea cuvîntului respectiv în toate manifestările generale din viaţa unui popor. Alecsandri. Odobescu. „am răpi originalitatea limbii române.). plus slavona. şi nu mene. care cu greu poate fi atins” [Idem]. trebuie să ştie să ocolească tendinţele latiniste. şi încă acele care fac parte din limba bisericească actuală nu trebuiesc înlocuite decît foarte încet. pentru că limba bisericească are un caracter venerabil. la care mai contribuie şi provincialismele. scriind. pucin (puţin). Şi anume: în Ardeal ar circula o limbă creată prin concesii făcute arhaismelor. căci nu sînt necesare decît acele neologisme care denumesc idei ori lucruri nouă. Maiorescu. unde lipseşte tradiţia unei mişcări literare bogate. el va face unele concesii principiului etimologic al latiniştilor. Odobescu observă că din cauza acestor sisteme. sînt cele datorite influenţei a două slavone. în folclorul literar şi în literatura cultă. Cipariu în special. Maiorescu: “Există împrumuturi lexicale vechi puternic înrădăcinate în limbă şi prin aceasta în întreaga viaţă sufletească a poporului. gazetele unei provincii au ajuns să nu fie înţelese în celelalte provincii. Să nu uităm însă că Al. spre deosebire de alte limbi romanice (care sînt latine plus germanice etc.Intrînd în detalii. traducerilor bisericeşti. scriitorul. limba vorbită de Vom observa că această idee e similară celei a lui T. şi nici ele toate. după limba vechilor traduceri de cărţi bisericeşti [Păcurariu. ci pentru prezent. ca şi cele „arhaizate cu iz slavon”. – ceea ce n-ar fi spus-o. Al. ca atare. şi alta de facto. cum ar dori partizanii neologismului? 22 220 . se întreabă Al. el recomandă Academiei să nu fie riguroasă în alegerea cuvintelor româneşti şi în etimologism şi să nu fie „prodigă” în neologisme. de exemplu. de pildă. 25]. Ce ar deveni. Russo. Să nu fie riguroasă în alegerea cuvintelor. Odobescu e muntean şi. cele influenţate de sintaxa limbii franceze. n-a putut scăpa de influenţa „sistemelor” lingvistice. care. El era de părere că trebuie să reînviem arhaismele pierdute de origine latină. căci slavonismele – mai ales de ele era vorba – sînt justificate prin uz. Al. dacă am înlocui expresia neagra veşnicie din vorbirea obişnuită prin neagra eternitate sau stea iubită prin stea amată. Odobescu se ridică cu putere împotriva ortografiei latinizante în general şi a celei a lui T. şi altă limbă creată prin concesii făcute limbilor neolatine moderne. Al. Academia nu trebuie să fie prea riguroasă privind etimologia cuvintelor din limba română: forma cuvintelor trebuie să fie aşa cum e în limba vie – mine.

pentru că ele au intrat deja în structura organică a limbilor respective.popor. prin cultivarea cu grijă a limbii. pentru fixarea şi permanentizarea jaloanelor limbii române literare. Acelaşi lucru se poate spune în legătură cu limba română. spaniolii. termeni tehnici privind administraţia. de la 221 . ale lui Al. „Într-un cuvînt. Ideile acestea nu sînt noi. portughezii au urmat. Autorul constată o puternică influenţă slavă. venită mai tîrziu. influenţă care nu a schimbat caracterul latin al limbii române. Odobescu respinge concepţiile puriste. italienii. Cealaltă. luate din altă limbă. în cancelarii şi în biserică. va dispare şi limba română cu caracterul său propriu şi constitutiv. care nu găseau în limbajul uzual expresii adecvate pentru a transpune în româneşte termeni abstracţi pentru interpretarea ideilor filozofice şi morale. să le facem prin împrumutări din limba latină sau chiar şi din limbile moderne cînd cuvintele trebuincioase însemnează lucruri locale şi moderne. căci atunci putem zice că. dar chiar între-aceste vorbe noi să păstrăm formele gramaticii noastre şi să ne ferim mai mult decît orice de neologismele gramaticale. Provenţalii. nu poate dispărea. Odobescu privind evoluţia şi structura limbii române. de asemenea. surorile ei. ideea noastră e că trebuie să respectăm limba care e în gura poporului nostru. viaţa socială şi politică. era slavona. Acestei influenţe vechi i s-au adăugat altele. în dezvoltarea limbii lor. problema îmbogăţirii ei. de către traducătorii secolelor XVI-XVII. Le-au exprimat într-o formulare foarte apropiată I. şi cît despre adausele cerute de deosebitele trebuinţi. Ele aparţineau epocii eroice în care s-au combătut etimologismul şi purismul. în sensul spuselor lui Heliade din prefaţa Gramaticii. Elemente eterogene există în toate limbile neolatine. să valorifice în acelaşi timp limba veche a cronicilor şi să îmbogăţească vocabularul. şi le luau din limba oficială. s-o păstrăm în întregimea sa. dispare cu timpul. cînd e nevoie. francezii. Această influenţă slavonă. Deosebit de interesante sînt consideraţiile lui Al. care. conchide autorul. cu elemente noi. Russo în Cugetări. dar nimeni nu s-a gîndit să le scoată în mod arbitrar. conferindu-le acestora caracterul original. pentru că ea a fost asimilată organic şi limba română nu poate fi concepută fără acest element slav. „Să nu sperăm însă niciodată – afirmă Odobescu. căci printr-însele se strică cu totul fizionomia unei limbi” [Ibidem. Heliade Rădulescu în prefaţa Gramaticii sale de la 1828. Russo şi C. care preconizau scoaterea din limbă a cuvintelor de origine nelatină. în perioadele de ocupaţie a Principatelor. Negruzzi. un număr de cuvinte. mai veche. tot slave. La acestea se adaugă administraţia rusă. Al. care ne-a lăsat. 2526]. cu originalitatea sa de limbă neolatină formată sub o influenţă diferită de acelea ce au predominat la formarea limbilor neolatine din occident. căi cu totul diferite de aceea în care. împreună cu dînsa. care însă să fie adaptate structurii limbii române. cu o logică şi o argumentare mai savantă însă – şi chiar să nu voim a şterge urmele înrîuririi primitive. precum şi Al. într-o epocă îndepărtată. Pledînd pentru împrumuturi din alte limbi.

cînd voim a ne curăţi limba de străinisme. 1967. 222 . p. venită la timp. împotriva denaturărilor etimologice. E ceea ce va face el însuşi. a luptat pentru apărarea limbii. el a manifestat permanent o mare preţuire pentru istoria ţării. prin operele marilor scriitori. O analiză atentă a limbii lui Al. a tradiţiei umaniste şi patriotice a literaturii paşoptiste. de simţ critic şi de curajul de a înfrunta opinii savante pentru a îndrepta limba literară pe făgaşul naţional – iată meritul principal şi durabil al direcţiei promovate de mişcarea literară şi culturală de la 1840. o acerbă campanie.început. adică neologismele. pentru emanciparea culturală şi politică a poporului român şi a nutrit convingerea că arta trebuie să exprime năzuinţele înalte ale societăţii şi poporului căruia artistul le aparţine. ci mai bine să studiem cu atenţie cum s-a strecurat elementul modificator la noi şi. CONCLUZII O mare şi generoasă idee călăuzită de un spirit lucid al realităţii lingvistice. s-a dovedit fertilă şi salutară. pentru îmbogăţirea şi împrospătarea limbii. Amintiri. pentru ctitorii înaintaţi ai culturii naţionale. în scrierile sale. Direcţia nouă. Odobescu. 220-221]. să nu cătăm a o asimila în zadar la regulile de dezvoltare a lor. ideea reactualizării unei forme vechi. Alte elemente. limba populară apare în opera sa ca produs al culturii. Ţâra. Continuator. Articolul sugerează. cu un rar simţ artistic al limbii. a fost aruncată limba latină din Dacia. împotriva cărora va porni mai tîrziu. Piatra era aruncată în grădina latiniştilor (al căror reprezentant era şi T. o găsim la I. 544-546. În Pseodo-kynegetikos. Scalpelul ce voieşte a purifica limba nu trebuie să pătrunză mai adînc decît unde este adevărata rană” [Ibidem. Odobescu la dezvoltarea culturii româneşti este una dintre cele mai originale. În Scene istorice. sub acest aspect. Slavici în comunicarea ţinută la Academia Română sub titlul Aşezarea vorbelor în româneşte23. în acelaşi timp. ea manifestîndu-se în direcţii multiple. folclorică şi lingvistică. Al Odobescu extinde latura istorică documentară a evocărilor şi se complace în utilizarea materialului lexical arhaic menit să sugereze aşa-numita culoare locală. în bună parte. dispărute din uz. de aici caracterul uşor preţios al stilului şi impresia de limbă populară căutată dinadins sau făcută la masa de scris după modelul limbii vorbite [Munteanu. dar salută. 58-59]. Cipariu). „formele nimerite şi elegante”. în Academie. erudiţiei scriitorului în ramurile diverse ale artei i se adaugă informaţia filologică. ea determinînd. însuşit de scriitor pe cale cărturărească. să ne ferim întotdeauna de a ataca principiile ei constitutive. Slavici. Contribuţia lui Al. substanţa limbii române literare moderne. cunoscută sub denumirea de curentul istoric-popular. care au fost asimilate în ultima vreme. Bucureşti. 23 Vezi I. Să nu voim dar a croi limba noastră pe tipare neasemuite. altele cu totul au fost la noi. alte influenţe au determinat modificările limbei latine la dînşii. pentru folclor.

2. 4. Munteanu. Editura Cartea Moldovenească. Negruzzi şi V. în realizarea programelor sale sociale. tabel cronologic şi bibliografie selectivă de Ana-Maria Boiariu. formarea unei limbi literare unice şi a unei ortografii unitare. Gheorghe Bulgăr. ca un punct de maximă importanţă. culturale şi politice. gruparea de la Dacia literară. 1991. nr. Dănescu S. Ana-Maria Boiariu. 7. Stabilind exact rolul literaturii şi ştiinţei în dezvoltarea limbii naţionale. Kogălniceanu. M. al XIX-lea //SILRL. Russo. 335-354. Introducere în opera lui Constantin Negruzzi. 1973. Referinţe bibliografice: 1. Editura Didactică şi Pedagogică. îndreptarea moravurilor prin satirizarea viciilor orînduirii feudale şi slujind model de exprimare literară. slujind idealurile revoluţionare: eliberarea şi unitatea naţională. Reprezentanţii curentului istoric-popular participă activ la dezbaterea problemelor lingvistice complicate. Valorificarea limbii şi stilul vechilor texte româneşti (cronici. varsă multă lumină în cursul discuţiilor. promovarea şi dezvoltarea spiritului autohton. Chişinău. optează pentru fixarea limbii literare româneşti pe întregul teritoriu naţional pe baza limbii populare şi a cronicilor. Despre contribuţia lui Negruzzi la dezvoltarea limbii literare // Biblioteca critică.6. fixîndu-i norme clare pentru dezvoltările ulterioare. Al. Odobescu) au adus o contribuţie meritorie în crearea şi consolidarea unei terminologii ştiinţifice adecvate. Bucureşti. prefaţă.Operele reprezentanţilor curentului istoric-popular au avut un puternic caracter militant. contribuind astfel la dezvoltarea limbii române literare. Alecsandri şi teatru. Vasile Coroban. 1981. 1957. 8. nr. Preocupările lui Kogălniceanu cu privire la limbă //LR. C. Ţâra. I. Haralambie Corbu. au depus eforturi considerabile pentru a îmbogăţi şi perfecţiona limba literară. Istoria limbii române literare. Gabriel Dimisianu. Editura Eminescu. 6. 6. Constantin Negruzzi. Mihail Kigălniceanu şi limba literară //RLŞL. 1984. Bucureşti. Al. texte religioase etc. teoreticienii curentului istoric-popular (Al. 1983. p. Andriescu. 1953. Continuînd vechile tradiţii româneşti. V. Şt. Bucureşti. 3. a fixat. Editura Eminescu. pe lîngă dezvoltarea literaturii pe baze naţionale. Alecsandri au contribuit pe cale indirectă la promovarea ideii de apărare a bazei populare şi de cultivare a limbii prin scrierile lor. Antologie. 223 . Editura Minerva. dovedesc un deosebit simţ literar. 1981. 5. Vasile Alecsandri. Constantin Negruzzi. Editura de Stat a Moldovei. istorice şi populare.) în creaţia scriitorilor din prima jumătate a sec. Bucureşti. au evidenţiat capacităţile creatoare ale limbii. Teodor Cotelnic.

1960. Mihail Kogălniceanu: Contribuţii la cunoaşterea vieţii. 1996. Mihai Zamfir. 16. Iaşi. Ion Slavici. Bucureşti. Bucureşti. Constantin Schifirneţ. Editura Albatros. Dumitru Hîncu. 1900. Editura Ştiinţa. Odobescu. Simionescu D. Bucureşti. Eugen Lovinescu. Editura Spiru Haret. al XIX-lea. Nicolae Predescu. Bucureşti. 10. Editura Tineretului. vol. 1956. Negruzzi C. 26. Enăchiţă Văcărescu. 1969. 1967. Limba şi stilul poeziei lui Vasile Alecsandri. Bucureşti. Chişinău. Poeţi şi artişti: Vasile Alecsandri. 224 . Limba şi stilul poeziei lui Vasile Alecsandri. Chişinău. Subiecte posibile. Editura Tineretului. 28.9. Roxana Sorescu. Istoria literaturii româneşti în secolul aş XIX-lea. Editura Institutului de Arte grafice Minerva. Bucureşti. Vasile Alecsandri: Orizonturi şi repere. 1980. 1913. 23. 1963. Emil Ghiţulescu. Mihaela Mancaş. 1979. 19. Mihail Kogălniceanu şi unele probleme ale limbi române //RLŞL. C. Romel Moga. 1966. 1976. 11. Titu Maiorescu. Structuri tematice şi retorico-stilistice în romantismul românesc (1830-1870). 1990. Păcurariu. 18. Florin D. 17. Bucureşti. 1998. Bucureşti. Chişinău. vol. Mihai Vornicu. 22.. Kogălniceanui. 3. nr. Alexandru Piru. Editura Didactică şi Pedagogică. E. Editira Litera. Grigore Alexandrescu. I. S. 27. 108. Dimitrie Bolintineanul. Editura Spot-Turism. Bucureşti. Bucureşti. 1993. Negruzzi – viaţa şi opera lui. 20. Spiritul critic în cultura românească. Editura Cartea Moldovenească. Editura Albatros. Cerbu. Contribuţia lui Kogălniceanu la dezvoltarea şi îmbogăţirea limbii literare //Contribuţii la istoria limbii române literare în sec. Popescu. A. Nicolae Grigorescu. 21. Teodor Aman. 24. Constantin Negruzzi: Viaţa şi opera. 25. Viaţa lui Vasile Alecsandri. 12. Ion Nuţă. Gabriela Duda. Bucureşti. 15. Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu.1. I. 1979. 1961. D. 29. Nicolescu. 1997. Mihai Eminescu. Vasile Alecsandri: Monografii.George C. Civilizaţie modernă şi naraţiune: Mihail Kogălniceanu. 1966. activităţii şi concepţiilor sale. Amintiri. Editura Imprimeria La Roumania. Iancu Văcărescu. Sugestii de rezolvare. Ion Osadcenco. – Bucureşti. Nicolae Iorga. 14. Virgil Ionescu. Augustin Pop. Ion Roman. Editura Hyperion. Tatiana Iliaşenco. Îndreptar de literatură română pentru bacalaureat. sub îngrijirea şi cu un studiu introductiv de Paul Cornea. 13. Bucureşti. 1973. Garabet Ibrăileanu. Chişinău.

30. Pop L. Probleme de limbă în cercul Kogălniceanu //Studii şi cercetări ştiinţifice: seria 3: Ştiinţe sociale, 1955, nr. 1-2.

225

Literatura recomandată: 1. Corlăneanu, Nicolae. Purice, Mihail. Schiţe de istorie a limbii moldoveneşti literare,
Chişinău, 1987. 2. Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, Bucureşti, 1956. 3. Munteanu, Ştefan, Ţîra, Vasile. Istoria limbii române literare, Bucureşti, Editura didactică şi Pedagogică, 1983. 4. Istoria limbii române literare: Epoca veche (1532 – 1780), Bucureşti, 1977. 5. Ivănecu, George. Istoria limbii române literare, Iaşi, 1980. 6. Limba română: origini şi dezvoltare, Bucureşti, 1996. 7. Macrea, Dumitru. Studii de istoria limbii române literare: sec. al XIX-lea, vol.I, Bucureşti, 1969.

226

Sumar Partea I. Istoria limbii române (de la origini pănă în secolul al XIV-lea)

PRELIMINARII I. Obiectul Istoriei limbii române 2. Deficienţele de studiere a limbii române din punct de vedere istoric 3. Primele încercări de studiere a istoriei limbii române 4. Pe scurt din istoricul apariţiei limbii române Evoluţia sistemului vocaluic latinesc Evoluţia sistemului consonantic latinesc Lexicul latinei populare şi influenţa lui asupra celui din română Influenţa slavă Elementul autohton Influenţa maghiară Influenţa turanică Clasificarea etimologică a cuvintelor

1 1 3 3 5 10 17 29 36 43 45 47 49

Schimbări în cadrul părţilor de vorbire şi al categoriilor gramaticale în perioada de formare a românei 52 Evoluţa şi constituirea articolului Cauzele apariţiei articolului ca parte de vorbire Evoluţia şi constituirea articolului substantival definit Articolul substantival nehotărît, etapele constituirii lui Apariţia şi constituirea articolului posesiv (genitival, pronominal) Evoluţia articolului demonstrativ Evoluţia pronumelor personale 1. Generalităţi 2. Evoluţia pronumelor personale în latina populară 3. Evolubia pronumelui „eu”. Opinii şi sugestii 4. Evoluţia celorlalte forme ale pronumelor personale 5. Evoluţia pronumelor personale de persoane a III-a 6. Alte tipuri de pronume personale 55 55 58 60 62 63 64 64 65 66 67 68 70

227

Evoluia celorlalte tipuri de pronume 1. Pronumele reflexive 2. Pronumele posesive 3. Pronumele demonstrative 4. Pronumele nehotărîte 5. Pronumele interogativ-relative 6. Pronumele negative Evoluţia verbului. Modul indicativ al diatezei active 1. Preliminarii. Restructurarea morfologiei verbului în sfera modului central – indicativ 2. Evoluţia formelor de indicativ prezent 3. Evoluţia verbelor a avea, a fi şi a voi 4. Evoluţia formelor de imperfect 5. Evoluţia formelor de perfect 6. Mai-mult-ca-perfectul indicativ 7. Perfectul compus 8. Timpul viitor Modul conjunctiv Modul imperativ Modul condiţional Formele nominale ale verbului Infinitivul Participiul Supinul Gerunziul Adverbul 1. Modificări în sistemul adverbului latinesc 2. Îmbogăţirea arsenalului adverbelor româneşti pe bază de împrumuturi 3. Evoluţia adverbelor circumstanţiale 4. Evoluţia adverbelor calitative Prepoziţia 1. Restructurarea sistemului prepoziţional în latina populară 2. Evoluţia ulterioară a prepoziţiilor latineşti 3. Apariţia prepoziţiilor noi

72 72 73 75 77 78 79 79 79 80 83 84 85 88 89 90 91 94 96 97 97 98 99 100 100 100 101 103 105 106 106 109 110

228

Partea a II-a (Istoria limbii române literare) Preliminarii. Epoca Ion Heliade Rădulescu 174 Simplificarea alfabetului şi fixarea normelor ortografice Încercări de normare a limbii culte prin intermediul gramaticii I. Însemnătatea tipăriturilor lui Coresi Caracteristicile generale ale primelor texte româneşti Dezvoltarea limbii române literare în secolele XVII-XVIII Problemele şi evoluţia limbi române în perioada anilor 1780 – 1840 141 142 150 163 113 122 136 Contribuţia cărturarilor din principate la cultivarea şi modernizarea limbi române literare. Precizări teoretice Baza dialectală a limbii române literare Periodizarea istoriei limbii române literare Începuturile scrisului în limba română Ошибка! Закладка не определена. „Gramatica românească” Trăsături ale limbii literare din această perioadă Influenţa neolatină a) Influenţa franceză b) Încercări de italienizare a limbii române c) Pumnismul analogist Etapa limbii române moderne Contribuţia lui Titu Maiorescu la dezvoltarea limbii române literare Curentul istoric-popular Literatura recomandată 174 175 176 184 190 190 192 193 194 195 202 226 229 . Heliade Rădulescu. Metode de cercetare. Obiectul de studiu.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful