Modulul Istoria limbii române se introduce în planul de studiu pentru studenţii Facultăţii de Filologie la anul II.

El se constituie din două părţi: Istoria limbii române, care studiază istoria formării dialectului dacoromân, începînd cu căderea Sarmisegetuzei, în anul 102, şi pînă în secolul al XV-lea. Partea I constă din 3 capitole mari: Fonetica, Lexicologia şi Gramatica. La capitolul Fonetica se cercetează cazurile de apariţie a fiecărui fonem vocalic şi consonantic. Capitolul Lexicologia studiază fondul latin principal, elementul geto-dacic şi împrumuturile slavone, turanice, maghiare şi săşeşti. La capitolul Gramatica se studiază evoluţia tuturor părţilor de vorbire. Partea a II-a a modulului, care se numeşte Istoria limbii române literare, stidiază evoluţia limbii odată cu apariţia primelor texte scrise în limba română şi pînă la etapa contemporană, cuprinzînd şi ea cîteva capitole mai importante: Unele prercizări terminologie, Probleme cu care se confruntă disciplina de studii, Probleme ale dezvoltării limbii române în secolele XVII-XVIII, înte anii 1780-1840, în Principatele româneşti, în perioada modernă. Pentru studierea modulului se rezervează 45 de ore prelegeri şi 30 de ore practice. Cursul se încheie cu un examen.

Partea I. ISTORIA LIMBII ROMÂNE PRELIMINARII I. Obiectul Istoriei limbii române
Istoria limbii române sau Gramatica istorică, cum era numită altădată această disciplină filologiecă universitară, este unul din compartimentele principale ale istoriei limbii literare şi are ca obiect de cercetare procesul constituirii şi evoluţia sistemului limbii, a normelor lingvistice ca formă a progresului general al limbii naţionale. Altfel spus, Istoria limbii române studiază felul în care o variantă a limbi, atestată în scris sau în mod verbal, trecînd ptrin difetrite ipostaze şi fiind supusă legităţilor fonetice de evoluţie, s-a impus, s-a dezvoltat şi s-a consolidat ca normă unică în diferite epoci istorice, devenind expresia unitară şi superioară a limbii naţionale. Studierea limbii din punct de vedere istoric este legată de alte discipline umanitare, cu care tangentează. Ea este, în primul rînd, o disciplină lingvistică şi, în consecinţă, se bazează pe principiile teoretice ale ştiinţei despre limbă. În al doilea rînd, ea ţine seama de istoria şi filozofia neamului. Bunăoară, cei care au încercat să dovedească cum că dacii, care au dat naştere poporului român, locuiau doar pînă la Dunăre şi în regiunea Carpaţilor, au primit o ripostă cruntă din partea istoriei. În anul 1912, lîngă satul Ezerovo de lîngă oraşul bulgar Plovdiv, a fost găsit, într-un mormînt, alături de osemintele răposatului, ale soţiei sale – un inel, care, din 19 variante posibile, avea următorul conţinut, cel mai verosimil: „O Rolistene, eu, a ta tînără soţie, a ta aleasă, mor alături de tine, iubitul meu pe veci”. Acest conţinut a fost pus de istoricieni în legătură cu cele

1

povestite de istoricul antic Herodot, care ne relatează despre obiceiurile întîlnite doar la daci. Şi anume: dacii bogaţi aveau mai multe soţii şi, dacă se întîmplă să moară capul familiei, între soţiile acestuia se isca o mare ceartă – care dintre ele a fost, pentru răposat, cea mai iubită? Şi cea asupra căreia a căzut alegerea, fiind proslăvită de rude, era înjunghiată chiar pe mormînt şi înmormîntată împreună cu soţul. Acest fapt istoric ne dovedeşte că strămoşii noştri şi-au extins teritoriile şi după Dunăre. Un alt moment la elucidarea căruia vin argumentele istorice. Unii cercetători au încercat să dovedească că limba română s-a format doar pe baza latinei vorbite de către colonizatorii romani şi că elementul autohton a fost nul, deoarece, cică, romanii i-au nimicit pe toţi bărbaţii daci. Întradevăr, unele cronici ale timpului scriau: „Dacia, duiterno bello Decibali, viris fuerat exhausta” 1. Desigur, brutalitatea conflictelor dintre daci şi romani, setea de libertate a autohtonilor, sentimentul că o moarte onorabilă e mai preferabilă decît robia şi înjosirea i-au făcut pe mulţi viteji să-şi găsească sfîrşitul pe cîmpul de bătaie sau să-şi pună capăt zilelor, urmînd exemplul neînfricatului lor rege Decebal. Cu toate acestea, cea mai mare parte a populaţiei dacice a supravieţuit dezastrului, supunîndu-se cuceritorilor şi acceptînd noua realitate. În afară de aceasta, documentele istorice ne informează că pe teritoriile ocupate de romani se formau unităţi militare alcătuite din autohtoni daci. Numai provincia carpatică număra cel puţin 12 auxilia (unităţi militare auxiliare), ocupînd locul al doilea (după Syria), ceea ce demonstrează că în Dacia exista un mare potenţial uman autohton, acest fapt infirmînd ideea exterminării dacilor de către romani. De aici mai tragem concluzia că la baza formării limbii române a stat nu exclusiv limba vorbită de coloniştii romani, ci că limba română mai poartă coloritul dacic şi filosofia strămoşilor noştri. Adepţii existenţei a două limbi în arealul daco-romanic (română şi moldovenească) încearcă să ne convingă că Imperiul Roman şi-a extins graniţele doar între Dunăre şi Prut, iar partea basarabeană nu s-a aflat sub influenţa Romei, şi deci limba „moldovenească” s-a format dintr-un amestec al limbilor popoarelor barbare. Cercetările arheologice însă vădesc despre existenţa în secolele II-IV d. Hr. a circa două mii de urme ale aşezărilor omeneşti. Chiar şi în cele mai mici şi mai îndepărtate din acestea au fost găsite vase, monede, alte lucruri din lut şi aramă confecţionate în stil roman. Pe teritoriul Republicii Moldova numai, au fost găsite peste o mie de monede romane, fapt care ne vorbeşte despre o adîncă influenţă a romanilor asupra spaţiului nistreano-carpantin. În sfîrşit, studierea limbii din punct de vedere diacronic mai este strîns legată de istoria literaturii, deoarece marii scriitori au avut şi au un rol important în acţiunea de cultivare şi de

1

În îndelungatul război al lui Decebal, Dacia a fost secătuită de bărbaţi. 2

îmbogăţire a expresiei culte, dar mai cu seamă în aceea de a fi contribuit la progresul expresiv, estetic al limbii.

2. Deficienţele de studiere a limbii române din punct de vedere istoric
Studierea limbii, mai ales a românei, se loveşte, în plan istoric, de o serie de dificultăţi. Dintre toate graiurile romanice, limba română are, într-adevăr, trecutul cel mai puţin cunoscut şi cel mai puţin studiat. Epoca cea mai importantă a istoriei sale, care cuprinde evul mediu, nu poate fi reconstituită după izvoare directe, deoarece, după cum se ştie, nu găsim nici un document scris în limba română înainte de secolul al XVI-lea. Dacă ne-au fost păstrate cîteva forme vechi româneşti la cronicarii bizantini şi în documentele slave, latine, ele sînt prea puţine şi cît se poate de insuficiente, ca să ne putem face o închipuire mai precisă despre starea în care se afla limba română înainte de secolul al XVI-lea. Filologul, cercetătorul limbii se află, astfel, în faţa unui gol de mai multe secole şi, lipsit fiind de informaţii directe, el trebuie să se mulţumească cu simple presupuneri. Dificultăţile nu dispar nici chiar atunci cînd ajungem la secolul al XVI-lea şi vrem să schiţăm istoria limbii române, pornind de la această epocă şi pînă în zilele noastre. Căci influenţa sintaxei limbii din care au fost traduse textele religioase prezintă un interes mediocru pentru cercetător. Documentele publice şi private, care sînt cele mai importante pentru cunoaşterea trecutului unei limbi, n-au fost publicate decît într-un număr foarte restrîns. Chiar şi cele care au fost scoase din praful bibliotecilor n-au fost încă studiate din toate punctele de vedere, ceea ce explică insuficienţa cunoştinţelor noastre actuale privind limba română veche.

3. Primele încercări de studiere a istoriei limbii române
Printre primii care relatează despre originea latină a limbii române au fost cronicarii Grigore Ureche şi Miron Costin. În lucrarea de căpătîi Descriptio Moldovaie, Dimitrie Cantemir menţionează că limba română conţine o serie de elemente de origine dacică. Fondatorii Şcolii ardelene, transilvănenii Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Mayor subliniază, în lucrările lor, că limba română nu este doar o limbă derivată din latină, ci şi că ea a păstrat cu fidelitate vechiul său fond latin; graiurile străine, cu care a venit în contact, nu i-au alterat întru nimic structura internă. Iar dacă şi se găsesc în ea cîteva cuvinte slave, greceşti etc., acestea sînt într-un număr mic şi ar putea, la rigoare, să fie eliminate şi înlocuite cu altele, de origine latină.

3

Scopul principal al reprerzentanţilor Şcolii Ardelene a fost să-i combată cu energie pe adversarii lor, care mergeau pînă-ntr-acolo încît contestau caracterul prin excelenţă latin al limbii române cu scopul de a o prezenta ca un amestec al tuturor idiomurilor barbare din ţările balcanice. Cel care s-a dovedit a fi cel mai fidel tradiţiilor inaugurate de Şcoala latinistă a fost Timothei Cipariu. El a dezvoltat multe din ideile lui Petru Mayor. Ca şi predecesorul său, T. Cipariu a încercat să lege dezvoltarea limbii române de latină. Dar greşeala lui a fost că, explicînd evoluţia unor cuvinte româneşti, el pornea totdeauna de la formele latinei clasice, iar pentru a da o înfăţişare cît mai „latinească” cuvintelor româneşti, el le-a apropiat totdeauna de formele latinei clasice, ortografiindu-le aproape la fel ca acestea. O altă lacună a studiilor lui T. Cipariu constă în lipsa de cunoştinţe în domeniul limbilor slave, în ignorarea influenţei acestora asupra limbii române. Or, pentru a înţelege trecutul istoric al limbii române, slava veche, elementele ei sînt tot atît de importante ca şi cele latineşti. T. Cipariu n-a înţeles deloc utilitatea studiilor slave pentru filologia română. Adepţii Şcolii latiniste considerau chiar dezonorant pentru limba română ca ea să fie împresurată cu elemente slave. Influenţa slavă era considerată ca fiind dezastruoasă pentru cultura românească şi era asociată cu ideea de barbarie. Cu totul altul, chiar diametral opus, a fost drumul parcurs de Cihac în lucrările de lexicografie. Dar nici el n-a putut evita exagerările. Deoarece partizanii Şcolii latiniste nu vroiau să recunoască influenţa limbilor slave asupra românei, Cihac s-a străduit să dovedească contrariul. Pentru a-şi susţine mai bine teza, el a încercat să descopere în lexicul limbii române un număr cît mai mare de elemente de origine slavă. Importanţa studiilor slave pentru cercetarea limbii române a fost pusă pe deplin în lumină de cercetătorul Micloşich. El a scos în evidenţă mai ales acele elemente slave care pătrunseră în limba română mai de mult, în timp ce Cihac s-a ocupat şi de cele apărute în română la o dată mai recentă. Marele merit al lui Miclosich este de a fi precizat mai bine decît se făcuse pînă la el legăturile limbii române cu celelalte limbi balcanice. Tot lui Miclosich i se datorează şi primele studii de dialectologie română. Un mare răsunet în filologie l-au avut lucrările lui Rösler, apărute între anii 1870-1875. El a combătut ideile celor care îi considerau pe români urmaşi direcţi ai coloniştilor latini stabiliţi în Dacia. Conform teoriei sale, naţiunea română s-a format în sudul Dunării, în Moesia, şi acolo a continuat să se dezvolte pînă la începutul secolului al XII-lea, cînd o ramură desprinsă din ea a dat naştere dacoromânilor, care şi-au părăsit vechea aşezare pentru a se stabili în regiunea Carpaţilor. După cum se ştie, a greşit şi Rösler.

4

Nu este exclusă nici intervenţia din umbră a Romei. acceptîndu-l pe Burebista ca rege al întregii Dacii. de o parte a aristocraţiei. Din cele peste o sută de triburi tracice. sciţii şi sarmaţii presau fără întrerupere asupra teritoriilor getice. ei au început să fie denumiţi după teritoriile pe care le populau. o armată romană. romanii au 5 . doar puţine au ajuns la o organizare statală reală. spre Dunăre. spre inima Transilvaniei. iniţiată. Aceste triburi vorbeau aceeaşi limbă şi aparţineau aceluiaşi popor. În secolul I p. condusă de generalul Lucullus. Astfel. Burebista a zdrobit neamurile celţilor. cei mai mulţi dintre conducătorii daco-geţilor au înţeles necesitatea şi avantajele unirii forţelor. menţionate de izvoarele scrise.Hr. Pe timpul lui Augustus. iar cei care populau teritoriul de la sud de Balcani – traci de sud. după ce transformaseră în provincii Macedonia şi Grecia. în urma unei răscoale la care au participat şi geţii. Conform informaţiilor lui Strabon. Se presupune că dispariţia lui Burebista s-a produs cam în aceeaşi vreme cu asasinarea lui Caesar (anul 44 p.Hr. pierzînd şi steagurile sale. avansau cu cuceririle lor spre nord. care avansau. probabil. conform binecunoscutului principiu „divide et impera”. Deja unele triburi dintre Balcani şi Dunăre fuseseră nevoite să recunoască supremaţia Romei şi această perspectivă viza întreaga lume geto-dacică. trimiţîndu-l împotriva geţilor pe generalul Crassus. Cele mai numeroase triburi din lumea nord-tracică erau geţii şi dacii. luptînd contra regelui Pontului Mithridate. Burebista a fost ucis în timpul unei răscoale. împăratul Augustus a încercat din nou să supună Dobrogea. nemulţumită de tendinţele regelui de a centraliza prea mult puterea statală. guvernatorul Macedoniei Hybrida a fost înfrînt. Abia după moartea lui Burebista.Hr. unde romanii. La est. de la Transilvania în apus şi pînă la Marea Neagră în răsărit – era populată de tracii septentrionali. mai ales că autorii antici vorbesc despre intenţia lui Iulius Caesar de a trimite o armată contra Daciei. Pe scurt din istoricul apariţiei limbii române La începutul mileniului 1 p. pătrunzînd tot mai aproape de Carpaţii Orientali. În faţa acestor pericole.. pas cu pas. triburile geto-dacice erau ameninţate dinspre vest şi nord-vest de celţi. bastranii. Pericolul cel mai mare venea însă de la sud. pe care le-a alungat departe spre vest. Încă în anii 72–71 p. Dar în anul 62 p. după cu menţionează geograful şi istoricul grec antic Strabon.4.). Întrucît locuiau pe un spaţiu atît de imens. o parte considerabilă a Europei de Sud-Est – de la Marea Egee în sud şi pînă la Nistru în nord. a ajuns în Dobrogea şi a impus cetăţenilor greci tratate de alianţă.Hr. cei care locuiau pe teritoriile dintre munţii Balcani şi rîul Nistru au fost numiţi traci septentrionali.Hr.

pătrunzînd în Dacia pe drumul urmat de Tettius Iulianus..) a făcut pregătiri pentru supunerea definitivă a Daciei. dacii.Hr. nu au mai putut opri asaltul final al trupelor romane. ceea ce era considerat lucrul cel mai ruşinos pentru onoarea armatei imperiale.Hr. condusă de experimentalul Tettius Iulianus. Pentru a-l determina pe Decebal să nu mai atace trupele imperiale.cucerit cea mai mare parte a ţinuturilor dintre munţii Balcani şi Dunăre. Capul şi mîna dreaptă a 6 . Toate aceste calităţi pe care le atribuie istoricienii romani lui Decebal el le-a dovedit din plin chiar din prima confruntare pe care a avut-o cu oastea lui Domitian. pentru romani. ştiind cînd să năvălească şi cînd să se retragă la timp. pentru care lucruri a fost mult timp. Romanii au tăiat conductele de aprovizionare cu apă şi. sleiţi de puteri. în anul 87. care au asaltat zona munţilor Orăştiei din mai multe direcţii. Domitian a trimis o nouă armată. În primăvara anului 102. În faţa invaziei iminente. iar dacii au capturat stindarde romane. bătrînul rege Duras a oferit de bună voie domnia lui Decebal. O nouă ofensivă împotriva Daciei e începută de Traian în anul 105. anul 14) a constituit aici provincis Moesis. Acesta a cerut pace şi Traian a acceptat. Deşi a ieşit victorios. Toate încercările lui Decebal de a amîna deznodămîntul au eşuat. În anul 88. care a înaintat prin Banat şi a dat o bătălie grea la trecătoarea Porţile de Fier ale Transilvaniei. Pentru a nu împodobi triumful învingătorului. pe generalul Cornelius Fuccus (comandantul gărzii imperiale). Fortificaţiile din preajma capitalei au căzut rînd pe rînd. Într-o cetate din preajma Sarmizegetuzei. meşter a întinde curse. Noul împărat. viteaz în luptă. iar în cele din urmă a fost asediată şi Sarmizegetuza. iar împăratul Tiberius (sec. care a suferit o înfrîngere catastrofală. dar a fost ajuns de urmăritori. ştiind a se folosi cu dibăcie de victorie şi de a scăpa cu bine dintr-o înfrîngere. „pentru că era priceput în ale războiului şi iscusit la faptă. De data aceasta. un protivnic de temut”. deoarece avea mari pierderi. el a declanşat războiul. Decebal cu cîţiva oameni de încredere a încercat să fugă spre răsărit pentru a organiza o nouă rezistenţă. Aşa fiind situaţia. 1 d. dar a suferit mari pierderi. Iulianus nu şi-a putut continua înaintarea spre capitala dacică. Traian a reluat ofensiva. meşteri şi instructori militari – motiv pentru care această pace a fost considerată ruşinoasă pentru Roma. împăratul s-a grăbit să încheie pace cu Decebal. a regăsit stindardele pierdute de Cornelius Fuscus şi a luat-o prizonieră pe sora lui Decebal. situaţia era net favorabilă romanilor. i-a oferit mari sume de bani. recunoscîndu-l ca rege şi acordîndu-i statut de client al Romei. Traian (98–117 d. regele-erou a avut tăria morală să se sinucidă cu paloşul său. Fuccus a pierdut o întreagă legiune. după o rezistenţă eroică. recîştigînd cu greu multe poziţii pe care le pierduse în iarnă. În primăvara anului următor. Împăratul a trimis în Dacia.

Prin intermediul coloniştilor. iar limba de comunicare între populaţie era. politica de integrare a populaţiei locale în structurile politico-administrative au modificat treptat statutul autohtonilor. a început popularea ei cu cetăţeni romani şi cu locuitori ai Imperiului „ad agros et urbes colendas”2 . Serviciul militar dura 25 de ani. după care ostaşii erau lăsaţi la vatră. participă la apărarea acesteia. intră în relaţii cu autorităţile şi populaţia colonială. inclusiv din rîndurile bărbaţilor daci. În macedoromână 2 3 „ca să cultive ogoarele şi să populeze oraşele”. Astfel. formele administrative ale Imperiului. La 11 august 106. Contactul nemijlocit al coloniştilor cu autohtonii în oraşe şi sate au condus la schimbul de cuvinte. Ei devin un factor activ în viaţa provinciei. În afară de teritoriile dacice. Îndată după cucerirea Daciei. Teritoriile respective trebuie considerate părţi componente ale Imperiului. militar. Coloniştii aduşi proveneau din toată lumea romană3. „in toto urbe Romano”. mai degrabă. Anume latinescul veteranus a dat în limba română (numai în arealul dacic!) cuvîntul bătrîn. astfel încît mulţi geto-daci primesc cetăţenie romană: „In urbe Romano qui sunt ex constitutione imperatoris Antonioni cives Romani effecti sunt”.lui Decebal au fost duse împăratului şi apoi trimise la Roma. romanii au mai ocupat. Prezenţa acestui cuvînt la români dovedeşte că în aria sud-dunăreană a teritoriului de formare a limbii române a fost instituit colonatul. care au format permanent provinciile Moesia şi Dacia. se implică în relaţiile economice dintre sat şi oraş. Calculele arată că pe parcursul stăpînirii romane şi-au făcut serviciul militar aproape 61 mii de soldaţi din rîndurile coloniştilor. au ajuns în stînga Dunării elementele culturii materiale şi spirituale romane. stăpînirea romană s-a extins asupra unui număr mare de autohtoni. ca tot poporul să vadă că duşmanul cel mai de temut al Imperiului nu mai există. căci e greu de presupus că ostaşii şi cei adunaţi de pe aiurea din întregul Imperiu Roman vorbeau la perfecţie latina clasică. fără îndoială. latina. şi nu latina clasică. în cultura şi civilizaţia romană. temporar. care au fost incluşi în sistemul politic-administrativ. ci. la integrarea dacilor în civilizaţia romană. a fost constituită provincia romană Dacia şi mulţi veterani din legiunile romane au fost lăsaţi la vatră. După demobilizare. consolidarea stăpînirii imperiale. colonii primeau loturi de pămînt (peculium „lot de pămînt lucrat de coloni”). şi alte zone locuite de daco-geţi. ceea ce înseamnă că războiul se încheiase cu cîteva luni înainte. latina vulgară (vulgus dicitur). 7 . ca zone de romanizare intensă a autohtonilor şi de etnogeneză românească. Progresul treptat al romanităţii. economic al Imperiului Roman.

nu era considerată încă o limbă bine distinctă de latină. torna fratre!”. referindu-se la evenimentele din anul 587. 8 . De altfel. pentru noi e cert că avem de-a face cu fapte de limbă din perioada de formare a limbii române. care a fost transmis. (mîinile). limba română. a primit lupta. iar populaţia care o vorbea era denumită cu termenul de romani. În secolele III-IV. aşa că nu aveau nici un motiv de a considera populaţia de la Dunăre tot romani. ραηα ) n-a suferit astfel de modificări fonetice şi n-a devenit rînă sau rînră. a fost părăsită în anul 271. campus > cîmp. în limba părintească”. sl. care. în rezultatul căreia a ieşit învingător. avînd în vedere ca acela să se întoarcă şi să-şi ridice pierderea. mane > mîine. care. Cuvîntul rană (v. să se transforme în română. Un ostaş a vrut să-l prevină pe colegul său despre pierdere şi i-a strigat: „Torna. aceste cuvinte „au fost spuse în limba locului. Primele surse de informaţie despre limba română ca limbă romanică nou constituită ne-au fost transmise de cronicarii bizantini Theophilactos Symocates şi Theophanes Confessor. pînă la ostaşii din capul coloanei. – fenomenul rotacismului. Printre legităţile fonetice cele mai importante menţionăm: – închiderea lui a urmat de o nazală+o vocală sau o consoană în î: lana > lînă. populaţia localnică a continuat să participe la răspîndirea şi dezvoltarea limbii latine populare şi după aceasta dată. menre – mine. De pe şeaua unui cal. ci întregului detaşament.picil’u – „avere în bani. ca şi celelalte limbi romanice. din cauza că nu prea aveau un grad înalt de cultură. povestesc despre un episod al războiului bizantinilor cu avarii. treptat. cantare > a cînta. nu celui cu pierderea. În această perioadă. sub presiunea triburilor barbare din răsărit. schimbări care nu se întîlnesc în elementele împrumutate de limba română din limbile slave. a căzut raniţa cu merinde. Tot de aici provine şi expresia populară a umbla după chicuri (după chicuşuri). în dacoromână – Picui – „localitate”. din gură în gură. Grecii numeau poporul de pe ambele maluri ale Dunării ausoni. limba latină de la Dunăre a început. Dar cuvintele ostaşului au fost interpretate cu un ordin. Deci prin limba ausonă. În timpul uneia din lupte. Dacă. agonisită cu intenţia de a fi lăsată ca moştenire”. după cum subliniază cronicarii bizantini. Deci procesul de formare a limbii române a durat peste 160 de ani de stăpînire romanică şi s-a încheiat aproximativ prin secolul al VII-lea. În urma acestor cuvinte. nu puteau fi identificaţi de greci cu ceea ce-şi închipuiau ei cînd rosteau cuvîntul roman. Astfel îi numeau grecii şi pe cei de la sate. cînd sonanta n din cuvintele de origine latină (în afară de nn) a trecut în r sau şi l-a alăturat pe r: manus – mărule. canutus – cărunt. Cu toate că Dacia. grecii înşişi îşi ziceau romani. armata localnicilor se retrăgea în munţi. ceea ce rezultă din schimbările fonetice care s-au produs în această perioadă de peste şase secole. detaşamentul militar al autohtonilor s-a întors.

cap. 1990. Această limbă a suferit însă schimbări şi transformări neîncetate atît prin evoluţia ei normală. 1991. Revistă de istorie şi ştiinţe sociale.Iaşi. de unde putem deduce că e vorba de perioada de formare a limbii române. 4. cît şi prin influenţa exercitată de limbile cu care a venit în contact. Deci limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman. Moesia. Editura Universitas. nr. Din bibliografie: 1. Istoria românilor. 3. trebuie să înţelegem că e vorba de un grai latinesc întrucîtva corupt. Chişinău . Istoria românilor (antică). 2. cap.cum o numeau grecii. IX // ziarul Moldova Suverană din 4 decembrie 1991. Dardana. 9 . Istoria românilor. Pannonia. 1. pag. din momentul pătrunderii limbii latine populare în aceste provincii şi pînă în zilele noastre. Gheorghe Postică. 9-19. Cugetul. cuprinzînd provinciile dunărene Dacia. Ion Hîncu. X // Moldova Suverană din 6 decembrie 1991.

Vorbind despre evoluţia fiecărui fonem.: adunavit – adună. adunamus – (să) adunăm. mai ales la: ● indicativ şi conjunctiv prezent. adunavimus – adunăm. lavamus – (să) lăm. au un accent paroxiton şi care la singular au terminaţia –ă. laudavit – laudă. ● la indicativ prezent şi la conjunctiv prezent. care. laudavimus – lăudăm. persoana a IV. apare un ă la substantivele feminine. ● la perfectul simplu. 10 . –uri: brăţară ţară lumînare – brăţări – ţări – lumînări cămară nară cîntare – cămări – nări – cîntări alamă aramă – alămuri – arămuri Ă în loc de a latinesc e prezent şi în flexiunea verbală. iar la plural –i. devieri de la legităţile de evoluţie. stamus – (să) să stăm . pers. persoana a IV-a: lăudamus – (să) lăudăm. modificări condiţionate lingvistic. –e. ele vor fi tratate reieşind din: poziţia ocupată faţă de alte foneme. mai ales în cadrul verbelor româneşti monosilabice: damus – (să) dăm. cantamus – (să) cîntăm . de obicei. şi I pl. Evoluţia vocalei [ā] Vocala [a] s-a păstrat cel mai bine în poziţie tare (la început de silabă sau cuvînt şi în silaba accentuată): largus > calidus > lacrima> larg cald lacrimă altarium> muttare> albus> altar a muta alb latus> partem> rarus> lat parte rar În limba română contemporană. în loc de a.Evoluţia sistemului vocaluic latinesc (tabelul) Influenţa popoarelor slave a întărit aceste particularităţi fonematice ale limbilor romanice orientale. a III-a sg.

quantum > cît4. masă – mese. panem>pîine.● la imperativ singular în cadrul verbelor monosilabice româneşti: dă! fă! lă! A latinesc e prezent prin ă şi în logoformele pronumelui care (qualem): căruia. faţă – feţe. fiecăror. strambus > strîmb. a precedat de grupurile consonantice cl. lana > lînă. cărora. καmφορa > camforă. se poate stabili legitatea: dacă vocala din silaba următoare era reprezentată de un e. casă etc. fontana > fîntînă. faţă. fiecărui. branca >brîncă. beată – bete. a>e a) dacă în silaba următoare a unui substantiv feminin apare un e: fată – fete. cîine şi a derivatelor acestora. 2) a + m + consoană: campus > cîmp. romanus > român. 11 . oricărui. care s-a produs în cadrul latinescului anima. î a mai alăturat un i semivocalic. calcaneum >călcîi. vitea – viţă. blandus >blînd. canis >cîine. a s-a păstrat: annus tertius > anţărţ. oricăror etc. masă. În cazul cuvintelor mîine. cărei. Dacă în cuvintele de origină latină a urma după grupul consonantic cl. b) dacă în silaba următoare apare o vocală deschisă (a). Procesul acesta s-a încheiat prin secolul al IV-lea. ca şi mamă. glacia > gheaţă. sambata > sîmbătă 3) a + n + consoană: angelus > înger. el trece în e: clamo > chem. damnum > daună. deoarece în împrumuturile din limbile slave a+ nazală + vocală (consoană) nu trece în î: ραηα > rană. vară. căreia. deoarece neologismele de tipul clavicuă. şi gl s-a păstrat. mane >mîine. care în latina clasică însemna “suflet” . glacial nu ne oferă astfel de modificări. casă – case. inclavo > închei. prandium >prînz. Δαημε > danie. întîlnim forma anremă sau înремэ pentru “inimă”. A final. ● la verbe (conjunctivul amputat): înfaşă – înfeşe. a exclama. βραηα>vrană. fiind precedat de o vocală anterioară. ● la adjective: deşartă – deşarte. canto >cînt. scamnum > scaun. În cadrul evoluţiei lui a pot fi stabilite trei legităţi de trecere a lui a în ă: 1) a + n + vocală: beteranus > bătrîn. pîine. aranea >rîie. apasă – apese. frondia – frunză. Procesul de închidere a lui a urmat de o consoană sau o vocală în î s-a încheiat prin secolele III-IV. manus >mînă. fiecărei. căror. 4 Notă: urmată însă de o nazală geminată. oricărei. devine ă: acia – aţă. E vorba de aşa-numitul fenomen al rotacismului şi de asimilarea vocalică regresivă totală. dar a primit şi un ě semivocală: clamat > cheamă. În textele vechi.

melem > miere. tremulo > tremur. testa > ţeastă. haedus > ied. Tot sub influenţa derivatelor nu se produce diftongarea lui e în ie în cuvintele: allego > aleg. fenestra > fereastră. în cel al lui e acţionează legităţile de închidere a lui atunci cînd este urmat de o nazală: 1) e + n + vocală > i: bene >bine. nigrum > negru. în limba veche. a aligni. picaturile. de aceea mai ales i > e: applico > aplec. densus > des. pellem > piele. închiderea lui e în i nu se producea: genna > geană. terra > ţeară > ţară. în ea. Dar în cadrul evoluţiei lui merula s-a făcut analolgie cu masculinul mierloi şi cu diminutivul mierliţă. Ca şi în cadrul lui а. disligo > dezleg. e. meus > meu. Mercuri + dies > miercuri. -are > a îneca. trebuia să devină miarlă. digitus > deget. aranea > rîie. s-a diftongat Unele variante însă au rămas literare sub forma diftongată: sella > şea. 2) e + n + consoană > i: dentem> dinte. În textele vechi şi în unele graiuri teritoriale a apare pentru ă: mariră. A apare necondiţionat la început de cuvînt în calitate de proteză: a aburi. t şi după spirantele s. apoi s-a revenit la procesul monoftongării: decem > dzeace > zece. gemo > (eu) gem. Cînd însă e era urmat de nn sau de m + o vocală. secretus > secret. tenere > a ţine. E vorba de procesul cunoscut cu numele de afereză: agnellus > miel. z. g. sebum > seu. medium > miez. Evoluţia vocalei ę (din ě) În poziţie tonică e (s-a diftongat) în ie: exire > a ieşi. septem > şeapte > şepte > şapte. leporem > iepure. neco. verres > vier. felem >fiere. 3) e+m + consoană > i: tempus > timp. avunculus > unchi. vetulus > veclus > vechi. d. circo > (în)cerc.A de la începutul cuvîntului dispare. Evoluţia lui ę ( din ē şi ĭ ) Încă în latina clasică aceste două vocale se confundau. 12 . autumna > toamnă. circus > cerc. pectus > piept. conform evoluţiei fonetice normale. a aburca. fremitus > freamăt. anellus > inel. verso > vărs. vermis > vierme. Urmînd după oclusivele c (k). medula > măduvă. a agăţa. Latinescul merula. quem + ne > cine. dextrem > dzeastre > zestre. prin analogie cu petra > piatră.

se(ne) > sine. februarius > făurar. ad + vix > ad + bix > aghe (reg. I > ă: illum>el>ăl. melum > măr. ăst gunoi. viridis > verde. te(ne) > tine. ingluttire>a înghiţi. peccorarius > răcurar.) > abia. Eminescu întîlnim: Astă pleavă. fetum > făt. dacă lipsesc poziţiile precedente: arena > arină. pilossus > păros ressina > răşină. E vorba de aşa-numitul fenomen al rotacismului şi de asimilarea vocalică regresivă totală. e > i. vendit > vinde. Dar: corrigia > curea. ressonare > a răsuna. e(i) + n + vocală > î: fenum fîn. pissatum > păsat.) > bea. dacă în silaba următoare nu apare un e sau un i. notă mensura > măsură. să ajungă-a fi stăpînă şi pe ţară. La M. care în latina clasică însemna “suflet” . lingua > limbă. stringo > strîng. În textele vechi. venetus > vînăt.E (i) din silaba finală s-a diftongat în ea: bibit > be (reg. Urmat de n + vocală (consoană). cena > cină. În aceeaşi situaţie (e + n + vocală). venatus >vînat. istum>est>ăstnotă. incalciare>a încălţa. e(i) + n + consoană > î: vendo > vînd. prehendere > a prinde. După o labială sau după rr. i>î la început de cuvînt . E iniţial aflat înaintea unei lichide >a: erama>aramă. dentem > dinte.) > grea. conventum > cuvînt. dar cînd în silaba următoare apare o vocală anterioară. grevis > gre (reg. în prefixul de origine latină in-: innatare>a inota. mino > mîn. mai ales în cadrul particulei de accentuare eccum. în afară de cazurile cînd urmează după c. eccum istum > acest. capitaneus > căpătîi. eccum illle > acel. intelligere>a înţelege. şi pe noi?! 13 . venenum > venin. picula > păcură. care s-a produs în cadrul latinescului anima. ě>ă şi după o consoană. erici>arici. La început de cuvînt. întîlnim forma aнpeмэ sau înремэ pentru “inimă”. medularem > mădular. capistrum > căpăstru. eccum illoc >acolo. dacă e urmat de o nazală sau de o vocală anterioară în silaba următoare: crepare > a crăpa. nivem > nea stet > (să) stea. e>a: eccum hic > aci> aici. g. eccum modo > acmu > acum. e > i: me(ne) > mine. inaltiare >a înălţa. e > ă: ad de verum > adevăr. ingrassiare>a îngrăşa. l.

formînd diftongi: hiberna > iarnă. frictura > friptură. e s-a supus aferezei: exbattere > a zbate. gallīna > găină. horrire > a urî. prin analogie cu substantivele masculine şi neutre. ● la persoana a II-a sg. cantas >cînţi. vestri – vostri – (ai) voştri. formînd aşa-numitele dublete ale substantivelor: vervex > berbex > berbecem > berbece > berbec. dies>zi. i iniţial a devenit semivocală. extricare > a strica. ● la pluralul pronumelor şi adjectivelor posesive: nostri – (ai) noştri. solicem > şoarece > şoarec. e s-a apocopat şi în cuvintele pavonem>păun. frigus –frigori. extrigat >strigă. sentire>a simţi. excurtare>a scurta. i din silaba acoperită s-a păstrat: ficcatum > ficat. frīgus > frig. dīcere > a zice. 3. i central s-a conservat: scribere > a scrie. rimat > rîmă. După r sau rr însă i>î: ridere > a rîde. 2. e final uneori a dispărut. hieri > ieri. În rezultatul disimilării. temporivum>timpuriu. panticem > pîntece > pîntec. ripa > rîpă. serenus > senin. La fel. berbecem > berbec. excadere > a scădea..Dar: circare > a cerca. desertus > deşert. Urmat de o nazală + o consoană. est>este (prin analogie cu verbele regulate de conjugarea a III-a). excaldare > a scălda. homo – homini. i>e: cristianus > creştin. Epiteza lui e: sex>şase (prin analogie cu septem>şapte). alteori s-a păstrat. I final s-a conservat din următoarele motive: ● pentru marcarea pluralului numelor masculine şi neutre: lupus – lupi. fīllius > fiu. 14 . scrībere > a scrie. Evoluţia lui i (>din ī) În poziţie accentuată ī s-a păstrat: audīre > a auzi. În derivatele cu prefixul ex-. consoana finală s se transformă în i: afflas > afli. mutas >muţi. legumen > legumă. farina > făină. În poziţie atonă: 1. O dată cu dispariţia lui m final de la substantivele neutre. e din silaba iniţială >i: mentire>a minţi. digerare > a degera. terrina > ţărînă.

-are > a cugeta > cuget. arburii. Printre modificările condiţionate în evoluţia lui o se cere menţionată legitatea o+n+ consoană (cu excepţia lui n) >î: gonflare > a se (în)gîmfa. mola > moară. În textele vechi. tot aşa u > o: autumna > toamnă. După cum o > u. viridis > verde. uspăta. întîlnim uneori u: rugu-vă. tute zece. surdus > surd. gustus > gust. cogito. Devieri condiţionate în evoluţia lui o: 1 o+n+vocală > u: Creationem > Crăciun. domna > doamnă. corona > cunună. Evoluţia vocalei o (din ō şi ŭ) În poziţie tonică. mulgere > a mulge. quod>că. coronare > a cununa.I s-a sincopat: vestimentum > veşmînt. rustrul. în loc de o. dominus > domn. acoapere. humerus > umăr. diftongarea nemotivată a lui o: coaperu. dominica > duminică. frontem > frunte. fontana > fîntînă. muria > moare. tondere > a tunde. o > u: cottizare > a cuteza. dulcem > dulce. dolus > dor. Dar: somnus >somn. porcus > porc. ducere > a duce. rogationem>rugăciune. coquo > coc. rupere > a ripe. În cuvintele monosilabice o>ă: vos>vă. luna > lună. 2. corvus > corb. Evoluţia lui u (din ū şi ŭ) În poziţie accentuată u s-a păstrat: avunculus > unchi. 3. cunuscut. Încă în latina populară o se confunda cu u: ostium > ustia > uşă. pluvia > ploaie. o s-a păstrat: carnosus > cărnos. întîlnim un u: adurmi. dui > doi. dominus > domn. în locul lui ŏ. lupus > lup. la început şi la mijloc de cuvînt. oblitare > a uita. bonus > bun. 15 . rota > roată. mortus > mort. o se diftonghează în oa: brosca > broască. cufea > coif. În poziţie neaccentuată. colorem > culoare. pontem > punte. Dacă în silaba următoare apare o vocală deschisă sau semideschisă. În textele vechi. novem > nouă. socrus > socru. *domnus > domn. homo > om. gula > gură. o+m+ consoană > u: (cu excepţia nazalelor): comparo > cumpăr. locus > loc. occidere > a ucide. Dar: cognatus > cumnat. o+n+ consoană > u: frondia > frunză. formica > furnică. orbus > orb. numerus > număr.

dereptu. o împrumutat: порколаб > pîrcălab. cît şi în cele nonlatine: pămăntu. i (ъ) împrumutat: връста > vîrstă. ripa > rîpă. a nazal neaccentuat: angustus > îngust. i neaccentuat: ridebat > rîdea. e neaccentuat: venosus > vînos. o nazal: fontana > fîntînă. antaneus > întîi sau din a neaccentuat urmar de r+n: carnaseus > cîrnaţ. pugnum>pumn. rodu. urceolus > ulcior. viscosus > vîscos. trunculus > trunclus > trunchi. virtuosus > vîrtos. lingula > lingură. дръзь > dîrz. U final. U final a dispărut pe parcursul secolelor XVII-XVIII. scumpu. ridere > a rîde. gustus>gust. rimare > a rîma. oculus > oclus > ochi. vendo > (eu) vînd. În poziţie accentuată. crudus>crud. a dispărut şi el: blandus >blind. lana > lînă. U din silaba posttonică. conventum > cuvînt. fundu. свят > sfînt.Modificări condiţionate în evoluţia lui u: U precedat de grupul consonantic cl (gl) > i: ingluttire > a înghiţi. u iniţial şi medial s-a păstrat: aducebat > aducea. longum ad > lîngă. vetulus > veclus > vechi. salutare > a săruta. multu. angustare > a îngusta. u aton: hirundinella > rîndunea. glasu. am putea conchide că vocalele noi din limba română. multum>mult. Făcînd o generalizare a celor menţionate pînă aici. s-a sincopat: radicula > radicla > ridiche. teriinna > ţărînă. unquat > încă. subglutio > sughiţ. ă şi î. judicare > a judeca. corvus>corb. i accentuat după rr sau r iniţial: horrire > a urî. excurtare > a scurta. e accentuat urmat de n+ vocală (consoană): venetus > vînăt. 16 . după dispariţia consoanei finale. blandus > blînd. includere > a închide. lutus>lut. U+n+ consoană > î: hirundinella > rîndunea. Textele vechi îl mai păstrează pe u la sfîrşit de cuvînt atît în cuvintele de origine latină. infundare > a înfunda. devenit în română nazal: ΡЂД > rînd. e împrumutat. au derivat din: Î provine din: a nazal accentuat: campus >cîmp.

lacrima.Hr. fillius > fiu. i latin aton: radicina > rădăcină. în locul lui b era înregistrat v: albeus – alveus. nn. b) g urmat de e (i) a evoluat în ğ: legem > lege. коса >coasă. o împrumutat: кадило > candelă. gelum > ger. inclusiv de cel românesc.. aşa cum se pronunţă astăzi în limba română.: decem > zece. ll. I p. O dovadă în acest sens o aduc confuziile grafice ci şi ti: condicione – conditione. a latin neaccentuat în cuvintele derivate monosilabice: dă. 5. are loc şi palatalizarea velarelor. 4.Hr. ligatura. ele se pronunţau respectiv ţ şi dz (z). Consoanele oclusive dentale d. Printre cele mai importante modificări ale consonantismului latin tîrziu. consoanele geminate (pp. veteranus – beteranus etc.Ă provine din: a latin aton: caldura. 2. Încă începînd cu sec. u latin aton: pulmonem > plămîn. tt. rr. 3. sivi – sibi. în lucrările de fonetică latineşti era înregistrat aşa-numitul fenomen al betacismului. Deja prin secolele II-III d. berbex – vervex. În latina tîrzie. vom menţiona următoarele: 1. titionem > tăciune. cel consonantic latinesc a suferit o serie de modificări care au fost preluate ulterior de idiomurile neolatine. коливо > colivă.H. articulîndu-se ca şi consoanele simple. u împrumutat: въздγχъ > văzduh. într-o serie de inscripţii din Dacia. fă.) şărvăt. 17 d. Paralel cu palatalizarea dentalelor.. бездуна > beznă. primavera. EVOLUŢIA SISTEMULUI CONSONANTIC LATINESC Ca şi sistemul vocalic. e împrumutat: serviétte > (reg. după sec. arsura. I d. întîlnite în inscripţii începînd cu secolul al II-lea. e latin aton: veteranus > beteranus > bătrîn. se palatalizează. urmate fiind de i în hiat. adică mai puţin energic. o latin accentuat: foras > fără. ff. lă. cînd v iniţial sau intervocalic era pronunţat ca b: vovis – vobis. . eccum tale > acătării. 6. crepare > a crăpa. Hr. блана > blană. i împrimutat aton: лебедь > lebădă. Şi viceversa. melum > măr. Bonifatio – Bonifacio. Velara sonoră palatalizată (g) a evoluat în latina tîrzie pe două căi: a) g intertvocalic a dispărut: ego > eu. a împrumutat. овьсъ > ovăz. никовалo > nicovală. picula > păcură. e (i) latin accentuat: fetus > făt. Consoanele finale încep să amuţească în latina tîrzie prin secolul I frater > frate. magis > mai. facit > face etc.) încep să se simplifice. ss etc. t. mm.

3. carpinus > carpen. soarta consoanei respective în poziţie iniţială şi medială. cauzat de amuţirea lui u final. caput > cap. albus > alb. P final. baptisare > a boteza. bubalus > bour. capistrum > căpăstru. habere > a avea. Există şi unele excepţii de la această legitate. le vom cerceta sub 3 aspecte principale: 1. sibi > sie. tempus > timp. 2. 18 . rubeus > roib. repaussare > a răposa. habui > avui etc. aqua > apă. libertare > a ierta. berbecem > berbec. Modificări condiţionate: B intervocalic. sappa > sapă. quattuor > patru etc.7. prin contact) . scribere > a scrie. dacă se află în componenţa formelor tone ale verbului a avea: habemus > avem. carbonem > cărbune. parţială. după dispariţia consoanei finale. soarta consoanei respective în poziţie finală. comparare>a cumpăra. din necesitatea de a uşura pronunţia. platanus > paltin. sorbus > sorb. apoi a lui u. pellis > piele. subtus > sub. capra > capră. palumbus > porumb. Evoluţia oclusivelor labiale P iniţial şi medial s-a păstrat: paganus > păgîn. plangere > a plînge. vobis > vouă. Grupurile consonantice se reduc la o singură consoană: exire > a ieşi. cubitus > cot. strambus > strîmb. rămâne intact. P > t: despectus > deştept (asimilare consonantică. B final. crepo > crăp. parere > a părea. regresivă. tibi > ţie. s-a păstrat: campus > cîmp. a dispărut: abellona > alună. sorbire > a sorbi. excaldare > a scălda. B iniţial şi medial s-a păstrat: basilica > biserică. B > u în formele pronumelor personale în dativ: nobis > nouă. blandus > blind. cînd b intervocalic > v. caballus > cal. sanguem > sînge. Devieri în evoluţia lui p P > n: nuptiae > nunţi (asimilare consonantică. regresivă. cuppa > cupă. Vorbind despre evoluţia fiecărui fonem consonantic în parte. la distanţă). habetis > aveţi. parţială. devieri condiţionate de poziţia sunetului respectiv.

b s-a păstrat: robeus > roib. Modificări condiţionate: T + o vocală anterioară în hiat > ţ: credentia > credinţă. 19 . stet > să stea. În urma dispariţiei lui u final. t a rămas intact: canto > cînt. cuminte > cumincior. bibit > bea. porta > poartă. sementia > sămînţă. dacă e urmat de sufixul diminutiv –ior: cîrnaţ > cîrnăcoir. ventus > vînt. grăunte > grăuncior. panticem > pîntece. intrare > a intra. rogationem>rugăciune. aut > au. el nu se transformă în ţ sau în č: angusti > înguşti. subglutiare > a sughiţa. Dacă însă t este precedat de consoana s. Precedat de o vocală şi urmat de o lichidă. T final a amuţit. potentia > putinţă. b s-a palatalizat: fimbria > frînghie. petiolus > picior. b intervocalic >g (ğ): rubus > rug.Uneori. încă în perioada latinei populare: ad post > apoi. abscondere>a ascunde. frate > frăţior. februarius > făurar. fetiola > fecioară. T+e (i) în hiat cu ō sau ū > č: Creationem > Crăciun. astectare > a aştepta. Dar: sunt. scribet > scrie. mustum > must. inclinationem > închinăciune. cu rare excepţii. sitem > sete. sub(u)lum > sul. hosti > oşti. turma > turmă. stratum > strat. Ajuns prin metateză între o vocală şi o semivocală. imperator > împărat. sagitare > a săgeta. chiar de este urmat de o vocală anterioară. Tot aşa se comportă astăzi în limba română contemporană t sau ţ final. Această legitate e valabilă şi pentru limba română contemporană. oaspete > ospeţior. lutum > lut. b > u: fabrum > faur. uber > uger. 2. vivitia > viţă. Devieri în evoluţia lui b: 1. Oclusivele dentale şi velare T iniţial şi medial s-a păstrat (cu excepţia cazurilor de africatizare): turturella > turturea. 3. hospitium > ospăţ. mentionem > minciună. b a fost disimilat de consoana imediat următoare: ablongare > a alunga. tabanus > tăun. b s-a vocalizat: presbiter > preot. habeat > să aibă. tondere > a tunde. subglutiare > a sughiţa. cînd t final este urmat de sufixul diminutiv –ior: slut > sluţior. dimineaţă > diminecioară.

quod > că. detonare > a detuna. ustia > uşă. sacus > sac. culmen > culme. d+e (i) în hiat > dz > z: diana > dzînă > zînă. arcus > arc. frondia > frundză > frunză. circus > cerc. fiind disimilat. t dispare. calidus > cald. lacus > lac. ostiolum > uşor (subst. caldaria > căldare. t dispare: pastionem > păşuine. D final a amuţit încă în perioada latinei tîrzii: ad > a. cucuta > cucută. dar urmat de i în hiat. După dispariţia lui u final. D din componenţa grupului consonantic ndc a fost disimilat: mand(u)care > mîncare. t > č fiind asimilat regresiv de o consoană africată: monticellus > muncel. quid > ce. dare > a da. C(k) a rămas intact dacă nu preceda o vocală anterioară: cantus > cînt. prandium > prîndz > prînz. 2. la pers. peccatum > păcat. tenda > tindă. sucus > suc. cuccus > cuc.tristi > trişti. dies > dzi > zi. depanare > a depăna. Precedat însă de s. prehendo > prind. Devieri în evoluţia lui t: 1. c(k) s-a păstrat: accus > ac. coda > coadă. Devieri în evoluţia lui d: 1. extergere > a şterge. vendo > vînd. d a fost disimilat regresiv: admissarius > armăsar. În urma dispariţiei lui u final. petiginem > pecigine. dormire > a dormi. intendo > întind. porcus > porc. II sg. caldura > căldură. laudasti > lăudaşi. t s-a sonorizat: urtica > urdica > urzică. 1. asternere > a aşterne.). hordeum > ordz > orz. 20 .: cantasti > cîntaşi. mai ales în cadrul formelor de perfect simplu. dormisti > dormişi. Disimilare regresivă parţială: adjungere > a ajunge. d s-a păstrat: cado > cad. D iniţial şi medial a rămas neschimbat. Modificări condiţionate: d+e (i) > dz > z: decem > dzece > zece. Încă în perioada latinei tîrzii. dacă nu era urmat de o vocală anterioară: dentem > dinte. surdi > surdzi > surzi. 2. crudus > crud.

cervus > cerb. disculcius > desculţ 3. rogat > roagă. c > t: cognoscere > a cunoaşte. 4. cernere > a a cerne. allego > aleg. ducere > a duce. inclinare > a încheia. 5. grevem > greu. c+e(i) s-a africatizat: cera > ceară. disfaciolare > a desfăşura. s-a contopit cu acesta: exire > a ieşi. Modificări condiţionate: rumegat > rumegă. macelarius > măcelar. frictura > friptură. dacă nu era urmat de o vocală anterioară. maxilla > măsea. În aceeaşi poziţie. c după o vocală accentuată şi urmat de s sau t >p: coctorius > cuptor. c+e(i) în hiat cu o vocală accentuată sau cu o (u) neaccentuat s-a transformat în ţ: arsicia > arşiţă.În unele cuvinte. fagus > fag. 21 . dar urmat de e (i) în hiat. graulus > graur. radic(u)la > ridiche. veclus > vechi. G final. nescio quid > nişte. includere > a închide. franxisti > frînseşi. nutricium > nutreţ. dirigo > dreg. 6. nascere > a naşte. directus > drept. cotoneus > gotoneus > gutui. c după o vocală atonă. clavem > cheie. gula > gurp. c(k) s-a sonorizat: conflare > a se (în)gîmfa. lucta > luptă. judicium > judeţ. lexiva > leşie. G iniţial şi medial. circus > cerc. pectus > piept. urmat de s. Modificări condiţionate: 1. invinco > înving. octo > opt. s-a păstrat: gallina > găină. discalciare >a descălţa. factum > fapt. dulcis > dulce. vescidus > veşted. a rămas intact: castido > cîştig. Precedat de s şi urmat de e(i). ceapa > ceapă. fumigat > fumegă. laxare > a lăsa. 1. longus > lung. caelum > cer. dixisti > ziseşi. fructus > frupt. vitricus > vitreg. c din cadrul grupului consonantic cl s-a palatalizat în k´(ch): clamare > a chema. c a dispărut: fascia > fîşie. ligat > leagă. 7. largus > larg. g+e(i) s-a africatizat în ğ: jugum > jug. 2. intellectus > înţelept. inglacio > îngheţ. în urma disparuţiei lui u final.

sanguinare > a sîngera. e cazul să facem o generalizare a legităţilor care au condiţionat apariţia consoanelor africate în limba română: c+e(i): circellus > cercel. ung(u)la > unghie. a fugi. înterguare > a întreba. unguere > a unge. g din grupul consonantic gl s-a palatalizat în g’ (gh): glacia > gheaţă. gu+a >b: lungua > limbă. Evoluţia oclusivelor velare 1. 2. z 22 . quomodo > cum. č c+e(i)+ō sau ū: urceolus > ulcior. Ca variantă a spirantei z. equa > iapă. ungere > a unge. care a evoluat din: d+e(i): dico > dzic > zic. 4. qu+e(i) > č: quinque > cinci. cognatus > cumnat. t+e(i): terra > ţară. ung(u)lus > unghi. 5. lex. coquere > a coace. genna > geană. subglutiare > a sughiţa. extinguere > a stinge. coquo > coc.gelum > ger. quesivi > a cerşi. ingluttire > a înghiţi. apare în limba neîngrijită africata dz. d+e(i) în hiat:cadeat >(să) cadză > cază. Qu urmat de o vocală s-a redus la c (k): quod > că. 2. j+a: jaceree > a dzace > a zace. tibi > ţie. Analizînd cele expuse. glandem > ghindă. g >n: lignum > lemn. 3. 1. torquo > torc. 3. t+e(i) în hiat cu o vocală neaccentuată: hospitium > ospăţ. pugnum > pumn. Fiind asimilat de un n imediat următor. gu+e (i)ğ: extinguere > a stinge. g+e(i) în hiat cu a dispare: corrigia>curea. Forma a mere devine a merge prin analogie cu a alerga. -legis > lege. signum > semn. 2. t+ e(i)+ō sau ū: petiolus > picior. intelligere > a înţelege. ğ ţ gu+e(i): sanguem > singe. radeat > radză > rază. intinguo > înting. g+e(i): sagitta > săgeată. c+e(i) în hiat cu o vocală neaccentuată: socia> soaţă. quattuor > patru. rogationem > rugăciune. sanguem > singe. gu+o > g: unguo > ung. civitatem >cetate. vivitea > viţă. qu+a > p: aqua > apă. sagitta > săgeată. gelum > ger. care exprimă acţiuni dimanice şi care conţin litera g. jidicum > judeţ. 3. diana > dzînă > zînă.

care mai apoi a dispărut. cînt apare sufixul –ior: bălan > bălăior. m deseori > n: ghimpi > ghinchi. mons. Printre devieri în evoluţia lui m pot fi menţionate: 1.Sonantele nazale M iniţial şi medial s-a păstrat: mensa > masă. prunus > prun. 23 . anima > inimă. M final a amuţit încă în latina tîrzie: dentem > dinte. adunamus > adunăm. cuneus > cui. musca > muscă. torno > torn. Modificări condiţionate: 1. mentis > minte. cerno > cern. dominica > duminică. panem > pîine. Modificări condiţionate: 1. La finala secundară m s-a păstrat: fumus > fum. mensura > măsură. 2. necare > a îneca. homo > om. salicem > salce. mens. mane > mîine. mutus > mut. dormire > a dormi. 3. banea > baie. asimilarea: formica > furnică. ningere > a ninge. În componenţa prefixului com-. sptrinten > sprinteior. vinum > vin. alteori a dispărut: comprehendit > cuprinde. În varianta populară. Palatalizarea lui n are loc şi astăzi. partem > parte. vinea > vie. disimilarea: malva > nalbă. minaret > a mîna. bătrîn > bătrîior. lana > lînă. scump > scunchi. lumen > lume. m s-a păstrat: comparat > cumpără. montis > munte. pomus > pom. nomen > nume. fontem > frunte. uneori. n+e(i) în hiat s-a palatalizat: antaneus > întîi. 2. comnator > cumătru. calcaleum > călcîi. timeo > (mă) tem. mentire > a minţi. termulus > ţărm. N final a dispărut încă în perioada latinei tîrzii: culmen > culme. cotoneus > gutui. mentionem > minciună. compitis > cumpăt. M precedat de a şi urmat de n (a+m+n) > u: scamnum > scaun. strîmbi > strînghi. n s-a păstrat: cornu > corn. N iniţial şi medial s-a păstrat: nasus > nas. 2. danum > daună. noctem > noapte. legumen >legumă. Urmat de u final.

4. mostrare > a mustra. Urmat de s. (în)blandire > a îmblînzi. 24 . fulgerare > fulgera. homini > oameri > oameni. n+i final se palatalizează în radicalul unor verbe: apponis > apui. Asimilarea lui n urmat de b. exponis > spui. 4.. Devieri în evoluţia lui n: 1.soarta lui n e similară celei a lui m: uneori s-a păstrat: contenio > cuntenesc. sol. În prefixul con. acesta s-a transformat în r: fel. ranunculus > rărunchi. genna > geană. trecute fiind prin paradigma declinării. catellus > căţel. în aceleaşi condiţii (n+i final). n s-a păstrat în cadrul unor forme de perfect simplu al verbelor de conjugarea III-a: strinxi > strînsei. planxi > plînsei. caldura > căldură. unxi > unsei. n intervocalic din cuvintele de origine latină (cu excepţia celor în care n era geminat: nn). L final s-a păstrat după dispariţia lui u final: agnellus > miel. n a fost disimilat de acesta: mensa > masă. norma literară îl păstrează pe n: boni > buni. alteori a dispărut: confundare > a cufunda. solem > soare. Disimilarea lui n: canutus > cărunt. densus > des. felem > fiere. (re)manes > (ră)mîi. convenire > a (se) cuveni. nonni > nuni. p: (în)pacare > împăca. sal. 5. caballus > cal. 3. Evoluţia lichidelor L iniţial şi medial (ci excepţia poziţiei intervocalice) s-a menţinut: lacrima > lacrimă. Urmat de s. illac ad > la. (in)plantare > a împînta. abellona > alună. circellus > cercel. La substantivele care-l aveau pe l la N. era scris r. pensare >a păsa. pruni > pruni. conventum > cuvînt. 2. ponis > pui. neminem > nimărui. melem > miere. În textele vechi. fenestra > fereastră.3. mel. stabullum > staul. sanitatem > sărătate > sănătate. conjugo > (în)conjur. reponis > răpui. lactem > lapte. Dar: annus > an. porcellus > purcel. salem > sare. fenomen cunoscut cu numele de ritacism: bonus > buru > bun. La nume însă. allevatum > aluat. suponis > supui. subullum > sul. palma > palmă. Epenteza lui n: grangulus > graur.

mola > moară. 4. 2. melum > măr. palumbus > porumb. satullus > sătul. metateza: pulmonem > plămîn. paludem > pădure. inglutire > a înghiţi. ille > el. filum > fir. stella > stea. hirundinella > rîndunea. Asimilarea: fuliginem > funingine. oricla > ureche. clavatoria > cheutoare. Disimilarea: ululare > a urla. vitella > viţea. 3. taliat > taie. l+e(i) în hiat la început s-a palatalizat. circellus > cercel. novella > nuia. galleta > găleată. 5. anellus > inel. turturella > turturea.Modificări condiţionate: 1. bubalus > bour. arcus > arc. s-a păstrat: caballus > cal. familia > femeie. clarum > chiar. clavem > cheie. voleo > voi. palea > paie. glandem > ghindă. gl s-a palatalizat. fera > fiară. glacia > gheaţă. clamare > a chema. qualem > care. olla > oală. l din componenţa grupurilor consonantice cl. putem menţiona: 1. petiolus > picior. filius > fiu. gelum > ger. în această poziţie. a dispărut: margella > mărgea. 2. mai ales în cadrul substantivelor feminine. carraria > cărare. terra > ţară. gula > gură. socrus > socru. L intervocalic > r: caelum > cer. aranea > rîie. 3. risus > rîs. 25 . dolus > dor. doliosus > duios. aceste grupuri transformîndu-se respective în ch. ll însă. pellem >piele. R iniţial şi medial s-a păstrat: resonare > a răsuna. Printre d e v i e r i în evoluţia lui l. alium > ai „usturoi”. milia > mie. apoi a dispărut: folia > foaie. vallem > vale. ll urmat de a. gh: clagum > cheag. porcella > purcea. capistrum > căpăstru.

quattuor > patru. sternutare > a strănuta. scribere – a scrie. Fricativa v apare la o etapă mai tîrzie a latinei populare. muria > moare. frontis > frunte inflare > a umfla inflorire > a înflori afflare > a (se) afla scrofa > scroafă F din finala secundară s-a păstrat: cufea > coif. venire – a veni. r. mirionem > minune. humerus > umăr.R final. care s-a păstrat în poziţie iniţială şi medială. R de la finala secundară s-a păstrat: aurus > aur. în afară de poziţia intervocalică: valem > vale verus > văr venatus > vînat venenum > venin venator > vînător conventum > cuvînt convenire > a (se) cuveni convenientia > cuviinţă 26 . cînd r final s-a păstrat. s-a păstrat: inter > între. rostrum > rost. farina > fănină. februarius > făurar. Există însă şi cîteva excepţii. cibrum > ciur. pereat > piară > pieie. ca şi n+i. Devieri în evoluţia lui r: R+i. F în poziţie iniţială şi medială s-a păstrat: facere > a face factum > fapt factura > făptură formica > furnică fenestra > fereastră frictura > friptură fructus > frupt frons. super > spre. stare – a sta. queri > ceri > cei. R a fost asimilat: corona > cunună. fulger >fulger. suffero > sufăr. venatoria > vînătoare. S-a produs metateza: formosus > frumos. În limba vorbită însă. se palatalizează şi dispare: velis > veri > vei. rarus > rar. şi r descendent din l latin intervocalic: salis > sari > sai. admissarius > armăsar. în cazul metatezei. frater > frate. serenus > senin. dacă n-a avit loc metateza. stufus > stuf. Dar r+i în hiat s-a păstrat: adjutorium > ajutor. venator > vînător. în limba vorbită. R final. comnater > cumătru. a dispărut ca orice consoană finală: imperator>împărat. dintr-un u semivocalic latinesc. chiar dacă nu s-a produs metateza: vultur > vultur. carrus > car. Aceeaşi evoluţie o are . se palatalizează: paris > pari > pai. taurus > taur. r s-a apocopat: dare – a da. ferrum > fier. ca şi n. În inifinitivul verbului. R a fost disimilat: turbulare > a tulbura.

vesica > beşică. trecînd în u: alevatum > aluat. Generalizînd cele expuse mai sus. septem > şapte. S iniţial şi medial s-a păstrat: sanitosus > sănătos serenus > senin salicem > salcie sementia > sămînţă risus > rîs excadere > a scădea extemperare > a astîmpăra grossus > gros S final a dispărut încă în latina vulgară. crescere > a creşte. nascere > a naşte. astectare > a aştepta. v. disbracare > a dezbrăca. păstrînsu-se însă la finala secundară: densus > des fusus > fus grassus > gras risus > rîs ursus > urs visum >vis Modificări condiţionate: 1. v > b: alvina > albină. habebat > avea. j. a des-şeua > a deşeua. a des–şuruba > a deşuruba. Sub imfluenţa unor forme pronominale (illi > ei. habuisset > avuse. v s-a menţinut în formele tone ale acestuia în locul lui b: habere > a avea. dispare din motove de pronunţie: avunculus > unchi pavonem > păun tardivus > tîrziu cantavi > cîntai clavem > cheie novem > nouă juvenca > juncă novella > nuia pluvia > ploaie Precedat de l. asternere > a aşterne. camisia > cămaşă. alvea > albie. disligare > a dezlega. S urmat de o consoană sonoră este asimilat de aceasta şi se sonorizează. 4. 2. -re. habui > avui. a se des–zice > a se dezice. ceresia > cireaşă. prin analogie. S din componenţa prefixului –des e asimilat de ş. densi > deşi. Uneori. sessus > şes. grossi > groşi. exventare > a zvînta. ci i. clavatoria > cheutoare. nos > noi. 3. exbattere > a zbate. s a fost înlocuit. grassi > graşi.În poziţie intervocalică. habeat > să aibă. z: a des–şăla > a deşela. v intervocalic s-a vocalizat. a unor numerale (tres > trei) şi a unor adverbe (magis > mai). În paradigma verbului habeo. constatăm că inventarul de fricative al limbii române a fost completat cu noi foneme: 27 . ca şi b. vos > voi). levare > a lua. devenind z: disbinare > a dezbina. cantas > cînţi). habutus > avut etc. verbale (laudas > lauzi. S + c (t) + e (i) > ş: cognoscere > a cunoaşte. S + e (i )> ş: deserto > (eu) deşert.

слота > zloată. храм > hram. exbattere > a zbate. germ. Kaizer. жаратекь >jăratec.Z. habar. sonoră: disligare > a dezlega. szufla > juflă. fr. Şonka > şuncă. hordeum > orz. castigo > cîştig Ş. ung. a hăcui. J latin medial: adjutare > a ajuta. care provine din: d+ e (i): decem > zece. a jăpni împrumuturi: slav. harpe >harpă. şah. fr. turc. hoţ etc. (Semnificaţia unor slove ale alfabetului chirilic) H. adjungere > a ajunge. pe calea împrumuturilor: slav. zarzavat. şfară. care provine din: 28 . J. dicere > a zice. din creaţii interne: a şuiera. hîrjoană. z grecesc împrumutat: ςαμα >zeamă. hojma. creaţii interne: a hăi. a se şuşoti. a se şupuri. camisia > cămaşă s+c (t)+e (i): cognoscere > a cunoaşte. s+ e (i): sella > şea. creaţii interne: javră. împrumuturi: slav. care provine din: e+ō: deorsum > gois > jos. ung. J latin iniţial: jocum >joc. fr. care provine din: împrumuturi: turc. turc. chauvin > şovin. jaquette > jachetă. s+ cons. fr. жалоба> jalbă. a se zghihui etc. Jovis diez > joi. cazer > a caza. din creaţii interne: a zurui.

Cuvintele latinei vulgare. Derivarea. Formarea cuvintelor. În latina vulgară. respectiv. la bărbaţi. Aranea avea în latina clasică numai sensul de „păiangen” sau „pînză de păiangen”. care nu erau cunoscute de latina clasică. În vorbirea populară latină şi în română el a mai căpătat şi sensul de „bărbie”. Cernere în latina clasică însemna „a separa. Încă în latina vulgară el şi-a extins sensul de a lua foc. a lua la ochi. mai conservînd şi noţiunea latinească clasică – cea de „mijloc de transport”. a se aprinde. mîrţoagă”. a o lua la sănătoasa ş. caballus devenise aici sinonim cu equus.Lexicul latinei populare şi influenţa lui asupra celui din română 1. În limbile romanice. În română şi celelalte limbi romanice acest verb apare cu sensul de „a se găsi”. Conversiunea. Juvenal îl găsim însă cu sensul de „cal în general”.a. 2. 5. Barba avea numai sens de loc al corpului omenesc. a lua cu binişorul. În latina vulgară. Carrus. În limbile romanice îl găsim mai ales cu sensul de „a cerne făina”. a inspira. Horaţiu. Cuvintele care în latina vulgară aveau o semnificaţie mai mult sau mai puţin diferită de cea din latina clasică. mai frecvente în latina populară şi. situat în partea facială şi acoperit cu păr. Compunerea. ultima interpretare era cea mai răspîndită. 3. Dintre cuvintele din prima categorie menţionăm următoarele. Caballus era întrebuinţat de scriitorii clasici mai ales în accepţiunea de „cal prost. Acest cuvînt căpătase în latina vulgară o semnificaţie specială de constelaţie: Carul Mare şi Carul Mic. 2. în lexicul activ al limbii române: Afflare era cunoscut în latina clasică numai cu semnificaţia de a sufla. Cu acest sens el a venit şi în sistemul stelar popular românesc. devenind un verb polisemantic. În studierea lexicului latinei vulgare trebuie să deosebim două categorii de cuvinte: 1. pe care-l întîlnim într-o serie de expresii şi locuţiuni verbale de tipul a lua apă-n gură. Cu acest sens el s-a dezvoltat în română. 4. acest cuvînt a mai primit semnificaţia de „rîie”. La Lucilius. a deoseb”i. cît şi în română. varianta equus a dispărut aproape complect. Apprehendere în latina clasică aveau numai sensul de „a lua”. 29 . iar în română ea a dat prin evoluţie normală iapă. a lua în căruţă. Adaptări directe şi mutaţii de sens în cadrul paradigmei latina clasică – latina populară – româna.

-a avea în latina clasică accepţia de „rudă în genere”. uneori – „a complota”. a da de gol. cea de astăzi în limba română: mola machinaria = moara măcina. Crepare însemna în latina clasică „a răsuna”. ungues facere. Ca şi verbele a da şi a lua. a da de dracu. devenind în română un verb polisemantic şi dînd naştere unei serii de locuţiuni verbale: a da şfară-n ţară. Frigus. avem: dr. Mamma e un cuvînt din limbajul copiilor. Cognatus. Cu acest sens apare des în scrierile vechi: Turcii sînt de altă lege. inclusiv al omului. În limbile romanice el şi-a extins semnificaţia şi astăzi denumeşte un organ al oricărui animal sau pasăre. a sustrage” (o avere). Lex avea sensul de „lege” (în latina clasică lex-legis). Ficatum era asociat la origine cu jecur.Cuvitas. nu de lege creştinească. a da drumul ş. În cea vulgară el era echivalent cu „a crăpa. după cum zicea un lingvist. a-şi face cruce. fr. dîndu-i explicaţia care echivalează cu frater mariti mirelui). De aici a venit şi cuvîntul românesc aluat prin proteza lui a la participiul verbului luat. Levare în latina clasică însemna „a ridica. şi îşi poate extinde sfera semantică. (fratele miresei) sau uxoris (frate al 30 . De la înţelesul de „cămin”. a da şi-a extins mult semantica. Machinari în latina clasică era interpretat cu sensul de „a inventaI. a face Paştile. Astăzi. În latina vulgară el a căpătat o altă semnificaţie. Dare avea sensul special de a produce. cite. mai ales din sfera substantivului. Civitas l-a substituit pe urbs în tot domeniul romanic. de la a face pîine pînă la a face copii. el a devenit polisemantic. cetate. Cele mai vechi expresii cu a face sînt cele ce ţin de religie: a face păcate. Latina vulgară i-a îngustat sensul. În vorbirea populară acest cuvînt trebuie să fi fost foarte răspîndit. În latina vulgară era folosit cu sens mai larg de „a lua”. a plesni”. care în latina clasică avea forma de plural frigori. focus trecuse în latina vulgară la acela de „foc”. it. citta. ceea ce însemna „ficat de gîscă îngrăşată cu smochine”. sinonim cu latinescul mater. Încă în latina clasică existau cîteva sensuri particulare pe care putea să le aibă verbul facere: barbam facere. O altă schimbare de sens pe care o prezintă levare în limba română este aceea de a fermenta. Dar în latina clasică mamma avea sensul de „mamelă”. a face poate face bloc cu aproape orice cuvînt semantic. a trecut în latina vulgară cu sensul de „febră” şi şi-a păstrat acest sens în denumirea populară a bolii friguri în limba română.a. În latina vulgară el mai capătă un sens de religie. a da de sminteală. Astfel. folosit în latina clasică pentru a desemna „drepturile cetăţeanului roman” se identificase în latina vulgară cu urbs. Focus. Ca şi a lua.

: soir. el s-a izolat de acestea. dar nu erau în lexicul latinei clasice. it. în aceleaşi inscripţii. Septimana. Îl mai întîlnim şi în alte arii ale limbilor romanice: it. care în latina clasică era pater. La Empiricus rostrum este chiar sinonim cu os. Lingviştii latini subliniau că acest cuvînt nu trebuie întrebuinţat cînd e vorba despre om. dispariţia consoanei finale m.: mama. orb.odată ce este întîlnit pe plăcile funerare ale multor morminte din epoca veche. De exemplu: dr. Orbus în latrina clasică însemna „lipsit de ceva. Manere trecuse de la înţelesul de „a rămîne” la acela de „a petrece noaptea într-un loc”. Acesta a fost etimonul cuvîntului mama pentru mai multe dintre limbile romanice. populară: tata. Evoluţia normală prin disimilarea lui u (sincopa) şi rotacizarea lui n. la origine un adjectiv cu sensul de „tîrziu”. a ucide. prov. În latina vulgară şi în română vine cu accepţia de astăzi: vis. orfan”. Cu timpul. a dat varianta populară mormînt. respectiv. dr. Paganus în latina clasică însemna „locuitor de la ţară”. La început era asociat cu dies şi hora. Odată cu apariţia creştinismului sensul lui a devenit „păgîn”. În română rost e întrebuinţat tocmai cu sensul de „gură” şi e întîlnit de expresiile a lua la rost. apoi a lui u. De exemplu. Rostrum însemna în latina clasică „cioc”. a sugruma”. fr. 31 . În limba română a căpătat sensul „om în vîrstă”.: seară. a devenit substantiv şi se folosea independent.: ser. apoi trecerea lui e în ă şi. menţionate la începutul temei: care existau în vorbirea poporului. În latina clasică el era conceput ca lipsit de vedere. Veteranus. folosit în latina clasică în calitate de adjectiv. În latina clasică însemna „soldat care şi-a satisfăcut stagiul militar”. a avea rost. iar în latina vulgară şi în română a venit cu accepţia de astăzi: „a îneca”. se întîlneşte destul de des.: mamman. Necare în latina clasică însemna „a face să piară. Mai puţin numeroase sînt formele care aparţin celei de-a doua categorii de cuvinte. mai ales că „soldatul care şi-a făcut datoria” era trecut de anii tinereţii. „bot”. adică „cel care nu este creştin”.: sera. Alături de mamma. vechea franceză: taie. A suferit fenomenul betacismului. în dr. a devenit bătrîn Visum în latina clasică însemna „apariţie”: visa somniorum. a devenit în latina vulgară substantiv şi a căpătat în epoca creştină înţelesul de „săptămînă”. În română el a dat două semnificaţii: mîner şi a rămîne.: tata. it: mamma. Sera era. fr. Monumentum se ăntîlneşte uneori la autorii clasici cu sensul special de „monument funerar”. de asemenea. şi tata. visa nocturna. După trecerea lui e neaccentuat în ă şi sincoparea celui deal II-lea e aflat în poziţie neaccentuată.

iar ca verb e asociat ca „a suge”: fr. Tita. prin trecerea aceleiaşi forme dintr-o categorie în alte. 3. Capitaneus – căpătîi. de asemenea. cu diferite variante.: teta. la noi – „găleată”. adică „a-i da cu mîna. port: teter. sp. prov. urmînd ordinea diferitor categorii gramaticale. II. aşa-zisa conversiune. Latina vulgară era mai mult înaintată decît cea clasică în ceea ce priveşte formarea cuvintelor noi. Aceasta este una din trăsăturile caracteristice ale oricărei limbi populare. Vom cerceta fiecare din aceste cazuri de constituire a lexicului limbii române sub influenţa latinei populare. tuta) a evoluat în română în ţîţă. – fătat. Au trecut la categoria substantivelor.: teter. teta. Cuvintele noi se formează. prin compunere. – strat. sapă. Substantive Aici trebuie să cităm cîteva cazuri de apariţie a cîtorva substantive din adjective.. „mamelă”. ca şi mama. în trei feluri: 1. Carnaseus – cîrnaţ. Galetta era folosit în latina populară cu sensul de „mensura vinaria”. Linea – ie. Spinalis – spinare 32 . exista în latina vorbită ca un cuvînt propriu vorbirii copiilor (dida. a-i da o labă”. 2. De aici şi a îmbrînci. Sappa era determinat ca un „genus instrumenti rusticorum” (un fel de instrument de la ţară). Fontana – fîntînă Frondea – frunză. Vom mai adăuga aici substantivele provenite din adjective şi cercetate de noi în paragraful de mai sus sera – seară şi septimana – săptămînă. o serie de participii la perfectiv: buccata fetatum stratus – bucată. În limbile romanice găsim o serie întreagă de cuvinte înrudite cu acesta care înseamnă. Galineceus – găinaţ. Novella – nuia. Scortea – scoarţă. prin adăugarea de elemente noi (sufixe şi prefixe) la formele existente (afixarea).Branca cu înţelesul de „labă”. după cum ştim.

frictura – friptură.a. mînzoc. -ucus. padulem – pădure. -a: -ule: -ina: -aneus: -or: -ura: -arius: matteuca – măciucă. tătucă etc. soricellum – şoricel. -a: -ulum. -sura: dulcitia – dulceaţă. trunculus – trunchi. Marcel. -cellus: monticellus – munticel. lucor – lucoare. -icus. au existat în cea vulgară şi au dat în limbile romanice o serie de derivate de tipul păsărică. 33 . calura – căldură. necunoscute în latina clasică. împrumutat din greacă a pătruns în latina vulgară mai ales în perioada epocii creştine şi este folosit în limbile romanice la formarea substantivelor abstracte: avuţie. -ucus. -onis în tabanus – tăun. imperatrissa – împărăteasă. găticel. vitullus – vitellus. Acest sufix. amaritia – amăreaţă. caldaria – căldare. muncel. -ellus: hirundinella – rîndunea. arsura – arsură. radicina – rădăcină. Trebuie să menţionăm aici cîteva schimbări de sufixe care se produseseră în latina vulgară. – ulus. pecorarius – păcurar. tărie. -itia: -ura. seminatura – semănătură. preotissa – preoteasă etc. aratura – arătură. cavula – gaură. -occus. de exemplu. teneritia – tinereţe. În locul clasicului geniculum avem genuculum – genunche. – – anus a fost înlocuit cu -o. Găsim chiar în latina clasică variantele catullus – catellus. calcaneus – călcîi. a fost înlocuit cu -ellus. Tot cu sufixul -ellus s-au format substantivele particella – părticea. surcella – surcea. carraria – cărare.Substantivele formate cu sufixe: -ia (-ie). mămucă. -entia: suferentia – suferinţă. dogarius – dogar. uculus în loc de -iculus apare în peduculus – păduche. cripatura – crăpătură. margella – mărgea. omenie ş. -issa a pătruns prin intermediul limbii greceşti: diaconissa – diaconeasă.

a.– cada uno. nec + mica = nimica. panticosus – pîntecos. limba română foloseşte construcţiile de tipul cîte unul. un împrumut din greacă prin intermediul latinei vulgare. mucosus – mucos. 34 . care au provenir de la compuşii latineşti. românesc. temporivus – timpuriu. Ambele pronume negative sînt nişte formaţii ale compuşilor latineşti.a. port. Toate aceste derivate postnominale aparţin conjugărilor I şi a IV-a. tardivus – tîrziu.utus: .m. care formează numeroase derivate cu actualul sufix românesc -esc: bărbătesc. omenesc. care a pătruns de timpuriu în latină şi a fost asociat cu unus după modelul grecesc. pronumele demonstrative de tipul acesta. În limbile romanice occidentale expresia cata unus apare ca pronume nehotărît: fr.Ca pronume nehotărîte. neque unus – niciunul. cîte doi ş. braca – îmbrăcare. acela au derivat de la formantele latineşti ecce + iste (ille). ostăşesc ş.ivus: . în timp ce în limba română e cunoscut exclusiv ca numeral. verbe derivate din substantive: bucca – îmbucare. nec. Verbul Vom studia mai întîi verbele derivate din substantive sau din adjective prin adăugarea directă a unei terminaţii verbale la tema acestora. nehotărîte şi negative. ossuosus – osos.osus: flocosus – flocos. venenosus – veninos. nec + hominis = nimeni. Cîte este grecescul cata.Deja în latina populară se formează o serie de substantive compuse: caprifolium > Domine deus > căpriori Dumnezeu manus stergium > prima vera > mîneştergură primăvară Prin derivare cu sufixe s-au format în latina populară cîteva adjective. latina vulgară cunoştea deja construcţiile nescio quem + ne – neştine. Pronumele compuse În limba română avem o serie de pronume demonstrative. vere unus – vreunul.iscus. canutus – cărunt. Astfel. Aceste forme datează din latină. – quenne. Numerale În calitate de numerale distributive.d. . printre care: . frigorosus – friguros. Aşadar.

sella – inselare – a înşela. -ulare: tremo – tremulare – a tremura. circus – circare – a cerca. subtilis – subtiliare – subţiare. carrus – carricare – încărca. între tema cărora şi terminaţia verbală -re s-a mai adăugat un element. grassus – grassiare – îngrăşare. fetus – fetare – a făta. corda – incordare – a încorda. turbo – turbulare – a tulbura. mors (mortis) – admorţire– a amorţi uvum – uvare – ouare – a uoa. pedica – împiedica. vezica – vezicare – a beşica. -tare: libertus – libertare – a ierta. forfex – forficare – a forfeca. tener – tenerire – a întineri. genunculum – genunculare – a îngenunchea. ventus – exvento – a zvînta. -icare: caballus – cablallicare – încăleca. oblitus – oblitare – a uita. ferrum – ferricare – a fereca. ventus – ventulare – a vîntura. subţiere. Un alt grup de verbe s-a format prin derivare de la substantive sau adjective. tardivus – tardivare – a întîrzia. longus – ablongare – a alunga. lumen – luminare – a lumina. largus – adlergare – a alerga.capitare – a căpăta. -inare: scarpere – scarpinare – a scărpina. excapitare – a scăpăta. Notăm următoarele derivate: -iare: altius – altiare – ălţare – înălţare. unus – adunare – a aduna 35 . Verbe derivate din adjective: calidus – excaldare – a scălda. -ugare: fumus – fumigare – a fumega. Printre cele mai frecvente prefixe atestăm următoarele: lenis – alenare – a alina. mollius – molliare – muiare. interritus – interritare – a întărîta. Noi forme verbale s-au format şi cu ajutorul prefixelor.

incuneare – a încuia. -ex: exbattere – a zbate. Lexicul de origine slavă. Ea determină o adîncă răsturnare în partea Europei Orientale. poate chiar o nouă patrie. discalciare – a descălţa. disligare – a dezlega. puţin timp după părăsirea Daciei de legiunile romane. I. 2. adlentare – a alinta. La început. prepoziţii) le vom studia la temele respective. ingluttire – a înghiţi. puţin cîte puţin. La început. în care s-ar situa pentru totdeauna cu traiul. adspectare – a aştepta. excadere – a scădea. adormire – a adormi. 4. introducând un element nou în sînul populaţiei romane abia formate.) Influenţa slavă 1. adlactare – a alăpta. -in: (Formele derivate şi compuse ale celorlalte părţi de vorbire (adverbe. 3. inclavare – a încheia. Pătrunderea slavilor în Peninsula Balcanică trebuie considerată ca un eveniment îndelung pregătit. Sufixele de origine slavă în română. ca goţii. ei au înaintat. Din istoricul problemei. excambinare – a schimba. ei au trecut în grupuri mici acest fluviu cam pe la sfîrşitul secolului al III-lea. Venirea slavilor transformă complet fizionomia Peninsulei Balcanice. cu nişte imigranţi dîrji. acum.-ad: adbatere – a abate. spre malurile Dunării. Cei care îşi fac acum apariţia în istorie nu mai sînt nişte incursori trecători. împinşi numai de dorinţa jafului. adfumare – a afuma. excarminare – a scărmăna. Avem a face. adlegere – a alege. incalciare – a încălţa. coborîţi de la nord în regiunea Carpaţilor. discuneare – a descuia. 36 . -de: -dis: degelare – a degera. adfundare – a afunda. cu nişte cuceritori ferm hotărîţi să-şi caute un nou sălaş. Influenţa morfologică slavă asupra limbii traco-dacilor.

Atunci slavii asaltează cu adevărat Imperiul Bizantin. Pentru istoria Europei Orientale acesta era un eveniment tot atît de important ca cel ce avuse loc cu 5-6 secole înainte. decît mai ales lexicul din perioada secolelor IV-VII şi XI-XIII. Ei profită de confuzia care domnea în Imperiu şi. l-au putut schimba pe e din negaţia nec în i numai datorită asemănării funcţiei acestor pronume cu cele slave никто. Influenţa slavă asupra limbii române este mai evidentă în morfologie. ca şi bulgărescul mezda. sub influenţa limbii vechi bulgare. cu care ele prezentau o oarecare asemănare. în limba veche. care se formează pe întreg teritoriul românesc prin desinenţa o.S. cînd pe acest teritoriu au venit legionarii romani.A. provenite de la nec + hominis. oame după modelul bulgăresc boze [boje]. pronumele negative nimeni. perioada R. ничто. Dar mai ales lexicul a fost împresurat cu numeroase elemente slave. pe care le-a împrumutat româna. Acesta este cazul cuvîntului mijloc. Micu. brejnevistă şi bodiulistă. O statistică a cuvintelor latine şi slave care sînt cel mai des folosite ar putea demonstra că elementele slave sînt tot atît de expresive şi de vii ca şi cele latineşti. cea stalinistă. după modelul bulgăresc zeno sau al celui ucrainean susidko. Ne-am face vinovaţi de o falsificare a istoriei dacă n-am recunoaşte marea influenţă pe care a avut-o slava asupra limbii române. nimic. Face să fie menţionat mai ales cazul Vocativ la substantivele feminine. aceste grupuri mici au locuit în Moesia şi Tracia.S. Gh. cînd ostrogoţii părăsesc ţările dunărene pentru a se îndrepta spre Italia. Din punct de vedere fonetic. Adevărata imigraţie slavă începe în ultimii ani ai secolului al V-lea.În secolele IV-V. Dar. Cînd priveşte anul 1812. Influenţa slavă din această perioadă se observă în multe din particularităţile morfologice. dz a alternant cu j. acţiunea slavă asupra limbii române este foarte redusă. Şincai şi P. După cum am văzut mai înainte. lăsînd terenul liber slavilor. Moldoveneşti. unde d urmat de i trebuia să alterneze cu z sau. provenit din compuşii latineşti medius+locus. Maior s-au străduit să reducă la minim această influenţă. nec + mica. Tot aşa. reuşesc să cucerească cea mai mare parte a teritoriului sud-dunărean. aproape toată Peninsula Balcanică se afla în mîinile slavilor. 37 . II. influenţa a fost nefastă pentru dezvoltarea limbii române din spaţiul dintre Prut şi Nistru. cu toată rezistenţa ce le-o opun trupele imperiale. cînd vorbim despre influenţa binefăcătoare a elementului slav. lupe. În prima jumătate a secolului al VII-lea. Nu avem în vedere. Aici ar trebui să ne întrebăm dacă nu trebuie să admitem o influenţă analogă şi pentru vocativul substantivelor masculine care se termină în e: coarbe. cu dz. Nu putem releva decît alternanţa pe care au suferit-o sunetele cîtorva cuvinte sub influenţa formelor slave. lingviştii latinişti S.

pe de altă parte. Unele din ele au pătruns în română odată cu cuvintele slave. la care s-a ataşat. na. ca în limba rusă. descendent din pronumele demonstrativ latinesc ille. întărită. adică „peste”. Tot de origine slavă este şi numeralul sută. prepoziţia spre e provenită şi ea din limba latină de la super care înseamnă „deasupra”. ar trebui să cităm aici cîteva exemple. -pa-. iar modelul slav doar a putut să accentueze această variantă cazuală. pocăire. pur şi simplu. De exemplu.Am putea mai degrabă să presupunem că vocativul românesc reproduce modelul latin. În al doilea rînd. Într-adevăr. primire. Pe de altă parte. Cît priveşte formarea numeralelor cardinale de 11 pînă la 19. Ar trebui însă să remarcăm că formarea verbelor reflexive ţine mai mult de psihicul naţional al fiecărui popor luat în parte. prefixele iz-. pri. libe „iubit” – libile „iubitule”. copiindu-le pe cele ruseşti (учиться). şi nu al celui latin. ar trebui să subliniem că vocativele româneşti cu e la masculin sînt destul de rare. Dar. toate elementele numeralelor compuse româneşti sînt de origine latină. În primul rînd. şi astăzi întîlnim în limba bulgară un sufix -le care se adaugă numelor de persoane cînd li se adresează cineva. a se duce. articolul substantival definit. Vorba e că. în primul rînd. scumpule. trebuie să cităm mai multe prefixe.se întîlnesc doar în compusele formate în slavă: izbire. ar trebui să fim mai cu rezerve cînd se afirmă cum că formaţiile româneşti ar fi o copie leită a celor slave. a se gîndi din limba noastră nu se fac cu se (cя. pur şi simplu. pe care le folosesc unii vorbitori ai limbii noastre. păgubire. Şi din contra. po-. pe care româna le-a moştenit din slavă. drăguţule bace etc. sînt condamnate de normele limbii literare. Limba româna datoreşte slavei mai multe adverbe: aievea < a+jave(а+яве) de iznoavă < изу нову razna < разно de obşte < обще îndeosebi < осебити înzadar < за дару Influenţa slavei vechi se observă mai ales la derivate. 38 . nicidecum nu putem admite că vocativul cu -ule este o variantă a nominativului latinesc. Trebuie să admitem că sintaxa compunerii numeralelor cardinale a fost. derivat din limba bulgară suto. care erau deja nişte compuşi cu prefixe. împrumutate de la modelele bulgăreşti чyдити ce şi мoлити се. E vorba de verbele a se mira şi a se ruga. Căci formele reflexive verbale de tipul a se învăţa. Cît priveşte verbul. unde româna foloseşte reflexivul după modelul slav. locul lor ocupîndu-l vocativul cu ule: omule. cimentată de formaţiile omogene slave. Mai degrabă am putea avea de a face cu o influenţă slavă. năpădire.

sărac. În afară de razu-. rescoperi.s-au consolidat reciproc. dezvăţa. deşi mai puţin răspîndit decît ne-.[-res] a fost atît de bine înţeleasă. această funcţie a prefixului răs. Razu-. în cuvintele ca: prostănac. preaplin. rezlego. nenorocire. verbelor şi adverbelor cînd trebuia să marcheze gradul superlativ: preafrumos. Sufixul -ac corespunde vechiului bulgăresc -aku: bujaku. rescuts. nemăritată.şi latinescul prae.serveşte în română. распадити – „a răscoli.Din mulţimea de prefixe de origine slavă numai următoarele au fost productive în limba română: Ne. neputinţă.sînt destul de numeroase în limba română. gînsac.în cîteva cuvinte ca расколити. ca şi în slavă. neapărat. a. necioplit. a separa de pace. dezleda. de asemenea. ca să arătăm care sînt formele unde avem într-adevăr a face cu prefixul slav. răzbate – pentru a-i bate. neînsurat. neastîmpăr. Observăm aici mai ales numeroase derivate de origine latină. În istroromână. pentru a da un sens peiorativ cuvîntului cu care intră în compoziţie. nedrept. nedreptate. negreşit. preaştiutor. încît el l-a înlocuit adesea pe des-: reskl’ide. Ca să nu-l confundăm pe -ac de 39 . nemurire. porumbac. în slavă mai exista şi prefixul ras.s-a suprapus latinescului prae. ne vom opri mai mult asupra lui. nesaţ. Compusele cu ne. în vorbirea populară. desculţa. neştiinţă. formează. rescutso. neînvăţat. Acest fapt ne dovedeşte că slavonescul пре. neomeneşte. El corespunde latinescului in. Îl întîlnim. neom. de asemenea. i. godac. le înlocuieşte completamente. nenorocos. adverbe: neadevăr. neascultător. Elementele citate ne arată cît de viu este ne. El poate echivala cu locuţiunea “peste măsură de”. la exprimarea negaţiei. Mult mai numeroase sînt sufixele slave introduse în limba română prin intermediul slavei. băbac. desculţ. necopt. a răspîndi”. siraku = bugeac. verbe. Răzu. descoperi. răzmeriţă – a despărţi. adjectivelor. neadormit. care au format cuvinte noi cu negaţia de origine slavă ne-. nesimţire. nespus etc. preaînţelept. a separa de bunătate.serveşte în general pentru exprimarea ideii de despărţire şi corespunde latinescului dis-: răzbunare – a despărţi. neadevărat. Deoarece acest prefix este deseori confundat cu prefixul de origine latină răs-.şi se alătura substantivelor.în limba română. adjective. trebuie să-i desparţi. rezmetso = deschide. numeroase derivate. pe care. necrescut. nebun. Printre ele găsim substantive. Prefixul prea.

bulg. orăşeancă. puică. împărtăşanie. bulg. bîrfeală. -ìci formează substantive abstracte: gîdilici. formează în română adjective: destoinic. El indică patria sau originea: moldovean. de la v. urechelniţă. şiretenie. italiancă. casnic. Împreună cu sufixul -oai. stîngaci. clopotniţă. –anu. iste. -og e derivat de la v.origine slavă cu -accus de origine latină. amarnic. ianinu. -uku. bulg. tremurici. formează substantive masculine: ciocîrlan. -iku şi desemnează mai ales naţionalitatea sau originea: armeancă. 40 . cîntăreţ. darnic. ţopîrlan. bulg. vîrtelniţă. lustruială. şontorog. pe cînd latinescul -accus e ataşat la substantivele sau adjectivele de origine latină: fundac. mai arată partea obiectului indicat în radical şi trimite la menirea. steguleţ. –eli. rezultat din cuvinte slave ca progrebenie. trebuie să ţinem cont de faptul că cel de origine slavă e prezent mai ales la cuvintele de origine şi ele slavă. Întîlnim şi cîteva adjective cu sufixul -an: bălan. făţarnic. -an. -eală. hrănaci. -àci a dat derivatele: cîrmaci. -enie. sătean ş. bulg.m. slăbănog. strigoaică. -işte se trage din v. cojiţă. este adăugat la tema verbelor pentru a indica rezultatul acţiunii exprimate de verb: ameţeală. datornic. o stare: boieroaică. Derivatele cu acest sufix prezintă uneori un sens augmentativ: golan. plăvan. gîscan. rîuleţ. cetăţean. îndrăzneală. cîrpaci. bucureştean. mîntuială. -iţa ne vine din v. cheltuială. boşorog. nevăstuică. videnie. iatac. comănac. amăgeală. bicisnic. ursuleţ. româncă. săteancă. cît şi diminuative: cuibuleţ. săculeţ. robaci. -ogu: milog. olog. zbîrciog. -eţ.d. tărancă. habarnic. formează substantivă: botniţă. bulgar -uga: buturugă. ursoaică. şurubelniţă. reproduce sufixul din bulg. leoaică. derivat din –inică. doniţă. coderişte. întrebunţarea obiectului: toporişte. lungan. cînépişte. pojghiţă. bulg. cît şi unrele denumiri de animale de genul feminin: lupoaică. formează nume de agent: călăreţ. năzdrăvan. drumeţ. -ica: undiţă. -că formează substantive de genul feminin şi indică un titlu. el arată mai ales locul unde se găseşte un obiect şi se referă la denumirile de plante: inişte. croială. cerboaică. -ici. cristelniţă. trăgaci. ţigancă. -ugă – de la v.a. denumeşte în limba română acţiuni abstracte: curăţenie. din v. cărăruică. Ultimul exprimă mai degrabă o calitate de a fi şiret decît o acţune. ţ la –an. derivat din v. ferestruică. beţivan. troiţă. Se mai adaugă adesea şi la diminutive: cămeşuică. ş. petrecanie. tutunişte. -nic. -niţă. -ean. veche – eninu. reprodus din –inicu. păpuşoişte. redus după r. -că este derivativul de vechea bulgară de la -uka. suliţă. -anie.

-av. a obloji.blajin. strălucire. veselie. multe dintre cuvintele slave. ciudăţenie. a linişti. a modera. tradiţie). Bezdŭna “prăpastie fără fund” – întuneric. Această schimbare de sens. a milui. a ocoli. a posti. la dispoziţiile-i psihice. . oricît ar fi de surprinzătoare. zglobiu. straşnic. a pipăi. Hvala “laudă” – fală. Dospeti “a ajunge” – a dospi (a fermenta). poate fi totuşi explicată.pleşuv. prost. Beliti “a face alb” – “belire” – a scoate pielea. trîndav. Pentru a arăta cît de mult se îndepărtează ele de prototipurile lor. leneş. la particularităţile lui fizice şi morale. zglobiu. a porunci. a certa. Dedina “moştenire” – datină (obicei. .a. milostiv. Burea “furtună” – bură. necaz. a tălmăci. Grabiti “a răpi. a ţese. vîrf. buiac. cui mic. a jupui. năpraznic. Domoliti “a ruga” – domolire. caraghioslîc”. vom compara cîteva cuvinte din vechea bulgară cu corespondentele lor româneşti. regret. Blajenu “fericit” – blajin. vrednic. Aceste cuvinte se referă mai ales la om. Ciudo “miracol” – cuidă. a plăti.trudă. milostiv. de la -avu. a încetini. a se trudi. a primeni. . zdravăn. se foloseşte extrem de rar şi formează adjective: hulpav. -iv (-ivu) a dat derivatele: beţiv. Dognati. Dar cea mai mare influenţă asupra românei a avut-o totuşi lexicul slav. Ceta “monedă” – ţintă. nătîng. glorie. 41 . burniţă. a răzbi. bazaconie „necuviinţă.rîvnă. ocolire. Semnificaţia cuvîntului românesc se leagă de aceea a vcechii bulgare prin etapele „lucru făcut împotriva legilor (scrise sau nescrise). . slugă. blînd. ceaţă. uscăţiv. guraliv. Bezakonie “nedreptate”. oraş” – gard. Astfel el a şi fost calchiat în româna veche: fărădelege. Numărul cuvintelor slave introduse în diferite sfere de activitate umană este considerabil. a pomeni. ca şi cele din latina clasică prin intermediul celei populare. a hrăni. slab. Gradu “zid. a omorî. scîrnav. lacom. mînie. zărire ş. a vrăji. a zămisli.a boli. drag. şi-au schimbat sensul primar. obscuritate. bolnav. a răzvrăti. ciudat”. vrednic. lucru excepţional. a potoli. condiţiile sociale şi activitatea lui: . destoinic. a lua” – grăbire. lacom. împotriva obiceiurilor. dojeno “a urmări” – dojenire. O dată pătrunse în limba română. năprasnic. straşnic.

graiati „cîntec. Izmena “trădare. – искустный > iscusit. stana „a înceta” – ostenire. Lobivu „rău. Dar denumirea vine de la numele împăratului Traian. necăjire. adică tot una ceea ce se schimbă. Grulo „gîtlej” – gîrlă. Logoditi „a conveni” – logodire. ploaie în două cu ninsoare). -are – любити >a iubi. Astfel: etas – вρъстα > vîrstă. a stabili. adică ceia ce cade din cer. 42 calvus crusta debeo dexter – плεшивый > pleşuv. Zoria „lumină” – zori. Propasti. a lovi. Skapu „zgîrcit” – scump. Ustati. soldat”– viteaz. a spăla cu apă caldă”. puternic. vesel. – згръчитъ > – трyпъ > trup. – кожα > cpajă. de snopi. a fixa” – necaz. dar şi „podul casei”. Grai. statuie” – bolovan. Zapadu „cădere” de la zapasti „a cădea” – zăpadă. schimbare” – izmene. Voinicu „răzbionic. Bolovanu „coloană. Kokoşi „găină” – cucoş. Slota „iarnă” – sloată (timp ploios. Troianu „ridicătură de teren” – troian de zăpadă. a vorbi. propada „a despărţi” – a prăpădi. punte. amo. Oblojiti „a aplica” – a obloji „a pansa. a semna. palmă” – pod. Izbiti “a ucide” – a izbi. a pierde. Suvora „legătură” – sfoară. curajos. Traiati „a dura” – a trăi. care a construit o mulţime de-a valuri pentru fortificaţii. Nacazu nakazati „hotărîre. a cromcăni” – grai. Okno „fereastră” – ocnă (mină de sare). Stogu „grămadă” – căpiţă de fîn. – трεбовати > a trebui. Podu „pămînt. avarus corpus zgîrcit . răutăcios” – zglobiu.Iskaliti “a înnegri” – iscălire. Pătrunderea unor termeni slave a avut ca urmare dispariţia termenilor corespunzători latini.

pp. laboro. Istoria limbii române. Cercetarea elementelor daco-getice are de înfruntat însă multe dificultăţi. – грαдинα > grădină. în coroana Carpaţilor. În procesul dezvoltării istorice limba daco-geţilor a fost asimilată de limba latină populară. Bibliografie: 1. Ivănescu. ea făcea parte din sistemul limbii indo-europene. greacă. daco-geţii au cunoscut chiar scrisul. – извоρ > izvor.) susţinea că geţii şi dacii vorbeau aceeaşi limbă. introduse în diferite texte greceşti sau latine. Ne–au rămas doar unele cuvinte răzleţe. La greci. Geograful şi istoricul grec Strabon (a. la cursul inferior al Dunării. Se ştie că pînă la începutul erei noastre limbile traco-dacice au suferit schimbări esenţiale. Curs de gramatică istorică a limbii române. 24 e. pp. – a. 27-32 2. pînă la cucerirea Daciei de către romani. acelaşi popor era numit geţi. – трεбα > treabă. Un mare ajutor în studierea elementelor geto-daco-tracice ne oferă limba albaneză. Regiunea tracă propriu–zisă se întindea în mileniul I de pînă la era noastră la sudul Dunării. n. Cît priveşte aspectul fonetic al acestei limbi. numai că primii locuiau spre răsărit. Dar nici influenţa puternică a limbii eline. totuşi ea n-a putut să nu lase anumite urme atît în fonetică. n. împreună cu traca şi ilira. se poate spune că. mai ales din cauza faptului că nu s-au păstrat texte care ar fi fost scrise în daco-getă. are fons hortus infernum – грεшити > a greşi. 1991. III Elementul autohton Romanii numeau daci poporul care trăia pe teritoriul de la nordul Dunării. Rosetti. nici asimilarea de mai tîrziu a limbii latine n–au făcut ca aceste limbi să dispară cu totul.eror. – дαρъ > dar.. 64 p. şi mai ales în lexicul limbii române. – αд > iad. 351-363 3. e. în gramatică. vol. e. care este înrudită cu ilira. aşa numita limbă satem. Triburile daco-geţilor reprezentau ramura de nor a tracilor. iar dacii – mai spre vest. paradisum – ραй >rai. -are – мукα > muncă. nudus opera pauper strenum – голый > gol. Istoria limbii române. care făceau parte din limbile kentum. Chişinău. G. Se crede că în secolul I p. Ele a urmat să se păstreze pe un teritoriu destul de întins. spre deosebire de limbile latină. – сирαку > sărac. Unul dintre primii lingvişti care a pus problema relaţiilor lingvistice albano-est- 43 . n. Al. celtă.

Rosetti consideră drace sau dace următoarele cuvinte: abur – alb. buze căciulă – alb. fluoiere ghiuj – alb. bolle „şarpe mare” baltă – alb. gjemp În Istoria limbii române (vol. În vol. buze mînz – alb. Haşdeu. katunt ceafă – alb. Philippide cu rădăcina stru(sru) „a curge”. gurmas 44 . ţin în loc. giush groapă – alb. brenu buză – alb.rusă – smetana). 108-124). byc „mocirlă” buc alb . meze zară – alb. murgu pîrău – alb. bac „frate mai mare” balaur – alb. care presupune un trac stopanu. Cuvîntul strungă este asociat de Al. breth brîu – alb. Tot elemente tracice sînt considerate de Al. kopil „om tînăr” moş – alb. moshe murg – alb. aşez” + sufixul -anus. Stăpîn. bukure fluier – alb. stînă şi smîntînă. Philippide şi barză (alb. gafe ciuf – alb. mazăre. şi germanul stab „baston”. kesule gălbează – alb. bîr! (interjecţie) – alb. sîmbure şi viezure. reconstituiţi de B. sut – alb. gelbaze cătun – alb. II. Haşdeu prin asemănare cu albaneza. kodre “movilă” brad – alb.romanice a fost marele savant B. I al lucrării sale Originea românilor. în sîrbă şi albaneză stan înseamnă acelaşi lucru. Stînă este cunoscut de vechea bulgară – stana „locuinţă”. şi în vechea slavă – stopanu „stăpân”. Al. shump bucur – alb. bardhe “alb”). a fost derivat de la rădăcina stap. berr “oaie” bucur – alb. Al. de la care ar proveni în macedoromână stăpuescu „opresc. cufe „păr lung de lup” copil – alb. P. avul baci – alb. sînt recunoscuţi de mai mulţi cercetători ca fiind de origine tracică. byc „paie de cânepă” buză – alb. termeni balaur. dhalle ghimpe – alb. stăpânesc. Cuvîntul românesc are paralelă în albaneză – stopan – „baci”. P. grope grumaz – alb. p. balte bîlc – alb. bulg. Cuvîntul smîntînă s-a dovedit a fi totuşi de origine slavă (v. Aceiaşi rădăcină o au şi bulgărescul stapu „baston”. Astfel. bucure “frumos” ciut. pe care mulţi cercetători le considerau pînă la el de origine slavă. shut “fără coarne” codru – alb. . perrua scrum – alb. Philippide dă ca fiind probabilă originea tracică a cuvintelor spăpîn.

De aceea era şi firesc ca termenul omofon latinesc să fie înlocuit cu unul autohton. urdha Cercetătorul elementului autohton Tache Papahagi. plecînd de la constatarea că latinescul caper. Influenţa maghiară Pînă în sec. Bucureşti. magule năpîrcă – alb. şi nu ucraineană. În sec. P. thep urdă – alb. 1980. p.. pe teritoriul fostei provincii romane Panonia. 89-90. ungurii au pustiit teritoriul pe care-l ocupă Basarabia şi Moldova de astăzi şi. face presupunerea că acest termen a dispărut chiar în latina populară. p. prin secolele VII-VIII. Al.Corlăteanu. se mută între Nipru şi Nistru. Impunerea unui termen străin sau autohton explică. În franceză. în anul 896. Sub presiunea pecenezilor. porc – scroafă etc. a dispărut din toate limbile romanice din cauza omofoniei cu capra. Hr. Ivănescu. 1. mai ales că se simţea necesitatea de a avea un termen deosebit pentru fiecare sex al animalelor domestice: bou – vacă. această populaţie este atestată între Ural şi Volga. Rosetti. 45 . trecînd prin stepa Tisei. o populaţie fino-ugrică locuia pe teritoriul dintre munţii Altai şi nordul Iranului. Istoria limbii române. între Dunăre şi Carpaţii Apuseni. probabil. neperke ţeapă – alb. 1 d. Franţuzescul mouton „oaie” e de origine celtă. adică era o populaţie romanizată. populaţia fino-ugrică. conform evoluţiei fonetice normale. sau unguri. p. al IX-lea. nr. Cronicarul anonim al regelui maghiar Bela III (1172-1196) povesteşte că pătrunderea ungurilor pe aceste teritorii (Transilvania de astăzi) s-a izbit de rezistenţa populaţiei locale. şi de ce a dispărut latinescul hircus „ţap”. putem presupune că ţap este de origine traco-dacică.măgură – alb. trebuia de dea reflexul capre. 1982. 186-191. În secolele X şi XI ei au pătruns în Crişana şi Ardeal. 2002. numită mai târziu machiari. cum se credea pînă nu demult la noi. cu un termen german. s-au aşezat. în revista Grai şi suflet. Mai tîrziu. alcătuită din volohi şi slavi. L M L C. Chişinău. bunăoară. Astfel. cucerind aceste teritorii treptat. berbec – oaie. 51-63. ţapul se numeşte baec. Din bibliografie: N. G. 251-257. Iaşi. care. 1964. iapă – armăsar. apoi între Don şi Nipru. Goma. Basarabia (Roman) // Viaţa Basarabiei. Istoria limbii române. pînă la anul 1200. p. sub conducerea lui Arpad.

dîndu-li-se sufixul ui (mai rar . pe care autorul nu o consideră încă încheiată. de influenţă regională. De origine maghiară sînt substantivele: belşug < bolseg zăbală < zabala guler < galer gînd < gond dobă < dob haită < haita hoit < holt mohor < mohar neam < nem pildă < pelda seamă < szam sicriu < szekreny chin < kin chip < kep gazdă < gaxda hîrciog < horcsog hadarag < hadaro oraş < vareş cotlon <catlan marfă < marfa (“vită”) helge < holgy Substantivele de origine maghiară. neavînd categorie gramaticală de gen. iar integrarea la substantivele neutre s-a făcut şi pe bază de înţeles: substantivele terminate în consoană au devenit neutre dacă denumeau lucruri. de la care au împrumutat denumirile de localităţi (Bistriţa – Beszterce. maghiarii au venit în contact cu românii şi slavii. Ceahlău şi Chivirig se datoresc. de asemenea. au fost încadrate la unul din cele trei genuri din română pe baza terminaţiei. 1892). Alteori. au tradus în limba lor toponimele slave. Clij + vareş – Coloşvar ). originii lor maghiare.ити): a alcătui < alkot a altoi < olt a mistui < emeszt a bîntui < bant a bănui < ban a birui < bir a cheltui < kolt a chibzui < kepez a făgădui < fogat a hăitui < hayt a hălădui < halad a îngădui < enged a mîntui < ment a tăgădui < tagad a tămădui < tamad Plecînd de la faptul că majoritatea termenilor de origine maghiară se pot raporta la viaţa feudală şi de la faptul că feudalismul s-a afirmat destul de puternic la noi în secolele XI–XIII. putem conchide că mulţi dintre termenii în discuţie au pătruns şi s-au încetăţenit în limba română anume în aceste secole. Verbele de origine maghiară au fost încadrate la cele de conjugarea a IV-a. După cum menţionează Simion Mîndrescu în studiul său Elemente ungureşti în limba română (Bucureşti.oi ) şi sufixul -i de origine slavă (< . se disting două perioade ale influenţei maghiare asupra limbii române: prima epocă în care această influenţă s-a exercitat asupra tuturor românilor şi epoca a doua.Ocupînd totuşi aceste teritorii. Ei se referă mai ales la: 46 . Oraşul numit atunci de slavi Bălgrad ( Cetatea Albă ) l-au numit Tehervar.

a sudui. nemeş („om liber”). dărăb. lăcătuş. bir. pieptiş. mai („ficat”). dobă. hadarag. a bîigui. • comerţul şi viaţa orăşenească: oraş. teritoriile respective au fost ocupate de cumani. chipeş. a se zgîrci. Din secolul al XIII-lea şi pînă în secolul al XIV-lea. megieş. a hălădui. frunziş. sobă. beteag. aldămaş. harţă. bocanc. ceatlău. oloi. gazdă. mereu au intrat în română în această perioadă. Toţi nepoftiţii despre care s-a vorbit mai sus erau de neam turcesc. a chibzui. hoit. dudău. eş: vameş. pecenegii au ocupat părţile de şes ale actualei Românii. tătarii au stăpînit Moldova şi Muntenia. imaş. seamă („socoteală”). • înmormîntare: sicriu. a hăitui. • medicina populară: a tămădui. bătăuş. • particularităţi ale omului: chipeş. lungău. ţintirim. a gîndi. • relaţiile dintre oameni: a făgădui. gealău. • stări sufleteşti şi fiziologice: chin. • locuinţa: a locui. feredeu. de la răsăritul şi sudul Carpaţilor. • meseriile şi produsele lor: bardă. („a dispărea”). meşteşug. zăbală. mărunţiş. ău: ilău. a îngădui. măritiş. Poate că şi termenii pîrjol. haită. Influenţa turanică În secolul al X-lea. În secolul al X-lea. budăi. pildă. tăpşan. ilău. stejăriş. gureş.• organizarea socială: neam („gintă”). a se burzului. • vînătoare: helge. a bănui. gingaş. Limba română mai cunoaşte şi cîteva sufixe de origine maghiară: şag: rămăşag. haidău. (a fi fugar) chip. pahar. furtişag. beteşug. hîrdău. a tăgădui. sălaş. şoim. codău. bîlci. pietriş. gealău. feteleu. luminiş. holdă. mohor. prieteşug. vălmăşag. megieş. marfă. desiş. hotar. şug: belşug. uş: lătăuş. dijmă. iş: aluniş. etc.a uliu. iobag. 47 . • organizarea militară: a birui. ham. • pescuit: heleşteu. galeş. • vitărit: labă. şalău. ciupercă. • agricultură: belşug. viclean. a cheltui. ghizdele. uriaş. a se bizui. a bîntui. şirag. hîrciog. • alte realităţi: a se mistui. raită.

calup. giumel) „sentinţă. N. dulap. şi cu ajutorul celorlalte limbi turceşti. greacă zobanos. De asemenea. O serie de cuvinte de origine turcească se referă la: • îmbrăcăminte: basma. cîntar. albaneză tshoban. cuvîntul cioban are corespondente în bulgară чобан. medean. Fălciu „luntraş” sînt cumane. există substantuvul giumle (pl. tacîm. halat. Numele cumanilor. Şi cuvîntul cinel e de origine cumană. • arme: buzdugan. din care poate proveni cinel. Astfel. rîu” sînt cumane: Bahlui. • unelte de lucru: cazma. • obiecte casnice: balama. fără îndoială. caftan. haraba. ciulama. Informaţiile asupra limbii pecenegilor şi cumanilor nu sînt tocmai vaste. Ele au pătruns în lexicul limbii române mai ales în perioada celor trei secole de asuprire a poporului nostru (1513-1812). al III-lea. foarte veci. au devenit chiar nume de botez: Coman. • instituţii: hazna. ar trebui să vorbim despre o influenţă turanică mai veche. pentru că purta nume cumane. gavanos. divan. Covurlui. bucluc. se pot afla elementele ce ni le-au împrumutat ei. dovedeşte că o parte din boierimea română era de origine cumană. Teleorman „pădure mare”. putem admite că altădată exista un cuvînt ciumnel. Densuşianu. leafă. scris de un călugăr catolic. ca şi ale tătarilor. ţol. în acest caz. chirie. care înseamnă „ghicitoare”. ciomag. butuc. ceaun. Printre cuvintele de origine turcească întîlnim şi de cele care denumesc noţiuni abstracte: belea. numit Codex cumanicus. sarma. telemea. Totuşi termenii beci. În turcă. Numele de ape în -ui „vale. proverb”. Calmaţui. cu ajutorul unui dicţionar din sec. căpcană. Cuvinte de origine turcă întîlnim nu numai în română. Dar fiind că în graiul ardelenilor se întîlneşte verbul ciumilesc „ghicesc”. cumane şi tătare de cele turceşti de mai tîrziu. Caracala „cetate neagră”. la origine un nume de botez. Iorga. buzdugan. cioban sînt. după cum o dovedeşte şi Ov. pilaf. e cuman. dar. burnuz. Chiar numele Basarabia. ci şi în multe alte limbi. Tătar. duşman. cazan. E greu de separat împrumuturile pecenege. saltea. 48 .Pentru a distinge influenţa pe care au exercitat-o aceste limbi asupra românei de influenţa de mai tîrziu a limbii turcilor osmanlîi. Mult mai numeroase sînt unităţile lexicale de origine turcească. • bucate: cafea. în Imperiul cumanilor şi domnia lui Basarab. cerdac. halva. Din tătară au pătruns în română termenii arcan.

-liu: ghiurghiuliu. se referă mai ales la: Rabler. Din turceşte au fost împrumutate şi unele sufixe. borangic. chefliu. şindrilă. mahmur („cu capul tulbure”). cuvinte cu etimologie sigură. băbacă. încep să iasă din uz. ceacîr („cu ochi de culori diferite”). 49 .giu a fost destul de productiv în limba română. neneacă. laţ < Latz. fudul. şanţ < Schonz. bucluc. în română. -luc: buluc. sură < Schyren. O oarecare influenţă asupra românei din epoca feudală a exercitat-o şi limba saşilor din Ardeal. alte domenii: şold < Schulter. ciubuc. stacogiu. zăbon. pătrunşi în această epocă. dugheană. mofluz („sărăcit”). şiret. lalea. mahalagiu. geamgiu. administrarea oraşelor: burghez < Burger. prelucrarea lemnului: buştean < Bumstam. („trandafiriu”). sarai. harbuz. scandalagiu (greacă). nu numai substantive. printre care: -giu: boiangiu. caracul. tulup. De aceea el s-a putut ataşa atît la cuvintele de origine turcă. ştreang < Strang. împreună cu care a fost împrumutat. după cum am putut observa din exemplele de mai sus. încăperi auxiliare: şopru < Schoppen. precum şi la cuvintele de alte origini: tractirgiu (slavă). sufixul . barmengiu (engleză). iaurtgiu. De originea turcească sînt. duelgiu (franceză). Unele cuvinte turceşti au venit în limba noastră prin filiera slavă: cişmea. care alcătuiau mai ales clasa tinerei burghezii. moft. Un timp oarecare. hazliu. roabă < Clasificarea etimologică a cuvintelor Cuvintele din dicţionarul etimologic al limbii române formează trei grupuri: 1. 2. lulea. O dată cu scuturarea jugului turcesc. Printre ele: bostan. încet. hambar. cuvintele împrumutate din turcă. bazar. divan. devenind arhaisme. marfagiu (maghiară). cîte puţin. construcţiile medievale: turn < Turn. cuvinte cu o etimologie presupusă. Termenii de origine săşească din română. bacşiş. sunduc. bursuc. < Schindel. ci şi o serie de adjective: boştur („deşert”).Cuvintele apărute mai recent sînt cele ce se referă la perioada stăpînirii fanariote. hatîr. laptagiu (latină).

3. cuvinte cu etimologie necunoscută. Cuvintele din primul grup au un etimon atestat, recunoscut de lingvişti pe baza aplicării legilor fonetice generale, evoluţiei semantice a cuvintelor. Etimonul acestor cuvinte constă dintr-un corp fonetic care poartă un anumit sens sau care are un anumit sens într-o limbă străină şi acest cuvînt are existenţă în limba de împrumut, în textele vechi, în cele moderne, în dicţionare. Bunăoară, pentru orişicare vorbitor al limbii române e clar că substantivul muncitor a provenit de la verbul de origine slavă a munci + sufixul -tor, a reface – de la verbul latin facere, cu prefixul re-, lexemele lana, blandus, cantare, deşi reprezintă clase de cuvinte diferite, au evoluat din latină pe baza aceleiaşi legităţi fonetice: închiderea lui a + o nazală + o vocală (cons.) în î. Unele cuvinte româneşti pot fi formate după modele străine. De exemplu, fărădelege s-a format după modelul prepoziţie + substantiv atestat în slavă (без+законие). Există însă situaţii cînd este necesară reconstituirea etimonului. Cuvintele cu etimon neatestat de dicţionarele limbii latine, bunăoară, pot fi considerate cu etimologie sigură, dacă în urma unei analize minuţioase se constată că el are forme asemănătoare şi nuanţe semantice apropiate în una sau în cîteva limbi romanice. De exemplu, se presupune că verbul a (se) aşeza e de origine latină (< *şedere)5. Această presupunere e confirmată de reflexele acestui verb în spaniolă (assear), portugheză (aseian). Uneori, pentru a demonstra etimologia sigură a unui cuvînt, se aplică legităţile fonetice. De exemplu, cuvintele româneşti dinte, minte, lege, munte n-au putut să provină de la formele de nominativus dens, mens, lex, mons, nici de la cele de genitivus dentis, legis, mentis, montis, ci de mla formele de acuzativus: dentem, legem, mentem, montem. Tot aşa, latinescul frigus a dat două substantive în limba română: frig – de la forma de nominativ şi friguri „febră” de la forma de genitiv frigori. În cadrul a vreo 20 de cuvinte cu etimon neatestat, dar reconstituit, se consideră că este corect etimonul, chiar dacă el nu are corespondente în alte limbi romanice decît în română: pendia > pînză, extemperare > a (se) astîmpăra, ingrassiare > a (se) îngrăşa. Etimoanele sînt considerate corecte, deşi nu au fost atestate de dicţionare cînd li s-au aplicat legităţile fonetice. Faptul acesta a fost demonstrat atunci cînd unele etimoane au fost atestate în manuscrise, în textele vechi, descoperite după refacerea etimonului. Astfel, forma latinească paludem a suferit procesul metatezei încă în latina populară, de unde a dat în română pădure < (lat. pop. padulem). De obicei, formele latinei populare neatestate în dicţionarele latinei clasice sînt date în dicţionarele etimologice cu asterix (*).

5

Atunci cînd etimonul cuvîntului este presupus, el este însoţit de asterix.

50

Unul şi acelaşi etimon poate avea în limba româna actuală cîte două corespondente. Unul dintre aceste corespondente a evoluat dintr-o formă a latinei populare conform legităţilor fonetice generale, (monumentum > monmentu > mormînt: n>r (rotacismul, e + n + cons > î, m, apoi u în poziţie finală dispar; cel de-al doilea corespondent, monument, a apărut mai tîrziu în calitate de neologism. Tot aşa s-a întîmplat şi cu cuvîntul carbonem ( > 1. cărbune; 2. carbon). Unele împrumuturi din franceză au fost luate după forma grafică (bord (la o navă), altele – după cea acustică – bor < (bord) la pălărie. Iar cuvîntul linie are chiar o etimologie triplă în limba romănă: 1. cu sensul tehnic (linie de prelucrare a tomatelor) e împrumutat din germană prin intermediul rusei şi francezei; 2. cu sens geometric – din franceză; 3. cu sens militar (se moare pe prima linie) – din latină. În situaţiile cînd sensul cuvîntului românesc e altul decît sensul cuvîntului din limba de împrumut, atunci acesta din urmă se ia în ghilimele: (“habar”, turc.) = mită; cocoş < кокошъ slav– „găină”, lipcă (a se ţine lipcă) < v.br. „pisălog”; „etichetă”, ceea ce se lipeşte. În dicţionarele etimologice, întîlnim cuvinte ale căror etimoane nu sînt indicate, deşi acestea sînt cunoscute chiar şi de cei neiniţiaţi în studiul literelor. E vorba de interjecţii, mai ales de cele onomatopeice: cu-cu!, cucurigu!, poc! La unele interjecţii se indică totuşi etimonul, dar acestea vin ca nişte împrumuturi sau sub influenţa altor limbi: vai (lat.vae), bg. vai, ngr. vai ), bravo (fr. bravos).

II. O altă clasă de cuvinte sînt cele cu o etimologie nesigură, pentru care s-au propus etimoane, dar pentru care nu există siguranţă absolută a cercetătorilor, ele fiind doar credibile. Din această clasă de cuvinte fac parte, în primul rînd, cuvintele a căror origine probabilă e daco-getă sau tracă, adică ele provin din substratul autohton al limbii române. Atunci cînd e vorba de acestea, se face trimitere la limba albaneză, iar etimoanele sînt precedate de abrevierea „comp.”, adică compară. Astfel se sugerează ideea că termenul românesc e înrudit cu cel din albaneză, fără însă a se putea credea că româna l-a împrumutat din albaneză. Vorba e că ambele limbi (şi româna, şi albaneza) au preluat cuvîntul în discuţie dintr-o limbă anterioară lor sau din limbi anterior înrudite genetic. buză – (alb. buze); brîu – (alb. brenu); ciut, şut, (alb. shut „fără coarne”); codru, (alb. kodre „movilă”).

Tot din acest grup fac parte şi cuvintele cu aspect derivativ, dar care, din motive de ordin fonetic, trebuie raportate totuşi la cuvinte din alte limbi după sensul lor: a înfiripa (< în + cerep (bulg. ukr. череп); toboşar ( toboş, maghiar – toba, doba)+ sufixul –ar.

51

În sfîrşit, cuvinte comune pentru limba română şi alte limbi, de obicei, limbi învecinate sau coexistente cu româna pe teritorii întinse, fără a se putea preciza dacă româna le-a împrumutat din acestea sau că aceste limbi le-au împrumutat din română. comp. magh. badaro – rom. bădăran; comp. bulg., sb. kuce, maghiar. kuszi – rom. cuţu; comp. bulg., ngr., sb. nena „mamă” – nene (rom). III. Cel de-al treilea grup îl constituie cuvintele cu etimologie necunoscută. Acestea sînt, în mod obişnuit, regionalismele, aproximativ 2500 de cuvinte, cărora nu li s-a putut identifica vreun etimon corespunzător în nici o limbă. În cazul lor, dicţionarele fac precizarea: „etimologie necunoscută, neclară”. Printre acestea se numără: băţ, a bîrfi, bîtă, a nărui, a născoci, terci, titirez, văgăună etc. În special, rămîn cu o etimologie necunoscută multe toponime şi antroponime. Referitor la această сategorie de cuvinte, în lucrările etimologilor, de ultimă vreme, se încearcă să se propună etimoane fie pentru cuvintele care s-au mai discutat, fie că se resping propunerile anterioare fără a se propune ceva nou. Astfel, rămîn pînă astăzi încă nesigure sau discutabile etimologiile cuvintelor doină, Moldova, raţă. Mai există un grup de cuvinte ce formează etimologia populară. Ea constă în modificarea formei unui cuvînt mai puţin cunoscut de vorbitori sub influenţa altui cuvînt care seamănă ca formă şi chiar ca sens uneori. De exemplu: reclamaţie – lăcrămaţie, cooperativă – cumparativă, batoză – bateză, acoladă – arcoladă, funebru – funegru, limbă maternă – limbă mamernă.

Schimbări în cadrul părţilor de vorbire şi al categoriilor gramaticale în perioada de formare a românei
După cum se ştie, majoritatea substantivelor cu terminaţia în -a în latina clasică constituiau clasa substantivelor de declinarea I. Odată cu evoluţia sistemului vocalic latinesc, substantivele din această clasă n-au variat considerabil, ele rămînînd la acelaşi tip de declinare, dat fiind faptul că vocala a în poziţie neaccentuată a trecut în ă. Marca determinantă a majorităţii substantivelor feminine la plural o constituie vocala e (din ae): masă-mese, casă-case, fată-fete. Foarte probabil că, în epoca de formare a limbii române, unele substantive feminine de declinarea I au căpătat la plural terminaţia -i, în loc de obişnuitul -e: seară-seri,

52

scară-scări, poartă-porţi, vacă-vaci. Acest -i a apărut, probabil, prin analogie cu pluralul declinării a III-a a femininelor de tipul partem > parti > părţi. Partea finală -uă a unor substantive feminine nearticulate de tipul steauă, neauă (arh.), parte provenită din latinescul illa, a dispărut la forma de singular nedefinit aproape în toate graiurile dacoromâne. Această desinenţă -uă a putut să dispară după apariţia formei atone a pronumelui personal în acuzativ o, care, la rîndul său, a provenit din uă, o variantă a pronumelui demonstrativ latinesc illa (eauă). Propoziţii de tipul Eastă steauă uo vedzu s-au redus mai tîrziu la Astă stea o văd. Prin analogie, s-au creat substantive noi, care, mai ales acele ce denumesc pomi, au format dublete substantivale de gen. Astfel, abellona a dat reflexele alună şi alun, cereşia – cireaşă şi cireş, prunus – prun şi prună6. S-au produs şi încadrări ale unor substantive la alte clase de declinare decît cele din latină. Latinescul nepos, -nepotis, conform legităţilor fonetice, trebuia să evolueze în nepoate. Dar această formă, apărînd frecvent în dialog, a fost considerată ca un vocativ de tipul doamne. De aceea, pentru a fi diferenţiată, s-a transformat la N.-Ac. în nepotu. Apoi s-a creat şi femininul nepoată, care pînă atunci nu exista în limbă, ideea de feminin exprimîndu-se, probabil, prin acelaşi nepoate. Din cele mai vechi timpuri, în exprimarea neafectivă, adjectivul românesc ocupă locul de după substantivul determinat. Dar cînd se exprima un sentiment de admiraţie sau de compătimire faţă de o persoană, sau de indignare, de dispreţ, adjectivul se situează în prepoziţia substantivului. Bineînţeles, ne referim la adjectivele strict calitative. Dar dintre acestea două fac excepţie, limitîndu-se, fiecare în parte, la poziţii strict diferenţiale faţă de substantivul determinat. E vorba de adjectivele beată şi biată. Fiind paronime, ele puteau trezi confuzii, avînd sensuri completamente diferite. Pentru a evita omonimia, adjectivul biată s-a întrebuinţat exclusiv înaintea substantivului determinat, iar beată – după acesta. Diferenţierea dintre acel şi cel, acest şi cest s-a realizat şi ea în epoca de formare a românei, mai ales după ce cel a devenit articol demonstrativ, pe care unele gramatici ale noastre îl numesc adjectival. Acesta din urmă termen nu e tocmai potrivit, deoarece această parte de vorbire apare nu numai în prepoziţia adjectivului, ci şi în cea a substantivului, ca în exemplele: casa cea de piatră, inelul cel de aur etc. Mai ales că articolul acesta participă şi la formarea numeralelor ordinale: cel dintîi prieten, cel din urmă drumeţ. Mai întîi au apărut sintagmele ille bonus > celu bunu > cel bun > ăl bun, iar mai tîrziu cele de tipul frater ille magnus.

6

Ultimul DOOM nu face distincţie între căpşun şi căpşună, ţinînd cont, probabul, de uz.

53

în aceste cazuri. De aici am putea face concluzia că la numeralul ordinal situaţia s-a prezentat exact ca la substantivele masculine terminate în – e: leporem + le > iepurele. cumătră-sa etc. lăsa-vor streinilor bogătatea sa. primară. în acest ultimul caz limba limitîndu-se. În dialectul menglenoromân există expresia di la prima uşă sau primar. al optul. Articolul enclitic la aceste numerale azi e le(a). 54 . ale servesc. atunci limba veche folosea cu prisosinţă. ţinţilu. a. iar mai tîrziu. ai. săi. În macedoromână. începînd cu această perioadă. frate-său. circulă şi cele de tipul ţinţile. a ta. lărgiră spre menre rosturile sale. ai săi). frater + le > fratele. Limba română a trebuit să-şi formeze pe teren propriu această categorie de numerale. noaurili. la care se adaugă articolul definit. numeralele ordinale apăreau doar cu articolul l: al patrul. soră-sa. provenit din sintgme annus tertius. în encliză. ca şi astăzi în unele graiuri. optule. ceea ce ne face să conchidem că sistemul de numerale traco-dacic se construia după un model asemănător. Dacă astăzi pronumele săi nu se poate referi la un substantiv ce trimite mai mulţi posesori şi la mai multe obiecte posedate (Elevii şi-au luat fiecare cărţile lor (nu sale). şi ca părţi componente ale numeralelor cardinale. cel latinesc dispărînd din limba vorbită aproape completamente. al nouălea. numeralul ordinal din albaneză se formează tot din numeralul cardinal. formele săi. iar macedoromâna – pe cele cu lu.Cercetările ne demonstrează că adjectivele posesive său.). şi ca articol înaintea unui pronume posesiv (al meu. Printre numeralele ordinale latineşti de tip sintetic se numără adverbul anţărţ. care înseamnă „drumul parcurs de mireasă spre casa mirelui”. în procliză – articolul pronominal a. treilu. al. alături de formele doilu. El s-a păstrat doar în cîteva dialecte şi graiuri. după cum s-a văzut. formîndule de la numeralele cardinale. articolul substantival definit. noaulu. sale şi-au restrîns cu mult sfera de întrebuinţare mai ales în limba vorbită. rădicară popoarele glasul său. În limba română veche însă. iar în graiul bănăţean – expresia cale primară. al optulea. Morfemele al. la care a adăugat. Cu timpul însă. şi-au ataşat articolul l. mamă-sa. doar la forma de feminin singular a. Limba română a recurs la mijloacele proprii pentru formarea numeralelor ordinale. sa. dăţile. Cu totul alta era situaţia în epoca de formare a românei. Celelalte substantive şi numerale. sale: măniară ei cu sveatul său. De altfel. româna a generalizat formele cu le. nu l ca la majoritatea substantivelor masculine care se termină în consoană: al patrulea. unde se păstrează doar în cadrul termenilor de rudenie (tatăsău.

Istoria limbii române. l intervocalic trece în r. 55 . undeva. Istoria limbii române. după ce a dispărut din cadrul verbului. În asemenea expresii. 119-120. mai ales în poezia populară: Jelui-m-aş şi n-am cui. El s-a născut în propoziţii de tipul braţele îi sînt puternice. -şi. voare). 214-216. 3. împreună cu pronuimele relative şi unele adverbe circumstanţiale. braţu-i. careva. Exemple numeroase de acest fel avem şi astăzi. constituit pe bază de material latin. 161-170. În textele vechi. Tustrele componentele provin de la verbul latinesc voleo. şi anume de la forma persoanei a III-a volet (t final dispare. cîndva. p. unde îi avea funcţie de complement indirect. pronumele personale şi cele reflexive atone stăteau după verb. Acest procedeu trebuie să se fi creat în epoca de formare a românei. -va. Evoluţa şi constituirea articolului Cauzele apariţiei articolului ca parte de vorbire Gramaticianul latin Quintilian afirma: „Noster sermo aticulos non desiderat”. p. Va a devenit particulă şi formează. întîlnim formele varecine. / Jelui-m-aş murgului. Şi totuşi articolul este o formaţie comună pentru toate limbile romanice. voa s-a monoftongat în va. Acelaşi lucru se observă şi în macedoromână: braţa-li. Dormire-ai somnul de veci să dormi. Trăire-aţi trei zile cu cea de alaltăieri! În limba română. pronume nehotărîte şi adverbe hehotărîte: cineva. 150-153. cîţiva. vol. o se diftonghează sub influenţa lui e din silaba următoare. substantivul era articulat cu articol definit. varecare. Ivănescu. Nemaiavînd suport (motiv) de diftongare. Din bibliografie: 1. E o regulă a topicii cuvintelor neaccentuate. Curs de gramatică istorică a limbii române. Al. G. Rosetti. I.În textele vechi. cumva etc. p. -ere. Tot în epoca de constituire a românei s-au format pronumele şi adverbele nehotărîte alcătuite cu particulele oare. mai ales cînd sînt ataşate în imediata encliză a unui substantiv: sînu-mi. s-a redus şi din forma voare > voa. valabilă încă în latina clasică de a nu începe o comunicare cu cuvinte neaccentuate. 2. iar mai tîrziu s-a ajuns la utilizarea substantivului nearticulat. Re a fost concepută ca o terminaţie a infinitului latinesc şi. Spure-voiu voauă tuturor ce vă e frică de Dzeul. regulă valabilă şi pentru verbele auxiliare: Înţelegu-te şi deregu-te în calea acesta se mergi. formele neaccentuate ale pronumelor personale şi reflexive au valoare de adjective posesive.

caracterul expresiv al acestor determinanţi se anihilează. se pierdeau flexiile ce desemnau funcţiile gramaticale pentru fiecare caz la nume. numele individualizat din clasa de obiecte omogene – unus homo şi acelaşi nume bine cunoscut. E vorba. în locul consoanelor finale. întrebuinţarea lor începînd să se cristalizeze într-un sistem gramatical. În latina vulgară. Atît demonstrativul ille. de numeralul cardinal de tipul unus. într-un singur exemplar. în faptul că în latina populară. s-a recurs. poate fi făcută opoziţia dintre noţiunea de ordin general – homo. în acelaşi timp. Astfel. despre care s-a mai vorbit anterior – homo illle. ce aveau această funcţie în latina clasică. şi. că el este numai unul. în primul rînd. în speţă. Ca rezultat.Cauzele apariţiei articolului trebuie căutate. În sintagma unus homo despectus numeralul unus evidenţiază acelaşi substantiv homo din clasa de obiecte omogene homo sapiens. în al doilea rînd. Fiind folosite frecvent pe lîngă nume. de pronumele demonstrativ de depărtare de tipul ille. demonstrativul ille şi numeralul unus aveau valoare determinativ-expresivă. o dată cu reducerea fonemelor finale. şi-a păstrat mai bine flexiile cazuale. pierzîndu-şi respectiv valorile semantice iniţiale demonstrative şi cantitative. aceste două părţi de vorbire s-au desemantizat. folosită ca mijloc de comunicare în toate provinciile romanizate ale Imperiului Roman. Şi această opoziţie poate fi marcată astfel: homo Ǿ-nedeterminare unus homo ½-semideterminare homo illle 1-determinare totală La început. care. din sintagma homo ille bonus reiese că noi îl cunoaştem deja pe acest om. arătînd. Bunăoară. comparativ cu alte tipuri de pronume. Procesul de trecere de la pronumele demonstrativ sau de la numeralul cardinal la articol a fost lent şi îndelungat. cît şi numeralul unus. se simţea necesitatea logico-stilistică de a reda opoziţia dintre un nume determinat şi altul nedeterminat. în urma analizei celor două sintagme. b) cu ajutorul actualelor forme de articole. Aceasta este data cînd articolul apare cu o fizionomia clară. la două mijloace: a) exprimarea raporturilor dintre cuvinte a început să se facă prin intermediul prepoziţiilor. în primul rînd. bine 56 . În al doilea rînd. Din cauza folosirii lor frecvente pe lîngă nume. ne mai referim la el o dată. au apărut în latina tîrzie alte mijloace gramaticale apte să realizeze opoziţia nedeterminat/ semideterminat şi să marcheze explicit valorile gramaticale ale numelui. aveau menirea de a preciza mai bune un nume şi de a-l evidenţia din clasa de obiecte omogene. Abia cu începere din sec. al VII-lea se poate vorbi de constituirea în limbile romanice a unui articol propriu-zis. Articolul a putut să apară în rezultatul desemantizării a două părţi de vorbire existente în latină.

copil etc. articolul s-a extins şi asupra substantivelor nelimitate de forma lor. illa parentillorum „o casă a părinţilor”. s-au constituit diferite tipuri de articol: 1. determinat/nedeterminat era limpede şi se încadra în contextul vorbirii cu o precizie mai mare. 3.. La început. Dacă demonstrativul ille se referea la un substantiv. şi articolul nu modifica prea mult felul de prezentare a acestor noţiuni în conştiinţa umană. numite în lexicografie „incontinui”. mullier ecce illa formosa „muierea cea frumoasă”. articolul şi-a asumat şi funcţia morfologică de a marca categoriile gramaticale de gen. opoziţia concret/abstract. deşi acestea sînt unice în felul lor şi ni au nevoie de opoziţia determinat/nedeterminat. articolul s-a extins asupra substantivelor concrete. el capătă funcţie de determinant al numelui. Dacă demonstrativul ille şi numeralul unus se refereau la un substantiv. demonstrativ (adjectival). ele au dat naştere articolului substantival: barbatus ille. Într-o perioadă mult mai tîrzie de dezvoltare a limbii române. ginerele Mavrocordatului. în texte. necaz. el a evoluat în articol genitival (posesiv. scaun. În dependenţă de prezenţa acestor „sateliţi” desemantizaţi faţă de nume şi în funcţie de natura morfologică a acestuia din urmă. preceda un adjectiv. Hr. deoarece în conştiinţa umană ele apar ca lipsite de formă. însoţit de particula de accentuare ecce „anume”. Mai tîrziu. articolul a început să fie folosit chiar şi pe lîngă numele proprii. De aici şi clasificarea contemporană a articolului în limba română: 1. pronominal). Din acest moment. vulpe.. 57 . în perioada de formare a limbii române (secolele II . număr şi caz ale numelui. dar era în poziţie apozitivă faţă de acesta şi se plasa în prepoziţia unui alt substantiv în G. adică asupra noţiunilor „continui” de tipul bucurie.determinată.). cinste etc. 2. Concomitent cu această funcţie. de tipul casă. În cadrul acestor substantive. pronominal): una casa. Utilizarea numelor proprii cu articol s-a produs un timp oarecare în cadrul numelor de familie masculine: Alexandru Lăpuşneanul. 3. Dacă demonstrativul ille. posesiv (genitival. indicînd gradul de determinare a acestuia. cîine. adică substantive ce exprimă noţiuni limitate de forma lor. masă.VII d. 2. substantival (definit şi nehotărît). unus barbatus. adevăr. şi chiar la o perioadă mai recentă: La mormîntul lui Aron Pumnul. el s-a transformat în articol demonstrativ: homo ecce ille bonus „omul cel bun”.

s-a creat una comună pentru toate aceste trei cazuri – illo. După cum am mai menţionat. descendentă şi ea din ille. cînd populaţia autohtonă a fost deja romanizată. era folosit ca o apoziţie a unui substantiv într-o construcţie sintagmatică cu un alt substantiv în G. în latina populară. ille > ello > ellu (o 58 . Dar el devine o formă general admisă în graiurile maselor populare doar mai tîrziu. se admitea utilizarea pronumelui demonstrativ doar după un substantiv. demonstrativul ille devine elle.Evoluţia şi constituirea articolului substantival definit Articolul definit enclitic. De acea utilizarea articolului definit (proclitic sau enclitic) în forma sa atonă apărea ca o abatere gravă de la regulile latinei clasice. religioase sau oficiale. abia în epoca de formare a limbilor romanice. Care era cauza acestei eliminări la scris? Se ştie că în limba latină clasică. Forma le a evoluat de la latinescul ille în felul următor: în latina populară. De aceea. Pînă la anul 602. a urmat o altă cale de evoluţie. nu puteau admite nicidecum schimbarea topicii pronumelui demonstrativ de tipul ille în raport cu numele determinat atîta timp cît latina se vorbea şi se scria în anumite cercuri culte. care avea şi ea canoane stricte. el şi-a pierdut silaba iniţială şi a devenit le. a fost moştenit din latina populară. Latina vorbită nu putea să impună limbii scrise articolul definit în forma sa scurtă. actele ce se întocmeau în partea orientală a Imperiului Roman şi în biserică. în special a dacoromânei. În felul acesta. care avea nişte legi stricte de utilizare a unor sau altor forme gramaticale. iar în unele cazuri şi regiuni şi proclitic. ca şi legile latinei clasice. care a devenit articol genitival. şi mulţi vorbitori care aveau cunoştinţă de existenţa lui îl redau prin formele lui tone. la Ac. cînd normele limbii scrise slăbesc cu totul (Imperiul Roman s-a distrus. La D. Am pomenit în treacăt că fostul pronume demonstrativ ille. demonstrativul ille devine elle (are loc deschiderea vocalei iniţiale). demonstrativul illle avea forma illum. biserica creştină se afla doar întîmplător pe teritoriul daco-tracic). în epoca de formare a limbilor romanice. Forma l. şi Abl. Dat fiind faptul că acest elle apărea deseori ca un morf şi deci era neaccentuat. În urma unificării acestor trei forme. leporem + le > iepurele. Vorba e că pînă la anul 602 acest tip de articol era eliminat din vorbire sub influeţba limbii scrise. – forma illo. se va impune definitiv în limba vorbită articolul definit în forma sa populară şi se va modifica conform legităţilor pe care le-a suferit în aria de est a fostului Imperiu Roman. Articolul substantival definit la masculin are două forme: le şi l. Acest tip de articol se adaugă la substantivele masculine terminate în – e după dispariţia consoanei finale: frater + le > fratele.

l dispare (libertare > a ierta). vulpem alla > vulpe a > vulpea. La G. forma articolului era aceeaşi pentru ambele genuri: illorum. devine e: illui > ellui.final aton > u). măru. melum + lui > mărului. De exemplu: cani+li > cînili > cîinii. La masculin plural articolul provine de la forma de N. vulpi + lei > vulpilei. mărul. lupus + lui > lupului. illaei > ellaei. ca şi elle. parti + lae > partile > părţile. pentru G. pierd din corpul lor (procesul haplologiei) prima silabă.-D. devine ellae. alla > aa > a. prima silabă. Forma lui s-a ataşat la substantivele masculine şi neutre. caprae + lor > caprelor. Ulterior. aspectul capra alla > capră a > capra. În primele faze ale dezvoltării balcano-romanei. erici > arici. care avea la D. demonstrativul latinesc masculin avea forma illius. cognatus + lui > cumnatului. eccum hicce > aci > aici.-Ac. illi capătă aspectul elli. plural. care mai tîrziu pierde prima silabă. homini + li > ominili > oamenii. În epoca romanică tîrzie. articolul definit îşi ia începutul din forma pronominală illa. I iniţial.. care devine în latina populară ellorum. La feminin singular. din cauza utilizării lor frecvente şi din motivul economiei în vorbire. De exemplu: caprae + lei > caprele > capreei > caprei. De exemplu: lupi + lor > lupilor.-D. devenind respectiv: ellui > lui. care. i iniţial se deschide în e. cît şi în cadrul particulelor. pentru început. în ramificaţia dacoromână. ellaei > lei > ei > i. După dispariţia lui u final. la începutul formării limbilor balcano-romanice. Forma de feminin a suferit o evoluţie mai complicată. bărbatul. eccum modo > acmo > acmu > acum. O astfel de modificare are la bază legitatea fonetică de trecere a lui e iniţial neaccentuat în a atît în cuvintele semnificative de tipul erama > aramă. Haplologia primei silabe şi dispariţia consoanei finale au dus la forma loru. care mai apoi îl pierde pe u final şi devine lor. Ambele forme de gen. În latina populară orientală. bărbatu. lu >l: lupul. illi. ca şi substantivele masculine şi neutre de tipul lupu. lupi + li > lupili > lupii. iar pentru feminin – illaei. iar ultima se statorniceşte ca articol. ca şi în cadrul formelor de N. Sintagma substantivului cu fostul demonstrativ trebuia să aibă. vitella > viţea). articolul îşi ia începutul de la latinescul illae. vulpi + lae > vulpile. La G. e iniţial se transformă în a. Avînd la bază o altă legitate fonetică (dispariţia lui ll intervocalic urmat de a: stella > stea. după dispariţia consoanei finale a acestora: frater + lui > fratelui. se formează illuis. Pierzînd. în latina populară. La genul feminin plural. Prin analogie cu pronumele interogativ quid. Deci illa > ella. din cauza pierderii accentului în cadrul comunicării. 59 . conform legităţii fonetice l+e(i). forma cuis. devenind li. Mai tîrziu.-A. prima silabă dispare.-D. Deci forma ella devine alla. ellu devine lu. care se sufixează la substantiv: caprae + lae > caprele. vulpiei > vulpii.

bunăoară. pe cînd în româna contemporană ele se articulează: Şi nedreptate(a) să nu scadă de calea lui. uni. Din cauza utilizării frecvente. 60 . unae. articolul şi-a extins sfera de utilizare. În aceste situaţii. ce denumesc punctele cardinale „răsărit” şi „asfinţit”. cu atît mai mult. fostul numeral şi-a pierdut nuanţa de indice al cantităţii şi imprimă substantivului o semnificaţie nedefinită. Mavrocordatului sau în prepoziţia substantivelor-nume de persoană: lu voievodu. decît în cazurile cînd se are în vedere o altă fiinţă divină. Desigur. deoarece nu se creaseră încă opoziţiile necesare. Este. Tot Meyer-Lübke constată că în limba română veche nu se articulau cu articol definit substantivele abstracte. folosit totdeauna în procliza substantivului. nu avea încă funcţie de articol. Formaţiile cu numeralul unus şi un substantiv erau destul de frecvente în limba latină: Dicitur unus ymnus „se cîntă un imn”. de obicei. care. în comparaţie cu substantivul fără unus: homo „orice om” / unus homo „un om oarecare”. substantivele ce desemnează lucruri unice în univers nu au nevoie de determinare. în latina populară articolul definit se întrebuinţa cu mult mai rar decît în româna veche şi. etapele constituirii lui Articolul substantival nedefinit un. cazul substantivului Dumnezeu. cazul substantivului soare din cuvintele compuse soare-răsare. Appropiet ad illum una mullier pulhra „se apropie de el o muiere frumoasă”. cînd este opus dumnezeilor altor popoare decît cele creştine. unii. În textele vechi din secolele XVI-XVIII întîlnim utilizarea articolului în postpoziţia substantivelor proprii-nume de familie: Lăpuşneanului. plasat şi el în prepoziţia substantivului determinat: a lor săi bărbaţi. substantivul mai are un determinativ. Unus şi-a asumat funcţia de articol abia după ce ille a devenit o marcă a determinării totale a substantivului. soare-apune. După cum afirmă cercetătorul limbii noastre Meyer-Lübke. Cazuri de plasare a articolului definit în prepoziţia substantivului sînt atestate doar la forma de G. dar îl determină parţial. În latina tîrzie însă. una. Să luăm. unele îşi trage originea de la numeralul cardinal latinesc unus. folosit pe lîngă substantiv. ca şi orice numeral cardinal.Textele vechi ne oferă un tablou dublu al poziţiei articolului faţă de substantivul determinat. Articolul substantival nehotărît. care nu a ajuns pînă astăzi să fie articulat. Astăzi în română. este atribut acordat. De exemplu: Dumnezeul musulmanilor este Allah. o. de asemenea. ca şi în celelalte limbi romanice. că vine blînzenie(a) spre noi. a ei noastră credinţă (Codicele Voroneţean). adică de articol definit. adică lipsea categoria logică determinat/ nedeterminat. determinativul unus. în limba română contemporană.

Apoi vocala ă.-D. Odată cu dispariţia lui u final de la substantivele masculine şi neutre.-Ac. devine unor. trebuie să admitem oo. Formele de G.: unae > une. sg. apoi o.-Ac. probabil. acesta dispare şi din cadrul articolului – un. în calitate de articole.: unus > unu. după dispariţia consoanei finale m şi a lui u final. care au intrat în fondul activ al limbii române.: una > ună. Forma uo este înregistrată în primele texte vechi: uo dzi ca uo mie de ani (Codicele Voroneţean). după dispariţia lui u final. La masculin singular N. b) la cea de-a doua fază. pl. ca un u nazal: [ũ].. сито. unus. Forma de plural pentru G. никовало. care. În procesul evoluţiei. după constituirea articolului definit. unae + lae caprae > unele capre. fem. 4. este înregistrat de textele vechi cu forma unu: unu ucenicu. lana > lînă. unus. 2. a căror finală o > ă: длато. plural trebuiau să aibă la origine aspectul uni barbati. fem. el evoluează exact ca un adjectiv simplu. unae + laei > une + ei > unei. Consoana n în poziţie intervocalică dispare: ună > uă. articolul un este înregistrat uneori ca un u simplu. 5. unei au apărut mai tîrziu.-Ac.La o anumită mfază de dezvoltare a limbii române. Formele de N. La statornicirea acestui proces au mai contribuit cîteva substantive de origine slavă. Se creează forme pentru ambele forme şi genuri: masc. masculin şi feminin ale articolului nehotărît unui. поpекло. uni + li > unili > unii. unae + lae > une + le > unele. unu barbatu. Schimbări fonetice însemnate a suferit forma de feminin singular una. are loc ataşarea formelor articolului substantival definit: N. Acest u trebuie interpretat. 1. devine ă: capra > capră. masc. unae caprae. În textele vechi. 61 . Astfel.-D. au suferit o serie de schimbări de ordin fonetic şi formal. G. unorum.: uni. în mod firesc. una > ună. La numeralul cardinal cu funcţie adjectivală s-a adăugat articolul substantival definit respectiv: uni+li barbati > unii bărbaţi. a final. care s-a sufixat la tipul unic masculin unu+ i > unui şi la feminin: unae + laei > une + lei > uneei > unei. provine de la forma unică pentru ambele genuri. ca orice a neaccentuat din finala substantivelor feminine. 3. existentă în latină. > o > uo. Astfel: una capra > ună capră > uă capră > oo capră > o capră. una.Evoluţia articolului nehotărît cunoaşte două etape: a) la prima fază.-D. sg. pl.

R.. Drept exemplu. I. cea mai verosimilă. illi. care. după cum se ştie. Celelalte variante. Al. prin ataşarea articolului definit l. bălaie (M. aflat în poziţie apozitivă faţă de un substantiv la forma nehotărîtă şi urmat de un substantiv în genitiv. Al. nu la G. a devenit a. nu cu cel în genitiv pe care-l precedă (în cazul nostru. lingvistica românească cunoaşte mai multe puncte de vedere. Cea de-a treia ipoteză. nişte exemple latineşti cu prepoziţia ad de tipul Hic requiescunt membra ad duos fratres „Aici odihnesc osemintele a doi fraţi”. 3. care să fie clară şi pentru interlocutorii acestuia. Philippide. deoarece. Tiktin. adică cele însoţite de articolul definit. illae. substantivul homine din sintagma de mai sus e la Abl.. Se pare să aibă dreptate sus-numiţii cercetători şi iată de ce: a) după cum se ştie. cică. Ivănescu) aduc întru susţinerea acestei afirmaţii exemple de tipul una cassa. illi. Dar se ştie că articolul posesiv în limba română se acordă în gen şi număr cu substantivul determinat. aici ad a dat în limba română nu articolul a. Pecec. conform evoluţiei fonetice normale. Adepţii acestei teorii (H. la. o dulce ploaie / Pe creştetele a doi copii cu plete lungi. se utilizează înaintea unui substantiv precedat de un numeral cardinal: Miroase florile-argintii şi cad. nu mai au nevoie 62 . Ov. orice obiect cunoscut de vorbitor are nevoie de determinare. G. pronominal) Cît priveşte apariţia şi constituirea articolului posesiv. Eminescu). Ca argument în favoarea acestei afirmaţii se aduce faptul că în majoritatea graiurilor româneşti se foloseşte o singură variantă a articolului posesiv – a. participant a (la) două războaie mondiale. care. care. Piotrovski susţin cum că articolul posesiv ar fi provenit din prepoziţia ad ataşată la formele de gen şi număr ale pronumelui demonstrativ latinesc de depărtare ille. se pare.Apariţia şi constituirea articolului posesiv (genitival. o eventuală transformare. De aceea. atunci cînd formează sintagme cu alte substantive în G.on Coteanu susţine că articolul posesiv ar fi provenit în mod direct de la prepoziţia ad.. 1. după cum se ştie. a evoluat în ţară. Adepţii acestei teorii aduc. mamă a (la) zece copii etc. care este. în limba literară. illa. illae. articolul trebuie să capete forma al). ceea ce nu ni se pare verosimil. ad illo trebuia să dea reflexul al. în calitate de argument. Densuşianu. iar dacă ar fi la G. i. substantivele cu determinare totală (l). este teoria constituirii articolului posesiv (genitival. pronominal) direct din pronumele demonstrativ de depărtare latinesc ille. le. illa parentillorum. După părerea noastră. 2. după dispariţia lui d final. illa. ci prepoziţia a. deci trebuia să aibă forma a. N. se aduce sintagma de tipul terra ad illo homine. s-au format mai tîrziu. Rosetii. cu terra. Prepozibia a. poate fi substituită cu prepozibia la: osemintele a (la) doi fraţi.

Ma soeur est plus belle que la votre „Sora mea e mai frumoasă ca a voastră”. les. ale. ăa. Acestea din urmă. articolul posesiv constituie un morf constituent al pronumelor posesive al meu. ăi. nu încape îndoială. al tău. ci direct din acest demonstrativ: Mon frère est plus fort que le tien „Fratele meu e mai puternic ca al tău”. are o determinare parţială (1⁄2). seamănă mult cu formele articolelor posesive al. care. illi >elli > alli >ali > ai. alta atonă (articolul demonstrativ): ecce ille (ellu) > acel. aceia. conform legilor gramaticale) articolul posesiv. ceea ce face să fie „uitată” determinarea. illa > ella > alla > aa > a. Tes caiers sont plus soignes que les mien „Caietele tale sînt mai îngrijite ca ale mele”. aceea. al său etc. într-o limbă. de la o formă. a dat două variante: una tonă (accentuată) – pronumele demonstrative de depărtare. 63 . care vine aici cu valoare pronominală şi de aceea el se mai numeşte pronominal: casa bătrînească a părinţilor. b) După cum se ştie. illae > ellae > alle > ale. aia. alea). pronumele demonstrative de depărtare au atît forme lungi (acela. cel. morfemele din componenţa pronumelor posesive sînt absolut identice cu formele articolului substantival definit: le. a. acelea). împreună cu demonstrativul ille. la. În limba franceză. după cum se poate observa. c) în limba vorbită. Evoluţia articolului demonstrativ Articolul demonstrativ (adjectival) a apărut într-o perioadă mai tîrzie. adică e semideterminat însoţit de articolul nehotărît (o casă a părinţilor) sau substantivul determinat mai are un determinativ de natură calitativă. El apare doar în cazurile cînd substantivul determinat nu are nici un determinativ (casă a părinţilor). Susţinem deci teoria că articolul posesiv a putut să apară din construcţii sintactice alcătuite dintrun substantiv urmat de pronumele latinesc de depărtare în funcţie apozitivă faţă de substantivul determinat. ca aceasta să fie reluată prin articolul posesiv. cît şi forme scurte (ăla. din construcţii analitice alcătuite dintr-un substantiv şi un adjectiv de tipul homo ecce ille bonus. unde particula de întărire ecce. sînt descendente nu din prepoziţia ad + pronumele demonstrative de tipul ille. iar în altă limbă-soră – de la alta. după ce s-a constituit articolul substantival definit.de o determinare suplimentară şi între aceste substantive nu apare (şi nici nu poate să apară. pronumele de tipul ille precedînd un substantiv la cazul genitiv. Credem deci că este imposibil ca un morf să provină. Deci pronumele demonstrative de depărtare latineşti au evoluat în articole posesive astfel: ille > ellu > alu > al. ai.

demonstrativul ille şi-a contopit unele forme cazuale de Ac. Unele forme ale pronumelui latinesc (personal. ele nu se mai pronunţau la fel de energic ca în latina clasică). pronominal). fiind şi o parte componentă a unor forme de caz ale articolului nehotărît. În urma schimbărilor fonetice generale (dispariţia lui m final şi trecerea lui o în u). Ca şi în cazul celorlalte tipuri de nume. cel de-al cincilea etc. de multe ori. ecce illi > acei. ordinal (cel deal doilea. 64 . cea. din cauza omonimiei cu alte forme cazuale. articolul demonstrativ mai este numit. înaintea unui adverb (ziua cea de ieri. demonstrează.ecce illa > acea. deoarece practica lingvistică ne demonstrează că el nu precedă exclusiv un adjectiv. pierzînd doar un c (în latina tîrzie consoanele duble nu s-au păstrat. ci se plasează. devine acce. is). Astfel. În cadrul variantelor tone.). au dezvoltat şi forme atone. cei. O restructurare esenţială s-a produs şi în sistemul cazual al pronumelui latinesc. ecce illae > acele. (illum). în latina populară. altele au căpătat funcţii noi. reflexiv şi demonstrativ). D. Particula ecce. Astfel.). Considerăm că termenul nu este tocmai adecvat. uneori. şi în procliza unui substantiv (inelul cel de aur. tot ille a căpătat o valoare semantică nouă – cea a posesivităţii. a preluat funcţia pronumelui personal de pers. Evoluţia pronumelor personale 1. în latina populară. şi adjectival. de la ille (în îmbinare cu elementul latinesc ecce) au apărut forme pronominale noi – pronumele demonstrativ şi articolul demonstrativ. În literatura de specialitate. cei o sută etc. visul cel de mîine etc. demonstrativul ille etc.). a dispărut forma genului neutru. a III-a. casa cea de piatră etc. pentru că el. Demonstrativul latinesc a dat naştere şi la două tipuri de articol – cel definit şi cel posesiv (genitival. particula ecce (acce) a pierdut prima silabă. de fiecare dată. au dispărut cazurile Abl. şi V. posesiv. În variantele atone (cele ce au evoluat în articole demonstrative). Generalităţi Pe parcursul dezvoltării istorice a pronumelui latinesc.). La fel. pe lîngă formele accentuate. De aceea considerăm că acest tip de articol trebuie numit demonstrativ. (illo) şi Abl. s-au produs regrupări şi restructurări importante: unele forme ale pronumelor au dispărut completamente (hic. din cauza dispariţiei consoanelor finale. această particulă s-a păstrat incorpore. cele. (illu). în procliza unui numeral cardinal (cei trei.

mai lungi. tu. nos. tibi > ţie) şi de Ac. ducebas. Ulterior. a pronumelor la pers. pentru care în latină nu existau forme speciale bine distincte. I şi II (ego > eu. al IV-lea. astfel. Evoluţia pronumelor personale în latina populară Pe lîngă schimbările fonetice. Şi atunci. mai ales în cazul formelor accentuate ale pronumelor personale. t decît ataşîndu-li-se pronumele personale ego. (mihi > mie. pronumele demonstrativ completează sistemul de trei persoane al pronumelui personal. care a stat la baza formării limbilor romanice. de D. iar latina vulgară a creat forme noi. confundîndu-se cu alte forme pronominale demonstrative (hic > ic > i). Pronumele is. formele pronumelor româneşti au păstrat mai fidel decît celelalte tipuri de pronume prototipurile cazuale latineşti. chiar şi pentru nespecialişti. Acestea din urmă au fost cauzate mai ales de transformările care au avut loc în sistemul verbului. pe parcursul evoluţiei lor. era inclusă în desinenţa acestuia şi utilizarea pronumelui pe lîngă verb nu era obligatorie pentru a indica persoana. nepoate”). ” (= Şi el zice: „Mulţumesc. alături de ego. s-a produs o coincidenţă de forme. Deja prin sec. întrucît. pronumele personale latineşti au suferit. în urma evoluţiei fonetice generale. verbele de imperfectum indicativi activi ducebam. ceea ce a solicitat apariţia şi utilizarea obligatorie pe lîngă formele verbale a pronumelor ego. unele forme ale pronumelor personale de pers. completînd.Dar chiar fiind supletive. nepos. s. evoluţia formelor de N. nos. şi o serie de modificări de ordin funcţional. tu. ele au rămas n e a c c e n t u a t e. tu > tu). vos. tu. în urma dispariţiei consoanelor finale. locul lui is este preluat de pronumele demonstrative ille şi ipse. nu se menţine. De exemplu. ca de altfel. Categoria de persoană a verbului. (mene > mine. adică se reduce la i. gramaticienii latinişti îl includ pe ille la pronumele personale. În latina populară. şi de alte forme dialectale ale latinei populare. pierde din corpul sonor. vos. tene > tine). 2. devine destul de clară. Astfel. în latina clasică. I şi a II-a se deosebeau de cele din latina clasică. De exemplu: Et ille dicet: „Graţia. ducebat nu puteau fi clare o dată cu dispariţia consoanelor finale m. ca indice pronominal al formei verbale respective începe să se folosească pronumele demonstrativ. folosit în această funcţie în latina clasică. seria 65 . De exemplu: fuissem > eu să fi fost fuisses > tu să fi fost fuisset > el (ea) să fi fost fuissemus > noi să fi fost fuissetis > voi să fi fost fuissent > ei (ele) să fi fost Deja în latina vulgară. Cît priveşte persoana a III-a. is. Atunci cînd formele cazuale clasice erau m o n o s i l a b i c e.

tu mio. tine (te) Limba română P l u r a l N. je. cea a lingvistului german Neumann. ego. no. şi Ac.. tu D. Această situaţie se întîlnea mai ales la formele de Ac. nos. vos no. 3. Pentru a crea forme tone.pronumelor accentuate. îmi. pronumele personal de pers. l-au substituit de s final cu i. nobis. te. mihi. tive. vi) noi (ne).. ţi) mine (mă). voi (vă) Astfel. Printre altele. Opinii şi sugestii Cît priveşte evoluţia lui ego în eu. je sui venu. vo. Mai există o opinie. prov. te+ne eu. îţi. care crede că diapariţia lui g în ego s-ar datora faptului că acest cuvînt. latina populară a absorbit în tema pronumelui particula interogativă ne „oare”. în calitate de pronume. vouă (vă. pentru a sublinia că anume al face o acţiune. vo nove. Cu totul surprinzătoare însă e dispariţia lui g înainte de o în pronumele ego. un francez. vobis Ac. care apărea în propoziţii interogative după primul cuvînt al propoziţiei. magister > maestru. vos D. în toate limbile romanice. mi). voi nouă (ne. me. I sg. me+ne. io. Regula generală de evoluţie a sistemului vocalic latinesc în limbile romanice orientale constată dispariţia lui g intervocalic: magis > mai. I şi a II-a au păstrat numai 3 forme de caz: N. ni). pronumele personale de pers. Astfel. te eo. care în limba română s-a constituit ca un indice al pluralului şi al persoanei a II-a singular. Ac. există diferite opinii. Tabloul evoluţiei formelor pronominale la persoanele I şi a II-a din latina clasică în latina vulgară şi apoi în limba română poate fi prezentat astfel: Latina clasică Latina populară S i n g u l a r N. forme existente şi în limba română contemporană. catalană jo. pierdea adesea accentul în frază. D. nos. eu. fr. ţie (ţi. vove ne. tibi. va spune: Moi. me. Evolubia pronumelui „eu”. vi. tu mie (mi. ni. l-a pierdut pe g: it. De exemplu: Me ne interogas? „Pe mine oare mă întrebi?” Formele nos şi vos. ve noi. 66 . Dar dispariţia lui g are loc mai ales în cazurile cînd acesta este urmat de i. prin analogie cu pluralul substantivelor masculine de declinarea a II-a şi al celor feminine de declinarea a IV-a. menglenoromână eu.

sg. Forma ţi şi l-a adăugat pe î prin analogie cu forma îmi. cu numeralul tres. conform regulilor generale de evoluţie fonetică. nos. sînt urmate de un pronume aton (mi-o spui. tu etc. II sg. a face un canton”. pentru facilitarea pronunţiei. şi o altă formă. tu. vos > voi. vove. după cum se vede. consideră acest fenomen pur latin şi atribuie căderea lui g vocalei e. ţi-i alinţi). vocala a: miroase – amiroase. liberto > iert. vos. l-au substituit pe s final prin analogie cu substantivele masculine şu neutre. b intervocalic a trecut în v (fenomenul betacismului). urmate fiind de un verb care începe cu o vocală şi unde i din componenţa acestor două tipuri de pronume atone formează împreună cu o vocală un diftong ascendent (mi-aduc aminte. cît şi în limbile romanice: it. se adaugă. devenite în latina populară nove. Formele mihi şi tibi au dat respectiv mi şi ţi conform regulilor generale de evoluţie fonetică (contopirea celor două vocale în una singură). ca în exemplele de tipul prehendere > a prinde. l-au pierdut pe h şi pe b intervocalic. care apoi s-a vocalizat şi a devenit u. Aceste două forme au cîte două variante: una silabică – atunci cînd se plasează înaintea unei forme verbale reflexive (mi se pare. conform regulilor generale de evoluţie fonetică. cu verbele la pers. vobis. După dispariţia lui g. care îl precedă pe g. -are „a cantona. Am menţionat mai sus că formele de N. lămîie – alămîie. adesea. căpătînd o certă valoare semantică posesivă (geniu-ţi romantic. ţapuş – aţapuş. scribo > scriu etc. Niciuna dintre aceste ipoteze nu poate fi acceptată. asilabică – cînd se rostesc muiat. atît în latina populară.Un alt lingvist german. îţi au evoluat şi ele din motive condiţionate lingvistic. rom. Aşa şi în cazul pronumelui aton mi > ami > ămi > îmi (aici acţionează legea fonetică a + m + consoană > î). tu. 4. mai ales că în latina vulgară a fost atestată forma pao în loc de pago. Formele îmi. e final neaccentuat din noile forme. a IV-a. tibi. Formele de D. cînd. o final neaccentuat din eo a evoluat în u: ego > eo > eu. mihi. inima-mi bate). E vorba de procesul fonetic numit proteză. Formele de plural în D.. cu cele feminine de decl. ţi-o faci) sau sînt plasate în postpoziţia unui substantiv. n-a suferit nici un fel de schimbări la N. Evoluţia celorlalte forme ale pronumelor personale Pronumele latin tu. prn i: nos > noi. a trecut în ă: 67 . l-au pierdut încă în latina tîrzie pe s final. ţi-aminteşti). pl. unde g într-adevăr dispare atunci cînd este urmat de o. nobis. Birt. ţi s-a spus) sau în cuplu cu un alt pronume aton (mi-l amintesc. fr.

Formele de Ac. G. voi nu au forme de G. Şi în celelalte limbi romanice situaţia a rămas aceeaşi: lui. în latina vulgară. vobis > vobes > vove > voue > vouă. existau formele atone no. în encliză. iar nă. Declinarea pronumelui ille a suferit. făcînd. vi. în componenţa cărora întra. pre mijloc de voi – în mijlocul vostru. 68 . pronumele eu. te. franceză. înlăuntru de noi – înăuntrul nostru. latina populară. o dată ce este comună tuturor limbilor romanice. vendere > a vinde). În limba română contemporană. ploauă etc. întrebuinţa demonstrativul ille. Spre deosebire de formele de singular mi şi ţi. Atestăm această formă şi în italiană. Încă în latina populară.: nos > noi. Folosirea lui ille în această funcţie datează de foarte multă vreme. Pronumele mene şi tene au evoluat în mine şi tine conform legităţilor fonetice generale (e + n + vocală > i: bene > bine. – illui. noi.nobis > nobes > nove > noue > nouă. vo. după cum am văzut mai sus. în mod obligatoriu. cele de plural nu au forme asilabice. Forma vă a rămas pînă în zilele noastre. În dacoromână aceste două forme au evoluat în una singură – lui. corp comun cu forma pronominală. modificări adînci. care mai tîrziu. care foloseşte pronumele latinesc ipse. iar mai tîrziu. După cum am menţionat mai sus. înregistrate în diferite izvoare. pl. Dezvoltarea formelor de Ac. erau iniţial me. sg. menglenoromână. vos > voi. au apărut formele ni. formele accentuate mene. vă (după cum quod > că). silaba accentuată se diftonga: noauă. de pregiur de noi – împrejurul nostru. a trecut în ne. cu excepţia sardei. Dar într-un şir de sintagme din limba română veche aceste forme existau şi se realizau acestea. în cadrul cărora funcţia interogativă o avea particula ne. prin genitivul analitic al pronumelor personale cu formă de Ac. el devenise illuis. Evoluţia pronumelor personale de persoane a III-a Ca pronume de persoana a III-a. aceasta şi-a pierdut nuanţa interogativă. La masc.. au evoluat în nă. la D. prepoziţia de: de-a dreapta de menre – în dreapta mea. pentru a face opoziţie cu vă. retoromână. de regulă. 5. fiind monosilabice. pl. tu. precedate de locuţiuni prepoziţionale adverbiale. Această fază de diftongare apare şi în cadrul unor forme dialectale. voauă. tene au luat naştere la început în componenţa propoziţiilor interogative. în urma dispariţiei lui s final. O dată cu procesul invers de închidere a vocalelor (e > i). În textele vechi româneşti. e analogă cu a celor de N. de rînd cu alte elemente lexicale: doauă oauă moauă.

folosită şi ca N. quei. Forma de masculin plural a evoluat astfel: illi > elli. s-a ajuns la formele illois – illaeius. care era considerat ca un compus al lui ille + hic. Cercetările dialectologice ne demonstrează că formele cu l΄ palatalizat se menţin în sudul Dunării (el΄i) şi în macedoromână (iel΄i). exista şi illic. illo şi Abl.). cînd hoius.-D. comun atît pentru masculin. La feminin. Deoarece latina tîrzie tindea să uniformizeze declinarea pronumelor cu cea a substantivelor. după modelul illeius. illi. formele illeus – illaeius. s-a ajuns la illuis >elluis > ellui > lui. prin trecerea lui i iniţial în e şi reducerea lui ll la l. despre care vom vorbi mai jos. existau. ea a devenit ton. Vom reveni la aceste forme cînd vom cerceta alte tipuri de pronume.La G. illum. forma de N. 69 . Aşadar. ca şi a substantivelor feminine ce aveau în componenţa lor elementul ella (stella. Philippide în privinţa evoluţiei lui ea. iar forma eauă a dat naştere pronumelui neaccentuat o. Forma elu s-a menţinut mult timp. s-a întîmplat că ille l-a influenţat pe quid. După ce illo şi illae s-au constituit în latina vulgară. D. quoius. genitivele hoius. care au evoluat în dacoromână lei > ei. În acest timp. formele obişnuite ale lui hic şi quid au fost mult timp hoic şi quoi. cui.hoi. Schimbările survenite la masculin s-au răsfrînt şi asupra femininului. vitella etc. adică ll intervocalic urmat de a a dispărut: ella > ea. quoic au trecut la huius. porcella. În rezultatul ecestei evoluţii. făcîndu-l să dispară: elli > eli > el΄i > ei. illo (în locul clasicului illi) se creează o formă unică – illu. nu putea să rămînă izolat de hic şi de quid. ille din latina tîrzie a ieşit din uz. transformîndu-l în illoius. El presupune că illa > ella > ela > eală > eauă. illo pentru masculin şi illae pentru feminin. italiană) sau l΄ei (menglenoromână). illei. hoic. u final dispărînd în procesul general de reducere la nume abia prin secolul al XVIII-lea: elu > el. transformîndu-l în illoi. Astfel. bunăoară. să se creeze. s-a creat forma unică illa. şi declinat ca acesta din urmă: ill-hoius. respectiv. De aici reiese că hoic şi quoi l-au influenţat pe illo. quoius au influenţat asupra lui illius. cu timpul. isto –istae. forma illu a devenit elu. Mai există o părere a lui Al. hui. Astfel de forme diferenţiate căpătau şi alte tipuri de pronume personale: ipso – ipsae. cu care era adesea asociat în frază. Ille. care în latina populară devine ella. aveau să intre în uz şi alte forme analogice. Din Ac. Evoluţia de mai departe a acestui pronume a decurs pe aceeaşi cale. ill . alături de ille. Această transformare a fost favorizată de faptul că. cuius. i final îl palatalizează pe l. au apărut formele queius. pe parcursul evoluţiei ulterioare. Mai tîrziu. În sfîrşit. feminin. Evoluînd din eală. cît şi pentru feminin. iar în unele limbi romanice a rămas forma lei (retoromână. Astfel. se întîmpla ca alături de D.

în urma procesului de haplologie şi a monoftongării diftongului latinesc ae în e. Formele neaccentuate însă au urmat o altă cale de evoluţie. şi anume de la varianta populară.: ellu > el. adapă-l. La feminin singular. capătă un î protetic. evoluează. în una > ună > uă > uo >o. care. fiind plasată în prepoziţia verbului. devenind îi. după ce a dispărut silaba întîi neaccentuată. a final > ă şi forma eauă devine uă. Fiind folosit adesea după formele verbale de gerunziu şi participiu terminate în u. învaţă-l etc. Mai tîrziu. devenind lu.-Ac. ce aveau. devenind îi. din latina clasică illius. devine le. ella > ea. şi anume i (plin. ellorum > lorum > loru > lor. 70 .-Ac. care s-a format datorită procesului fonetic numit haplologie. Textele vechi îl înregistrează cu această formă: lu întreabă. a din componenţa pronumelui ella formează cu u un diftong (vădzutu + a. forma illorum se folosea în latină pentru ambele genuri. a devenit laei. Forma de G. vădzîndu + a). ellae. Formele neaccentuate de D. care s-a identificat cu D. devenind silabic: îl. apărut prin analogie cu ellui. Pe lîngă formele i şi îi. pl. lu l-a pierdut pe u final. illi a dat naştere formei atone i: illi > elli > li > i. I şi a II-a. îşi pierde silaba iniţială. illaei.-D. quid. După pierderea silabei iniţiale. prin analogie cu formele atone de pers. În cele din urmă. mai există o variantă poziţională. 6. devenind l: întreabă-l.. elli > ei. Genitivul feminin sg. bunăoară. forma o a derivat din pronumele ella. ca şi articolul substantival nehotărît. care. li sînt în rezultat al evoluţiei formelor de Ac. le. Philippide eauă. Aflat în postpoziţia verbului. Paralel cu formele tone de G.Forma de feminin plural suferă următoarele schimbări: illae > ellae > eale >ele. sg. silabic). Le a derivat de la forma de feminin plural N. alături de pronumele ille. se mai utilizau şi pronumele ipse şi idipse. Pentru G. quoi. Formele accentuate de Ac. Dispariţia lui l după palatalizarea şi modificarea diftongului latinesc ae în e a dat naştere formei ei. respectiv. ulterior. sub influenţa lui hic. care. Forma unică de N. apocopa primei silabe neaccentuate a dat forma lui. ellae > ele. masc. i a căpătat un î protetic. illu (ellu). apoi cu ellui. sesizată de Al. Alte tipuri de pronume personale În latina populară. Cea de masculin.-D. L capătă un î protetic. formele hoic. au evoluat exact ca cele de N. pentru amîndouă genurile se dezvoltă forma atonă ĭ (semivocalic). a fost substituită în latina tîrzie cu illoi.

idipsae > edipsae > depsae > densae >dînse+le > dînsele. indică persoana. căpătăm forma însu. ataşat în encliză. a dat naştere formelor speciale de pronume personale. în felul acesta. apoi epsu (vocala finală e > u. ca şi alte tipuri de pronume. Avînd legea de evoluţie a vocalei e+n+cons. lor. prin contact din punctul de vedere al locului de articulaţie) şi. Pronumele îns s-a întrebuinţat. mai exista pronumele idipse. voastră sau pronumele personal în G. per inter. În limba veche. 71 . Luminţia. În latină. II: dumneata. respectiv. numite apoi reverenţiale (de politeţe). pers. prin contaminare cu pronumele posesive. dintre. pe baza termenului de adresare domnia. Deci: ipse > epse > epsu > ensu > însu+l > însul. La acestea s-au adăugat formele de gen şi număr ale articolului substantival definit. cu prepoziţiile latineşti inter. ipse devine epse. care a evoluat exact ca şi pronumele de tipul ipse.Deschizîndu-şi. Alteţea etc. În continuare. dumneaei (genul feminin). existau o serie de construcţii cu pronume posesive şi alţi termeni de adresare. III: dumnealui (genul masculin). un morf distinct al numelor masculine la singular). 7. ipsi > epsi > ensi > însi > înşi+i > inşii. regresivă. dumnealor (numărul plural). genul şi numărul: pers. Împărăţia. sa (sale). Dintre acestea. astfel. şi astăzi avem în limba română formele într-însul. cu excepţia că vocala iniţială a acestuia a suferit procesul aferezei: idipse > edipse > depsu > densu > dînsu+l > dînsul. în afară de domnia cum ar fi: Măria. vocala iniţială. epsu > ensu. de inter. ipsae > epsae > ensae > înse+le > insele. în special. p este asimilat de s (asimilare consonantică. > î. Posesivul din cadrul acestor formaţiuni. idipsa > edipsa > depsa > densa > dînsă+a > dînsa. dintrînsul. în între. numai construcţia cu termenul domnia. care au evoluat. devenind. Pronumele de reverenţă Acestea c-au creat pe teren romanic. printre.. ipsa > epsa > ensa > însă+a > însa. idipsi > edipsi > depsi > densi > dînşi+i > dînşii. lui. derivat de la dominus > domnu > domn + pronumele posesiv ta (tale). printr-însul etc. ei.

Gradaţia acestui respect este următoarea: mata – un respect ce ţine mai mult de relaţiile familiare. forma şi capătă un î protetic. a fost refăcută în limba literară în mata. Alteţea Sa etc. echivalent uneori cu tu. синpe. conform legităţii generale e+n+voc. ca şi orice nume în G. forma dumneata. sibi > sii (disparibia lui b intervocalic) > sie (deschiderea lui i neaccentuat în e). arătînd stima. devenind îşi. Formele sibi şi se au suferit o evoluţie identică cu cea a formelor cazuale respective ale pronumelor personale de pers. sui D. devenind nişte istorisme. cиђ etc. construcţiile de tipul domnia voastră. tine. mata s-au păstrat în limbă datorită faptului că au căpătat un nou conţinut semantic. cînd a dispărut asuprirea omului de către om şi. sui. fiind sesizată ca o palatalizare dialectală (se miară – se n´ară. îţi. îi). În condiţiile actuale de dezvoltare a societăţii. sineş. Pronumele reflexive În latina clasică. miere – n´ere). > i (dacă e urmat în silaba următoare de un e): sine. fără distincţie de gen şi număr. domnia sa. În textele vechi. respectul vorbitorului faţă de interlocutori sau faţă de o altă persoană care lipseşte la discuţie. marcînd posesorul. Forma de Ac. forma sie are diferite forme: сие. Evoluia celorlalte tipuri de pronume 1. care. dumneavoastră. sine a evoluat. şi-au restrîns sfera de întrebuinţare sau au dispărut din uz. Luminăţia Voastră. ca şi mine. ca şi construcţiile mai vechi Măria Ta. respectiv. a dispărut din uz din cauza omonimiei cu pronumele posesive. se. din se + particula interogativă ne: sene. prin faza intermediară duneata (disimilarea lui m). Aceste compuse însă nu s-au păstrat în limba română modernă. a căpătat forma n´eata. sibi Ac.În unelesubdialecte româneşti. I şi a II-a: forma de D. apoi l-a închis pe e în i. îl. сїђ. şi dumneavoastră – cea mai mare gradaţie de politeţe. supuşenia oarbă. III. cînd formele accentuate sînt urmate de cele neaccentuate: sieşi. domnia lui. Prin analogie cu pronumele personale (îmi. Forma de G. Aceste forme erau de pers. si > şi (trecerea lui s+e (i) în ş). 72 . Aceste texte mai păstrează şi forme de pronume reflexive compuse. Formele dumneata. dumneata – o gradaţie ceva mai mare. sinemi: Dziseră cătră eişi: nu poci eu să fac sinemi nemică (Dosoftei). pronumele reflexiv avea 3 forme cazuale: G..

2. mei a devenit mi. ca şi în cazul celorlalte părţi de vorbire. sic erit et tus pro tuus”. al XVI-lea: mieu. tus. meus > mieu. nostrum. Exact la fel a evoluat şi forma mei din miei pentru masculin plural. meo a devenit mo. Despre aceste forme de pronume posesive vorbeşte gramaticianul Virgiliu: „Sunt et alia pronomina ut mus. O sincopare similară cu cea a formelor de singular s-a produs şi la formele de plural. limba literară a recurs la formele meu şi mei. totodată. în urma reducerii consoanei finale s. Ca rezultat. această transformare corespunde regulii generale de evoluţie a sistemului vocalic latinesc: bonitatem > bunătate. Pronumele posesive În latina vorbită. sistemul pronumelor posesive a suferit schimbări esenţiale. tum. Formele cu ĭ (iot) au dus. la început în teus. care au derivat fie de la forma tonă. sis. accusativus mum. Prin analogie cu forma de G. a apărut şi forma mele. miercuri > n΄ercuri. e > ie (vitae > vieţi. Cît priveşte trecerea lui e în ă. Pronumele posesive pentru u n s i n g u r p o s e s o r au evoluat de la formele de N. fie de la cea atonă. Ca şi în celelalte cazuri. forma de G. mellus > miel). Astfel. după modelul meus. vestrorum au evoluat respectiv în mis. II-a masc. sus la N. a dat forma meu. Toate aceste scurtări au dus la destrămarea declinării pronumelor posesive. care marchează. Această formă este atestată în variantele textelor vechi din sec. mieu > n΄eu. Evitînd palatalizarea. paralel cu formele pline meus. Forma de feminin singular a venit direct din latinescul mea. pentru N. şi sensul de mai multe obiecte posedate pentru un singur posesor. melem > miere. în rezultatul sincopării vocalei e în poziţie de hiat. în latina populară. care era făcută prin analogie cu substantivele feminine la forma nehotărîtă de tipul stea – steauă. Astfel. vestrum. atunci cînd e urma după o consoană bilabială sau labiodentală. şi mum. sum la Ac. persoană şi număr.-Ac. genetivus mi. iar forma de D. şi de plural a substantivului stea –stele. sus. sa. La fel. suus de N. formele pline meis. În textele vechi. tuus. în limbile romanice s-a păstrat numai cîte o singură formă pentru fiecare gen. apar forme sincopate ca ta. tău a evoluat din latinescul tuus. la palatalizarea lui m în n: mintă >n΄intă . suis. se mai utilizează forma regională meauă. sanitatem > sănătate (i neaccentuat > e > ă). în felul următor: La persoana I masculin meus.. nostrorum. feminin. apar de timpuriu şi formele sincopate mus. După modelul lui tus. dativus mo. La pers. 73 .

e > u ca marcă a masculinului singular) s-a menţinut pînă în prezent. sînt atestate două forme ale acestui pronume: săi şi sei. III-a masc. I sg. lor. în cadrul cărora posesivele capătă uneori nişte forme mult distincte decît cele literare: tat-su. illorum. Formele pentru m a i m u l t e o b i e c t e p o s e d a t e la pers. masc. La plural masculin. devine său. În textele vechi. măsi-i. ultima forma (său) fiind caracteristică şi pentru limba română modernă. tale) au evoluat prin analogie cu cele de persoana I (mei. ta pentru un singur posesor şi un obiect posedat. La pers. frat-niu etc. săi este o formaţie analogică cu mei. Tendinţa de a folosi formele de G. dintru împărăţia ta etc. În textele vechi. ei. şi formele de G. III-a se folosesc. dintre care ultima apare în mod sporadic: pornitu-s-au cu moldovenii sei (I. Neculce). forma unică nostru (< noster. la pers. pentru pers. sg. La feminin plural. ilalei. În limba română contemporană s-a stabilit forma săi. ca şi forma mea. pronumele seus. sale. posesivele autentice păstrîndu-se doar în componenţa termenilor de rudenie. cît şi Fillii amant illorum patrem. au apărut într-o perioadă destul de timpurie a românei şi sînt întîlnite în cele mai vechi texte: ochiul tău prostu. săi. tăi. La pers. Paralel cu formele pronumelor posesive său. II-a (tăi. tale. apărute încă în latina populară. forma sincopată sa (cea plină era sua) s-a menţinut intactă. 74 . datorită valorii semantice de apartenenţă pe care o are cazul G. sînt atestate două forme ale acestui pronume: forma mai veche seu (facu voie trupului seu – Dosoftei) şi său (a tot rodul său – ibidem). prin trecerea lui e accentuat în ă. ale pronumelor personale de persoana a III-a lui. metateza nostre. Formele tău.Forma de feminin ta a venit direct din latina populară şi a rămas intactă pînă în prezent. de asemenea. II-a. descendente din pronumele latineşti de depărtare illui. în limba română. mele). forma sale este o formaţie analogică cu mele. Astfel. care este o formaţie analogică cu meus. latinii se puteau exprima atît Fillii amant suum patrem. ale pronumelui personal în locul celor posesive exista încă în latină. sa. Formele pronumelor posesive pentru mai m u l ţ i p o s e s o r i s-au dezvoltat pe baza formelor unice de gen şi de număr.. S-a întîmplat că în limba vorbită adjectivele posesive autentice aproape că au fost completamente substituite de cele personale în G. La feminin.

idem) au dispărut. Forma unică de pers. cît şi ambele forme de plural vostri > voştri şi vostrae > voastre. nu pot să se exprime decît Les enfants aiment leurs parantes „Copiii îşi iubesc părinţii lor”. Francezii. care încep să fie întrebuinţate. sale: Creştinii trebuie să iubească pre dzeii săi. lor. ale pronumelor demonstrative de depărtare au suferit anumite schimbări de ordin fonetic: vocala iniţială e s-a deschis în a. 3. pentru indicarea acestor raporturi. La baza creării pronumelor demonstrative. au stat formele compuse ale lui ille şi iste cu particula de întărire ecce. Atît forma de feminin vostra > voastră. Ulterior.ipse).-Ac. cc s-a simplificat în unul singur: 75 . în funcţie de pronume posesiv ce indică m a i m u l ţ i p o s e s o r i şi mai multe obiecte p o s e d a t e . III plural. Forma noastre a suferit şi ea o evoluţie firească: nostrae > nostre (ae se monoftonghează) > noastre (o urmat în silaba următoare de o vocală deschisă sau semideschisă > oa). Pentru pers. valoarea demonstrativă a acestor pronume slăbeşte. Unele forme (hic. formele de N. Pronumele demonstrative În sistemul pronumelor demonstrative din latina clasică au survenit schimbări radicale. Nici în limbile romanice occidentale. în funcţie de pronume demonstrative apar fie două pronume (ille . II-a sg. sale. în care pronumele posesive pentru mai mulţi posesori şi mai multe obiecte posedate (свой. funcţa lor fiind preluată de ille. ca şi românii. is. masc. eccum tale „cutare”. Aceasta însă nu însemnează că în latina populară şi în limba română veche. nu se foloseau pronumele săi. în limba română. pronumele posesive autentice nu şi-au păstrat această funcţie. fie că se adaugă înaintea pronumelui particula de accentuare ecce sau eccum: ecce ille „acel”. De aceea. în limba română actuală se foloseşte pronumele personal în G. Acest lucru se datoreşte şi influenţei slave. şi cu valoare de pronume personale sau ca determinative ale numelui. au trecut printr-o evoluţie fonetică firească. Datorită cumulării mai multor funcţii. pe cînd în celelalte limbi romanice aceste pronume s-au format din pronumele latinesc ipse. своu) seamănă întrucîtva cu pronumele româneşti săi. din latina populară vester >voster (prin analogie cu noster) > vostre (are loc metateza) > vostru (e > u ca marcă a unificării masculinului). în rezultatul căruia s-au obţinut două variante: eccelu şi eccestu. ipse. Încă în latina populară s-a început un proces de contaminare a particulei ecce cu pronume ellu şi iste.Forma de masculin plural nostri a evoluat conform regulii generale: grupul str + i final > ştr: nostri > noştri. mai tîrziu. iste.

ecce+ elli > aceli > acei. ecce+ ella > acea. ecce+ellae > acele.ecce+ellu > acelu > acel. 76 .

două tipuri de pronume: unele cu forme pline (accentuate) şi altele cu forme scurte (neaccentuate). ecce+ ellorum > acelor. cît şi pe bază de material intern. ecce+istae > aceste. aceia. prin mijloace interne.-D. ille > ellu > alu > ăla. de asemenea. illae > ellae > ale > ălea. limba română şi-a creat. cestele. aceeaşi. Se întîlnesc. Celelalte forme s-au dezvoltat din îmbinările cu formele cazuale ale lui istu: acestui. s-au dezvoltat o serie de pronume nehotărîte atît pe baza prototipurilor din latină. împreună cu pronumele demonstrative de depărtare. acestălalt. aceştia. Din această îmbinare au evoluat pronumele demonstrative de apropiere: ecce+istu > acest.Formele de G. cii. cît şi cele de apropiere. cel. în calitate de epiteză. Cît priveşte îmbinarea ecce+istu etc. 77 . aceştilalţi. De asemenea. 4. folosind pentru aceasta pronumele nehotărît altul: celălalt. acestelalte. În limba română. Sînt atestate şi cazuri de folosire a particulei de întărire împreună cu pronumele demonstrative: acestaşi. acestor. illa > ella > ala >aia. atunci cînt se află în postpoziţia unui substantiv sau îl substituie. pentru singular şi plural au evoluat cu participarea formelor corespunzătoare de articol substantival definit: ecce+ ellui >acelui. illi >elli > alli >ali > ăia. Aceste forme s-au păstrat în limba română contemporană datorită tendinţei limbii de a-şi crea. acesta. istae>estae>aste. ceste. Atît demonstrativele de depărtare. ista > esta > asta > astă. isti >esti > asti > ăşti. capătă. aproape totdeauna. celelalte. aceastălaltă. acestei. Textele vechi atestă pronumele demonstrative cu afereza lui a: cest. aceea. aceiaşi. ecce+isti > aceşti. cele de diferenţiere. care provin direct din pronumele demonstrative latineşti istu şi ellu: istu > estu > ast > ăst. încă o clasă de pronume demonstrative. diferite variante ale acestor forme: cie. precum şi forme articulate: ceştii. ceal. Pronumele nehotărîte În dacoromână. pronumele demonstrative de depărtare şi cele de apropiere au forme prescurtate. cealaltă.. ca şi îmbinarea ecce+ ellu. ecce+ista >această. vocala a: acela. aceasta. ecce+ ellaei > acelei. aceleaşi. a contribuit la formarea pe terenul limbii române a pronumelor demonstrative de identitate: acelaşi. ea a trecut aceeaşi cale de evoluţie. acestuiaşi. ceilalţi. ceşti. Particulă de întărire şi.

te. avînd variante de gen şi număr şi doar uneori varianta de caz tuturor. vreunii. oarecine. s-au constituit. carea. multa.Cît priveşte pronumele nehotărîte moştenite din latină. dispariţia lui m final). Printre formele compuse atestăm: neque+unus > niciunul. pe calea îmbinării de elemente deja formate. acestea capătă formele cazuale pentru G. iar uneori şi independent. quem a stat la baza formării pronumelui cine. 78 . alţii. neque+unus > niciunul. toate). eccum + talis > cutare. ceva. b) verbul volet + particula şi + un pronume relativ: orişicare. care se folosesc doar regional. şi-a ataşat articolul substantival definit. vere+ unus +ille > vreun. provenite din formele latineşti multus. în limba română veche. multae. oarece. fiecine. orişicine. eccum + talis > cutare. au complinit. nescio+quem+ne>neştine. se). În limba română contemporană. fiştece. fiece cu variantele în componenţa cărora intră şi verbul a şti: fiştecare. forma quem. număr şi caz. quantus. căpătînd forme de gen şi număr: carele. orişicui. eccum + tantus > atît. a numeralului cardinal latinesc de tipul unus. prin compunere. prin analogie cu alte forme pronominale. articolul substantival definit. c) un pronume relativ + particula postverbală volet: careva. toată. vreunor. care. totus > tot (cu variantele totul. Împreună cu particula interogativă ne (ca şi me. nescio+quem+ne>neştine. mult (cu variantele multă. vreunele. multe). Pronumele interogativ-relative Limbile romanice orientale au dezvoltat drept pronume interogativ-relative părţile de vorbire latineşti qualem. unul (cu variantele una. unele) a venit din utilizarea frecventă pe lîngă nume. unii. cîtva. orişice. care (provenit din qualem prin trecerea lui l intervocalic în r. Printre cele simple menţionăm: alter > alt (cu variantele altul. d) conjunctivul amputat al verbului a fi + un pronume relativ: fiecare. cineva. căreia. pentru evidenţierea formelor de gen.-D. quid. multi. 5. eccum + tantus > atît. orişicît. mulţi. alta. căruia. carele. Intrînd în sistemul pronominal. fiştecine. toţi. Pe teren romanic oriental. carii. o serie de pronume nehotărîte noi: a) particula vare + un pronume relativ: oarecare. evident. cărora. ele se subdivizează în forme s i m p l e şi c o m p u s e. Pronumele latinesc quid avea la Ac. quem. vreo. altele).

Pronumele negative În limba română. 247-252. Preliminarii. Chişinău. Curs de gramatică istorică a limbii române. de formele categoriale temporale ale modului indicativ al diatezei active. Cît provine de la quantus (qu urmat de a devine c.-D. b) nec mica „nici o bucăţică” > nemică. deoarece în slavă aceleaşi pronume au formele никто şi ничто. deoarece în română nu există nici un cuvînt care ar începe cu grupul consonantic nt. Ambele sînt nişte formaţii compuse din latina populară: a) nec hominis. Bucureşti. forma nimărui. 79 . 1964. există două pronume negative: nimeni şi nimic. Pronumele latinesc quid îl substituia. În textele vechi. pronumele cui era însoţit uneori de particula şi: Dă lui şi cuişi de în sămînţa lui). 2. Deci nemeni > nimeni. în primul rînd. 6. p. conform unei evoluţii clare. Schimbările mari în sistemul verbal al latinei populare se datorează factorilor de ordin intern: a) tendinţa latinei tîrzii spre analitism. Evoluţia verbului. e din silabele iniţiale ale acestor pronume > i. pronumele quid > ce. a căpătat. Editura Cartea Moldovenească. şi nemica > nimic. Rosetti. a + n + cons. n urmat de t este disimilat de acesta. Al. grupul consonantic qu (dacă nu era urmat de o vocală anterioară) > c. africatizării lui qu+i>č şi trecerii lui i în e. Sub influenţa limbilor slave. > î. quuius > cui a suferit doar schimbări de dispariţie a sunetelor finale s şi u.Forma latinească de D. în textele coresiene de la Maramureş şi în unele graiuri. Pronumele nimica are forma palatalizată a nazalei: n΄in΄ica (n΄in΄icuţă). Istoria limbii române. fiind supuse procesului fonetic de epiteză. Restructurarea morfologiei verbului în sfera modului central – indicativ Modificările ce au avut loc în cadrul sistemului verbal latinesc şi restructurările din morfologia verbului în general ţin. vol. Ambele forme. p. În urma dispariţiei lui d final. 123-125. I. Din bibliografie: 1. a evoluat în nemini şi la început însemna „nici un om”. 1964. în latina populară. s şi u final dispar). Pronumele nimeni a fost supus procesului fonetic de rotacism şi la G. pe quod. Modul indicativ al diatezei active 1. devin respectiv nemeni şi nemică.

care în latină aveau următoarele forme: canto cantas cantat cantamus cantatis cantant Calea de evoluie a acestor verbe a fost diferită. acestea datorîndu-se anume procesului analogiei cu formele verbale de conjugarea a IV de tipul dormi. trebuiau să dea reflexele laudă. perfect simplu şi mai-mult-ca-perfect. în rezultat. III.b) acţiunea legilor de evoluţie fonetică. 2. s-au creat un sistem calitativ nou. Formele de pers. cantas etc. Ele s-au creat pe baza analogiei cu formele verbelor de conjugarea a IV-a: II dormis > dormi. imperfect. Evoluţia formelor de indicativ prezent În limba latină. IV. -are). I. sintetico-analitic. II laudas. V dormitis > dormiţi. prezentul indicativ al verbelor durative exprima o acţiune prezentă imperfectă. Tendinţa spre analitism a constituit unul din factorii principali care au dus la crearea formelor analitice de perfect şi de viitor. în rezultatul dispariţiei sunetului final s. cum sînt în limba contemporană. La clasa I de verbe se refereau verbele latineşti de conjurarea I (canto. Procese fonetice condiţionate lingvistic au suferit formele de conjugare moştenite din latină la paradigmele timpului prezent. ca şi în româna contemporană. Să analizăm cum au evoluat cele 6 clase de verbe: 1. Conform legilor fonetice. cîntă. Formele verbelor la prezent au suferit un şir de modificări. VI cantant > canta > cînta > cîntă Celelalte două forme (II – cantas şi V – cantatis) au fost supuse modificărilor de natură fonetică. VI au fost supuse unor modificări pur fonetice: I III canto > cantu > cînt. c) legea analogiei. precum şi celor determinate de procesul analogiei. Datorită acestor factori. cantat > canta > cînta > cîntă. iar indicativul prezent al verbelor momentane – o acţiune imediat viitoare şi perfectivă. dar nu lauzi. IV cantamus > cantamu > cîntam > cîntăm. 80 . sistemul verbal latinesc flexionar a suferit restructurări considerabile şi. formele latineşti de prezent la pers. cînţi.

sufixul ataşîndu-se la toate cele 3 persoane de singular (I. t > ţ: dormiti > dormiţi. Au fost supuse modificărilor şi pers.. 4.ire. II dormis > dormi(s) > dormi. La clasa a V-a se referă verbele de conjugarea a II-a de tipul taceo. cantatis > cantati > cîntaţi. sub influenţa lui i. i > e: dormi(t) > dorme > doarme. În rezultatul modificărilor fonetice. a III-a (dormit) şi a V-a (dormitis). III dormit > dorme > doarme: IV dormimus > dormimu > dormim. I (dormio) şi VI (dormiunt). cu deosebirea că la tema infinitivului s-a adăugat sufixul gramatical –ez. Clasa a III-a o alcătuiau verbele de conjugarea a IV-a de tipul dormio. VI dormiunt > dormu > dorm. sistemul de forme capătă aspectul: I dormio > dormo > dormu > dorm. 2. V. pers. dormiunt > dormu > dorm. La clasa a II-a de verbe (cele de conjugarea a II-a de tipul venare) evoluţia formelor de prezent a fost aceeaşi. care în latină aveau următorul aspect: I taceo IV tacemus 81 . V dormitis > dormiti > dormiţi. II. În flexiunea celei dintîi forme. care aveau în latină următorul aspect: I dormio II dormis III dormit IV dormimus V dormitis VI dormiunt Formele date au fost supuse unor schimbări fonetice condiţionate lingvistic. Clasa a IV-a o formau verbele de conjugarea a IV de tip sufixal.Deci cantas > canti > cînţi. III) şi la a III-a plural (VI): I întîlnesc II întîlneşti III întîlneşte IV întîlnim V întîlniţi VI întîlnesc 5. la pers. -ere. care îl sincopează pe i intervocalic: dormo > dormu > dorm. cu sufixul de provenienţă grecească –esc. Aceasta priveşte. venit în latina populară odată cu împrumuturile greceşti: I vînez II vînezi III vînează IV vînăm V vînaţi VI vînează 3. de tipul a întîlni. mai întîi.

e) alternanţele fonetice. IV ducimus > ducimu > ducemu > ducem. III singular: apăs > apeşi > apasă (appēnso). II şi III pl. au evoluat şi altele care aveau un e precedat de o labiodentală în temă: înfăş > înfeşi > înfaşă. . Pers. II sg. Patru dintre formele date au evoluat pe cale pur fonetică: I duco > ducu > duc. V ducitis > duciţi > duceţi. 6. (tacetis. e la pers. îmbăt >îmbeţi > îmbată (bibĭto). I. s-au produs anumite schimbări şi în tema unor verbe. III ducit > duci > duce. V tacetis > taceţi. -ire): II ducis > duci. Rosetti susţine că la unele verbe care aveau e în temă s-a dezvoltat pe cale fonetică alternanţa vocalică ă la pers.ire. c) evoluţia desinenţelor. Acad.II taces III tacet V tacetis VI tacent Forma pers. V dicitis) au fost influenţate de formele conjugării a IV-a cu infinitivul Pe parcursul evoluţiei formelor de prezent. Celelalte forme (II ducis. Aceste schimbări au fost cauzate de mai mulţi factori: a) acţiunea legităţilor fonetice generale. b) modificarea accentului. care în limba latină aveau următorul aspect: I duco II ducis III ducit IV ducimus V ducitis VI ducunt. II şi a la pers. I a parcurs următoarea cale de evoluţie: taceo > tacio > taco > tacu > tac. (taces). VI ducunt > ducu > duc. 82 . tacent) au fost influenţate de formele verbelor de conj. VI tacent > tacunt > tac. Ele au căpătat aspectul: II taces > tacis > taci. Clasa a VI-a o alcătuiesc verbele de conjugarea a III-a de tipul duco. -ere. în –ire (doirmio. Al. Prin analogie cu verbele de acest tip. d) legea analogiei. IV de tipul dormio.

c) accentul rămîne neschimbat în toată paradigma prezentului numai la clasa a VI-a de verbe (cele de conjugarea a III-a: trec. Anume de aici provin ambele paradigme ale prezentului cu formele: a) tone: vreau. II. tremuri. II habes > havi >ai. tremuraţi. IV : laudas > laudis >lauzi: Există forme de prezent care în limba veche aveau alt aspect al temei în raport cu cel din limba română contemporană: purceade > purcede. volere. vor. aţi. pe cînd la persoanele I şi II plural accentul cade pe flexiune: tremurăm. tremură). vrei. (veţi) III volet > vole > vore > voare > va. Cît priveşte locul accentului. cît şi la cele auxiliare. vei. grăiaşte > grăieşte etc.ere a evoluat astfel: I habeo > habiu > aibu > amu. vrea. III sg. I şi-a modificat vocala finală a temei datorită analogiei cu persoana respectivă a verbelor de conj. 3. Formele de prezent cu accentul pe sufix au fost moştenite din limba latină cu acest accent. āpplico >apléc. treci. va. VI volunt > voru > vor. Cît priveşte formele de prezent cu accentul pe radical. d) o serie de verbe şi-au mutat accentul radicalului de pe antepenultima silabă (proparoxiton) pe ultima (paroxiton): ālligo >alég. formele de prezent reprezintă două grupuri mari: a) cele cu accentul pe sufix (verbele de tip sufixal din clasele II şi IV). laud etc. aduc. Verbul habeo. arunc etc. trece. a verbelor de conj. (are) VI habunt > avunt > (au) Verbul voleo. Evoluţia verbelor a avea. veţi. b) atone: voi. II sg..Pers. 83 . treceţi. (tremur. vrei. b) cu accentul pe radical (celelalte verbe). aemu > amu >am.). vrem. ele sînt oxitone (adun. -ere a suferit următoarele modificări fonetice: I voleo > voliu > voiu > voi. V voletis > vuleti > vureti > vreţi. IV volemus > vulemu > vuremu > vrem. la celelalte clase de verbe păstrîndu-se numai la pers. şi III pl. IV habemus > havemus > (avem). esse atît la formele lor pline (predicative). III habet > havet > aet > a. V habetis > havetis > (aveţi). vom. vor.) şi paroxitone (tremur. a fi şi a voi Schimbări mari au suferit formele de prezent ale verbelor habere. trec). II velis > veli > vei. I. trecem.

În cele din urmă. i. De aceea. îi. V: eşti. din paradigma conjugării verbului latinesc esse la prezent. sînteţi. îs Formele scurte ale lui esse sînt creaţii mai vechi: din paradigma latinească s-au păstrat doar formele est. s-a adăugat în calitate de epiteză. la pers. III. Evoluţia formelor de imperfect Pe parcursul evoluţiei sale de la limba latină la limbile romanice. îi sîntem sînteţi sînt. formele de imperfect au suferit modificări atît în temă. Formele imperfectului în limba latină erau următoarele: I II cantabam cantabas IV cantabamus V cantabatis VI cantabant III cantabat I dicebam IV dicebamus V dicebatis VI dicebant II dicebas III dicebat I II audi(e)bam audi(e)bas IV audi(e)bamus V audi(e)batis III audi(e)bat VI audi(e)bant 84 . -s. s.Verbul esse avea în latină. Flexiunea de la conj. 4. II sg. se obţine un sistem opoziţional din 3 flexii: -ābam. a evoluat prin analogie cu pers. -ēbam (dicēbam). IV şi V – prin analogie cu pers. – prin analogie cu pers. prin analogie cu verbele de conj. VI (sînt). vocala e. forma verbală e. sunt şi estis. După cum vedem. -ēbam. III sg. cît şi în flexiune. la prezent indicativ următoarea paradigmă: I sum II es III est IV sumus V estis VI sunt sunt (sînt) (s. Încă în textele vechi apar formele atone şi asilabice –i. est(e) > este. III -iebam se confunda cu cea de la conj. treptat. e. pers.ībam. îs) esti >eşti. VI: săntem. I sg. pentru ambele conjugări s-a stabilit terminaţia –ēbam. pers. -iebam (audiebam). pers.. Prin proteza lui î s-au creat forme scurte de sine stătătoare îs. II –ēbam. Imperfectul avea următoarele terminaţii: -ābam (narabam).

ardere). a III-a (rupi. descendent din verbul habere > habunt > au. a II-a (habiu. dicebamus > dziceam > ziceam.I (mitare. s. capătă următorul aspect: cantabamus > căntamu > cîntam. stare). Acest tip de perfect mai era caracteristic şi pentru unele verbe de conj. la pers. e) perfectul sigmatic (în si) caracteristic pentru unele verbe de conj. cantabatis > cîntaţi. venire) şi pentru unele verbe de conj. monui. 5. pendere) şi pentru o parte a verbelor de conj. Evoluţia formelor de perfect Limba latină a cunoscut cîteva forme de perfect: a) perfectul în vi. precum şi pentru unele verbe de conj. II. bibere). care a devenit caracteristică pentru toate verbele la pers. perdidi. caracteristic pentru unele verbe de conj. audiebatis > audzeaţi > auzeaţi. dar mai ales pentru verbele de conj. III sg. steti. s-a adăugat i final ca marcă a acestei persoane. vidi. Doar aceste forme puteau fi întrebuinţate fără a adăuga pronumele personale noi şi voi. dicere). cognoscere). a III-a (cognovi. I. I (dedi. caracteristic pentru majoritatea verbelor de conj. bibi. capătă o formă unică: II audi(e)bas III audi(e)bat VI audi(e)bant Persoanele I şi II pl. arsi. habere. dicebatis > dziceaţi > ziceaţi. b) perfectul în ui. Celelalte forme pronominale au evoluat prin analogie: – – – la pers. prandere. a II-a (risi. a III-a (dixi. credere. I. a III-a (credidi. dare. coincid: I cantaba(m) I II dicebam dicebas I audi(e)bam II cantaba(s) III cantaba(t) VI cantaba(nt) II audi(e)bas III audi(e)bat VI audi(e)bant III dicebat VI dicebant Persoanele I şi II pl. 85 . caracteristic pentru unele verbe de conj. şi IV pl. II sg. audiebamus > audzeam > auzeam. d) perfectul format din radical (fără reduplicare). a II-a (complevi. unele verbe de conj. monere). s-a adăugat terminaţia m prin analogie cu persoana I pl. a II-a (pependi. perdere). sg. pentru unele verbe de conj.. rupere. la pers. caracteristic pentru majoritatea verbelor de conj. ridere. mutavi) şi a IVa (venire. III pl. a IV-a (veni. III plural. mai exact diftongul au. formele de pers.a adăugat semivocala u. c) perfectul cu radicalul reduplicat.În rezultatul modificărilor fonetice. videre). complere). a II-a (prandi. venivi).

Pe parcursul evoluţiei de la latină la română. trecerea de la un tip de conjugare la altul etc.. apoi cel în -ivi. Formele de perfect în -avi şi ivi aveau în latină următorul aspect: I cantavi II cantavistis III cantavit IV cantavimus V cantavistis VI cantaverunt VI cantara* I dormivi II dormivisti III dormivit IV dormivimus V dormivistis VI dormiverunt Unii cercetători ai istorie limbii latine (A. I.). fiind cele mai multe la număr. formele persoanei VI (cantaverunt. II şi parţial a III-a. aceste forme încep să piardă sunetul intervocalic v sau chiar grupul vi. au căpătat înterfixul –ră-. apar formele sincopate: I cantai II cantasti III cantat IV cantamus V cantastis VI cantara I dormii IV dormimus V dormistis VI dormira II dormisti III dormit Apoi intervin alte schimbări: dispar consoanele finale. dormira. III. tipurile de perfect amintite mai sus au fost supuse unor modificări diferite (analogia. În felul acesta. după dispariţia silabei ve. şi perfectul în ui. caracteristic pentru verbele de conj. iar după albii (A. IV. dormivēre. Astfel. Încă în latina populară. perfectul cu radicalul în si dispare (cu rare excepţii). a III-a pl. Lombard). devin cantavēre. Dintre tipurile de perfect pe care le-au menţinut limbile romanice. dispariţi de sunete. dormiverunt). prin analogie cu pers. caracteristic mai ales pentru verbele de conj. personale I şi a II-a plural. Ele au urmat aceeaşi cale de evoluţie. Verbele de conjugarea I şi IV. şi-au păstrat tipurile de perfect fără schimbări deosebite. cel sigmatic. la forma de singular s-au produs doar schimbări de ordin fonetic: I cantai > cîntai 86 . caracteristic pentru verbele de conj. Rosetti) – cantara. cel mai răspîndit este perfectul în -avi. caracteristic pentru verbele de conj.

caracteristic pentru pers. În urma acestor inovaţii. a III-a pl. prin analogie cu pers. a II-a sg. la pers. forma de la pers. şi cea de-a II-a pl. a III-a pl. -ii (venii). În afară de aceasta. paradigma conjugării verbelor în -vi (-āvi. II pl. se ataşează. trecerea lui s+i >ş: cantasti > cantasi > cîntaşi. În felul acesta. dînd naştere sunetului dz (z). au suferit o cale de evoluţie mai complicată: a fost disimilată consoana t (legitatea t precedat de s şi urmat de i). I pl. şi pl.. I sg. -īvi) devine următoarea: I cantavi > cîntai IV cantavimus >cîntam>cîntarăm V cantavistis > cantasi >cîntaţi >cîntarăţi VI cantaverunt > cantara > cîntară II cantasti > cantasi> cîntaşi III cantavit >canta > cîntă I dormivi > dormii II dormivisti > dormisi > dormişi III dormivit > dormi IV dormivimus > dormim >dormirăm V dormivistis > dormisi > dormiţi > dormirăţi VI dormiverunt > dormira > dormiră.. capătă aspectul cîntaţi prin analogie cu desinenţa persoanei respective de la celelalte timpuri. I şi a II-a pl. De aceea. În felul acesta. Formele de perfect sigmatic aveau următorul aspect: I dixi II dixisti III dixit IV diximus V dixistis VI dixerunt În urma modificărilor fonetice (de adăugare a lui e după tema latinească la pers. Celelalte forme evoluează ca şi formele respective ale perfectului în -ai (cîntai). formantul –ră-. a II-a pl. pers. La pers.. vechea paradigmă a perfectului sigmatic capătă următorul aspect: I zisei IV ziserăm V ziserăţi VI ziseră II ziseşi III zise 87 . ca şi la pers. devin sinonime: cantastis > cantasti > cînasi > cîntaşi. şi de substituire a lui i posttonic prin e) ele devin: I dixu II dixeşi III dixe IV dixemu V dixeti VI dixera Consoana d+e(i) s-a africatizat.III canta > cîntă I dormii > dormii VI cantamu > cîntam III dormi > dormi III dormimu > dormim Persoanele a II-a sg. apare formantul –ră-.

c) Formele de perfect în -ui aveau în latină următorul aspect: I tacui II tacuisti III tacuit Aceste forme au evoluat astfel: I tacui > tăcui II tacuisti > tacusi > tăcuşi III tacui > tăcu IV tacuimus > tăcum > tăcurăm V tacuisti > tacusi > tacuti > tăcuţi > tăcurăţi VI tacuerunt > tacura >tăcură. VI au coincis: I mutavissem > mutase II mutavisses > mutase III mutavisset > mutase VI mutavissent > mutase Paradigma mai mult ca perfectului devenise următoarea: I mutase II mutase III mutase IV mutasemu V mutaseti VI mutase Pers. mutaserat etc. Paradigma mai mult ca perfectului era următoarea: I mutavissem > mutasem II mutavisses > mutases III mutavisset > mutase IV mutavissemus > mutasem V mutavissetis > mutassetis VI mutavissent > mutasent În rezultatul evoluţiei fonetice normale (dispariţia consoanelor finale). I pl. perfectul latinesc de tipul natus sum s-a păstrat pentru vreo 15 verbe. Încă în latina clasică. formele persoanelor I. pe cînd în partea occidendală. această creaţie a luat locul perfectului latin natus sum. 88 . În aria orientală a Imperiului Roman. La baza mai mult ca perfectului indicativ sintetic în limbile romanice orientale stau formele sincopate de mai mult ca perfect conjunctiv latin. zisérăm. a căpătat terminaţia m prin analogie cu pers. Mai-mult-ca-perfectul indicative latin (mutaseram. I sg. formele de perfect simplu păstrează vechiul accent latinesc neschimbat: ziséi.) nu sa păstrat în limbile romanice. IV tacuimus V tacuistis VI tacuerunt Cu -ui se forma şi perfectul verbului nascio. mutaseras.Cu excepţia persoanelor II şi VI. -ĕre: nascui > născui. 6. II. III. mai mult ca perfectul conjunctiv latin se folosea cu forma sincopată (fără silaba vi). care în limba franceză se conjugă cu verbul auxiliar être.

-are la mai-mult-ca-perfectul indicativ avea. s-a păstrat numai mai-mult-ca-perfectul sintetic.Pers. 89 . limba latină folosea îmbinări de verbe cu sens abstract (habere. E de menţionat că în limba veche a existat un sistem de mai-mult-ca-perfect perifrastic. fusesem) + participiul verbului de conjugat. care sînt creaţii mai recente. Aceste forme. apoi au dispărut totalmente. Ca normă literară. debere) cu participiul trecut. Perfectul compus Pentru a arăta că acţiunea s-a terminat. el şi-a pierdut sensul de posesivitate şi începe procesul de gramaticalizare a perifrazei de tipul habeo scriptum. verbul habere era folosit cu sensul de „a avea”. IV – avem. prin analogie cu perfectul simplu. deoarece se foloseau rar. Forma de pers. care participă la formarea perfectului compus. V aveţi) au urmat o altă cale de evoluie: (condiţional) III haberet > (h)aere > are IV habemus > (h)abemu(s) > avem V habetis > (h)abeti(s) > aveţi. -seră. nu s-au păstrat. paradigma verbului muto. tenere. La început. posse. Verbul habere suferă unele modificări: I habeo > habiu > aibu > aiu II habes > havi > ai III habet > havet > aet > a IV habemus > havemus > aemu > am V habetis > havetis > aeti > aţi VI habunt > havunt > au Formele pline (predicative) ale verbului habere la unele persoane (III – are. am fost. în textele latine. În urma tuturor modificărilor. 7. create după modele slave. c) mai mult ca perfectul verbului a fi + participiul verbului de conjugat: se fusese rădicatu = se ridicase. apar. sg. pl. şi formele cu –serăm. I. b) perfectul verbului a fi + participiul verbului de conjugat: s-au fost dus = se dusese. I. (amu > am). ea fiind supusă unor modificări. -se. la un moment dat. şi-a adăugat terminaţia i ca marcă a acestei persoane. format pe baza timpurilor trecute ale verbului auxiliar a fi (eram. -sei. Deosebim următoarele tipuri de mai-mult-ca-perfect alcătuite din: a) imperfectul verbului a fi + participiul verbului de conjugat: era merşi = merseseră. II sg. următorul aspect: I mutasem IV mutasem V mutaseţi VI mutase II mutasei III mutase Pentru formele de plural. -serăşi. paralel cu terminaiile –sem. Cu timpul însă. aibu este înlocuită cu forma pers.

au existat amîndouă formele de viitor: am a cînta şi am să cînt. În dependenţă de tipul de conjugare. au avut loc modificări fonetice ce au dus la identitatea formelor de viitor. Mai tîrziu. la conjugările I şi a II-a au coincis persoanele a II-a şi a III-a sg. viitorul avea diferite terminaţii. Bunăoară. mai degrabă. b) în procesul de evoluţie. Evoluţia verbului volere am analizat-o mai sus. care nu este un reflex al viitorului anterior din limba latină. care însemna „am a cînta”.: II cantabis. perifraze formate dintr-un verb cu funcţie de auxiliar (habeo. debeo manducare). În acest scop. Deci ambele forme ale viitorului I se datorează existenţei a două tipuri stabile de perifraze în latina tîrzie. şi III pl. volo bibere. au apărut. are loc înlocuirea infinitivului prin conjunctiv. La început. (-bo la conjugările I şi II. La baza formării viitorului în limbile romanice stă perifraza de tipul voleo cantare. Aceasta se datorează mai multor cauze: a) în latina clasică timpul viitor nu avea o paradigmă unică. Cît priveşte viitorul I forma a II-a. Aceste perifraze exprimau mai mult atitudinea vorbitorului faţă de realizarea aciunii.: II dices III dicet VI dicent Toate aceste coincidenţe au avut drept urmare destrămarea completă a paradigmei de viitor sintetic latin. Pe baza viitorului verbului a fi şi a participiului verbului de bază apare o nouă formă de viitor (voi fi cîntat). în latina tîrzie. voleo. III cantabit = cînta La conjugările III şi IV coincid persoanele II şi III sg. Se cerea apariţia unor noi forme de viitor. Perifraza de tipul voleo cantare a stat la baza formării viitorului I forma I (eu voi cînta). -am la conjugările III şi IV). habeo ad cantare. Timpul viitor Limbile romanice orientale nu au moştenit timpul viitor latin. Verbul conjugat (de bază) ia forma infinitivului neprepozibional (fără prepoziţia a). o dice > dzice > zice 90 . perifraza căpătînd aspectul am să cînt. ci. II ai III are 8. el s-a format de la o altă perifrază care exista în latina tîrzie. debeo) şi infinitivul verbului principal (habeo cantare.Formele pline (predicative) ale verbului a avea vor căpăta următorul aspect: I am IV avem V aveţi VI au.

şi pl. 91 . vei fi lucrat).formaţie relativ recentă. a luat naştere viitorul II sau viitorul anterior. Această formă de viitor se întrebuinţează rar. şi va mai continua să apară cu această valoare în textele din secolele al XVI-lea şi al XVIIlea. s-a realizat şi o altă modificare în structura acestui mod verbal. în procliză. din cele expuse mai sus se desprind următoarele Concluzii: a) Modificările ce au avut loc în sistemul verbal latinesc şi-au lăsat amprenta pe formele categoriale de timp ale modului indicativ al diatezei active. care a avut la baza perifraze de tipul habeo scriptum. Viitorul I cu formele sale I şi II s-a format de la perifraze de tipul volo cantare şi habeo ad cantare. verbele la modul conjunctiv prezent se modifică exact ca la prezentul indicativ. e) În limba română s-a format un nou tip de perfect compus. deoarece se confundă cu formele de viitor pasiv şi potenţial (prezumtiv). Aceasta şi-a pierdut. Modul conjunctiv În perioada de formare a limbii române vechi (sec. În felul acesta. În consecinţă. fapt ce a făcut să se facă deosebire dintre aceste două moduri personale. pe aproape întregul teritoriu al limbii noastre. Cît priveşte căile de transformare a conjuncţiei condiţionale să în formă modală de conjunctiv. f) Limbile romanice orientale nu moştenesc timpul viitor latin. conjunctivul a căpătat ca morfem specific lui fosta conjuncţie latinească si „dacă”. în limba română veche. constituit din viitorul I forma I al verbului a fi şi participiul verbului de conjugat. Pe terenul propriu al limbii române se formează viitorul anterior. d) Dintre tipurile de perfect pe care le-au moştenit limbile romanice. alcătuită prin analogie cu alte forme supracompuse (aş fi cîntat. rămînînd însă cu valoare de „dacă”. c) Limba română a moştenit din latină formele de prezent şi de imperfect. IV-X). sensul de condiţional. morfemul să. în anumite împrejurări. b) Sistemul verbal latinesc sintetic suferă anumite modificări şi se creează un nou sistem sintetico-analitic. cu deosebirea că se adaugă. modificare care a adus modul conjunctiv la structura sa actuală: la persoanele I şi a II-a sg. Odată cu impunerea lui să ca morf al conjunctivului. cel mai răspîndit este perfectul simplu. dar cu unele mici modificări. există mai multe opinii ale cercetătorilor.

aceasta din urmă fiind propoziţia principală. Al. 1954. Iordan7. nu mi-ar mai trebui alta. aceasta întrebuinţîndu-se în propoziţii secundare condiţionale. 280. am cînta” pentru exprimarea irealului prezent. I. este limpede că limba română a moştenit forma de prezent a conjunctivului latin. Iordan. Gramatica elementară a limbii române. Meyer-Lübke consideră. Pe noi nu ne interesează decît forma de prezent. şi alta la pers. trecut. cantamus „dacă ar veni. respectiv. Menţionam anterior că si a devenit ulterior să mai întîi pe lîngă verbe la pers. 2. dacă. dintre care una cu să. O nouă explicaţie o găsim la I. m-aş apuca de această muncă. Punctul de plecare spre structurile cu conjunctiv trebuie văzut. bunăoară. care ar fi exprimat dorinţa sau rugămintea. au. a III-a sg. ambele cu să. Mai tîrziu. 7 8 I. care crede că schimbarea cu participarea conjunctivului s-a realizat în fraze de tipul nu ştiu să fi venit şi să fiu mai tînăr. Dar însuşi cercetătorul respinge această ipoteză din motivul că în limba română verbele ce exprimă sentimente se construiesc cu conjuncţia că. că formele de conjunctiv ar fi apărut. Al. te rog să taci ar fi rezultat din două propoziţii independente. limba română a introdus prezentul noului mod creat de latina populară – condiţionalul-optativ. Creangă: Să am eu atîţia bani în pungă. Philippide8 menţiona că forma de prezent şi cea de perfect al conjunctivului. singura care a fost moştenită din latină.. acest semn distinctiv se extinde şi asupra pers. Philippide. 58. Deoarece în latină se utiliza procedeul si veniat. Philippide dădea un exemplu din I. în propoziţiile condiţionale incomplete: dacă ai tăcea. la persoanele I şi a II-a. şi pl. Al. fiind înlocuit cu de. Schiţe de sintaxă istorică romanică.1. p. Să a rămas morf al conjunctivului din momentul în care a dispărut din limbă în calitate de conjuncţie condiţională. te rog. pentru care erau utilizate formele de indicativ prezent. cîteodată. în care s-a păstrat să condiţional. I şi a II-a. mai întîi. nu cu să: mă bucur că vii. b) în propoziţii condiţionale cu conjunctivul prezent. p. Aşadar. Bucureşti. Bucureşti. în propoziţii completive directe. care ar fi chiar verbul de dorinţă sau voinţă. valoare de ireal prezent. I indicativ. În propoziţia principală. Cercetătorul Meyer-Lübke mai dă o explicaţie a constituirii conjunctivului: morfemul să a devenit marcă a acestui mod în propoziţiile completive directe şi indirecte care începeau cu si condiţional: geudeo si venitas „mă bucur dacă vii”. deosebite de cele ale indicativului. 92 . mai întîi. iar cealaltă – secundară. deşi aici existau forme speciale. după verbe ce exprimă o dorinţă: rog să taci sau o voinţă: voiu să cînt. după verbul a şti la forma negatuvă: nu ştiu să fi venit decanul „dacă a venit decanul”. 1951. Consuderăm că obligatorie e numai cea de-a doua explicaţie. Iordan vede două căi de transformare a lui să condiţional în să – morf al conjunctivului: a) în propoziţii completive directe cu să „dacă”.

să lucreze) şi invers: unde prezentul indicativ se termină în e (merge. apropie Pentru a evita echivocul. În limba română. şterge). b) imbolduri (Să creştem o generaţie demnă de faptele strămoşilor noştri!). treacă. mai ales după ce în cadrul verbului au intervenit schimbări fonetice de ordin general. o dorinţă. pentru diferenţierea pers. formele de conjunctiv coincideau cu cele de indicativ. Acest tip de conjunctiv completează paradigma modului imperativ cu persoana a III-a sg. ducă-se etc. conjunctivul amputat al verbelor reflexive la forma inversă. care purta valoare semantică de imperativ. apropie III conjunctiv VI indicativ talliet. De exemplu: III indicativ talliat. c) imprecaţii (Bată-l Dumnezeu să-l bată! Afurisit să fie!). appropiant VI conjunctiv tallient. cel amputat exprimă.: facă. appropient taie. tot aşa cum în celelalte limbi romanice. mai ales la Baia Mare. fără morfemul să. lucrează). probabil. 93 . În limba română actuală. conjunctivul capătă terminaţia ă (să meargă.Extinderea lui să asupra pers. În textele vechi. se folosea. zică. denotînd o dorinţă: Помрачитεся ωчи иχ Întunecă-se ochii lor Да святитися имя твое Sfinţească-se numele tău În unele graiuri. În limba română contemporană. de exemplu limba franceză. appropiet talliant. Acolo unde prezentul indicativ se termină în ă (cîntă. conjunctivul capătă terminaţia e (să cînte. şi pl. forma de conjunctiv prezent apare într-o serie de formule de adresare şi în cadrul construcţiilor stabile ce exprimă: a) urări (Să trăiţi! Să înfloriţi! Să fii sănătos!). un îndemn: Aibă parte de noroc! Forma conjunctivului fără să trebuie considerată mai veche decît cea cu să. si sie etc. Spre deosebire însă de imperativul propriu-zis. adică pentru a diferenţia conjunctivul de indicativ. conjunctivul prezent face o distincţie netă omofonă şi omografă de formele prezentului indicativ. în rezultatul evoluţiei fonetice. formele de conjunctiv fără que sînt anterioare celor cu que. morfemul se. mai ales în traducerile din slavă. a început să fie folosit. a III-a începe. I şi a II-a. appropiat taie. adesea. Salonta (România) şi Rîbniţa – Camenca (Republica Moldova). mai degrabă. fosta conjuncţie latinească se foloseşte fără modificări: si aibă. aşa-numitul conjunctiv amputat. mai există o formă de conjunctiv. cu verbele la care. să şteargă).

Prin analogie cu forma de conjunctiv prezent, la pers.a III-a sg. şi pl. să aibă, formele aceleiaşi persoane ale verbelor să ştie, să fie, în unele graiuri (moldovenesc şi crişean–ardelenesc) au dezvoltat reflexele să ştibă şi să fibă. Conjunctivul trecut, ca şi alte moduri compuse (condiţionalul-optativ, potenţialul), s-a format pe teren romanic oriental şi a creat o formă nouă, distinctă de cea a omologului său din latină. Astăzi, conjunctivul trecut se formează de la prezentul conjunctiv al verbului a fi şi participiul verbului de conjugat. În textele vechi din secolele XVI- XVIII, conjunctivul trecut apărea cu forma plină a verbului auxiliar a fi: să fiu, să fii, să fie, să fim, să fiţi, să fie + participiul verbului conjugat: Scriu că începătorul şi aţiţiitorul acestui lucru să fie fost Marco-episcopul (Varlaam). Formaţiile cu a fi variabil s-au utilizat pînă la o perioadă mai recentă. Astfel de forme ca să fie întrecut pe Ştefan vodă, să-i fie cădzut săgeata, să-i fie tăiat capul etc. se întîlnesc frecvent la Gr. Ureche, I. Neculce şi la alţi cronicari. Abia prin sec. al XIX-lea, auxiliarul a fi invariabil s-a fixat şi s-a generalizat în calitate de normă a limbii române literare. Acest fenomen se explică prin echivalenţa semantică a conjunctivului trecut cu forma de condiţional trecut, aceste două moduri alternînd: Sinion paşa, să nu fie aflat o luntre mică, cu care au scăpat peste Dunăre, ar fi cădzut la prinsoare (Gr. Ureche). Stabilirea formei de conjunctiv trecut cu a fi invariabil mai are o cauză. Vorba e că limbile slave formează timpurile compuse în mod analitic cu acelaşi verb auxiliar – БЫТИ + un participiu. Şi în limbile slave verbul БЫТИ din componenţa timpurilor compuse avea forme scurte de tipul
БИМЪ, БИ, БЫ, Б. În slavonă chiar şi topica verbului invariabil БЫ coincide cu cea a lui a fi din

componenţa conjunctivului românesc: да бы горел „să fi ars”. Deoarece primele scrieri româneşti au fost în limba slavă bisericească şi pentru aceasta se folosea alfabetul chirilic, iar normele ortografice au putut să se consolideze numai datorită unei literaturi scrise, în limba română s-a stabilit ca normă literară conjunctivul trecut cu auxiliarul a fi invariabil. În limba română veche, se mai întîlnea şi o formă de mai mult ca perfect conjunctiv, creată din conjunctivul trecut al verbului a fi cu formă plină (să fiu fost) + participiul verbului conjugat. De exemplu: Află-se că în această ţară să fie fost lăcuit şi alţii înaintea noastră (Gr. Ureche). Întrucît această formă de conjunctiv nu avea un aspect temporal specific care ar fi deosebit de cel al conjunctivului trecut, ea nu s-a păstrat.

Modul imperativ
În latina clasică, imperativul avea forme speciale pentru prezent: (II muta, mutate), şi pentru viitor (II mutato, mutatote, VI mutanto). Dar încă în perioada formării limbilor romanice, imperativul viitor în –to dispare din uz. Rămîne doar imperativul prezent: 94

conj. I: muta, mutate; conj. II: tene, tenete;

conj. III: unge, ungite; conj. IV: dormi dormite.

Cel mai fidel s-a păstrat imperativul la verbele din clasa I (cele de conj. I de tip nesufixal), care, în urma evoluţiei fonetice normale, la pers. a II-a sg., în locul vocalei finale a, a căpătat vocala ă: muta > mută, da > dă, iudica > judecă etcNOTĂ. Verbele la imperativ care aveau terminaţia a după vocală au căpătat la pers. a II-a sg. terminaţia e: despolia> despoaie, incunea > încuie, mollia > moaie, appropia > apropie. În e se termină şi actualele forme de imperativ ale verbelor de comj. I avînd a după i: a sfîşia – sfîşie, a împrăştia – împrăştie, a zgîrîia – zgîrîie etc. Verbele din clasa a II-a (cele de conj. a II-a de tip sufixal) se modelează după forma de imperativ a verbelor sus-amintite de tip nesufixal, adică se formează cu sufixul -ează: lucrează, modelează, luminează etc. Verbele din clasa a III-a (de conj. IV de tip nesufixal) au dezvoltat 3 tipuri de terminaţii de natură diferită: a) un grup de verbe a moştenit terminaţia latinească a imperativului: mori, dormi, peri > piei (din ochii mei); b) un alt grup de verbe l-a modificat pe i în e după modelul pers. III sg. a indicativului prezent: înghite, ascute, azvîrle, soarbe etc.; c ) cel de-al III-lea grup îşi ia terminaţia -a, de asemenea prin analogie cu pers. III sg. a indicativului prezent: sprijină, coboarăNOTA 2, doboarăNOTA 3. La verbele din clasa a IV-a (de conj. a IV-a cu prezentul de tip sufixal) s-a statornicit doar terminaţia e: domneşte, priveşte, hotărăşte etc. La verbele din clasa a V-a (de conj. a II-a), imperativul singular a păstrat terminaţia latinească numai în unele cazuri (tene > ţine, excade > scade, imple > umple). Celelalte verbe moştenite din latină îl substituie pe e etimologic cu i: vezi, încapi. Cît priveşte verbele de conj. a III-a (din clasa a VI-a), doar cîteva din ele l-au schimbat pe e în i, prin analogie cu verbele de conj. a IV-a: treci, mergi. Verbele a duce, a zice, a face şi compusele lor moştenesc prototipurile monosilabice latineşti: duc > du, dic > zi, fac >fă.

Verbul a sta formează imperativul stai! Prin analogie cu forma de prezent indicativ. La M. Eminescu întîlnim forma cobori în jos, Luceafăr blînd... NOTA 3 Verbul a veni are mai multe variante de imperativ: a) vină : De ce nu vii tu, vină! (ca la verbele din clasa I); b) Vino :Vino-n codru la izvorul /Care tremură pe prund, prin analogie cu vocativul substantivelor feminine; c) cu terminaţia Ǿ: O, vin, odorul meu nespus, / Şi lumea ta o lasă.
NOTA 2

NOTĂ1

95

La pers. a II-a plural (V), toate verbele la modul imperativ au căpătat flexia –ţi, care este caracteristică în genere acestei persoane la toate modurile, aspectele şi formele temporale. Pentru exprimarea valorii de imperativ negativ, încă în latina clasică se întrebuinţa infinitivul precedat de negaţiile non sau nole. În limbile romanice tipul de imperativ negativ non dare capătă o extindere generală. Deja în primele texte româneşti pers. II sg. este atestată cu forma redusă de infinitiv. Datorită terminaţiei –ţi, care, de rînd cu terminaţiile pers. a IV-a (I plural), a fost destul de conservatistă şi s-a păstrat, infinitivul plin + terminaţia –ţi s-a menţinut mai mult decît la pers. a II-a sg.: nu dareţi, în loc de nu daţi. La pers. a III-a sg. şi pl., în funcţie de imperativ negativ se folosesc de timpuriu formele de prezent ale conjunctivului amputat atît la forma afirmativă, cît şi la cea negativă: facă – nu facă, zică – nu zică, cînte – nu cînte etc. În textele vechi, se utiliza o formă de imperativ negativ alcătuită din conjunctivul prezent al verbului a avea + infinitivul lung al verbului conjugat: nimeni să nu aibă a lucrare în zi de sărbătoare, caracteristică pentru stilul cancelăresc şi cu nuanţă de viitor.

Modul condiţional
În latina clasică, un mod condiţional ca atare n-a existat. Sensul de condiţional era redat prin diverse forme ale modului conjunctiv: Să am „dacă aş avea” eu atîţia bani în pungă, nu mi-ar mai trebui alta (I. Creangă). Istoriile spun să-i fi tăiat capul „că i-ar fi tăiat capul”. Că să fi întrercut pre Ştefan „că l-ar fi întrecut pe Ştefan”. Condiţionalul românesc s-a format din infinitivul verbului conjugat cu participarea diferitelor forme ale auxiliarului a avea: I (mai mult ca perfectul) : habuissem > habessim > aessi > aş II (prezentul indicativ) : habes > aes > ai

III (prezentul conjunctiv): haberet > aere > are > ar IV (prezentul indicativ) : habemus > aemu > amu > am V (prezentul indicativ) : habetis > aeti > ati > aţi

VI (prezentul conjunctiv) : haberet > aere > are > ar. În limba română veche, formele neaccentuate ale verbului a avea se ataşau direct la infinitivul lung al verbului şi se situau în encliza lui: Închinare-aş şi n-am cui.

96

Aşa-numitele forme „inverse” de condiţional prezent se întîlnesc în cadrul diferitelor imprecaţii: Dormire-aţi somnul de veci să-l dormiţi! Trăire-ai trei zile cu cea de-alaltăieri! (I. Creangă).

Cît priveşte condiţionalul trecut (perfect), limba română veche ne oferă mai multe modele de formare a lui: a) perifraze alcătuite din verbul a vrea + infinitivul verbului conjugat: Multă scîrbă întră în inima lui, că încotro vre întoarce („ar fi întors”) oastea mai înainte, totuna nu scăpa (Gr. Ureche). Trei-patru dzile de-ar mai fi zăbovit turcii pe loc, nici unul nu vre scăpa „n-ar fi scăpat” (I. Neculce). b) auxiliarul a vrea la perfectul compus + infinitivul: În ce chip au vrut pute dezgropat trupul. c) forma actuală, constituită din condiţionalul prezent al verbului auxiliar a fi invariabil + participiul verbului conjugat: aş fi mers, aş fi venit etc.

Formele nominale ale verbului Infinitivul
În latina clasică existau 3 forme de infinitiv: prezent (muto, -are), perfect (mutavisse) şi viitor (mutaturum esse). În lima română s-a păstrat numai infinitivul prezent, cel cu terminaţia –re. Tipurile de conjugare se distingeau după vocala finală din temă: conj. I: a: mutāre, cantāre; conj. II: e: tacēre, bibēre; conj. III: cons.: dicĕre, facĕre; conj. IV: i: venīre, horrīre.

Infinitivul românesc s-a format prin reducerea terminaţiei -re. Această reducere a fost cauzată de faptul că infinitivele cu -re, denumind o acţiune, s-au substantivat şi au început să primească chiar articole substantivale, încadrîndu-se, astfel, în clasa numelui. În felul acesta, s-a creat o omonimie gramaticală, care a putut fi evitată, după modelul unor limbi din masivul balcanic, prin reducerea lui –re9. Cu timpul, pe lîngă infinitivul scurt, s-a adăugat prepoziţia a, care îşi ia începuturile încă din latina clasică, în formele de tipul aggedior ad dicere „încep a zice”, apoi în latina tîrzie, unde formá un tip de viitor analitic, constituit din sintagme de tipul habeo ad cantare „am a cînta”. Prin evoluţie fonetică normală, ad îl pierde pe d final. Apoi prepoziţia a îşi pierde funcţia de a exprima raporturile dintre cuvinte şi, în felul acesta, devine un morf al infinitivului.

97

din care făceau parte participiile în -tus: amatus. tort. În limba veche. dar are şi valoare adjectivală: apă stătută „veche. Pentru participiile acestor verbe au fost create forme noi: înţeles. strînsul. cu valoare substantivală apărea forma de gen neutru a participiului delictum „delict”. auditus. semănatul. cadedi > cadutus > căzut. strîns. dres. vinctus. în latină se distingeau 2 tipuri de participiu: a) cu accentul pe vocala finală a radicalului. fapt erau încă participii: Şi multe băseareci au fapt fără lene (Gr. Placitus „Plăcutul” ş. în calitate de adjectiv. auditus. II. La acestea s-au mai încadrat şi participiile unor verbe de conj. semănatul. Astfel. care aveau terminaţiile –itus (dolitus). avem substantivele postverbale aratul. de demult”. strinctus > strîmt.Textele vechi fixează atît forme ale infinitivului lung (el se opreşte a ne certare). cît şi forme actuale (Iaste încă slab păcătosul a se scula). sus (risus). directus > drept etc. multe participii latineşti s-au menţinut numai ca nişte adjective: intellectus > înţelept. Participiile actuale ale acestor verbe sînt uns.a. care în latină aveau următoarele terminaţii: -tus: laudatus. Plecaţii la bătălie nu s-au mai întors. vidi > videdi > văzut etc. făcut. bunăoară. Pe parcursul evoluţiei ulterioare. s-a specializat şi forma veche de participiu stătut. Din punctul de vedere al accentului. De multe ori. Tendinţa de substantivare a participiilor se manifestă şi în limba română contemporană: Nemulţumitului i se ia darul. la care e>u: umpletus > umplutus > umplut. Prin intermediul funcţiei lor adjectivale. -itus: venitus. limba română le-a moştenit numai pe cele ale participiului pasiv. Astăzi. unele participii au putut deveni substantive. b) participiile cu accentul pe radical. -tus (scriptus). Participiul Dintre toate formele de participiu existente în limba latină. erau frecvente numele Tacitus „Tăcutul”. a redus la verbe terminaţia -ти 98 . -sus: risus. care în limba veche şi în unele graiuri mai păstrează încă forma verbală: au stătut la sfat. mutatus. Tendinţa de substantivare a participiului a existat încă în latină. Participiile unor verbe tranzitive realizează funcţii de adjective calitative: haină ruptă. 9 Limba bulgară. tors. vas spart etc. Ureche). Veniţii de pe aiurea nu se dau duşi nicicum. La fel. carne afumată. -utus: minutus. substantivele actuale unt. Terminaţia –utus apare la verbele cu perfectul reduplicat: vendidi > vendutus > vîndut.

unde era întîlnit un vechi nume al acţiunii: auditus – auscultare „auz”. arătînd. bun venit!. la arat) şi de (de băut. boronitul. mulţumită.Supinul Limbile romanice nu au moştenit supinul latinesc. supinul a ajuns azi să desemneze acţiuni: c o n c r e t e. sfredelitul. ce pot fi percepute cu ajutorul: – organelor senzoriale: rîsul. lătratul. în faptul zilei. înscrisul. Modul supun se mai utilizează şi pe lîngă adjective: bun de băut (de mîncat. Supinul apare deseori pe lîngă substantive. foarfece de tuns. bun găsit! etc. fier de călcat etc. nechezatul mieunatul. Mai există cîteva prepoziţii a căror utilizare 99 . arhaicul răsărita soarelui) sau de masculin (cules. cu nepus în masă. În limba română. Modul supin intră în componenţa îmbinărilor stabile de cuvinte: nici în ruptul capului. existent încă în latină. ci dezrădăcinarea beţiei. descensus – descendere „coborîre”. ce cumulează diferite calităţi de supin propriu-zis (maşină de spălat = care spală) şi de infinitiv (e greu de făcut = e greu a face ). plînsul. răsăritul (apusul) soarelui. de bătut).. scîrţîitul. pescuit. de stricat). sforăitul. se foloseşte modul infinitiv: speranţa de a trăi. logoditul. Dar ele nu se folosesc pentru numirea acţiunilor abstracte. fiecare limbă recurgînd la mijloace specifice.a. Numele participiale desemnează fenomene ale naturii: revărsatul zorilor. în limba română. tradiţional. Din latină au fost moştenite ca substantive şi alte nume de acţiuni: freamăt < fremitus. nu dezrădăcinarea. Se spune. – a c ţ i u n i din v i a ţ a c o t i d i a n ă : însuratul. descălecatul ţării. în special pe lîngă cele concrete. aratul. arat. Această formaţie nouă. de mîncat. Cît priveşte substantivele abstracte. prepoziţiile la (la cules. dezrădăcinatul viţei-de-vie. muget < mugit. strîns). s-a constituit pe baza numelui de acţiune participial.. menirea obiectului: perie de spălat. măritatul. – procese de muncă: cositul. pentru a denota o însuşire a lor. bunăoară. a-şi lua rămas bun. maşină de frizat. în limba română se folosesc. maşină de tocat. de obicei. plăcerea de a iubi etc. semănat. Ceea ce poartă astăzi numele de supin este o formaţie analitică ulterioară. numele de acţiune participial poatze avea formă de feminin (faptă. dorinţa de a învinge. vrednic de iubit (de stimat) ş.. ele şi l-au creat pe teren propriu. Pentru exprimarea sensului de supin. trăsnet < trasnit. dar nicidecum nu se spune dezrădăcinatul beţiei. spusă. Substantivul geamăt este un reflex al participiului gemut. Astfel.

cu supinul e rarisimă: după. în această ipostază. lebădă murindă etc. adverbul. trăind şi nemurind. iar mai tîrziu. talis etc. la drept vorbind. derivate de la tema imperfectului cu ajutorul sufixului gramatical –nd. D. care. iend. pentru. a suferit. de atîta ele încă nu s-au cristalizat în construcţii bine fixate pentru exprimarea funcţiei de participiu al acţiunii. Gerunziul intră în componenţa structurilor osificate (fixe): vrînd-nevrînd. Modificări în sistemul adverbului latinesc Spre deosebire de celelalte părţi de vorbire semnificative. dacă nu va fi murit. Ca şi la adjective. cantando Prin urmare. cantandi cantando tacendi tacendo tacendum tacendo ungendi ungendo ungendum ungendo audiendi audiendo audiendum audiendo Ac. avînd în vedere. în procesul de evoluţie. cantandum Abl. modificări de ordin fonetic. fiind o parte de vorbire neflexibilă. gerunziul a suferit puţine schimbări. el se prezenta ca un sistem de forme ale numelui de acţiune. moştenit din latină: 100 . cantitativ şi. Ca şi alte nume. Forma de gerunziu intră în componenţa modului potenţial prezent: va fi trăind. de la. în fond. în componenţa construcţiilor standarde de tipul cerinţe crescînde. Îl întîlnim. a fost. au dat respectiv reflexele –înd şi –ind. Gerunziul Pe parcursul evoluţiei sale. în fond. În latina clasică. Adverbul 1. Gerunziul românesc se poate adjectiva. calitativ. Stratul de bază al adverbelor latineşti. avînd forme doar pentru cazurile oblice: G. gerunziul latinesc se declina. -end. adică de supun. Suferă schimbări şi gradele de comparaţie. forte. în latină formele gerunziului se reduceau la 3 sufixe gramaticale: -and. pe parcursul evoluţiei fonetice normale. cu modificările respective de ordin fonetic. mîini tremurînde. neavînd categorii gramaticale specifice doar lui. Probabil. de adaptarea împrumuturilor din alte limbi la procesul de evoluţie de la latina populară la limba română. formele sintetice de exprimare a gradelor comparativ şi superlativ sînt înlocuite prin perifraze cu participarea adverbelor magis. nemaivorbind de etc. Schimbările fonetice erau determinate de legităţile fonetice ce caracterizau evoluţia elementelor moştenite din latină în genere. uneori.

aiurea < aliubi+re. Îmbogăţirea arsenalului adverbelor româneşti pe bază de împrumuturi Pe parcursul evoluţiei ulterioare a limbii române. mai tare decît”. dimpotrivă < протива. tocmai < тъкъмa. Unele adverbe însă au suferit. care. altminteri < altera mente. clarum > chiar deorsum > jos. în primul rînd. numai < non magis. apoi < ad post. înzadar < задару. conform evoluţiei fonetice normale. anapoda < anapoda. mai bine. Franceze: apropo < à propo. au evoluat în adverbele: abia < ad vix < ad bix. Bunăoară. în fond. forte < forte. mane > mîine. sensul de la origine. Forte însemna „puternic”. hăt < геть. îndărăt < in de retro. acum < acmu< eccum modo. pe parcursul evoluţiei. asemenea < ad similis. Italiene: în darn < in darno. acătării < eccum tale.bene > bine. în limba română. menţionăm. unele mutaţii de sens. limba română a moştenit din latină şi o serie de formaţii. quando > cînd. acolo < eccum illoc. afară < ad foras. Magis însemna „mai mare”. el participă la formarea gradului comparativ şi a celui superlativ relativ. de iznoavă < изO новO. Azi el participă la formarea gradului superlativ absolut la adjectivele şi adverbele calitative. Printre acestea. aşa < ad sic. Un număr însemnat de adverbe au apărut pe teren romanic. iute < люто. departe < de partem înapoi < in ad post. împrumuturile din slavă: îndeosebi < осεбити. În afară de adverbele simple. Astăzi. înainte < in avante. 2. adineaori < de in illa hora. atunci < ad tuncce. tardivum > tîrziu. multum > mult. Ca şi forte. alandala < ant’ olla. abitir < beter. azi < hac dies. Ele s-au format: 101 . angro < en gros. el indică locul. Turceşti: berechet < bereket. adevărat < ad de verrum + -at. adverbul unde însemna în latină „dincotro”. asupra < ad asupra. Neogreceşti: agale < agolia. hieri > ieri. Adverbele moştenite din latină şi-au păstrat. barem < варемъ. deja < deja. buluc < bolluk “mai mult. alegro < allegro. fondul ei de adverbe s-a completat cu numeroase împrumuturi din alte limbi.

de preună < de per una. deşi nu se deosebesc prin formă de cele din limba română contemporană. îndeobşte. forma acice e mai aproape de forma de la origine eccum hicce decît actuala formă aici. îndeajuns. nemţeşte. Se întîlnesc însă unele adverbe circumstanţiale care au un aspect fonetic mai apropiat de cel de la origine. de nou < де нову. -uş: tupiluş. – adjectiv+substantiv: deseori. care se folosesc mai ales în stilurile publicistic şi ştiinţific. indiseară. clarum). cu părere de rău. pe furiş. este mai aproape de etimonul slav forma (în)potrivă (< протива) decît forma actuală împotrivă. ibi voctoria „Unde-i înţelegere acolo-i victorie”. făţiş „de faţă”. se întrebuinţează cu alt sens. În perioada de cînd datează primele texte româneşti. frăţeşte. cîineşte. Mai desluşit apar părţile componente şi la următoarele adverbe şi locuţiuni adverbiale din textele vechi româneşti: acmu < eccum modo. altădată. astfel că deosebirile dintre adverbele întîlnite în textele vechi şi cele din limba română contemporană nu sînt prea însemnate. altcumva. mai apropiat de celal etimonului său. dar rămîn. coibâbăneşte. – prepoziţie+adverb: îndeaproape. cot la cot. indicînd. Ubi concordi. de o serie de adverbe care au intrat direct în lexicul limbii române prin intermediului folosirii maximelor latineşti: Hic Rondus. aci. Bunăoară. deloc”: nemica să vă sfiiţi (M. aici sai”. grăpiş.a) prin sufixare: -eşte: omeneşte. 102 . mînă de la mînă etc. nece cum < necce quomodo. De asemenea. Costin). c) prin frazeologizarea unor expresii: cu noaptea-n cap. în primul rînd. mai desluşit legătura cu etimonul. E vorba. Bunăoară. hic salta „Aici e Rondus. dănăoară < de una hora. clasa adverbelor se formase deja. în felul acesta. În ultimul timp. tutinderea < tota intindere. nicicînd. b) prin compunere: – pronume + adverb: altcum. rareori. impenetrabile pentru vorbitorii de rînd din cauza că în şcoli şi licee nu se lucrează îndeajuns asupra explorării pe larg a cuvintelor neologice. Unele adverbe din textele vechi. numărul adverbelor româneşti a început să crească pe contul împrumuturilor directe din limba latină. altcîndva. – negaţie + adverb: niciodată. -iş: pieziş. nemica „defel. adverbul chiar îşi păstrează sensul de „clar” (lat. niciunde.

picicato „sacadat” . şi cele de indicare a plasării obiectelor în spaţiu. festina lente „grăbeşte-te încet”. in tempore opportuno ”la momentul potrivit”. hic. foras „în afară”. hac „aici”. idem „tot acolo”. illac. Evoluţia adverbelor circumstanţiale Din punctul de vedre al sensului. consone „într-un glas”. ad litteram „cuvînt cu cuvînt”. care este cel mai indicat clasic al literaturii noastre în ceea ce priveşte utilizarea sensurilor lexicale ale cuvintelor. în cea populară încep să se confunde mijloacele de indicare a direcţiei. repede”. piano „încet”. pe de altă parte. adverbele se împart în circumstanţiale şi calitative. întîlnim: Unde te duci? Cînd o să vii? Iar la Al. Spre deosebire de latina clasică. ad libitum „după plac”. previter „pe scurt”. moderato „cu un tempou mijlociu”. 1 Cito se scrie pe reţete eliberate de medici pentru farmacişti. prompte „lesne. ad hoc „special cu această ocazie”. 2 forte „tare”. În limba vorbită se face abstracţie de aceste semnificaţii. Donici amîndouă adverbele se folosesc în aceeaşi propoziţie: Da dincotro şi unde alergi tu aşa iute?/ Bursucul. întîlnind pe Vulpe. acestea „pişcîndu-se”. non multa „calitativ. volens-nolens „vrînd-nevrînd”. pianissimo „foarte incet”. Picicato se referă mai ales la interpretarea partiturilor muzicale la instrumentele cu coarde. De exemplu: allegro „repede”. menţionăm: illic. 3. per jocum ”în glumă”. sînt însoţite de adverbe ce indică felul în care acestea trebuie interpretate. fortissimo „foarte tare ” etc. pe de o parte. Partiturile muzicale. deorsumn ”jos”. sursum „în sus”. alteras „altă dată”. multum. de iure „din punct de vedere juridic”. 2 103 . longo „departe”. cito „repede”1. Aceste două tipuri de adverbe au evoluat în mod diferit. nu cantitativ. Eminescu. a-ntrebat. mai frecvent folosindu-se adverbul unde pentru ambele sensuri. in medias res „în toiul evenimentelor” etc.ibidem „la acelaşi autor”. Chiar la M. illoc „acolo”. avînd un caracter internaţional. propre „aproape”. Printre cele mai frecvente adverbe din latina populară. care descifrează „urgent”. pro forma „formal”.

Pentru a indica locul obiectului în spaţiu, apropiat de vorbitor, se foloseau adverbele hic şi hac, însoţite, în procliză, de particula ecce. În rezultat, au apărut adverbele ecce + hic > ici > aci; ecce + hac >acici >aici. Adverbul latinesc infra „în jos” este substituit în latina vulgară prin deorsum „jos”, iar adverbul supra (cu varianta super) – prin sursum > sus. Paralel cu adverbul propre, coexista şi varianta ad propre > aproape. În loc de adverbul aliorsum, se folosea aliubi, la care s-a adăugat -re, devenind aliubire >aiurea. Din seria de sinonime vicem, volta, data, toate avînd sensul „odată”, limba română l-a moştenit pe data. Adverbul hodie „azi” n-a fost moştenit de limba română, care a folosit în locul acestuia expresia ce exista la romani hac dies, adică ziua de Hac, în care se achitau toate datoriile. De aici şi expresia a-i veni cuiva de hac, „pentru a-i sechestra toată averea din motiv de neplată”. Adverbul hieri s-a păstrat aproape în toate limbile neoromanice. O răspîndire mare capătă adverbul mane, care în latină însemna „dimineaţă”. Cuvîntul românesc dimineaţă provine de la mane+ -eaţă, ca şi cîntăreaţă, glumeaţă, fortăreaţă etc. Adverbul latinesc nunc „acum” este înlocuit în latina populară cu eccum modo > acmu > acum. Olim „cîndva” a fost substituit cu perifraza altera data > altădată. Locul lui saepe îl ocupă adjectivul cu sens de adverb densus (ad densus > adesea). Printre adverbele interogative, folosite şi în calitate de cuvinte conjunctive, în latina populară erau răspîndite quando > cînd; quantum > cît; quomodo > cum. Adverbul latinesc ubi dispare din uz, fiind înlocuit cu unde, care în latina clasică, după cum am mai menţionat, însemna „de unde”. Pentru a indica direcţia de plecare, limba română totuşi l-a folosit pe unde, formînd adverbul încotro (< in contra ubi). Clasa adverbelor circumstanţiale s-a îmbogăţit pe baza unor construcţii latineşti formate din prepoziţii şi adverbe: ad post > apoi; ad propre > aproape; în ad pos > înapoi; ad tuncce > atunci; de ad supra > deasupra; eccum hocce > încoace; ad foras > afară; in ad ante > înainte; in de retro >îndărăt.

În afară de formaţiile cu prepoziţii şi adverbe, încă în latina populară, cu funcţie de adverb, erau folosite diferite construcţii prepoziţionale alcătuite dintr-o prepoziţie şi un substantiv sau un substitut al acestuia. Cele mai frecvente prepoziţii erau ad, de, in. Multe din aceste construcţii s-au adverbializat de timpuriu, elementele lor sudîndu-se într-un tot întreg: ad partem > aparte; ad lenem > alene; ad laturam > alături; ad partem > aparte; ad cassam > acasă; in per una > împreună.

104

Acest proces a continuat şi mai tîrziu pe bază de elemente romanice. Datorită adverbializării relativ tîrzii, elementele componente ale adverbelor şi locuţiunilor adverbiale apărute în această perioadă pot fi uşor recunoscute: alocuri – a locuri; demult – de mult; diseară – de seară; arar – a rar; deodată – de o dată; devreme – de vreme; anume – a nume; deplin – de plin; destul – de sătul; îndelung– în de lung.

îndemînă–în de mînă; îndeseară– în de seară; distincţi: de-a rîndul, pe drept, pesemne, în sfîrşit etc.

Unele dintre acestea apar şi astăzi în calitate de locuţiuni adverbiale cu constituenţi bine În latina populară, substantivele cu sens temporal în funcţie adverbială puteau fi însoţite de un determinativ exprimat printr-un adjectiv, un pronume sau un numeral: hoc anno „anul acesta”, regnavit tres annos „guvernă trei ani”, domi sedet totos dies „şede acasă toate zilele”. Acest procedeu a fost moştenit de limba limba română, care a format adverbe prin compunere de tipul: astă-noapte, astă-iarnă, altădată, alteori, astfel, totodată etc. Adverbe noi au apărut şi prin alipirea la adverbele simple a particulelor oare, ori (< volet) sau va (< volet): oriunde, oricînd, oarecum, cîndva, cumva etc.

4. Evoluţia adverbelor calitative
Adverbele calitative, fiind legate de adjective, au suferit aceleaşi schimbări ca şi acestea din urmă. În calitate de adverbe, limba latină folosea adjectivele la genul neutru: flos formosa „floare frumoasă” – cantat formosum „cîntă frumos”. Folosirea adjectivelor cu funcţie adverbială a căpătat amploare în limba română, în acest proces încadrîndu-se, în primul rînd, adjectivele moştenite din limba latină: clarum > chiar; directum > drept; reum > rău; mereu; gr. ςντυρος >sigur. Acest fenomen s-a răspîndit şi asupra neologismelor: actual bizar categoric docil discret etern excelent net sever melancolic prudent accesibil rapidum > rapid; grossum > gros; talem > tare; formosum > frumos; tale > tare; de plenum > deplin,

precum şi o serie de adverbe împrumutate: sl. видомъ >aidoma; turc. beter >abitir; ung. mero >

105

Arsenalul de adverbe româneşti s-a îmbogăţit pe baza unor expresii idiomatice cu funcţie circumstanţială, care trebuie considerate nişte echivalente analitice adverbiale, acestea fiind foarte variate din punctul de vedere al structurii lor: amar de vreme; cu vîrf şi îndesat; cu chiu - cu vai; cu una - cu două; cu vai nevoie nici în ruptul capului;

c-o falcă-n cer şi cu alta- n pămînt;

c-un ochi la făină şi cu altul la slănină etc.

Valoare de adverb capătă şi unele substantive din componenţa expresiilor stabile, acestea exprimînd o caracteristică a acţiunii şi avînd un rol metaforic: a se duce glonte (săgeată), a tăcea chitic, a şedea cloşcă, a se aduna ciotcă, a se îmbăta criţă etc. Adverbele calitative (de mod) care au în calitate de corespondenţi adjective pot avea grade de comparaţie, la formarea cărora se folosesc aceleaşi mijloace ca şi la adjective, adică adverbele mai, foarte, tare, mult etc. Spre deosebire de celelalte regiuni ale Imperiului Roman, unde s-a încetăţenit construcţia cu adverbul plus, în partea răsăriteană, pentru formarea gradului comparativ al adverbelor şi adjectivelor, s-au menţinut şi s-au dezvoltat structurile cu magis. Mai tîrziu, o dată cu dezvoltarea şi constituirea articolului demonstrativ ca parte de vorbire bine distinctă, sistemul gradelor de comparaţie la adjective şi adverbe a fost completat cu gradul superlativ relativ, format din gradul de comparaţie comparativ precedat de articolul demonstra-tiv cel, cea, cei, cele pentru adjective şi de articolul cel pentru adverbe. Referinţe bibliografice: 1. Curs de gramatică istorică a limbii române, Chişinău, Editura Lumina, 1991, p. 247-253. 2. Al. Rosetti, Istoria limbii române, vol. I, Bucureşti, 1964, p. 142-143. 3. Ov. Densuşianu, Istoria limbii române, vol. I, Bucureşti, 1961, p. 384-391.

Prepoziţia 1. Restructurarea sistemului prepoziţional în latina populară
În latina clasică, exista un sistem de prepoziţii cu ajutorul cărora se exprimau numeroase raporturi dintre cuvinte. Fiecare prepoziţie însoţea un substantiv sau un substitut al acestuia la unul din cazurile oblice, de cele mai dese ori la Ac. sau Abl. În procesul evoluţiei de la latina clasică la cea populară, cînd limba începe să capete un pronunţat caracter analitic, prepoziţiile îşi multiplică posibilităţile de exprimare a raporturilor cazuale. În perioada latinei tîrzii, tot mai multe îmbinări unde legătura dintre elementele componente se făcea, în latina clasică, cu ajutorul flexiilor cazuale cedează locul îmbinărilor în cadrul cărora această legătură se face prin mijlocirea prepoziţiilor. Deci tendinţa spre analitism actualizează funcţiile prepoziţiilor ca instrumente gramaticale.

106

În latina populară, erau destul de frecvente construcţiile cu prepoziţiile de şi ad pentru a reda, respectiv, cazurile G. şi D.: G. – dolus de patrem „dorul tatălui, dor de tată”, în loc de dolus patris; D. – dare literas ad aliquem „a trimite scrisoare la cineva” pentru dare aliqui literas „a trimite scrisoare cuiva”. Construcţiile cu prepoziţia ad de foloseau şi în locul genitivului, mai ales cînd era vorba de posesivitate: membra ad duos fratres „oseminte a doi fraţi”, precum şi în locul Ac., cînd arăta direcţia: Ibimus ad Nazarethi „vom merge la (spre) Nazareth” sau pentru locativ, dacă era vorba de toponime:Veniram ad Roma „sosirăm la Roma”. Ablativul instrumental, care în latina clasică se folosea fără prepoziţii, este însoţit, în latina tîrzie, de prepoziţia cum: cum medicamento ungeto „să ungi cu medicamente”. Aceeaşi soartă o are complementul instrumental şi în limba română comtemporană: ce-i sris cu peniţa nu se taie cu bărdiţa. Chiar şi Ac. cu funcţie de complement direct, mai ales cînd substantivul avea valoare partitivă, putea fi însoţit adesea de prepoziţia de: Catelli edunt de micis „căţeii mănîncă fărîmituri”. Îmbinările constituite dintr-un substantiv + verb au suferit modificări, ajungînd să se construiască, în latina populară, cu prepoziţii. E vorba, mai ales, de formele nominale ale verbului – infinitivul, gerunziul şi supinul: tempus veniendi, prin intermediul structurii tempus de veniendi, s-a transformat în tempus de venire „timpul de sosire”. Pentru exprimarea raporturilor finale, s-au specializat construcţiile cu prepoziţia ad, în care gerunziul era înlocuit prin infinitiv. Bunăoară, pentru casa ad vendetum a început să fie folosită îmbinarea casa de vendere „casă de vînzare”. În aria orientală a Imperiului Roman, a căpătat răspîndire îmbinarea dintre un substantiv şi un supun. Astfel, canis de venatu („cîine vînătoresc”) îşi însuşeşte valoare semantică de „cîine pentru vînătoare”. Aşadar, folosirea tot mai intensă a construcţiilor cu prepoziţii pentru exprimarea diferitelor raporturi cazuale îngustează sfera de întrebuinţare a formelor sintetice de caz, substituindu-le, mai tîrziu, definitiv. Acest proces a fost favorizat de reducerea desinenţelor cazuale, condiţionate mai tîrziu, la rîndul lor, de amuţirea consoanelor finale. Substituirea desinenţelor cazuale prin prepoziţii face să dispară corelaţia dintre prepoziţii şi forma respectivă de caz, care era respectată cu stricteţe de latina clasică. Astfel, după cum se ştie, prepoziţiile se întrebuinţau mai ales pe lîngă cazurile Ac. şi Abl. Acuzativul cerea prepoziţiile:

107

cum „cu”. împrejurul”. ad. a. Această confuzie s-a extins şi asupra celorlalte prepoziţii.: graţia „datorită”. lîngă < longum. adversus. În latina populară. făcîndu-le pe acestea din urmă să dispară. acolo unde latina clasică recomanda Ac. ante „în faţa. în comparaţie”. Acest proces se datorează mai multor factori: a) multe prepoziţii latineşti formau serii sinonimice. peste”. după”. Bunăoară. împotriva”. circa „în jurul”. are loc o reducere considerabilă a numărului acestora. – direcţia. propre „aproape”. de „despre”. circum. per „prin”. extra „în afara. folosind. cauza „pentru”. cu < cum. Trei prepoziţii cereau cazul G. 108 . contra „contra. îndreptat spre” cineva”. b) datorită apropierii funcţionale dintre prepoziţii.. circum „în preajma. Astfel. dependenţa prepoziţiilor de anumite cazuri începe să se destrame. către < contra. cis. de < de. e. Latina populară nu mai ţinea cont de asemenea diferenţiere. Şi invers: In hoc sepulorum volverit „în acest sicriu se află”. s-au specializat prepoziţiile: a. ultra „dincolo.: Venisit în Galia „sosi în Galia”. una din prepoziţiile seriilor amintite. pînă la”. Allergo in urbe „alerg spre oraş”. în primul rînd. e. ad „de. ads.ad „la. adversum. către”. arăta locul. în prepoziţiile ce se foloseau cu două cazuri. Tot aşa: Sum in urbe „mă aflu în oraş”. ad. ex. către. dintre toate prepoziţiile enumerate mai sus. în limba română s-au menţinut doar: a < a. ergo „aşadar”. fără < foras. prepoziţia in se foloseşte cu Abl. iar cînd se folosea cu Abl. post „după”. apud ”la”. pe < pre < per. În unele inscripţii din Dacia. trans „dincolo”. cînd se folosea cu Ac. unele dintre ele şi-au extins uzul pe contul altora. Cu Abl. Cauza acestei destrămări trebuie căutată. circa. infra „dedesubt. spre < super. în afară de”. de la. prepoziţia in. în latina populară. sub < subtus. versus „către”. pro „pentrru. spre. De exemplu. citra. ads. înaintea”. prae „din cauza”. între < inter. adversus „contrar. Paralel cu folosirea tot mai intensă a prepoziţiilor pentru exprimarea raporturilor cazuale. sub”. supra „peste”. în toate cazurile. ex „din.

care în latina clasică erau exprimate cu ajutorul flexiilor cazuale. încă în latina populară. de Romaneşti. aceeaşi îmbinare liberă de cuvinte putea fi construită cu prepoziţii diferite. acumulînd valori noi. 2. Bourciez citează 4 variante ale aceleiaşi sintagme cu prepoziţii diferite – toate exprimînd sensul „stup de albine”: vasum de apis. Ea putea exprima raporturi: – sociative: vivere cum aliquo „a trăi cu cineva”. altele însă. – materii: urbs de petras „oraş de piatră”. – deliberative: Mai spuneţi de (despre) rădăcină un bun cuvînt. şi-au consolidat situaţia şi s-au menţinut în limbă. Astfel. – materiale: vasum plenum cum vinum „vas plin cu vin”. folosite numai de ea. în limba română. Dar fiecare limbă a moştenit şi prepoziţii specifice. prepoziţia latinească sine „fără” nu s-a menţinut în Răsărit. – instrumentale: vincere cum mentem „a învinge cu mintea”.În legătură cu procesul de reducere a prepoziţiilor. prepoziţiile au suferit mai puţine schimbări în raport cu celelalte părţi de vorbire. cînd prepoziţiile nu-şi fixase încă uzul. – locative: vinuri de Cotnar. vasum ad apis. cu ajutorul căreia. O răspîndire largă capătă în latina populară prepoziţia cum. fiind înlocuită de prepoziţia foras „fără”. Evoluţia ulterioară a prepoziţiilor latineşti Fiind nişte instrumente gramaticale. au dispărut din uz. Extinsă aproape pe întreg teritoriul Imperiului Roman. La prima etapă de acumulare a noilor valori. prepoziţia de şi-a mai asumat cîteva valori suplimentare. vasum cum apis. Un exemplu clasic în această privinţă ni-l oferă prepoziţia de. Dintre prepoziţiile moştenite 109 . Limbile romanice au moştenit un fond comun de prepoziţii latineşti. Astăzi. Mai tîrziu. fiind rar folosite. – cauzale: Se scutură salcîmii de ploaie şi de vînt. încep să fie exprimate raporturi de: – conţinut: saculum plenu de radicibus „sac plin cu rădăcini”. – temporale: zori de ziuă se revarsă peste vesela natură. În felul acesta. – leagă un substantiv de un numeral cardinal începînd cu 20: de foi. pe care nu le avea în latina: – finale: ierburi de leac. – comparative: plus de triginta pedubus „mai mult de 30 de picoare”. vasum apud apis. unele prepoziţii. – partitive: unus de multis „unul din mulţi”. de Odobeşti. unele din ele îşi însuşesc capacitatea de a exprima raporturi noi. sistemul prepoziţional moştenit s-a completat cu formaţii noi. lingvistul Em.

dinspre (din + spre). În procesul evoluţiei limbii. dar le-au pierdut mai tîrziu. Apariţia prepoziţiilor noi Deja în latina populară. pren. Prepoziţia de apare cu sens partitiv: Întru ura (una) de (din) sîmbete (Codicele Voroneţean). de. alteori – două cuvinte: de pe. de sub. per inter > printre. Părţile lor componente sînt bine desluşite. prepoziţia a cu acest sens este parte componentă a adverbelor alături. pînă peste sau chiar trei cuvinte: de pe după. înspre (în + spre). prepoziţiile mai păstrează unele sensuri pe care le aveau în latină. metateza). pînă pe. inexistente în limba latină. spune la minciuni. indicînd direcţia: ieşind a vînat (Dosoftei). prespre. fapt ce a dus la apariţia unor prepoziţii compuse. ă>e). se recurgea la combinaţii din două sau trei prepoziţii. Formele de trecere de la prepoziţiile latineşti la cele actuale sînt atestate în textele vechi: pre (pe). paene ad > pînă. Pre are sensul de „pentru”: Sfîntul nume al lui pre agiutoiu să-l chemăm (Biblia de la Matei). pînă în. de pe lîngă. Celelalte au suferit modificări de ordin fonetic: – contra > către (disimilarea lui n. per extra > peste. termenii de rudenie. illac ad > la. Fazele de trecere de la prepoziţiile compuse latineşti la formele actruale se întîlnesc în primele texte româneşti: de in. Afinitatea dintre adverbe şi prepoziţii se putea 110 . peste. in > în (i>î). pronume ce ţin locul persoanelor. prepoziţia a e folosită cu sensul de „la”. pe a devenit în limba română marcă a complementului direct şi se ataşează la substantivele proprii-nume de persoană. Procesul de formare a prepoziţiilor compuse continuă şi astăzi în limba română contemporană. – super > spre (sincopa lui u. pe sub. aiurea. doar unele şi-au păstrat forma intactă: a. Bunăoară. asupra”: Şi-şi puse mărule (mîinile) spre ei (ibidem). formînd uneori un singur cuvînt: despre (de+ spre). de pe sub etc. Aici. de post > după. pentru exprimarea raporturilor cazuale. În limbile romanice. unele prepoziţii capătă funcţii noi. Astăzi. acasă. pe care vorbitorii contemporani nefilologi le interpretează ca pe nişte prepoziţii simple: de inter > dintre. cum. per > pre (metateza) > pe. care aduce cu sine o nuanţă cantitativă nedefinită: mănîncă la plăcinte. fenomen caracteristic pentru limbile indoeuropene. asimilarea lui a iniţial.de limba română. 3. Astfel. subt (sub). prepoziţiile au continuat să se înmulţească pe contul adverbelor. complementul direct poate avea şi prepoziţia la. Spre e folosită cu sens de „pe. per intro > pentru. de super > despre. a final > ă. În limba română. sub. cătră (către).

: din pricina furtunii. de aleanul „împrejurul”. ele au suferit şi unele transformări de ordin semantic. asemănîndu-se cu cea a substantivului (capătă articol substantival definit: împrejurul curţii. de pregiur – împrejurul. în faţa casei). Dacă însă ele apăreau cu valoare circumstanţială. Cîteva prepoziţii ce se mai întîlneau încă în textele vechi au dispărut din uz. de sau cu (alături de clădire. Ce-i drept. totuşi. Prepoziţia latinească intro > întru. în timpul iernii. Atunci cînd acestea se refereau la verbe. care. împreună cu prietenii). unde multe adverbe erau folosite atît ca prepoziţii. de regulă. precedînd un substantiv. precum şi ca adverbe. într-înşii. determinîndu-le. în inima pădurii. prepoziţii propriu-zise şi nu se mai pot folosi în calitate de adverbe. Valoare de prepoziţie capătă şi unele participii adjectivate: mulţumită < a mulţumi. ele îndeplineau funcţie de adverb: post venit „vine pe urmă”. atunci aveau funcţie de prepoziţie: post quinque dies venit „vine peste (după) cinci zile”. ainte de – înainte de. sau este urmat de o prepoziţie. supra. E vorba de prepoziţiile actuale către < contra. în virtutea circumstanţelor. asupra < ad supra. de-a latul. s-au specializat prepoziţiile contra. De exemplu: alegîndu de „în afară de”. противα.observa uşor în latină. Altele şi-au modificat aspectul fonetic în comparaţie cu forma pe care o aveau în textele vechi: a dreapta – în dreapta.1 Pentru G. în faţa casei etc. infra etc. de-a curmezişul etc. al unui obiect. Prin analogie cu adverbele. inter. de crucişul de „împrejur de”. Unele adverbe-prepoziţii latineşti au devenit. cînd omul asemuia obiectele din realitate cu înfăţişarea sa: la poalele dealului. Unele dintre acestea au apărut în perioada anemismului primitiv. post. pre descindea de „pe deasupra”. au fost supuse mai puţin modificărilor. în procesul de evoluţie. pre asupra de – pe deasupra. cu ajutorul căreia se indica interiorul unei entităţi. potrivită < a potrivi. în comparaţie cu adverbele şi alte părţi de vorbire. Acest proces este activ şi astăzi. De exemplu: ante. a ajuns să fie folosită în îmbinare cu pronumele îns < ipse: într-însul. adversus. Deşi prepoziţiile. împreună cu prepoziţia de origine franceză gras à > graţie. într-însa. lîngă < longum ad. 1 Ne vom aminti că în latină prepoziţia graţia se specializase pentru cazul G. 111 . precum şi locuţiunile prepoziţionale adverbiale de-a lungul. datorită < a datora. capătă funcţii de prepoziţii şi unele substantive însoţite de prepoziţii şi urmate de un substantiv în G. împotriva < sl. în limba română. circum. fără < foras. pe vremea lui Pazvante Chiorul. s-au specializat pentru cazul D. adverbul cu funcţie de prepoziţie capătă o formă specifică.

vol. Istoria limbii române. 6. Chişinău. Editura Lumina. Dîrul. 1980. De la origini pînă în secolul al XVII-lea. 112 . 1963. 5. Bucureşti.într-însele. 1991. precum şi pe calea formării de prepoziţii noi: fie prin îmbinarea prepoziţiilor existente. Editura Junimea. Al. substantive. 2. Chişinău. Precedată de prepoziţiile de şi per. vol. 4. Rosetti. 1966. Bucureşti. I-II.. Ivănescu. Bucureşti. Istoria limbii romăne. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Vol I. Astfel. împreună cu ipse. participii adjectivate). Editura Cartea Moldovenească. 1961. 5. 1968. Editura Ştiinţifică. Al Rosetti. G. printr-însul etc. Iaşi. 4. Istoria limbii române. Curs de gramatică istorică a limbii române. am putea conchide că lărgirea sferei uzuale a prepoziţiilor a mers atît pe calea însuşirii de valori noi de către prepoziţiile existente. Literatura recomandată obligatorie: 1. care se folosesc numai la Ac. ediţia a doua. s-a ajuns la formele pronominale dintr-însul. revăzută şi adăugită. 6. Istoria limbii române. 3. Al. Ovid Densuşianu. Cercetări asupra prepoziţiei în limba moldovenească. fie prin antrenarea în această categorie a unor cuvinte semnificative (adverbe.

schimbările intervenite pot fi explicate prin anumite cauze “interne”. 113 . necesitatea metodologică de a nu ignora datele istoriei literare în interpretarea faptelor de istorie a limbilor a fost clar subliniată la 10 Ibidem. În dezvoltarea ei. a constituit un mare progres. problemele originii. de momentele mai importante ale istoriei literaturii. fără să se identifice. METODE DE CERCETARE. este. separarea istoriei limbilor de istoria literară. „În dezvoltarea lingvisticii. i s t o r i a s c r i s u l u i r o m â n e s c d e l a origini pînă in prezent. limba trece printr-o serie de stadii succesive. În special. sfera de folosire mai restrînsă sau mai largă a variantei literare. o s e l e c t a r e mai atentă a mijloacelor lingvistice. Meillet. În tradiţia lingvisticii româneşti.” „Obiectele lingvisticii – limbile . ale dezvoltării limbii literare (apariţia formei scrise. care explică anumite aspecte ale evoluţiei limbii. strîns legată de istoria societăţii româneşti. care îşi au originea în însuşi sistemul funcţional al limbii ca mijloc principal de comunicare între membrii unei colectivităţi. Istoria limbii literare prezintă un caracter particular din cauza prelucrării conştiente a materialului lingvistic folosit în procesul comunicării: exprimarea literară presupune o respectare (sau cît se poate de) riguroasă a anumitor n o r m e şi.şi cele ale criticii literare – operele literare – sînt de natură diferită. normele de constituire şi de precizare a normelor unice supradialectale. dat fiind că dezvoltarea limbii literare este în strînsă legătură cu dezvoltarea literaturii. limba evoluează în strînsă legătură cu istoria societăţii care o vorbeşte şi o scrie. Se înţelege însă de la sine că istoria limbilor care au o literatură nu poate ignora istoria literară.PARTEA A II-A. sublinia Ant. ca element constitutiv al culturii noastre naţionale. Istoria ei. Raportarea însă numai la istoria internă a limbii nu ne permite înţelegerea integrală a procesului complex de evoluţie a ei.. în esenţă. în sensul restrîns al termenului. în general.) nu pot fi explicate fără raportare la datele istoriei sociale. De aici reiese şi necesitatea examinării cauzelor “externe”.. ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE PRELIMINARII. în forma pe care o cunoaştem astăzi. Ca fenomen social. ale căror metode sînt deosebite. literatura. dar este vorba de două istorii bine distincte. de unde rezultă necesitatea unor metode de cercetare diferite”10. prin urmare. în special de momentele mai importante ale dezvoltării culturale şi ale formării conştiinţei naţionale. ocupă un loc de frunte. dezvoltarea diverselor stiluri ale limbii etc. etapele fundamentale ele istoriei limbii literare se leagă. În procesul de elaborare a normelor exprimării literare. OBIECTUL DE STUDIU. PRECIZĂRI TEORETICE Limba română literară. reprezintă rezultatul unei îndelungate şi complexe evoluţii.

Punctul de vedere al lui Ovid Densuşianu. putem defini obiectivele principale care stau în faţa Istoriei limbii române literare. de la primele manifestări ale literaturii artistice. pînă la soluţionarea problemelor mai complexe ale artei cuvîntului. instrument suplu şi precis de comunicare. de către Ovid Densuşianu. contribuie. De asemenea. cele ale dialogului. A privi fenomenele lingvistice independent de cele literare este a avea o concepţiune mărginită faţă de ele. 114 . Fără doar şi poate că istoria literaturii şi cea a limbii literare sînt domenii de investigaţii diferite. puşi în situaţia de a exprima noţiuni şu nuanţe noi cu mijloace de care dispune limba literară a unei anumite epoci. împrejurările care le-au dat un caracter hotărît şi le-au făcut să evolueze într-o anumită direcţiune”11. ci trebuie să găsească metode adaptate la caracterul complex al obiectului studiat. interpretarea literară a unui text nu se poate identifica cu interpretarea lui lingvistică. ci şi realizările obţinute în procesul de perfecţionare estetică a limbii literare. p. Pornind de la o orientare teoretică bine precizată şi bazat pe o 11 Ov. În procesul evoluţiei exprimării literare. îşi păstrează şi azi valabilitatea. numai un obiect de speculaţiune fonetică ori etimologică. să urmărească raporturile dintre aceste forme şi altele. Densuşianu. să pătrundă mai adînc. la consolidarea normelor şi la îmbogăţirea limbii literare. 1911. ştiinţifice etc. deoarece scopurile urmărite de cele două discipline diferă. a nu înţelege o parte din viaţa lor. îmbogăţindu-şi treptat procedeele artistice de exprimare. paralel cu dezvoltarea literaturii. Oamenii de cultură. şi gîndul lor nu merge mai departe.6. constatăm o с o n t i n u i t a t e. În lumina precizărilor de mai sus. cu prilejul unei prelegeri de deschidere. administrative. între materialul lingvistic şi producţia literară proprie ei există totdeauna un raport determinat.) ne permite să observăm cum. Istoria literară în învăţământul universitar. exprimat cu aproape un secol în urmă. rezolvă problemele portretului. nici la acelea ale lingvisticii tradiţionale. se dezvoltă şi se îmbogăţeşte şi mijlocul ei de exprimare – limba literară. prin efortul lor. Studiul textelor ne dă posibilitatea să înţelegem nu numai modul lent de constituire a normei supradialectale unice. Bucureşti. în strînsă legătură cu ele… Între felul de a se exprima într-o epocă. ale artei narative şi descriptive în genere. Cercetătorul limbii literare nu se poate limita nici la procedeele istoriei literare.începutul secolului al XX-lea. la Facultatea de Litere din Bucureşti: „Există cercetători pentru care formele lingvistice sînt ceva izolat. Este interesant de urmărit modul în care primii noştri scriitori. Cercetarea textelor (beletristice. care poate fi urmărită în diferite monumente ale literaturii: de la limba stîngace şi greoaie a primelor scrieri din secolul al XVI-lea pînă la limba română literară contemporană.

Metoda specifică disciplinei noastre este cea diacronică. Vom aminti doar cîteva din p r o b l e m e l e c o n t r o v e r s a t e a l e studiului istoriei limbii române literare.serioasă documentare. a lui Heliade Rădulescu. Poziţiile specialiştilor în această problemă nu sînt nici pe departe unice. limba noastră să se transforme. va trebui să dezvăluie calea ascendentă a limbii române literare. evidentă abia spre sfîrşitul secolului al XIX-lea. apt să răspundă multiplelor funcţii ale unei culturi superioare şi civilizate. la contribuţia adusă de graiurile limbii române la constituirea normelor ei actuale. de la origini şi pînă la epoca în care ea a devenit un instrument unitar şi evoluat. a fost precedată de o lungă etapă a căutărilor. cu momentele mai importante ale dezvoltării culturale: – cum s-a constituit norma unică supradialectală. adică modul în care s-a ajuns la aspectul normat. bunăoară. al căror rol n-arr trebui să fie subestimat. cînd au apărut în română primele texte scrise. influenţîndu-se reciproc. Una dintre acestea se referă la baza dialectală a limbii române literare.. după anul 1880. Discuţia a avut mai întîi ca obiect limba română din scrierile vechi. Analiza faptelor se va face pe etape succesive. În atenţia unui astfel de studiu vor sta faptele de limbă aparţinînd diferitelor stiluri care intră în sfera noţiunii de limbă literară. Nici asupra ponderii deţinute de stilurile limbii în procesul de dezvoltare a limbii literare nu există un consens deplin. de astăzi. cercetătorul istoriei limbii române literare trebuie să urmărească. S-a combătut. începînd cu secolul al XVI-lea. adică studierea limbii se fa face din perspectiva dezvoltării ei istorice. atenţia acordată de unii lingvişti locului limbii scriitorilor într-o istorie a limbii literare. mai exact spus. în strînsă legătură cu istoria societăţii. dintr-un grai arhaic şi limitat ca resurse de 115 . avînd ca fundamentare teoretică generală principiile dialecticii. Titu Maiorescu ş. nu fără truda unor lingvişti de forţă de talia celor din Şcoala latiniştilor. Victoria deplină a limbii literare. Este necesar să precizăm din capul locului că în studierea istoriei limbii române literare trebuie să alegem cele mai juste din numeroasele poziţii teoretice şi metodologice privind abordarea unei astfel de cercetări. în raport cu perioada veche şi cu normele actuale. Deceniile 4-6 ale veacului al XIX-lea au fost pentru limba română o perioadă de “chin” al renaşterii. al limbii literare. ca mai apoi. Nu mai puţine discuţii a suscitat şi problema perioadei de formare a limbii literare. în detrimentul contribuţiei aduse de stilurile neartistice. – cum au apărut diversele stiluri ale limbii literare şi cum s-au dezvoltat ele.a. dar ea îşi află aplicare cu atît mai mult în perioada consolidării limbii române moderne. O astfel de metodă. cum a numit-o Garabet Ibrăileanu.

Будагов. printr-o secvenţă de foneme (limba vorbită). care dispune – într-o măsură mai mare sau mai mică – de o serie de norme consolidate prin scris. lingvistul italian B. Haşdeu. trebuie să aibă. al literaturii şi artei. varianta literară este cea care contribuie la deşteptarea şi afirmarea conştiinţei naţionale. 1956). Omul cult dispune de acest gen de diglosie şi. Pe parcursul prelegerilor. suplu şi nuanţat printre limbile neoromanice.exprimare într-un instrument complex. comunitatea lingvistică. fiind unul din factorii decisivi care favorizează formarea unei naţiuni. – caracterul relativ al noţiunii de consolidare a normelor limbii literare (cu toată importanţa. 38. М. are un rol primordial în dezvoltarea unei conştiinţe naţionale. Comunicarea lingvistică se poate realiza fie pe cale orală. La cel de-al VIII-lea Congres de studii romanice (Florenţa. alături de comunitatea de teritoriu. Limba literară reprezintă o formă cultivată a limbii întregului popor. şi definiţia ei”. cea de limbă literară. Obiectul Istoriei limbii române literare nu poate fi delimitat atîta timp cît noţiunea de bază. 116 . A Budagov crede că este necesar să se sublinieze: – caracterul istoric variabil al noţiunii de formă civilizată (în diferite epoci şi la diferite popoare). fie pe cale scrisă. Acestor două modalităţi de comunicare le corespund două sisteme coexistente ale aceluiaşi idiom naţional. printr-o secvenţă de grafeme (limba scrisă). nu este riguros definită. von urmări etapele cele mai importante pe care le-a străbătut limba română literară în evoluţia ei treptată spre succesiunea şi adaptarea mijloacelor de expresie necesare unei exprimări culte şi autorizate. “Cine vrea să gîndească bine. P. ideilor. „Limba unui popor. Terracini a dat definiţia de limbă literară. Литературные языки и языковые стили.А. alături de noţiunea care o întrebuinţează. sublinia Pascal. al ştiinţei. în funcţie 12 Р. Dezvoltarea unei discipline ştiinţifice nu e posibilă însă fără o delimitare precisă a noţiunilor ei fundamentale. Dintre formele de manifestare a limbii. Într-adevăr. de viaţa economică şi de factura psihologică. afirma B. ea este variabilă în timp12. dintre care unul se manifestă sonor. capabil să îndeplinească funcţiile reclamate de progresul social. 1967. La această definiţie a noţiunii de limbă literară lingvistul sovietic R. iar celălalt – grafic. se confundă şi se identifică de multe ori cu naţionalitatea lui”. стр.

aşa cum scrie. aceea. Reflectarea în scris a elementelor de mai sus. elemente accesorii. adesea.). unii vorbesc chiar mai bine decît scriu. în situaţii determinate.de diferite împrejurări. Datorită scrierii. deşi aceste diferenţe nu apar atît de proeminent. dar şi prin folosirea unor forme şi construcţii gramaticale şi particularităţi fonetice suprasegmentale specifice. care se corectează prin retuşări aproximative. Textul scris este. care capătă semnificaţii precise doar în anumite contexte. Condiţiile de folosire a varintei scrise a limbii se deosebesc esenţial de acelea ale varintei vorbite ale acesteia. În franceză sau în greaca modernă. dar totuşi importante ale comunicării (intonaţia. În unele limbi. nu scriem cum vorbim. Omul cult poate să vorbească. gesturi. sub imperiul responsabilităţii cuvîntului care rămîne scris (vorba lui M. operează cu cele două sisteme care corespund unul celuilalt.) cu un rol deosebit de important în limba vorbită. deosebirile dintre limba scrisă şi cea vorbită sînt considerabile. ele sînt totuşi destul de marcante şi se manifestă nu numai prin utilizarea unor elemente lexicale specifice. el are posibilitatea de a reveni asupra textului. În general însă. în primul rînd. intensitatea. în plus. apar. care reprezintă un adevărat instrument de exprimare a necesităţilor unei culturi superioare în cadrul unei colectivităţi civilizate. opoziţia dintre cele două forme de comunicare este mai mare decît în altele. pauzele. vasăzică etc. în dialog. aşanumiţii indici situaţionali (aici. este folosită cu precădere limba literară. În alte limbi. iar alţii viceversa. iar deosebirea dintre aspectul vorbit şi cel scris al limbii nu ţine atît de caracterul familiar sau literar al exprimării. este limitată. ceea ce conferă comunicării un caracter alternativ şi discontinuu. acolo. presupune reacţii rapide şi imediate din partea interlocutorilor. 117 . numite prozodeme. de unde. spre a-l corecta şi a-l perfecţiona. La acestea se mai adaugă mimica şi gesturile (care adesea explicitează şi suplinesc vorbirea) şi. o anumită imperfecţiune a exprimării ideilor. rodul unei îndelungate elaborări conştiente: cel care scrie. reflectează şi îşi alege mijloacele de exprimare. el. accentul. de asemenea. Eminescu: Unde vei găsi cuvîntul / Ce exprimă adevărul?). în scris. Limba scrisă nu este şi nici nu poate fi identificată cu limba vorbită. în primul rînd. vezi. tempoul etc. în sfîrşit. Limba vorbită se realizează. de obicei. ei bine. ca de exemplu în română. fără însă a coincide. iar uneori chiar imposibilă. în conversaţia familiară. Jocul adresării şi al replicii. cît mai ales de utilizarea unor mijloace şi procedee specifice în vederea comunicării unui anumit conţinut. În exprimarea de tip oral. în dialog. iar uneori prin cuvinte deictice şi mimică. în anumite împrejurări. Limba vorbită este folosită. valorile culturale s-au putut conserva.

folosirea procedeelor exprimării orale la valorificarea artistică a elementelor vorbirii populare constituie trăsătura distinctivă a limbii lui I. Călinescu. Avanesov. 88. acte particulare). Avanesov13. T. Spre deosebire de dialecte sau graiuri. 176. „Prin istoria limbii literare se are în vedere. în gramatică – la respectarea regulilor 13 R. un instrument perfect de exprimare clară şi precisă a ideilor. L. în esenţă. O particularitate a limbii literare. I. cît şi mari maeştri ai cuvîntului literar (G. Astfel. trebuie să ţină seama de anumite n o r m e unanim acceptate. Costin şi D.Istoria limbilor literare urmăreşte. О некоторых вопросах истории языка. prozei savante şi livreşti a lui M. care o deosebeşte de celelalte varietăţi ale limbii naţionale unice. Creangă. L. M. a formelor şi a construcţiilor sintactice şi realizarea lor fonetică sau grafică trebuie să respecte cerinţele acestor norme. întrebuinţarea cuvintelor. care au obţinut efecte remarcabile prin utilizarea procedeelor de limbă scrisă şi a căror operă reprezintă o realizare strălucită a stilului scriptic. respectiv stolnicului C. În limba literară. M. limba literară dobîndeşte o anumită u n i t a t e şi s t a b i l i t a t e şi ajunge să corespundă multiplelor şi variatelor funcţii pe care le îndeplineşte. dar şi verbală. folosirea limbii literare presupune o selecţie mai atentă a mijloacelor de exprimare. greceşti. Proza românească modernă cunoaşte atît excepţionali valorificatori ai elementelor de limbă vorbită (I. cu un caracter savant. стр. datorită imitaţiei originalelor slavone. I. iar impresia veridicităţii în operele care aparţin realismului se datoreşte şi consemnării particularităţilor limbii vorbite. 118 . Notarea limbii vorbite cîştigă teren în creaţia literară din a doua jumătate a secolului al XIXlea: procesul notării graiului viu este o trăsătură a artei realiste. fenomenele lingvistice consemnate în texte de limbă scrisă. se poate constata o deosebire dintre limba textelor traduse. C a r a c t e r u l n o r m a t se manifestă în toate c o m p a r t i m e n t e l e l i m b i i . Sadoveanu. chiar la începuturile limbii literare. I. Neculce sau a Antonimului brîncovenesc şi o opune.). şi limba textelor netraduse (scrisori. în general. Caragiale. nai ales în forma ei scrisă. În secolele următoare. totodată. Cantacuzino. care este mai apropiată de limba vorbită. istoria limbilor literare scrise”.. În fonetică el se reflectă la pronunţarea şi scrierea sunetelor. devenind mijloc perfect de comunicare. Astfel. I. Arghezi etc. Cantemir. Druţă). Limba literară are un caracter normat. vorbită în diferite grupuri sociale. Raporturile dintre limba vorbită şi limba scrisă nu au fost aceleaşi în diferite epoci ale istoriei limbii române literare. Marii clasici evită să se limiteze la resursele exprimării literare propriu-zise şi se inspiră din ce în ce mai mult din limba vie a epocii. constă în aceea că toţi cei care o folosesc. Blaga. zicea cercetătorul sovietic R.

să auză. De exemplu. Între factorii care explică abaterile de la ceea ce e considerat la un moment dat corect sau incorect. Cum se constituie normele unei limbi literare? Ele au la bază trăsăturile lingvistice ale unui grai sau ale unui dialect. Această variantă care reflectă structura limbii naţionale se realizează. 119 . De exemplu. şuguitori. se situează în afara normei literare. individual. să ţină. pe care limba literară le evită. limba literară se situează deasupra dialectelor teritoriale. Ne vom limita la un singur exemplu din domeniul derivării. norma reprezintă primul grad de abstractizare şi cuprinde numai ceea ce are caracter social. ele se constituie. reţinînd numai elementele comune categoriei limbii care îndeplinesc o funcţie distinctivă”14. Dar limba română actuală nu se confundă cu particularităţile acestui grai. Sistema. în sensul că o normă există în măsura în care există abateri de la ea şi invers.flexiunii şi ale construcţiilor. iotacizate: să vază. cu timpul. cel mai important este modul în care s-au petrecut schimbările în dezvoltarea istorică a limbii. să ţie. Ele sînt considerate deci elemente regionale. Sistemul. V. cu eliminarea a tot ce este ocazional. reprezintă un grad mai înalt de abstractizare lingvistică. alături de formele mai noi. în lexic – la utilizarea cuvintelor înţelese pe întregul teritoriu lingvistic al naţiunii respective. şodeţ (în Ardeal). la baza limbii române literare contemporane. să audă. la rîndul său. vol. normă şi vorbire au fost precizate de Eugen Coşeriu: “Faţă de actul concret al vorbirii. după părerea majorităţii cercetătorilor. şod. glumuos (în Maramureş). Deşi continuă trăsăturile unui subdialect. Crearea normelor literare a fost condiţionată de întregul proces istoric de dezvoltare a limbii. Toate aceste formaţii. ea reprezentînd o normă supradialectală unică. aşadar. şăgaci (în Moldova). în limba română se folosesc formele mai vechi. Noţiunea de normă şi noţiunea de abatere de la normă se află într-un raport de corelaţie. analogice: să vadă. glumeţ. sînt înregistrate mai multe variante pentru adjectivul glumeţ: şăgos. în afară de glumeţ. în diacronie. în strînsă legătură cu procesul de dezvoltare a societăţii. Acesta este factorul principal de care trebuie să se ţină seamă în explicarea apariţiei şi coexistenţei anumitor forme paralele în limba literară. ci trebuie considerate în perspectiva dinamicii istoriei limbii. care s-au impus în uzul literar. Coseriu. stă subdialectul muntean cu sistemul său fonetic şi cu o bună parte din particularităţile lui gramaticale şi lexicale. prin contribuţia – deşi inegală – a mai multor subdialecte ale acestei limbi. glumaş (în Banat). p. De aici rezultă că normele nu trebuie concepute ca realizări statice. Lucrul acesta s-a întîmplat la 14 E. Raporturile dintre sistemul limbii. În ALR (serie nouă).167. norma y habla. iar îndreptarele şi tratatele academice consemnează existenţa lor în sincronie.

Cuvente den bătrîni. comentează Em. dar nici faptul că limba este supusă unei evoluţii regulate. Bunăoară. se pot găsi şi în lexic. într-o anumită măsură. deci şi centrul cel mai important al vieţii politice şi culturale a românilor. Emil Petrovici. strin) din aria de est a regiunii Bucureşti a cedat locul lui străin. Este ea complexul celorlalte dialecte.82. locul acestora l-au luat lexemele mire (mireasă) şi plămîni. Un subdialect. capitala Principatelor Unite. Asupra cîtorva factori de acest gen a atras atenţia acad. că formele moldoveneşti sînt cele mai literare. limba literară este varianta prelucrată a limbii naţionale.III. Dar ea a fost influenţată. fonetismul strein (striin. Haşdeu a definit cu claritate această noţiune. cel muntean – pronunţarea. Limba naţională ne înfăţişează aşa-zicînd congresul tuturor acestor dialecte sub preşedenţia aceluia singur”15. Procesul unificării a continuat şi s-a desăvîrşit după formarea statului naţional român unitar. P. cel moldovenesc.noi după ce Bucureştiul a devenit. întîlnim o interesantă sinteză de trăsături dialectale deosebite. iar celălalt. începînd cu anul 1862. Caracterul normat al limbii nu înseamnă însă că ea este o limbă fixată o dată pentru totdeauna. în anul 1918. a dat formele. aşa cum a fost ea înregistrată de ALR în aria din jurul Bucureştiului şi în cea din jurul Iaşului: Bucureşti Iaşi Eu spui Tu spui El spune Noi spunem Voi spuneţi Ei spune eu spun tu spui el spuni noi spunim voi spuniţ ei spun Se vede. Exemple. Iată paradigma verbului a spune. ci e s t e o limbă comună. Petrovici. Ele demonstrează că limba literară n u reală coincide cu un d i a l e c t . care este specific graiurilor nordice. Limba literară se caracterizează printr-un fel de echilibru. variabil în mod constant între fixare şi 15 B. p. Astfel. cu e neaccentuat transformat în i (ca în moldovenescul spunim). dar a mai multor d i a l e c t e . şi de oamenii instruiţi din Moldova şi Transilvania. În flexiunea verbală. În acest sens. termenii ginere sau ginerică şi bojoci. Petrovici. nu au fost acceptaţi de limba literară. observă Em. întemeiată pe un dialect şi realizată prin contribuţia inegală. deşi sînt munteneşti. afară de unul singur? Iarăşi nu. raportînd-o la factorii dialectali: „Limba naţională este ea oare acel singur dialect oarecum privilegiat? Nu. Exemplele ar putea fi înmulţite. Haşdeu. B. P. Limba vorbită de oamenii culţi din Bucureşti a avut un accident asupra limbii vorbite şi scrise de intelectualii din celelalte provincii. 120 . aşa cum rezultă din ALR. T. dar că ele au o pronunţare muntenească.

care deţin un rol important în împrejurări particulare. voluntar. acestea. Bunăoară. III-a sg. în mare măsură.. operează un principiu conştient. Prin caracterul lor selectiv. în limba literară un proces continuu de înnoire. normele sînt. Alteori. Din această cauză. adică de factorii extralingvistici. dar ele au şanse să se impună. care să exprime noţiuni şi judecăţi pe o treaptă de generalizare şi abstractizare superioară graiurilor. dar nu o mers. ci după altul. ăl. Afirmaţia aceasta nu trebuie înţeleasă în sensul absolut al cuvîntului. din textele maramureşene. implicit. un uz mai mult sau mai puţin general sau mai răspîndit pe cale orală sau scrisă al unuia dintre graiuri la un moment dat. şi etimologia etc. ea a acceptat alte forme. un produs al selecţiei. şi pl. Chiar dacă sînt impuse de “sus în jos” de către o tradiţie scrisă culturală şi literară de prestigiu sau de către autorităţile ştiinţifice oficiale (academiile ţărilor respective). Aceasta înseamnă că limba literară nu respinge inovaţiile pe care le oferă uzul. ale căror transformări sînt un produs natural. faţă de variantele munteneşti şi populare ăsta. pronunţate şi scrise azi din ce în ce mai des a apare şi a dispare. cu principiul răspîndirii formei în cauză. Din cele expuse pînă acum reiese că fenomenele care se produc în procesul evolutiv de consolidare şi perfecţionare a normelor nu se confundă cu transformările petrecute în graiuri. pe care le-a impus uzul şi care au intrat în norma limbii literare. „Noi vorbim acasă altă limbă decît în public. În felul acesta. normele consfinţesc. Limba literară nu a adoptat încă aceste forme. şaisprezece. istoric. De exemplu. limba literară s-a călăuzit nu după criteriul “ce e muntenesc e şi literar”. de pericolul închistării în tipare rigide şi anacronice. acela. desprinse de fluxul viu al limbii vorbite. ca bunăoară paisprezece. cel etimologic. Aceeaşi tendinţă de trecere de la conjugarea a II-a la conjugarea a III-a se observă şi la verbele a apărea şi a dispărea. Graiurile sînt mai bogate în resurse individuale de expresie în comparaţie cu limba literară. Există. de astă dată. cu numeroase 121 . În cazul limbii literare. de adaptare a formelor. aceea. latinescul scribere sună a scrie pe o largă zonă lingvistică a Ţării. Bunăoară. aceasta. dar sună şi a scri (în Basarabia şi Muntenia). care este mai săracă în această privinţă. ăstea. şi a scria (în Banat). ele se opun normelor limbii comune şi dialectelor. la perfectul compus auxiliarul are formele a şi au la pers. aia.evoluţie. căci modalităţile registrului nostru de exprimare variază în funcţie de situaţie. pentru că aşa se spunea în limba veche. aşadar. prin care tradiţia şi convenţia sînt completate şi modelate de uz şi inovaţie. Faţă de această evoluţie divergentă. cum se rosteşte într-o mare parte a teritoriului dacoromân. care coincide. Am putea invoca aici şi tradiţia scrisului românesc. limba literară este ferită de primejdia separării de întreaga ei istorie şi. de obicei. varianta veche se păstrează doar în limba populară. a cărui formă a fost înlocuită cu a rămîne. or mers. în timp ce limba literară păstrează formele pronumelui demonstrativ acesta. al evoluţiei. cum s-a întîmplat cu verbul a rămînea. dar mai bogată în mijloace suple de comunicare. şaizeci. aceştia. astă ăştia.

gramaticale. şi tot el adăuga: „On parle dans sa propre langue. politică şi culturală a întregii comunităţi 16 Se vorbeşte în limba maternă. fonetisme. O problemă frecvent dezbătută a cercetărilor lingvistice din diferite epoci ale ştiinţei despre limbă este cea a constituirii limbilor literare.3. forme gramaticale şi cuvinte specifice celorlalte dialecte. consecinţă directă a fărîmiţării teritoriului pe care ea se vorbeşte. în graiuri. 1. elemente variate. în cursul căreia raportul dintre limba literară şi graiuri este variabil. în schimb. politici) şi ea poate lua o amploare deosebită în anumite epoci istorice. ajutat de factorii favorabili de ordin extern. în urma împrumutului de elemente dialectale diferite. În etapa a doua. 2) în timpul şi 3) după constituirea acesteia. lingvistul austriac Alwin Kuhn preciza la cel de-al VIII-lea Congres Internaţional de Studii Romanice că relaţiile dintre limba literară şi dialecte trebuie privite în funcţie de stadiul de evoluţie a limbii literare: 1) înainte. potrivit modelului exprimării culte. din diferite motive. se scrie într-o limbă străină. ea renunţă la tot ce acesta are strict particular şi acceptă. toate dialectele pot aspira în egală măsură la calitatea de limbă literară. se recunoaşte întotdeauna în structura ei elementul de bază. scria francezul Jean Paul Stuart. de regulă acela care. on ecrit en langue etrangere. Avem de a face cu un proces invers. Examinînd procesul de constituire a unora dintre limbile romanice. limba literară se îmbogăţeşte prin împrumuturi de ordin secundar: termeni ştiinţifici şi tehnici avînd valori stilistice precise. 1. În prima perioadă. lexicale. De multe ori. Limba literară nu coincide niciodată cu dialectul aflat la baza ei. Deci formarea limbilor literare îmbracă aspectul unui proces de durată şi se întinde de-a lungul unei perioade relativ lungi. Tendinţa spre scindarea unităţii lingvistice se datoreşte. În momentul cînd comunicarea între grupurile lingvistice pare a fi compromisă sau se face cu dificultăţi din ce în ce mai mari. În faza a treia.”16 Din cele expuse rezultă că limba literară acceptă. Baza dialectală a limbii române literareΣ 1. La baza constituirii acesteia se află totdeauna un dialect. înainte de toate. sociali. de influenţă a limbii literare asupra graiurilor. În genere. idiomatice”. încadrate apoi în norme. 122 . Oricît de compozită însă ar părea limba literară. un dialect devine limbă literară graţie rolului preponderent pe care îl are regiunea în care acesta se vorbeşte în viaţa economică. unul dintre dialecte tinde să-şi impună supremaţia. acţiunii factorilor externi (economici. limba literară începe calea spinoasă de constituire.variante şi interferenţe fonetice. îşi asigură o situaţie dominantă în raport cu celelalte dialecte. S-a stabilit de mult şi este un adevăr general acceptat că limbile literare iau naştere ca o reacţiune împotriva diversificării dialectale a unei limbi. De o limbă literară se poate vorbi doar în ultima parte a procesului schiţat de Alwin Kuhn.1. care se modifică cel puţin în unele aspecte sesizabile.2.

ci la nivelul variantelor literare scrise ale acestor dialecte. P. stadiul actual al cercetărilor româneşti la această problemă. ele vor fi prezentate aparte. politic sau naţional. Opinia cea mai veche şi care a întrunit. 2. Nu există divergenţe mari în ceea ce priveşte baza dialectală a celor mai multe limbi europene.2. Avem în vedere numai acele opinii care au avansat idei noi sau au contribuit la adîncirea şi o mai bună întemeiere a unor opinii exprimate anterior. Limba latină literară era limba Romei. Nu acelaşi lucru însă se poate spune şi despre limba română literară. cele mai numeroase adeziuni este aceea după care la baza limbii române literare stă graiul m u n t e a n. Pentru a înţelege mai bine cum s-a ajuns la o asemenea situaţie şi a cunoaşte. bibliografia problemei s-a îmbogăţit cu numeroase lucrări. La baza limbii franceze literare stă dialectul din Paris şi din Ile-deFrançe.lingvistice. de regulă. Se poate spune că vorbitorii unei limbi recunosc o normă comună datorită orientării lor spre acelaşi centru cultural. a unui oraş care a devenit capitală politică. în care scria Herodot. mai ales în perioada lui Al. Variantele literare regionale nu prezintă. Macedon.1. vom face o expunere mai largă asupra opiniilor formulate pînă în prezent la acest capitol. De aceea. Unificarea lingvistică nu se produce. Hr.1. Despre franceză am vorbit deja mai sus. Haşdeu. limba literară e încă departe de a avea un aspect absolut unitar. de-a lungul timpului. respectiv. În Grecia antică s-a impus mai întîi ca limbă literară i o n i a n a. Importanţa crescîndă pe care o dobîndesc unele centre poate avea drept urmare schimbarea bazei dialectale a unei limbi. 2. să facem o expunere cronologică a problemei în discuţie pentru a face o urmărire cît mai exactă a modului în care s-au conturat. Simplele afirmaţii şi adeziuni la o teorie sau alta le-am trecut cu vederea. Specialiştii apreciază unanim că italiana sau spaniola s-au constituit ca limbi de cultură pe temelia dialectelor t o s c a n şi. cele mai importante opinii asupra bazei dialectale a limbii române literare şi în ce măsură s-au precizat anumite chestiuni teoretice şi metodologice fundamentale. de obicei.2. datorită ascendentului politic şi cultural pe care l-a cîştigat Atena. totodată. totodată. deşi cercetările în acest domeniu sînt destul de vechi şi nu mai puţin remarcabile chiar. Prin secolele VI-V p. Pornind de la constatarea că limba Catehismului coresian nu diferă de graiul vorbit în Ţara Românească şi în regiunile vecine ale Transilvaniei. dominant devine dialectul a t i c. 2. marele nostru cărturar conchide: „S-ar putea afirma în conştiinţă de cauză că pe la Σ Notă: Dat fiind faptul că trimiterile la această temă se fac din abundenţă. Ne-am străduit. ceea ce nu a dus însă nici pe departe la armonizarea punctelor de vedere. 123 . c a s t i l i a n. Cea dintîi afirmaţie a acestei idei o găsim la B. constituindu-se pe baza variantei literare a dialectului dominant. de asemenea. la nivelul dialectelor. De o sută de ani încoace. norme perfect unitare.

Ibidem. Al.2. Densuşianu merită o analiză atentă. graiul muntean se impune ca normă literară la finele unui proces încheiat către sfîrşitul secolului al XIX-lea. Nu limba lui Coresi s-a impus ca normă generală în sec. La aceste întrebări au încercat să răspundă alţi cercetători. p. 3 Ov. care „nous donnent un phonétisme plus pur. observaţiile lui Ov. 2.2. Historie de la lange roumain. fără a suferi modificări esenţiale. Haşdeu se desprinde cu suficientă claritate.curent le plus d´influence et contribuerent dans une large mensure au developpement ulterieur du romain litteraire”3.jumătatea secolului al XVI-lea limba română înfăţişa diferite straturi. între cari exista deja stratul cel devenit astăzi.2. După ce subliniază importanţa tipăriturilor din secolul al XVI-lea.. 1881. ci graiul aflat la baza cărţilor sale a devenit ulterior limbă inică de cultură. 98. Lambrior. Paris. 4 Ov.3. Deşi fragmentare şi nu prea adîncite. cette constatatipon rest debut”4. Lambrior. punctul de vedere al lui B. el a arătat că în cele mai vechi texte literare româneşti fărîmiţarea dialectală era destul de vizibilă. grai care. limba literară unică a românilor de pretutindeni. Bucureşti.361. Voyelles toniques //Romania. Densuşianu. P. a ajuns. Densuşianu nu a susţinut că în secolul al XVI-lea limba literară era unificată. al XVI-lea. Densuşianu nu precizează. cu rolul precumpănitor jucat de graiul muntean în unificarea lingvistică a limbii române. X. Dimpotrivă. aproape fără nici o schimbare. În ce înprejurări şi cînd graiul muntean a devenit bază a limbii române literare.. Ov. vol. ecrits dans cette langue d´une partie de la Valachie qui s´est imposée comme langue générale et a préparé le roumaine litteraire. II. După cum rezultă din rîndurile de mai sus. Între limba secolului al XVI-lea şi cea de astăzi nu există diferenţe izbitoare: „Si on prend comm poin de comparation les textes de Coresi. 1902. 2 1 124 . 2. a menţinut unitatea limbilor scrise: „Diversele graiuri s-au stins în faţa acestei limbi scrise”2. p. B. Haşdeu. Deşi formulat în treacăt. 13. avînd rol de limbă literară. 1979. Savantul român susţine că textele coresiene fixează în scris graiul din Muntenia şi Transilvania vecină. E o afirmaţie care echivalează. Ov. unele mai înapoiate. Essai de phonetique roumaine. nous voulons dire plus litteraire. p. puisque sont écrits dans ce parler de Valachie dont allait se constituer aux siecles suivants” [Ibidem]. întrucît ele vor constitui punctul de plecare al celor mai multe din opiniile ulterioare referitoare la rolul predominant ce l-a avut graiul muntean în unificarea limbii române literare. altele mai înaintate. limba tipică a românilor” 1. Densuşianu. În accepţia sa. Densuşianu precizează: „Les livres de Coresi. de fapt. care arată că limba textelor tipărite la Braşov. Cuvente den bătrăni. Ov. Un punct de vedere apropiat se întîlneşte la Al. mai tîrziu. Ideea aceasta este exprimată destul de clar în concluziile referitoare la fonetismul cărţilor coresiene. P.

2. 1963. Bucureşti. 4 Al.7. Începînd cu Palia de la Orăştie şi. Una din ele a fost fixată prin tipar: „Cărţile lui Coresi erau mîndria limbii. Adept al Şcolii de la Bucureşti.2. 2 1 125 . Al. Rosetti arată că în epoca de început a literaturii române existau cel puţin două limbi comune scrise.6. 13. Diversificarea a atins apogeul în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ibidem. Graur subliniază rolul pe care l-a avut capitala în constituirea normei literare româneşti. se poate vorbi de 3 limbi literare la moi: una în Transilvania. influenţat în unele privinţe de graiul oamenilor culţi din provinciile româneşti şi generalizat apoi de oamenii culţi din toată ţara”3. 1920.4. a unei forme de exprimare. alta – în Ţara Românească. Noul Testament de le Bălgrad. al XIX-lea n-a putut contrabalansa dominaţia munteană. După ce în Studii de lingvistică generală a atras atenţia că impunerea graiului muntean se datoreşte tipăriturilor coresiene şi prestigiului cîştigat de Bucureşti. Istoria limbii române. p. Ceea ce a ridicat graiul muntean la rangul de limbă literară au fost împrejurările de ordin politic şi cultural. Haneş e acela de a fi afirmat cu claritate că. Rosetti. limba acestei perioade a fost un model demn de urmat. 2. Rosetti. Procesul de unificare lingvistică ia sfîrşit prin apariţia Bibliei de la Bucureşti (1688). p. „oraşul cel mai mare şi apoi capitala ţării”. 3 Al. Dezvoltarea limbii literare române în prima jumătate a secolului al XIX-lea. ci prezenta diferenţe în funcţie de regiunile unde era folosită. Epoca veche. Bucureşti. V. În secolele următoare. preponderenţa graiului muntean se explică prin influenţa exercitată de primele tipărituri româneşti. cu Varlaam şi Dosoftei.2. Diferenţele din limba scrisă erau mai mici decît cele din limba vorbită în Transilvania. în secolul următor. în pofida unei vizibile influenţe munteneşti. Graur susţine că „baza pe care s-a creat limba literară este graiul din Bucureşti. Haneş. Limba corectă. Bucureştiul avea o prea covîrşitoare superioritate din punct de vedere politic”1. V. care. 1904.2. care au fixat în scris acest grai. Al. În această perioadă. vechea limbă literară românească nu era unitară. Influenţa scriitorilor moldoveni din sec. Meritul de frunte al lui P. Graur. Muntenia a deţinut în permanenţă un rol privilegiat în viaţa politică şi culturală a ţării. graţie tiparului. Bucureşti.2.2. 224. V. pe baza graiului din sud-estul Ardealului şi din Ţara Românească. Haneş. 2. „deoarece se infiltraseră prea adînc caracterele munteneşti în graiul literar.5. Faptul acesta nu însemnează însă că limba textelor coresiene a devenit literară începînd cu secolul al XVI-lea: „Marea răspîndire de care s-au bucurat cărţile coresiene a înlesnit expansiunea unui anumit grai. Al. 11-12. alta în Moldova. se bucură de P. p. care a ajuns să aibă un prestigiu tot mai mare pînă la fixarea lui ca limbă comună şi literară”2. acad. Al. După P. B. Moldova şi Muntenia. Cazacu arată că în textele imprimate de diaconul Coresi se observă „receptarea unor fenomene lingvistice din nordul Ardealului şi elaborarea. care tindea să se impună în nord-est”1.

2. p. scriitorii moldoveni continuă să folosească particularităţi regionale şi după această dată. Bucureşti. iar din 13 particularităţi morfologice 4 sînt munteneşti şi 9 nemunteneşti. p. Gusti. Cazacu. p. ş. Coteanu analizează 97 de cuvinte din diferite graiuri dacoromâne şi constată că din acestea 37 sînt acceptate de toate stilurile limbii române literare: 18 fac parte din fondul principal al vocabularului. Alecsandri. Istoria limbii literare şi problemele studierii ei. O încercare de a demonstra caracterul muntenesc al limbii române literare o constituie lucrarea lui Mircea şi a Luizei Seche Contribuţii la problema unificării limbii literare în secolul al XIX-lea. ea a început să se diversifice: „Evoluţia limbii române după secolul al XVII-lea se caracterizează printr-o serie de schimbări care se produc mai repede în regiunile periferice (în Moldova. 3 – de altă provenienţă dialectală. iar ulterior. Cazacu. Din 11 asemenea particularităţi fonetice. Bucureşti. trebuie considerată încheiată înainte de 1859. 2 sînt munteneşti şi 9 nemunteneşti. Coteanu consideră că limba literară a suferit „două muntenizări” importante: în secolul al XVI-lea – prin activitatea lui Coresi. care reprezintă tendinţe clare spre stabilitate lingvistică3”. care se manifestă mai ales în fonetică. sporadic. Secolul al XIX-lea este epoca în care „se accentuează procesul de definitivare a n o r m e l o r u n i c e ale limbii literare şi în care se precizează în amănunt norma supradialectală literară unică”2. durificarea lui s. I.2. trecerea lui ă protonic în a. pe care limba literară le respinge. Coteanu consideră că într-o fază mai veche româna era relativ unitară. 2.o largă răspîndire în toate ţinuturile româneşti”1. 1961.8. D. 2. 1960. B. bunăoară. Limba literară şi problemele ei principale. I. Ibidem. 15 din ele sînt munteneşti.). Banat şi Crişana) decît în regiunea centrală. Lucrarea lui Ion Cotenu capătă o importanţă aparte. ţ. 49 2 1 126 . B. Impunerea graiului muntean se datoreşte tocmai acestei stabilităţi. Ibidem. j. Amintim. 41 4 Ion Cotenu. Săulescu ş. p. ei ajung la concluzia că autorii sus-numiţi renunţă deliberat la o serie de particularităţi moldoveneşti în favoarea celor munteneşti corespunzătoare. şi în secolul al XIX-lea4.9. examinînd o serie de particularităţi fonetice şi morfologice dialectale ale graiului muntean. Asachi. conservarea africatei ğ. Examinînd ediţiile succesive ale operelor unor scriitori moldoveni din secolul al XIX-lea (V.a. I. deoarece pentru întîia oară în istoria problemei autorul încearcă să-şi întemeieze punctul de vedere pe o demonstraţie în care face apel la un mare număr de fenomene lingvistice. deşi. 22. alcătuită din sud-estul Transilvaniei şi Muntenia sau cel puţin nordul acestei provincii. 3 Ion Cotenu. „Muntenizarea”. la care se mai adaugă doi factori: numărul mare de tipărituri munteneşti din secolele XVI-XVIII şi ascendentul politic foarte pronunţat pe care l-a căpătat Muntenia în secolul al XIX-lea asupra celorlalte provincii româneşti. z. Kogălniceanu. 25. începînd cu secolul al XVIII-lea. G. M. Gh. reducerea diftongului ea la e.

a existat o bază dialectală muntenească oricînd. moldovenească şi bănăţeană. 3.2. N. Ivănescu. căci limba literară românească de astăzi tot a mai păstrat cîte ceva din vechile maramureşenisme. la baza limbii române literare ar sta graiul m a r a m u r e ş e a n . dar vede în limba tipăriturilor lui Coresi un compromis între graiul maramureşean (nord ardelean) şi cel muntean: „Întîii traducători husişti vorbeau în satele lor graiul sonor şi puternic din Transilvania de nord. 127 . apoi una munteană. Ivănescu. p. dar numai pentru Muntenia. dar şi de la opiniile lui Al. Toscana noastră au fost acele sate de plugari şi păstori din muntele de miazănoapte al largii ţeri a românilor” 3. p. O poziţie intermediară între teoriile expuse mai sus ocupă G. Ivănescu. Ibrăileanu. scrierile acestea au pierdut unele arhaisme şi particularităţi dialectale neînţelese aiurea (bunăoară. Sextil Puşcariu în lucrarea Istoria literaturii române.1. elementele din aceste dialecte. Gaster. În Istoria literaturii religioase a românilor (1904).1. Coresi a stabilit „o formă a limbii care era înţeleasă pretutindeni”. După alţi cercetători. o dată cu cele dintîi cărţi. care au pătruns în limba literară a românilor. Iorga afirmă că limba literară „s-a întemeiat prin activitatea lui Coresi”. niciunul dintre autorii pomeniţi mai sus nu se interesează de evoluţia limbii române literare dincolo de secolul al XVI-lea. 71. care distingea în veacurile 16 şi 18 trei variante ale limbii textelor noastre vechi. Iorga consideră că la temelia cărţilor difuzate de Coresi stă nu graiul muntean. Bucureşti. Şi a existat oricînd o bază dialectală maramureşeană. fiecare din dialectele pomenite constituia o bază numai pentru limba scrisă în raza lui. pînă în secolul al XIX-lea. dar se utilizează pretutindeni”2. Istoria literaturii române. 84. Spre deosebire de cercetătorii amintiţi mai sus. corespunzînd cu cele 3 ţări unde înflorea literatura română. Philippide şi G. 1920. Epoca veche (1920) reia teoria maramureşeană. contribuind la „stabilirea unei limbi literare româneşti”1. G. dar. rotacismul) şi s-au apropiat tot mai mult de dialectul din Ardealul sudic. copiindu-se mereu. sînt mai puţine. 72-73. vechile traduceri rotacizante. După cum se vede. considerînd că rolul lui Coresi a fost decisiv în impunerea unei anumite norme lingvistice. care susţine că pe parcursul evoluţiei sale „limba română a cunoscut o dublă bază dialectală: întîi una maramureşeană. 1904. Bucureşti. Tipărindu-le. la capătul unei ample investigaţii asupra 1 2 Sextil Puşcariu. 4. Iorga Istoria literaturii religioase a românilor. p. ci graiul maramureşean. 3 N. G. deoarece Coresi n-a făcut altceva decît să răspîndească prin tipar „cu schimbări de tot mici. În drumul lor spre miazăzi. N. După părerea mea. identic în trăsăturile sale principale cu cel din Muntenia”. Ardealul de nord sau Maramureşul ni dădură astfel.3. Problemele capitale ale vechii române literare. şi a existat oricînd şi o bază dialectală ardelenească. 1947. Pornind de la concepţia lui M. limba lor. Epoca veche. pe cînd începînd cu acest secol. Cîţiva ani mai tîrziu. Iaşi.

după opinia sa şi a altor cercetători. atestat în Scrisoarea lui Neacşu (1521). al XVI-lea. C. care slăbeşte în secolele următoare. la drept vorbind. Ivănescu nu susţine că în primele două secole de existenţă româna literară ar fi avut o bază exclusiv maramureşeană.136. cuprins în textele de pe la mijlocul secolului al XVI-lea. care. cit. Ivănescu nu susţine cu toată fermitatea divizarea lor de mai sus. ajunge la concluzia că. varianta literară nordică a avut o influenţă asupra textelor din sec. în tipăriturile coresiene. în cea mai veche limbă literară românească decît două mari varietăţi: una nordică. deşi cu un secol mai înainte se produsese cea dintîi „muntenizare” spontană a limbii cărţilor tipărite. cel maramureşean. odată cu mutarea spre sud a centrelor vitale şi culturale româneşti.textelor vechii române literare.n. ardelenească. după ce. Unificarea limbii literare 1 2 C. reprezentat prin unele texte de la 1600. atestat începînd din a II-a jumătate a sec. din textele rotacizante.. G. au avantajul întîietăţii cronologice. începînd cu P. avusese loc o fuziune a dialectului literar ardelenesc cu cel bănăţean. cit. 2. Aşadar. moldovenească. Dar unificarea deplină a variantelor literare „nu se produce decît la 1880 şi l i m b a l i t e r a r ă n u e s t e c h i a r g r a i u l m u n t e a n . dar fără rotacism. afirmînd că „s-ar putea că nu există. Ivănescu. După cum observă G. 4. scrise în Transilvania propriu-zisă. G. putem distinge vreo 4 „graiuri” sau „dialecte” literare: 1. 91. începînd aproximativ din secolul al XVI-lea. cel moldovenesc. p. Ţara Haţegului şi Orîştie3. care-şi impune unele particularităţi ale tuturor latiniştilor. cel din Muntenia şi Transilvania de sud (regiunea Sibiu-Braşov).2. cel din Moldova. inclusiv asupra celor coresiene. Ivănescu. 3. Maior. op. în scrierile din Banat. care se menţin pînă în secolul al XIX-lea. „dialectul literar” bănăţean. acţiunea de „muntenizare” a limbii textelor bisericeşti din secolul al XVIII-lea se repetă în alte condiţii şi cu alte rezultate între anii 1840 şi 1880. C. Ivănescu. Întrucît constată că în secolul al XVI-lea aceste „dialecte literare” sînt foarte asemănătoare. op. p. cel transilvănean. ci un amestec între graiul muntean şi cel moldovean-ardeleanb ă n ă ţ e a n ”[s. – Gr. cînd elementele populare pătrund puternic în limba scrisă.. 128 . întemeiate pe graiuri dacoromâne diferite. cel ardelenesc şi cel bănăţean”1. bănăţeană în acelaşi timp. se observă 4 dialecte literare bine distincte unul de altul: cel muntenesc. Domnia sa distinge mai multe variante literare.]2. al XVI-lea. 4. Gheţie. ci consideră doar că primele texte rotacizante.. aproape identic cu cel maramureşean.. şi că abia în secolul al XVIII-lea. În favoarea teoriei variantelor literare pledează şi I.

dar şi prin contribuţia celorlalte variante literare dacoromâne. în care însă variantele literare ne apar suficient de bine fixate pentru a admite că cel puţin unele din ele se constituiseră cu ceva timp înainte. pe baza variantei literare muntene. în funcţie de exigenţa şi de gradul de cultură. definitivarea în amănunţit a normelor limbii române literare contemporane. De asemenea. p. Baza dialectală a românei literare. Cu atît mai puţin. în cursul a 4 perioade: a) 1715-1780. Este prima fază a limbii literare. Gheţie nu admite că la baza românei literare ar sta limba tipăriturilor coresiene. cînd influenţele reciproce dintre variantele literare se manifestă cu o anumită intensitate. Gheţie a stabilit două mari etape în desfăşurarea procesului de unificare lingvistică. Este epoca de consolidare a limbii unice supradialectale. 3 1 I. b) anii 1588 – 1656. c) 1881-1960. Gheţie. moldovenească şi sud-vest-ardelenească) c) 1656 – 1715. b) 1780-1836. nu se pot observa rezultatele vreunei acţiuni de hegemonie exercitate de unele graiuri. aproximativ 1750. nu se poate vorbi. întrucît „diaconul a pus bazele variantei munteneşti a limbii literare. Termenii extremi sînt între 1532 şi 1715.A avut loc abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Procesul de unificare a limbii române literare a cunoscut o evoluţie lungă. constituirea principalelor norme ale limbii literare unice de astăzi. 1975. În cadrul acestei epoci am distins 3 perioade: a) anii 1532 şi 1588. I. b) 1836-1881. Bucureşti. de o reală influenţă pe care ar exercita-o variantele literare între ele. Ibidem. în limitele căreia tendinţele de constituire a unei limbi unice de cultură sînt cu totul sporadice. între 1715 şi 1960. A doua epocă. faza consolidării principalelor variante ale românei literare (muntenească. Este epoca variantelor literare româneşti. Dar lingvistul bucureştean se îndepărtează de concepţia lui G. la capătul căreia unificarea cîştigată în secolul precedent este în mare parte pierdută. după I. în această perioadă. I. Prima epocă începe cu întîile texte literare româneşti şi se încheie la începutul secolului al XVIII-lea. unii copişti admit fapte străine de varianta literară în care scriu şi de graiul pe care-l vorbesc. Gheţie. diversificarea lingvistică. momentul primei unificări. I. Ivănescu atunci cînd nu recunoaşte influenţa maramureşeană asupra variantelor literare din primele secole: „Deşi textele circulă dintr-o regiune în alta şi. 624. nu şi bazele acestei limbi luate în totalitate”3. Gheţie. se întinde pe un interval de aproape 250 de ani. cum ar fi cel maramureşean şi cel muntean”1. 129 .

este departe de a exista în România”. Iaşi. Iordan porneşte de la ideea că unificarea lingvistică s-a petrecut abia în secolul al XIX-lea. 4. I. sintaxă şi lexic. graiul muntean a exercitat o influenţă asupra limbii literare. Iordan vede în româna literară o koine rezultată din integrarea unor variante regionale. „graiul moldovenesc a căpătat un ascendent incontestabil în formarea limbii comune româneşti datorită valorii scriitorilor moldoveni din toate timpurile. Astfel. a început „să se fixeze ca limbă comună un compromis între dialectele diferitelor provincii româneşti. S-ar părea că I.6. Philippide. cum o numeşte el: „Pînă la 1859 n-a putut exista o singură limbă comună pentru toată românitatea.4. Dacă la baza limbii literare stă un dialect. dar plasează după 1859 realizarea normei unice supradialectale sau a limbii comune. „Pînă atunci n-am avut limbă literară. cît şi după 1859.3.34. în plină desfăşurare şi de aceea o limbă comună românească. dar această influenţă a devenit puternică numai după 1859 şi 1918.5. E adevărat că cel mai apropiat de limba literară este graiul muntean. ori germană. Atît înainte. îndeosebi din punct de vedere fonetic. în cazul limbii române se poate vorbi de participarea mai multor variante locale la constituirea limbii naţionale şi a celei literare”1. că la baza limbii literare româneşti stă graiul muntean. 4. G. Concepţia după care limba română literară nu ar avea la bază un anumit grai. Înrîurirea aceasta a avut un caracter. 4. sporadic şi întîmplător. căci în fiecare din provinciile Daciei limba era plină de provincialisme”2. ci ar fi un compromis între toate graiurile dacoromâne a fost susţinută pentru prima oară de Al. pur şi simplu. p.4. în general. dar această situaţie nu ne dă dreptul să afirmăm. Dintre toate graiurile. 130 . Philippide. Ardelenii şi muntenii au adus o contribuţie mai mare în fonetică. dar mai mult în morfologie. Ca şi Al. Principii de istoria limbii. precum e cea franceză ori italiană. graiul muntean a tins spre preponderenţă. al XIX-lea. ceea ce e tot una. mai ales în urma tipăriturilor pe care le-au pus în circulaţie. În constituirea acestei limbi literare comune autorul pare a recunoaşte totuşi un rol mai important (dar nu şi decisiv) atribuit graiului muntean. moldovenii s-au lăsat influenţaţi de munteni în secolele 17 şi 18. ci numai limbă scrisă sau. dialecte literare. care reduce norma unică la o 2 Al. care observă lipsa de unitate a vechii române literare. În sec. Abia spre sfîrşitul sec. Apropiat în unele privinţe de concepţia Şcolii ieşene (căci admite participarea mai multor graiuri la formarea limbii literare) este şi Emil Petrovici. Celelalte graiuri au contribuit într-o măsură mult mai redusă la formarea limbii literare”. dar influenţa lui a fost contrabalansată de acţiunea exercitată asupra limbii literare de scriitorii moldoveni. la această dată. al XIX-lea. Procesul era. Aportul graiului moldovenesc se constată mai puţin în fonetism. Pascu consideră că toate dialectele dacoromâne contribuie la formarea limbii comune româneşti. 1894. Philippide.

1 I. precum şi o serie de ardelenisme şi moldovenisme de tipul ciubotă (cizmă). 131 . după Unirea Principatelor de la 1859. Arghezi. După autor. Pînă la această dată. III sg. deoarece sînt folosite în opera lui T. unde numeroşi intelectuali moldoveni. o koine rezultată din contopirea vechilor koine vorbite şi scrise de oamenii culţi din capitalele celor două ţări româneşti. adică vechea koine ieşeană. identitatea pers. prezentînd particularităţi literare dialectale munteneşti şi moldoveneşti. păşaşte etc. p. nr. ei face. mănuchi. un grai moldovenesc.72. româna literară s-a constituit tîrziu. – – perfectul compus de tipul am văzutără. De aceea cercetarea sa nu poate da o imagine a contribuţiei tuturor graiurilor dacoromâne la constituirea limbii literare. a imperfectului: el. la care s-au adăugat şi se adaugă necontenit elemente din celelalte graiuri româneşti”. adică o koine bucureşteană şi una ieşeană. pers. dar care conţine atîtea elemente moldoveneşti şi de alte origini şi îi lipsesc atîtea dintre particularităţile caracteristice graiului muntean. Petrovici consideră că limba română literară „este o limbă comună. Iordan. forme fără pronunţarea lui n: genuchi. în –aşte: îngrijaşte. Em. Petrovici trece în revistă un număr de particularităţi munteneşti respinse de limba literară: – – – – durificarea lui d: dă (de). au îndeplinit în acest sens un rol de primă importanţă. bojoci pentru plămîni. III sg. forme de prezent indicativ. ei făcea. 6. „rezultată din contopirea vechilor koine. Preponderenţa numerică a elementelor munteneşti nu ne îndreptăţeşte să susţinem că limba noastră literară se bazează numai pe graiul muntean. şi pl. existau două variante ale limbii literare. pronunţată munteneşte. ei are să facă. a prezentului indicativ: el. care sînt acceptate de limba literară.fuziune a normelor regionale din Bucureşti şi Iaşi. 1954. promoroacă (chiciură). În domeniul lexicului. La temelia limbii literare stă acea koine bucuireşteană constituită după 1859. nu şi pe cele acceptate de ea. Acestea s-au integrat într-o koine unică. conjuncţia daca. În concluzie. Integrarea a avut loc la Bucureşti. Em. veniţi după 1859. dăşchide (deschide). vorbite în scris de oamenii culţi din capitalele celor două ţări româneşti. Ea a devenit. într-o oarecare măsură. Limba literareă (Privire generală) // Limba română. se citează cuvintele munteneşti ginere (ginerică) pentru mire. III. Pentru a-şi susţine afirmaţiile. a viitorului I forma II: el.. la care s-au adăugat necontenit elemente din celelalte graiuri româneşti”2. Emil Petrovici examinează numai elementele munteneşti respinse de limba literară. încît cu greu poate fi considerată un grai muntean. limba română literară.

fără ca elementele pătrunse din acestea să ajungă predominante. vorbeşte „mai munteneşte”. V. Cînd cineva vrea să vorbească limba literară. care. Petrovici. limba unică. I. după el. dar e limpede că. Vocabularul urma să fie format în viitor. Procesul se încheie pe la 1880. conform căreia la originile tradiţiei literare româneşti s-ar plasa tipăriturile coresiene. Nădejde. printr-o selecţie a cuvintelor luate din toate graiurile. era secolul al XV-lea. pînă la un punct. 54-64. G.7. ceea ce a avantajat dialectele rămase la stadiu de dezvoltare mai arhaic şi a dat „lovitura de moarte” celor ce suferiseră mai multe modificări în cursul timpului”. unitară. mai ales în vorbirea claselor de sus: „Deci clasele culte şi.4. Baza dialectală a limbii noastre naţionale // Limba română. De aceea deosebirile dintre limba scrisă în Moldova şi în Muntenia în epoca lui D. Diversificarea literară s-a produs în graiul moldovean. Nădejde se referă la cea mai veche epocă literară. asemenea lui Al. Totuşi unele moldovenisme au fost acceptate prin intermediul literaturii beletristice1. I. Începînd cu veacul al XVI-lea şi continuînd cu următoarele două. p. Ivănescu. prin aceasta. limba literară scapă de sub influenţa limbii bisericeşti. atunci limba aceasta nu are nici un drept a fi numită muntenească şi e mare greşeală a crede că limba literară a moldovenilor e luată de la munteni. După 1800. IX. p. ceea ce are drept consecinţă sporirea elementelor populare acceptate de ea. Ibrăileanu face o oarecare distincţie între vorbirea claselor de sus şi cea a poporului şi admite o pătrundere a elementelor populare în limba literară începînd cu secolul al XVII-lea. Capitala a impus graiul muntean. şi mai puţin în cel muntean. La sfîrşitul secolului al XVIIIlea „vechiul dialect literar a căpătat o mînă de ajutor de la limba latină. 1960. Uniformitatea limbii literare scrise în diversele provincii s-ar datora faptului că în epoca scrierii primelor monumente literare limba română era lipsită de varietăţi dialectale. mulţimea de ţărani vorbeau dialectul literar cîteva sute de ani înainte de tipărirea cărţilor bisericeşti în Transilvania”1. Limba literară // Contemporanul. de bună seamă. Cantemir erau neînsemnate. Dacă aşa stau lucrurile. După el. 5. p. iar pe cel moldovenesc – mai evoluat. Nădejde nu spune despre ce anume dialect e vorba. 78. era constituită deja în privinţa foneticii şi a morfologiei. nr. 1 Apud G. mai aproape de limba literară. Latiniştii din Transilvania au ales dintre formele concurente pe cele mai apropiate de latină. 1977. Ca şi I. Aspectul definitiv al limbii literare începe să se precizeze după 1840. rămas astfel mai arhaic şi. opera citată. la data cînd se scria. 4. Difuzarea elementelor populare în limba cultă s-a făcut mai ales în secolul al XVIII-lea. 549. care e preferat şi pentru că e mai apropiat de limba literară scrisă.8. I: Nădejde respinge teoria lui Al. Nădejde. Em. Lambrior. 2 1 132 . cînd se observă şi unele influenţe munteneşti asupra limbii scrise a moldovenilor. I. această limbă literară unică a suferit o influenţă tot mai pronunţată din partea graiurilor populare. După cum se vede. Ea era. Lambrior. el consideră graiul muntean mai arhaic.

Macrea se apropie deci de teoria Şcolii de la Bucureşti. Teoria lui Nădejde – Ibrăileanu. singura întemeiată pe o foarte minuţioasă analiză a faptelor culese dintr-un număr impunător de monumente literare. Istrate. D. I. Macrea. Philippide şi discipolii săi subliniază contribuţia tuturor graiurilor dacoromâne la formarea limbii române literare. Apropiată într-o serie de puncte de vedere de teoria lui I. căci. II. Ibrăileanu nu consideră că la baza limbii române literare stă dialectul dacoromân dintr-o epocă cînd acesta era unitar. care din acest punct de vedere este cel mai conservator dintre graiurile româneşti. E adevărat că I. Pe marginea discuţiilor despre limba literară // Cercetări de Lingvistică. deci cel mai apropiat de faza din secolul al XVI-lea a limbii noastre. graiul muntean n-a făcut altceva decît să mijlocească impunerea limbii unitare a secolului al XVIlea. un rol hotărîtor”2. care oferă cele mai convingătoare soluţii pentru rezolvarea problemei complexe a relaţiilor istorice dintre limba literară şi graiurile dacoromâne. dar această colaborare se limitează la domeniul lexical şi. Istoria limbii române literare. G. atunci cînd susţine rolul activ al Munteniei din secolul al XVI-lea încoace. nu schimbă esenţial modul în care a fost pusă problema. Aspectul fonetic apropiat de cel muntenesc al limbii noastre literare îşi are originea tocmai în această fază relativ unitară a limbii române vechi. 1958.După cum se poate vedea. Ibrăileanu este şi opinia lui D. prin aceasta. a avut.9. Pascu. Ţâra. Graiului muntean i-a revenit rolul de a transmite şi a fixa acest aspect unitar al limbii literare. cum pare a fi înclinaţi să creadă unii cercetători3. el se apropie de Al. Bucureşti. 25-26. Nădejde prin unele precizări preţioase. ceea ce e cu totul altceva. Iordan şi G. 1 133 . dar într-o interpretare personală. Ivănescu şi I. Philippide. 1983. Gheţie. Munteanu şi V. Munteanu şi V. după Domnia sa. deci nediferenţiat în graiuri. Analizînd punctele de vedere expuse mai sus. Ibrăileanu întregeşte teoria lui I. Vezi Şt. Nădejde şi G. Nădejde şi cea a lui G. adică acceptăm teoriile emise de G. În timp ce Al. după care limba română n-a avut „dialecte literare”: „Scrisul nostru vechi se caracterizează prin unitatea limbii. că la baza limbii române literare au stat mai multe graiuri. Ţîra1. Editura Didactică şi Pedagogică. I. conchidem împreună cu Şt. Macrea. 2 D. p. nu se identifică cu concepţia lui Al. acceptată în mare parte de către D. În păstrarea şi consolidarea acestui aspect fonetic în limba noastră literară. Admiţînd o influenţă muntenească asupra limbii literare în a II-a jumătate a sec. nu numai cel muntean sau maramureşean. al XIXlea. Lambrior. Diferenţele regionale ale vechii române literare erau neînsemnate. începînd cu scrierile coresiene. Nădejde vorbeşte de o colaborare a tuturor graiurilor la constituirea limbii române literare. graiul muntean. G. 4. Macrea.

printre care menţionăm: dz şi ğ păstraţi în elementele moştenite din latină (dzi. pe care le identificăm în scrierile moldovene. z. în general. graiul m u n t e a n. Celelalte cazuri prezintă numeroase alternanţe. j + e duri (grijaşte. pe cînd în cele nordice apar: ğ (gioc). apărute în diferite regiuni. apărute mai tîrziu sau neacceptate la început ca norme ale exprimării culte. în special tipăriturile religioase. bănăţene. ţîne. cînd centrul cultural se mută la Tîrgovişte. b) cele de tip n o r d i c. Dintre normele variantelor de tip sudic menţionăm: j (joc). transilvănene de nord şi de sud-vest. articolul posesiv are forme variabile (a. dz. -ea (vedea). pîne etc. sobari. de regulă. ţ. ţine. bunăoară. ţ şi dup labiale (semn. şăd. rostirea dură a labialelor şi a consoanelor s. dzîc. Aceste variante cultivate ale limbii române vechi nu au decît cîteva norme fundamentale prin care s-ar deosebi tranşant.Într-adevăr. dar în secolele XVI-XVII limba cărţilor tipărite la Braşov prezenta şi unele fenomene proprii graiurilor transilvănene. care au o serie de elemente comune. argintari. ş. muiat (morari. diferenţiate în timp şi spaţiu. ale). dar suficient pentru a se îngădui destrămarea tradiţiei limbii noastre scrise prin admiterea unui număr prea mare de fenomene lingvistice regionale. cărţile româneşti. mă jălui). vocalele anterioare nu se velarizează. 134 . îi (mîine). z (zice). existînd mai multe variante cultivate ale limbii române. mărg. ci mai multe. z. s-au influenţat reciproc. pe cînd cărţile traduse ori scrise la mănăstirile din Oltenia păstrează anumite forme specifice acestor graiuri. Dintre normele specifice vechilor variante literare. în epoca veche. În variantele sudice. zic. î menţinut în mîne. Variantele literare de tip sudic au la bază. dz (dzice). am putea distinge două tipuri fundamentale de variante literare: a) cele de tip s u d i c. îi (mîine). ă protonic trece uneori la a (barbat). se observă: j (joc). doar cîteva sînt respectate consecvent. Circulînd şi copiindu-se mereu pe întregul teritoriu dacoromân. dar şi în statornica unitate a despărţirii seculare administrative a românilor. abandonate mai tîrziu. ai. ă protonic netrecut în a (bărbat). -or se pronunţă. după s. j urmate de o vocală anterioară (sămn.. e firesc să nu căutăm o singură bază dialectală. î (mîne). al. iubăsc. merge. Variantele literare de tip nordic se întemeiază pe graiurile transilvănene de nord şi de sudvest. româna făcînd parte dintre limbile romanice mai puţin diversificate dialectal. de obicei. De aceea. -e (bine). atît fonetice. în funcţie de numărul variantelor literare. cît şi morfologice. r din sufixele –ar. întîlnite în textele m u n t e n e ş t i şi în cele din s u d-e s t u l Transilvaniei. iubesc). insuficient însă pentru a se ajunge la o singură variantă literară a limbii române. gioc). păşaşte). pe graiul bănăţean şi pe cel moldovenesc de nord. ş. Explicaţia o găsim în unitatea relativă a limbii noastre populare.

Ceea ce se profilează pe prim plan în calitate de c o n c l u z i i la capătul acestei expuneri este numărul mare de teorii formulate şi caracterul lor aparent ireconciliabil. Iorga trăieşte şi astăzi. la baza limbii române literare stă un singur dialect (muntean sau maramureşean). iar ideea că limba română reflectă o fază unitară a limbii vechi este formulată. în opiniile lui G. trecerea diftongului ea la e (pre ave). Celelalte variante de tip nordic se deosebesc între ele prin unele particularităţi fonetice. ceea ce a făcut ca ele să conteste mai mult decît să afirme. Munteanu (vezi operele citate la subsol). că majoritatea cercetătorilor aderă la teoria munteană a limbii literare.cheltuitori. dintre care pot fi menţionate mai ales: palatalizarea lui f urmat de i sub forma h (să hiu). De obicei. întîni (lat. 135 . Gheţie şi Şt. adverbul acmu (amu). Aproape nimeni nu a încercat însă. Niciodată însă adepţii acestei teorii nu au întrunit majoritatea sufragiilor. Alţii însă consideră că toate graiurile au contribuit la fixarea aspectului unitar al limbii noastre de cultură. Pînă la 1600. limba literară a avut la bază graiuri diferite. ci se prezenta ca o masă aproape inertă. Totdeauna a existat o opoziţie incluzînd nume dintre cele mai reprezentative ale lingvisticii şi culturii româneşti. Mai trebuie amintită opinia după care limba literară este reflexul actual. al unei epoci cînd dialectul dacoromân nu era separat în graiuri. în parte. avea ca trăsătură fonetică specifică r o t a c i s m u l. Ivănescu. articolul posesiv este invariabil (a pentru toate formele). S-ar putea vedea că. cercetătorii şi-au îndreptat atenţia fie asupra situaţiei în care se afla limba română în secolul al XVIlea. Macrea. antaneus). să cerceteze limba literară în cursul evoluţiei ei secundare. Între aceste puncte extreme şi-au găsit loc teorii care consideră limba română literară un rezultat al colaborării a două graiuri sau admit că. folosită în Moldova de nord. şuguitori). pronumele demonstrativ (a)cesta. varianta nord-transilvăneană. Opiniile acestor savanţi cu renume s-au născut. spre a vedea ce anume datorează ea unuia sau altuia dintre graiuri. gramaticale şi lexicale. după unii cercetători. şi la D. de asemenea. adesea. cuneus). Astfel. I. în epoci diferite. în afară de G. mijlocit prin tradiţie. fie asupra epocii contemporane. Aceste variante sînt caracteristice mai ales variantei literare moldoveneşti. Gheţie. închiderea frecventă a lui e aton medial şi final în i (oamini buni). cu importante corecţiuni şi într-o concepţie schimbată. Pentru varianta literară bănăţeană menţionăm mai ales conservarea lui n: cuni (lat. Ivănescu şi I. De aceea ne-am raliat la teoriile lor. teoria maramureşeană a lui N. Am putut observa. Cele relatate pe parcurs ne-au arătat că niciuna dintre teorii nu a căzut cu desăvîrşire în desuetitudine. dintr-un spirit de reacţiune faţă de teoria dominantă.

cel puţin pînă la 1750. În acest interval de timp se pot distinge două perioade mai importante. probabil. Între acestea am putea să delimităm o perioadă de tranziţie. pune la baza limbii literare graiul din nordul Munteniei şi din sudul Transilvaniei. româna înlătură definitiv slavona ca limbă oficială. Cea dintîi perioadă începe. prima etapă din istoria formării limbii române moderne. apărute. Apar noi forme de manifestare a literaturii: cronicile. către preponderenţă. de fapt. Limba scrierilor din această perioadă prezintă încă un vocabular sărac şi pronunţate divergenţe dialectale. Influenţa turcească creşte în viaţa politică şi economică a ţărilor româneşti. datorită influenţei originalelor. normată şi unitară. În epoca veche. necunoscute în limba vorbită. aceasta reprezentînd. doar faptul că din această epocă datează primele texte de limbă românească şi că în acest secol diaconul Coresi “ot Tîrgovişte”. mai ales. Majoritatea cercetătorilor însă sînt de acord că trebuie să distingem două epoci fundamentale: a) vechea română literară. precum şi începuturile creaţiei artistice în proză şi în versuri. asumîndu-şi integral rolul unei limbi de cultură în toate ţările româneşti. Acum limba română este cultivată prin puţine scrieri originale (în special documente şi scrisori) şi prin destul de rarele traduceri şi tipărituri bisericeşti. textele juridice. din care lipsesc cuvintele din slavonă şi maghiară. Limba română reuşeşte să devină limba oficială a bisericii şi a cancelariei domneşti. Influenţa grecească ajunge la 136 . nu aveam o limbă literară propriu-zisă.Periodizarea istoriei limbii române literare Asupra periodizării istoriei limbii române literare nu s-a ajuns încă la un punct de vedere unitar. dintre care nici una nu tinde. b) româna literară modernă. construcţii imitate după slavonă sau maghiară. scrieri cu caracter oratoric şi filozofic. Caracterul livresc al lexicului textelor religioase apare evident cînd comparăm vocabularul textelor traduse cu cel al textelor netraduse. de prin mijlocul secolului al XV-lea şi durează pînă la 1640. Există totuşi în această etapă două variante literare: una de tip nordic (maramureşeană) şi alta de tip sudic (munteană şi sud-transilvăneană). În acest interval. Eforturile cărturarilor se îndreaptă acum nu spre fixarea normelor. în Transilvania. ci mai multe variante cultivate ale unor subdialecte dacoromâne. ci spre impunerea limbii române ca limbă de cultură în locul slavonei şi spre îmbogăţirea ei cu elemente lexicale noi. A doua perioadă durează de la 1640 pînă spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea. În traduceri întîlnim adesea. Istoria limbii române literare reţine. Condiţiile de dezvoltare a societăţii româneşti din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea conferă literaturii române trăsături care o deosebesc de alte literaturi şi explică particularităţile specifice ale limbii literare din această epocă. cuprinsă între anii 1780 şi 1840. aşadar. cum scria însuşi Domnia sa. resimţindu-se şi pe plan lingvistic.

în ritmul specific poeziei populare. de elementele ruseşti. în epoca fanariotă (1711-1821). numeroase şcoli greceşti. consolidarea variantei munteneşti la baza limbii literare se realizează prin tipărirea Bibliei de la Bucureşti. Întemeierea tipografiilor în ţările româneşti. şi ca manuale elementare pentru învăţarea citit-scrisului în şcolile mănăstireşti contribuie la începuturile de unificare a exprimării literare. Cancelaria. 137 . Limba Cazaniei lui Varlaam se caracterizează printr-o serie de particularităţi ale graiului moldovenesc. 1643. Locul elementelor turceşti şi neogreceşti va fi luat. reprezentant de frunte al oratoriei religioase în literatura română. Noul Testament de la Bălgrad. În tălmăcirea lui Dosoftei. Larga circulaţie pe calea tiparului a traducerilor de cărţi religioase (Cazania lui Varlaam. apoi de cele neoromanice. faţă de moldovenescul pîne). ca şi numărul crescînd de manuscrise şi tipărituri în limba greacă. cu colegiile din Polonia lasă urme adînci în scrisul acestora (mai ales în domeniul lexicului şi al sintaxei). Dacă preocupările de folosire a unei limbi accesibile românilor de pretutindeni îşi află loc în Noul Testament al lui Simion Ştefan. Biblia de la Bucureşti. moment important în evoluţia limbii române literare. în special. de psalmii traduşi în versuri scurte. cît şi sprijinul lui Pertu Movilă. mai tîrziu. se impun atît prin caracterul viu şi colorat al expresiei.apogeu în cursul secolului al XVIII-lea. Prin activitatea poetică a lui Dosoftei (Psaltirea în versuri. Totodată. jupîineşică etc. generalizate prin analogie şi în tătîine. 1648. 1688) şi folosirea lor nu numai în oficierea cultului. atenţia cititorului este reţinută. Dar în ea întîlnim influenţa particularităţilor fonetice specifice textelor literare din Ţara Românească: fonetismele în îi (pîine. cît şi prin elemente realiste ale criticii morale şi sociale. Contactul cronicarilor cu cultura latină. uneori. au contribuit la răspîndirea scrierilor în limba română. textul Psaltirii este supus exigenţelor versificaţiei. cît şi prin prezenţa unor elemente de exprimare artistică. mitropolitul Kievului. se accentuează orientarea culturii româneşti spre Rusia şi Polonia. stilul naraţiunilor consacrate vieţilor sfinţilor – cu tot conţinutul lor teologic – se distinge prin calităţile sale literare. imprimă relaţiilor sociale şi culturale din ţările româneşti un pronunţat caracter grecesc. Predicile lui Antim Ivireanul. limba română se înmlădiază şi îşi îmbogăţeşte posibilităţile de exprimare artistică. În secolele XVII şi XVIII. atît prin valorificarea limbii populare. 1673) şi prin elocvenţa religioasă a lui Antim Ivireanul (Didahiile). ci.

vorbite. Pravila lui Matei Basarab). adesea. autor al Letopiseţului Ţării Moldovei. Halima etc. se constată o nouă linie de dezvoltare în istoria limbii române. prin valorificarea procedeelor expunerii orale şi prin utilizarea măiestrită a portretului şi a 138 . în acelaşi timp. în care pasiunile politice lasă loc. Prin expresia plastică şi colorată. pamfletului şi vervei politice. Ion Neculce) şi ale celor munteni (stolnicul Constantin Cantacuzino şi Radu Popescu). Descriptio Moldaviae. se impun prin concizia şi precizia exprimării. Miron Costin. Nota savantă apare predominantă la Dimitrie Cantemir. Antonimul brîncovenesc. la cronicari. care a abordat domenii de cercetare dintre cele mai variate. ca şi primele legiuiri laice oficiale (Pravila lui Vasile Lupu. care povesteşte evenimentele de la Dabija vodă (1661) pînă la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat (1743) şi al legendelor istorice. Prezenţa elementelor savante din limba şi stilul lui Miron Costin se explică prin influenţa elementelor latine. cronicarul Ion Neculce. în mare măsură. cunoscute cu titlul O samă de cuvinte. remarcabile progrese în arta compoziţiei literare. 1290. depăşeşte limitele genului istoric şi dobîndeşte o reală valoare literar-artistică. incisivă. marchează începuturile artei narative şi ale celei descriptive.). şi mai ales. cărturarii epocii realizează. Naraţiunea. Prin scrierile cronicarilor moldoveni (Grigore Ureche. Îmbogăţind posibilităţile de exprimare prin împrumuturi savante din alte limbi. În Viaţa lumii. cu o largă circulaţie. încearcă în Letopiseţul Ţării Moldovei (15951661) şi în De neamul moldovenilor să găsească o modalitate de expresie literară limbii româneşti. În cronicile muntene (Letopiseţul cantacuzinesc. Unele pasaje. cărţile populare (Alexandria. Continuatorul lui Gr. care povesteşte istoria Moldovei de la descălecat (1359) pînă la a doua domnie a lui Aron Vodă (1595). Cronicarii iau în discuţie originile romanice ale poporului şi ale limbii române. 1688-1717. au avut un rol important în dezvoltarea limbii române literare. Esopia. Dimitrie Cantemir are meritul de a fi dat literaturii româneşti primul roman alegoric (Istoria ieroglifică) şi de a fi încercat să creeze o terminologie ştiinţifică românească. Historia incrementorum atque decrementorum aulae othomanicae).Alături de literatura religioasă. ca de exemplu cunoscutul portret al lui Ştefan cel Mare. Literatura artistică din această perioadă găseşte o încununare în scrisul continuatorului lui Miron Costin. cu tradiţia textelor religioase şi valorifică elementele limbii vii. primul nostru istoric în accepţiunea modernă a cuvîntului şi învăţat de reputaţie europeană (Cronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor. acelaşi cronicar deschide un nou capitol al poeziei româneşti culte: lirica filozofică. Istoriile domnilor ţărilor româneşti ale lui Radu Popescu întîlnim o proză vioaie. Autor erudit. Miron Costin. Letopiseţul lui Grigore Ureche. rup. la care se mai adaugă contribuţia erudită a lui Dimitrie Cantemir. Ureche.

Ion Budai-Deleanu). an care marchează. este delimitată. fapt remarcabil. în prima jumătate a secolului al XIX-lea ea cucereşte un nou domeniu. limba română reuşise să devină limba oficială a bisericii şi a cancelariei. geografie. atenţia pe care oamenii de cultură (Simion Ştefan.dialogului. ale originii poporului român. de creare a normei unice supradialectale. în acelaşi timp. înfiinţarea – datorită lui Gheorghe Lazăr în Muntenia şi a lui Gheorghe Asachi în Moldova – a învăţămîntului în limba română. Miron Costin) încep să o acorde discutării problemelor limbii şi. mai ales. alături de ea. apar termeni în matematică. fireşte aproximativ. Începe să se dezvolte stilul ştiinţific (eruditul domnitor moldovean D. numărul ştiutorilor de carte creşte şi se formează un public cititor. Gheoghe Şincai. în secolele anterioare. gramatică etc. Şcoala şi. acela al învăţămîntului: încep să se predea diferite discipline în limba română şi. începutul unui lung proces de normare şi unificare a exprimării culte. Totodată. în 1829. dar. Epoca veche se încheie pe la 1780. numită de unii cercetători şi premodernă sau de tranziţie. agronomie. încercînd să creeze un stil ştiinţific şi să introducă o terminologie adecvată. Albina românească la Iaşi. limba română devine ea însăşi obiect de predare. unde se dă un glosar al neologismelor din diverse ramuri ale ştiinţei). I. prin tipărirea celei dintîi gramatici a limbii noastre. între anii 1780 şi 1840. Cantemir deschisese calea în această direcţie. şi o dovadă a lărgirii orizontului de preocupări ale oamenilor de cultură ai epocii. După ce. Discutarea anumitor probleme lingvistice de către unii cărturari români este o mărturie a interesului de care începe să se bucure limba română. Prima etapă. a teatrului în prima şi. întemeierea presei. contribuie la lărgirea funcţiilor limbii române literare. se manifestă tendinţa de modernizare a exprimării literare şi de unificare a normelor prin activitatea reprezentanţilor Şcolii Ardelene (Samuil Micu. mai ales. Petru Maior. tînăra presă românească (Curierul românesc la Bucureşti. Istoria modernă a limbii române literare cuprinde trei etape mai importante. Dezvoltarea societăţii româneşti. Grigore Ureche. în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Apariţia în a doua jumătate a secolului al XIII-lea a unor manuale şi cărţi tehnice pune în circulaţie numeroase neologisme legate de dezvoltarea economiei. Apariţia primelor gramatici ale limbii române corespunde necesităţii tot mai simţite de codificare a limbii literare. Prin dezvoltarea învăţămîntului în limba naţională. Se cuvine să remarcăm. tehnică. în acelaşi 139 . fizică. a culturii şi a ştiinţei. Neculce ajunge la o artă mai complexă a naraţiunii decît toţi ceilalţi cronicari. ceea ce îi asigură un loc de frunte între marii noştri povestitori. odată cu secolele XVII şi XVIII. Face să amintim de Scara numerelor şi cuvintelor străine tîlcuitoare din Istoria ieroglifică.

an. italienizat al lui Heliade. V. îndeosebi din latină şi din limbile romanice. se stabilesc definitiv bazele scrierii noastre fonetice. încercări de codificare a ei. Acum are loc. Stilul ştiinţific şi cel administrativ. În această perioadă activează marii noştri clasici (M. cuprinsă între anii 1840 şi 1880. unificarea variantelor literare. Tot în această perioadă se fac încercări de rezolvare fundamentală a problemelor de evoluţie a limbii române neliterare. adaptării lor. Al. ca şi teatrul românesc. L. cu unele retuşări ulterioare. mai ales în publicistica acestei epoci. I. o amploare deosebită. Haşdeu) iau atitudine fermă faţă de aceste curente şi preconizează crearea unei literaturi naţionale. în aceeaşi epocă. Reprezentanţii diverselor curente (latinist propriu-zis. adică în cea de-a doua perioadă a limbii literare moderne. care se precizează mai ales în a doua jumătate a secolului. B. Tot acum. datorită noilor condiţii cultural-istorice. adică a unei literaturi cu un conţinut izvorît din realităţile româneşti şi exprimată într-o limbă literară creată pe baza limbii vii a poporului. În 1904. Creangă. transformînd-o în jargoane cu caracter artificial. Odobescu. “ciunist” al lui Aron Pumnul) încearcă să împiedice dezvoltarea normală a limbii literare. reprezintă factorii cei mai activi în răspîndirea şi impunerea normelor limbii literare. I. Eminescu. Caragiale etc. prin modificările aduse de Academia Română ortografiei. Russo. presa contribuie şi ea la modernizarea lexicului prin împrumuturi de origine latino-romanică. Apare un nou stil. Gazeta de Transilvania la Braşov. Kogălnicianu. Al. cu anumite particularităţi specifice. cel publicistic. În dezvoltarea limbii române literare secolul al XIX-lea este perioada în care se accentuează procesul de unificare a normelor. 140 . în linii mari. în centrul lor situîndu-se problema împrumuturilor. Cea de-a treia perioadă o situăm între anii 1880 şi 1900. în 1838). Scriitorii progresişti (M. Dezbaterea problemelor referitoare la căile de evoluţie şi de cultivare a limbii literare dobîndeşte. P. În prefaţa Gramaticii se afirmă necesitatea unei ortografii fonetice. a ortografiei cu litere latine şi a unificării normelor. păstrată. În această perioadă se introduce în limba literară un mare număr de termeni neologici. se dau soluţii pentru îmbogăţirea vocabularului prin împrumuturi. Academia română fixează şi principalele norme ale limbii române literare moderne. etapă caracterizată prin discuţii teoretice şi propuneri concrete. sînt supuse aceluiaşi fenomen de modernizare. Această perioadă reprezintă etapa căutărilor de soluţii privitoare la îmbogăţirea şi codificarea limbii. care ia naştere. Gramatica românească (1828) a lui Heliade Rădulescu este una dintre contribuţiile cele mai însemnate în această direcţie. a bazei populare a limbii literare. pînă în prezent. Tot acum se consolidează stilurile limbii române literare. Alecsandri. se indică formele concrete de adaptare a neologismelor.

În această perioadă. diaconul Coresi şi ucenicii săi tipăresc la Braşov o serie de cărţi religioase în româneşte. după retipărirea acestuia la Bucureşti şi la Chişinău. se dezvoltă şi se propagă tendinţele vorbirii culte. iar în 1582 ies de sub tipar. cînd unele particularităţi din limba scrisă. de păstrare a unui anumit grad de corectitudine. Însemnătatea tipăriturilor lui Coresi Cele mai vechi tipărituri în limba română despre care avem astăzi informaţii au apărut la Sibiu pe la mijlocul secolului al XVI-lea. 141 . preocupările sînt îndreptate spre acţiunea de cultivare a limbii. Preocupările din ultimele decenii ale secolului al XX-lea. care ar fi fost scris pe la 1544. imprimate de acelaşi tipograf pe nume Filip. cu deschidere spre inovaţia lexicală şi stilistică. apărut între anii 1546 şi 1554. primele două cărţi ale Bibliei. Evangheliarul comentat (Cazania. după reforma ortografică din 1953. care s-a păstrat doar fragmentar. Fiind o variantă lingvistică superioară prin unitatea structurii sale şi o expresie a culturii naţionale prin funcţiile îndeplinite. Au existat în secolul al XVI-lea mai multe centre culturale unde s-au tradus în româneşte principalele cărţi de cult. în 1960. se şterg. o culegere de psalmi. Scrisorile particulare care provin din această regiune se caracterizează prin aceeaşi particularitate lingvistică. în anul 1918. urmăreau să-i atragă pe români la luteranism. După Catehismul luteran românesc. mai ales scrierea literei â şi a formelor verbale de tipul sunt etc. 1564 şi 1581). Din nordul Ardealului. cunoscute sub numele de “texte rotacizate”. Ambele cărţi. şi anume: Evangheliarul (1561). amintim mai ales: un Catehism luteran. dar nu s-a păstrat pînă astăzi niciun exemplar. Pravila (1570-1580). în 2004. un Evangheliar slavoromân.Secolul al XX-lea se caracterizează prin utilizarea normelor unitare în limba scrisă. cuprinzînd şi Maramureşul. după Revoluţiile din 1989 din Bucureşti şi Chişinău şi după apariţia. Psaltirea slavo-română (1577). Molitvenicul (1564). O deosebită vîlvă a trezit publicarea. folosită de oamenii instruiţi din provinciile care au reintrat în componenţa României. cunoscut sub numele de Întrebare creştinească. deocamdată. avîndu-şi izvorul în tradiţia urmată de cei ce o folosesc. în limba literară se întîlnesc. state româneşti. morfologic şi de punctuaţie. tipărită cu litere latine. la Orăştie. Apostolul (1563). Procesul desăvîrşirii unităţii în exprimarea literară intră într-o fază nouă şi ultimă după formarea Statului Român unitar. apărut la 1559. dar fără prea multe concesii făcute modei şi falsei originalităţi. Psaltirea (1570). Activitatea tipografică este continuată de diaconul Coresi “ot Tîrgovişte” în a doua jumătate a secolului al XVI-lea la Braşov. Liturghierul (1570). Printre acestea. în 1570. apare la Cluj. mai ales. a Îndreptarului ortografic. limba acestora integrîndu-se în normele generale şi oficiale reprezentate de uzul exprimării culte a intelectualilor din capitatele celor două. ne vin traducerile din prima jumătate a secolului al XVI-lea. ortoepic. a noului DOOM.

În aceste texte. fără a se preocupa dacă frazele au înţeles în limba română. După cum conchid mai mulţi cercetători al limbii române.Textele tipărite în a doua jumătate a secolului de Coresi şi ucenicii săi nu cunosc rotacismul. bazele pe care le-a dezvoltat limba literară. păstrată în arhivele Bistriţei. în afară de unele stereotipuri la începutul şi sfîrşitul Scrisorii lui Neacşu. după cum o dovedesc muntenismele din scrierile lui Varlaam şi Dosoftei. Nu încape îndoială că tipăriturile lui Coresi au pătruns pe întreg teritoriul românesc. uneori. Coresi şi ucenicii săi. supunîndu-le unei serioase revizuiri lingvistice prin înlocuirea tuturor elementelor fonetice şi lexicale. Limba literară. “Siluirea” sintaxei româneşti o constatăm la tot pasul şi ea formează o trăsătură caracteristică a textelor din această perioadă. totodată. într-o limbă curgătoare. Cărţile lui Coresi au pătruns şi în Moldova. cu sintaxa în parte neromânească a traducerilor maramureşene. Psaltirea Şcheiană Audzi-te Domnul în dzi de grije. Astfel. ce aparţine unui tînăr captiv şi trimisă părinţilor săi din Moldova. a făcut ca tipăriturile sale să fie înţelese de un cerc cît mai larg de cititori şi să constituie. scu- 142 . care au circulat în copii. se impune în Moldova din secolul al XVII-lea prin scrierile cronicarilor moldoveni. găsim deseori o expunere clară. Limba primelor traduceri româneşti de cărţi religioase este greu de înţeles de un cititor din zilele noastre fără ajutorul unui glosar sau al unui tratat de gramatică istorică a limbii române. care se deosebeau de limba vorbită din nordul Munteniei şi din sud-estul Ardealului. Coresi a avut la îndemînă manuscrisele maramureşene. El a tradus doar unele din copiile tipărite. Dificultăţile provin mai ales din faptul că traducătorii au urmat în mod servil sintaxa originalului. Evangheliarul din 1561 a fost copiat în Ţara Românească de Radu din Munceşti (Teleorman) în 1574. Caracteristicile generale ale primelor texte româneşti Faţă de limba greoaie. cu anumite particularităţi moldovenei. la baza ei literară stă anume subdialectul din nordul Munteniei şi din sudul Ardealului. Astfel. Vom exemplifica această afirmaţie prin compararea psalmului 19 în versiunea Psaltirii Hurmuzachi şi a Psaltirii Şcheiene. urmat de traducerea contemporană a acestui pasaj. apără- Psaltirea Hurmuzachi Ascultă-te Domnul în dzi de grije. a tipăriturilor de la Sibiu şi. astfel încît o parte din aceste texte poate fi luată în consideraţie pentru studiul limbii române literare din secolul al XVI-lea. Iar în continuare vom reproduce un pasaj dintr-o scrisoare particulară. a tipăriturilor lui Coresi. limba unor documente sau scrisori româneşti din secolul al XVI-lea este simplă şi uzuală. prin munca de revizuire şi muntenizare a textelor maramureşene.

Aceste pre căruţe. dăruiască-ţi după dorinţa inimii tale şi toate cîte ţi-ai pus în minte să le împlinească. şi dup-aceea vă dau de ştire că simtul viu pînă acmu. de niu m-au pierdut. Bucurămu-ne de ispăşenia ta şi în numeBucurămu-nă de spăsenia ta şi în nule Domnului Dumnedzeului nostru mări-nemele Domnului Dumnedzeului nostru vom. Şi iu amo spos către Andriiaş că simtu nepot de frate de soflet giorat în besearecă. Deci iară mă rog domnilor vostre să no mă zăboviţi părăsit aici. audzi-l-va de in ceriu svatul tău. amin. Sionu apără-te. Hristosul său. toate arsele tale grase fie. său întru sie spăsenie dereapta lui. Deci iu am trimes saşi de m-au cerşit. nu-s pierit. ce să mă scoteţi. din cerurile sale sfinte. te numele Dzeului lui Iacob. Ei au cerut 300 taleri. cînd au bătut Mihai vodă război cu ungorie. şi aceia pre cai. Acmu cunoscui că au scos Domnulu HrisŞi acum cunoscu că spăsit-au Domnul tosulu său. Eu am spus că m-au prinsu Mihai vodă de la Hotin şi m-au dus în Ţara Iungurească. Tremease-ti agiutoriu de la svîntul de SiTremease-ţi agiutoriu de sfîntu şi din on sprejeni-te. ce amu scăpat de la Bălgrad. Să tresăltăm de bucurie pentru ajutorul de care am avut parte şi întru numele Dumnezeului nostru să desfăşurăm flamura noastră.ti-te numele Domnullui a lui Iacob. Scrisoarea captivului Cocrişel părinţilor săi Scriu închinăciune şi moltă sănătate părinţilor mei Spiridon şi maicei mele Constdandeei. Unii se bizuiesc pe carele de război. Aducă-şi aminte de toate prinoasele tale şi arderea de tot a ta să-i fie prea plăcută. măcar numai d-aş presi cu tropul. Pomenit-au toată jratva ta şi toate arsele Pomeneaşte toată cumăndarea ta şi tale grase-i fie. Şi să vă afle aiastă scrisoare a mea sănătoşi pre dumneavoastră. eu m-am rugatu şi am spus că simt fecior Mogîldei. sveatul tău împle. Trimite-ţi ţie ajutor din sfîntul său lăcaş şi din Sion să-ţi fie de sprijin. Împlu Domnului toată cererea ta. şi ceia călări. i-a răspuns prin faptele mîntuitoare ale dreptei sale. aude el din cer sfîntul în puterea scoateriei dereptăţii lui. Psaltirea contemporană Domnul să te audă în ziua de restrişte. Şi îmbătrînesc. iară Andriiaş m-au scos dereptu 100 taleri şi m-au adus la Bistriţa. alţii pe caii lor. Deci mă rog domnilor vostre ca lui Dumnedzeu den ceriu să nefoiţi să mă scoteţi în ţară creştină şi să nefoiţi să daţi ştire părintelui miu Mogăldei vornicoloi că au dzacu în temniţă de mă mănîncă liutul şi păduchie. dacă tropul meu ar putea rezista încă să ies în ţară că iu mor de dorol vostru. Împlă Domnul toată cererea ta. Daţi-vă Domnului după înrima ta şi tot Deie-ti Domnul după înrema ta şi tot sfatul tău împlu. deci a vrut să mă taie. Domnul să împlinească toate cererile tale. mări-mu-n . Deci m-au prinsu nişte saşi. o gospodi. 143 . Acum cunosc că Domnul a izbăvit pe unsul său şi. şi am făcut o barbă pănă la brîu. Ceşti în roate. numele Dumnezeului lui Iacob să te ocrotească.

i după dz (dzic) 3. vreunul laţure mereit năsip prag 144 . a în loc de ă (cadzu) 4. şi simtu nomai c-o cămeşă. traduceri maramureşene. cu o limbă mai apropiată de cea din zilele noastre.(cons. b) tipăriturile lui Coresi. La părintele miu. ea analogic în seamă 2. î din legitatea a+n+voc(cons): cîne 5. lipsa acestui fenomen. Să comparăm Codicele Voroneţean de biu cinrescuşi (cinescuşi ) pletituri văruit ariră (arină) spiţă cu versiunea Apostolului lui Coresi pînă la destul fieşcarele. 3. nordul Ardealului 1. rrădăcină Ţara Românească. şi anume. sudul Ardealului 1. e în loc de ea: (mîna) me. ă păstrat (cădzu) 4. z şi j: zice. î după dz (dzîc). tu spuni 10. fenomenul rotacismului: bunrătate 9. păstrarea lui n neatins: bunătate 9. palatalizarea oclusivelor labiale şi a fricativelor labiodentale: hier. n palatalizat: cuvios. dz şi gi păstraţi: dzice. caracterizate prin puternice trăsături dialectale. (vei) vede 6. r vibrant: urrăciune. îi din legitatea a+n+voc. tu spui 10. c) acte şi scrisori particulare. Coresi şi ucenicii săi le-au înlocuit cu termeni care se foloseau în provincia lor. semnalăm prezenţa în traducerile rotacizate efectuate în nordul Ardealului şi în Maramureş a unor cuvinte care nu au circulaţie în sudul Ardealului şi în Ţara Românească. 6.XVII 7. care începe să fie atestat în sec. diftongul ea final păstrat: mîna mea. la Spiridon. Trăsăturile fonetice dialectale ale textelor acestei perioade sunt următoarele: Maramureş.): cîine 5. gios 8.Feciorul vostru Cocrişel. n palatalizat păstrat: cuvinios. va hi 7. r normal În domeniul vocabularului. jos 8. Limba literară din secolul al XVI-lea e reprezentată prin următoarele texte: a) traduceri religioase din slavonă sau maghiară. a etimologic păstrat în samă 2. Pentru a fi înţelese şi în aceste zone.

auă (< uva) – strugure. stepenă (< stepeni) – treaptă. de biu (< bio) – din belşug. a săruta "a saluta". Traducerile sînt împresurate de cuvinte luate din textele slave sau maghiare. în lipsa termenului românesc corespunzător. a via (<vivere) – a trăi. a se ucloni (< uklonitisea) – a se abate etc. pripec (< pripek) – arşiţă. Mai trebuie semnalat că o serie de cuvinte din traducerile secolului al XVI-lea au un sens diferit de cel obişnuit astăzi. deală (< delo) – lucru. a şerbi (servire) – a sluji. asin (< asinus) – măgar . Elementele latine. silă "putere". a deştinge (<descendere) – a coborî. fămeie "familie". mişel "sărac". jale. temoare (< timorem) – teamă. Lipsesc în special cuvintele slave introduse de traducători în textele luate din originalele slavone pe care le aveau la îndemînă. Elemente l a t i n e : acicea (< eccum hicce) – adv. transplantînd în traducerile lor o serie de termeni greceşti. ainte (<ab ante) – adv.de toate jigărăile. neam străin". împreună cu elementele slave şi maghiare. clevetă (< kleveta) – calomnie. găvoazde (< gvozdi) cuie. scîrbă. Iată cîteva exemple: a apăra "a opri". hrăborie (< hrabru) – vitejie. dau traducerilor de cărţi religioase din secolul al XVI-lea un colorit specific. binecuvîntare. lucoare (< lucurem) – lumină. dispărute azi din limbă. arbure (< arborem) – pom. dihanie "duh. spaimă. limbă "popor. nemzet (< namzet) – popor. bănat (< banat) – necaz. a pofti. suflet". greaţă "greutate". vidic (< videk) – regiune. a hliipi (< hlipati) – a se văita. Şi traducătorii textelor slave de la sfîrşitul secolului al IX-lea au procedat la fel. Iată cîteva cuvinte extrase din scrisorile particulare provenite în cea mai mare parte din Moldova şi adresate primarului de Bistriţa: bolgariu "piele rusească". a spărţi (expartire) – a despărţi. urăciune (< orationem) – urare. a gotovi (< gotoviti) – a pregăti. pristanişte (< pristanişte) – liman. iuboste (< luiby) – dragoste. a glăsi (< golosovati) – a a glăsui. chelşug "avere". a împuta (< imputare) – a învinui. bezaconic (< bezaconiku) – nelegiuit. cislă (< cislo) – număr. băsău (< bosszu) – mînie. O mare parte din cuvintele enumerate mai sus mu figurează în scrisorile particulare. a reproşa. jelanie "dorinţă".gerure (genune) mită valure vamă Vocabularul traducerilor e diferit de cel al textelor netraduse. Unele cuvinte citate mai sus sînt cunoscute astăzi în Ardeal şi Banat. a rosti. a deşidera (<desiderare) – a dori. sminteală. înainte. a oteşi (< uteşiti) – a mîngîia. aci. urgie. mărit (<maritus) – mire. grobnic (< grobniku) – giulgiu. pentru care nu aveau termeni echivalenţi în vechea bulgară. săblaznă (< sublaznu) – greşeală. păr unde 145 . bezaconie "nelegiuire". E l e m e n t e s l a v e: a besădui (<besedovati) – a vorbi. port. Elemente m a g h i a r e : Şi şarpele era mai alnic (< alnok) – şiret . gadină (< gadinu) – fiară.

bucuraţi-vă lui Dumnedzeu. Textele netraduse nu cuprind astfel de construcţii influenţa slavă se exercită însă şi în aceste texte. Bunăoară: ame: mişelame "sărăcime". în construcţiile de tipul birăul de Bistriţă. pentru că imită în mod servil sintaxa originalului slav sau maghiar. Alteori se întrebuinţează chiar modelul slav: i pan Simion. os: pănos "acoperit cu pene". dintre care unele sînt cunoscute şi în secolul al XVII-lea. străjar "grănicer". rugai (pre) Pavelu. întrebuinţarea formelor accentuate în locul celor neaccentuate: dau lui blagoslovenie în veacul veacului. 146 . zaşcititu-te imea Boga Iakovle. nis: mizerernic "milos". părcălab ot Bistriţă. ordinea cuvintelor imită originalul: Audzi-te Domnul în dzi de grije. ătate: bogătate "bogăţie". lipsa pronumelui aton: (îti) dărui ţie . aşezarea nefirească a adjectivului demonstrativ după nume: pasă cătră oamenii mei aceştia. apără-te numele Dzeului lui Iacob – uslîşi-te Gospodi v deni peciali. Printre calculele sintactice menţionăm: • • • • • • • întrebuinţarea pleonastică a pronumelui de persoana a treia: să ştii că Domnul elu e dzeul nostru. eu şoltuzul şi 12 părgari ot tîrgul Suceavei Textele din secolul al XVI-lea cuprind o serie de cuvinte derivate cu sufixe. tar "marfă.vom custa "cît vom trăi" de-aş presi co tropol "de-aş rezista cu trupul". lipsa lui pre ca morf al complementului direct: ce purtai ca un berbec (pre) Iosif. inţă : întîinţă "întîietate". feţii tale roagă-se bogaţii oamerilor. ciune: fericăciune "fericire". construirea unor verbe cu dativul. şi mai tîrziu. ime: necurăţime "necurăţenie. Astăzi aceste formaţii sînt neobişnuite. mai ales. S I N T A X A traducerilor româneşti este uneori nefirească. care imită textul slavon cu prepoziţia ot. eală: odihneală "odihnire". ca în versiunea slavă: Domnul bătu-şi joc lor. ură: călcătură "urmă": oniu: vulponiu "vulpoi".

-ăi: popei. iape. dzi). dz (gios. 3. fetii. ca şi în zilele noastre. fonetismul cu o în român.-D. dulce-dăriure (blagodarenie) etc. pîine) într-o parte a domeniului daco-român. XVI menţionăm mai ales: terminaţiile în -arui. care dă un aspect caracteristic limbii textelor maramureşene. 147 . şi anume: lege-călcare (zaconoprestuplenie). Printre particularităţile f o n e t i c e ale limbii literare din secolul al XVI-lea. Nordul Ardealului – Maramureş. prezenţa diftongului îi (mîine.gă (popeei. spui – spuniu.-D. pe. n palatalizat trecut la i: cuvios . avem de relevat: • • • prezenţa rotacismului. apar şi formele evoluare în -ei. z ( în jos. trecere lui e la i : nici (<neci). pe cînd în Moldova şi în nordul Ardealului î a fost conservat (mîne). disimilarea lui r din pentru. la numele feminine. ht trecut la ft: pohtă – poftă. opus lui gi. al XVI-lea. asimilarea vocalică în ridica (<rădica). slugă este de genul feminin. constatăm că repartizarea lor e la fel ca în zilele noastre. vechile forme de G. urmat în silaba următoare de e: leage. ele grupîndu-se în următoarele unităţi: 1. ţiitoriu – ţiitor. inimă (<înimă). surorii. substantivul mărule (mănule) apare şi cu forma contemporană mînă. în -eei . În domeniul f o n e t i c i i. Printre formele gramaticale ale textelor sec. bunăfacere (blagodejanie). alături de fonetismul cu u (rumîn). Moldova.Traducerile din slavoneşte cuprind cuvinte compuse după modelele slave corespunzătoare. apropierea de latinescul romanus. avem de menţionat în textele din secolul al XVI-lea: • • • • • • • • • • • monoftongarea lui ea şi trecerea lui ia la ie. În privinţa răspîndirii teritoriale a graiurilor româneşti.cuvinios. în -(e)ei la substantivele masculine terminate în –a. care dovedeşte o influenţă savantă. zi). Ţara Românească şi sudul Ardealului. ii: fetei. inel (<înel). Lucăi. -că. pre în pentru. norod (<nărod). -oriu ale numelor masculine şi feminine apar şi fără i: făcătoriu – făcător. Banatul. în sec. fonetismele din Ţara Românească j. Luchii. Lucăei ) sunt înlocuite cu formele în –ei. 2. Este esenţial să observăm în aceste caracteristici fonetice viitoare structură a limbii române literare contemporane. pe lîngă formele de G.. muiare > lege iepe muiere.

a cărui limbă are un caracter mai puţin arhaic. Vom reproduce cîteva pasaje din două texte cu o mare circulaţie în secolul al XVI-lea primul text este Legenda Sfintei Vineri. publicată de B. sîntem. ceia ce se mestecă şi să împreună cu rugăciunea perinţilor. Şi căutai şi vădzui faptele lui ce-u făcutu în numele lui Dumnedzeu. vreţi vreau. seţi. Este într-adevăr un progres de a nu vorbi cu rotacism. Şi căuta în giosu pre pămîntu.• • • înregistrăm forma analogică. şi vădzui u[n] omu murindu. şi zişu [=zisei] ce iaste. şi vadzui că în fapte bune cu săvîrşitu şi s-au făcutu odihniale sufletului său. este mai apropiată de noi. de asemenea. dar şi vrem. eşti. acela? Şi-mi dzise îngerul: acela nuor de focu iaste a oamenilor nebuni.P. ca sînt. alături de formele nai vechi sem. este. aşa dzicea: dă mie. doamne. Limba traducerilor maramureşene e mai regională şi mai apropiată de originalele în limba slavonă. provenit din nă (fonetism normal. Şi-mi răspunsă îngerul şi-mi dzise: caută în giosu. în toată viaţa sa ceia ce-u vişu [=trăit] pre pămîntu: şi toate faptele sta înainte lui în acela ceas. pentru că are la bază graiul din regiunea Tîrgovişte-Braşov. publicat. Şi-mi dzise îngerul: acela iaste di dreptu. să fie numele ei Sfînta Vineri. din latinescul nos. direpţiloru şi a păcătoşiloru. care se va impune ca limbă literară în Muntenia. Şi vădzuiu un nuoru [=nor] de focu prespre [peste] totu pămîntul. Comparînd limba tipăriturilor lui Coresi cu cea a traducerilor maramureşene. Şi venea îngerul Domnului spre ei şi zise lor: auzi şi ascultă Dumnezeu rugăciunea voastră şi e să nască o feciorea dintre voi.Haşdeu pe la 1580: "Într-acelea zile era un om într-acea cetate creştin dulce şi curat. Haşdeu: „Şi dzise îngerul cela ce mă purta: acolo este măria şi iubirea oamenilor ceea deşartă. şi dă noao plod să fie şi să se nască dentre noi feciorel sau fecioriţă. noi da-l am sfinţiei tale cu toată partea ei. vor. E [= şi] cel om chema-l Agaton. refăcută după te. de dativ şi acuzativ plural a pronumelui personal ne. de a imita mai puţin frazeologia originalului slavonesc şi a folosi cuvinte cunoscute pe o rază teritorială mai întinsă. P. sînt. sînteţi. e [=şi] boiereasa [= soţia] lui chema-o Polfîia.” 148 . veţi. vos). şi ruga-se întru ascunsu cătră domnul. caută şi spre noi." Al doilea text este un fragment din Apocalipsul Apostolului Pavel. în ce chipu iasu din această lume. şi fu viaţa lor şi lăcuiră ei 35 de ai [=ani] fără de feciori. Hristoase împărate. Eu plînşu [=plînsei] şi zişu [=zisei] cătră îngeru: voi să văzu sufletele oamenilor. de B. verbul a vrea are şi formele vom. Şi ruga-se ei întru ascunsu în tot ceasul. am constatăm un progres la Coresi. la indicativul prezent al verbului a fi sînt înregistrate şi forme recente. de a întrebuinţa forme mai simple în morfologie.

Relevăm în acest pasaj stilul cărţilor religioase. 1. aşa va fi şi întru venitul fiului omenesc. greşiţii şi nedostoinicii şi ticăloşii carii ne-am trudit aicea. derept ce că şi voi înşivă sînteţi oameni cu inimă de ţărînă. ce era meşter învăţat într-acest lucru. şi cu fire neprecepătoare de toate”. dar de alt tip. şi atunce vor plînge toate rudele [=generaţiile] pămîntului şi vor vedea fiul omenesc vii[n]d în nuorii [=norii] ceriului cu silă [=putere] şi cu slavă multă şi va tremeate îngerii lui cu buciune în glasurile mari. pluralele neutre în – ure: lucrure etc. am avut… minte nedestulă şi întunecată. noi o deadem [=dădurăm] lu Coresi. şi se vor aduna aleşii lui de patru vînture. limba lui Coresi e mai evoluată. da-l-am [=l-am da]. imitaţia sintaxei slave este totuşi vădită. sintaxa lui Coresi este mai liberă. Că ne-am nevoit ş-am trudit. pl. Iuo [=unde] va amu fi trupul. C-am avut şi noi minte nedestulă şi întunecată cum doară şi pre voi puteţi socoti. noi ne rugăm să ne milcuim [=rugăm cu umilinţă] fiecărora care-i veţi ceti acicea sau veţi propovedui altora. În domeniul morfologiei relevăm pe sem [=sîntem] (pers. Derept aceaia şi noi. În fonetică. De smochin învăţaţi-vă pildă. sau veţi scrie dentru ea ceva. ca şi noi. şi stealele vor cădea din ceriu şi atunce se va ivi semnul fiului omenesc în ceriu. iară voi să dereptaţi. Fraze stereotipe. notarea cu e a lui i+n: Veneri etc. pe lîngă cel din Apostol de mai sus: „Zise domnul ucenicilor lui: Fulgerul ce iase de la răsărit şi se iveaşte pînă la apus. să ştiţi că aproape iaste de secerat. luate din formulare. Cînd nu este influenţată de originalul slav. astfel. den capetele ceriului pînă la sfîrşitul lor. Iată un pasaj din prefaţa la Cazania a II-a (1581): „Şi cu voia tuturor acestora. Reproducem un pasaj din Evangheliar (1560-1561). De exemplu: şi avem nedejde pre domnia voastră să 149 . Aciiaşi [=numaidecît] după scîrbitul [=suferinţe] zilelor acelor. mintea noastră şi firea doară nu se-au de toate domirit. găsim în scrisorile particulare. cu manifestări de umilinţă. encliza pronumelui personal neaccentuat: chema-l. şi unde să [=dacă] veţi afla ceva neisprăvit bine sau greşit. chema-o. de lîngă cetatea Braşovului. lipsa lui pre pentru construirea acuzativului: e boiereasa lui chema-o [ =pre boiereasa] lui. cînd amu steblele [=ramurile] ei vor fi tinereale şi frunza înfrunzeaşte. şi cu voia mitropolitului. ceva neisprăvit bine sau greşit. să ştiţi că aproape iaste lîngă uşi”. de micşorare a personalităţii şi întrebuinţarea unor expresii consacrate: greşiţii şi nedostoinicii şi ticăloşii. marelui Serafim. acolo aduna-se-vor vălturii [=vulturii].Relevăm în aceste texte fraze mai curgătoare decît în traducerile maramureşene. sînteţi oameni cu inimă de ţărînă etc. ind. iară mintea noastră şi firea doară nu se-au de toate domerit. soarele va întuneca şi luna nu-ş va da lumina ei. împreună cu preoţii de la beseareca Şcheailor. diaconul. Aşa şi voi cînd veţi vedea acealea toate. prez. a verbului a fi). În ceea ce priveşte fonetica şi morfologia. să nu blăstemaţi. de o scoase den cartea sîrbească [=slavonească] pre limba rumînească.

Atît în Ţara Românească. Influenţa turcească în viaţa societăţii româneşti lasă urme adînci în plan lingvistic. Prin urmare. Polonia şi Peninsula Balcanică. 150 . cît şi în Moldova. se exercită asupra dezvoltării limbii şi culturii Româneşti influenţele rusă şi polonă. Îmbunătăţirea limbii literare se realizează anume pornind de la această bază firească. ţările româneşti au raporturi strînse. un mare ajutor ne-a parvenit din partea Rusiei la întemeierea tipografiilor. pînă în secolul al XIX-lea. domnitorii români caută în puterea vecină de la Răsărit un sprijin împotriva asupririi turceşti. Prin filiera polonă. prin toate mijloacele. economică şi culturală a ţării. Dar chiar în secolul al XVI-lea am constatat progrese. creşte amestecul turcilor în viaţa politică şi economică a Ţării Româneşti şi a Moldovei. Pe plan extern. mai ales. Ţările româneşti se află în plin feudalism. şi aşijdere ne rugăm domnilor voastre de rîndul lui Tănase etc. Dezvoltarea limbii române literare în secolele XVII-XVIII Condiţiile de dezvoltare a societăţii româneşti în diferite provincii în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea sînt asemănătoare. marile familii boiereşti realizează averi considerabile şi se constituie în partide. pentru obţinerea puterii de stat. În textele traduse. realizate. Textele netraduse au o limbă mai apropiată de cea contemporană. în domeniul lexicului şi în cel al sintaxei. se accentuează orientarea culturii româneşti spre Rusia. mai ales. se exercită asupra limbii române o puternică influenţă latină. puterea domnitorului scade. limba literară va elimina din uz formulele complicate. Secolul al XVII-lea marchează apogeul expansiunii turceşti în Europa. cuvintele regionale şi se va perfecţiona neîncetat. în tipăriturile lui Coresi. Tinerii boieri moldoveni învaţă în coplegiile iezuite şi umaniste din Polonia. atunci cînd limba literară se apropie de cea populară. nevoi vom să facem prentru voia domnilor voastre. o dată cu începutul secolului al XVIII-lea. puterea turcilor însă începe să scadă. prin mijlocirea căreia pătrunde umanismul latin. Limba literară din secolul al XVI-lea are un aspect diferit. ea face progrese. În felul acesta. Acest proces poate fi urmărit în tot cursul evoluţiei limbii române literare pînă la etapa contemporană. Limba literaturii artistice şi stilul individual al fiecărui scriitor pornesc anume de aici. ce va hi pohta şi treaba domnilor voastre la noi. În ceea ce priveşte relaţiile culturale cu popoarele înconjurătoare. uneori de neînţeles. Cu Rusia. deşi în ţările româneşti ea este încă destul de activă.daţi noao a şti de toate. Pe plan intern. De asemenea. limba este greoaie. În evoluţia sa. care luptă. pe cînd marea boierime dobîndeşte o însemnătate din ce în ce mai mare în viaţa politică.

în prefaţa la Întrebare creştinească (1559). cea 151 . Un mare centru de răspîndire a culturii greceşti şi latine este şcoala patriarhiei din Constantinopol.a. greaca sau slavona. necesitatea introducerii limbii române în biserică. greacă. ele au constituit o dovadă pentru români că şi limba lor poate fi limbă liturgică şi i-au stimulat pe cărturarii din generaţiile următoare să realizeze traduceri mai apropiate de limba vorbită a poporului. Vasile Lupu întemeează colegiul Trei Ierarhi. precum şi texte juridice. vestiţi profesori. diaconul Coresi. maghiară) a pus în faţa traducătorilor numeroase probleme ale limbii literare. dezvoltarea unei culturi în limba poporului. greacă şi română. procesul nu poate fi considerat ca încheiat decît la începutul secolului al XIX-lea. ia fiinţă. limbile de predare erau latina. pe lîngă călugării greci. În această epocă. mai ales. precum şi alţi factori. supremaţia politică şi economică a boierimii pămîntene în Ţara Românească şi în Moldova. printre alţii. cît şi în legătură cu primele manifestări ale conştiinţei unităţii poporului român. În 1641. călugării iezuiţi înfiinţează primele şcoli cu limba de predare latină la Iaşi. care a intrat în legătură cu Matei Basarab şi cu Vasile Lupu. Un fapt important în dezvoltarea culturii din secolul al XVII-lea este întemeierea în ţările româneşti a unor tipografii. apar cărţi populare (Floarea darurilor. În Ţara Românească. În această epocă. limba română se introduce în biserica ortodoxă în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea. încă în secolul al XVI-lea. oficial. se reînfiinţează tipografia în Ţara Românească. prin imperfecţiunile lor. viaţa culturală din ţările româneşti se înviorează. ca Sevastos Kymenytes. iar în 1641 se întemeiază prima tipografie în Moldova. În Moldova. vin în ţările româneşti. unde îşi fac studiile.Influenţa grecească e puternică în secolul al XVII-lea şi ajunge la apogeu în cursul secolului următor. Apar cărţi în slavonă. Cu toate că. Împuţinarea traducătorilor de limbă slavonă. Pravilele lui Vasile Lupu şi Matei Basarab. Cantemir. au determinat înlocuirea treptată a slavonei cu româna în administraţia de stat. încep să se manifeste preocupările teoretice ale cărturarilor români pentru unele probleme ale limbii române. ca de exemplu: problema regionalismelor. Alături de textele religioase. În toate aceste şcoli. Petru Movilă. din iniţiativa lui Şerban Cantacuzino. exprimase. Lucrul acesta a fost posibil datorită sprijinului acordat de mitropolitul Kievului. Teodor din Trapezunt ş. Astfel. Traducerea cărţilor liturgice în limba română (din slavonă. declinul culturii slavone. În 1635. în chiliile mănăstirii Sfîntul Sava. primele traduceri de cărţi religioase în limba română n-au reuşit să introducă limba poporului în biserică. În general. în biserică şi în literatura scrisă. În această epocă se dezvoltă şi învăţămîntul. Primele teoretizări s-au dezvoltat în strînsă legătură cu procesul introducerii limbii române în biserică şi cu interesul cronicarilor pentru demonstrarea originii romane a poporului român şi a originii latine a limbii noastre. Academia domnească. Chiar dacă. Alexandria). N. Milescu şi D. Cotnari şi Galaţi.

în acest sens. pe care ei le-au rezolvat. datorită contactului cu popoarele învecinate. După. ei zic gallina. a rămas uluit de asemănarea dintre limba latină şi cea română. În Predoslovia descălecării a Ţării Moldovei. că de-am socoti pre amăruntu. 1643). 152 . încă în prefaţa către citito. Cazania mitropolitului Varlaam poartă titlul Carte românească de învăţătură (Iaşi. cum s-au pomenit mai sus. În Letopiseţul Ţării Moldovei. care îşi făcuse studiile la un colegiu umanist din Polonia. carne. În altă parte a lucrării. fămeia. în care constată că în română. au pătruns cuvinte din alte limbi („aşijderea şi limba noastră din multe limbi iaste adunată şi ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur”). de la un loc sînt cu moldovenii şi toţi de la Rîm se trag”. femina. iar capitolul Pentru Ţara Ungurească de Jos şi Ardealul de Sus zice: „românii.r unitatea şi originea comună a poporului român: „Biruit-au gîndul să mă apuc de această trudă. a normelor etc. Gr.. pater. din ce izvor şi seminţe sînt lăcuitorii Ţării noastre Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti. chiar titlurile unor cărţi. iar Pravila lui Vasile Lupu . Varlaam se adresează în cartea sa către „toată seminţia românească”. Cea de-a doua bază importantă pe care se întemeiază acum unele consideraţii cu privire la limba română literară o constituie problemele originii poporului român şi a limbii române şi problema unităţii poporului român. că toţi un neam şi odată descălecaţi sînt”. toate cuvintele leam înţelege”). adesea.a neologismelor. unii cărturari au consideratcă este util să-şi exprime în scris părerile şi să le popularizeze. părinte. formulare care va fi reluată de mitropolitul Dosoftei în prefaţa Liturghiei traduse din greacă şi tipărite la Iaşi în 1679. noster şi altile multe din limba latinească. cu o intuiţie surprinzătoare.Ureche afirmă că „s-au tras de la un izvor”. aşa cum sînt ele dezbătute mai ales de cronicari.Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeţe (Iaşi. ce la zicem latini: pîine. şi la Maramureş. ei zic caro. găină. ei zic panis. 1646). iar altele italieneşti”. El afirmă apoi descendenţa romană a poporului român („de la Rîm ne tragem”) şi face chiar unele apropieri etimologice între cuvinte româneşti şi latine („de la rîmleni. cronicarul moldovean are un capitol Pentru limba noastră moldovenească. Originea comună şi unitatea poporului român sînt afirmate mai categoric şi în alte capitole ale cronicii. al nostru. Grigore Ureche. muiarea. în care urma să arate că în româneşte „pînă astăzi sînt cuvintele unele latineşti. vorbind despre munteni şi moldoveni. Miron Costin în De neamul moldovenilor – prima scriere românească consacrată exclusiv problemei originii românilor – subliniază. Pornind de la preocupări de felul acesta. autorul trimite la „capul [=capitolul] de [=despre] graiul acestor ţări”. să scot lumii la vedere felul neamului. cîţi se află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal. Conştiinţa unităţii poporului român este vie la aproape toţi cărturarii epocii vechi. Sînt semnificative. mulier.

în centrul atenţiei scriitorului a fost. operă în care istoricul de rară erudiţie urmărea trecutul întregului popor român. Miron Costin dă o listă de 87 de etimoane. După ce arată că „întreaga temelie a vorbirii şi pînă astăzi se ţine pe limba latină”. numai cuvîntul stejar este de origine geto-dacică. cronicarul neapucînd să scrie capitolul în care intenţiona să argumenteze. stolnicul Constantin Cantacuzino exprimă ideea unităţii românilor din diferite provincii („rumînii den Ardeal. Asupra caracterului latin al limbii române insistă Miron Costin şi într-o altă scriere a sa: Istoria în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească. iar heleşteu e de origine maghiară. Că nimic supt soare iaste stătătoriu. 1895. despre limbă ca fenomen social în continuă schimbare: „…nici un rod osăbit de oameni în veci poate rămînea în lume. heleşteu). originea romană a poporului român. încă între dînşii mult să osăbesc…”. Bucureşti. De asemenea. tot o limbă fiind.cum se ştie. cuvinte ca: stejar. ceea ce a contribuit la „amestecarea” cu alte limbi. tot un neam. adunate şi publicate cu traduceri şi adnotaţiuni. D. Ideea originii comune şi a unităţii poporului român apare în mod explicit şi în Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor al lui Dimitrie Cantemir. hadarag etc. moldovenii şi ceştia de ţara aceasta. ci toate. nici feliurile limbilor în mii de ani tot acelea neschimbate şi nemutate pot sta. Cantemir consacră un capitol limbii române vorbite în Moldova (Despre limba moldovenilor). originea romanică a poporului român („toţi aceştia dintr-o fîntînă au izvorît şi cură”). prin „amestecătura” populaţiei romanice cu populaţiile vecine. În lucrarea cu caracter monografic Descriptio Moldaviae. După ce discută părerile referitoare la originea limbii române şi menţionează unele împrumuturi din limbile popoarelor învecinate. cîte sînt. autorul se opreşte asupra elementelor autohtone. occido – ucid. între care. În Istoria Ţării Rumîneşti întru care să cuprinde numele ei cel dintîi şi cine au fost lăcuitorii ei atunci. Chestiunea latinităţii limbii este însă dezbătură mai pe larg într-o altă lucrare a lui Miron Costin. în aceeaşi cronică. între elementele autohtone. şi problema originii comune a unităţii de neam şi de limbă a poporului român. în curgere şi în mutări sînt zidite”. pe lîngă multe derivaţii juste (oculus – ochiul. această operă a rămas neterminată. redactată În limba polonă: Chronika ziem moldawskich z muntanskich [=Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei]. Deosebirile de grai dintre diversele grupuri de români se explică. întîlnim şi unele aproximaţii etimologice greşite (postulo – poftesc. transmitto – trimit. precar – priesc). scribo – scriu). Demnă de relevat este şi ideea cronicarului muntean despre caracterul dinamic al faptelor linguale. 153 . de rînd cu hîrdău. După cum se ştie însă. cu ajutorul elementelor de limbă. pădure. după Constantin Cantacuzino. pe cînd pădure e de origine latină (< paludem). fără a reuşi însă să dea exemple adecvate (se amintesc. păstrată într-un manuscris descoperit şi publicat de Ion Bogdan în Cronice inedite atingătoare de istoria românilor. dudău.

piatră (< petra) – chiatră. fără să adîncească însă aspectele acestui proces complex: „Limba cea mai curată este în mijlocul Moldovei. el preconizează drept criteriu de selecţionare a materialului lexical valoarea circulatorie a cuvintelor 154 . Ideile lor. atinge şi problema marilor centre culturale în evoluţia limbii comune în general şi a limbii literare în special. episcopul Rîmnicului. Simion Ştefan exprimă în mod categoric necesitatea creării unei limbi literare unice. la necesitatea unificării limbii literare. în 1648. În vederea realizării acestei sarcini. totuşi pronunţarea lor este mai aspră. cu z polonez sau j francez.Sînt interesante părerile sale în legătură cu palatalizarea labialelor. vie (< vinea) – ghie. de obicei în rîs. Dacă vreun bărbat s-a deprins odată cu acea pronunţare. Ţara Românească şi Moldova. în prefaţa Mineului de ianuarie. Conştient de unitatea românilor din Transilvania. de obicei. mai culţi”. de unii greu de pronunţat. muntenii – ahăla. ca mie (< mihi) . la rolul culturii în dezvoltarea limbii literare. se trădează totdeauna cu gura lui că a stat prea mult la sînul maică-sa. acela (< hic). căci schimbă silabele bi şi vi în ghi. În acelaşi capitol. la diferenţa dintre limba vorbită şi cea scrisă. („Locuitorii din Muntenia şi Transilvania au aceeaşi limbă ca şi moldovenii. locuitorii acelui ţinut ajung. pi în chi: pizmă „invidia” – chizmă. Dumnedzeu (> deus). greu de tot se poate dezbăra de ea şi. Descendenţa romană a poporului român este menţionată şi de alţi cărturari români din epoca veche (Chesarie. precum şi de deosebirile regionale existente („Rumînii nu grăiescu în toate ţările într-un chip”). împrejurul Iaşilor. şi de aceea chiar astfel de oameni se zic. la fonetică şi morfologie (opoziţii dialectale). ca şoarecele. Cantemir. În Predoslovia cătră cetitori a Noului testament. m iniţial în ng. ca bine (< bene) – ghine. Primul cărturar român care acordă o atenţie specială problemelor limbii literare este Simion Ştefan. Au chiar un număr de cuvinte necunoscute moldovenilor. pe care toate.acuma. munteanul zice jur.). tipărit la Rîmnic în 1779). vorbind de graiurile subdialectului moldovenesc. alegerea cuvintelor. tratarea regionalismelor. tipărit la Bălgrad (Alba-Iulia). acmu (< nunc). cînd scriu. De asemenea. ca giur. fiindcă. le omit”). în prezenţa continuă a curţii domnului. D. Acestea sînt coordonatele principale pe care se dezvoltă concepţia unor cărturari ai epocii vechi cu privire la problemele limbii literare. accesibilitatea vocabularului etc. domnitorul moldovean avea vie conştiinţa deosebirilor dialectale dintre graiul moldovenesc şi cel muntenesc. muntenii – Dumnezeu. fecior de babă (< filii vetulae)”). Simion Ştefan ia în discuţie cîteva dintre chestiunile fundamentale ale exprimării literare. în măsura în care au fost exprimate. se referă la vocabular (îmbogăţirea cu neologisme.nghie etc. fenomen pe care-l considera specific vorbirii femeilor moldovence („şi femeile moldovence au o pronunţare deosebită de a bărbaţilor. muntenii .

altele. adică nu are echivalente pentru absolut toţi termenii originalului („Iară Liturghia toată a o prepune pre limba noastră şi a o muta nice am vrut. că vedem că unele cuvinte unii le-au izvodit într-un chip. de s-au mestecat cuvintele cu alte limbi. carele nu să ştiu rumâneaşte ce sînt. săvăi că şi pentru scurta limba noastră ce iaste. de nu grăiescu toţ(i) într-un chip”). alături de alţii. Problema este rezolvată pe calea introducerii cuvîntului nou. care a colaborat la definitivarea traducerii Bibliei (Bucureşti. constată şi el „strîmtarea limbii româneşti”. aşa şi ai noştri le-au lăsat precum să citesc la cea elinească”). Cărturarul Radu Greceanu. de să şi află şi să înţeleg. Merită să fie reţinută mărturisirea lui Simion Ştefan în ceea ce priveşte strădania depusă în vederea elaborării unui text care să fie accesibil unei mase cît mai largi de cititori („Noi derept aceea ne-am silit. 155 . ce pînă astăzi n-au ţinut”). cumu-i synagoga şi poblican. nume de oameni şi de leamne. Semnalînd insuficienţa lexicului românesc în comparaţie cu acela al limbii greceşti („că sînt cuvinte elineşti şi vorbe dupre locuri. alţii – într-alt chip. den cît am putut. nice am cutezat.(„cuvintele trebuie să fie ca banii. precum aceia. pentru multe alte pricini ce m-au impus. În legătură cu opera destul de anevoioasă de traducere a cărţilor religioase în limba română. în prefaţa Liturghiei traduse din greacă şi tipărită la Bucureşti în 1680. să izvodim aşea cum să înţeleagă toţ(i). acelea sînt bune carele le înţeleg toţi”). la îmbogăţirea ei cu neologisme. o am făcut şi pentru lipsa dascălilor – cum am zis – ce nu sînt întru ticălos norodul nostru şi pentru neobiciaiul besericii noastre. şi gangrena. care unele nici la lexicoane nu să află. aşea şi cuvintele. drept mărturisesc. că nu a îndrăznit să transpună toată slujba liturghiei în limba română şi pentru motivul că limba noastră este „scurtă”. mai ales. traducătorii nu o dată îşi exprimă părerile despre posibilităţile expresive ale limbii române în comparaţie cu cele ale altor limbi. şi pietri scumpe. noi încă le-am lăsat greceaşte. văzînd că alte limbi încă le ţin aşea. Iară noi le-am lăsat cum au fost în izvodul grecescu. contribuind însă efectiv. Astfel. În efectuarea traducerii sale. în 1698. O atitudine asemănătoare în anumite privinţe cu ce exprimată de Simion Ştefan manifestă Radu Greceanu şi atunci cînd traduce Mineele tipărite de episcopul Mitrofan la Buzău. 1688). că banii aceia sînt buni în toate ţările. din greacă („Şi măcară că la unele cuvinte să fie fost cu nevoie tălmăcitorilor latinilor şi slovenilor. nu-i de vina noastră. mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti arată. şi de veşminte. Simion Ştefan s-a lovit de lipsa în limba română a termenilor necesari redării anumitor noţiuni. a împrumutării lui odată cu noţiunea corespunzătoare din limba din care s-a efectuat traducerea („De aceasta încă vom să ştiţi. şi alte multe carele nu să ştiu rumâneaşte ce sînt. iară să [=dacă] nu vor înţeleage toţ(i). pentru că alte limbi încă le-au lăsat aşea”). ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumînii printr-alte ţări.

156 . După cum am văzut. atît în plan vertical. spre deosebire de cărturarii amintiţi mai sus. mai accesibilă şi mai nuanţată. Să vedem care este structura limbii literare a epocii vechi. fără a fi folosit un termen propriu pentru a denumi limba literară şi fără a fi consacrat lucrări speciale dezbaterii problemelor limbii literare. pe care astăzi îl numim limbă literară. Totuşi. În epoca veche. dat fiind că aceşti termeni apar în graiul din regiunea respectivă („le-am lăsat aşa după obiciaul cum grăiesc pre aciaste locuri”). nu pot veni la tălmăcit”). tipărit la SasSebeş. Preocupările referitoare la anumite aspecte ale limbii literare apar la noi în activitatea de traducere a cărţilor religioase şi în strînsă legătură cu deşteptarea interesului pentru originea limbii şi a poporului român şi cu formarea conştiinţei unităţii de limbă şi de neam a poporului român. Ioan Zoba îşi dă seama că în vorbirea românilor din diverse regiuni există unele nepotriviri. Cu toate că au lipsit factorii diriguitori şi coordonatori ai acestui proces. a nemeri.iară pentru îngustarea limbii româneşti. Diferită de poziţia avansată adoptată de Simion Ştefan şi Radu Greceanu apare atitudinea exprimată de popa Ioan Zoba din Vinţ în Cuvîntul cătră cetitori al Sicriului de aur. cărturarii români din epoca veche aveau totuşi o noţiune mai mult sau mai puţin vagă referitoare la aspectul cel mai îngrijit al limbii comune a poporului. forma scrisă a acestei limbi. vom observa că se menţin cu valoare de normă următoarele particularităţi: păstrarea vocalei ă: a lăcui. Radu Greceanu arată că s-a străduit să dea o traducere cît mai pe înţelesul cititorilor („Iară eu am iscodit şi în tot chipul m-am nevoit a nu lăsa nici un cuvînt ca să nu dea întru înţelegerea limbii noastre cei rumâneşti”). cum există în epoca modernă. pe care le-a folosit. caracteristica principală a procesului de evoluţie a limbii române literare este tendinţa de impunere treptată a unei norme supradialectale. cît şi pe plan geografic. e vădită preocuparea cărturarilor epocii de a se exprima într-o limbă din ce în ce mai îngrijită. aşa cum apare ea în cărţi. a rădica. de a renunţa la particularităţile dialectale. de a folosi un vocabular „actual”. conservarea lui e în: den. Pentru marea majoritate. în 1683. în stilurile limbii. alduiala – binecuvîntarea şi altele”. hasna – folosul. deci îmbogăţit şi înnoit sau de a pune în circulaţie cuvinte noi. Aceste preocupări constituie nişte dovezi incontestabile că atenţia multor cărturari s-a îndreptat tocmai spre cultivarea aspectului celui mai îngrijit al limbii comune. neşte. Cît priveşte aspectul fonetic al acesteia. el îi avertizează pe cititori că vor întîlni în textul traducerii o serie de termeni regionali. cum „iaste: în alean – împotrivă. este cea mai aleasă. adică în toate provinciile locuite de români. a răsipi.

. varianta literară din Transilvania de nord se apropie de cea moldovenească şi de cea transilvăneană de sud-vest.. Pe lîngă aceste. dintre. se păstrează vocalele anterioare după labiale (iubesc). ceea ce confirmă presupunerea că forma grafică 0 avea suport şi la rostire. înnoieşte. preluate mai tîrziu de limba literară modernă. majoritatea de provenienţă 157 . î>u sub influenţa lui m: a umbla. apar şi inovaţii. a după labiale. îmflă. băte. Structura fonetică a variantei literare muntene suferă puţine schimbări faţă de epoca anterioară.trecerea lui î la u în a umbla. joc). tăiet. . mai ales. în cronicele muntene. - Pierzîndu-şi cea mai caracteristică trăsătură fonetică. spăriet. Se constată o tendinţă de individualizare a principalelor variante de tip nordic. transilvăneană) păstrează africatele dz şi gi în cuvintele moştenite din latină (dzi. mai ales. prieten. sint. bănăţeană. hiare. din. piste: e şi ea sînt înlocuiţi cu ă. respectiv. ride. comune tuturor variantelor literare. purtătoriu).este frecventă. Aceste inovaţii sînt: . să margă. diftongul îi în mîine. cu toate acestea. tinăr etc. în varianta literară munteană îşi fac loc cîteva inovaţii determinate de contactul limbii scrise cu graiurile din această zonă. priiaten. să vinim. Se menţin ca norme fundamentale z şi j în elementele latine (zic. a umfla. singe. e>i în citi. r (şarpe. dar numai atunci cînd în silaba palatalizarea labiodentalei f în stadiul h: hire. închiderea lui e neaccentuat: aproapi. apa şi forme noi. a risipi. Cele mai importante trăsături ale acestora sînt: diftongul ea > e: avea. a umplea. j. apare r muiat în sufixele –ar şi -tor (morariu. Alături de fonetismele arhaice. a nimeri.- grafiile cu ia netrecut la ie continuă să fie majoritare: iaste. Structura morfologică păstrează şi în această perioadă numeroase forme vechi şi populare. careli. dreptate.sincoparea lui i în drept. gioc). ia > ie: boier. următoare nu se află un sunet palatal sau muiat: bat (beat). uraşte). ia > ie. mai ales. grijaşte. întîrziet. grăiaşte. îmblă. trecerea lui î la i în cuvinte ca: atita. nişte. cîine. a umple. să răpadă. diftongul ea devine a după ş. grăieşte. în poziţie finală: abie. în cuvintele care astăzi se ortografiază cu u: împle. pîine. se menţine şi î. vorovăscu. Printre acestea menţionăm: ă>i prin asimilare în a ridica. rotacismul. a umfla. o dată cu deplasarea activităţii tipografice din Oltenia spre centrul Munteniei. La sfîrşitul secolului al XVII-lea. nu numai la scris. Toate variantele literare nordice (moldoveană.

la cele nehotărîte: cevaşi. întrebuinţarea auxiliarului au la perfectul compus la pers. Structura sintactică a textelor acestei perioade. pronumele relativ care este articulat: carea. cheltuiele. cumulul de conjuncţii (şi încă căci că şi de multe ori voievozii). de la: în mijloc de besearecă. din pîntecele de la maică-sa. şi plural (el. acordul în caz al substantivelor în genitiv şi dativ cu atributele şi apoziţiile (starea cetăţii Cameniţii). folosirea unei singure negaţii în loc de două (nici ştiu. nici pot face). sai etc. cum că introduce completiva directă (măcar că ştim cum că adormirea iaste moarte trecătoare). feciorul Mihnii -vodă. moştenit din latină: oame.sînt răspîndite şi formele de viitor construite cu va + conjunctivul prezent: va să vie. sînt mai frecvente formele de genitiv analitic construite cu prepoziţiile a. izbînde. a suferit modificări fundamentale. spui. acordul gramatical după înţeles (căci neamul turcilor sînt mai întălepţ). . circumstanţiala cauzală se introduce prin pentru 158 . cu excepţia variantei bănăţene. Bunăoară.dialectală. spuş sînt însă mai rare decît în perioada arhaică. Dintre fenomenele morfologice care au încă o frecvenţă în textele din toate provinciile româneşti se numără: pluralul în e la unele substantive feminine şi neutre: amăgele. carii. genitiv-dativul în iei (nopţiei) apare mai rar. pămînte.condiţionalul perfect construit cu auxiliarul a vrea: n-ar vre scăpa şi formele de perfect simplu arhaic dziş. encliza particulei şi la pronumele relative: cineşi. greşeala Radului –vodă.. văz. .formele pre şi supt au încă o largă circulaţie. ei) au fost. poci.mai mult ca perfectul perifrastic (au fost grăit) şi de viitor format din prezentul indicativ al verbului a avea + infinitivul verbului de conjugat (n-are a se duce). careşi. atunce a spus a tot norodul. la. în schimb. talpe. carele. Diverse tipuri de propoziţii sînt introduse prin conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale specifice limbii vechi. numele proprii apar articulate: Radul vodă Negru. vocativul masculin în e. dintre care unele s-au impus mai tîrziu ca norme unice ale exprimării culte româneşti. în toate celelalte se generalizează formele iotacizate ale carevaşi şi la cele demonstrative: acestaşi. va să-l spînzure. Textele epocii mai păstrează unele particularităţi arhaice de tipul dislocărilor sintactice dezordonate (şi ne de greşeale curăţeşte). iar unele prepoziţii sînt întrebuinţate cu valori diferite de cele pe care le au în limba română contemporană. III sg. de. Brîncoveanului. deşi mai păstrează unele trăsături arhaice de tipul dativului adnominal (era nepot lui Traian). . Complementul direct nu este reluat de pronume atone (pre dînsul (îl) împodobeşte). . precum şi dativul cu la: au dzis la şoltuzul. - verbelor: (eu) auz.

De pildă. 159 . sintaxa lor dobîndind astfel un caracter elaborat. o metamorfoză remarcabilă. În timp ce cronicarii savanţi (M. trebuie remarcată şi topica unor părţi de propoziţie care în construcţiile sintactice actuale ocupă alt loc. livresc. în primul rînd. În scrierile cronicarilor mai puţin erudiţi. construcţiile sintactice greoaie şi neconforme cu structura limbii române. cu sintaxa vorbirii populare. Frazele ample. prin Antim Ivireanul şi episcopul de la Rîmnic Chesarie. în bună măsură. O situaţie similară întîlnim şi în topica unor instrumente gramaticale cum sînt: adverbul foarte. În structura sintactică a textelor laice. complementul direct exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui personal de pers. cu ajutorul conjuncţiilor coordonatoare şi. adesea incompatibilă cu ordinea cuvintelor în româna populară. sintaxa cărţilor bisericeşti cunoaşte prin pana lui Varlaam şi Dosoftei. numai ce au vădzut că-i arde şi casa-ş” (Gr. "lăsa-o-a oastea turcească la Hotin”. C. apare şi înaintea predicatului: „Şi o au trimis la împărăţie de o au vădzut” (Gr. Ei preferă frazele scurte. şi au iscălit toţi. constituie o trăsătură specifică. dar mai ales. a sintaxei lui D. întîlnim aproape toate elementele proprii sintaxei populare. întrerupte adesea de maxime şi sentinţe livreşti ori de proverbe şi zicători. Cantemir) s-au străduit să dea sintaxei româneşti o înfăţişare particulară. iar: "a doua dzi s-au tocmit şi boierii cu Dumitraşco-vodă şi mitropolitul. prin perioade lungi şi întortocheate. alcătuite din propoziţii principale. Tot o particularitate a exprimării populare este şi reluarea printr-o formă conjunctă a pronumelui personal: „Şi după ce l-au slobozitu-l turcii să margă la casa-ş şi apropiindu-se de casa-ş. şi verbele auxiliare din componenţa unor moduri şi timpuri compuse : „…ce foarte un lucru puţin…". în bună măsură. şi i-au făcut toţi scrisori la mînă. morfem al superlativului absolut. Cu toate acestea. traducătorii cărţilor bisericeşti au putut evita. pe care le întîlneam atît de frecvent în limba cărţilor traduse din secolul al XVI-lea. III-a sg. Urmînd modelul vorbirii populare. şi împăratul" (Gr.căci (dară păcatul încă nu l-au isprăvit cu lucrul. structura sintactică a limbii celorlalţi cărturari români. Ureche). Ureche). iar circumstanţialele finale au ca element introductiv conjuncţia de (ascultaţi de vedeţi ce zice fericitul Pavel). distingem două maniere diferite de exprimare. În acelaşi sens.Ureche). se identifică. Cantacuzino. legate între ele mai ales. cu o structură complexă. ce se caracterizează printr-un stil retoric bombastic. nu mai puţin erudiţi. Costin. Cantemir şi atestă influenţa literaturii bizantine. Principala trăsătură a sintaxei cronicarilor savanţi este preferinţa pentru o topică aparte. ce (ci). înzorzonat. D. sau pentru căci n-au avut putere să facă aceia ce pohtea).

Cu toate că în lexicul variantelor literare româneşti 160 . lexicul a suferit cele mai importante inovaţii în acest răstimp. voie vegheată „protecţie”. de asemenea. ci şi la calcuri. Dintre aceste elemente amintim cîţiva termeni împrumutaţi din slavonă pe cale livrească: blagoveştenie. Pe lîngă termenii populari. Pentru atingerea acestui scop. Elementele lexicale împrumutate din latină şi greacă privesc mai ales viaţa spirituală. un mare număr de neologisme greceşti. latineşti şi turceşti.Ca şi celelalte compartimente ale limbii. menţinute pînă azi în terminologia religioasă a românilor. precum şi unele locuţiuni specifice vechii române de tipul peste fire „extraordinar”. Scriitorii savanţi. Ştefan). În textele bisericeşti mai întîlnim o serie de calcuri sau construcţii calchiate după alte limbi. lexicul literar din această epocă prezintă. blagocin etc. Cantemir s-a distins ca cel mai autorizat reformator al lexicului românesc literar. în schimb. vocabularul scrierilor bisericeşti cuprinde şi unele arhaisme ori împrumuturi mai vechi din slavonă. Vocabularul cărţilor religioase din această perioadă este mai bogat şi mai variat decît cel pe care l-am întîlnit în scrierile similare din secolul al XVI-lea. a prepune „a bănui” – toate moştenite din latină. Textele laice au un vocabular incomparabil mai bogat şi mai variat decît cele bisericeşti. Ivireanul. Sînt abandonate acum majoritatea slavonismelor puse în circulaţie în textele româneşti din secolul al XVI-lea. Explicaţia trebuie căutată în cultura traducătorilor (ne referim la Varlaam. S. între care D. Dosoftei. n-au şovăit se creeze cuvinte noi. neştine „cineva”. la derivare cu sufixe şi prefixe. neomogen din punct de vedere social şi cultural. de vreme ce cărţile religioase erau destinate unui public foarte larg. fără să ignoreze împrumuturile externe. Se menţin încă numeroase elemente lexicale vechi. un caracter compozit. lucoare „lumină”. la cuvinte compuse şi chiar la termeni regionali. precum şi altele. În cărţile bisericeşti. chiar „clar”. adesea. au pus în circulaţie un număr mare de neologisme şi calcuri. pe cînd cele turceşti se referă la viaţa materială. a custa „a trăi”. Necesitatea de a spori cît mai grabnic posibilităţile de exprimare îi determină pe marii cărturari – aproape fără excepţie poligloţi – să caute cu asiduitate în vorbirea populară şi în limbile pe care le cunoşteau termenii de care aveau nevoie. Cu toate acestea. ei au apelat nu numai la împrumuturi lexicale din alte limbi. punînd la contribuţie şi mijloacele interne de îmbogăţire a vocabularului. Tot în această perioadă consemnăm strădania cărturarilor noştri de a crea o terminologie ştiinţifică românească. pe care româna modernă nu le-a preluat. adoptîndu-se. Dar. pe care s-au străduit să le adapteze la structura fonetică şi morfologică a limbii române. cum sînt: a cerşi „a cere”. aceasta fiind soluţia cea mai potrivită. se recurge la mijloace de exprimare proprii vorbirii populare. Ceilalţi cărturari. s-au mărginit la moştenirea pe care le-o puneau la îndemînă graiurile populare din provinciile în care trăiau. A. a da mulţemită „a mulţumi”. a blagoslovi. puitoriu de lege „legiuitor” etc. formate pe terenul limbii române sau împrumutate din alte limbi. dar şi în progresul general al limbii române literare.

chef. harbuz. medicină. pingea etc. duşumea. compunere. Paralel însă. Se impunea crearea unei terminologii ştiinţifice româneşti. ghiveci. schimbarea clasei morfologice). cazma. teanc. capabil să pună la îndemîna vorbitorilor nu numai o structură fonetică şi gramaticală unitară. haz etc. interjecţii: aman!. cît şi prim mijloace externe (împrumuturi din alte limbi). ci şi un fond lexical bogat. Cantemir). s-au păstrat pînă astăzi. taman etc. raft. sarma. ciulama. D. în majoritate. matematică. agronomie etc. Înlocuind slavona în funcţiile ei de limbă a culturii. domniile fanariote au determinat unele modificări în structura administrativă a ţărilor române. La rîndul lor. omăt. pătlăgea. ceardac. Împrumuturile turceşti privesc aproape exclusiv viaţa materială şi cea socială. balama. Desigur. adverbe: abitir. pită ş. şerbet. În aceste condiţii. cafea. glod. geam. care să poată asigura exprimarea corectă a celor mai însemnate idei. realizarea acestui deziderat impunea înfrîngerea unor dificultăţi deosebite. cazan. prin strădania unor învăţaţi (C. absolut necesară într-un moment cînd începuseră a se scrie şi a se traduce. cîntar. româna literară trebuia să devină un mijloc de exprimare modern. cearşaf. sentimente şi noţiuni. muşteriu. Cuvintele turceşti care. în primul rînd. În primul rînd. floră: arpagic. se referă la: tava etc. puţine dintre acestea au o circulaţie limitată. filozofie. era normal ca şi vocabularul limbii literare din ţările române să se îmbogăţească. a sudui.a. liliac. precum şi în viaţa social-politică şi culturală. au pătruns în limba română şi numeroase neologisme de origine latină şi romanică. trebuia acoperit golul ce se crease prin abandonarea slavonismelor lexicale. halva. hal. în moda şi obiceiurile de la curte. era firesc să se încerce îmbogăţirea vocabularului românesc atît prin mijloace interne (derivare. hatîr. comerţ: chilipir. pîntece. Cantacuzino. halal! locuinţă: acaret. lucrări de fizică. meserii: boiangiu. iaurt.pătrund acum numeroase elemente regionale. termeni abstracţi: belea. bostan. dovleac. moft. logică. bre!. marafet. magazie. alimentaţie: baclava. întrucît au pătruns şi în graiurile populare. a şugui. ţinterim. gramatică. fapt care s-a reflectat şi în lexicul limbii literare din această perioadă. Într-o vreme cînd asupra vieţii noastre social-politice şi culturale se exercita o puternică influenţă orientală. harbuz. dulgher. ciobotă. în limba noastră. 161 . Printre ele menţionăm: arină . pilaf. buluc. tejghea. cu neologisme de origine greacă şi turcă. considerate la începutul secolului al XVIII-lea ca arhaice şi nepotrivite pentru textele cu caracter laic. doldora. curechi .

tertip (< tc. escroc”. mulţi dintre învăţaţii munteni şi moldoveni s-au folosit de greacă pentru a-şi redacta lucrările sau. arendă”. mai ales. tragodie „tragedie”. ciftiric „moşie. Printre aceştia se numără: agă „căpetenie militară”. „şarlatan. Astfel. truc”. uneori. „belea. „bătrîn ramolit”. care nu poate fi adaptată sistemului verbal românesc. scandalagiu. au pătruns în limba română şi cîteva sufixe. cearşaf / lepedeu. duelgiu. cel puţin. în timpul domniei grecilor fanarioţi.În epoca fanariotă. artă: melos „cîntec”. Alţi termeni de origine turcă şi-au schimbat valoarea semantică. pentru că. căpătînd în limba literară actuală înţelesuri noi. adjective. pentru a completa golurile din vocabularul românesc. savanlîc. Iată o serie a cuvintelor greceşti. a spudaxi „a-si face studiile”. adverbe şi interjecţii. crailîc. cînd a atins apogeul. le corespund elemente lexicale maghiare sau germane: catifea / barşon. cu sufixul –lîc (-lîc) s-au format cîteva substantive cu sens ironic: avocatlîc. vivlion „carte”. haraba (Moldova) – chervan (Muntenia). Nici un verb de origine turcă n-a pătruns în limba română. vivliotecă „bibliotecă”... deoarece verbele turceşti au terminaţia -mak sau -mek. grecismele se referă la termenii din sfera spirituală. servind la crearea unor cuvinte noi de diferite origini. savanţi sau istorici. Influenţa turcească asupra limbii române a fost limitată în timp şi spaţiu şi a atins numai anumite sfere ale vocabularului. în secolul al XVIII-lea. După cum am mai menţionat. Odată cu neologismele turceşti. Din turca osmanlîie românii au împrumutat numai substantive. adoptaţi în Principate. tantana „alai militar”) – rom. de obicei. termenilor de origine turcă. dulap / almar. beşli-aga „căpitan de beşlii”) – rom. elciu „ambasador creştin pe lîngă Poartă” etc. 162 . În varianta literară din Transilvania. carvasara „birou vamal”. dar nici ei n-au avut o atitudine identică faţă de ele. dintre care multe au fost abandonate în secolul următor: ştiinţe şi învăţămînt: agramat „ignorant”. cu ajutorul sufixului -giu (-ciu) s-au creat substantivele: barcagiu. pehlivan „acrobat”) – rom. în cele două provincii. care s-au încadrat în sistemul derivativ românesc. pomanagiu etc. În această perioadă. dandana (< tc. barmengiu. Influenţa neogreacă s-a exercitat. pehlivan (< tc. care n-au pătruns în vorbirea populară şi au fost abandonaţi încă la începutul secolului al XIX-lea. limba română a împrumutat din turcă numeroşi termeni oficiali. au fost adoptate sinonime turceşti diferite: bostan (Moldova) – dovleac (Muntenia). musicos „muzician”. tutun / duhan. „şiretlic. tertip „plan”) – rom. ironice sau depreciative: beşleagă (< tc. întîmplare neplăcută”. Turcismele au fost acceptate numai de munteni şi moldoveni.

se editează manuale. şi de multe ori au reuşit. cînd apare la Viena gramatica lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai Elementa lingue dacoromanae sive valachicae. a chivernisi „a guverna. au devenit izvorul cel mai însemnat de modernizare a lexicului românesc. milion. Costache Conachi. Ceea ce dă caracter deosebit acestei epoci este faptul că toţi care au scris în acest timp au urmărit aceleaşi idei şi au dat un exemplu rar de solidaritate intelectuală”1. un rol deosebit de important în această privinţă l-a avut Şcoala ardeleană şi curentul latinist de mai tîrziu. Dinicu Golescu) începe a se închega o literatură cultă în limba naţională. Densuşianu. pentru că în Transilvania învăţaţii români au apelat la o altă limbă de cultură.1. cea latină. a administra”. coronaţie. iarăşi. Fireşte. se traduc lucrări din cele mai diverse ramuri ale ştiinţei. politie „stat. experienţia. epidemie. Influenţa greacă s-a exercitat. senat etc. milă. administraţie: anaforă „raport adresat Domnului”. latina şi limbile romanice. metafizică. găsim o serie de neologisme de tipul: activitas. Se înmulţesc şcolile cu predare în limba română. Remarcabilă prin consecinţele ce le va avea şi asupra dezvoltării limbii literare este tendinţa de laicizare a întregii culturi româneşti scrise. Literatura română modernă. avocat. Problemele şi evoluţia limbi române în perioada anilor 1780 – 1840 Data care marchează punctul iniţial al perioadei moderne a limbi literare române este anul 1780. O serie de elemente latine şi neoromanice au fost introduse şi de cărturarii epocii în discuţie. precum şi în veacul următor. 163 . cînd învăţaţii transilvăneni vin să propage prin scrierile lor convingerile pe care se întemeiază renaşterea noastră de la începutul secolului trecut. În scrierile lor. Bucureşti. paradă.- politică: aftocrat „autocrat”. calendar. apar în ţările române semne ale modernizării vieţii social-politice şi economice. Între cei dintîi şi. eterie „revoluţie”. iar prin cîţiva poeţi şi scriitori (Enăchiţă Văcărescu. scrie Ovid Densuşianu. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. zulie „gelozie”. Spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821) marchează trecerea spre epoca modernă a istoriei poporului român. pe baza căreia au încercat. 1920. totodată. asupra variantelor literare din Moldova şi Muntenia. cei mai de seamă reprezentanţi ai curentului novator ce caracterizează această epocă se numără toţi acei cărturari 1 Ov. „O etapă de regenerare începe pentru întreaga noastră intelectualitate. ţaţă „mătuşă”. monetă. să lărgească şi să modernizeze vocabularul limbii române literare. argument. p. în primul rînd franceza şi italiana. Iancu Văcărescu. oraş”. familie: babac „tată”. providenţia. eclipsă. armistiţie.

Limba română în sec. una dintre preocupările de căpetenie ale reprezentanţilor Şcolii ardelene a fost alcătuirea lucrărilor de acest fel. În sfîrşit. dar foarte importante pentru istoria culturii româneşti. Învăţaţii Şcolii ardelene au arătat şi aici drumul pe care trebuia să-l străbată limba română. Rosetti1. Una dintre problemele fundamentale ale oricărei limbi literare este îmbogăţirea vocabularului cu termeni şi sensuri noi. Totodată. trebuie să arătăm că aceşti pionieri ai culturii româneşti au avut în vedere şi aspectul estetic al limbii. Pentru stabilirea acestor reguli. ci şi un mijloc al exprimării artistice. mai întîi. Introducerea şi adaptarea neologismelor. 1956. Ele pun la îndemîna tuturor un material lexical bogat. Ei au văzut în limbă nu numai un instrument de cultură în general. Gheorghe Şincai. Este lesne de înţeles că nici o limbă literară nu se poate unifica din punct de vedere fonetic atîta vreme cît cei care o vorbesc şi o scriu nu sînt constrînşi să respecte norme ortografice şi ortoepice precise. Tempea. „haină împrumutată şi rău adaptată limbii române”. menite să faciliteze introducerea alfabetului latin în scrisul românesc şi. Alături de ilustrele nume ale corifeilor Şcolii Ardelene. sinonimele acestora şi cuvintele mai puţin uzuale. de a 1 Al. chiar şi cele care nu vorbeau limbi neolatine. consemnează multiplele sensuri pe care le pot avea termenii respectivi. mai ales în epoca de formare a limbii culte. 164 . I. Fiind posesori ai unor temeinice cunoştinţe filologice. Ei şi-au dat seama de faptul că modernizarea limbii române literare nu se poate face în afara contactului cu limba latină şi cu limbile romanice „surori”. Aşadar. Petru Maior şi Ion BudaiDeleanu. XIII-XVI. Diaconovici-Loga. Pentru aceasta.15. ei s-au străduit să creeze o terminologie adecvată cerinţelor momentului istoric respectiv. Teodorovici. Iorgovici. dau indicaţii cu privire la scrierea şi pronunţarea cuvintelor înregistrate. alfabetul chirilic. Rosetti. Dar unificarea limbii se realizează deplin abia atunci cînd vorbitorii respectă şi un anumit număr de reguli morfologice şi sintactice. Colosi. V. Corneli s. în acelaşi timp. R. trebuia să se înlocuiască. la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea. în special ale lui I. se cuvine să amintim aici şi cîteva nume mai puţin cunoscute. I. Budai-Deleanu. un rol fundamental în procesul de formare şi de îmbogăţire a limbilor literare îl au dicţionarele. reprezentanţii Şcolii Ardelene şi-au pus pentru prima dată în mod deliberat problema creării limbii literare.români din Transilvania care. C. Începuturile unora dintre ei. este o muncă complexă şi anevoioasă. p. dar mai ales. trebuiau scrise gramatici. Alături de gramatici. ca Samuil Micu. trebuiau elaborate principiile ortografice. cum ar fi: P. Şcolii ardelene îi datorăm şi elaborarea celor dintîi dicţionare româneşti. Or. mai ales că în vremea ceea se foloseau de alfabetul latin majoritatea popoarelor europene.a. s-au străduit să asigure emanciparea culturală şi socială a românilor transilvăneni. să favorizeze unificarea limbii literare din punct de vedere fonetic. cum zicea Al.

afirmînd că „…vorba sau limba muselor nu este altă fără limba întru care se învaţă ştiinţele. Petru Maior distingea şi el varianta literară de cea populară a limbii. Micu şi Gh. Şincai în această gramatică era menită să asigure 165 . în prefaţa primei gramatici româneşti tipărite. Astfel. reprezentanţii Şcolii ardelene şi-au propus să elaboreze un s i s t e m o r t o g r a f i c b a z a t p e p r i n c i p i u l et imo lo g ic. Micu a sesizat evoluţia limbii române în secolul scurs de la tipărirea Bibliei de la Bucureşti şi tocmai de aceea îşi propune să dea o nouă tălmăcire textului sacru. numai cît este mai curată de toate smintelile ce se află în limba lămurită şi adusă la regulile gramaticeşti. care nu se află în vorba de obşte”. Cea mai preţioasă constatare teoretică privitoare la limba literară o face însă I. Un sistem ortografic cu litere latine bazat tot pe criteriul etimologic. dar mai pe larg explicat şi argumentat. apoi şi înmulţită cu cuvinte obicinuite de învăţături.crea şi dezvolta limbajul nostru poetic marchează debuturile încununate de succes ale limbii poetice româneşti. Filologi autentici. ei sperau să apropie aproape pînă la identificare limba română scrisă de cea latină. Şincai. prin care trebuie să se îndrepte toţi oamenii. Această limbă se află la toate neamurile politice [=civilizate] la care folosesc învăţăturile şi este în sine tot aceeaşi limbă a norodului de obşte. precum şi a altor oameni. buni cunoscători ai istoriei limbii române. nu la cea română. tipărită cu alfabet latin de Samuil Micu la Viena în 1779. arată că unicul scop al acestei lucrări este perfecţionarea limbii materne: „M-am străduit cît am putut ca de la cuvintele şi vorbele cele tocmai româneşti nicicum să nu mă abat şi depărtez. Aici filologul transilvănean dă cea dintîi definiţie a limbii literare. fără numai ca prin normă. să se îndrepte şi să sporească şi limba noastră. La sfîrşitul acestei cărţi.” Samuil Micu constată. precum am şi făcut. În felul acesta. dar el se referea la limba latină. Acţiunea conştientă întreprinsă de filologii Şcolii ardelene pentru unificarea şi prelucrarea limbii literare poate fi urmărită în cele mai multe dintre scrierile acestora. nu pentru altă ceva. în prefaţa Bibliei tipărite la Blaj în 1795. BudaiDeleanu în lucrarea sa Dascălul pentru temeiurile gramaticii româneşti. autorul indică alfabetul utilizat (identic cu cel latin) şi dă unele explicaţii ortografice. Reiese de aici că S. Ortografia propusă de S. că Biblia de la Bucureşti (1688) a fost tipărită „cu foarte şi încurcată aşezare şi întocmire a graiului românesc şi mult osibit de vorba cea acum obicinuită şi mai ales. îl găsim în prima gramatică amintită mai sus: Elementa linguae daco-romanae sive valachicae. Gh. de graiul şi de stilul cel din cărţile bisericeşti”. Prima încercare de a pune în practică acest punct de vedere o găsim în Carte de rogaciuni pentru evlavia homului creştin. ci să le aleg după cum pre unele locuri mai bine vorbesc româneşte decît pre altele. în care să fixeze noua fizionomie a limbii culte.

se simte obligat să facă unele concesii principiului fonetic. În plus. De aceea constatăm şi un anumit haos chiar în scrierea tradiţională cu litere chirilice. Filologii transilvăneni ne-au lăsat şi cîteva gramatici. rîu). Fără îndoială. Nici pentru scrierea cu litere chirilice nu se elaborează. Dar. Astfel. Probabil că acest lucru a fost sesizat şi de Gh. la acea dată nici tradiţia ortografică impusă prin scrierile româneşti din secolele anterioare nu corespundea realităţii fonetice. ustia > rom. pentru î se propun semnele î. cu toate că propune o ortografie etimologică. adoptînd sistemul italian de scriere a consoanelor africate (principiul silabic): ci. apar numeroase cărţi cu alfabet latin. Micu. Mai trebuie să menţionăm că. deşi e scrisă în limba latină (doar exemplele sînt româneşti) este deosebit de importantă pentru că e cea dintîi gramatică românească tipărită. pînă la începutul secolului al XIXlea. ideea înlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin şi propagat principiul etimologic în ortografie. de asemenea. în Transilvania. e (mîna. gi. I. Iordan. pe care o tipăreşte la Buda în 1805. Încercarea lui Ienăchiţă Văcărescu de a simplifica alfabetul chirilic şi de a stabili reguli ortografice a rămas fără ecou. ci. pentru că voiau să se facă înţeleşi de către toţi românii şi pentru că şi-au dat seama că vremea reformelor ortografice totale nu sosise încă. Aici. că un astfel de sistem de scriere era aproape impracticabil pentru cei care nu cunoşteau latina. prin care ideea abandonării scrierii chirilice în favoarea celei latine a cîştigat un loc sigur şi definitiv în conştiinţa intelectualilor români. mai ales. bazată pe principiile morfologic şi fonetic. ge şi utilizînd prima dată semnele ş şi ţ. a gramaticii istorice româneşti. „…pe lîngă faptul că este 166 . fără să indice şi numele lui S. P. Maior admite şi alte principii ortografice. Ceilalţi reprezentanţi ai Şcolii ardelene au susţinut. desigur. Totodată. de vreme ce în a doua ediţie a gramaticii.o „haină cît mai latinească” limbii române şi cerea din partea celor ce s-au încumetat s-o utilizeze serioase cunoştinţe de fonetică istorică. uşă. Adoptarea scrierii etimologice ar mai fi avut o consecinţă: integrarea mai rapidă a culturii noastre în cea romanică. Petru Maior fost cel dintîi care s-a ocupat în mod special de ortografie şi a tipărit chiar o lucrare în acest sens: Ortographia romana sive latino-valachica cum clavi. Totuşi. deşi au luptat consecvent pentru înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin. apărută la Buda. cea amintită mai sus. Aşa se face că aproape toţi lingviştii transilvăneni au propus şi au susţinut în exclusivitate sistemele ortografice mai mult sau mai puţin etimologice. ceea ce i-ar fi obligat pe intelectualii noştri să se orienteze mai grabnic spre cultura latino-romanică. deprinderea acestui principiu ortografic implică o bună cunoaştere a limbii latine şi. Pentru ş se recomandă semnul ς: uςia < lat. de la 1800 încolo. aςezemênt. în 1819. primii reprezentanţi ai Şcolii ardelene şi-au tipărit cele mai importante opere tot cu vechiul alfabet. aşa cum afirmă acad. Şincai. î. Prima. o ortografie ştiinţifică. păstrate şi în ortografia actuală.

Printre aceştia. la scurtă vreme. ea are meritul de a fi servit multor străini. despre care se spune că numai articolul. de asemenea. să înveţe româneşte şi. ceea ce este. doctorul I. întemeietorul filologie romanice ca disciplină cu adevărat ştiinţifică. Gramatica lui S. Lăsînd la o parte greşelile inerente pentru vremea în care au fost elaborate regulile şi lucrarea. infinitiv şi chiar pentru participiu. cum ar fi: formarea acuzativului cu prepoziţia pre. ei susţin că nu avem decît două genuri: feminin şi masculinâ. spaniola. alcătuieşte o gramatică în limba germană Deutsch walachische Sprache. unul. de asemenea. să-şi dea seama de originea latină a limbii române.. forme de viitor pentru modurile imperativ. cînd şi cum trebuie folosit articolul etc. 2. 4. cum ar fi cea privitoare la declinarea cu articol. avea s-o consacre. iar la sfîrşit se dă un mic glosar român-latin. Micu şi Gh. cunoscători ai limbii latine. care folosiseră o terminologie slavonă greoaie şi o clasificare complicată. Se adoptă forma populară a indicativului prezent de la verbul a fi: eu sent (sînt). mai potrivite şi mai conforme cu structura limbii române. În capitolul I sînt expuse principiile ortografiei etimologice latinizante. Etimologia. Micu şi Gh. La capitolul Sintaxa. o exagerare. nu ţin seamă de reducerea cazurilor în limba română. Micu şi Gh. de alţi învăţaţi români. mai ales. Sintaxa. Utilizînd terminologia şi clasificările gramaticilor latineşti. încercînd să găsească forme şi pentru Abl. 167 . peste ceva mai mult de jumătate de secol (1836). În capitolul al II-lea Etimologia (Morfologia) se fac numeroase constatări juste. 3.. se declină. Dar şi aici se dau numeroase reguli judicioase. noi sentem (sîntem) etc. Vrînd să dovedească însă că structura gramaticală a limbii române se confundă cu cea a limbii latine. p. cei doi autori au făcut un însemnat pas înainte faţă de predecesorii lor. Şincai are o importanţă deosebită şi pentru formarea terminologiei gramaticale româneşti. Exemplul lui S. care s-au străduit să elaboreze şi să tipărească gramatici româneşti destinate mai ales şcolarilor. apărută la Viena în 1788. şi anume Fridrich Diez. Formarea cuvintelor. italiana etc”1. fără temei. Ortografia. foarte redus de altfel. Şincai. ei identifică sintaxa verbului românesc cu cea a verbului latinesc. ca un idiom romanic egal îndreptăţit în ochii specialiştilor cu franceza. 1 LRC.Şincai a fost urmat. Astfel. Molnar-Piuariu. 1956. devenit parte integrantă a cuvîntului. şi nu forma latinizantă sînt. trebuie să reţinem că prima gramatică românească tipărită a adus o contribuţie reală la fixarea celor dintîi norme ale limbii române literare moderne. Lucrarea cuprinde 4 capitole: 1. pornind de la Elementa linguae daco-romanae sive valachicae a lui S.prima gramatică tipărită a limbii noastre. cu toate că acesta dispăruse încă în latina preromanică. regimul anumitor verbe.751. Disting. suntem.

din 1838-1840. s. Iorgovici. Rădulescu. respinsă.76). Iorgovici Observaţii de limba rumânească. În 1799. tipărite la Buda în veacul trecut”. dar atrage atenţia asupra faptului că înlocuirea africatei prepalatale cu fricativa corespunzătoare. În semn de omagiu. de la cea latină. pe care le ilustrează cu numeroase exemple. C. sînt. o gramatică. datorită unei tendinţe 168 . făcîndu-l să exclame în prefaţa gramaticii sale din 1828: „Vrednice de toată lauda sînt sfaturile pentru cum să îndrepteze limba rumânească ale lui P. tipăreşte în 1822. iar în locul africatei dentale sonore dz. Palatalizarea labialelor este ocolită cu grijă. 5. Regulile ortoepice şi ortografice. Şincai. pentru că autorul vedea în şcoală principala instituţie prin intermediul căreia puteau fi răspîndite şi impuse normele rostirii şi scrierii corecte. el propune ca unică forma corectă cu j în locul lui gi. precum şi normele morfologice şi sintactice propuse de C. Autorul îşi dă seama că limba română „are lipsă de îndreptare şi de înmulţire. deşi are caracter normativ. judeţ etc. Velarizarea vocalelor anterioare e şi i după consoanele dure (ş. pornind. Ortografia sau scrierea dreaptă. Iorgovici în Curierul de ambe sexe. este preferată fricativa sonoră z. Unele dintre afirmaţiile autorului privesc direct limba literară şi surprind prin justeţea lor. care nu este. 4. conform pronunţiei din graiul crişean. lucrarea era destinată mai ales şcolarilor. Heliade retipăreşte lucrarea lui P. Sintaxa (Alcătuirea cuvintelor). Micu şi Gh. în care sesizăm influenţa lui Ienăchiţă Văcărescu Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor gramaticii rumâneşti. în cuvintele de tipul joc. apare la Buda cartea bănăţeanului P. în 1797. de asemenea.R. El constată diferenţa dintre vorbirea oamenilor instruiţi şi a celor neinstruiţi şi încuviinţează crearea limbajului savant. obişnuită în limba veche şi în unele subdialecte dacoromâne. tot la Buda. Prosodia sau măsura tonului. H. Cartea cuprinde 5 părţi: 1. El propune cîteva soluţii judicioase de îmbogăţire a lexicului românesc prin mijloace interne. este incorectă şi trebuie evitată. I. z. care l-au entuziasmat pe I. Diaconovici-Loga. ci este prima lucrare importantă de lexicologie a limbii române. După cum se vede din titlu. o Gramatică românească. Diaconovici-Loga. în domeniul foneticii. judicioase şi vădesc orientarea autorului mai ales spre formele ce s-au impus mai tîrziu ca norme ale limbii literare moderne. dar şi influenţa lui S. 3. Tempea publică la Sibiu. Ortoepia sau grăirea dreaptă. ţ. j. cartea sa cuprinde şi alte idei interesante privitoare la studiul limbii în general şi a limbii române în special. aceasta se poate face de vom aduce-o la regule fixe". ba chiar. Astfel. r) este. în general. o Gramatică romanească pentru îndreptarea tinerilor. însă autorul ei se dovedeşte a fi unul dintre cei dintîi filologi români care au încercat să creeze o terminologie gramaticală românească. Lucrarea nu are o valoare deosebită.. însă precizează că învăţatul care scrie pentru publicul larg "trebuie să întrebuinţeze aşa cuvintele cu care vorbind să-l înţeleagă aceia pentru care scrie" (p. 2. Etymologia sau deducerea cuvintelor. Alt bănăţean. apărută la Rîmnic cu zece ani mai înainte. mai ales. de fapt.

atunci cînd intră în componenţa adverbelor. Şi în domeniul morfologiei. din. de aceea el n-a încercat să elimine din rostirea literară sunetele ă şi î. Astfel. ia. el recomandă ca fiind mai corecte formele neiotacizate ale verbelor a auzi. grupul verbelor deponente. iar referitor la prepoziţia pe constatăm că. Faptele de limbă populară apar mai frecvent în gramatica lui C. pe care însă nu uită să le pună alături. modificările fonetice în spirit latinist propuse de C. cu toate că în gramatica sa nu pierde prilejul de a spune despre ele că „au un ton tîmp şi nefiresc”. De asemenea. ăst. propune formele leau. el voia – ei voiau). El mai propune şi numeroase reguli morfologice. menite să asigure o mai înaltă claritate şi precizie structurii gramaticale româneşti. pronume şi articol. Diaconovici-Loga. a vedea etc. pentru că la verbele regulate păstrează forma nediferenţiată (el lăuda – ei lăuda). În cuvîntul român şi derivatele sale î este înlocuit peste tot cu a. după persoane. pre răul. Fonetismele regionale de tip bănăţean sînt acceptate ca norme de rostire literară numai atunci cînd lasă impresia că se apropie de norma existentă în latină. Prepoziţiile de. ci sînt însoţite de formele populare sau de cele care s-au impus mai tîrziu în limba literară. leai lea pentru iau. Diaconovici-Loga încearcă să stabilească forme de ablativ pentru substantive. cum ar fi. nu sesizează existenţa genului neutru. pre mine etc. spuni [=spui]. să fii cugetat. care s-au impus în limba literară din Principate abia la sfîrşitul secolului trecut. petroni [=pietroi] etc. verbul auxiliar a fi are forme variabile. dar numai pentru verbele auxiliare (el era – ei erau.). formele latinizate sînt sporadice şi nu apar aproape niciodată singure. ă şi î sînt uneori înlocuiţi cu i şi e. Diaconovici-Loga a fost un latinist moderat. adjective. acolo unde limba literară îi păstrează: învevetură.latinizante. după un model latin. ai. iar pentru condiţionalul trecut se recomandă şi o formă alcătuită din imperfectul verbului a vrea + 169 . de pildă. cît şi pentru acuzativul cu pre (pre pîne. Astfel. Totuşi C. după apar ca în limba actuală. îl recomandă pe formos în locul lui frumos şi distinge. formele de mai-mult-ca-perfect perifrastic de tipul am fost auzit „auzisem” stau alături de cele sintetice. cu toate că sînt înregistrate şi formele regionale cest. În general însă. să fim. chepetenie etc. Cele mai multe particularităţi regionale pot fi întîlnite în flexiunea verbală. indică formele cazuale exacte atît pentru articolul hotărît. acel. a III-a pl. pe acolo. ale. să fiţi cugetaţi). el adoptă formele diferenţiale ale articolului genitival al. C. Bunăoară. est. a. iar pentru pronumele demonstrativ sînt recomandate mai ales formele aceasta.. a imperfectului indicativ. pe de alături etc. tinăr. e notată ca în exprimarea literară de azi: pe aici. dar aceste se află înşirate mai totdeauna după cele care au devenit literare. Diaconovici-Loga sînt rare şi nesupărătoare. El încearcă să impună forma cu u la pers. acest. iei. la perfectul conjunctivului (să fiu cugetat.

În 1805. Micu terminase un Dictionarum valachico-latinum. După cum observă Mircea Seche. lucrarea era terminată. morfologia. BudaiDeleanu este alcătuită după principiul progresiv al reprezentării cunoştinţelor. erau încă foarte rare. de la simplu la complex. În 1812. graduri de comparaţie: pozitiv. cartea lui C. Pînă la apariţia Lexiconului de la Buda. Heliade Rădulescu şi rolul pe care l-a jucat gramatica sa în procesul complex de impunere a normelor limbii române literare moderne în Transilvania şi Banat este asemănător cu cel care l-a avut gramatica lui Heliade—Rădulescu în Muntenia şi Moldova. în 1801. încearcă să-l transforme într-unul în 4 limbi. Din nefericire. adverbia. După cum se poate vedea din cele expuse mai sus. ortografice şi gramaticale româneşti. autorul terminase şi versiunea latinească a acestei scrieri: Fundamenta gramatices romanicae seu ita dictae valachicae. ci şi peste munţi. cu titlul Temeiurile gramaticii româneşti. În felul acesta. Diaconovici-Loga a fost citită şi învăţată de numeroase generaţii de şcolari nu numai în Transilvania şi Banat. Contribuţia reprezentanţilor Şcolii ardelene a fost hotărîtoare în acest domeniu.22. beneficiind şi de autoritatea ştiinţifică a autorului ei. sintaxa. cărturarii transilvăneni au elaborat. verbul. Astfel. scrise în limba română. dicţionarele sînt lucrări fundamentale şi indispensabile pentru stabilirea şi impunerea normelor limbii literare. Gramatica lui I. ca în limba veche: şi turcii atunci nu vre scăpa nici unul. în care se dau. Budai-Deleanu în jurul anului 1812. partiţipia. de aceea capitolele mari ale scrierii sale sînt: fonetica. 170 . Tipărită în multe exemplare şi într-o vreme cînd lucrările de acest fel. concepţie care nu putea să rămînă fără ecou la formarea şi unificarea limbii române literare moderne. Micu) este cea dintîi lucrare lexicografică de tip poliglot sau bilingv. mai multe lucrări lexicografice. în Moldova şi Bucovina. Terminologia gramaticală folosită de el este surprinzător de actuală: numele. integral sau parţial. tipărită abia la 1825. 1968. conjuncţia şi interjecţia. p. comparativ şi superlativ etc. „dicţionarul lui Klein (aşa i se mai zicea lui S. alături de cuvintele-titlu româneşti mai rare şi definiţii explicative”1. Diaconovici-Loga a anticipat cu cîţiva ani înainte multe dintre formele propuse de I. pronumele. pe care. Seche. în 1803. 1 Vezi M. această operă a marelui cărturar transilvănean a rămas în manuscris. prepoziţia. Schiţă de istorie a lexicografiei româneşti. C. Alături de gramatici. s-a răspîndit o concepţie unitară despre normele ortoepice. Aceasta a fost prima formă a Lexiconului budan. S. care au pregătit apariţia acestei opere.infinitivul verbului de conjugat (eu vreau bate = aş fi bătut). O valoroasă gramatică românească a elaborat şi I. Bucureşti.

În afară de neologisme. Budai-Deleanu de-a lungul a 35 de ani. Importanţa acestei lucrări pentru limba română literară constă.Şt. poesie. dr. gazetă. examen. epilogu. proprietate. Lexiconul lui I. iar P. chirurgu. V. La redactarea. Micu. companie. ordinea sensurilor la cuvintele polisemantice fiind în general cea istorică. Dornici să scoată în evidenţă şi cu acest prilej originea latină a limbii noastre.. chitară. Crişan Körösi elaborase pentru tipar. găsim cea dintîi expunere de motive a unui lexicograf român asupra concepţiei sale. în faţa unui dicţionar în care se înregistrează atît sensurile de bază. bancă. familie. execuţie. Al. 171 . asupra valorii lor stilistice. Colosi. I. În 1818 era gata pentru tipar. autorii Lexiconului. multe dintre ele păstrîndu-se cu forma dată de autori pînă azi. Seche. plantă.. cadavru. a răspîndirii geografice a cuvintelor şi. redactat de I . În 1825 apare la Buda Lexicon românescu-latinescu-ungurescu-nemţescu (quare de mai mulţi autori. ne aflăm la începuturile lexicografiei românei moderne. Teodori. egal ca număr de cuvinte cu Lexiconul de la Buda (cuprinde circa 10 000 de termeni).I. Se poate afirma că. dicţionarul cuprinde un material lexical de factură populară sau regională. dar. Budai-Deleanu este cea dintîi lucrare lexicografică în care se dau sistematic indicaţii asupra accentului cuvîntului-titlu. din motive necunoscute. condiţie. în cursul a trudeei şi mai multoru ani s-au lucratu sau Lexicon valachico-latinohungarico-germanicum quod o pluribus autoribis decursum triginta et amplius annorum elaboratum est). În 1822. Ne aflăm. între care se includ şi numeroşi termeni tehnici. modă. nu a fost editat. Iorgoviсi a redactat un dicţionar poliglot român-german-francez-latin. mai ales. revizuirea şi desăvîrşirea acestei lucrări monumentale au colaborat cîţiva dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai Şcolii ardelene: S. generosu. Corneli. conversaţie. în numărul mare de neologisme latineşti şi romanice pe care le înregistrează. Cel mai valoros dicţionar din seria celor netipărite rămîne însă Lexiconul românesc-nemţesc. încearcă să stabilească numeroase etimologii. magie. asupra categoriei gramaticale a genului (la substantive) şi a diatezei (la verbe). Maior. contagios. etimologică. încă în 1802. P. care însă nu s-a păstrat nici în manuscris. bibliotecariu. Potrivit aprecierii lui M. un Lexicon român-latin-maghiar. în sfîrşit. Pentru prima oară în istoria lingvisticii româneşti o lucrare lexicografică se bazează pe un material obţinut prin despuierea textelor. cortină. cît şi sensurile secundare ale cuvintelor româneşti. dar multe dintre acestea sînt forţate ori hazardate. respiraţie etc. fabulă. provenit mai cu seamă din graiurile transilvănene. Molnar-Piuariu tipăreşte la Sibiu un Vocabularum nemţesc şi românesc. Teodorovici. odată cu apariţia lexiconului de la Buda. I. în prefaţa acestei lucrări. de asemenea. Iată cîteva exemple: bal.

corifeii Şcolii ardelene s-au ferit de exagerări. p. Micu: „Pentru aceea vorbim. constatînd lacunele din vocabularul ştiinţific românesc de la începutul veacului trecut. Spre sfîrşitul veacului al XVIII-lea. Meritul de a fi îndreptat limba românească spre izvoarele ei fireşti latino-romanice revine. Buda. Graţie extensiunii materialului cuprins şi întocmirii lui judicioase. Una din problemele cele mai complexe şi. Termenii slavoni. Lexiconul de la Buda a însemnat o etapă importantă în evoluţia limbii literare şi o temelie trainică pentru dezvoltarea ei ulterioară. Spre deosebire de latiniştii altor secole. ca alţii să înţeleagă. reclamau crearea unei terminologii ştiinţifice adecvate. Latina şi limbile romanice apusene au dat românei. pentru că limba noastră cea românească este născută din limba cea latinească. folosindu-se doar de cîteva semne deosebite (ţ. Micu. şi sîrbilor şi 172 . P. De aceea se pare edificatoare afirmaţia lui S. precum grecilor le iaste slobod în lipsele sale a se împrumuta de la limba elinească. adică nemţeşti sau ungureşti cu turceşti sau slavoneşti sau dintr-alte limbi. Nu se cade să mestecăm cuvinte străine în limba românească.În ce priveşte ortografia. reprezentanţilor Şcolii ardelene. Prin această scriere se încununează strădaniile promotorilor Şcolii ardelene în sensul celor mai mari tendinţe ale dezvoltării limbii literare: îmbogăţirea ei cu elemente noi şi codificarea principalelor norme de vorbire corectă. Lexiconul de la Buda urmează destul de fidel sistemul de scriere propus de S.” [S. atunci cu socoteală şi numai cît este lipsă putem să luăm ori din cea grecească. un număr important de termeni. ca din cea mai învăţată. 57] La rîndul său. filologii transilvăneni săvîrşeau un act revoluţionar de importanţă capitală pentru modernizarea limbii noastre culte. ş. de asemenea. ori din cea latinească. introducînd în scrierile lor termenii absolut necesari limbii române. Logica. limba română se afla într-o stare nefavorabilă din acest punct de vedere. În procesul de îmbogăţire a lexicului românesc cu neologisme. ei au acţionat conştient şi moderat. 1800. elaborate sau traduse de ei. Indicînd drept principală sursă de îmbogăţire cu neologisme a limbii române literare limba latină şi limbile neoromanice. Maior. dintre care cei mai mulţi au fost adaptaţi şi asimilaţi. ca de la a noastră maică. turceşti şi greceşti pătrunşi în scrierile cărturarilor din secolele anterioare şi în limba de la curtea domnitorului erau puţini şi adesea rău adaptaţi sistemului morfologic şi fonetic al limbii române. totodată. mai ales pentru învăţături şi în ştiinţe. propune: „Unde întru ştiinţele cele înalte nu ne-ar ajunge unele cuvinte. Micu. á „ă”). mai importante pe care le ridică procesul de dezvoltare şi modernizare a oricărei limbi este crearea unui fond lexical capabil să asigure exprimarea tuturor noţiunilor şi ideilor din orice domeniu al vieţii materiale şi spirituale a unui popor. Iară unde lipseşte în limba noastră românească şi nu avem cuvinte cu care să putem spune unele lucruri. Cărţile ştiinţifice de tot felul. El constituie un monument de seamă în dezvoltarea limbii şi culturii româneşti. începînd cu preajma anului 1780.

matematica. Se desprind de aici două importante idei: a) lexicul limbii literare trebuie întregit prin introducerea neologismelor de origine latină şi romanică. Iorgovici şi-a dat seama că limba română poate fi îmbogăţită şi cu elemente lexicale create pe teren propriu. remarcabilă. P. fără îndoială. De asemenea. fizica. răspîndite apoi şi în scrierile autorilor munteni şi moldoveni. neintrînd în uzul general. Şincai la crearea terminologiei ştiinţifice româneşti este şi ea remarcabilă. 173 . botanica. dintre care unii s-au păstrat şi azi în anumite ramuri ale ştiinţei. În felul acesta. 1813. părţire „împărţire”. ba şi cu surorile limbii noastre. poate nu atît prin rezultatele practice imediate. parţialitate „ţinerea cu o parte” imparţialitate „neţinerea cu nici unul”. Buda. proporţie „între două părţi asemănare”. ci s-au pronunţat mai ales împotriva acelor termeni care.ruşilor de la limba slovenească cea din cărţi. aşa şi noi toată cădinţa avem a ne ajuta cu limba latinească cea corectă. termenii incluşi de P. cu cea frîncească şi cu cea spaniolească”1. b) limba română literară trebuie ridicată la nivelul celorlalte limbi de cultură prin racordarea ei la necesităţile şi exigenţele ştiinţei moderne. ei nu au văzut în latină şi în limbile romanice singura sursă de împrumut. cu cea italienească. fondul istoric latin al limbii s-a îmbogăţit cu un mare număr de neologisme romanice. Acest lucru se poate uşor constata citind. Astfel. 1 P. cum sînt: astronomia. grecismele şi turcismele pătrunse în limba literară au putut fi înlăturate în numai cîteva decenii. contribuţia Şcolii ardelene la întemeierea limbii române literare moderne este. 183. Privită în ansamblu. de pildă. agronomia etc. Contribuţia lui Gh. Prin strădania oamenilor de cultură transilvăneni din această epocă. cît mai ales prin ideile judicioase privitoare la cultivarea şi unificarea limbii române. mai ales prin derivare de la rădăcini moştenite din latină. chimia. mai ales din punct de vedere practic lingvistul transilvănean a pus în circulaţie numeroşi termeni. Maior. Istoria bisericei românilor. Latiniştii nu au respins în totalitate elementele străine pătrunse în ţesătura limbii române. p. porţie „o parte măsurată”. Iorgovici în familia substantivului parte: particulare „osebit”. De cele mai multe ori însă derivatele propuse de el sînt neologisme împrumutate din latină sau din limbile romanice. au rămas adesea neadaptaţi la sistemul fonetic şi morfologic al limbii noastre.

spirite. renunţă la titlă ca semn distinctiv al slovelor-cifre şi propune utilizarea unui ifen dedesubtul diftongilor. Heliade Rădulescu face o reformă radicală a ortografiei româneşti cu slove chirilice. După reîntoarcerea la Bucureşti. Văcărescu. Nemaiţinînd seamă de tradiţie. asistăm doar la încercări sporadice şi nesemnificative de simplificare a alfabetului chirilic. nici chiar autorul ei n-a respectat-o integral. tipărită la Rîmnic. normele ortografice şi ortoepice. întemeiată în 1821 la Braşov. asigurînd. menite să stabilească. pe care tot el le-a modificat încă de două ori. iar mai tîrziu a generat numeroase confuzii la interpretarea grafiei textelor noastre vechi. îşi propunea simplificarea alfabetului chirilic şi adaptarea lui la sistemul fonetic al limbii române. pentru că în scrierile sale folosea 38 de slove în loc de 33. Pînă la sfîrşitul veacului al XVIII-lea. În Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orînduelelor gramaticii rumâneşti. Heliade a reuşit să impună un alfabet alcătuit din 30 de slove. cînd scrim pentru cei care trăesc. titlă). care s-a tipărit la Sibiu. Heliade a reuşit să-şi convingă contemporanii de inutilitatea semnelor diacritice (accente. precum şi de oportunitatea eliminării din alfabetul românesc a slovelor de prisos. arătînd că „pentru ce să nu scrim cum pronunţiem. iar nu pentru cei morţi?”. românii au menţinut în alfabetul chirilic un mare număr de slove inutile. nu cuprind expuneri detaliate asupra vreunui sistem ortografic românesc. Reforma propusă de el nu a avut ecou între contemporani. Ienăchiţă Văcărescu foloseşte numai accentul ascuţit. în 1787. Societatea literară din Braşov. Astfel. în felul acesta. totodată. Abia în a doua jumătate a secolului al XVIIIlea. încă de la începuturile scrisului. Bucoavnele (cea mai veche datează din 1699). În afară de aceasta. Acest fapt a făcut imposibilă adoptarea unui sistem ortografic unitar pentru toţi românii şi a creat mari dificultăţi celor care încercau să înveţe a scrie româneşte. 174 . Spre deosebire de I. I. se încearcă fixarea unor norme de scriere corectă. avîndu-se în vedere. în 1836 şi 1844.Contribuţia cărturarilor din principate la cultivarea şi modernizarea limbi române literare. Epoca Ion Heliade Rădulescu Simplificarea alfabetului şi fixarea normelor ortografice Datorită tradiţiei. cărturarul muntean propune reducerea alfabetului româno-chirilic la 33 de semne. dar şi datorită lipsei unor lucrări de gramatică românească. Prima încercare „oficială” de reducere a slovelor chirilice o datorăm lui Ienăchiţă Văcărescu. adică odată cu apariţia celor dintîi gramatici. înlocuirea treptată a alfabetului chirilic cu cel latin. chiar şi pe ultima silabă. care slujeau la deprinderea scrisului. el se declară partizan al principiului fonetic. paeric. eric. în 1828. membrii Societăţii şi-au continuat preocupările de limbă şi ele au dat rezultatul scontat: a apărut Gramatica românească a lui Ion Heliade Rădulescu. Motivîndu-şi acţiunea. şi unele probleme de ortoepie.

ceea ce ne face să credem că Ienăchiţă Văcărescu aprecia ca foarte important rolul gramaticii sale în procesul de formare a românei literare. Editată în acelaşi an la Rîmnic şi Viena. precum şi pe u mut la sfîrşitul cuvintelor terminate în consoană. la noi însă s-au obicinuit poci şi nepăzind nici un canon. care a avut consecinţe dintre cele mai bune şi asupra unificării normelor fonetice ale limbii literare. Astfel. el afirma: „Am băgat de seamă că la multe graiuri din obicei moldovenii păzesc regula gramaticească mai cu scumpătate. pot. Totodată. Autoritatea ştiinţifică şi culturală de care se bucura Heliade în prima jumătate a secolului al XIX-lea. rămîne a fi fără 175 . A putere trebuie să facă pot. poci. măcar şi dă era începută dă la 105 dă la Hristos. faţă de cele munteneşti voi. Mai departe însă Văcărescu afirma că „limba noastră au la 1688 au luat începutul cel dă al doilea sau acum”. în primul rînd. Încercări de normare a limbii culte prin intermediul gramaticii Cea dintîi gramatică românească tipărită scrisă în limba română aparţine lui Ienăchiţă Văcărescu şi se întitulează Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orînduelelor gramaticii rumâneşti. Cărturarul muntean intuieşte bine rolul hotărîtor pe care-l au lucrările de gramatică în viaţa limbilor culte. constatăm şi cîteva concesii pe care el le-a făcut tradiţiei. el constată şi importanţa textelor scrise în limba română pentru fixarea normelor exprimării literare. şcolarilor din Ţara Românească şi. Ienăchiţă Văcărescu ţine seama şi de situaţia existentă în celelalte graiuri dacoromâne. această gramatică este destinată. să să zică încai pot. politice şi culturale româneşti au asigurat succesul deplin al acestei îndrăzneţe reforme ortografice. nu pot să fac şi aşa este regula. semnul scurtării (ě. dar mai ales procesul de înnoire a vieţii economice. învăţatul muntean acceptă fără justificare slova γ „i”. pe care încerca să le impună ca norme ale limbii corecte. mai cu seamă în realizarea unităţii şi stabilităţii lor. adică cu 1583 de ani mai înainte”.Cu toate că reforma propusă de Heliade are un caracter revoluţionar. й). De aceea el consideră că „limba românească dă la anul 1688 (cînd s-a tipărit Biblia de la Bucureşti) s-au început. notat însă prin apostrof. eventual. Cu toate că adopta numeroase fonetisme şi forme gramaticale munteneşti. nu vreau să merg zic. celor din Transilvania. Considerînd mai corecte formele moldoveneşti vreau. iar dă vom da că să schimbă t trebuie să se schimbe în ţ.

apreciată pentru ideile referitoare la ortografie şi la principalele căi de modernizare a lexicului. mai cu seamă. De regulă.. Pe lîngă numeralul ordinal a doa. I. Această lucrare se distinge. printr-o terminologie surprinzător de modernă şi. Ienăchiţă Văcărescu a deschis seria gramaticilor tipărite în limba română şi a exercitat o importantă influenţă asupra celorlalţi învăţaţi care au realizat astfel de scrieri mai tîrziu. Heliade Rădulescu. Prin lucrarea sa. care s-a folosit aproape exclusiv de calcuri după slavă. Spre deosebire de predecesori. mai corectă forma transilvăneană eu lucru faţă de eu lucrez şi apreciază respectul transilvănenilor pentru ortografie. şi pl. cvalita (< it qualita). cum ar fi: piste – pîste. I. a pronumelui relativ care. de asemenea. uneori întîlnim şi forma carele: cel dintîi carele au aflat tiparul.regulă”. în cîteva situaţii Heliade oscilează între norma propusă şi o formă populară neconsemnată în gramatică. faţă de scrierile similare apărute pînă atunci. dar cînd se întîmplă să noteze două variante. Deşi propune şi susţine cu convingere diferenţierea auxiliarului a avea la pers. întîlnim şi forma au pentru singular. el admite în gramatica sa şi unele forme duble. Văcărescu a putut fi obiectiv în aprecierea faptelor de limbă. Gramatica românească Cea mai valoroasă lucrare la capitolul Gramatici rămîne pentru totdeauna Gramatica românească a lui Ion H. Spre deosebire de Eustratievici Braşoveanul. Deşi propune o formă unică pentru sg. cvantita (< quantita). Heliade întreprinde o selecţie riguroasă a formelor. iar aspectul literar al românei are în gramatica sa un caracter mai puţin elaborat. concordanţa (< it. Rădulescu. Ienăchiţă Văcărescu a utilizat şi numeroşi termeni de origine italiană: anormal (< it. Cărturarul muntean a fost nevoit să-şi creeze singur terminologia gramaticală. ca în limba textelor vechi: fost-au acest Ştefan vodă…. greacă şi latină. concordanza) etc. prima este cea pe care o recomandă şi o foloseşte în scrierile sale. dar se limitează aproape exclusiv la materialul oferit de varianta literară muntenească şi de limba veche. printr-o structură mai amplă şi mai adecvată descrierii sistemului gramatical românesc. 176 . El consideră. mai puţin savant şi mai apropiat de înfăţişarea pe care o avea limba vorbită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. femeie de-a doilea. anormale). prin claritatea şi concizia cu care sînt formulate normele gramaticale. care stau alături de cei latineşti şi slavi. întrebuinţează şi forma veche . optează pentru o singură formă. III-a sg. dîn – din etc. păstrată în graiuri. Totuşi. a perfectului compus. Poate că datorită acestei atitudini.

amintim: formele pronominale de G. scrie el. vor – or. acele. publicate în Muzeul naţional sau în Curierul românesc. cum ne-am fi aşteptat. În esenţă. această carte a contribuit decisiv la impunerea bazei munteneşti a limbii române literare moderne. Rădulescu a căutat să stabilească principiile raţionale şi practice care urmau să ducă la înfăptuirea ei. încadrarea verbului a scrie la conjugarea a IV-a (a scri). Gramatica românească este. ăi. n-au fost niciodată porunci. să fie fost etc. menite să îndrepte limba noastră literară pe calea desăvîrşirii. de un moment Heliade în istoria limbii noastre literare. între 1828 şi 1840. Gh. Heliade preferă formele mai vechi. Poenaru. pe care le-a promovat mai ales în şcoală şi în presă. I. vei – ei. deşi precizează corect norma Pentru prepoziţia pe recomandă formele pre şi pă. Bariţiu şi P. el a reuşit pentru un timp să-i adune în jurul său pe cei mai reprezentativi scriitori şi oameni de cultură din principate. Heliade era un romantic. de fapt. Heliade a rămas fidel acestor norme. De aceea sîntem îndreptăţiţi să vorbim. La fel procedează cînd trebuie să aleagă între formele devenite literare şi cele populare munteneşti ale auxiliarului a voi: voi – oi. ci eu m-am supus totdeauna la 177 . dar în texte foloseşte aproape exclusiv varianta cea mai răspîndită: pe.Heliade confundă uneori formele pronumelui de întărire (ne-o arată însuşi limba latinească). Impunîndu-se de tînăr ca o prestigioasă personalitate culturală. pînă cînd s-a lăsat cucerit de ideea italienizării limbii noastre culte. Negruzzi. ci în scrisorile sale către C. Heliade acceptă mai-mult-ca-perfectul perifrastic (am fost avut). Tot sub influenţa vechii române literare. acei. precum şi formele diferenţiate după persoane ale auxiliarului la conjunctiv perfect: să fiu fost. Rolul său în această privinţă este considerabil. „Vorbele mele. alături de care citează şi formele munteneşti ăst. H. cea mai izbutită lucrare normativă a exprimării culte din Muntenia.o. considerate de el mai clasice ale pronumelui demonstrativ: acest. Bazată aproape integral pe materialul de limbă oferit de varianta literară munteană. Circulînd şi în alte provincii româneşti şi beneficiind de autoritatea ştiinţifică a autorului. să fii fost. tutulor şi nimului. ăl. conjuncţia daca etc. vom – om. Dintre normele morfologice munteneşti recomandate şi utilizate curent de Heliade. acel. de aceea el respinge la începutul activităţii sale încercările raţionaliste de a schimba limba arbitrar. veţi – eţi. care i-au împărtăşit opiniile clare şi i-au acceptat opiniile judicioase. Cele mai judicioase opinii ale sale nu sînt formulate în Gramatica românească. Cu toate că se formase şi crescuse în respectul faţă de ideologia literară clasică. Celelalte norme consemnate sau propuse de Heliade în Gramatica sa sînt în general identice cu cele din româna literară actuală. va.-D. Dacă filologii şi alţi intelectuali din această perioadă au intuit calea teoretică a cultivării limbii. prepoziţiile dupe „de pe” şi pintre. articolul demonstrativ a.

tot aşa el vorbeşte. la fel. la indicativ perf. structura şi tendinţele ei interne. pers. a III-a să deie să fie înlocuită cu să dea. 178 . Se va scrie singur. trii şi recomandă carele. ca în Muntenia. ca în Muntenia şi în limba bisericească. zisă. dar in împregiurări. în loc de mold. nasce. Heliade recomandă formele asemănătoare cu cele bănăţene scui. În fonetică. putea. Nu sînt recomandabile participiile de tipul înviet. comp. dintre care cele mai multe s-au impus în a doua jumătate a secolului trecut. me. Heliade propune o serie de norme fonetice şi gramaticale. auxiliarul a avea să se scrie a. -oriu (moraiu. cîne (dar cu privire la rostire. limba literară nu se putea constitui decît printr-un amplu efort de selecţie din materialul întregii limbi româneşti. binele. ci variantele munteneşti –ar. ci înţeleg. nu înţăleg. nu e: pre. pîrăşte). de se vor scrie aşa. naşte din restul graiurilor. şi cine este român se va supune şi el cu mine” (Scrisoare către C. În concepţia sa. nascit) decît ştiu. nu sară. Fără a ţine seama de transformările fonetice specifice unor graiuri. şi nu pă. ca în graiul muntean. mea. Varianta conjunctivului la pers. nu giudecă. care sînt astăzi corecte. ca în Moldova. În morfologie. dar nu el vorbeşti. La indicativ imperfect să se întrebuinţeze forma bănăţeană cu u (ei cîntau). Trebuie respinsă forma verbală moldovenească de hiperrepriză m-am dusu-m-am. menite să ducă la unificarea limbii române literare. iubăsc. mai devreme sau mai tîrziu. -or. al regularităţii gramaticale şi cel al eufoniei. ce. di. după s să se păstreze diftongul ea: seară. îi. Selecţia normelor unice ale românei culte trebuia să se facă în baza a 4 criterii fundamentale: criteriul latinităţii formelor. pe care nici un „legiuitor” nu le poate ignora. Prepoziţiile pe. şi nu pe cele iotacizate (să auză). sînt nerecomandabile formele cu e trecut la i în moldovenismele carile. samănă. nu au. dă. III sg. zise. agiutoriu). Este lesne de constatat că aproape toate recomandările făcute de Heliade au fost acceptate. de limba literară. nu cu moldovenescul tare. încongiur gi trebuie păstrat. se va scrie pîne. nu sîngur. nu moldovenescul simţeşte şi muntenescul socoteşte (socoteşte şi socoate sînt lucruri diferite). „pronunţe-l fiecare după obiceiul loculuiâ”. fără u (ei cînta).poruncile şi la glasul limbii. de asemenea. scit. Peste toate trebuia să domnească însă logica limbii. Heliade propune să se formeze superlativul cu adverbele foarte sau prea. mîne. binile. să se scrie şi să se pronunţe ea în prea. pute. ci. Sînt literare formele muntenească simte şi moldovenească socot. este. acolo unde am avut putere să-l înţeleg. trei. ca în Muntenia. seamănă. pe care le credea „mai clasice” (lat. judecă. Recomandă formele verbale neiotacizate (să audă). dar variantele munteneşti ale unor verbe sînt recomandate în locul celor moldoveneşti (săvîrşeşte. Întemeindu-se pe aceste principii. ca şi cea muntenească a făcutără. iubesc. cel al uzului sau al circulaţiei acestor forme. dar nici pi. nu cea veche. ci înviat. să se scrie e. nici sufixele de tip nordic –ariu. Le notăm pe cele mai importante. Negruzzi). pentru că aceste derivate provin de la latinescul gyrus.

Deci trebuie să spunem patriotism. egiptenii de la asirieni. pe drumul indicat de tradiţia noastră mai veche. limbile romanice şi greaca.Cunoscător al culturii şi al mai multor limbi străine. privileghiu sau mai bine colegiu. Drumul acesta este – şi trebuie să fie – al limbii noastre. romanii de la greci. transilvănenii. în privinţa aceasta. fiindcă la un moment dat. de unde trebuie şi într-o formă care să nu contrazică în chip flagrant spiritul limbii române. Numeroase limbi moderne împrumutaseră direct sau indirect termeni greceşti. De aceea era firesc să se acorde drept de cetăţenie terminologiei ştiinţifice de origine grecească. Cantemir şi Gh. propoziţiune etc. care nu trebuia totuşi să-şi schimbe în felul acesta fizionomia cu alta. Aici însă Heliade recomandă să nu se ia decît ceea ce este necesar. de fapt. privilegiu. ci luăm cu îndrăzneală de la maica noastră moştenire şi de la surorile noastre partea ce ni se cuvine”. Heliade înţelegea adoptarea elementelor de împrumuturi ca o a d a p t a r e la specificul limbii noastre: „Vorbele străine trebuie să înfăţoşeze în haine româneşti şi cu mască de rumîn înaintea noastră. ci şi în al verbelor. şi nu patriotismos. aceleaşi pentru neologismele adoptate în limbă. Heliade porneşte de la exemplul altor popoare care şi-au creat termenii necesari pentru exprimarea noţiunilor ştiinţifice şi ale „meşteşugurilor”. Spre deosebire de latinişti. dacă împrumuturile sînt latineşti. formele simţite azi ca învechite: condiţiune. Era o primă soluţie în care locul predominant îl deţinea latina. Tipul ocaziune. cu deosebire că „noi nu împrumutăm. dacă luăm cuvîntul din greceşte. El merge. şi nu a împrumuta din latină însemna a intra în stăpînirea unei zestre care zăcea ascunsă şi aştepta să i se dea întrebuinţare. să scriem şi să rostim naţie.) Unificarea limbii reclama deci şi acceptarea unor forme. recoandarisesc etc. se creaseră sisteme flexionare diferite nu numai în cazul substantivelor.. Şincai şi P. impus mai tîrziu de latinişti. iar alături de ea. împrumutîndu-i din altă parte: grecii de la fenicieni. ocazie. şi tot aşa coleghiu. Dar limba latină nu era unica limbă chemată să furnizeze materialul necesar . Trebuie să recunoaştem că formele pentru care optase Heliade sînt şi cele actuale. Muntenia prefera sufixul grecesc -isi. alături de cea latină. iar popoarele Europei de la romani. scriind formalicesc. ci şi legitim: a lua. Iorgovici. tendinţa limbii române literare mergînd în direcţia prevăzută de Heliade (cf. Iată deci un izvor aflat nu numai la îndemînă. Adoptarea terminologiei latino-romanice sau greceşti nu oferea însă cheia potrivită să deschidă de la sine porţile modernizării unei limbi vechi. bucovinenii şi 179 . de la D. Nici greaca nu-şi pierduse încă prestigiul dobîndit cu milenii în urmă şi răsfrînt în structura latinei clasice şi populare. nu s-a dovedit viabil. deosebită de înfăţişarea ei moştenită de veacuri. Acestea sînt poziţiile principale adoptate acum în materie de cultivare – prin împrumuturi – a limbii literare. datorită filierelor prin care pătrunseră elemente noi. „după genul şi natura limbii”.

înapoiere. prin urmare. 1. formă şi recomand. Nimic nu ne împiedică să facem şi noi de la cuvîntul „primitiv” (moştenit) loc derivatele localitate şi local. este de dorit să spunem politic. formi. compatriot. iar personalitatea obrăznicie”. de la înainte. recomandă. tratînd cu aceeaşi vervă familiară şi ironică pe „croitorii” de sisteme artificiale. în loc de persoană (gramaticală). Analizînd lista de derivate propuse în Paralelism între limba rumînă şi italiană. nu politicesc. pe care-l citează elogios. recomăndăluiesc etc.bănăţenii întrebuinţau aceleaşi verbe. procedînd astfel. căci. ea fiind limitată la denumirile date obiectelor şi acţiunilor din sfera îndeletnicirilor curente ale vieţi rurale. nu a ezitat să formeze şi altele ca localité şi local. Limba ţăranului este. prin analogie cu acestea. recomandînd „cu cinste” Observaţiile acestuia din 1799. recomanzi. cu atîta i se înmulţesc şi zicerile prin care îşi numeşte ideile sale. care se silesc să îmbrace limba română „cu haine pestriţe prea lungi sau prea scurte. şi. ataşîndu-le sufixul -ălui: formăluiesc. paradigma căreia îi aparţine verbul: formare. observă Heliade. Patru ani mai tîrziu. Cu remarcabilul său simţ lingvistic. morminte. Ce cale trebuie urmată pentru a-i adăuga ceea ce-i lipseşte? Să se pornească oare exclusiv de la limba populară. avînd infinitivul a forma.se pot forma de la sare. şi. Heliade pledează pentru adoptarea formelor de plural jurăminte. Heliade recomandă folosirea „prepoziţiilor” (prefixelor) neologice. mormînturi. necesare limbii culte: cu re. obraz şi atunci pronumele personale ar fi numite pronume obraznice. Se uită. compătimire etc. diplomatic etc. de la ducere. cu pref. care. în prefaţa Gramaticii. iar la „singurit” (singular) – form. recomandare sînt de conj. nu regulamenturi. Remediul trebuie căutat tot în posibilităţile limbii. să se spună regulamente etc. în Repede aruncătură de ochi asupra limbei şi începutului rumânilor (1832). dar pe altă cale. în orice caz nepotrivite pentru ea”. reducere etc. din acest motiv şi în mod fatal. deoarece ea cuprinde cuvinte în plus pentru noţiuni necunoscute omului simplu. în loc de jurămînturi. El porneşte de la o definiţie a limbii care pune în evidenţă deosebirea dintre limbajul popular şi limba literară: „Limba este mijlocul prin care ne arătăm cunoştinţele şi cugetările noastre. Pentru aceeaşi raţiune. atrăgea atenţia Heliade. 180 . iar „partiţipia trecută” – format. Sugestia o găsise Heliade la Paul Iorgovici. ar trebui să se spună. de la înapoi. cu ajutorul cărora se pot crea numeroase cuvinte noi.. Motivul este de ordin „economic”: aceste forme sînt mai scurte şi deci preferabile. diplomaticesc. conse obţin concetăţean. formînd din materialul ei cuvinte noi şi „cîrpind” cu ajutorul lui pentru a umplea golurile? Soluţia arfei neinspirate şi ar duce la ridicol. Un exemplu îl oferă franceza. Limba oamenilor instruiţi este mai bogată decît cea „de obşte”. avînd substantive moştenite ca lieu „loc”. Heliade avea să reia unele din ideile expuse mai întîi. înaintare. mai săracă.. Plecînd de aici.. cu cît unui om i se întind şi i se înmulţesc cunoştinţele. resare. se cuvine să se folosească în conjugare „la înmulţit” (plural) formăm.

În aplicarea criteriului logic – şi analogic – Heliade a pierdut însă din vedere că unele din verbele româneşti de conjugarea 1. Un sprijin găsise Heliade în această privinţă şi în forma italiană a cuvintelor în discuţie. care are altă valoare decît adjectivele în -tor: muritor etc. sub aspectul ei de limbă comună.după acest model să se scrie. şi nu iubire de înţelepciune. fără sacrificarea specificului ei naţional. în Scrisoare către mitropolitul Veniamin despre învăţăturile în Moldova (1837). Acest atribut ea îl dobîndeşte dintr-o sinteză de trăsături lingvistice întemeiată pe reflectarea particularităţilor celor mai generale şi specifice comunităţii de vorbitori 181 . Heliade înclină spre forma franceză project în locul formei proiect. care. cum se ştie. care era călăuzit de principiul analogiei. au şi un sufix flexionar -ez: lucrez. escadron. „Şansa” limbii noastre literare a fost că sensul modernizării şi al integrării împrumuturilor în specificul limbii literare. răsărinda (lună). în virtutea căreia lat. În virtutea acestuia. murinda. alţi scriitori. el crede că e necesară forma de gerunziu adjectival murindul. excadron (sic!) etc. crede Heliade (vezi supra). cîntă. după pilda altor limbi. un loc larg acestei forme şi. nu expediţie. iar de la a lucra (eu) lucru. la fel geometrie. Pentru moment. exponere a devenit în româneşte spune(re). aşa cum a fost înţeles de Heliade înainte de anul 1840. formă. În sfîrşit. ar trebui să avem form. Limba română literară n-a păstrat toate formele propuse de Heliade. Firesc i se pare poetului moldovean să zicem filozofiei astfel. cu atît mai mult în cazul cuvintelor luate din alte limbi. făcînd uz de o explicaţie istorică. în creaţia lor poetică. naţională. veghez etc..În schimb. după el. ci espediţie. atunci şi de la a forma. vorbind despre „sporirea şi pentru întocmirea cuvintelor neapărat trebuincioase” în limba română literară. Căci noţiunea de limbă este inseparabil legată de ideea de unitate a întrebuinţării mijloacelor ei. cînţi. dacă de la a cînta avem cînt. Conachi. care i se pare nepotrivită. Este de-ajuns să-l menţionăm pe C. în scrisul românesc al secolului al XIX-lea. Heliade cere să se românizeze neologismele formate cu prefixul ex. direct sau indirect. O limbă literară este varianta îngrijită şi unitară. Heliade priveşte lucrurile dintr-o perspectivă largă. cu „întocmirea lor pe teapa (în spiritul) graiului”. ca să ne limităm la un singur exemplu. a găsit răsunet larg. acest lucru trebuia spus răspicat. fără a ne ruşina. invocă „pruba maicei sale latinei” şi recomandă „primirea de cuvinte străine”. îmbrăţişînd o întreagă realitate filologică şi tinzînd spre realizarea unei unificări a formelor gramaticale. Cultivarea limbii prin completarea şi modernizarea fondului lexical nu era deci singura condiţie ce se cerea îndeplinită în vederea constituirii unui instrument de comunicare evoluat şi adecvat necesităţilor vremii. şi nu pămînto-măsură. formi. A forma s-a orientat după acest tip – nu însă şi a recomanda. De asemenea. El a acordat. Dacă autorul scrisorii relua ideile lui Heliade ori se lăsa călăuzit de propriul său bun-simţ interesează mai puţin decît faptul că exista un consens aproape unanim între el şi scriitorul muntean în ce priveşte programul modernizării limbii.

şi nu mai puţin prin sistemele ortografice folosite în cele trei provincii? Cel care intervine şi de data aceasta. Ideea va fi susţinută şi de moldoveanul G. Unificarea stătea. unde m-am născut”) în alegerea bazei limbii române literare. Principiul selecţiei trebuia să acţioneze şi într-un alt sens. ca urmare a procesului de „corupere” la care fusese supus vechiul fond romanic în decursul istoriei. o triere a materialului. iar acesta se apropie de limba cărţilor bisericeşti. Principiul său este de ordin estetic: el înclină spre graiul „care place mai mult urechilor”. Soluţia lui era aceasta: întoarcerea la limba scrierilor religioase vechi. Cum trebuia să se procedeze pentru a se ajunge la realizarea unităţii ei prin stabilirea unui corp de norme care să prezinte şi să împace toate graiurile (subdialectale) deosebite în vorbire. ci limba textelor bisericeşti de la mijlocul secolului al XVIII-lea. i-o aducea lui Heliade. programul astfel conceput – de Heliade şi de alţi – ducea. În fond. înţeles şi aplicat în mod diferit în a doua jumătate a secolului. Bariţiu. Ibrăileanu. în realitate. dacă avem în vedere caracterul muntean al limbii textelor lui Coresi sau cel muntenizat din cărţile religioase tipărite pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. la „muntenizarea” limbii. Întoarcerea la limba veche însemna. de pildă. Cipariu. vertical. singura care putea oferi o bază pentru fixarea unor norme comune. Norma limbii vechi bisericeşti a fost invocată şi de alţi cărturari din această vreme. implicit. pentru a se reţine ceea ce apărea drept „clasic” şi pentru a se îndepărta tot ceea ce contrazicea normele unei exprimări corecte sub aspect gramatical. Dar Heliade înţelege prin limba veche bisericească nu atît limba lui Coresi. scrie el. un alt aspect esenţial care întră în definiţia însăşi a conceptului de limbă literară. de T.care utilizează idiomul în cauză. indicînd căile posibile pentru înfăptuirea ideii de unitate lingvistică. prin urmare. datorită caracterului ei mult mai unitar în comparaţie cu limba vie din secolul al XIX-lea. faţă de cel istoric. iar mai tîrziu. Săulescu. Discuţiile despre problemele limbii literare nu puteau ocoli. dispărute cu vremea. Cipariu mai tîrziu. este tot Heliade. din acest punct de vedere. Săulescu. Heliade nu pretinde ca în acţiunea de unificare a limbii să se acorde un 182 . cel mai consecvent apărător al limbii vechi. aşezată de el la temelia programului de reformare a limbii culte prin „dezgroparea” elementelor uitate în cărţile bisericeşti din secolele trecute. cum credea G. Trebuie să precizăm că formula revenirii la limba veche nu era interpretată de Heliade acum. exclude criteriul regional transilvănean („dialectul. repunerea în circulaţie a cuvintelor de origine latină. anume unificarea ei în raport cu structura graiurilor. G. sub semnul viitor al purismului. pe care l-am putea numi orizontal. Aceasta era şi obiecţia pe care filologul moldovean conservator G. şi nici de T. ca o imitaţie servilă a limbii scrierilor religioase. care dobîndise un caracter unitar prin generalizarea variantei literare muntene în toate cărţile româneşti tipărite. Se cerea o alegere.

Negruzi. şi nu regulamenturi. de unde „derază zicerile aceste”: giù. Italienizat pe de o parte (înaintea lui Heliade!). general. arătînd că este necesar să aibă în vedere cuvintele cu răspîndire largă. el revine asupra acestei idei. Condus şi de data aceasta de un remarcabil simţ al realităţii şi lipsit de orice prejudecată exclusivistă regională. Heliade este recunoscut drept „legiuitor” al limbii. multe au bune ungurenii. Respingînd variantele munteneşti. ca în mold. selectate din toate graiurile cu scopul de a se asigura limbii un caracter unitar. gios. Să lepădăm ce-i rău. în această materie. că noi. şi nu -oriú. fapt ce trebuie considerat drept un moment esenţial în procesul fixării regulilor comune cu privire la unificarea limbii române prin recunoaşterea şi acceptarea autorităţii. precum şi pronunţarea lor de către „cea mai mare parte de români”. coleghia (venite prin filieră rusească) vor trebui abandonate în favoarea celor propuse de Heliade: privilegiu. formele de „neam femeiesc” ale unor substantive (la origine neutre) ca privileghia. o limbă să avem…”. De asemenea. preţuind ostenelile d-tale. Aceste rînduri sînt un document de însemnătate capitală pentru etapa istorică a ideii de limbă literară din preajma anului 1840 şi pentru sensul evoluţiei ei ulterioare. giudecată. adică de caracterul popular. C. Săulescu –. în speţă celui muntean. Deci. C. domnul meu. multe au bune muntenii. de către cel care avea să devină peste cîţiva ani cel mai reprezentativ prozator al Moldovei. să îmbrăţişăm ce e bun de la toţi şi între toţi şi să primim şi înnoiturile cele bune. nu al limbii vechi sau al graiului moldovean. În 1839. giudice. prozatorul moldovean se arată partizan al etimologismului. ideile lui Heliade au fost acceptate şi îmbrăţişate şi în Moldova. Negruzzi. Exceptînd un număr foarte limitat de filologi – între care primul loc îl deţinea acelaşi G. Moldovenii găsesc un model de limbă literară în scrierile lui Heliade şi declară că-l vor urma. Negruzzi crede că ar trebui păstrate fonetismele cu gi. Heliade recomandă să se ţină seamă de răspîndirea cuvintelor pe tot cuprinsul teritoriului locuit de români. mîne. bucovinenii. Lingvistul muntean întreţine o corespondenţă publică cu C. făcîndu-i această mărturisire: „Crede.loc privilegiat unui anumit grai. ca în italiană. regulamente. el ţine să precizeze acest lucru. C. gioc. naţional: „Multe au bune moldovenii. colegiu etc”. bănăţenii. continuă Negruzzi. Într-o scrisoare adresată în 1838 lui C. multe au bune macedonenii. ne place a te vedea model în scrierile şi traducerile noastre şi vă aducem laudă ce se cuvine unui literat reformator şi legiuitor al limbii”. a lui Heliade. Negruzzi. Negruzzi se adresa lui Heliade. Un trup să fim cu toţi. Concesiile nu sînt totuşi generale. astăzi etc. pîne. z se va pronunţa ca în Muntenia zi. al unuia sau altuia dintre elementele ce trebuiau să intre în normele exprimării literare. arătînd care sînt condiţiile ce trebuie avute în vedere pentru a pune la temelia limbii literare elementele comune. gioco. el se sprijină pe un argument scump latiniştilor: în 183 . dar multe au toţi şi rele. În 1836. cînd optează pentru fonetismul cîne. „va trebui să se scrie şi în Moldova -ori.

Este foarte importantă înlocuirea. se pune la contribuţie. el. cu o largă circulaţie în toate scrierile din perioada anterioară. Unele fonetisme arhaice. deşi se formează unele păreri despre unificarea normelor limbii române. nu proces. au fost preluate. Chiar dacă n-a fost de acord cu toate propunerile făcute de Heliade. diftongul ia (priiaten. În afara divergenţelor regionale. cane… în sfîrşit. îmblă. după 1780. curentele puriste din secolul trecut au continuat principalele idei ale Şcolii ardelene. în cazul celor dintîi. după cum precizează însuşi autorul cărţii. C. erudiţia filologică şi talentul literar. şi a lui i cu î în împle. de fapt. şi pe bună dreptate. de data aceasta. sînt treptat şu definitiv abandonate. nici forma şenă pentru scenă. aproape exclusiv material oferit de varianta literară muntenească. u final. de varianta moldovenească. cainis ci pane. Fonetică. Printre alte fonetismeam putea menţiona: păstrarea vocalei ă în păhar. profunzimea gîndirii. e > i (citi.latină (şi în italiană) nu se zice painis. fiind gata totuşi să renunţe la grafia şi pronunţia moldoveană sţenă în favoarea celei care s-a şi impus: scenă. din. care le înlătură pe cele simţite ca fiind arhaice. slova ђ notează şi în variantele nordice vocala e în cuvintele de tipul lege. lui Negruzzi i se pare că este mai potrivit să se pronunţe şi să se scrie ca în Moldova: proţes. Iată. dintre etc. Negruzzi a avut un rol esenţial în propagarea ideilor pozitive ale cărturarului muntean în Moldova. ca deschizător de drumuri în cele mai variate domenii ale culturii româneşti. exprimate pînă la 1840. rădica. el îndeplinind astfel în Principate un rol similar cu cel pe care l-a avut Şcoala ardeleană în Transilvania. singe etc. îmflă sau trecerea lui î la i în ride. Acestea s-au menţinut nu 184 . a africatei dentale dz (audzi. iaste) este înlocuit cu ie. Ideile sale privitoare la modernizarea şi unificarea limbii române literare. Negruzzi nu admite însă. este doar un ornament grafic. tot aşa cum latinismul şi. cum sînt: adoptarea unor fonetisme şi forme morfologice noi. civilizat cum scrie Heliade (care urma. curajul opiniei personale şi capacitatea de a intui surprinzător esenţa problemelor cercetate i-au permis lui Heliade să se manifeste ca un vizionar. susţinîndu-le cu convingere şi după ce autorul lor le-a abandonat. dezvoltate şi aplicate de reprezentanţii curentului istoric şi popular. răsipi etc. ţivilizat. iar în cazul celor din urmă. pe scurt. greşeşte.). variantele literare din această perioadă prezintă şi tendinţe comune. Astfel. Trăsături ale limbii literare din această perioadă În lucrările filologice scrise de muntenii Ienăchiţă Văcărescu şi Ion Heliade Rădulescu sau de moldovenii Toader Şcoleriu şi George Săulescu. ortografia italiană). sint. deşi este notat frecvent în Gramatica lui Heliade. în general. Cultura vastă. dzise) cu z în toate variantele literare de tip nordic. principalele trăsături ale limbii române literare în perioada 1780 – 1840. şi mai ales preferinţa tot mai accentuată pentru împrumuturile latinoromanice.

şi alte forme regionale cu o circulaţie mai largă în graiurile din Transilvania. unde poate fi recunoscut latinescul gyrus. cărindar (calendar). luom (luăm). pe care le întîlnim la cei doi filologi. Aşa se explică şi alte schimbări fonetice în spirit latinist. De pildă. Ei ajung la astfel de forme. teu (tău) etc. la C.numai datorită tradiţiei. formos etc.. zedar. Uzuale sînt şi formele cu e(i) nesincopate: direg.Conachi întîlnim formele resboae. tinăr. pîne. cum sînt: acăţa (agăţa). În scrierile din Transilvania. e devine ă după grupurile consonantice st şi tr: blăstăma. dătorii. iar a neaccentuat trece la ă în dător. curend (curînd). Din aceleaşi considerente. diregătorie. judeţ) şi z pentru dz (zic. numer (număr). dar introduc şi altele din graiul natal. a uri etc. care. romanesc. P. 185 .Diaconovici-Loga. alchetuiesc (alcătuiesc). care să permită o cît mai reuşită încadrare a 1 De exemplu. înveţetură (învăţătură). întîlnite şi la alţi scriitori români1. năcăji (necăji). ei utilizează formele fără i: cîne. personă. iar la C. ci şi în virtutea aplicării. Unii dintre ei. forte. spuni (spui). ei au putut să aleagă atît din limba română scrisă în diferite locuri şi timpuri. capetém (căpătăm). dintră. lapădă (leapădă). Dar ğ e menţinut în cuvinte ca împregiur. Din dorinţa de a reduce cît mai mult frecvenţa vocalelor „intruse”. holbură (volbură). Aceasta se explică prin faptul că. dacă acestea puteau sluji idealului apropierii de modelul latin. desvăli (dezveli). trămura etc. scriind adeche (adică). nu numai pentru că în graiul bănăţean fenomenul în cauză e mai răspîndit. potere (putere). fiind cei dintîi învăţaţi români care au studiat fonetica istorică a limbii noastre. ţini (ţii) etc. auzi). tăbac.. DiaconoviciLoga întîlnim constant formele roman. zădar etc. strein. de altfel. În limba intelectualilor transilvăneni apar frecvent. în special bănăţenii P. De asemenea. încungiura. sunt (sînt). Iorgovici scria portem (purtăm). cît şi din graiurile populare. Astfel. a principiului ortografic etimologic. incătrău (încotro). resplăteşte. reu. detor. fonetismele cele mai potrivite pentru constituirea unui sistem fonetic simplu şi unitar. uneori chiar la regionalisme. Iorgovici şi C. mai ales de către filologii transilvăneni. Privit în ansamblu.. ci şi datorită faptului că s-au străduit să „corecteze” formele româneşti după modelul latin. cei doi cărturari menţin o veche normă a variantei literare bănăţene: n netransformat în i în cuvinte ca petroni (pietroi). aspectul fonetic al limbii reprezentanţilor Şcolii ardelene nu diferă totuşi prea mult de cel al limbii literare moderne. ei acceptă ca norme unice j pentru ğ (joc. Romania. în această perioadă. a crepa. recoreşte. extind această pronunţie şi asupra altor cuvinte. dirept etc. redecină (rădăcină) etc. mîne. pe care le considerau a fi mai apropiate de cele latineşti: scamn (scaun). se vor păstra în limba cultă pînă la sfîrsitul secolului al XIX-lea. fără corespondent în latină (şi în celelalte limbi romanice) – ă şi î – filologii transilvăneni acceptă forme regionale ca beutură. scie (ştie) etc. Setea de întoarcere la un prototip de limbă i-a determinat pe cărturarii Şcolii ardelene să apeleze şi la alte fonetisme vechi şi populare. rădite (ridiche) etc.

formele fără i: mîne. gre. adesea. Doar în Gramatica românească a lui I. în special de I. . pi. care mai tîrziu au fost acceptate şi de alţi scriitori şi filologi români. dăstul (destul). grijă. două şi chiar trei variante pentru aceeaşi formă morfologică. cum este. Heliade Rădulescu. mai frecvent decît în scrierile de pînă atunci. -tor: cepariu. ş. ceriu etc. păşînd.neologismelor latine şi romanice în structura limbii noastre. Menţionăm.ă protonic trecut la a: capitan. care s-au impus în limba literară modernă. în pofida faptului că şi aici se produce o „invazie” a fonetismelor populare. îi (cîine.închiderea lui e medial neaccentuat. dar şi încongiura). în i: adivărul.reducerea diftongului ea la e: a ave. joi. limba cultă prezintă mai puţine inovaţii fonetice decît în Transilvania. Aceste fonetisme se menţin în scrierile majorităţii intelectualilor moldoveni pînă la 1780. ale. fără a fi însă nici aici perfectă. Morfologie. mîine. pîne. Heliade Rădulescu selecţia e mai riguroasă. În scrierile transilvănene se constată tendinţa de înlocuire a articolului genitival invariabil a cu formele al. veştejaşte. dar nu reuşesc să se impună ca norme. z. Reflectînd această situaţie. . Dintre acestea fac parte: . . În structura morfologică a limbii române literare nu se produc modificări importante faţă de epoca anterioară. sîngur. s.trecerea lui ea la ie: mîngîiet. în etapa următoare. Unele fenomene fonetice de tip nordic au acum o frecvenţă mai mare în limba scrisă din Moldova. f se palatalizează sporadic: hiară. Varianta literară moldovenească. păstrează africata ğ în gioc. j. mai rar în poziţie finală. Dintre labiale. Prin lucrările filologice tipărite de ei s-au răspîndit şi o seamă de norme fonetice. j: sară. în continuare. hier. reprezentată mai ales de limba cărţilor apărute în Tipografia Albinei. hotăraşte). Majoritatea normelor vechi şi populare specifice limbii culte din secolul al XVIII-lea se păstrează şi în această perioadă. 186 . cînd sînt abandonate sub presiunea normelor unitare. binili. şărpi. scrierile normative. însă alături de ele apar.. ştiutoriu etc. în special gramaticile. sînt generale unele norme mai vechi ale variantei literare munteneşti: z (zi) şi j (joc. ci. contribuind astfel. unele forme noi.. spăriet. În schimb. Unele fonetisme specifice. dar şi agiutoriu. pîine). r duri înaintea diftongului ea (covîrşaşte. ţîn. velarizarea vocalei e după oclusivele d şi p în cuvinte ca dă (de). iar celelalte variază în diferite regiuni ale acestui grai. ţ. la unificarea normelor limbii române literare. consemnează. de pildă. deşi apar mai des. a. pă (pe) etc. giudecată. făcem. dăşărt (deşert). cîteva dintre cele mai importante inovaţii morfologice care tind să se impună în această perioadă a.rostirea dură a consoanelor s. r moale în sufixele -ar. ai. continuă să aibă o frecvenţă mai redusă faţă de cele care s-au impus în limba literară mai tîrziu. În Moldova şi în Muntenia. .

Surprinzător este faptul că la cei dintîi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene nu întîlnim decît rar construcţii sintactice alcătuite după modelul latin. XIV. vocabularul românesc îşi va schimba radical fizionomia în Principate. I sg. cu toate că. fireşte.371 – 379. Ca şi morfologia. în timp ce moldovenii şi transilvănenii păstrează încă forma nediferenţiată au. Leonte. Abia spre sfîrşitul perioadei de tranziţie. În deceniul al IV-lea al secolului al XIX-lea se amplifică şi în ţările româneşti procesul de modernizare a lexicului literar – proces început încă pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. nr. deschise la tot ceea ce era nou în Vezi G. Se răspîndesc acum. ei) mergea continuă să fie majoritare. În scurt timp. e. Sintaxa. 1 187 . pot (ultima formă alternînd cu poci. rusească) fac ca lexicul intelectualilor români de pînă la 1840 să ne apară învechit şi relativ sărac. turcă. Încadrarea morfologică a verbelor neologice în limba română din perioada 1760 – 1860 //LR. p.. d. spui. în special a modelului sintactic francez. dar şi în textele moldoveneşti. În Moldova şi Muntenia. Întrucît direcţiile principale deschise de Şcoala ardeleană în această privinţă au fost urmate în secolul al XIX-lea de aproape toţi intelectualii români. a indicativului prezent: aud. dar. să steie alternează cu cele în -ea (-a). nici el nu le respectă decît parţial. În varianta literară munteană. Despina Ursu. pînă la 1840. În toate scrierile. O notă aparte faţă de limba cultă actuală o dau structurii morfologice din perioada la care ne referim numeroasele neologisme latino-romanice. conjunctivele neregulate de tipul să deie. spun.1-24. pers. aproape fără excepţie. influenţele orientale (greacă. modernizarea s-a produs mai de timpuriu. sintaxa mai păstrează încă numeroase elemente vechi şi populare. mai cu seamă după 1836. ca urmare a lărgirii influenţelor romanice. Spirite universale. în special la filologii bănăţeni.b. consemnăm preferinţa pentru formele verbale cu dentala refăcută la pers. specifice limbii cărţilor bisericeşti din secolul al XVIII-lea. care au o altă încadrare morfologică decît cea de azi1. Ivănescu şi L. 1956. structura sintactică a limbii literare începe să se clarifice şi să se modernizeze datorită intervenţiei. VII. Heliade Rădulescu. În textele munteneşti întîlnim. formele iotacizate (eu) auz. a lui I. să ieie. Fonetica şi morfologia neologismelor româneşti de origine latină şi romanică // SCL. dar cele identice cu singularul (el. a III-a pl: (ei) erau etc. a III-a sg. Iar în Transilvania. în special a celei italiene şi franceze. vom insista asupra contribuţiei lor la înnoirea şi îmbogăţirea lexicului românesc. p. în primul rînd. a perfectului compus. 1963. Toate aceste forme sînt recomandate de Heliade. se generalizează auxiliarul a la pers. şi în urma influenţei tot mai puternice a sintaxei populare şi a modelelor romanice. unde acţiunea de „reromanizare” a limbii culte începuse pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. formele cu u la imperfect. Tot la ei. c.3. ca norme ale limbii române literare. Lexicul suferă schimbări esenţiale în această perioadă.

ocasie. a replica. . pronunţie. medicină. modernă. urban.cultura europeană din acea epocă. regulă. ei au iniţiat cea dintîi acţiune organizată de traducere şi elaborare a numeroase şi variate opere din diverse ramuri ale ştiinţei: filozofie. Aşadar. elocvent. gramatică. derivat. închipui „imagina” a împururi „a eterniza”. ci s-au împotrivit mai cu seamă adoptării neologismelor provenite din altă sursă decît cea latină sau romanică. dar nu au neglijat nici îmbogăţirea de ansamblu a lexicului românesc. ţivilizaţie. agronomie etc. cărturarii transilvăneni şi-au propus. italiana. 188 . În acest sens. principalele surse de sporire a vocabularului literar nu puteau fi decît latina şi limbile romanice. veneraţie etc. preferinţa manifestată de cărturarii transilvăneni faţă de termenii calchiaţi sau traduşi. speriinţă. natură. verb. mod. gen. magistru. să organizeze dezvoltarea culturii noastre pe o cale nouă. omagiu. presidium. proprietate. lavă. orator. El credea despre limba sa maternă că aceasta într-adevăr este o oglindă a universului pentru cine s-ar fi priceput să scotocească prin ungherele şi tainiţele ei. interjecţie. De aceea filologii transilvăneni s-au străduit. sistemă. pedagog. condiţie. poziţie. cujugţie. logică. O astfel de acţiune era însă aproape imposibil de întreprins cu mijloacele de care dispunea limba română din secolul al XVIII-lea. S. sufragiu. pe care ei s-au străduit să-l completeze cu numeroase cuvinte create prin derivare sau compunere. naţioane (naţiuni). pori. imperfect. literă. ei n-au încetat să alcătuiască opere istorice. Totuşi primii latinişti nu numai că n-au abuzat de neologisme. dar şi cu unii termeni arhaici sau regionali. iar dintre acestea. pe de o parte. dar s-au străduit chiar să romanizeze terminologia filozofică curentă de origine greacă sau latină. iar pe de altă parte. virtuos. cauză. filologii transilvăneni n-au manifestat tendinţe puriste. Aşa se explică. a recomenda. compoziţie. conferenţie. şi în bună măsură au reuşit. constituţie. închipuire peste tot „idee universală”. . Totodată. contaminat. impostor. columnă. Termeni calchiaţi sau traduşi: chipuri „moduri”. fizică. soţietate. securitate. în primul rînd. Neologismul e admis de Klain numai „unde graiul nostru s-ar afla în lipsă”. mai ales dacă aceştia erau de origine latină. termen etc. dialect. Termeni ştiinţifici: articul. Iată o listă sumară a elementelor lexicale caracteristice pentru limba învăţaţilor transilvăneni: Neologisme latino-romanice: atentat. memorie. Micu aşeza limba românească alături de toate limbile mari în care cei mai de seamă filozofi ai timpurilor au încercat cîndva să-şi exprime gîndurile. menţinerea aproape integrală a fondului lexical existent în vechile scrieri româneşti. înainte de toate. întregime „integritate”. întrucît ei n-au dorit să elimine cuvintele străine pătrunse în ţesătura limbii române de-a lungul timpului. director. Cum era şi firesc. să traducă lucrări religioase şi chiar s-au încumetat să elaboreze unele scrieri literare. modă. hotărîre „definire”. inscripţie. matematică. să creeze terminologia necesară exprimării celor mai importante noţiuni ştiinţifice.

periculós „plin de frică”. opus est). constare). moştenite din latină: advenire „a veni la cineva. este necesar” (lat. a sosi”. pe care i-au introdus în scrierile lor cu intenţia de a întregi fondul latino-romanic al vocabularului românesc literar. dărăb “bucată”. regionali şi populari de origine latină. Examinînd structura limbii române culte din perioada de tranziţie. imperit „neştiut”. a principalelor stiluri funcţionale. Între aceştia se numără: aorea „odinioară” (lat. - 189 . spre rădăcinile moştenite din latină. a făgădui “a promite”. Paralel. trup „corp.nestrăbătuincios „impenetrabil”. cloambă “ram”. rost „gură” (lat. a tăgădui “a nu recunoaşte”. În Observaţii de limbă rumânească. cătană “soldat”. imperiţie „neştiinţă”. în linii mari. populară rostrum) etc. terminologii ştiinţifice. a căror aspect diferă adesea de cel pe care pe care l-au căpătat mai tîrziu în română. Reprezentanţii Şcolii ardelene au preferat mai ales termenii arhaici. în primul rînd. iluminare (luminare). op „trebuie. ghib “cocoşat”. fondul lexical românesc cu termeni noi prin derivare şi compunere. singuratec „individual”. periculu „cercare cu frica”. ea mai păstrează încă o parte din trăsăturile specifice vechii române literare. ce se vor dezvolta în următoarele decenii. modernizarea lexicului prin adoptarea împrumuturilor latino-romanice. a custa „a trăi” (lat. tină “noroi”. Frecvente sînt şi regionalismele ardeleneşti de alte origini: armariu “dulap de vase”. Atenţia lor s-a îndreptat. putinţă „posibilitate”. spiţă „specie”. crearea unei delimitarea. convenire. lucru”. constatăm că. în ansamblu. provenite din turcă. neogreacă şi rusă – în Moldova şi Muntenia. temei „subiect”. O trăsătură specifică a lexicului literar din această perioadă este interferenţa elementelor orientale. stăriîmprejur „circumstanţe”. datorită atît filierei străine prin care ne-au venit. fărtai “sfert” etc. prevenire „a ajunge la ceva”. încercări de unificare a normelor exprimării culte. Învăţaţii transilvăneni au încercat să completeze. ad hora). provenire „a veni din pămînt” (de la venire) etc. putem observa însă continuarea unor tendinţe inovatoare. Paul Iorgovici propune o listă foarte bogată de cuvinte noi. şi anume: abandonarea treptată a faptelor de limbă învechite. cu tot mai numeroase neologisme latinoromanice. devenire „a veni în jos” (toate de la verbul venire). create prin derivare de la elemente lexicale mai vechi. iosag “avere”. zicere „afirmaţie” etc. sau a împrumuturilor din maghiară şi germană – în Transilvania. a comînda „a face masa de pomenire pentru omul mort” (lat. commandare). de asemenea. cît şi modului în care au fost adaptate la sistemul fonetic şi morfologic al limbii noastre. pleşug “chel”. prelucire „strălucire” (de la lucire). ai „usturoi” (lat. alium). convenciune „împecare”. greacă.

începînd din prima jumătate a secolului al XIX-lea. care erau pregătiţi în vederea viitoarelor cariere politice. printre care se aflau şi unii revoluţionari. dl Cuenim. Începuse să se citească şi să se traducă literatură franceză. pe care însă turcii nu o cunoşteau. M. dar mai ales în a doua jumătate a secolului următor. Rosetti. La Bucureşti. C. învăţau franceza. egalităţii şi fraternităţii. a avut-o influenţa f r a n c e z ă. În urma ei. dar mai ales la însuşirea limbii străine şi la prelucrarea limbii române prin traduceri şi adaptări din franceză. mai ales consecinţa Revoluţiei de la 1789. îndeosebi datorită prestigiului de care se bucura cultura Franţei. devenită familiară şi în rîndurile unui număr mare de boieri.Cuza. deschide o şcoală. are loc alta. O parte din emigranţi se angajează ca dascăli în casele boiereşti. ci şi interesul pentru ideile politice. au adus cu ei nu numai cultura franceză. cînd în Muntenia şi Moldova sînt numiţi domnitori dintre dragomanii de la Poarta Otomană. A. Aceştia sînt dl Feury. directă. un alt francez. fiindcă le era interzis de Coran să înveţe limbi străine. Pătrunderea elementelor franceze s-a făcut în mai multe etape şi pe mai multe căi. care i-a fost elev. Fiii lor.Alecsandri. care pregătise revoluţia franceză sub flamura libertăţii.Fireşte că toate acestea sînt o consecinţă a procesului de renaştere culturală şi social-politică. Aceştia erau oameni culţi. Al. Aceşti intelectuali. evocat de V. Influenţa neolatină a) Influenţa franceză O însemnătate fundamentală pentru limba română literară. Contactul cu limba franceză datează în Principate după anul 1700. Kogălniceanu. sub aspectul desăvîrşirii caracterului ei modern. limba diplomatică a timpului. aceasta contribuind la familiarizarea cu scrierile apusene ale timpului. La venirea în ţările noastre. noii domnitori îşi aduceau sau li se impuneau secretari francezi. unde au învăţat Ion Ghica. Ea este consecinţa evenimentelor politice care s-au petrecut în Franţa. numeroşi nobili regalişti emigrează în Europa. Alături de această cale. ce s-a manifestat în toate provinciile româneşti. preceptorul lui Costache Conaci. indirectă. I . la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Rolul ei a continuat să prevaleze pe tot parcursul secolului al XIX-lea şi nu a încetat după aceea. Grigore Alexandrescu. Franceza era cunoscută într-un cerc restrîns de boieri care aveau legături cu curtea domnească. de pătrundere a limbii franceze în Principate. cunoscători ai limbii franceze. 190 . Viillant. ajungînd şi la noi şi fiind primiţi cu bunăvoinţă. Cîteva nume au rămas întipărite în amintirile contemporanilor. filozofice ale secolului raţionalist. alături de Costache Negri.

eroare etc. energie. Consemnăm doar cîteva fapte din scrierile anilor 1820-1860. Cunoaşterea ei varia în funcţie de treapta socială a claselor avute. tot mai mulţi tineri sînt trimişi la studii în Apus. Ibrăileanu menţiona că. sînt trimişi la Paris D. Alecsandri petrec mai mulţi ani în Franţa. unde găsim franţuzisme cu forma actuală: confuzie. polcovnic. cinovnic. alături de curentul latinist. M. gardă. Bălcescu. Mai tîrziu. enteres. în locul celei greceşti.t influenţa neogreacă şi în timp ce îşi face loc. Mumuleanu. infernal. C. P. aceşti „bonjurişti” devin exponenţii influenţei franceze în ideologia epocii. De ce influenţa franceză a avut un rol decisiv. bunăoară. punînd alături un echivalent impropriu – căutare – pentru a exprima ideea de “trecere în revistă”. I. pentru scurtă vreme. Terminologia franceză stă la baza mai multor traduceri filozofice. filozofie.Prin Regulamentul organic. este greu să stabilim cine le-a folosit prima dată. rezervă (N. bunăoară. infanterie. în cultura şi limba noastră. armie. Termenii filozofici (idee. Instructive sînt mai cu seamă neologismele la N. substantivele artilerie. Kogălniceanu. urmînd chiar o pronunţie franceză. N. Multe franţuzisme însă au trecut prin mai multe faze de adaptare la normele limbii române moderne. electirc. fantomă. terminologia administrativă şi militară. sensibilitate. Bolliac. funcţionar. Bălcescu). Unele neologisme franceze şi romanice au pătruns în română prin filiera rusă. Bolintineanul. Russo – în Elveţia. după 1850. În unele şcoli se predau chiar cursuri în franceză. colonel. Franceza devine acum limba la „modă” a protipendadei. La baza influenţei limbii franceze a stat conştiinţa latinistă a descendenţei romanice comune a celor două limbi şi popoare. întîlnim cuvintele spiculaţii. de asemenea. comandir. în mod special. O bună parte a împrumuturilor franceze şi-ai găsit. Bălcescu. ambasadă. analiză. Heliade). Al. disciplină. chiar de la începutul secolului al XIXlea. De aceea e şi firesc să mai întîlnim unele neologisme ruseşti de tipul epohă. dacă latina era „maica” limbii noastre. a imagina. Bălcescu nu găseşte uneori termenul corespunzător românesc şi de aceea el scrie reviu şi revistă. De aceea la B. Reîntorşi în ţară. După 182-1830. logică. O listă completă a cuvintelor de acest fel este imposibil să se întocmească. a reorganiza. unde învaţă franceza ca sursă. opinie (Iancu Văcărescu). eterogen. Mica boierime năzuia să se ţină în pas cu moda 191 . Ghica. reformă (I. forma cu care s-au încetăţenit în limba literară. Influenţa franceză se impune progresiv pe măsură ce dispare. corespondentele lor franceze actuale epocă. armată. trepta. alianţă. franceza era sora ei mai mare şi mai „norocoasă”. V. franceza intrase sub scutul legii. N. care nu au reuşit să se impună: a developa “a dezvolta”. a dispoza “a dispune”. linie de bătaie etc. la formarea limbii române moderne? G. cărora le vor lua locul. comandant. a redija “a redacta”. influenţa rusească.) au rămas intacţi în româna contemporană.

bunel. După cum observă V. El porneşte de la premisa că româna şi italiana nu sînt limbi deosebite. bunică. maghiarismele. Heliade Rădulescu. Căutînd o soluţie pentru remedierea acestei stări de lucruri. timp de secole. încît să semene mai mult cu cele italieneşti. distinsul lingvist român. vorbite iniţial în Italia. Bineînţeles. ci în limba scrierilor bisericeşti.timpului şi simţea necesitatea să amestece expresii franţuzeşti în limbajul familiar. bunişor etc. putem lua lucrurile de-a gata de la ei. într-o fază mai veche a acestei limbi. ci două dialecte ale uneia şi aceleiaşi limbi. În 1840. constatăm că asemănarea este şi mai mare: în multe părţi ale Italiei se aude pronunţîndu-se „curat româneşte”. care nu trebuie căutate în latina clasică. o întreagă teorie pentru a-şi sprijini pe ea încercarea de i t a l i e n i z a r e a limbii. Pentru aceasta există două mijloace: c o m p o z i ţ i a (compunerea). 192 . om. munte. ce trebuie făcut pentru a se ajunge la unitatea limbii? Răspunsul lui I. de la aceeaşi rădăcină se poate ajunge la binecuvîntare (it. avînd în vedere germanismele. uomo. se pronunţa loco. unde ne folosim de prepoziţii (prefixe). Că într-o epocă veche nu existau deosebiri între aceste „dialecte” se poate vedea dacă ne întoarcem îndărăt pe drumul istoriei limbii italiene. omo. în lucrarea sa Paralelism între limba română şi italiană. ponte se pronunţă în multe graiuri italiene frunte.. româna literară a fost supusă încă unui proces de „modernizare”. fronte. benedire). Aşa stînd lucrurile. fuoco. bunic. influenţa culturii. proscriere. în articolul amintit. el porneşte de la un număr de peste 1300 de cuvinte de origine latină. şi anume i t a l i e n i z ă r i i. Heliade este acesta: să se restituie limbii române formele ei vechi. deci aproape ca în limba română: loc. Cuvintelor li se dau corespondentele lor din italiană pentru a se ilustra asemănarea dintre cele două limbi. foco. grecismele şi alte „-isme”. pe cînd româna a fost lipsită de acest privilegiu. punte. Iar dacă facem comparaţie cu dialectele italienei. pentru care avem la îndemînă “dupăpoziţii” (sufixe). b) Încercări de italienizare a limbii române În acelaşi timp cu influenţa franceză. Vrînd să readucă limba la înfăţişarea ei dintr-o perioadă veche. Heliade construieşte. Alecsandri în Chiriţele… sale. cînd înrudirea strînsă i se părea evidentă. De la scriere se pot obţine: descriere. turcismele. Astfel. observă că procesul de cultivare a limbii române suferă de pe urma a numeroase „ciume” literare. care puteau servi ca punct de plecare pentru formarea de noi familii de cuvinte. aceasta se datoreşte faptului că asupra italienei s-a exercitat. Heliade dă o listă de afixe – neologice şi moştenite – precum şi derivatele ce s-ar putea alcătui cu ajutorul lor. Astfel. prescriere etc. de la bun avem bunătate. cuvintele noi trebuie astfel formate. o parte din franţuzisme au devenit jargonisme. iar aici un rol central îi revine lui I. monte. şi nu luoco. bunicuţă. Dacă ele nu se aseamănă întru totul astăzi. foc. şi d e r i v a ţ i a . Bunăoară. Avînd exemplul fraţilor italieni.

) sau a+m+cons. Heliade. de pildă cărăpter “caracter”. Aceste idei stau la baza „şcolii fonetice bucovinene” sau a analogismului pumnist. potrivit căruia. înavuţit. fiertate. 193 . Dacă. italiană sau „fabricate” de el. Fostul profesor al lui M. în zadar –prin in darn. vrednicie se poate înlocui prin demnitate. Heliade nu putea duce la altceva decît la consecinţe grave în privinţa caracterului italienizant. Nu acelaşi lucru se poate spune despre alte numeroase exemple. maghiarismele etc. nu germană. care dorea să dea limbii române o înfăţişare identică cu a „maicei” sale. bunăoară. cît şi s t r u c t u r a lor ca atare. Tot aşa. Eminescu este adeptul scrierii fonetice cu litere latine. în firea limbii române este să se scrie şi să se pronunţe nu plantă. ci lătină. El vrea să romanizeze limba. şi să le înlocuiască cu elemente de origine latină. dacă se vor respecta cu stricteţe regulile (fixate de el!) „în deducerea şi strămutarea cuvintelor”. Deoarece a neaccentuat a dat în română ă (farina > făină). unde prejudecata puristă îl îndeamnă să scoată din limbă substantivele clopot. Faţă de purismul latinist. turcismele. Prin urmare. italienismul lui I. mai cu seamă neologismele pătrunse în limba noastră. fatică. Dacă lipseşte cuvîntul italian. Teoria lui viza atît a s p e c t u l f o n e t i c al neologismelor. oglindă în schimbul unor italienisme. Încercarea lui de a reforma scrierea se sprijină pe convingerea că limba română trebuie să-şi redobîndescă fire.(cons. Bogat trebuie înlocuit cu avut. oboseală. specol. franţuzisme şi latinisme propuse de el: campană. trebuie să supunem acestei legităţi toate cuvintele noi care conţin acest fonetism. subiept “subiect”. care căuta salvarea limbii literare în italienizare. faţă de purismul heliadist. dar în felul său. Aron Pumnul este mai puţin purist. După cum se vede. Este vorba de respectarea principiului analogiei. cuvintele noi urmează să se supună legităţilor moştenite ale limbii. intuiţia lui Heliade coincide de multe ori cu sensul evoluţiei multor cuvinte analizate mai sus în româna contemporană.strofiu. fiindcă grupul consonantic latinesc ct a evoluat în română în pt (octo > opt). mîndrie. completează I. nimic nu ne împiedică să creăm un cuvînt nou.> î (lana > lînă. a+n+voc. c) Pumnismul analogist În cadrul direcţiilor reformatoare s-a manifestat un timp şi pe o tendinţă născută dintr-o concepţie aparte. a cărei teoretician a fost Arom Pumnul (pumnismul). În loc de turcismul basma se poate spune năsăriu. fireşte este să se asculte de aceste legităţi la scrierea sau la rostirea altor cuvinte. leptură “lectură” etc. ci plîntă. pentru basma de gît (fular). “Este în uz şi batistă pentru basmalele cele albe”. Heliade vroia cu tot dinadinsul să elimine din română toate slavonismele. se va zice nu latină.Fiind un purist ca şi latiniştii. cantat > cîntă. Clădit pe o teorie falsă. pe care el vroia să-l impună limbii noastre. dar recomandă şi folosirea unor semne diacritice destul de numeroase. ci germînă etc. campus > cîmp).

În lucrarea Formaciunea cuvintelor româneşti. scoaterea din limbă a elementelor nonromanice. simţămînt „estetică”. Altele sînt “minciunoase”. care este o formă “foarte tinerică”. care i-a dat o fundamentare ştiinţifică. Forma cu -ţie „este o rană înfiptă în limbă de fiii ei cei nepricepuţi”. în raport cu sufixul mai vechi -ţiune. toate provinciile româneşti erau reprezentate prin oameni de cultură dintre cei mai autorizaţi să-şi exprime opinia în probleme de limbă. iar în 1879. Sbierea. filozofie. n-a găsit răsunet decît în rîndul cîtorva elevi de-ai lui Aron Pumnul. cum a fost numită teoria lui Aron Pumnul. Nu e de mirare că @ciunismul”. ignorînd caracterul lor limitat în timp. vorbămînt. Căci dacă latinescul mola a dat în română moară. De exemplu. unele “cuntrazic” şi “strică” natura limbii noastre. Etapa limbii române moderne În 1866 se înfiinţează Societatea Literară Română. carile “curat româneşte” s-ar zice aşa: limbămînt. Dintre aceste. unde fiecare sunet „se poate da cuvînt deplin din legile cele universale ale limbile sub carile stau toate cuvintele”. scriemînt „ortografie”. etimologie. slujbă. stelemînt „astronomie” etc. ci a fost ridicularizat de V. În felul acesta. Noul for ştiinţific era format. Busolă nu a devenit busoală nici medicament – medicamînt. fost elev al lui Aron Pumnul. De aceea corect şi potrivit cu specificul limbii noastre este să se spună numai năciunal „naţional”. iznoavă. năciunalitate „naţionalitate” etc. spiritămînt „psihologie”. Tot aşa se va proceda şi cu neologismele terminate în -ţie din exemple de tipul naţie. Nu putem trece cu vederea că Aron Pumnul a fost totuşi adeptul principiului fonetic în scrierea cu litere latine. conform legităţilor fonetice de evoluţie normală.Teoria pumnistă nu este mai puţin curioasă şi deşenţată cînd are în vedere romanizarea lexicului neologic. care îl are ca preşedinte pe I. ca şi latiniştii. pe lîngă munteni şi moldoveni. filologie. Alecsandri şi C. Prin chiar actul de constituire. Heliade Rădulescu. El nu s-a bucurat nici măcar de cinstea de a fi combătut. Înlocuirea uneia cu cealaltă ar fi rezultatul necunoaşterii istoriei limbii. cugetămînt „logică”. Negruzzi. iar pavimentum > pămînt. Academia Română. şi nici slavonescul rana nu a devenit rînă. devenită în 1867 Societatea Academică Română. ca de exemplu: gramatică. Evident că Aron Pumnul interpretează faptele de limbă într-un mod foarte personal. nu înseamnă însă că şi neologismele. principiu susţinut şi acceptat de Titu Maiorescu. între care: literemînt „abecedar”. G. Urmează o întreagă listă de asemenea „ţîrmuri ştiinţiali”. limbistică. slugă. avînd aceeaşi formă cu cele latineşti. cugetămînt. din transilvănenii Timofei Cipariu şi Gavril Munteanu. precum şi dintr-un reprezentant al Bucovinei – I.. precum sînt toţi “ţărmurii ştiinţiali” (termenii ştiinţifici). căci el are în vedere o perioadă din istoria limbii cînd aceste legi erau active. instituţia nou creată îşi propunea: 194 . se vor supune vechilor legi. el cere.

Cel grav e notat la infinitivul. care s-a menţinut pînă în 1881. . Preocupările sale în legătură cu problemele scrisului românesc 195 .literele d. z se admite în cuvintele străine (zeamă). Maiorescu. bunătăţi). În sesiunea din 1869 a Academiei Române s-a adoptat un nou sistem.apostroful (. fiind plasat înaintea finalei a: mam’a. 2. . mόre (moare). De exemplu: légăna (leagănă). la capitolul Despre fonetica limbii române. punctul de vedere al latinismului etimologizant. gramatec’a. t. Stabilirea regulilor de scriere cu litere latine s-a aflat în atenţia Academiei Române timp de cîteva decenii. adică z. Toate sunetele „primitive” [etimologice] se vor scrie cu literă corespunzătoare din alfabetul latin (literele Q.să elaboreze gramatica limbii române. s. reintră în componenţa Academiei ca membri.) notează forma articulată a substantivelor feminine. supune dezbaterilor un proiect de norme. se scriu fără sedilă. cărţi. . .. care se retraseră între timp. raportor fiind T. indicativul şi la imperativul verbelor. iar problemele de ortografie sînt reluate în discuţie. În 1880. ş) se vor scrie cu literele sunetelor corespunzătoare din care derivă (t.ţ se notează ci în cuvintele acia. glacia facia etc. audί (tăcu. În 1879. cάrti. urmate de i. dar în terminaţii se notează di: lucrediu “lucrezu”. cas’a. gh. Proiectul este votat în 1881. Bariţiu. Accentul grav se mai foloseşte la perfectul simplu al verbelor: tacú. făcu.accentul circumflex (ˆ) se pune la sunetele nazale: atît. principiul etimologic a învins (cel puţin o parte din el) şi în felul acesta se asigură dezvoltarea ulterioară a limbii române. în care triumfa. ş ţ. cuvêntu (atît.sunetele ĸ΄. pentru un moment. Contribuţia lui Titu Maiorescu la dezvoltarea limbii române literare Istoricul ortografiei noastre trebuie raportat la contribuţia adusă la dezvoltarea limbii române literare de către Titu Maiorescu. Acesta prevedea: . prezidată de G. Y sînt considerate străine). K. Toate sunetele derivate (ţ. sor’a. realizîndu-se legătura ei cu limbile romanice. . Normele ortografice adoptate în 1867 de Timofei Cipariu sunau astfel: 1. Vasile Alescandri şi Titu Maiorescu. . întîi. Acesta este primul proiect ortografic definitiv şi oficial al Academiei Române. întaniu. Acesta este primul sistem ortografic al Academiei Române. precum şi la forma de plural a substantivelor: pάrti. auzi). s). .se introduce accentul grav (΄) şi cel circumflex (ˆ).să fixeze regulile ortografice ale limbii române. Regulile ortografice speciale şi în amănunt urmau să se fixeze de gramatică. marcînd diftongii. cuvîmt). Aşadar. o nouă comisie. Societatea Academică se transformă în Academia Română. bunetάti (părţi. furtun’a etc. g΄ se notează ch.să înceapă şi să ducă la bun sfîrşit dicţionarul limbii române. facú.

Pentru înţelegerea acestui conflict. ci o restrîngere măsurată a numărului de semne. fără a introduce nici un semn diacritic pentru notarea sunetelor specifice limbii române (ă. să exprime toate sunetele şi nuanţele lor dintr-o limbă. Schuchardt ş. adică etimonul lui. pentru sunetele româneşti. Maiorescu prezintă un tablou al pronunţării sunetelor din latină şi al corespondentelor lor în română. considerîndu-l o nuanţă de „umbrire” a lui ъ slavon. Maiorescu a renunţat la această teorie. în cercul “Junimii”. trebuia să se scrie în principiu man’a pentru mînă. şi cele derivate: ă din casă. T. În Convorbiri literare. Pumnul şi cea etimologică a lui T. î. Care este principiul de bază pe care se sprijină sistemul fonetic recomandat de Titu Maiorescu? El însuşi l-a definit cu toată claritatea. audiu pentru auz „aud”. aşa-zise derivate (ă. După adepţii Şcolii ardelene. ele sînt insuficiente pentru a nota toate sunetele specifice limbii noastre. T. Literele trebuiau să reflecte natura limbii. şi deci fără funcţie gramaticală.. Făcînd o incursiune în fonetica istorică a limbii române şi invocînd autoritatea unor lingvişti ca Diez. î. Maiorescu problema ortografiei este discutată concomitent cu critica direcţiei fonetice a lui A.datează încă din 1866. ţ. care să facă posibilă reproducerea 196 . Maiorescu arăta că nu pot fi adoptate toate semnele alfabetului latin. T. Dacă aşa ar sta lucrurile. nu poate şi nici nu e necesar să cuprindă. Astfel. ch. iar această „natură” era pentru latinişti forma latinească a cuvîntului. Important este. î era evitat şi înlocuit cu ă. vedui pentru văz „văd” etc. el cere notarea lor cu semne diacritice. frundi’a pentru frunză. Cipariu. mai întîi. Recunoscînd meritul Academiei Române în căutarea unor soluţii pentru reglementarea scrierii cu litere latine. cînd el publică în Convorbiri literare studiul Despre scrierea limbii române. este necesar să examinăm contribuţia lui T. Maiorescu şi concepţia sa expusă şi discutată. s din sedet „şede”. č. ş. sau cu i (riu). Ulterior însă. care avea să ducă la înfrîngerea etimologismului şi deci la cîştigarea bătăliei de către adepţii principiului fonetic. În studiul lui T. Ei făceau deosebire dintre sunetele “primitive”: a din acus. gh. deoarece ele sînt prea numeroase pentru scrierea limbii române.a. nu un fonetism absolut. Conflictul dintre cele două direcţii – fonetismul şi latinismul etimologizant – înregistrează acum o nouă etapă. ţ). z din zic < dico etc. respectiv cu sedile. în scrierea fonetică. Pe de altă parte. T. Vom aminti una din tezele adepţilor scrierii etimologice de a păstra toate semnele alfabetului latin. recunoscînd că î a intrat în uzul general al limbii române şi trebuie notat ca atare. ğ). ca în ortografia actuală. ortografia s-ar complica enorm. T. ş. s din stella. Maiorescu nu acceptă la început în scriere pe î (ă). Se scria mănă „mînă”. inexistente în latină şi ortografiate diferit. î din a neaccentuat – antaneus „întîi”. afirmînd că un alfabet nu cuprinde. Maiorescu ţine să observe că proiectele ortografice propuse de Academie nu s-au bucurat de popularitate şi prin aceasta ea a pierdut din terenul pe care şi-l cîştigase iniţial. chestiune asupra căreia revine în aceeaşi revistă în 1867 şi în 1873.

Dimpotrivă. заря. impus şcolilor. a cuvintelor: zare < rus. De aceea era necesar să se reia discuţia cu privire la ortografie pentru a se pune de acord normele scrierii cu uzul. Proiectul său. scrierea cu z sau dz. în raportul său din 1880. adevăr ignorat de curentul latinist. Maiorescu intuieşte deosebirea dintre sunet şi ceea ce numim noi astăzi fonem. după cum scrie D. mai menţine încă unele elemente etimologice. Ortografia rămîne în urma acestei prefaceri. nu mai puţin etimologizant şi greoi. Concesiile făcute acestui principiu sînt. Literele sînt semne esenţial logice. T. care se silise să restituie foneticii româneşti formele ei vechi.scrierea cu ss a cuvintelor de origine străine: rassă. scrierea fonetică pe baze fonologice.redarea grupului şt prin sci: Bucuresci . constată el. limba se află într-o permanentă transformare. Maiorescu ţinuse să precizeze. Maiorescu supune unei critici severe etimologismul latinist. Făcînd apel la argumentul dependenţei raţionale a regulii fonetice de principiul logic în scrierea limbii. cassă. scie – ştie. atîtea cîte sînt absolut necesare pentru deosebirea sensurilor cuvintelor şi a formelor flexionare. Cine pierde din vedere acest lucru uită sau nu vrea să ţină seama de împrejurarea că principiul fonetic reprezintă însăşi viaţa limbii şi este o condiţie a înţelegerii ei de către vorbitori. Recunoaştem în aceste argumente logice un punct de vedere ştiinţific valabil şi la etapa actuală. între altele: . Sunetele „derivate” răspund unei funcţii gramaticale de diferenţiere morfosemantică: ă din laudă faţă de a din lăuda deosebeşte prezentul de imperfect. şi nu simple semne fonetice. în funcţie de originea nelatină sau latină. tot astfel ş din paşi face distincţie dintre plural şi singular. Macrea. ele urmînd să fie completate şi îmbunătăţite prin amănunte ulterioare. În esenţă. Schimbările considerate de latinişti un rezultate al „corupţiei” de-a lungul secolelor reprezintă în fond un stadiu firesc al evoluţiei. Cu acest prilej. Maiorescu a fundamentat. . T. Maiorescu. etimologice: să se „arunce limba cu un secol înapoi”. fonetic în esenţă. propuse principiile cuprinse în studiul pe care l-am rezumat mai sus. În ultima parte a studiului. de aceea sistemul ortografic ce urmează să fie stabilit acum nu mai corespunde cu exprimarea urmaşilor.Bucureşti. în calitate de raportor al comisiei. Dezbaterile au fost reluate în 1880. T. puse 197 . dies. căci T. principiul etimologic.sunetelor importante. Vom aminti că Ministerul Instrucţiunii elaborase şi el un sistem ortografic. este o piedică şi un pericol pentru dezvoltarea intelectuală a unui popor. în speţă în direcţia istorică şi comparativistică. care contrazice ideea de evoluţie a limbii. altă pronunţare. care vor trebui să se reflecte în ortografie. că propunerile făcute nu trebuie considerate definitive. de care se lăsau călăuziţi scriitorii şi oamenii de cultură ai epocii. Uzul va impune alte forme. după ce prealabil se constituise o nouă comisie. T. Şi de data aceasta expunerea sa se întemeiază pe rezultatele obţinute de ştiinţa despre limbă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. dar dzile < lat.

întrucît se considera că tăcînd ar trebui să se scrie cu ê (lat.de acord cu normele stabilite de gramatica şi dicţionarul limbii române. Bucovina şi Banatul. sfinţi. é şi ó marcînd diftongi sînt înlocuiţi cu ea şi oa. Principalele modificări propuse de T. În aceeaşi situaţie sînt verbele vînd şi sfînt. exceptînd cazurile cuvîntului român si derivatele lui. î în mijloc de cuvînt. Ovid Densuşianu.se suprimă ŭ şi ĭ din finala cuvintelor. Tot atunci. presa periodică utilizează acest model de scriere. Iacob Negruzzi. cel de azi. Maiorescu. sînt: se suprimă dz. între. Pe lîngă aceasta. păstrîndu-se numai z. ci reproduce un e latin accentuat (vēndo) şi un S slavon împrumutat şi nazalizat: СВђТЪ. regulile Academiei stabileau ca î să se scrie din î. Ei au obţinut (cu majoritate de 1 vot!) păstrarea lui u (ŭ) final şi i (ĭ) final scurt. . ê şi î. deşi Radioteleviziunea ambelor state. Eegula se bazează însă pe o explicaţie falsă. la care s-a revenit în legătură cu scrierea lui î din a (â). deoarece î din aceste două cuvinte nu este derivat din i. u final mut în cuvinte ca unchiu. în 1953. Etimologiştii au izbutit totuşi să smulgă şi alte cîteva concesii făcute sistemului lor cînd propunerile au fost supuse totuşi votului. care atingeau specificul ei naţional. în esenţă. Activitatea lui T. vechiu. Limbajul presei din aceste provincii se afla sub o vădită influenţă a modelelor neromâneşti în lexic. conform normelor Academiei. După cum e lesne de observat. Modificările propuse de astă-dată şi acceptate de Academie duc la eliminarea unor elemente ale scrierii etimologice. sistemul adoptat fiind. vênd. cînd au fost înlăturate ultimele „resturi” etimologice. în care. Ion Bianu. Astfel de influenţe se exercitau în special asupra limbii culte din celelalte provincii româneşti: Transilvania. ci şi de alte influenţe. indiferent de originea cuvintelor. şi apoi altele. după ce s-au făcut unele modificări în 1932. rîpă etc. s-a acceptat forma verbală sînt în loc de sunt. Dar vînd şi sfînt nu are nimic comun cu acestea din urmă. El a mai desfăşurat şi o activitatea intensă şi salutară într-un domeniu numit de noi astăzi cultivarea limbii. ar trebui să se noteze î prin i. Din comisie fac parte acum. care aduce ca argument principal uzul. se acceptă scrierea cu î din i. în 1953. Ortografia fonetică repurtează o victorie decisivă abia în 1904. sistemul ortografic bazat pe principiul fonetic a învins după lungi şi dificile dezbateri şi reflectă. facênd. normele actuale. tacendo). la care s-a revenit prin decizia Academiei Române. după cum formele flexionare arată că el provine din una dintre aceste vocale: lăudînd. grupul sci se înlocuieşte cu şt: Bucuresci – Bucurerşti. dar chestiunea n-a fost ratificată nici de Senatul României. în linii generale. Maiorescu pe tărîmul limbii literare nu se limitează numai la contribuţia sa esenţială la stabilirea principiului fonetic în ortografie. frazeologie şi sintaxă. Căci limba română literară era ameninţată nu numai de primejdia scolasticismului latinist. tacere. chiar dacă el nu corespunde de multe ori realităţii şi nu reflectă totdeauna etimologia. mormênt. numit din nou raportor. în afară de T. nici de Parlamentul Republicii Moldova. pentru că avem logoformele vinzi. În studiul Limba 198 . Maiorescu.

Într-un alt studiu. Maiorescu conchide: „Dar trebuie să vorbim în contra acelor neologisme de prisos care se strecoară prin scrierile noastre fără a bate prea tare la ochi şi ne înstrăinează limba din ce în ce mai mult de la înţelesul ei popular. Acelaşi studiu.a m i n t e (nu atenţie!) la această regulă stilul multor 199 . Maiorescu. Titlul studiului publicat în 1881. Blarenberg: „De asemenea limbă rîd toţi oamenii cu mine şi autorul. devenind mai flexibilă. Părerile sale. erau. retipărit în volumul Critice. deşertăcuine în loc da vanitate. dacă i-am face pe franţuzeşte ceea ce face d-sa pe româneşte. Cercul “Junimii” luase în dezbatere această problemă şi adoptase o poziţie în mare măsură comună. a încredinţa în loc de a confia. Titu Maiorescu îşi îndreaptă atacul împotriva stricătorilor de limbă. şi să nu zicem este de ajuns. şi în privinţa neologismelor. T. În contra neologismelor. adînc în loc de aprofundat. Maiorescu se schimbase cu timpul. Să cităm un pasaj în care este vorba de un senator pe nume N. de exemplu. dinadins în loc de intenţiune. pas de part („n-ai carte. stilul confuz. arată limpede care erau convingerile sale în această materie. agerime în loc de sagacitate. întitulat sugestiv Beţia de cuvinte. se întitulează de data aceasta Neologismele dovadă că atitudinea lui T. în ceea ce priveşte întrebuinţarea neologismelor. ne asigură T. aprig în loc de avid şi imperios. dacă i-am zice cu ton serios: ne vous battez la tête avec ses pensées. cuvînt de origine asemenea latină. însă înţeles de toată lumea? Tot aşa va trebui să zicem (să se observe tonul imperativ al lui T. Obiectul criticii sale în formează mai ales următoarele aspecte ale stilului publicistic din periodicele timpului: germanismele introduse prin traducerea cuvînt cu cuvînt. Maiorescu în Direcţie nouă în poezia şi proza română (1872). n-ai parte”) şi alte asemenea glume”. este suficient. de exemplu. Maiorescu s-a pronunţat cu aceeaşi autoritate. îmbunătăţire în loc de ameliorare şi sute de alte exemple. care folosesc din abundenţă barbarisme. adică rezervată. greşeli de folosire a cuvintelor inspirate din dorinţa de a afişa o falsă originalitate. pas de livre. că numai cu puţină l u a r e . unde condamnă întrebuinţarea unor neologisme de tipul pantă. el constată că modul în care este folosită limba română în publicaţiile de „peste munţi” nu mai îngăduie tăcerea. cuvînt care nu-l înţelege nici un ţăran român. cum scrie dl I. T. justificate. a parveni la ceva. într-un fel.română în jurnalele din Austria. aspru în loc de sever. Pentru ce să zicem. a lua asupra-şi în loc de a-şi asuma. se declarase împotriva introducerii unor termeni noi. exprimîndu-şi îngrijorarea faţă de valul de neologisme care reprezentau pentru el „o adevărată îmbolnăvire literară”. Acelaşi lucru îl susţine şi T. uneori chiar ostilă. incintă sau a unor calcuri. Sîntem încredinţaţi. Iacob Negruzzi. chiar dacă evoluţia ulterioară a limbii nu i-a dat dreptate. a înapoia în loc de a restitui. ca şi în alte compartimente ale vieţii noastre culturale. Popescu din Sibiu. exprimate în Scrisori. consideraţi de el inutili. Maiorescu!) a ajunge la ceva în loc de a parveni sau.

sub influenţa limbii franceze: academicienii etc. Formele nu erau încă întru totul unificate. Kocălniceanu) pentru prelegere. indiferent de originea lor. de asemenea. cu toate rezervele pe care le putem avea faţă de purismul său formulat pe un ton de sentinţă. că T. T. îndreprîndu-se împotriva uşurinţei cu care era adoptat neologismel. La 1880. tendenţă pentru tendinţă. produceri pentru producţii şi. Chiar dacă şeful „Junimii” nu credea oportună introducerea lor – lucru infirmat de evoluţia limbii literare – poziţia de apărător al patrimoniului limbii populare într-o avalanşă neologică este îndreptăţită şi corespunde. drept purist1. simţămînt (şi simţimînt). cînd în limba română există echivalentele necesare. Puşcariu în Limba română. criteriile după care pot fi acceptate neologismele? Iată regulile indicate de Maiorescu: 1 Aşa cum îl considera S. Limba sa este. fără drept de replică. Este însă evidentă tendinţa lui Maiorescu de a se adresa limbii populare şi. p. Izvorul principal al modernizării limbii literare este şi pentru el lexicul limbilor romanice. fără îndoială. S-ar putea susţine. prelecţie (ca şi M. cum realitatea lingvistică îl obliga în cele mai multe cazuri să procedeze. nu fără temei. Maiorescu nu-şi făcuseră încă drum bătătorit. De aceea el preferă să scrie cugetare. neologismele sancţionate de T. Maiorescu ne apare în acest pasaj. De altfel. Problema este însă alta. Faptele reproduse de Maiorescu sînt un exemplu edificator despre stadiul la care limba română literară ajunsese spre sfîrşitul secolului al XIX-lea. a se mărgini (a se limita) etc. însemnătate. în ultima instanţă. luare aminte (atenţie). trebuie combătut termenul amăsurat (care provine din germană) din ziarele transilvănene şi înlocuit cu conform. cultură care trebuie să-şi păstreze nealterate rădăcinile populare. desluşire. observă el în acelaşi articol. dat fiind că majoritatea termenilor noi proscrişi de el (exceptînd pe a confia) s-au încetăţenit în limba literară. în genere. la rigoare. la prima vedere. sau înrîurire (alături de influenţă). propăşire. nu sînt strict necesare limbii române. de a calchia cuvintele străine. Maiorescu porneşte de la principiul evitării împrumuturilor făcute de dragul împrumutului. a pune în cumpă etc. matematicii în locul variantelor consacrate prin uz. care este de origine franceză. Pe de altă parte. Maiorescu nu este un adversar al neologismelor luate “în sine”. Maiorescu pledează pentru acceptarea termenilor noi cînd sînt reclamaţi de introducerea unor noţiuni noi. un model de limbă literară pentru o epocă de mari prefaceri şi tendinţe filologice divergente. De fapt. academicii. 385. observări “observaţii” în locul perifrazei mai vechi băgări de seamă. De aceea. devenea el însuşi purist”. T. momentului cultural al epocii.. Maiorescu însuşi mai scrie stimulant pentru stimulent. I: “Titu Maiorescu. Care sînt. atitudinea sa izvorăşte din aceeaşi concepţie a apărării culturii naţionale. 200 . adică adversar al neologismului. fizicii. făcîndu-le să intre în tiparul materialului lexical românesc. a stărui. luptătorul cel mai bine înarmat împotriva şcoalei latiniste.scriitori de-ai noştri s-ar îndrepta şi s-ar face adevărat românesc din prea împestriţat şi străin ce este astăzi”. ci al acelora care.

Heliade. cum se vede. adaugă T. Ce ar deveni. prin permutări. ca şi a unui popor”1. se va spune deci împrejurare. în întreaga viaţă sufletească a poporului. devenite populare. ci şi o acţiune fără sorţi de izbîndă. Există împrumuturi lexicale vechi puternic înrădăcinate în limbă şi. T. de exemplu blagoslovenie trebuie să cedeze locul lui binecuvîntare. căci se situează constant pe principiile salutare ale tradiţiei populare. era prea de tot utilitarist şi nu ţinea seama de faptul că limba unor gînditori 201 . cuvîntul este un complex de înţelesuri şi de simţiri care nu există niciodată singuratice. greu de combătut. în realitatea vieţii sufleteşti. Sensul lor distinctiv este întrebuinţarea cuvîntului respectiv în toate manifestările generale din viaţa unui popor. cuvîntul slavon trebuie înlăturat. cînd recomandă neologismul numai în cazul în care nu avem un cuvînt vechi (de origine latină). Neologismele.Alecsandri. limba poetică a lui V. Maiorescu vede explicaţia abuzului de neologisme pătrunse în limba română – fapt ce are ca urmare alterarea fondului ei popular – în necunoaşterea de către scriitori a valorilor şi posibilităţilor reale ale limbii noastre.156. ci sînt totdeauna legate cu înţelesurile şi simţirile din alte cuvinte şi alcătuiesc astfel între ele ţesătura cea trainică a personalităţii unui individ. se vede din limba fabricată de latinişti şi de I. şi nu benedicţiune. şi nu circumstanţă. Maiorescu sînt. de pildă în folclorul literar şi în literatura cultă.. dacă am înlocui expresia neagra veşnicie din vorbirea obişnuită prin neagra eternitate sau stea iubită prin stea amată. pusă în legătură cu viaţa sufletească a vorbitorului şi a poporului care întrebuinţează limba şi prin care se defineşte ca entitate psihică şi socială: căci „cuvîntul numai în dicţionarele cărturarilor se înfăţişează ca o unitate izolată de cîteva litere împreunate laolaltă.dacă există în limbă un cuvînt de origine latină. călăuzit fiind de ideea păstrării şi cultivării specificului naţional al limbii şi culturii noastre. . În partea finală a studiului Neologismele. p. conjugată cu lipsa de osteneală în privinţa cercetării vechilor texte ale literaturii române. prin aceasta. Ele îşi află însă explicaţia în 1 2 Titu Maiorescu.dacă pe lîngă un cuvînt slavon există un curat românesc. de exemplu. Părerile lui Maiorescu şi soluţiile respective propuse de el în privinţa neologismelor nu sînt lipsite de o anumită rigiditate şi de o vizibilă coloratură antilatinistă 2. binecuvîntare. Iaşi: Junimea. indiferent de originea lor. spre a exprima aceeaşi idee. se pot preface îndată în alte unităţi. În virtutea acestei concepţii. sinonimul neologic nu este necesar. care. Pînă unde puteau ajunge excesele maniei neologizante. este nu numai o eroare. 181. cum ar dori partizanii neologismului? Temeiurile invocate de T. Maiorescu revine la problemele teoretice ale discuţiei. anume la caracterul complex al conţinutului semantic al cuvîntului din exprimarea vie. Maiorescu susţine că eliminarea din limbă a elementelor vechi. T. care continua ideile mai vechi ale Daciei literare şi ale lui Alecu Russo. “Punctul de vedere al lui Maiorescu. Maiorescu.

dar. cum observă autorul Luceafărului. Russo. care purtau pecetea unei evidente tendinţe de modernizare pripită şi superficială a exprimării literare. I. de natura ei – înţeleasă cu totul altfel decît o făceau latiniştii – T. pentru care limba populară alcătuia izvorul principal. Ca şi atîtea alte sectoare ale culturii noastre. Intervenţia sa. prin Maiorescu. în afara forului oficial al Academiei sau al unor filologi animaţi de spiritul reformelor radicale. pe alocuri. 390. I. I. Caragiale. iar tezele sale şi-au găsit formele unei expuneri sistematice şi ştiinţifice. adică de spiritul. un conţinut nou. motivată. Maiorescu tot atît cît datorează critica şi estetica noastră literară. totuşi „cugetările” sale. de exemplu. Slavici. Cultivarea limbii. a fost mai mult decît oportună. pe marginea unor chestiuni atît generale (cum ar fi. fapt ce nu putea să ducă decît la o reală corupţie. p. supuse unei logici şi unei argumentări bazate pe fapte. Curentul istoric-popular Unele reflecţii lingvistice ale lui Alecu Russo Rolul lui Alecu Russo în cultura şi ştiinţa românească are şanse de a fi. subapreciată sau de a fi schiţată. Maiorescu oferă un exemplu de înţelegere ştiinţifică şi realistă a promovării limbii cercetate de el în strînsă dependenţă de întregul proces al formării unei culturi naţionale. Punîndu-se sub autoritatea uzului şi lăsîndu-se condus de geniul limbii. în faţa unor realităţi care infirmau sau corectau teoriile sale atît în ortografie. Eminescu. îmbogăţire cu orice preţ a mijloacelor de exprimare. precum omul cu o cultură mai rafinată are nevoie în interiorul său de un covor pe jos. I. al presei. de tablouri pe pereţi şi de un stil în liniile mobilierului”.peisajul cultural al epocii şi în literatura de presă a vremii. Deşi nu era un specialist în materie (drept dovadă ne poate servi însăşi acţiunea lui Al. cît şi în privinţa neologismelor. capătă. dacă s-ar trece cu vederea peste reflecţiile lui judicioase privind diverse probleme de limbă. 202 . mai ales. Stilurile limbii literare – al literaturii. care nu rezidă „într-o înfruntare cu adversarii în termenii şi cu mijloacele ştiinţei limbii”. prin pierderea legăturii cu substanţa veche. L. prin substanţa lor. scria S. „pururea întineritor al expresiei literare”. trebuiau să iasă de aici înainte puruficate de zgura influenţelor străine şi de falsa originalitate ocrotită de semicultură. cu unele rezerve pe care le putem avea după un secol de evoluţie a limbii literare. poate. supuse unei judecăţi lucide şi obiective. conceptul de are nevoie de sinonime. în care spiritul critic şi ideea de naţionalitate sînt factori suverani. istoria limbii române literare îi datorează lui T. cu timpul. Puşcariu în Limba română. Ea era reprezentată de scriitorii celei de-a doua jumătăţi ai secolului al XIX-lea: M. Nu se poate contesta însă că poziţia sa era. remarcabile nu prin cantitatea. care înseamnă pînă la el achiziţie numerică. incomplet. Există însă în această perioadă şi o altă tendinţă care îşi urma drumul firesc. teoretic. Maiorescu însuşi a cedat. Creangă. populară şi naţională a limbii. al scrierilor ştiinţifice.

care şcoale îşi dau mîna din veac în veac. limba credinţei. de neştiutori. Al. 45]. că încercarea „de a înturna şi răsturna o limbă împotriva trasului (= traseului) ei” este o „chestie de pedanţi. exageraţia şi chiar mai mult: aberaţia” [Regman. De aceea. puriştii greşesc atunci cînd consideră că istoria limbii române începe cu istoria românilor şi „cu şcoalele Ardealului. pe bună dreptate. cît şi particulare (cum ar fi. ci trebuie „să se mărginească la definiţia rînduielilor limbii. se naşte negreşit pe o bază solidă. Astfel. de „a impune la noi. Acest „cel mai de pe urmă născut” dialect 203 . a vecinătăţii şi a o mie de alte condiţii ce alcătuiesc istoria” [Russo. Russo. putem constata că anume în perioada respectivă „unul preface toată limba în /iune. dar peremtoriu: „Cînd se naşte o limbă în lume. pe baza alteraţiilor sau a decompoziţiei altor limbi. 26]. Cu referire la domeniul lingvisticii. dar după limba ce avem”. Analizînd formarea şi dezvoltarea limbii române. dacă aceste observaţii vor fi proiectate pe fundalul intensei agitaţii în diverse domenii ale timpului. limba publică. precum este „o frazeologie strălucitoare pentru ochii slabi” intenţia de a aşeza limba. precum românii pe condiţiile climei. „pe nişte baze mai solide”. cu şcoala limbii traducătorilor cărţilor bisericeşti. 74-75]. de exemplu. cu şcoala limbii cronicarilor. Russo. Russo opinează că la baza ei stă latina vulgară a soldaţilor şi coloniştilor din Dacia.„limbă înţeleaptă” sau geneza „logicii limbii”). Al. latinismului moderat al lui Timothei Cipariu. italienismului lui Ion Heliade Rădulescu. pe condiţiile vieţuirii a poporului ce o înfie sau care se naşte cu ea. limba inimii neamului. chipurile. altul în /ţie. limba istoriei. pînă la şcoala ardelenească de astăzi. 95-96]. în dorinţa „de a călca sănătos şi după logică”. după părerea lui Al. se naşte cu organismul ei. de şarlatani sau de mişei”. filologii nu trebuie „să prefacă”. izvoarele de îmbogăţire a limbii literare sau rolul „străinismelor”) sînt în consonanţă deplină cu adevărurile ştiinţei despre limbă. şi cu şcoala limbii hrisoavelor. „să reformeze” limba după placul lor. Russo poate fi just înţeleasă şi interpretată fără echivoc. altul în /iu. ce nu seamănă nici cu una şi nu se leagă cu nimică cu tradiţiile scrise şi orale” [Ibidem. fonetismului lui Aron Pumnul de a încorseta limba „în canoane puriste şi intolerante”. iar „o gramatică a limbii” trebuie elaborată „nu după limba ce ar trebui să avem. anume în perioada respectivă. După ferma convingere a lui Al. Argumentul invocat împotriva unei atare normări a limbii este simplu. Cu alte cuvinte. într-un moment de vitală şi delicată articulare a tradiţiei cu nevoia de înnoire. Russo consideră. cu şcoala limbii cîntecelor populare. se făceau tentative energice din partea reprezentanţilor latinismului exagerat al lui August Treboniu Laurian. Trebuie să menţionăm în mod special că valoarea observaţiilor lingvistice ale lui Al. la statornicia sintaxei şi a ortografiei”. altul în /înt…de nu ştii cum să te întorci între aceste patru puncturi cardinale a gramaticilor” [Russo: 1998. Russo e unul din puţinii scriitori care a pus în discuţie raportul dintre obiectul investigat şi subiectul care cercetează acest obiect. Al.

grecită. Russo lui M. nelatină. şi o literatură cu adevărat naţională. 107]. transformîndu-se treptat în limbă. Probabil. un locuşor pe pămîntul moldovenesc. şi în fiecare cuvînt stă o tradiţie istorică. dacă „vom alerga după visurile pedanţilor. începe a fi folosit în actele publice. ce nu îmbogăţesc cu nimic limba literară: „Munceşte-ţi pana şi pune o zăbală străinismului…[care] începe de o vreme şi subt toate chipurile a ne înăduşi”. Al. ridicarea nivelului ei de cultură. Astfel. de exemplu. dialectul se întăreşte. vom rămîne în patosul unde ne găsim (adică la anul 1855)” [Russo: 1998. de patrie. Russo. e o limbă nepieritoare şi cu anevoie de a stîrpi” [ibidem. În legătură cu acest moment. cînd spune de trecut. „logicii” ei. limba română are un specific al ei – specific determinat de originea ei. şi tradiţiile ideii naţionale trăitoare la noi ce îşi au perechea în unele din ţările citate” [Ibidem. În acelaşi timp. dacă am înlocui expresia neagra veşnicie din vorbirea obişnuită prin neagra eternitate sau stea iubită prin stea amată. Maiorescu scria: „Ce ar deveni. cum ar dori partizanii neologismului?” [Maiorescu. 85]. Russo 204 . o dată cu întemeierea domniilor în Valahia şi în Moldova. în Italia. 98]. care s-a format din amestecarea elementului de baştină cu alte popoare: „dovadă că limba nu este latină stau: ţesătura şi cuvintele cele numeroase care lipsesc în latină. după părerea lui Al. democratizarea ei şi.(care îşi are rădăcină în Galia. fie ea turcită. de felul de a fi al poporului care o vorbeşte. Russo menţiona cu deplină încredere: „O limbă. Ca şi ceilalţi scriitori ai timpului. Ca şi orice altă limbă. cînd vorbeşte de neam şi s-a născut cu el. Acelaşi detaliu aveau să-l confirme şi interogaţiile retorice: „Scoate din limba românească ramurile străine…Unde e limba…unde e originalitatea ei?” [ibidem. influenţat de Cugetările lui Al. în Spania. se ridică şi se impune dregătorilor. trebuie să corespundă întru totul normelor intrinsece ale limbii. el respinge categoric „străinismele”. de originalitatea” ei de a desemna realitatea etc. o fală sau o simţire. franţuzită şi slavonită. 185]. Normele literare ale limbii. El pleda insistent pentru stabilirea unor astfel de norme literare ale limbii ce ar asigura dezvoltarea ei liberă şi multilaterală. Russo şi în intenţia de a lua atitudine faţă de valul de neologisme ce invadau limba română. 99]. dar se găsesc în limbile noastre. o durere. obştea cea nepoliglotă. de „colaborarea” ei cu alte limbi. precum moldovenii şi valahii nu mai erau vechii romani. astfel numea Al. în Grecia mare) era utilizat multă vreme numai în viaţa casnică şi în relaţiile private. 281]. Acest idiom însă nu mai era limba latină. Russo a manifestat un interes constant pentru diverse aspecte ale limbii române literare. Numai în felul acesta. Al. T. Kogălniceanu. scria Al. totodată. Al. ca să poată bieţii oameni avea o legătură. Alecsandri. Russo va interveni autoritar în discuţiile despre utilizarea împrumuturilor. de rînd cu celelalte limbi de cultură din Europa. vom avea şi o limbă cu adevărat literară. unde se vorbeşte moldoveneşte” [Russo: 1989. dimpotrivă. limba poetică a lui V. Dar. „Literatură a patosului”. ci un popor nou. nefranţuzcă. Şi. sfătuindu-l ca ziarul „să scrie pentru obşte.

11]. O astfel de literatură. care „îneacă şi omoară în ţările româneşti dezvoltarea spiritului şi a închipuirii. „în idei”. el arăta că principala greşeală a acestora consta anume în faptul că ei prefăcuseră neologizarea într-un mijloc de îmbogăţire a limbii. Russo era de părerea că stabilirea normelor literare ale limbii trebuie să se întemeieze pe concepţia raţională a dezvoltării ei. ele se „naţionalizează”. Departe de a nega necesitatea în utilizarea neologismelor. pe bunul-simţ. neţinută în seamă de şcoale. coborînd-o la nivelul intelectual al 205 . Teoreticianul „României literare” era un adversar hotărît al „artificialităţii de stil”. 218] în următorul pasaj „Tradiţia orală a neamului nostru cuprinsă în cîntecele vechi. 46]. după părerea lui Şt. ne dă tot românismul cărţilor bisericeşti şi al cronicarilor. vine din pricina neştiinţei limbii şi a tradiţiilor părinteşti. 43]. în acest context. al literaturii pedante în „condei”. literatura aceasta nu are rădăcină. El a relevat marele rol al împrumuturilor neologice în procesul de îmbogăţire şi de perfecţionare a limbii naţionale literare. iar nicicum românismul nou. al „pretenţiozităţii”. copiază întru totul limba populară. geniul. Russo considera justificat că încetăţenirea în limba română a neologismelor de origine străină presupune adaptarea lor la specificul fonetico-morfologic al limbii noastre. Fundamentarea populară a limbii literare o găsim exprimată. pe dreapta judecată şi evitarea oricăror exagerări. propovăduitori ai „norodniciei mojiceşti” false. iar. deoarece “nevoile nouă cer mijloace nouă. Astă tradiţie orală. Russo scria: „Adevărat. şi ideile nouă au nevoie de cuvinte nouă” [Ibidem. Russo privea schimbările în limbă „ca un axiom ce nu are nevoie de demonstrare”. 47]. sau pentru că sîntem încă prea barbari şi nedemni de lirele acestor armonioşi. spre deosebire de teoreticienii neologişti-purişti. Munteanu. zise astăzi balade. orizonul nu-i slut […] Dar ce folos! limbajul. „îneacă şi omoară în ţările române închipuirea sub o r i d i c o l ă i n g e n i o z i t a t e a cuvintelor” [Ibidem. Russo ironiza şi pe vulgarizatorii limbii. 87]. astă tradiţie pe care este zidită naţionalitatea română împrăştiată într-o minunată asemănare şi unire pe toate laturile româneşti. odată statornicite. 21]. rătăciţi „în întreitul pedantism al formei cuvintelor şi momiţăriei străinilor” [Ibidem. 43]. filomela este cuvînt poetic. al stilului „manierat”. Ţâra. detestînd verbalismul şi retorismul creaţiilor literare ale lui Heliade Rădulescu şi ale discipolilor săi. e limba” [Russo: 1998. deşi neinteligibili orfei” [Ibidem. iar nu române. Declarînd o luptă neîmpăcată pedanţilor neologişti. care se străduiau să reducă limba literară. „îmbrăcînd” cum zicea el. nici dă roadă” [Ibidem. Al. „în forme”. Era şi de aşteptat.literatura cosmopolită şi antirealistă creată pe la mijlocul secolului al XIX-lea de către apologeţii sistemelor purist-neologiste. Al. Russo în manieră cronicărească. Al. În acelaşi timp. inspiraţia şi filomela cu suavele ei modulaţii plîngeferi nu ne încîntă sau pentru că sînt străine. care „din pricina neştiinţei limbii şi a tradiţiilor părinteşti” [Ibidem. ca Al. 21-22]. [Munteanu. într-un scop în sine. Al. Al. Russo să ia atitudine faţă de creaţia unor confraţi de condei. Astfel. „caracterul pămîntului” [Ibidem. În plus. azura îi frumos. scria Al.

ca are maţe pestriţe (pentru un om rău). de misiunea scriitorului în procesul de dezvoltare a limbii naţionale şi de faptul că literatura trebuie să fie „expresie a neamului”. în mod firesc. 22]. dar după duhul istoriei şi al originilor neamului. exprimată în fapt prin publicarea pentru prima oară a doinelor şi cîntecelor bătrîneşti. înnoite sau învechite din ţările unde se vorbeşte româneşte. totuşi. sintetizînd cele spuse. Deşi era ferm convins că acestea sînt izvorul principal de îmbogăţire a limbii române literare. pe care unii o mai confundă cu graiul. el nu considera totuşi ca operele scrise să îmbrace cu totul mantaua limbii populare. cînd vor pune pe izvod tot ce au. ci produce teorii ingenioase cîteodată. de giudecăţile lui şi nu au găsit o mare plăcere a asculta vorba lui împodobită cu figuri originale?”. iar pe de altă parte. [Apud Iliaşenco. starea actuală de lucruri din domeniul limbii – fapt ce actualizează profeţia alecsandriană: „Numele lui Alecu Russo creşte cu timpul şi va străluci glorios” [Alecsandri. hiere pentru fiere. atunci literatura îşi va lua zborul şi va fi expresia neamului […] În acea zi pedanţii se vor şterge ca umbrele. că nimica nu omoară pedantismul ca o carte frumoasă. de consecinţele nefaste ale acţiunilor „pedanţilor” în acest proces. primitive sau schimonosite ale unor cuvinte şi expresii de tipul şeapă în loc de ceapă. Ca şi comilitonii săi. fapt care trebuie să fie principiul de călăuză şi al limbii noastre literare contemporane. Al. eşti tentat să afirmi că ostaşul propăşirii a anticipat. 206 . spre aşezarea şi dezbaterea chestiunilor limbii. cînd se va aşeza sintaxa şi ortografia nu după placul fieştecărui. V. Admiraţia sa faţă de literatura populară. Vasile Alecsandri şi curentul istoric-popular Chiar de la începutul activităţii sale. el respingea cu tărie toate încercările acestora de a introduce în circulaţia literară diferite forme agramate. Viziunea lui Al. 101]. dînd apoi o serie de exemple din vorbirea populară. se întreabă V. deoarece ea „nu dă extrasul limbii vii. „Cine au intrat la vorbă frăţeşte cu locuitorul de la cîmp şi nu s-au mirat de ideile. Alecsandri. Fiind conştient. simplă. Russo. a condiţionat şi admiraţia lui faţă de limba acestor producţii. Departe de a efectua o „inventariere” exhaustivă a diversităţii reflecţiilor lingvistice ale lui Al. pşene în loc de pesemne etc. lepădate. Russo va consemna programatic: „Cînd românii vor întorloca o societate serioasă. 91]. cînd societatea aceea va încheia jurnal de toate cuvintele primite. Russo referitoare la valorificarea trecutului şi a limbii populare capătă o importanţă deosebită la etapa contemporană. e bun ca sînul mamei (pentru un om bun) etc. 411].omului fără cultură. la multe capitole. Alecsandri a stat în primele rînduri ale acelora care luptau pentru o limbă literară bazată pe limba vie a poporului. de gust şi de idei” [Ibidem. [ibidem. Nu poate fi acceptată nici gramatica actuală. pe de o parte. dar totdeauna împoncişătoare [= contrare] realităţii” [Ibidem]. indigenate.

în gramatica tipărită la Paris în 1863 şi în discursurile rostite la Academie. ca Istoria unui galbăn etc. şi incidental. Ne-o spune el însuşi mai tîrziu: „Atunci scrisei sau. Russo. gramatică. improvizai cele mai bune poezii ale mele: Baba-Cloanţa. ortografie. inclusiv încercările scrise în limba franceză. izvorîtă din 17 Vasile Alecsandri. Alecsandri se manifestă direct în articole speciale. V. în comedii şi vodeviluri. iar autenticitatea ei era garantată de însuşirea unei anumite modalităţi de construcţie şi expresie specifică poeziei populare [Munteanu. cerea îmbogăţirea lexicului cu elemente noi şi perfecţionarea celor existente. toate curentele filozofice. şi-mi făgăduii cu tot dinadinsul să las la o parte încercările mele de versificaţie franceză şi să-mi urmez calea ce-mi croisem singur în domeniul adevăratei poezii româneşti” [Nicolescu. Apariţia lor a avut un răsunet deosebit şi general. Bucureşti. 119-120]. Dezvoltarea ştiinţei. Russo. Opere I. tipărindu-şi Cugetările. Alecsandri privesc trei domenii esenţiale: lexic. de fapt. o tribună pentru problemele limbii. Întîlnirea cu folclorul a produs o schimbare şi în privinţa gustului literar al poetului. în general. Nu vom stărui aspra entuziasmului cu care bardul de la Mirceşti a întîmpinat poezia populară şi nici asupra evenimentului pe care l-a reprezentat pentru literatura română publicarea celor două volume de Poezii poporale (1852-1853). Heliade sau Al. strigături.. În Dicţionar grotesc. cum aflăm din povestirea O plimbare la munţi (1844). Pornindu-se de la această premisă generală absolut justă. Strunga. de la heliadism la latinism şi de la galomanie la „ciunism”. toată evoluţia societăţii.Cea dintîi victorie de prestigiu a limbii populare şi a creaţiilor populare în sensul dorit de Dacia literară se realizează prin opera poetică a lui V. în scrisori. Preocupările lingvistice ale lui V. Problema perfecţionării lexicului era extrem de acută. în unele scrieri în proză. mai ales prin piesele de teatru Rusaliile în satul lui Cremine (1840). Revelaţia folclorului a avut-o poetul prin 1843. Alecsandri.17 Aşadar. 8]. a feluritor genuri literare. El a contribuit pe altă cale. 207 . redactată de el. indirectă. au făcut obiectul satirei lui. care aveau să intre mai tîrziu în culegerile amintite. poetul avea conştiinţa că a descoperi drumul spre poezia românească autentică. legende. Activitatea lui intensă pentru perfecţionarea limbii literare se manifestă şi prin faptul că paginile revistei România literară (1855). Timp de 10 ani a cules cîntece. Iorgu de la Sadagura (1844). Doina. în care şi-a expus concepţia progresistă şi Al. mai bine zis. la promovarea ideii de apărare a bazei populare şi de cultivare a limbii prin scrierile sale. au fost. Alecsandri însă nu a fost un teoretician al limbii literare. publicate în presa timpului. Chiriţa în Iaşi (1850) ş. care abandonează genul poeziei romantice la modă. ca I.a. 1965. Ţâra. Activitatea lingvistică a lui V.

pe care-l numeşte „un dicţionar grotesc”. 23]. Unii căutau să ducă limba spre latinizare. întitulîndu-şi astfel şi articolul din Convorbiri literare [Apud Iliaşenco. III. ca: infelicitatea m-au vetat de a vă revede. Alecsandri şi despre alte cuvinte introduse în dicţionar. Alecsandri într-un articol-scrisoare. În acelaşi ton ironic. Prin urmare. care ajunge uneori la satiră muşcătoare. Alecsandri scrie: „Ostaşii lui Ştefan şi Mihai erau războinici (vezi cronicele vechi). România literară. ca pedanto-morbus etc.” [Ibidem. morboşi. Proh pudor”18. cum zicea V. Prin asemenea scrisoare. pedanticeşte grăind?. este firesc ca acei literaţi care aveau bunul simţ al limbii. gata spre serviciune ş. împotriva tuturor încercărilor de a o stîlci prin introducerea a tot felul de cuvinte născocite.d. Alecsandri. „autorul a vrut să zică frumoase lucruri şi să exprime poetice idei. Alecsandri. tipărite în revistele Convorbiri literare. În această situaţie. Stilul acestei scrisori este numit de poet „balmuş literar”. Alecsandri. Ce vor face ostaşii noi.necesităţile istorice ale dezvoltării limbii. alţii căutau s-o apropie de limba italiană. Un model de lexic grotesc prezintă V. zice V. Referitor la cuvîntul resbel pentru război. Ostaşii vechi se răsboiau ca nişte lei.. Alecsandri. dragoste şi grijă pentru soarta ei. 1869. 24]. ca un balast netrebnic. dacă ar lua parte la dînsa modernii resbelnici. prin articole lingvistice speciale. conduşi de resbel pentru a ce. vorbeşte V.. Massim. observînd cu multă ironie: „Noua boală inventată şi răspîndită între români de acei ce pretind a lucra la înaintarea neamului românesc. ostaşii de acum cată să fie resbelnici după botezul pedanţilor. introdus de latinişti. T. Multe cuvinte înregistrate de dicţionarul lui Laurian şi Massim au fost aruncate. fără nici o bază în limba poporului şi fără nici o trebuinţă la exprimarea ideilor şi noţiunilor noi. Alecsandri încearcă să formeze adjectivele respective morbos. dar a izbutit numai a naşte o stahie epistolară” [Idem]. V. s-a ajuns însă la o „babilonie” lexicală. să se ridice împotriva exagerărilor de tot felul. Astfel este substantivul morb pentru boală. După cum observăm.a. 308. beléţă s. chiar fără a fi teoreticieni. bătălia de la Răsboieni ar trebui să se numească bătălia de la Resbeleni.a. publicat în România literară. morboasă. V. de la care V. 208 . animă.m. ca: amoare. Cu multă vervă satirică îşi exprimă el indignarea de faptul publicării dicţionarului lui A. Laurian şi A. Corpul medical a declarat că această boală este din aceeaşi categorie ca holera-morbus. El a scris cîteva articole speciale privitoare la lexic. al treilea născocea tot felul de cuvinte „pentru a-i păstra firea” şi toţi împreună contribuiau la stagnarea limbii. am considerăciune. 18 V. ba o împingeau cu cîteva secole înapoi. Dicţionar grotesc //Convorbiri literarer. la groapa cu gunoi a istoriei. fiind îmbuibat cu tot felul de expresii. Printre aceştia a fost şi V. Alecsandri a luptat activ. p.. pentru o limbă literară armonioasă.

Ridicularizînd tendinţele sociale. o românească franţuzită” [Ibrăileanu. 26-32. Heliade. să „plănuiască” o nouă limbă. ce se descopere acum la Bucureşti. 209 . lentus. lenitus.. Şi nici nu se putea altfel.Dar ian întrebă pe croitorii lor (acelor cuvinte) dacă înţeleg cuvintele teşmecherii şi haram şi vezi ce ţi-ar răspunde: nu te capisc sau nu te cumprind.Problema lexicului este tratată de V. prezentînd peste 200 de cuvinte întîlnite în limba lui Rabelais. Despre cîteba cuvinte din Rabelais // Convorbiri literare. Alecsandri şi în articolul Din albumul unui bibliofil. Alecsandri pune o problemă lexicologică mai largă. în rîs. dar şi la istoria unor cuvinte existente în limbă. el îl atacă chiar pe I.. În Istoria unui galbîn. Alecsandri sînt descrise în Dicţionarul etimologic al lui Cihac. Cihac dă o lămurire justă existenţei în limba română a unor cuvinte corespunzătoare celor întrebuinţate în franceza veche. amiratore dela prestidigitazione. Cînd Galbînul vorbeşte de Heliade. V. dispărute apoi din limba franceză. V. la îmbogăţirea lui. A. 19 A. Alecsandri a criticat. care începuse. el subliniază că observaţiile lui V. şi anume prin „legătura de comunitate a originii limbilor romanice”19 [ Apud Iliaşenco. primele primitoare de civilizaţie. şi pe stricătorii de limbă. boldind ochii: – Ce cuvinte sînt acestea? Galbînul: – Aceste sînt cîteva cuvinte dintr-o limbă nouă românească. Apărătorul vechiului regim trebuia să vorbească limba veche a clasei boiereşti. 25]. totodată. şi care provine din latinescul lenis. 1876. Prin acest articol. cu modul său de a se comporta în diferite împrejurări. Cele mai multe din cuvintele menţionate de V. Alecsandri nu uită niciodată să biciuiască pe făuritorii de limbă artificială. care a fost reluată de filologul A. el îl numeşte. întîlnit încă la Molier. Într-un articol Despre cîteva cuvinte din Rabelais...] Latinistul trebuia să fie democrat şi democratul latinist. „Acel care dispreţuia starea din acea vreme şi vroia să reformeze totul trebuia să reformeze şi limba [. Alecsandri a pus unele probleme lingvistice cu referire nu numai la lexicul timpului său. pentru că felulde a vorbir. cu apucăturile lui. 101]. Principalul fapt care vrem să-l subliniem aici este că V. pp. Cihac. corespondentele lor fiind păstrate în limba română. probleme de lingvistică comparată. provenit de la latinescul cupa şi multe altele. de curînd. cupa cu corespondentul vechi francez coupe şi cope. la care Paraua întreabă. admiterea unui jargon artificial ori împestriţarea cu străinisme sînt strîns legate cu mentalitatea omului. nr. Cihac. Alecsandri merită o cercetare filologică. lenire. în capitolul Elemente latine. iar femeile. ca: a alinta – care corespunde vechiului francez alinter. V. 10. dînd dovadă de mult spirit de observaţie.

sau ţi s-o înflăcărat imaginaciunea sau emociuni şi alte expresii. Ubicini. Oricum. panglice. Gahiţa Romarinovici etc. Cucoana Chiriţa.a. „cînd limbile româneşti nu se croiau peste munţi (ca la T. Alecsandri le foloseşte personal şi le propune pentru întrebuinţare se dau în Gramatica21 lui la rubricile Vocabularul şi Dialoguri. Cucoana Chiriţa este ridicolă nu numai în concepţiile ei. La cuvîntul baie se dă varianta feredeu. aproape fiecare cuvînt are cel puţin un sinonim: a promite – Se mai simte încă influenţa greacă asupra limbii române. V..Şi desigur. publiez. ea le schimonoseşte. dar şi în vorbire. acestea stîrnind în sufletul domnului Charl nu numai amărăciune. de florile cucului – pour les fleurs de coucou. luna ianuarie este numită ghenar. graţie îmbulzelii. dar şi dispreţ [Coroban. dantele are sinonimele horbote. Antipatia lui Alecsandri este mai mare însă pentru latinişti. pe care îi zugrăveşte cu mai mult umor. Se ştie cu cîtă greutate cuvintele franţuzeşti au fost „puse pe calupul” limbii române. Mircesco. intrarea şi fără bilet de legitimaţie. 1863 21 20 210 . El a fixat şi cuvinte pe care le credea necesare limbii române. ele se croiau la Bucureşti şi erau combătute în Moldova. ca Iorgu de la Sadagura. pentru verbul publier a fost ezitare între publicarisesc. fie neologisme. nevinovată: „invadarea cuvintelor netrebuitoare pe lîngă cele trebuitoare. În poezia lui V. publicăluiesc20. publiciuesc. pe lîngă mania celor care vroiau să arate învăţaţi de a întrebuinţa cuvinte franţuzeşti mai era şi o întrebuinţare exagerată. Dorind să însuşească în grabă cuvinte fără a cunoaşte noţiunile.. Grammaire de la langue roumaine par V. 126]. Alecsandri. De aici bestie incapace. Neologismele se asociază în mintea ei cu cuvintele neaoşe din viaţa satului. dar se mai întrebuinţează şi ianuar. fie ele cuvinte din limba vorbită. a se deranjarisi este înţeles ca a se rînjarisi (a se rînji) ş. Părerile sale privitoare la lexic V. Cuvintele pe care V. cordele. vorbeşte în limba croită de filologi. unde spiritul critic s-a trezit de la începutul culturii din veacul al XIX-lea” [Idem]. public. Paris. Alecsandri le-a expus nu numai prin ironizarea cuvintelor străine limbii. Chiriţa traduce cuvînt cu cuvînt expresiile idiomatice româneşti în franceză. Aşa. precede d’une apercu historique sur la langue roumaine par A. El s-a răzbunat pe latinişti prin Ianus Galuscus.Şi-ntr-adevăr. am ascultat toate aberăciunile cîte le-ai debitat fraţilor români şi fac aici declărăciune că eşti un perturbator. Alecsandri a combătut franţuzismul. Loja de la teatru devine pentru ea lozniţă. ridicularizîndu-l în diferite tipuri. În vocabularul prezentat de Alecsandri. ca scriitor lipsit de talent de la începutul literaturii veacului al XIX-lea. 102]. De exemplu: dobă de carte – tambour d’instruction. Acrostihescu. Maiorescu). Alecsandri a avut meritul de a face prin opera sa critică un mare serviciu limbii româneşti” [Ibidem. care exclamă: – Domnule.

Odobescu.” Aceeaşi atitudine critică o are şi faţă de literatura vremii. În Scrisoarea a XXXII-a ne spune că limba. a ordona – a porunci. Faptul că V.a făgădui. Dar. Alecsandri.. avut – bogat. Russo şi ilustrată prin scrisul lor mai întîi de C. Negruzzi şi-a expus părerile în multe articole adunate în Scrisorile sale. Ea se prelungeşte prin Al. Spirit inovator. deseori. următoarele vorbe pline de înţeles: „– Pe unul am să-l dau la şcoală la Iaşi. era un gerg hibrid. – Dar româneşte nu? – Ba şi româneşte. Iar în Scrisoarea a XXV-a îşi bate joc cu mult spirit de mania latinistă şi franţuzită. mîndru – fudul. C. sub domniile străine. nici a cărţilor bisericeşti. mondenă şi excesele celor ce voiau să înstrăineze limba de graiul popular s-au acoperit de ridicol. necesitatea selecţionării lor. ca să înţelegi pre a noastră. fundamentată teoretic de Al. Negruzzi putem cunoaşte ideile sale despre limbă şi literatură. cînd pune în gura unui ţăran. Alecsandri prezintă pentru un cuvînt din limba franceză mai multe corespondente româneşti subliniază necesitatea alegerii cuvintelor celor mai potrivite. El preferă pe Dosoftei maculaturii literare din timpul său (Scrisorile XVII şi XXXII). Întreaga sa critică lingvistică. Negruzzi şi Al. care vroia să-şi dea copilul la şcoală. literară şi socială a concentrat-o în Muza de la Burdujăni.”. Negruzzi şi V. amestecat cu ziceri turcogrece etc. o fată bătrînă. după ce „lipsiră zicerile turco-greco-slave.. a invita – a pofti. Accente ale curentului istoric-popular în operele lui C. „Muza” aceasta e cucoana Caliopi Busuioc. Odobescu Limba română literară va merge pe drumul deschis de noua orientare iniţiată de curentul istoric-popular. inovaţia pripită. a fi biruitor – a fi învingător. franţuzeşte şi latineşte. care face versuri ca acestea: „Azi cu o petiţiune M-adresai către Amor Şi-l rugai cu-ncordăciune Să astîmpere-al meu dor 211 . poetul vedea înnoirea în materie de limbă nu în moda franţuzită a vremii. vezi d-ta. ingrat – nerecunoscător etc. nu înţelege româneasca de astăzi. ca să înveţe nemţeşte. s-a corupt şi ea: „Nu mai era acum limba lui Dositeu şi a lui Cantemir. Prin activitatea lui V. Ele stau însă sub semnul unei epoci care le-a generat într-o vreme cînd istoria limbii artistice şi tradiţia literaturii beletristice numărau puţine decenii. Mijloacele lingvistice ale satirei folosite de autorul Chiriţei la Iaşi ne par astăzi facile şi. şi nici în reformele radicale care ameninţau să altereze şi să falsifice o limbă ale cărei energii şi a cărei frumuseţe el le descoperise în cîntece vechi. că dacă n-a învăţa franţuzeşte şi latineşte. se introduseră cele latino-franco-italiene”. Alecsandri. dobîndind accente particulare. da. Acum trebuie să ştii multe limbi. a spera – a nădăjdui. culpabil – vinovat. Anume din seria epistolară a lui C. naive.

înnoirea lexicului. reforma produsă de Heliade. crezînd că facem un bine. fiind influenţată de toate maniile lingvistice ale vremii (pusăciune. 81].e întreaga operă a lui Alecsandri.). ea îl sfătuieşte pe bătrînul său amorez: „. zeu de foc! De nu vrei protestăciune Să întind în orice loc. a întregii literaturi mai vechi româneşti [Ibrăileanu:1984.. cum. atăşăciune etc. căci această bucată e nu numai tendenţioasă. să pui un pantalon elegant. cerule! mă sparii”. Ce nume înalte ai rostit. Considerîndu-se o femeie modernă.. 212 .Te îndură. femeile? Însuşi Negruzzi răspunde la această întrebare în felul următor: el a vrut să ridicularizeze pe „croitorii” de limbă şi a ales o femeie. 80]. mitropolitul Ardealului.” Muza de la Burdujăni conţine nu numai ridicularizarea maniei lingvistice. ci şi satirizarea ridicolului izvorît din amestecul fanariotismului pămîntean cu civilizaţia apuseană neasimilată. ş-atunci aş putea suferi viderea dumitale.. cucoana Chiriţa etc. cînd acesta îi spune că doreşte o femeie „care să facă la mine poezii”. arătînd ridicolul unor asemine neologişti. „Caliopi Busuioc.să te îmbraci după modă. În locul nădragilor acelor roşi. care răspune baronului Flaimuc. sînt „Ziţele” epocii de la 1848” [Ibidem. Un scriitor de talia lui Negruzzi nu putea ignora importanţa tezelor scriitorului muntean. dorită încă de pe vremea lui Simion Ştefan.. De ce scriitorii secolului al XIX-lea. Asta ne-a îndemnat a compune această comedie. au ales. scopul ni-l spune autorul însuşi într-o notă de la sfîrşitul piesei: „Noi am fost zis – nu ne mai aducem aminte unde – că sînt mulţi care schingiuesc şi sfîşie frumoasa noastră limbă şi în loc de creatori se fac croitori şi croitori răi. Acestor necesităţi le răspundea. trebuia urmărită simplificarea sistemului gramatical şi ortografic al limbii. atunci cînd au vrut să ridicularizeze mania civilizaţiei. „zi vi der Şiller vi der Ghete”: „– Ghete! Şiller!.. falsului pretendent. Alecsandri – pe Gahiţa Rozmarinovici. Una din problemele capitale ale limbii în acea epocă era cerinţa unificării ei. am putea spune. ca şi cucoana Chiriţa ori Gahiţa Rozmarinovici ale lui Alecsandri. fără a neglija îmbogăţirea. Odată cu acest proces. neînvingibilă. un bonjur făcut după jurnal ca toată lumea bine educată. crearea a ceea ce C. o. „Scopul pentru care a scris C. comprinzi. pentru a le zugrăvi.” Caliopi Busuioc e o femeie „romanţoasă”. Negruzzi numea un „stil mai potrivit cu civilizaţia veacului nostru”.. dar în halul acesta. Negruzzi această farsă. baron! Feblele mele talente cum vor răspunde la aşteptarea dumitale?” Caliopi Busuioc strică limba. botine de glanţ. într-o bună măsură. ci curat tezistă.

În pasajul citat: moşie e explicat chiar de autor (ediţia 1857) prin patrie. – Bine-aţi venit. La apariţia ei. zise Motoc. Negruzzi a ilustrat atît capacitatea expresivă a limbii literare. celui ce v-au trimes = celui ce v-a trimis. scriitorii şi. cititorii au recunoscut în autorul ei un prozator de mîna întîi. nuvela Alexandru Lăpuşneanul e cel mai interesant document literar din prima jumătate a secolului al XlX-lea. cît şi posibilităţile care modelează materialul limbii după cerinţele conţinutului. Acţiunea situată pe la mijlocul veacului al XVI-lea trebuie redată prin mijloace expresive potrivite. – Să nu bănuieşti Măria ta. deopotrivă. C. Destul. Puternic reliefată e ciocnirea dintre cele două tabere. şi poate că Măria ta ai auzit 213 . de bîntuirile ţerii şi am venit s-o mîntui. vedem că moşia noastră a să cadă de iznoavă în călcarea păgînilor. ţeara este liniştită. nu cu banii ţăranilor pre care-i jupiţi voi. expresii şi construcţii luate din fondul istoric al limbii: „– Cu voia Măriei tale. b) sinteza elementelor expresive şi dozarea particularităţilor arhaice şi regionale. Culoarea locală şi forţa conflictului între eroii epocii sînt sugerate prin cuvinte. pe ce vei domni = peste ce. Din punctul de vedere al rolului scriitorului în selecţionarea şi organizarea elementelor limbii. Voi mulgeţi laptele ţării. urmă Alexandru. pe ce vei domni Măria Ta ? – Şi cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgîni ce aduci cu Măria ta ? adăugi Spancioc – Cu averile voastre. Sosirea noului domn e primită cu răceală de boieri. – Să fii Măria ta sănătos. eroii apar vii sub ochii noştri: „Apropiindu-se de Alexandru Vodă. Cititorul nu are nevoie de glosar ca să poată urmări pe povestitor. silindu-se a zîmbi. boieri! Întoarceţi-vă şi spuneţi celui ce v-au trimes să se ferească să nu dau peste el. Povestirea istorică se impune prin dinamism şi concentrarea mijloacelor limbii. boieri! zise acesta.. . ştiu că ţeara m-aşteaptă cu bucurie.. Construcţii şi cuvinte amintind de cronicari se pot întîlni des aici. răspunseră boierii. fără a-i săruta poala după obicei. Am auzit. Cînd astă negură de turci va prăda şi va pustii ţeara. dar straturile lexicale atît de variate în această nuvelă nu stînjenesc înţelegerea textului. zise Stroici. de nu vrea să fac din ciolanele lui surle şi din pielea lui căptuşeală dobelorâ mele. al stărilor sufleteşti descrise. Negruzzi apare aici mai ales în : a) adaptarea mijloacelor limbii la specificul mediului. apoi construcţii vechi (unele păstrate în graiul regional de azi): a să cadă = va cădea. de iznoavă înseamnă din nou. au venit vremea = a venit vremea. dar au venit vremea să vă mulg şi eu pre voi. al personajelor. se închinară pînă la pămînt. Originalitatea creaţiei lui C.În nuvela Alexandru Lăpuşneanul.

. construită prin subordonare. În analiza psihologică. Precizia amănuntului vestimentar şi evocarea figurii ei curg într-o limbă domoală. remarcabilă e concentrarea frazei. nici te iubeşte. ca floarea espusa arşiţii soarelui. spre deosebire de frazele scurte. Îmbogăţirea vocabularului se vede mai ales din utilizarea neologismelor şi a termenilor vechi în procesul zugrăvirii artistice a realităţii. răspunse Lăpuşneanul. caracteristice analizei psihologice. iar fraza devine scurtă. e potrivita descrierii. formează un întreg indivizibil. Se vede că. potrivit cu situaţia de tensiune sufletească a celor ce se înfruntă. acest cap d-operă de stil energic şi pictură dramatică” (Introducere la ediţia din 1872) [apud Bulgăr. cînd prezintă portretul doamnei Ruxanda. Oricare alt scriitor ar fi dezvoltat într-un întins capitol evenimentele care au precedat venirea lui Lăpuşneanul. Orice „adaos prisoselnic”. ori fără voia voastră. Pentru aceea obştia ne-a trimes pre noi să-ţi spunem că norodul nu te vrea. din punctul de vedere al exprimării. Fraza amplă. valabile. Lăpuşneanul. cum înţăleg ?” Caracterul voluntar şi despotic al lui Lapuşneanul apare viguros conturat în replici hotărîte. Tomşa. – Dacă voi nu mă vreţi. dar nu avem impresia că autorul dibuieşte în căutarea unor formule artistice. a fost eliminat.lucrurile precum nu sînt. era tristă şi tînjitoare. ce nu are nimica s-o umbrească” etc. Sîntem la începutul literaturii moderne. stilul uneori discontinuu ajungînd chiar la izolarea părţilor frazei. după normele tradiţionale ale gramaticii. şi Măria ta să te întorci înapoi ca. Stările psihologice în care domină pasiunile violente sînt construite într-un pitoresc amestec de elemente vechi şi de neologisme necesare pentru fixarea nuanţelor afective. autorul s-a situat la nivelul limbii literare moderne: au dispărut formele regionale ca: nu te vre etc. în fraze bogate. Aspectul dramatic reiese astfel mai pregnant. a căruia ochi scînteiară ca un fulger. uneori neaşteptat de nou. să facă din ţînţar armăsar. cu puţine particularităţi lingvistice. din care reţinem: „privise pe un frate lepadîndu-şi relegea. expresive. Aceste calităţi fundamenâtale l-au făcut pe Alecsandri să caracterizeze nuvela astfel: „Alexandru Lăpuşneanul. eu vă vreau. vocabularul e nou.. Negruzzi foloseşte un singur alineat. într-o situaţie similară. nervoasă. Citim astfel de îmbinări de cuvinte: „Ca să sece 214 . Cu totul altceva se întîmplă cînd autorul descrie mediul sau amănuntele acţiunii. Să mă-ntorc ? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt! A! Nu mă vrea ţeara? Nu mă vreţi voi. şi voi merge ori cu voia. despre care vorbea în alt loc. Prima frază a nuvelei e caracteristică în această privinţă: într-o înlănţuire de subordonate se prezintă succint o bogăţie de fapte istorice privind trei domnitori din trecutul Moldovei: Eraclid. 148]. căci aşa este obiceiul norodului nostru. care. Ca stil. ca să fixeze liniile mari ale epocii istorice. dinamica dialogului.

. precizie şi vigoare. care reflectau noutăţile veacului şi influenţa literaturilor europene clasice... Astfel construcţiile de mai sus: „Se lăsa la o melancolie ce o făcu mai interesantă. precise şi dinamice a acţiunii. boierii închinau şi urau pre domn cu vivate zgomotoase” etc. atribuirea unei funcţii metaforice proverbelor şi zicătorilor vechi (cum va face mai tîrziu. care nu micşorează valoarea vechiului tezaur de forme. fie verzi. în scopul evocării sugestive.aste reflexii” ca altele. sînt însă cazuri fatale cînd un om ce are cel mai mic simtiment de onor nu poate face altfel şi trebuie să se facă ucigaş sau jertfă. Fraza lui capătă originalitate. Ion Creangă)." (1838) S-ar putea cita numeroase alte pasaje în care folosirea neologismelor nu distonează cu tonul firesc al povestitorului inspirat din realităţile societăţii vechi ori moderne. lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care putea ademeni şi corumpe pre norod. să le parafrazeze. dar şi al cărturarilor vremii sale.simtiment de onor. fatal. C. – înseamnă. În citatele de mai sus : melancolie. Ştiu că e o absurditate a se bate cineva pentru ochii unei actriţe. şi e o nebunie a căuta sfezile şi gîlcevile. Elementele noi în limbă se văd la Negruzzi încă în primele lui bucăţi cum sînt cele grupate în ciclul Amintiri de juneţe. dar inima ei ce se hrănea de dragoste nu putea via fără amor.. absurditate.” (1828) Ştiu că duelul este un prejudeţ. rămas din timpurile barbare. – înnoirea continuă a construcţiei stilistice din rezervorul limbii populare şi din tezaurul istoric. Negruzzi a deschis calea pentru utilizarea tuturor mijloacelor existente la acea epocă în limbă.duelul este un prejudeţ. se conţin nuanţe pe care limba veche greu le-ar fi putut reda. pe această linie analistul modern. ori albaştri.influenţa boierilor şi să stîrpească cuiburile feudalităţii. în acelaşi gen: „feluri de figuri fantastice să nu te ajungă intriga şi calomnia. Făceam aste reflexii. stabilind legături interioare între fondul vechi şi noile achiziţii ale limbii. în mai mare măsură. psiholog în adevăratul înţeles al cuvîntului. influent de felul de a vorbi. adesea. a oamenilor şi mediului prin: – aplicarea unui criteriu estetic just de selecţionare şi de organizare a materialului limbii. reflexie. expresii şi cuvinte din care scriitorii cu dragoste de limbă au luat ceea ce le trebuia ca să exprime colorat şi plastic o idee. Şi de unde se stoarce acest nămol de aur? Din sudoarea poporului ce geme sub împilarea despotismului şi a aristocraţie” etc. ea trebuia. dacă nu voieşte a lasă o pată numelui său şi o ruşine familiei sale. uitîndu-mă la domnul acest care nu voia să se bată şi care aştepta un răspuns. „Amăgită în deznădejdea sa. ţidulă vestitoare greşalei lui. de fapt. [Zoe] se lăsă la o melancolie ce o făcu mai interesantă. În acelaşi timp: sfadă 215 .pigmei degeneraţi. nu numai al poporului. cenzurează regionalismele şi formele artificiale care nu erau „potrivite pe tipul limbei”. un material nou în vocabularul limbii literare. îi despuie de averi sub feluri de pretexte.

braţ. cap. sînt corectate: rezoane. ceaţă grea ca somnul trădătorului şi rece ca mîna soartei. urechi. cinste. masă. devin: invitat. ilustrează principalele tendinţe în dezvoltarea limbii literare de pe la mijlocul veacului al XIX-lea: folosirea materialului limbii vorbite. îmbogăţirea limbii literare prin introducerea neologismelor în legătură directă cu progresul culturii moderne şi. precum un mare caleidoscop”. autorul. în epoca maturităţii. adesea. Atitudinea pozitivă faţă de neologisme şi faţă de stilul capodoperelor universale putea stîrni critici din partea partizanilor tradiţiei istorice. odată cu asta. Un bogat material lingvistic poate ilustra felul cum Negruzzi a înţeles să contribuie. sau. au avut trebuinţă de numiri nouă sau şi le-a făcut de sine. onor. vreme. jertfă sînt toate necesare şi scriitorii nu s-au gîndit să le lepede de dragul noutăţilor. Ne referim în special la Scrisoarea a XIX-a – Ochire retrospectivă şi la Scrisoarea a XXVI-a – Pelerinagiu. Va mai adaugă ca fieştecare limbă. În îndreptările pe care le aduce textelor.a. făină. clarum ). rapida dispariţie a grecismelor şi a turcismelor. iau locul cuvintelor regionale ori vechi: poftit. de îl vor întreba de unde sînt zicerile aceste. moaşte. publicate în diverse periodice. limbă. Reminiscenţele lecturilor din cronicari se împletesc aici cu cele din lectura clasică antică. spune-mi înturnatu-ţiai vederea de pe culmele învecinate pline de verdeaţă şi de bucurie asupra oraşului ce zace la picioarele tale. lexicul devine variat. va răspunde ca un literat bărbat roman. beat de vuiet. Scrisorile lui Negruzzi oferă imaginea desfăşurării mijloacelor lingvistice de care dispunea scriitorul pentru a reda plastic realităţile vieţii. să ne întoarcem. barbă. mînă. neologismele. ca „sînt de acolo de unde este toată limba noastră. se încolăceşte împregiurul oraşului. însemnînd feluri de figuri fantastice. Ca în nuvela care 1-a consacrat în 1840. Noi nu ne împrumutăm cu cuvintele ce ne lipsesc. casă ş. ci le luăm ca o moştenire de la maica noastră (latina) şi ca o parte ce ni se cuvine de la surorile noastre”. ucigaş.– gîlceavă. variantele : fie. ca un zeu. Acestor conservatori pare să le răspundă scriitorul în aceste rînduri care reflectă concepţia autorilor clasici din acea vreme faţă de problemele îmbogăţirii şi cultivării limbii literare: „Cît pentru cuvintele streine ce el (traducătorul) au întrebuinţat în traducere. ochi. atunci cînd întocmeşte volumul din 1857. văzduh. culcat pe costişa lui ca să-şi odihnească mădularile cele de granit? Luat-ai seama atunci la o ceaţă ce vine şi se întinde ca un giulgiu mortuar piste vîrful turnurilor şi al clopotniţelor. relicvie. ori. criteriul estetic se întăreşte şi formele neasimilate. iar metafora însufleţită: chiar e forma veche a lui clar (din lat. timp. la evoluţia limbii: „în acel chiar-obscur priincios ochiului. de unde sînt zicerile: om. să ne înturnăm devin: cuvinte. În acelaşi timp. apă. sau ca un Briareu îşi întinde braţele în toate părţile. care uneori. vin. greu de înţeles. dinte. 216 . sau s-au împrumutat de acolo de unde au văzut că este izvorul ştiinţelor şi a meşteşugurilor. cînd au început a să cultiva. a limbii scrierilor vechi. aer. în aceste scrisori. nas.

N-a admis însă nicăieri exagerările. nu onoare).. al limbii literare. demoralizaseră ostile. s-a îndepărtat 217 . acest drept. Negruzzi a ilustrat concret. cîmpul activităţii critice putea fi lărgit în multe direcţii. din cercetarea corecturilor prin care căuta să promoveze valorile sugestive ale cuvintelor şi expresiilor. Aspectele negative în mînuirea limbii sînt combătute cu spirit. mi-ar face onoare (nu onor. a combătut lipsa criteriului logic şi estetic în folosirea limbii. Scriitorul nu s-a ferit de influenţa neologismelor... Stilul lui plastic şi dens. luat-ai seama. deşi Alecsandri insistase pînă tîrziu să se scrie onor. Negruzzi (în epoca maturităţii. a apărut în urma unei continue selectări a elementelor şi a formelor limbii. largi perspective de folosire artistică a tezaurului limbii vechi şi a limbii populare. acest proiect. Te am o columbelă Divină şi mult belă. Mai devreme decît oricare scriitor moldovean. C. dar se introduseră cele latine-franco-italiene. inversiuni şi interogaţii retorice: inturnatu-ţi-ai vederea. Înaintea lui Kogălniceanu. de la ai săi nu aşteptă vreun bine. a limbilor străine. Russo. mădulari de granit. treptat-treptat. ceaţa grea ca somnul trădătorului şi rece ca mîna soartei. beat de vuiet.priincios ochiului. modul just de îmbogăţire a limbii literare. familiar şi nou de atîtea ori. Modelul de limbă literară pe care 1-a urmărit şi realizat într-un chip original C. special contra abuzului de neologisme într-o epocă „în care traducătorii cădeau dintr-un exces în altul. Negruzzi a renunţat la unele forme arhaice sau regionale şi s-a alăturat tendinţei de a fixa reguli gramaticale care să stea la temelia unui sistem logic. Alecsandri. Ne âtrezim cu poezii de felul acesta: Şarmantă damicelă Cu ochi ca de gazelă. spre sfîrşitul activităţii lui literare (Scrisoarea a XXII-a. fără a face abuz de elementele particulare ale graiului vechi ori regional. culoarea locală apare în forme ca: piste. asimilare şi şlefuire a materialului limbii naţionale.surugii care duceau caii. Şi cum exagerările se manifestau mai ales în curentele filologice şi în activitatea publicistică a unor gazetari improvizaţi. Cu aceeaşi vervă satirică Negruzzi se ridică în ultima lui Scrisoare.. stabil. prin creaţia lui artistică. Din compararea variantelor. care oglindesc o comunicativitate caldă şi o înţelegere adîncă a omului şi a vieţii.. 1862) împotriva exagerării influenţelor din afară. C.. al căror scris a contribuit la stîlcirea limbii scrise. împregiur.(nu agiuns). a deschis. Negruzzi e rodul unei pasionate munci de cunoaştere. căci în adevăr lipsiră zicerile turcogreco-slave... comparaţii care amintesc de arsenalul stilistic al romantismului: oraş. odată cu alţi scriitori ai vremii. se poate vedea cum Negruzzi.Totul e organizat cu o mînă de artist experimentat în fixarea nuanţelor expresive. precum un mare caleidoscop. C. pentru că ai săi totdeauna l-au împilat: proţesele au ajuns.. după 1840) scria: „Nenorocitele războaie ale lui Vasile Vodă slăbiseră ţara. mi-ar plăcea. două luntre. ca un Briareu.. franţuziţi. viguros. Principiul unităţii limbii scrise şi scopul cultivării ei treptate prin strădania scriitorilor l-au călăuzit în crearea unui instrument de comunicare limpede. concentrat.

ci recomandă crearea unei limbi mai asemănătoare cu limba latină. dicţionarului lui Laurian şi Massim. Rosetti. În iulie 1862. Odobescu. care nu-şi putuse tipări opera întreagă. A preluat cu măsură elementele arhaice. Bolliac. Sion) la serbările de la Braşov ale Astrei. E. ca membru al Academiei. prilejuite de împlinirea unui an de la înfiinţarea Societăţii Academice Române. cînd are revista sa. ci ai tuturor provinciilor locuite de români. o limbă cum li se părea lor că trebuie să se fi vorbit într-o epocă mai veche. A. începută în 1871. România literară fiind nevoită să-şi suspende apariţia. şi nu pentru cei din trecut. nu pun în dicţionar limba românească vorbită şi scrisă. sprintenă. E semnificativ faptul că publicaţia la care se adresează tînărul muntean Odobescu este această revistă critică din Iaşi. Adversar al etimologismului în genere. Odobescu ia parte. Negruzzi. cum încerca Ch. sînt aprobate regulile ortografice bazate pe principiul etimologic. colaborator al României literare. urmarea Cugetărilor lui Al. Al. Donici. Odobescu e de părerea că o problemă atît de importantă cum era aceea a adoptării unei ortografii oficiale a limbii române trebuie dezbătută şi hotărîtă nu numai de reprezentanţii unei singure provincii. 321]. Odobescu.. pe care îl găsim. polemică reluată şi dusă. oglindind cu lesniciune în cutele cuvintelor şi ideea dreaptă. 218 . care. pentru a da culoare naraţiunii. alături de alţi intelectuali din Principate (C. de la primii paşi pe care îi face în publicistică. zice Al. Asachi într-o bună parte a operei sale. cu unele neologisme supărătoare. fără întorsături căutate. cursivă. după ce sînt analizate unele sau amintite altele. sînt caracterizate astfel: „.. fără icoane multe. G. Odobescu. scrie Al.totul e scris într-o limbă fluidă. Articolul referitor la adunarea Astrei marchează începutul polemicii autorului cu latiniştii. cum face uneori C. cărţilor şcolare şi în genere scrisului românesc din Transilvania. Dar. cu larg ecou în epocă. „Iar ideea că acel dicţionar ar putea să pătrundă în tinerime şi că limba din el ar putea să devină limba urmaşilor îi provoacă o adevărată spaimă” [Ibrăileanu:1984. Russo. el publică. dar şi veşnicul zîmbet al spiritualului scriitor” [Lovinescu.de regionalismele abundente la A. împotriva latiniştilor prin repetatele critici ce aduce. n-a abuzat nici de neologisme. Cipariu. Revista română. noi scriem pentru cei de azi. adept al luptei pentru păstrarea unităţii de limbă – şi nu numai de limbă – a tuturor românilor. Este cunoscută lupta lui Al. O personalitate care reprezintă cu adevărat spiritul critic în Muntenia este Al. 150]. de la început. nu fac din dicţionar „oglinda limbii din trecut pînă în prezent”. În cadrul acestei adunări. limpede. în cadrul Academiei Române. dar cu toate astea. care erau impuse ziarelor. Al. în 1863. Autorii dicţionarului. produse de T. Lovinescu este cel dintîi dintre critici care dă o importanţă Scrisorilor lui C. iar nu de dragul de a le reda viaţa apusă. Odobescu. mai tîrziu. Şi tot atît de caracteristic e faptul că. după 1870.

a. se înspăimîntă la ideea că junele noastre generaţii. c) introducerea în dicţionare a multor elemente „uitate ale limbajului poporan şi ale idiotismelor locale”. după părerea raportorilor.. Odobescu în 1871 membrilor Academiei. Dezbaterile pe marginea dicţionarului purist continuă şi în anii următori în Academie. dicţionarul suscită dezbateri aprinse şi îndelungi în forul academic. „D-lui (adică Al. R. toate cuvintele. pentru a se putea studia cu înlesnire limba veche românească. D-lui crede că nu este în dreptul lexicografilor de a modifica pînă într-acest punct o limbă. în combaterea latinismului. A. demonstrînd la ce aberaţii poate duce concepţia etimologizantă a adepţilor latinismului.. Al. pe care d-nii Laurian şi Massim le-au aruncat la gunoiul Glosariului. Antim Ivireanul. -iţă.). -nic etc. precum şi alte traduceri tipărite în sec. D. Dosoftei. Greceanu. înaltul for instituie o comisie care să revizuiască dicţionarul în discuţie. de asemenea. De un mare efect. cu terminaţiile în –iaţă. XVII-XVIII. a fost prînzul dat de Al. a termenilor tehnici în meşteşugurile tradiţionale ale poporului român din toate provinciile. desfăşurată în toate provinciile. Urechia. chiar de origine latină. în care Laurian şi Massim redactaseră atunci primul dicţionar al limbii române. precum sînt. precum şi ale lui Gr. b) ilustrarea cuvintelor de uz curent prin citate din cei mai importanţi scriitori contemporani. scrierile lui Varlaam. de asemenea. o largă acţiune de culegere a termenilor tehnici privind ocupaţiile şi meşteşugurile la români. N. în ediţii critice („cu glosare speciale şi cu indice şi note lexicografice”) [Păcurariu.D-lui declară cu francheţă că odată cu viaţa n-ar voi ca limba dicţionarului d-lor Laurian şi Massim să devină limba succesorilor noştri” [Păcurariu. D.Redactat după principii etimologice şi puriste. V. M. În 1874. peste trei ani. luînd un asemenea dicţionar în mînă. Costin. 74-75]. 219 . stîrnind haz în presă şi în cercul larg al opiniei publice. să stea în atenţia celor însărcinaţi cu elaborarea dicţionarului limbii române: a) urmărirea cuvintelor în evoluţia lor istorică. Ureche. de a introduce într-însa un aşa îmbelşugat material propriu şi de a lepăda din ea aşa multe forme şi terminaţiuni înrădăcinate în limbă. prezintă. alcătuită din Odobescu. vor învăţa dintr-însul acea limbă în care rolul predominator este dat numai cuvintelor şi formelor ce au găsit graţie dinaintea comisiunii (adică din partea autorilor dicţionarului) sau pe care dînsa le-a închipuit. Ionescu. Cantemir ş. Gluma lui Odobescu a prins. erau. necesare cîteva lucrări preliminare: tipărirea.. prin Odobescu. Odobescu critică vehement lucrarea. Bariţiu. de exemplu. Odobescu). un raport în care se precizau cîteva principii de bază care trebuiau. prînz la care lista de bucate era întocmită în spiritul jargonului latinist. consemnează procesul-verbal al unei şedinţe a Academiei din 9 septembrie 1871. 76] a celor mai importante scrieri în limba română din secolele anterioare (cărţile lui Coresi. Comisia. precum şi a termenilor ştiinţifici: În vederea redactării dicţionarului. Sturza. cerînd colegilor s-o respingă.

Al. Cipariu în special. unde lipseşte tradiţia unei mişcări literare bogate. care ne-ar face să ne pomenim în două limbi: una în Ardeal. véră (vară) etc. ca şi cele „arhaizate cu iz slavon”.). şi altă limbă creată prin concesii făcute limbilor neolatine moderne. de exemplu. Maiorescu: “Există împrumuturi lexicale vechi puternic înrădăcinate în limbă şi prin aceasta în întreaga viaţă sufletească a poporului. traducerilor bisericeşti. căci nu scriem pentru trecut. Slavonismele care trebuiesc alungate. cum ar dori partizanii neologismului? 22 220 . Ce ar deveni. căci nu sînt necesare decît acele neologisme care denumesc idei ori lucruri nouă. căci slavonismele – mai ales de ele era vorba – sînt justificate prin uz. pentru care nu există cuvinte neaoşe22. Alecsandri. de pildă. Odobescu. spre deosebire de alte limbi romanice (care sînt latine plus germanice etc. n-a putut scăpa de influenţa „sistemelor” lingvistice. scriitorul. adaugă T. Odobescu observă că din cauza acestor sisteme. plus slavona. Odobescu e muntean şi. de exemplu. el va face unele concesii principiului etimologic al latiniştilor.Intrînd în detalii. Să nu uităm însă că Al. Odobescu se ridică cu putere împotriva ortografiei latinizante în general şi a celei a lui T. cele influenţate de sintaxa limbii franceze. de pildă. Al. sînt cele datorite influenţei a două slavone. afirmă Al. Academia nu trebuie să fie prea riguroasă privind etimologia cuvintelor din limba română: forma cuvintelor trebuie să fie aşa cum e în limba vie – mine. pentru că limba bisericească are un caracter venerabil. după limba vechilor traduceri de cărţi bisericeşti [Păcurariu. El era de părere că trebuie să reînviem arhaismele pierdute de origine latină. el recomandă Academiei să nu fie riguroasă în alegerea cuvintelor româneşti şi în etimologism şi să nu fie „prodigă” în neologisme. Odobescu îşi dă seama că e greu să scăpăm de aceste „sisteme”. autori „clasici” care să fi fixat şi perfecţionat instrumentul lingvistic? Într-o epocă în care scrierea limbii române se află încă sub imperiul arbitrarului. şi nici ele toate. care. în scrierile sale. Să nu fie riguroasă în alegerea cuvintelor. – ceea ce n-ar fi spus-o. Al. în folclorul literar şi în literatura cultă. dacă am înlocui expresia neagra veşnicie din vorbirea obişnuită prin neagra eternitate sau stea iubită prin stea amată. ca atare. trebuie să ştie să ocolească tendinţele latiniste. limba vorbită de Vom observa că această idee e similară celei a lui T. Şi anume: în Ardeal ar circula o limbă creată prin concesii făcute arhaismelor. scriind. „am răpi originalitatea limbii române. şi încă acele care fac parte din limba bisericească actuală nu trebuiesc înlocuite decît foarte încet. gazetele unei provincii au ajuns să nu fie înţelese în celelalte provincii. ci pentru prezent. 25]. pucin (puţin). se întreabă Al. Cum trebuie studiată limba într-o ţară ca a noastră. Maiorescu. e alcătuită din limba latină. limba poetică a lui V. Sensul lor distinctiv este întrebuinţarea cuvîntului respectiv în toate manifestările generale din viaţa unui popor. şi dacă le-am alunga. iar în unele cazuri. Russo. şi nu mene. şi alta de facto. Să nu fie „prodigă” în neologisme. Odobescu. la care mai contribuie şi provincialismele. care cu greu poate fi atins” [Idem]. Operele literare trebuie să fie scrise într-o limbă curată.

pentru că ele au intrat deja în structura organică a limbilor respective. Această influenţă slavonă. Pledînd pentru împrumuturi din alte limbi. mai veche. un număr de cuvinte. francezii. care ne-a lăsat. surorile ei. Ideile acestea nu sînt noi. influenţă care nu a schimbat caracterul latin al limbii române. căci printr-însele se strică cu totul fizionomia unei limbi” [Ibidem. Odobescu respinge concepţiile puriste. Acelaşi lucru se poate spune în legătură cu limba română. Ele aparţineau epocii eroice în care s-au combătut etimologismul şi purismul. care. venită mai tîrziu. în cancelarii şi în biserică. căi cu totul diferite de aceea în care. termeni tehnici privind administraţia. precum şi Al. pentru fixarea şi permanentizarea jaloanelor limbii române literare. pentru că ea a fost asimilată organic şi limba română nu poate fi concepută fără acest element slav. Odobescu privind evoluţia şi structura limbii române. nu poate dispărea. luate din altă limbă. în perioadele de ocupaţie a Principatelor. să le facem prin împrumutări din limba latină sau chiar şi din limbile moderne cînd cuvintele trebuincioase însemnează lucruri locale şi moderne. Le-au exprimat într-o formulare foarte apropiată I. viaţa socială şi politică. spaniolii. în dezvoltarea limbii lor. problema îmbogăţirii ei. cu originalitatea sa de limbă neolatină formată sub o influenţă diferită de acelea ce au predominat la formarea limbilor neolatine din occident. va dispare şi limba română cu caracterul său propriu şi constitutiv. de asemenea. Russo în Cugetări. ideea noastră e că trebuie să respectăm limba care e în gura poporului nostru. Elemente eterogene există în toate limbile neolatine. de către traducătorii secolelor XVI-XVII. dar chiar între-aceste vorbe noi să păstrăm formele gramaticii noastre şi să ne ferim mai mult decît orice de neologismele gramaticale. care preconizau scoaterea din limbă a cuvintelor de origine nelatină. italienii. căci atunci putem zice că. Autorul constată o puternică influenţă slavă. ale lui Al. cu elemente noi. să valorifice în acelaşi timp limba veche a cronicilor şi să îmbogăţească vocabularul. Cealaltă. dispare cu timpul. Deosebit de interesante sînt consideraţiile lui Al. care nu găseau în limbajul uzual expresii adecvate pentru a transpune în româneşte termeni abstracţi pentru interpretarea ideilor filozofice şi morale. prin cultivarea cu grijă a limbii. dar nimeni nu s-a gîndit să le scoată în mod arbitrar. Negruzzi. care însă să fie adaptate structurii limbii române. Acestei influenţe vechi i s-au adăugat altele. La acestea se adaugă administraţia rusă. de la 221 . Al. era slavona. conchide autorul. şi le luau din limba oficială. 2526]. şi cît despre adausele cerute de deosebitele trebuinţi. „Într-un cuvînt. în sensul spuselor lui Heliade din prefaţa Gramaticii. conferindu-le acestora caracterul original. într-o epocă îndepărtată. împreună cu dînsa. tot slave. Heliade Rădulescu în prefaţa Gramaticii sale de la 1828. cînd e nevoie. s-o păstrăm în întregimea sa. Provenţalii. cu o logică şi o argumentare mai savantă însă – şi chiar să nu voim a şterge urmele înrîuririi primitive. „Să nu sperăm însă niciodată – afirmă Odobescu. Russo şi C.popor. portughezii au urmat.

pentru folclor. 23 Vezi I. în scrierile sale. a tradiţiei umaniste şi patriotice a literaturii paşoptiste. cînd voim a ne curăţi limba de străinisme. dar salută. a luptat pentru apărarea limbii. de simţ critic şi de curajul de a înfrunta opinii savante pentru a îndrepta limba literară pe făgaşul naţional – iată meritul principal şi durabil al direcţiei promovate de mişcarea literară şi culturală de la 1840. altele cu totul au fost la noi. de aici caracterul uşor preţios al stilului şi impresia de limbă populară căutată dinadins sau făcută la masa de scris după modelul limbii vorbite [Munteanu. cunoscută sub denumirea de curentul istoric-popular. sub acest aspect. el a manifestat permanent o mare preţuire pentru istoria ţării. 222 . pentru ctitorii înaintaţi ai culturii naţionale. Articolul sugerează. s-a dovedit fertilă şi salutară. Scalpelul ce voieşte a purifica limba nu trebuie să pătrunză mai adînc decît unde este adevărata rană” [Ibidem. 58-59]. să nu cătăm a o asimila în zadar la regulile de dezvoltare a lor. 544-546. Contribuţia lui Al. 1967. în acelaşi timp. Alte elemente. substanţa limbii române literare moderne.început. cu un rar simţ artistic al limbii. E ceea ce va face el însuşi. împotriva denaturărilor etimologice. alte influenţe au determinat modificările limbei latine la dînşii. Odobescu la dezvoltarea culturii româneşti este una dintre cele mai originale. Slavici în comunicarea ţinută la Academia Română sub titlul Aşezarea vorbelor în româneşte23. folclorică şi lingvistică. O analiză atentă a limbii lui Al. În Pseodo-kynegetikos. Piatra era aruncată în grădina latiniştilor (al căror reprezentant era şi T. Odobescu. Continuator. limba populară apare în opera sa ca produs al culturii. împotriva cărora va porni mai tîrziu. Slavici. ea manifestîndu-se în direcţii multiple. Direcţia nouă. care au fost asimilate în ultima vreme. Al Odobescu extinde latura istorică documentară a evocărilor şi se complace în utilizarea materialului lexical arhaic menit să sugereze aşa-numita culoare locală. 220-221]. Cipariu). în bună parte. „formele nimerite şi elegante”. Să nu voim dar a croi limba noastră pe tipare neasemuite. adică neologismele. erudiţiei scriitorului în ramurile diverse ale artei i se adaugă informaţia filologică. a fost aruncată limba latină din Dacia. o găsim la I. în Academie. Ţâra. o acerbă campanie. În Scene istorice. venită la timp. ideea reactualizării unei forme vechi. dispărute din uz. prin operele marilor scriitori. pentru îmbogăţirea şi împrospătarea limbii. p. însuşit de scriitor pe cale cărturărească. Amintiri. să ne ferim întotdeauna de a ataca principiile ei constitutive. CONCLUZII O mare şi generoasă idee călăuzită de un spirit lucid al realităţii lingvistice. ci mai bine să studiem cu atenţie cum s-a strecurat elementul modificator la noi şi. pentru emanciparea culturală şi politică a poporului român şi a nutrit convingerea că arta trebuie să exprime năzuinţele înalte ale societăţii şi poporului căruia artistul le aparţine. ea determinînd. Bucureşti.

Editura de Stat a Moldovei. Russo. Bucureşti. slujind idealurile revoluţionare: eliberarea şi unitatea naţională. Gabriel Dimisianu. Istoria limbii române literare. Odobescu) au adus o contribuţie meritorie în crearea şi consolidarea unei terminologii ştiinţifice adecvate. culturale şi politice. Teodor Cotelnic. Constantin Negruzzi. Gheorghe Bulgăr. 3. p. M. Valorificarea limbii şi stilul vechilor texte româneşti (cronici. Alecsandri au contribuit pe cale indirectă la promovarea ideii de apărare a bazei populare şi de cultivare a limbii prin scrierile lor. nr.Operele reprezentanţilor curentului istoric-popular au avut un puternic caracter militant. Andriescu. Alecsandri şi teatru. pe lîngă dezvoltarea literaturii pe baze naţionale. Referinţe bibliografice: 1. 1983. 6. 8. 6. 5. Editura Eminescu. 335-354. 1981. Bucureşti. Preocupările lui Kogălniceanu cu privire la limbă //LR. Ţâra. I. Vasile Coroban. nr. prefaţă. Despre contribuţia lui Negruzzi la dezvoltarea limbii literare // Biblioteca critică. 1953.) în creaţia scriitorilor din prima jumătate a sec. 1973. 7. Bucureşti. Ana-Maria Boiariu. 4. C. în realizarea programelor sale sociale. ca un punct de maximă importanţă. dovedesc un deosebit simţ literar. îndreptarea moravurilor prin satirizarea viciilor orînduirii feudale şi slujind model de exprimare literară. 1984. 1957. 2. 223 . Editura Minerva. Munteanu. tabel cronologic şi bibliografie selectivă de Ana-Maria Boiariu. Mihail Kigălniceanu şi limba literară //RLŞL. Continuînd vechile tradiţii româneşti. Editura Cartea Moldovenească. a fixat. Kogălniceanu. al XIX-lea //SILRL. optează pentru fixarea limbii literare româneşti pe întregul teritoriu naţional pe baza limbii populare şi a cronicilor. Negruzzi şi V. fixîndu-i norme clare pentru dezvoltările ulterioare. contribuind astfel la dezvoltarea limbii române literare. Stabilind exact rolul literaturii şi ştiinţei în dezvoltarea limbii naţionale. 1981. promovarea şi dezvoltarea spiritului autohton. Antologie. au evidenţiat capacităţile creatoare ale limbii. Al. varsă multă lumină în cursul discuţiilor. istorice şi populare. Vasile Alecsandri. gruparea de la Dacia literară. Al. Haralambie Corbu. Editura Didactică şi Pedagogică. V.6. Constantin Negruzzi. 1991. au depus eforturi considerabile pentru a îmbogăţi şi perfecţiona limba literară. Introducere în opera lui Constantin Negruzzi. Şt. Chişinău. teoreticienii curentului istoric-popular (Al. Dănescu S. Reprezentanţii curentului istoric-popular participă activ la dezbaterea problemelor lingvistice complicate. Editura Eminescu. formarea unei limbi literare unice şi a unei ortografii unitare. Bucureşti. texte religioase etc.

Dimitrie Bolintineanul. Bucureşti. Editura Imprimeria La Roumania. Popescu. Editura Didactică şi Pedagogică. 16. Romel Moga. Editura Spiru Haret. Editira Litera. Chişinău. 28. S. 1979. Viaţa lui Vasile Alecsandri. 1993.1. 19. Poeţi şi artişti: Vasile Alecsandri. E. Eugen Lovinescu. 1998. Contribuţia lui Kogălniceanu la dezvoltarea şi îmbogăţirea limbii literare //Contribuţii la istoria limbii române literare în sec. Augustin Pop. I. Enăchiţă Văcărescu. Ion Nuţă. Nicolae Grigorescu. Amintiri. Dumitru Hîncu. D. Vasile Alecsandri: Monografii. Editura Spot-Turism. 1913. nr. 224 . 1966. 108. 1990. Ion Roman. Păcurariu. 21. 1969. Virgil Ionescu. Gabriela Duda. Bucureşti. Editura Hyperion. Editura Tineretului. Nicolescu. Spiritul critic în cultura românească. 11. 27. 1997. activităţii şi concepţiilor sale. Mihail Kogălniceanu: Contribuţii la cunoaşterea vieţii. Editura Albatros. Nicolae Iorga. Constantin Negruzzi: Viaţa şi opera. C. 13. 1960. Emil Ghiţulescu. Kogălniceanui. Editura Institutului de Arte grafice Minerva. 1963. 1961. Teodor Aman. 15. Vasile Alecsandri: Orizonturi şi repere. Iaşi. Negruzzi C. Mihail Kogălniceanu şi unele probleme ale limbi române //RLŞL. Editura Tineretului. Mihaela Mancaş. Garabet Ibrăileanu. vol. Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu. 1956. 1976. 10. 22. Sugestii de rezolvare. Istoria literaturii româneşti în secolul aş XIX-lea. Bucureşti. I. Simionescu D. 3. Alexandru Piru. Tatiana Iliaşenco. Subiecte posibile. Bucureşti.George C. Bucureşti. Bucureşti.. Editura Cartea Moldovenească. Structuri tematice şi retorico-stilistice în romantismul românesc (1830-1870). Bucureşti. 18. 1900. 1967. Bucureşti. Bucureşti. 1980. 1979. Limba şi stilul poeziei lui Vasile Alecsandri. – Bucureşti. Roxana Sorescu. Ion Osadcenco. al XIX-lea. Editura Ştiinţa. Constantin Schifirneţ. Mihai Vornicu. Limba şi stilul poeziei lui Vasile Alecsandri. 20. 17. vol. A. Ion Slavici. 14. Negruzzi – viaţa şi opera lui. Bucureşti. 12. Mihai Zamfir. Civilizaţie modernă şi naraţiune: Mihail Kogălniceanu.9. Îndreptar de literatură română pentru bacalaureat. Odobescu. 29. Editura Albatros. Grigore Alexandrescu. Iancu Văcărescu. 23. Titu Maiorescu. 1966. Bucureşti. Chişinău. Cerbu. sub îngrijirea şi cu un studiu introductiv de Paul Cornea. Chişinău. Florin D. Chişinău. 1996. 26. Nicolae Predescu. 24. 1973. 25. Mihai Eminescu. Bucureşti.

30. Pop L. Probleme de limbă în cercul Kogălniceanu //Studii şi cercetări ştiinţifice: seria 3: Ştiinţe sociale, 1955, nr. 1-2.

225

Literatura recomandată: 1. Corlăneanu, Nicolae. Purice, Mihail. Schiţe de istorie a limbii moldoveneşti literare,
Chişinău, 1987. 2. Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, Bucureşti, 1956. 3. Munteanu, Ştefan, Ţîra, Vasile. Istoria limbii române literare, Bucureşti, Editura didactică şi Pedagogică, 1983. 4. Istoria limbii române literare: Epoca veche (1532 – 1780), Bucureşti, 1977. 5. Ivănecu, George. Istoria limbii române literare, Iaşi, 1980. 6. Limba română: origini şi dezvoltare, Bucureşti, 1996. 7. Macrea, Dumitru. Studii de istoria limbii române literare: sec. al XIX-lea, vol.I, Bucureşti, 1969.

226

Sumar Partea I. Istoria limbii române (de la origini pănă în secolul al XIV-lea)

PRELIMINARII I. Obiectul Istoriei limbii române 2. Deficienţele de studiere a limbii române din punct de vedere istoric 3. Primele încercări de studiere a istoriei limbii române 4. Pe scurt din istoricul apariţiei limbii române Evoluţia sistemului vocaluic latinesc Evoluţia sistemului consonantic latinesc Lexicul latinei populare şi influenţa lui asupra celui din română Influenţa slavă Elementul autohton Influenţa maghiară Influenţa turanică Clasificarea etimologică a cuvintelor

1 1 3 3 5 10 17 29 36 43 45 47 49

Schimbări în cadrul părţilor de vorbire şi al categoriilor gramaticale în perioada de formare a românei 52 Evoluţa şi constituirea articolului Cauzele apariţiei articolului ca parte de vorbire Evoluţia şi constituirea articolului substantival definit Articolul substantival nehotărît, etapele constituirii lui Apariţia şi constituirea articolului posesiv (genitival, pronominal) Evoluţia articolului demonstrativ Evoluţia pronumelor personale 1. Generalităţi 2. Evoluţia pronumelor personale în latina populară 3. Evolubia pronumelui „eu”. Opinii şi sugestii 4. Evoluţia celorlalte forme ale pronumelor personale 5. Evoluţia pronumelor personale de persoane a III-a 6. Alte tipuri de pronume personale 55 55 58 60 62 63 64 64 65 66 67 68 70

227

Evoluia celorlalte tipuri de pronume 1. Pronumele reflexive 2. Pronumele posesive 3. Pronumele demonstrative 4. Pronumele nehotărîte 5. Pronumele interogativ-relative 6. Pronumele negative Evoluţia verbului. Modul indicativ al diatezei active 1. Preliminarii. Restructurarea morfologiei verbului în sfera modului central – indicativ 2. Evoluţia formelor de indicativ prezent 3. Evoluţia verbelor a avea, a fi şi a voi 4. Evoluţia formelor de imperfect 5. Evoluţia formelor de perfect 6. Mai-mult-ca-perfectul indicativ 7. Perfectul compus 8. Timpul viitor Modul conjunctiv Modul imperativ Modul condiţional Formele nominale ale verbului Infinitivul Participiul Supinul Gerunziul Adverbul 1. Modificări în sistemul adverbului latinesc 2. Îmbogăţirea arsenalului adverbelor româneşti pe bază de împrumuturi 3. Evoluţia adverbelor circumstanţiale 4. Evoluţia adverbelor calitative Prepoziţia 1. Restructurarea sistemului prepoziţional în latina populară 2. Evoluţia ulterioară a prepoziţiilor latineşti 3. Apariţia prepoziţiilor noi

72 72 73 75 77 78 79 79 79 80 83 84 85 88 89 90 91 94 96 97 97 98 99 100 100 100 101 103 105 106 106 109 110

228

„Gramatica românească” Trăsături ale limbii literare din această perioadă Influenţa neolatină a) Influenţa franceză b) Încercări de italienizare a limbii române c) Pumnismul analogist Etapa limbii române moderne Contribuţia lui Titu Maiorescu la dezvoltarea limbii române literare Curentul istoric-popular Literatura recomandată 174 175 176 184 190 190 192 193 194 195 202 226 229 . Metode de cercetare. Precizări teoretice Baza dialectală a limbii române literare Periodizarea istoriei limbii române literare Începuturile scrisului în limba română Ошибка! Закладка не определена. Epoca Ion Heliade Rădulescu 174 Simplificarea alfabetului şi fixarea normelor ortografice Încercări de normare a limbii culte prin intermediul gramaticii I.Partea a II-a (Istoria limbii române literare) Preliminarii. Heliade Rădulescu. Însemnătatea tipăriturilor lui Coresi Caracteristicile generale ale primelor texte româneşti Dezvoltarea limbii române literare în secolele XVII-XVIII Problemele şi evoluţia limbi române în perioada anilor 1780 – 1840 141 142 150 163 113 122 136 Contribuţia cărturarilor din principate la cultivarea şi modernizarea limbi române literare. Obiectul de studiu.