Modulul Istoria limbii române se introduce în planul de studiu pentru studenţii Facultăţii de Filologie la anul II.

El se constituie din două părţi: Istoria limbii române, care studiază istoria formării dialectului dacoromân, începînd cu căderea Sarmisegetuzei, în anul 102, şi pînă în secolul al XV-lea. Partea I constă din 3 capitole mari: Fonetica, Lexicologia şi Gramatica. La capitolul Fonetica se cercetează cazurile de apariţie a fiecărui fonem vocalic şi consonantic. Capitolul Lexicologia studiază fondul latin principal, elementul geto-dacic şi împrumuturile slavone, turanice, maghiare şi săşeşti. La capitolul Gramatica se studiază evoluţia tuturor părţilor de vorbire. Partea a II-a a modulului, care se numeşte Istoria limbii române literare, stidiază evoluţia limbii odată cu apariţia primelor texte scrise în limba română şi pînă la etapa contemporană, cuprinzînd şi ea cîteva capitole mai importante: Unele prercizări terminologie, Probleme cu care se confruntă disciplina de studii, Probleme ale dezvoltării limbii române în secolele XVII-XVIII, înte anii 1780-1840, în Principatele româneşti, în perioada modernă. Pentru studierea modulului se rezervează 45 de ore prelegeri şi 30 de ore practice. Cursul se încheie cu un examen.

Partea I. ISTORIA LIMBII ROMÂNE PRELIMINARII I. Obiectul Istoriei limbii române
Istoria limbii române sau Gramatica istorică, cum era numită altădată această disciplină filologiecă universitară, este unul din compartimentele principale ale istoriei limbii literare şi are ca obiect de cercetare procesul constituirii şi evoluţia sistemului limbii, a normelor lingvistice ca formă a progresului general al limbii naţionale. Altfel spus, Istoria limbii române studiază felul în care o variantă a limbi, atestată în scris sau în mod verbal, trecînd ptrin difetrite ipostaze şi fiind supusă legităţilor fonetice de evoluţie, s-a impus, s-a dezvoltat şi s-a consolidat ca normă unică în diferite epoci istorice, devenind expresia unitară şi superioară a limbii naţionale. Studierea limbii din punct de vedere istoric este legată de alte discipline umanitare, cu care tangentează. Ea este, în primul rînd, o disciplină lingvistică şi, în consecinţă, se bazează pe principiile teoretice ale ştiinţei despre limbă. În al doilea rînd, ea ţine seama de istoria şi filozofia neamului. Bunăoară, cei care au încercat să dovedească cum că dacii, care au dat naştere poporului român, locuiau doar pînă la Dunăre şi în regiunea Carpaţilor, au primit o ripostă cruntă din partea istoriei. În anul 1912, lîngă satul Ezerovo de lîngă oraşul bulgar Plovdiv, a fost găsit, într-un mormînt, alături de osemintele răposatului, ale soţiei sale – un inel, care, din 19 variante posibile, avea următorul conţinut, cel mai verosimil: „O Rolistene, eu, a ta tînără soţie, a ta aleasă, mor alături de tine, iubitul meu pe veci”. Acest conţinut a fost pus de istoricieni în legătură cu cele

1

povestite de istoricul antic Herodot, care ne relatează despre obiceiurile întîlnite doar la daci. Şi anume: dacii bogaţi aveau mai multe soţii şi, dacă se întîmplă să moară capul familiei, între soţiile acestuia se isca o mare ceartă – care dintre ele a fost, pentru răposat, cea mai iubită? Şi cea asupra căreia a căzut alegerea, fiind proslăvită de rude, era înjunghiată chiar pe mormînt şi înmormîntată împreună cu soţul. Acest fapt istoric ne dovedeşte că strămoşii noştri şi-au extins teritoriile şi după Dunăre. Un alt moment la elucidarea căruia vin argumentele istorice. Unii cercetători au încercat să dovedească că limba română s-a format doar pe baza latinei vorbite de către colonizatorii romani şi că elementul autohton a fost nul, deoarece, cică, romanii i-au nimicit pe toţi bărbaţii daci. Întradevăr, unele cronici ale timpului scriau: „Dacia, duiterno bello Decibali, viris fuerat exhausta” 1. Desigur, brutalitatea conflictelor dintre daci şi romani, setea de libertate a autohtonilor, sentimentul că o moarte onorabilă e mai preferabilă decît robia şi înjosirea i-au făcut pe mulţi viteji să-şi găsească sfîrşitul pe cîmpul de bătaie sau să-şi pună capăt zilelor, urmînd exemplul neînfricatului lor rege Decebal. Cu toate acestea, cea mai mare parte a populaţiei dacice a supravieţuit dezastrului, supunîndu-se cuceritorilor şi acceptînd noua realitate. În afară de aceasta, documentele istorice ne informează că pe teritoriile ocupate de romani se formau unităţi militare alcătuite din autohtoni daci. Numai provincia carpatică număra cel puţin 12 auxilia (unităţi militare auxiliare), ocupînd locul al doilea (după Syria), ceea ce demonstrează că în Dacia exista un mare potenţial uman autohton, acest fapt infirmînd ideea exterminării dacilor de către romani. De aici mai tragem concluzia că la baza formării limbii române a stat nu exclusiv limba vorbită de coloniştii romani, ci că limba română mai poartă coloritul dacic şi filosofia strămoşilor noştri. Adepţii existenţei a două limbi în arealul daco-romanic (română şi moldovenească) încearcă să ne convingă că Imperiul Roman şi-a extins graniţele doar între Dunăre şi Prut, iar partea basarabeană nu s-a aflat sub influenţa Romei, şi deci limba „moldovenească” s-a format dintr-un amestec al limbilor popoarelor barbare. Cercetările arheologice însă vădesc despre existenţa în secolele II-IV d. Hr. a circa două mii de urme ale aşezărilor omeneşti. Chiar şi în cele mai mici şi mai îndepărtate din acestea au fost găsite vase, monede, alte lucruri din lut şi aramă confecţionate în stil roman. Pe teritoriul Republicii Moldova numai, au fost găsite peste o mie de monede romane, fapt care ne vorbeşte despre o adîncă influenţă a romanilor asupra spaţiului nistreano-carpantin. În sfîrşit, studierea limbii din punct de vedere diacronic mai este strîns legată de istoria literaturii, deoarece marii scriitori au avut şi au un rol important în acţiunea de cultivare şi de

1

În îndelungatul război al lui Decebal, Dacia a fost secătuită de bărbaţi. 2

îmbogăţire a expresiei culte, dar mai cu seamă în aceea de a fi contribuit la progresul expresiv, estetic al limbii.

2. Deficienţele de studiere a limbii române din punct de vedere istoric
Studierea limbii, mai ales a românei, se loveşte, în plan istoric, de o serie de dificultăţi. Dintre toate graiurile romanice, limba română are, într-adevăr, trecutul cel mai puţin cunoscut şi cel mai puţin studiat. Epoca cea mai importantă a istoriei sale, care cuprinde evul mediu, nu poate fi reconstituită după izvoare directe, deoarece, după cum se ştie, nu găsim nici un document scris în limba română înainte de secolul al XVI-lea. Dacă ne-au fost păstrate cîteva forme vechi româneşti la cronicarii bizantini şi în documentele slave, latine, ele sînt prea puţine şi cît se poate de insuficiente, ca să ne putem face o închipuire mai precisă despre starea în care se afla limba română înainte de secolul al XVI-lea. Filologul, cercetătorul limbii se află, astfel, în faţa unui gol de mai multe secole şi, lipsit fiind de informaţii directe, el trebuie să se mulţumească cu simple presupuneri. Dificultăţile nu dispar nici chiar atunci cînd ajungem la secolul al XVI-lea şi vrem să schiţăm istoria limbii române, pornind de la această epocă şi pînă în zilele noastre. Căci influenţa sintaxei limbii din care au fost traduse textele religioase prezintă un interes mediocru pentru cercetător. Documentele publice şi private, care sînt cele mai importante pentru cunoaşterea trecutului unei limbi, n-au fost publicate decît într-un număr foarte restrîns. Chiar şi cele care au fost scoase din praful bibliotecilor n-au fost încă studiate din toate punctele de vedere, ceea ce explică insuficienţa cunoştinţelor noastre actuale privind limba română veche.

3. Primele încercări de studiere a istoriei limbii române
Printre primii care relatează despre originea latină a limbii române au fost cronicarii Grigore Ureche şi Miron Costin. În lucrarea de căpătîi Descriptio Moldovaie, Dimitrie Cantemir menţionează că limba română conţine o serie de elemente de origine dacică. Fondatorii Şcolii ardelene, transilvănenii Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Mayor subliniază, în lucrările lor, că limba română nu este doar o limbă derivată din latină, ci şi că ea a păstrat cu fidelitate vechiul său fond latin; graiurile străine, cu care a venit în contact, nu i-au alterat întru nimic structura internă. Iar dacă şi se găsesc în ea cîteva cuvinte slave, greceşti etc., acestea sînt într-un număr mic şi ar putea, la rigoare, să fie eliminate şi înlocuite cu altele, de origine latină.

3

Scopul principal al reprerzentanţilor Şcolii Ardelene a fost să-i combată cu energie pe adversarii lor, care mergeau pînă-ntr-acolo încît contestau caracterul prin excelenţă latin al limbii române cu scopul de a o prezenta ca un amestec al tuturor idiomurilor barbare din ţările balcanice. Cel care s-a dovedit a fi cel mai fidel tradiţiilor inaugurate de Şcoala latinistă a fost Timothei Cipariu. El a dezvoltat multe din ideile lui Petru Mayor. Ca şi predecesorul său, T. Cipariu a încercat să lege dezvoltarea limbii române de latină. Dar greşeala lui a fost că, explicînd evoluţia unor cuvinte româneşti, el pornea totdeauna de la formele latinei clasice, iar pentru a da o înfăţişare cît mai „latinească” cuvintelor româneşti, el le-a apropiat totdeauna de formele latinei clasice, ortografiindu-le aproape la fel ca acestea. O altă lacună a studiilor lui T. Cipariu constă în lipsa de cunoştinţe în domeniul limbilor slave, în ignorarea influenţei acestora asupra limbii române. Or, pentru a înţelege trecutul istoric al limbii române, slava veche, elementele ei sînt tot atît de importante ca şi cele latineşti. T. Cipariu n-a înţeles deloc utilitatea studiilor slave pentru filologia română. Adepţii Şcolii latiniste considerau chiar dezonorant pentru limba română ca ea să fie împresurată cu elemente slave. Influenţa slavă era considerată ca fiind dezastruoasă pentru cultura românească şi era asociată cu ideea de barbarie. Cu totul altul, chiar diametral opus, a fost drumul parcurs de Cihac în lucrările de lexicografie. Dar nici el n-a putut evita exagerările. Deoarece partizanii Şcolii latiniste nu vroiau să recunoască influenţa limbilor slave asupra românei, Cihac s-a străduit să dovedească contrariul. Pentru a-şi susţine mai bine teza, el a încercat să descopere în lexicul limbii române un număr cît mai mare de elemente de origine slavă. Importanţa studiilor slave pentru cercetarea limbii române a fost pusă pe deplin în lumină de cercetătorul Micloşich. El a scos în evidenţă mai ales acele elemente slave care pătrunseră în limba română mai de mult, în timp ce Cihac s-a ocupat şi de cele apărute în română la o dată mai recentă. Marele merit al lui Miclosich este de a fi precizat mai bine decît se făcuse pînă la el legăturile limbii române cu celelalte limbi balcanice. Tot lui Miclosich i se datorează şi primele studii de dialectologie română. Un mare răsunet în filologie l-au avut lucrările lui Rösler, apărute între anii 1870-1875. El a combătut ideile celor care îi considerau pe români urmaşi direcţi ai coloniştilor latini stabiliţi în Dacia. Conform teoriei sale, naţiunea română s-a format în sudul Dunării, în Moesia, şi acolo a continuat să se dezvolte pînă la începutul secolului al XII-lea, cînd o ramură desprinsă din ea a dat naştere dacoromânilor, care şi-au părăsit vechea aşezare pentru a se stabili în regiunea Carpaţilor. După cum se ştie, a greşit şi Rösler.

4

Nu este exclusă nici intervenţia din umbră a Romei.). acceptîndu-l pe Burebista ca rege al întregii Dacii. În secolul I p. spre inima Transilvaniei. în urma unei răscoale la care au participat şi geţii. care avansau. pe care le-a alungat departe spre vest. Se presupune că dispariţia lui Burebista s-a produs cam în aceeaşi vreme cu asasinarea lui Caesar (anul 44 p. împăratul Augustus a încercat din nou să supună Dobrogea. avansau cu cuceririle lor spre nord. trimiţîndu-l împotriva geţilor pe generalul Crassus.Hr.Hr. Aceste triburi vorbeau aceeaşi limbă şi aparţineau aceluiaşi popor. La est. ei au început să fie denumiţi după teritoriile pe care le populau. iar cei care populau teritoriul de la sud de Balcani – traci de sud. Pe scurt din istoricul apariţiei limbii române La începutul mileniului 1 p. cei care locuiau pe teritoriile dintre munţii Balcani şi rîul Nistru au fost numiţi traci septentrionali. spre Dunăre. bastranii. În faţa acestor pericole. cei mai mulţi dintre conducătorii daco-geţilor au înţeles necesitatea şi avantajele unirii forţelor. triburile geto-dacice erau ameninţate dinspre vest şi nord-vest de celţi. guvernatorul Macedoniei Hybrida a fost înfrînt. condusă de generalul Lucullus. unde romanii. Deja unele triburi dintre Balcani şi Dunăre fuseseră nevoite să recunoască supremaţia Romei şi această perspectivă viza întreaga lume geto-dacică. Întrucît locuiau pe un spaţiu atît de imens. nemulţumită de tendinţele regelui de a centraliza prea mult puterea statală. Astfel. Cele mai numeroase triburi din lumea nord-tracică erau geţii şi dacii. Pe timpul lui Augustus. Abia după moartea lui Burebista. Burebista a zdrobit neamurile celţilor. sciţii şi sarmaţii presau fără întrerupere asupra teritoriilor getice. după ce transformaseră în provincii Macedonia şi Grecia. o parte considerabilă a Europei de Sud-Est – de la Marea Egee în sud şi pînă la Nistru în nord. pas cu pas. după cu menţionează geograful şi istoricul grec antic Strabon. pierzînd şi steagurile sale. Pericolul cel mai mare venea însă de la sud. Dar în anul 62 p. iniţiată. Conform informaţiilor lui Strabon. mai ales că autorii antici vorbesc despre intenţia lui Iulius Caesar de a trimite o armată contra Daciei. menţionate de izvoarele scrise. luptînd contra regelui Pontului Mithridate. de o parte a aristocraţiei. romanii au 5 .Hr.. a ajuns în Dobrogea şi a impus cetăţenilor greci tratate de alianţă. Încă în anii 72–71 p. pătrunzînd tot mai aproape de Carpaţii Orientali.Hr. o armată romană. probabil. conform binecunoscutului principiu „divide et impera”. de la Transilvania în apus şi pînă la Marea Neagră în răsărit – era populată de tracii septentrionali. Burebista a fost ucis în timpul unei răscoale.Hr.4. Din cele peste o sută de triburi tracice. doar puţine au ajuns la o organizare statală reală.

Pentru a-l determina pe Decebal să nu mai atace trupele imperiale. un protivnic de temut”. Traian a reluat ofensiva. În primăvara anului următor. nu au mai putut opri asaltul final al trupelor romane. împăratul s-a grăbit să încheie pace cu Decebal. Deşi a ieşit victorios. În anul 88. Toate încercările lui Decebal de a amîna deznodămîntul au eşuat. dacii. care au asaltat zona munţilor Orăştiei din mai multe direcţii. Fortificaţiile din preajma capitalei au căzut rînd pe rînd. Traian (98–117 d. pătrunzînd în Dacia pe drumul urmat de Tettius Iulianus. pentru romani. recunoscîndu-l ca rege şi acordîndu-i statut de client al Romei.) a făcut pregătiri pentru supunerea definitivă a Daciei. i-a oferit mari sume de bani. în anul 87. ceea ce era considerat lucrul cel mai ruşinos pentru onoarea armatei imperiale. Toate aceste calităţi pe care le atribuie istoricienii romani lui Decebal el le-a dovedit din plin chiar din prima confruntare pe care a avut-o cu oastea lui Domitian. 1 d. iar în cele din urmă a fost asediată şi Sarmizegetuza. Iulianus nu şi-a putut continua înaintarea spre capitala dacică. pentru care lucruri a fost mult timp. iar dacii au capturat stindarde romane. deoarece avea mari pierderi. ştiind cînd să năvălească şi cînd să se retragă la timp. dar a fost ajuns de urmăritori. bătrînul rege Duras a oferit de bună voie domnia lui Decebal. după o rezistenţă eroică. O nouă ofensivă împotriva Daciei e începută de Traian în anul 105. a regăsit stindardele pierdute de Cornelius Fuscus şi a luat-o prizonieră pe sora lui Decebal. Aşa fiind situaţia. recîştigînd cu greu multe poziţii pe care le pierduse în iarnă. Decebal cu cîţiva oameni de încredere a încercat să fugă spre răsărit pentru a organiza o nouă rezistenţă. Domitian a trimis o nouă armată. „pentru că era priceput în ale războiului şi iscusit la faptă.Hr. iar împăratul Tiberius (sec.. meşter a întinde curse. care a suferit o înfrîngere catastrofală.cucerit cea mai mare parte a ţinuturilor dintre munţii Balcani şi Dunăre. care a înaintat prin Banat şi a dat o bătălie grea la trecătoarea Porţile de Fier ale Transilvaniei. anul 14) a constituit aici provincis Moesis. Pentru a nu împodobi triumful învingătorului. De data aceasta. meşteri şi instructori militari – motiv pentru care această pace a fost considerată ruşinoasă pentru Roma. regele-erou a avut tăria morală să se sinucidă cu paloşul său. În primăvara anului 102. viteaz în luptă. pe generalul Cornelius Fuccus (comandantul gărzii imperiale). Împăratul a trimis în Dacia. Romanii au tăiat conductele de aprovizionare cu apă şi.Hr. ştiind a se folosi cu dibăcie de victorie şi de a scăpa cu bine dintr-o înfrîngere. situaţia era net favorabilă romanilor. dar a suferit mari pierderi. Noul împărat. Fuccus a pierdut o întreagă legiune. Capul şi mîna dreaptă a 6 . Într-o cetate din preajma Sarmizegetuzei. sleiţi de puteri. În faţa invaziei iminente. condusă de experimentalul Tettius Iulianus. el a declanşat războiul. Acesta a cerut pace şi Traian a acceptat.

astfel încît mulţi geto-daci primesc cetăţenie romană: „In urbe Romano qui sunt ex constitutione imperatoris Antonioni cives Romani effecti sunt”. care au format permanent provinciile Moesia şi Dacia. şi alte zone locuite de daco-geţi. Teritoriile respective trebuie considerate părţi componente ale Imperiului. a început popularea ei cu cetăţeni romani şi cu locuitori ai Imperiului „ad agros et urbes colendas”2 . stăpînirea romană s-a extins asupra unui număr mare de autohtoni. căci e greu de presupus că ostaşii şi cei adunaţi de pe aiurea din întregul Imperiu Roman vorbeau la perfecţie latina clasică. iar limba de comunicare între populaţie era. economic al Imperiului Roman.lui Decebal au fost duse împăratului şi apoi trimise la Roma. temporar. După demobilizare. a fost constituită provincia romană Dacia şi mulţi veterani din legiunile romane au fost lăsaţi la vatră. latina. formele administrative ale Imperiului. Ei devin un factor activ în viaţa provinciei. Serviciul militar dura 25 de ani. Progresul treptat al romanităţii. politica de integrare a populaţiei locale în structurile politico-administrative au modificat treptat statutul autohtonilor. mai degrabă. ceea ce înseamnă că războiul se încheiase cu cîteva luni înainte. în cultura şi civilizaţia romană. Astfel. după care ostaşii erau lăsaţi la vatră. Anume latinescul veteranus a dat în limba română (numai în arealul dacic!) cuvîntul bătrîn. latina vulgară (vulgus dicitur). Prezenţa acestui cuvînt la români dovedeşte că în aria sud-dunăreană a teritoriului de formare a limbii române a fost instituit colonatul. militar. În macedoromână 2 3 „ca să cultive ogoarele şi să populeze oraşele”. au ajuns în stînga Dunării elementele culturii materiale şi spirituale romane. intră în relaţii cu autorităţile şi populaţia colonială. La 11 august 106. Prin intermediul coloniştilor. Contactul nemijlocit al coloniştilor cu autohtonii în oraşe şi sate au condus la schimbul de cuvinte. se implică în relaţiile economice dintre sat şi oraş. şi nu latina clasică. În afară de teritoriile dacice. Calculele arată că pe parcursul stăpînirii romane şi-au făcut serviciul militar aproape 61 mii de soldaţi din rîndurile coloniştilor. ca tot poporul să vadă că duşmanul cel mai de temut al Imperiului nu mai există. ca zone de romanizare intensă a autohtonilor şi de etnogeneză românească. inclusiv din rîndurile bărbaţilor daci. colonii primeau loturi de pămînt (peculium „lot de pămînt lucrat de coloni”). care au fost incluşi în sistemul politic-administrativ. „in toto urbe Romano”. 7 . participă la apărarea acesteia. romanii au mai ocupat. Coloniştii aduşi proveneau din toată lumea romană3. la integrarea dacilor în civilizaţia romană. fără îndoială. consolidarea stăpînirii imperiale. Îndată după cucerirea Daciei. ci.

În secolele III-IV. avînd în vedere ca acela să se întoarcă şi să-şi ridice pierderea. campus > cîmp. să se transforme în română. pînă la ostaşii din capul coloanei.picil’u – „avere în bani. care a fost transmis. a căzut raniţa cu merinde. grecii înşişi îşi ziceau romani. Dar cuvintele ostaşului au fost interpretate cu un ordin. Primele surse de informaţie despre limba română ca limbă romanică nou constituită ne-au fost transmise de cronicarii bizantini Theophilactos Symocates şi Theophanes Confessor. schimbări care nu se întîlnesc în elementele împrumutate de limba română din limbile slave. pentru noi e cert că avem de-a face cu fapte de limbă din perioada de formare a limbii române. nu puteau fi identificaţi de greci cu ceea ce-şi închipuiau ei cînd rosteau cuvîntul roman. nu celui cu pierderea. aceste cuvinte „au fost spuse în limba locului. în rezultatul căreia a ieşit învingător. canutus – cărunt. din cauza că nu prea aveau un grad înalt de cultură. sl. povestesc despre un episod al războiului bizantinilor cu avarii. agonisită cu intenţia de a fi lăsată ca moştenire”. sub presiunea triburilor barbare din răsărit. Printre legităţile fonetice cele mai importante menţionăm: – închiderea lui a urmat de o nazală+o vocală sau o consoană în î: lana > lînă. Astfel îi numeau grecii şi pe cei de la sate. populaţia localnică a continuat să participe la răspîndirea şi dezvoltarea limbii latine populare şi după aceasta dată. – fenomenul rotacismului. În timpul uneia din lupte. în limba părintească”. 8 . ca şi celelalte limbi romanice. ραηα ) n-a suferit astfel de modificări fonetice şi n-a devenit rînă sau rînră. Cu toate că Dacia. Un ostaş a vrut să-l prevină pe colegul său despre pierdere şi i-a strigat: „Torna. Cuvîntul rană (v. armata localnicilor se retrăgea în munţi. În urma acestor cuvinte. Grecii numeau poporul de pe ambele maluri ale Dunării ausoni. detaşamentul militar al autohtonilor s-a întors. În această perioadă. Deci prin limba ausonă. ci întregului detaşament. a primit lupta. cînd sonanta n din cuvintele de origine latină (în afară de nn) a trecut în r sau şi l-a alăturat pe r: manus – mărule. Tot de aici provine şi expresia populară a umbla după chicuri (după chicuşuri). De pe şeaua unui cal. după cum subliniază cronicarii bizantini. mane > mîine. Dacă. care. a fost părăsită în anul 271. cantare > a cînta. ceea ce rezultă din schimbările fonetice care s-au produs în această perioadă de peste şase secole. referindu-se la evenimentele din anul 587. treptat. menre – mine. limba latină de la Dunăre a început. din gură în gură. torna fratre!”. aşa că nu aveau nici un motiv de a considera populaţia de la Dunăre tot romani. (mîinile). De altfel. Deci procesul de formare a limbii române a durat peste 160 de ani de stăpînire romanică şi s-a încheiat aproximativ prin secolul al VII-lea. care. limba română. în dacoromână – Picui – „localitate”. nu era considerată încă o limbă bine distinctă de latină. iar populaţia care o vorbea era denumită cu termenul de romani.

Gheorghe Postică. Moesia. 1990. 3. Editura Universitas. IX // ziarul Moldova Suverană din 4 decembrie 1991. trebuie să înţelegem că e vorba de un grai latinesc întrucîtva corupt. X // Moldova Suverană din 6 decembrie 1991. din momentul pătrunderii limbii latine populare în aceste provincii şi pînă în zilele noastre. Revistă de istorie şi ştiinţe sociale. 9-19. Ion Hîncu. Cugetul. Istoria românilor. Din bibliografie: 1. 2. Dardana. 1991.cum o numeau grecii. nr. 1.Iaşi. cuprinzînd provinciile dunărene Dacia. cap. Istoria românilor (antică). pag. cît şi prin influenţa exercitată de limbile cu care a venit în contact. Această limbă a suferit însă schimbări şi transformări neîncetate atît prin evoluţia ei normală. Deci limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman. cap. de unde putem deduce că e vorba de perioada de formare a limbii române. 4. Chişinău . Istoria românilor. Pannonia. 9 .

laudavit – laudă. apare un ă la substantivele feminine. ● la perfectul simplu. au un accent paroxiton şi care la singular au terminaţia –ă. stamus – (să) să stăm . modificări condiţionate lingvistic.Evoluţia sistemului vocaluic latinesc (tabelul) Influenţa popoarelor slave a întărit aceste particularităţi fonematice ale limbilor romanice orientale. şi I pl. adunamus – (să) adunăm. de obicei. Vorbind despre evoluţia fiecărui fonem. cantamus – (să) cîntăm . 10 . persoana a IV. a III-a sg. persoana a IV-a: lăudamus – (să) lăudăm. mai ales în cadrul verbelor româneşti monosilabice: damus – (să) dăm. ● la indicativ prezent şi la conjunctiv prezent. Evoluţia vocalei [ā] Vocala [a] s-a păstrat cel mai bine în poziţie tare (la început de silabă sau cuvînt şi în silaba accentuată): largus > calidus > lacrima> larg cald lacrimă altarium> muttare> albus> altar a muta alb latus> partem> rarus> lat parte rar În limba română contemporană. în loc de a. adunavimus – adunăm. –uri: brăţară ţară lumînare – brăţări – ţări – lumînări cămară nară cîntare – cămări – nări – cîntări alamă aramă – alămuri – arămuri Ă în loc de a latinesc e prezent şi în flexiunea verbală. iar la plural –i. ele vor fi tratate reieşind din: poziţia ocupată faţă de alte foneme. mai ales la: ● indicativ şi conjunctiv prezent. devieri de la legităţile de evoluţie. pers.: adunavit – adună. laudavimus – lăudăm. lavamus – (să) lăm. care. –e.

care în latina clasică însemna “suflet” . cîine şi a derivatelor acestora. canis >cîine. inclavo > închei. lana > lînă. Procesul acesta s-a încheiat prin secolul al IV-lea. aranea >rîie. Dacă în cuvintele de origină latină a urma după grupul consonantic cl. glacial nu ne oferă astfel de modificări. căror. vitea – viţă. romanus > român. În textele vechi. manus >mînă. fiecăror. cărora. beată – bete. casă etc. care s-a produs în cadrul latinescului anima. ● la adjective: deşartă – deşarte. casă – case. el trece în e: clamo > chem. calcaneum >călcîi. faţă. a exclama. καmφορa > camforă. oricărui. oricăror etc. dar a primit şi un ě semivocală: clamat > cheamă. oricărei. şi gl s-a păstrat. canto >cînt.● la imperativ singular în cadrul verbelor monosilabice româneşti: dă! fă! lă! A latinesc e prezent prin ă şi în logoformele pronumelui care (qualem): căruia. În cadrul evoluţiei lui a pot fi stabilite trei legităţi de trecere a lui a în ă: 1) a + n + vocală: beteranus > bătrîn. fiind precedat de o vocală anterioară. a s-a păstrat: annus tertius > anţărţ. quantum > cît4. se poate stabili legitatea: dacă vocala din silaba următoare era reprezentată de un e. Procesul de închidere a lui a urmat de o consoană sau o vocală în î s-a încheiat prin secolele III-IV. pîine. cărei. damnum > daună. ● la verbe (conjunctivul amputat): înfaşă – înfeşe. căreia. 2) a + m + consoană: campus > cîmp. În cazul cuvintelor mîine. branca >brîncă. mane >mîine. 11 . prandium >prînz. î a mai alăturat un i semivocalic. vară. faţă – feţe. a precedat de grupurile consonantice cl. întîlnim forma anremă sau înремэ pentru “inimă”. E vorba de aşa-numitul fenomen al rotacismului şi de asimilarea vocalică regresivă totală. A final. ca şi mamă. sambata > sîmbătă 3) a + n + consoană: angelus > înger. b) dacă în silaba următoare apare o vocală deschisă (a). strambus > strîmb. apasă – apese. fiecărei. masă. frondia – frunză. fontana > fîntînă. deoarece neologismele de tipul clavicuă. 4 Notă: urmată însă de o nazală geminată. fiecărui. Δαημε > danie. deoarece în împrumuturile din limbile slave a+ nazală + vocală (consoană) nu trece în î: ραηα > rană. masă – mese. blandus >blînd. βραηα>vrană. a>e a) dacă în silaba următoare a unui substantiv feminin apare un e: fată – fete. scamnum > scaun. devine ă: acia – aţă. glacia > gheaţă. panem>pîine.

a agăţa. circus > cerc. 3) e+m + consoană > i: tempus > timp. Dar în cadrul evoluţiei lui merula s-a făcut analolgie cu masculinul mierloi şi cu diminutivul mierliţă.A de la începutul cuvîntului dispare. secretus > secret. d. vermis > vierme. t şi după spirantele s. leporem > iepure. tenere > a ţine. Tot sub influenţa derivatelor nu se produce diftongarea lui e în ie în cuvintele: allego > aleg. meus > meu. Cînd însă e era urmat de nn sau de m + o vocală. E vorba de procesul cunoscut cu numele de afereză: agnellus > miel. închiderea lui e în i nu se producea: genna > geană. fremitus > freamăt. tremulo > tremur. testa > ţeastă. A apare necondiţionat la început de cuvînt în calitate de proteză: a aburi. neco. în ea. 12 . medium > miez. quem + ne > cine. Ca şi în cadrul lui а. a aligni. autumna > toamnă. aranea > rîie. sebum > seu. avunculus > unchi. -are > a îneca. dextrem > dzeastre > zestre. nigrum > negru. în cel al lui e acţionează legităţile de închidere a lui atunci cînd este urmat de o nazală: 1) e + n + vocală > i: bene >bine. prin analogie cu petra > piatră. vetulus > veclus > vechi. melem > miere. verres > vier. e. Evoluţia lui ę ( din ē şi ĭ ) Încă în latina clasică aceste două vocale se confundau. Mercuri + dies > miercuri. terra > ţeară > ţară. septem > şeapte > şepte > şapte. Evoluţia vocalei ę (din ě) În poziţie tonică e (s-a diftongat) în ie: exire > a ieşi. densus > des. Latinescul merula. digitus > deget. gemo > (eu) gem. pectus > piept. În textele vechi şi în unele graiuri teritoriale a apare pentru ă: mariră. circo > (în)cerc. fenestra > fereastră. haedus > ied. felem >fiere. disligo > dezleg. conform evoluţiei fonetice normale. anellus > inel. medula > măduvă. s-a diftongat Unele variante însă au rămas literare sub forma diftongată: sella > şea. trebuia să devină miarlă. Urmînd după oclusivele c (k). de aceea mai ales i > e: applico > aplec. 2) e + n + consoană > i: dentem> dinte. g. verso > vărs. apoi s-a revenit la procesul monoftongării: decem > dzeace > zece. în limba veche. a aburca. picaturile. pellem > piele. z.

La început de cuvînt. prehendere > a prinde. eccum illoc >acolo. inaltiare >a înălţa. dacă lipsesc poziţiile precedente: arena > arină. picula > păcură. e > i: me(ne) > mine. e > ă: ad de verum > adevăr. E iniţial aflat înaintea unei lichide >a: erama>aramă. eccum modo > acmu > acum. lingua > limbă. ě>ă şi după o consoană. venenum > venin. eccum illle > acel. l. ad + vix > ad + bix > aghe (reg. care s-a produs în cadrul latinescului anima. Urmat de n + vocală (consoană). e>a: eccum hic > aci> aici. e > i. venatus >vînat. ingluttire>a înghiţi. Eminescu întîlnim: Astă pleavă. e(i) + n + consoană > î: vendo > vînd. ressonare > a răsuna. care în latina clasică însemna “suflet” . ăst gunoi. februarius > făurar. medularem > mădular. nivem > nea stet > (să) stea. venetus > vînăt. mai ales în cadrul particulei de accentuare eccum. cena > cină. În aceeaşi situaţie (e + n + vocală). dacă e urmat de o nazală sau de o vocală anterioară în silaba următoare: crepare > a crăpa. eccum istum > acest. istum>est>ăstnotă. în prefixul de origine latină in-: innatare>a inota. grevis > gre (reg. După o labială sau după rr. erici>arici. te(ne) > tine. peccorarius > răcurar. incalciare>a încălţa. dar cînd în silaba următoare apare o vocală anterioară. E vorba de aşa-numitul fenomen al rotacismului şi de asimilarea vocalică regresivă totală. vendit > vinde.) > bea. g. capitaneus > căpătîi. stringo > strîng.E (i) din silaba finală s-a diftongat în ea: bibit > be (reg. intelligere>a înţelege. melum > măr. şi pe noi?! 13 . e(i) + n + vocală > î: fenum fîn. dacă în silaba următoare nu apare un e sau un i. pissatum > păsat. conventum > cuvînt. în afară de cazurile cînd urmează după c. Dar: corrigia > curea. fetum > făt.) > grea. întîlnim forma aнpeмэ sau înремэ pentru “inimă”.) > abia. capistrum > căpăstru. pilossus > păros ressina > răşină. notă mensura > măsură. viridis > verde. ingrassiare>a îngrăşa. În textele vechi. dentem > dinte. La M. mino > mîn. i>î la început de cuvînt . se(ne) > sine. I > ă: illum>el>ăl. să ajungă-a fi stăpînă şi pe ţară.

horrire > a urî. prin analogie cu substantivele masculine şi neutre. În poziţie atonă: 1. i>e: cristianus > creştin. La fel. excurtare>a scurta. desertus > deşert. hieri > ieri. Evoluţia lui i (>din ī) În poziţie accentuată ī s-a păstrat: audīre > a auzi. frīgus > frig. frigus –frigori. formînd aşa-numitele dublete ale substantivelor: vervex > berbex > berbecem > berbece > berbec. e s-a supus aferezei: exbattere > a zbate. consoana finală s se transformă în i: afflas > afli. 2. temporivum>timpuriu. homo – homini. dies>zi. serenus > senin. excadere > a scădea. extrigat >strigă. i central s-a conservat: scribere > a scrie. e din silaba iniţială >i: mentire>a minţi. est>este (prin analogie cu verbele regulate de conjugarea a III-a). Urmat de o nazală + o consoană. În rezultatul disimilării. solicem > şoarece > şoarec. sentire>a simţi. fīllius > fiu. gallīna > găină. mutas >muţi. I final s-a conservat din următoarele motive: ● pentru marcarea pluralului numelor masculine şi neutre: lupus – lupi. ripa > rîpă. legumen > legumă. După r sau rr însă i>î: ridere > a rîde. rimat > rîmă. i iniţial a devenit semivocală. scrībere > a scrie. farina > făină. formînd diftongi: hiberna > iarnă. 14 . 3. alteori s-a păstrat. Epiteza lui e: sex>şase (prin analogie cu septem>şapte). O dată cu dispariţia lui m final de la substantivele neutre. ● la pluralul pronumelor şi adjectivelor posesive: nostri – (ai) noştri. dīcere > a zice. panticem > pîntece > pîntec. extricare > a strica. berbecem > berbec. e s-a apocopat şi în cuvintele pavonem>păun. i din silaba acoperită s-a păstrat: ficcatum > ficat. digerare > a degera. terrina > ţărînă. e final uneori a dispărut. ● la persoana a II-a sg. excaldare > a scălda.. În derivatele cu prefixul ex-. frictura > friptură.Dar: circare > a cerca. vestri – vostri – (ai) voştri. cantas >cînţi.

luna > lună. pontem > punte. oblitare > a uita. cunuscut. muria > moare. Dar: cognatus > cumnat. rota > roată. formica > furnică. fontana > fîntînă. dolus > dor. ducere > a duce. *domnus > domn. mola > moară. În poziţie neaccentuată. porcus > porc. În textele vechi. tondere > a tunde. orbus > orb. arburii.I s-a sincopat: vestimentum > veşmînt. gustus > gust. Dacă în silaba următoare apare o vocală deschisă sau semideschisă. colorem > culoare. întîlnim un u: adurmi. o s-a păstrat: carnosus > cărnos. 15 . Dar: somnus >somn. tot aşa u > o: autumna > toamnă. rogationem>rugăciune. tute zece. coronare > a cununa. Devieri condiţionate în evoluţia lui o: 1 o+n+vocală > u: Creationem > Crăciun. În cuvintele monosilabice o>ă: vos>vă. domna > doamnă. o+n+ consoană > u: frondia > frunză. rustrul. gula > gură. coquo > coc. întîlnim uneori u: rugu-vă. dui > doi. Evoluţia vocalei o (din ō şi ŭ) În poziţie tonică. bonus > bun. În textele vechi. dominus > domn. diftongarea nemotivată a lui o: coaperu. la început şi la mijloc de cuvînt. lupus > lup. viridis > verde. Evoluţia lui u (din ū şi ŭ) În poziţie accentuată u s-a păstrat: avunculus > unchi. surdus > surd. occidere > a ucide. corvus > corb. rupere > a ripe. în loc de o. o > u: cottizare > a cuteza. acoapere. După cum o > u. quod>că. locus > loc. Încă în latina populară o se confunda cu u: ostium > ustia > uşă. novem > nouă. 3. o+m+ consoană > u: (cu excepţia nazalelor): comparo > cumpăr. humerus > umăr. frontem > frunte. pluvia > ploaie. cogito. corona > cunună. o se diftonghează în oa: brosca > broască. mulgere > a mulge. dulcem > dulce. mortus > mort. Printre modificările condiţionate în evoluţia lui o se cere menţionată legitatea o+n+ consoană (cu excepţia lui n) >î: gonflare > a se (în)gîmfa. homo > om. -are > a cugeta > cuget. dominus > domn. dominica > duminică. numerus > număr. cufea > coif. în locul lui ŏ. socrus > socru. 2. uspăta.

unquat > încă. antaneus > întîi sau din a neaccentuat urmar de r+n: carnaseus > cîrnaţ. e accentuat urmat de n+ vocală (consoană): venetus > vînăt. Făcînd o generalizare a celor menţionate pînă aici. includere > a închide. i accentuat după rr sau r iniţial: horrire > a urî. subglutio > sughiţ. devenit în română nazal: ΡЂД > rînd. 16 . свят > sfînt. ridere > a rîde. U final. U+n+ consoană > î: hirundinella > rîndunea. ripa > rîpă. u iniţial şi medial s-a păstrat: aducebat > aducea. lutus>lut. o împrumutat: порколаб > pîrcălab. În poziţie accentuată. e neaccentuat: venosus > vînos. longum ad > lîngă. trunculus > trunclus > trunchi. fundu. multu. vetulus > veclus > vechi. s-a sincopat: radicula > radicla > ridiche. am putea conchide că vocalele noi din limba română. urceolus > ulcior. multum>mult. teriinna > ţărînă. Textele vechi îl mai păstrează pe u la sfîrşit de cuvînt atît în cuvintele de origine latină. U din silaba posttonică. oculus > oclus > ochi. rodu. scumpu. o nazal: fontana > fîntînă. a dispărut şi el: blandus >blind. ă şi î. u aton: hirundinella > rîndunea. excurtare > a scurta. gustus>gust. rimare > a rîma. blandus > blînd. viscosus > vîscos. judicare > a judeca. lingula > lingură. U final a dispărut pe parcursul secolelor XVII-XVIII. i neaccentuat: ridebat > rîdea. infundare > a înfunda. vendo > (eu) vînd. angustare > a îngusta. după dispariţia consoanei finale. lana > lînă. cît şi în cele nonlatine: pămăntu. au derivat din: Î provine din: a nazal accentuat: campus >cîmp. glasu. conventum > cuvînt. a nazal neaccentuat: angustus > îngust. e împrumutat. pugnum>pumn. virtuosus > vîrtos. crudus>crud. corvus>corb.Modificări condiţionate în evoluţia lui u: U precedat de grupul consonantic cl (gl) > i: ingluttire > a înghiţi. дръзь > dîrz. i (ъ) împrumutat: връста > vîrstă. dereptu. salutare > a săruta.

vom menţiona următoarele: 1. melum > măr. cînd v iniţial sau intervocalic era pronunţat ca b: vovis – vobis. Hr. e împrumutat: serviétte > (reg. коса >coasă. Printre cele mai importante modificări ale consonantismului latin tîrziu. rr. întîlnite în inscripţii începînd cu secolul al II-lea. aşa cum se pronunţă astăzi în limba română.. Consoanele finale încep să amuţească în latina tîrzie prin secolul I frater > frate. are loc şi palatalizarea velarelor. gelum > ger. O dovadă în acest sens o aduc confuziile grafice ci şi ti: condicione – conditione. fillius > fiu. овьсъ > ovăz. Şi viceversa. fă. бездуна > beznă. Consoanele oclusive dentale d. блана > blană. 4. b) g urmat de e (i) a evoluat în ğ: legem > lege. 3. într-o serie de inscripţii din Dacia. e (i) latin accentuat: fetus > făt. a latin neaccentuat în cuvintele derivate monosilabice: dă. facit > face etc.Ă provine din: a latin aton: caldura. titionem > tăciune. 17 d. Velara sonoră palatalizată (g) a evoluat în latina tîrzie pe două căi: a) g intertvocalic a dispărut: ego > eu. eccum tale > acătării. picula > păcură. în locul lui b era înregistrat v: albeus – alveus. În latina tîrzie. u împrumutat: въздγχъ > văzduh. ss etc. ff.) încep să se simplifice. mm. i latin aton: radicina > rădăcină. EVOLUŢIA SISTEMULUI CONSONANTIC LATINESC Ca şi sistemul vocalic. se palatalizează. t. nn. cel consonantic latinesc a suferit o serie de modificări care au fost preluate ulterior de idiomurile neolatine. magis > mai. Încă începînd cu sec. I p. I d. никовалo > nicovală.H. 2. o împrumutat: кадило > candelă.Hr. i împrimutat aton: лебедь > lebădă. 5.) şărvăt. коливо > colivă. 6. după sec. în lucrările de fonetică latineşti era înregistrat aşa-numitul fenomen al betacismului. berbex – vervex. inclusiv de cel românesc. a împrumutat. o latin accentuat: foras > fără. lacrima. tt. Deja prin secolele II-III d. Bonifatio – Bonifacio.: decem > zece. adică mai puţin energic. arsura. urmate fiind de i în hiat.Hr. ll.. e latin aton: veteranus > beteranus > bătrîn. crepare > a crăpa. lă. consoanele geminate (pp. . ele se pronunţau respectiv ţ şi dz (z). articulîndu-se ca şi consoanele simple. Paralel cu palatalizarea dentalelor. ligatura. veteranus – beteranus etc. u latin aton: pulmonem > plămîn. sivi – sibi. primavera.

cînd b intervocalic > v. 2. devieri condiţionate de poziţia sunetului respectiv. Devieri în evoluţia lui p P > n: nuptiae > nunţi (asimilare consonantică.7. la distanţă). caput > cap. a dispărut: abellona > alună. P final. Modificări condiţionate: B intervocalic. cubitus > cot. strambus > strîmb. B iniţial şi medial s-a păstrat: basilica > biserică. regresivă. s-a păstrat: campus > cîmp. capra > capră. excaldare > a scălda. palumbus > porumb. după dispariţia consoanei finale. 3. berbecem > berbec. cuppa > cupă. tibi > ţie. regresivă. platanus > paltin. rubeus > roib. parere > a părea. sibi > sie. 18 . soarta consoanei respective în poziţie finală. plangere > a plînge. pellis > piele. parţială. libertare > a ierta. albus > alb. crepo > crăp. baptisare > a boteza. apoi a lui u. bubalus > bour. Vorbind despre evoluţia fiecărui fonem consonantic în parte. carbonem > cărbune. din necesitatea de a uşura pronunţia. caballus > cal. vobis > vouă. soarta consoanei respective în poziţie iniţială şi medială. habere > a avea. dacă se află în componenţa formelor tone ale verbului a avea: habemus > avem. sanguem > sînge. sappa > sapă. rămâne intact. scribere > a scrie. le vom cerceta sub 3 aspecte principale: 1. B final. parţială. B > u în formele pronumelor personale în dativ: nobis > nouă. P > t: despectus > deştept (asimilare consonantică. habui > avui etc. carpinus > carpen. cauzat de amuţirea lui u final. sorbire > a sorbi. capistrum > căpăstru. aqua > apă. sorbus > sorb. Evoluţia oclusivelor labiale P iniţial şi medial s-a păstrat: paganus > păgîn. Grupurile consonantice se reduc la o singură consoană: exire > a ieşi. prin contact) . habetis > aveţi. repaussare > a răposa. quattuor > patru etc. Există şi unele excepţii de la această legitate. blandus > blind. subtus > sub. comparare>a cumpăra. tempus > timp.

b > u: fabrum > faur. Tot aşa se comportă astăzi în limba română contemporană t sau ţ final. intrare > a intra. În urma dispariţiei lui u final. februarius > făurar. mentionem > minciună. imperator > împărat. hospitium > ospăţ. t a rămas intact: canto > cînt. lutum > lut. mustum > must. b s-a palatalizat: fimbria > frînghie. Devieri în evoluţia lui b: 1. Precedat de o vocală şi urmat de o lichidă. habeat > să aibă. vivitia > viţă. cînd t final este urmat de sufixul diminutiv –ior: slut > sluţior. chiar de este urmat de o vocală anterioară. Ajuns prin metateză între o vocală şi o semivocală. b intervocalic >g (ğ): rubus > rug. rogationem>rugăciune. aut > au. tabanus > tăun. frate > frăţior. abscondere>a ascunde. el nu se transformă în ţ sau în č: angusti > înguşti. T+e (i) în hiat cu ō sau ū > č: Creationem > Crăciun. ventus > vînt. sementia > sămînţă. sagitare > a săgeta. b a fost disimilat de consoana imediat următoare: ablongare > a alunga. Dacă însă t este precedat de consoana s. petiolus > picior. sub(u)lum > sul. oaspete > ospeţior. 2. grăunte > grăuncior. Oclusivele dentale şi velare T iniţial şi medial s-a păstrat (cu excepţia cazurilor de africatizare): turturella > turturea. bibit > bea. Modificări condiţionate: T + o vocală anterioară în hiat > ţ: credentia > credinţă. b s-a vocalizat: presbiter > preot. fetiola > fecioară. b s-a păstrat: robeus > roib. stet > să stea. astectare > a aştepta. cu rare excepţii. Dar: sunt. subglutiare > a sughiţa. potentia > putinţă. inclinationem > închinăciune. sitem > sete. Această legitate e valabilă şi pentru limba română contemporană. 3. uber > uger. scribet > scrie. dimineaţă > diminecioară. T final a amuţit. panticem > pîntece. hosti > oşti. tondere > a tunde. dacă e urmat de sufixul diminutiv –ior: cîrnaţ > cîrnăcoir. turma > turmă.Uneori. porta > poartă. încă în perioada latinei populare: ad post > apoi. stratum > strat. cuminte > cumincior. subglutiare > a sughiţa. 19 .

sacus > sac. 2. depanare > a depăna. dies > dzi > zi. d s-a păstrat: cado > cad. coda > coadă. Încă în perioada latinei tîrzii. mai ales în cadrul formelor de perfect simplu. D iniţial şi medial a rămas neschimbat. t > č fiind asimilat regresiv de o consoană africată: monticellus > muncel. ustia > uşă. laudasti > lăudaşi. hordeum > ordz > orz. d a fost disimilat regresiv: admissarius > armăsar. prehendo > prind. asternere > a aşterne.: cantasti > cîntaşi. Precedat însă de s. t s-a sonorizat: urtica > urdica > urzică. caldaria > căldare. surdi > surdzi > surzi. fiind disimilat. c(k) s-a păstrat: accus > ac. d+e (i) în hiat > dz > z: diana > dzînă > zînă. dar urmat de i în hiat. D din componenţa grupului consonantic ndc a fost disimilat: mand(u)care > mîncare. cuccus > cuc. peccatum > păcat. Devieri în evoluţia lui t: 1. crudus > crud. circus > cerc. 1. petiginem > pecigine. C(k) a rămas intact dacă nu preceda o vocală anterioară: cantus > cînt. t dispare. quod > că. dormisti > dormişi. calidus > cald.). sucus > suc. dacă nu era urmat de o vocală anterioară: dentem > dinte. Modificări condiţionate: d+e (i) > dz > z: decem > dzece > zece. În urma dispariţiei lui u final. la pers. porcus > porc. arcus > arc. culmen > culme. t dispare: pastionem > păşuine. Devieri în evoluţia lui d: 1. tenda > tindă. D final a amuţit încă în perioada latinei tîrzii: ad > a. extergere > a şterge. prandium > prîndz > prînz. vendo > vînd. detonare > a detuna. dormire > a dormi. frondia > frundză > frunză. II sg. dare > a da. 2. quid > ce. caldura > căldură. intendo > întind. cucuta > cucută.tristi > trişti. Disimilare regresivă parţială: adjungere > a ajunge. 20 . lacus > lac. ostiolum > uşor (subst. După dispariţia lui u final.

frictura > friptură. fructus > frupt. macelarius > măcelar. ducere > a duce. intellectus > înţelept. urmat de s. grevem > greu. fagus > fag. în urma disparuţiei lui u final. c+e(i) s-a africatizat: cera > ceară. circus > cerc. c > t: cognoscere > a cunoaşte. Modificări condiţionate: 1. clavem > cheie. allego > aleg. lucta > luptă. laxare > a lăsa. octo > opt. graulus > graur. largus > larg. 4. ligat > leagă. franxisti > frînseşi. c după o vocală accentuată şi urmat de s sau t >p: coctorius > cuptor. cernere > a a cerne. invinco > înving. ceapa > ceapă. discalciare >a descălţa. 6. caelum > cer. longus > lung. c din cadrul grupului consonantic cl s-a palatalizat în k´(ch): clamare > a chema. cervus > cerb. radic(u)la > ridiche. disculcius > desculţ 3. c după o vocală atonă. g+e(i) s-a africatizat în ğ: jugum > jug. G iniţial şi medial. inclinare > a încheia. nutricium > nutreţ. G final. 2. vescidus > veşted. nascere > a naşte. dar urmat de e (i) în hiat. nescio quid > nişte. dixisti > ziseşi. s-a contopit cu acesta: exire > a ieşi. s-a păstrat: gallina > găină. veclus > vechi. 7. disfaciolare > a desfăşura. dulcis > dulce. inglacio > îngheţ. c a dispărut: fascia > fîşie. pectus > piept. judicium > judeţ. vitricus > vitreg. directus > drept. dacă nu era urmat de o vocală anterioară. a rămas intact: castido > cîştig. includere > a închide.În unele cuvinte. În aceeaşi poziţie. c(k) s-a sonorizat: conflare > a se (în)gîmfa. cotoneus > gotoneus > gutui. 5. factum > fapt. gula > gurp. c+e(i) în hiat cu o vocală accentuată sau cu o (u) neaccentuat s-a transformat în ţ: arsicia > arşiţă. fumigat > fumegă. lexiva > leşie. 21 . Modificări condiţionate: rumegat > rumegă. Precedat de s şi urmat de e(i). dirigo > dreg. 1. rogat > roagă. maxilla > măsea.

Ca variantă a spirantei z. Fiind asimilat de un n imediat următor. Qu urmat de o vocală s-a redus la c (k): quod > că. signum > semn. g+e(i): sagitta > săgeată.gelum > ger. t+e(i) în hiat cu o vocală neaccentuată: hospitium > ospăţ. extinguere > a stinge. genna > geană. 3. d+e(i) în hiat:cadeat >(să) cadză > cază. coquo > coc. ğ ţ gu+e(i): sanguem > singe. unguere > a unge. Forma a mere devine a merge prin analogie cu a alerga. g+e(i) în hiat cu a dispare: corrigia>curea. equa > iapă. gu+e (i)ğ: extinguere > a stinge. 2. diana > dzînă > zînă. rogationem > rugăciune. cognatus > cumnat. pugnum > pumn. j+a: jaceree > a dzace > a zace. -legis > lege. Evoluţia oclusivelor velare 1. care a evoluat din: d+e(i): dico > dzic > zic. 2. civitatem >cetate. care exprimă acţiuni dimanice şi care conţin litera g. lex. jidicum > judeţ. g >n: lignum > lemn. Analizînd cele expuse. 3. gelum > ger. coquere > a coace. e cazul să facem o generalizare a legităţilor care au condiţionat apariţia consoanelor africate în limba română: c+e(i): circellus > cercel. c+e(i) în hiat cu o vocală neaccentuată: socia> soaţă. t+ e(i)+ō sau ū: petiolus > picior. t+e(i): terra > ţară. înterguare > a întreba. g din grupul consonantic gl s-a palatalizat în g’ (gh): glacia > gheaţă. torquo > torc. quomodo > cum. ung(u)lus > unghi. 4. 5. subglutiare > a sughiţa. 3. gu+a >b: lungua > limbă. quesivi > a cerşi. qu+a > p: aqua > apă. sanguinare > a sîngera. 1. vivitea > viţă. glandem > ghindă. a fugi. intelligere > a înţelege. radeat > radză > rază. tibi > ţie. qu+e(i) > č: quinque > cinci. quattuor > patru. intinguo > înting. z 22 . sanguem > singe. sagitta > săgeată. gu+o > g: unguo > ung. 2. apare în limba neîngrijită africata dz. ungere > a unge. ung(u)la > unghie. č c+e(i)+ō sau ū: urceolus > ulcior. ingluttire > a înghiţi.

prunus > prun. n+e(i) în hiat s-a palatalizat: antaneus > întîi. montis > munte. mons. care mai apoi a dispărut. necare > a îneca. vinum > vin. partem > parte. N final a dispărut încă în perioada latinei tîrzii: culmen > culme. cuneus > cui. cotoneus > gutui. disimilarea: malva > nalbă. Modificări condiţionate: 1. ningere > a ninge. mensura > măsură. În componenţa prefixului com-. mens. 2. dormire > a dormi. lumen > lume. homo > om. Printre devieri în evoluţia lui m pot fi menţionate: 1. fontem > frunte. M precedat de a şi urmat de n (a+m+n) > u: scamnum > scaun. Urmat de u final. La finala secundară m s-a păstrat: fumus > fum. m deseori > n: ghimpi > ghinchi. anima > inimă. m s-a păstrat: comparat > cumpără. termulus > ţărm. salicem > salce.Sonantele nazale M iniţial şi medial s-a păstrat: mensa > masă. În varianta populară. mentire > a minţi. lana > lînă. vinea > vie. uneori. dominica > duminică. comnator > cumătru. asimilarea: formica > furnică. calcaleum > călcîi. danum > daună. 3. 23 . 2. Palatalizarea lui n are loc şi astăzi. mentis > minte. alteori a dispărut: comprehendit > cuprinde. 2. noctem > noapte. mane > mîine. timeo > (mă) tem. banea > baie. pomus > pom. adunamus > adunăm. musca > muscă. Modificări condiţionate: 1. cerno > cern. sptrinten > sprinteior. nomen > nume. torno > torn. legumen >legumă. minaret > a mîna. strîmbi > strînghi. cînt apare sufixul –ior: bălan > bălăior. bătrîn > bătrîior. panem > pîine. scump > scunchi. mutus > mut. mentionem > minciună. compitis > cumpăt. N iniţial şi medial s-a păstrat: nasus > nas. M final a amuţit încă în latina tîrzie: dentem > dinte. n s-a păstrat: cornu > corn.

(re)manes > (ră)mîi.. neminem > nimărui. (in)plantare > a împînta. fenomen cunoscut cu numele de ritacism: bonus > buru > bun. lactem > lapte. acesta s-a transformat în r: fel. catellus > căţel. planxi > plînsei. solem > soare. unxi > unsei. sol. Urmat de s. 2. 4. exponis > spui. fulgerare > fulgera. genna > geană. La substantivele care-l aveau pe l la N. conjugo > (în)conjur. norma literară îl păstrează pe n: boni > buni. caballus > cal. homini > oameri > oameni. Evoluţia lichidelor L iniţial şi medial (ci excepţia poziţiei intervocalice) s-a menţinut: lacrima > lacrimă. 5. Epenteza lui n: grangulus > graur. pruni > pruni. illac ad > la. Asimilarea lui n urmat de b. Dar: annus > an. alteori a dispărut: confundare > a cufunda. sanitatem > sărătate > sănătate. melem > miere. n intervocalic din cuvintele de origine latină (cu excepţia celor în care n era geminat: nn). suponis > supui. fenestra > fereastră. L final s-a păstrat după dispariţia lui u final: agnellus > miel. abellona > alună. allevatum > aluat. La nume însă. 4. mel. caldura > căldură. în aceleaşi condiţii (n+i final). porcellus > purcel. salem > sare. nonni > nuni. palma > palmă. 3. (în)blandire > a îmblînzi. felem > fiere. ponis > pui. mostrare > a mustra. conventum > cuvînt. reponis > răpui. circellus > cercel. 24 . pensare >a păsa. stabullum > staul. convenire > a (se) cuveni. ranunculus > rărunchi. n+i final se palatalizează în radicalul unor verbe: apponis > apui. densus > des. Devieri în evoluţia lui n: 1. trecute fiind prin paradigma declinării. n s-a păstrat în cadrul unor forme de perfect simplu al verbelor de conjugarea III-a: strinxi > strînsei. p: (în)pacare > împăca. Urmat de s.soarta lui n e similară celei a lui m: uneori s-a păstrat: contenio > cuntenesc. era scris r. În textele vechi. Disimilarea lui n: canutus > cărunt.3. subullum > sul. În prefixul con. sal. n a fost disimilat de acesta: mensa > masă.

s-a păstrat: caballus > cal. R iniţial şi medial s-a păstrat: resonare > a răsuna. apoi a dispărut: folia > foaie. aranea > rîie. doliosus > duios. l+e(i) în hiat la început s-a palatalizat. palumbus > porumb. socrus > socru. clarum > chiar. 4. paludem > pădure. circellus > cercel. terra > ţară. mola > moară. gelum > ger. melum > măr. galleta > găleată. clavatoria > cheutoare. satullus > sătul. ll însă. bubalus > bour. voleo > voi. l din componenţa grupurilor consonantice cl. glandem > ghindă. Asimilarea: fuliginem > funingine. filum > fir. Printre d e v i e r i în evoluţia lui l. palea > paie. vallem > vale. putem menţiona: 1. inglutire > a înghiţi. risus > rîs. gl s-a palatalizat. porcella > purcea. filius > fiu. milia > mie. olla > oală. metateza: pulmonem > plămîn. taliat > taie. 3. L intervocalic > r: caelum > cer. 5. Disimilarea: ululare > a urla. clamare > a chema. ll urmat de a. stella > stea. glacia > gheaţă. qualem > care. gula > gură. oricla > ureche. clavem > cheie. mai ales în cadrul substantivelor feminine. arcus > arc. 2. în această poziţie. aceste grupuri transformîndu-se respective în ch. dolus > dor. pellem >piele. capistrum > căpăstru. petiolus > picior. vitella > viţea. a dispărut: margella > mărgea. 2. novella > nuia. fera > fiară. 25 . carraria > cărare. hirundinella > rîndunea. gh: clagum > cheag. familia > femeie. turturella > turturea. alium > ai „usturoi”. anellus > inel. 3. ille > el.Modificări condiţionate: 1.

În limba vorbită însă. admissarius > armăsar. stare – a sta. stufus > stuf. Dar r+i în hiat s-a păstrat: adjutorium > ajutor. ca şi n. cînd r final s-a păstrat. dintr-un u semivocalic latinesc. Aceeaşi evoluţie o are . Devieri în evoluţia lui r: R+i. în limba vorbită. mirionem > minune. Există însă şi cîteva excepţii. r. farina > fănină. se palatalizează şi dispare: velis > veri > vei. quattuor > patru. sternutare > a strănuta. şi r descendent din l latin intervocalic: salis > sari > sai. frontis > frunte inflare > a umfla inflorire > a înflori afflare > a (se) afla scrofa > scroafă F din finala secundară s-a păstrat: cufea > coif. R a fost disimilat: turbulare > a tulbura. dacă n-a avit loc metateza. în afară de poziţia intervocalică: valem > vale verus > văr venatus > vînat venenum > venin venator > vînător conventum > cuvînt convenire > a (se) cuveni convenientia > cuviinţă 26 . muria > moare. r s-a apocopat: dare – a da. rostrum > rost. venator > vînător. carrus > car. venire – a veni. în cazul metatezei. suffero > sufăr. venatoria > vînătoare. serenus > senin. R final. se palatalizează: paris > pari > pai. comnater > cumătru. rarus > rar. fulger >fulger. cibrum > ciur. scribere – a scrie. pereat > piară > pieie. taurus > taur. F în poziţie iniţială şi medială s-a păstrat: facere > a face factum > fapt factura > făptură formica > furnică fenestra > fereastră frictura > friptură fructus > frupt frons. queri > ceri > cei. frater > frate. a dispărut ca orice consoană finală: imperator>împărat. chiar dacă nu s-a produs metateza: vultur > vultur. Fricativa v apare la o etapă mai tîrzie a latinei populare. humerus > umăr. s-a păstrat: inter > între. super > spre. ferrum > fier. R a fost asimilat: corona > cunună. care s-a păstrat în poziţie iniţială şi medială. februarius > făurar. În inifinitivul verbului. S-a produs metateza: formosus > frumos. R de la finala secundară s-a păstrat: aurus > aur.R final. ca şi n+i.

v intervocalic s-a vocalizat. ci i. vesica > beşică. devenind z: disbinare > a dezbina. habeat > să aibă. disbracare > a dezbrăca. a unor numerale (tres > trei) şi a unor adverbe (magis > mai). -re. a des–şuruba > a deşuruba. constatăm că inventarul de fricative al limbii române a fost completat cu noi foneme: 27 . nascere > a naşte. S + c (t) + e (i) > ş: cognoscere > a cunoaşte. S din componenţa prefixului –des e asimilat de ş. exbattere > a zbate. habui > avui. ca şi b. levare > a lua. Sub imfluenţa unor forme pronominale (illi > ei. 4. S + e (i )> ş: deserto > (eu) deşert. ceresia > cireaşă. vos > voi). a se des–zice > a se dezice. v. habuisset > avuse. prin analogie.În poziţie intervocalică. cantas > cînţi). crescere > a creşte. s a fost înlocuit. sessus > şes. clavatoria > cheutoare. j. septem > şapte. nos > noi. S urmat de o consoană sonoră este asimilat de aceasta şi se sonorizează. alvea > albie. z: a des–şăla > a deşela. v > b: alvina > albină. 2. În paradigma verbului habeo. v s-a menţinut în formele tone ale acestuia în locul lui b: habere > a avea. Generalizînd cele expuse mai sus. S iniţial şi medial s-a păstrat: sanitosus > sănătos serenus > senin salicem > salcie sementia > sămînţă risus > rîs excadere > a scădea extemperare > a astîmpăra grossus > gros S final a dispărut încă în latina vulgară. grossi > groşi. Uneori. habebat > avea. a des-şeua > a deşeua. astectare > a aştepta. camisia > cămaşă. verbale (laudas > lauzi. disligare > a dezlega. trecînd în u: alevatum > aluat. 3. păstrînsu-se însă la finala secundară: densus > des fusus > fus grassus > gras risus > rîs ursus > urs visum >vis Modificări condiţionate: 1. dispare din motove de pronunţie: avunculus > unchi pavonem > păun tardivus > tîrziu cantavi > cîntai clavem > cheie novem > nouă juvenca > juncă novella > nuia pluvia > ploaie Precedat de l. densi > deşi. grassi > graşi. habutus > avut etc. exventare > a zvînta. asternere > a aşterne.

a se şuşoti. ung. adjungere > a ajunge. fr. hojma. sonoră: disligare > a dezlega. creaţii interne: a hăi. şah. care provine din: 28 . hoţ etc. din creaţii interne: a şuiera. harpe >harpă. a hăcui. J. Kaizer. J latin medial: adjutare > a ajuta. слота > zloată. chauvin > şovin. care provine din: e+ō: deorsum > gois > jos. (Semnificaţia unor slove ale alfabetului chirilic) H. a se şupuri. ung. camisia > cămaşă s+c (t)+e (i): cognoscere > a cunoaşte. germ. şfară. cazer > a caza. храм > hram. din creaţii interne: a zurui. Jovis diez > joi. Şonka > şuncă. care provine din: împrumuturi: turc. turc. pe calea împrumuturilor: slav. castigo > cîştig Ş. szufla > juflă. a jăpni împrumuturi: slav.Z. hordeum > orz. creaţii interne: javră. exbattere > a zbate. s+ e (i): sella > şea. жалоба> jalbă. z grecesc împrumutat: ςαμα >zeamă. жаратекь >jăratec. a se zghihui etc. dicere > a zice. zarzavat. fr. fr. turc. jaquette > jachetă. fr. habar. care provine din: d+ e (i): decem > zece. J latin iniţial: jocum >joc. hîrjoană. împrumuturi: slav. s+ cons.

a lua în căruţă. Cuvintele latinei vulgare. Cernere în latina clasică însemna „a separa. Carrus. Formarea cuvintelor. 2. Încă în latina vulgară el şi-a extins sensul de a lua foc. a o lua la sănătoasa ş.a. iar în română ea a dat prin evoluţie normală iapă. 29 . mai frecvente în latina populară şi. Compunerea. a lua la ochi. În română şi celelalte limbi romanice acest verb apare cu sensul de „a se găsi”. 5. Caballus era întrebuinţat de scriitorii clasici mai ales în accepţiunea de „cal prost. a inspira. a lua cu binişorul. varianta equus a dispărut aproape complect. ultima interpretare era cea mai răspîndită. devenind un verb polisemantic. În latina vulgară. situat în partea facială şi acoperit cu păr. Dintre cuvintele din prima categorie menţionăm următoarele. Adaptări directe şi mutaţii de sens în cadrul paradigmei latina clasică – latina populară – româna. mai conservînd şi noţiunea latinească clasică – cea de „mijloc de transport”. În latina vulgară. Horaţiu. Barba avea numai sens de loc al corpului omenesc. 2. Derivarea. 4. Aranea avea în latina clasică numai sensul de „păiangen” sau „pînză de păiangen”. a se aprinde. În limbile romanice. Cuvintele care în latina vulgară aveau o semnificaţie mai mult sau mai puţin diferită de cea din latina clasică. Cu acest sens el a venit şi în sistemul stelar popular românesc. care nu erau cunoscute de latina clasică. caballus devenise aici sinonim cu equus. În vorbirea populară latină şi în română el a mai căpătat şi sensul de „bărbie”. la bărbaţi. Cu acest sens el s-a dezvoltat în română. Acest cuvînt căpătase în latina vulgară o semnificaţie specială de constelaţie: Carul Mare şi Carul Mic. mîrţoagă”. Apprehendere în latina clasică aveau numai sensul de „a lua”. în lexicul activ al limbii române: Afflare era cunoscut în latina clasică numai cu semnificaţia de a sufla. pe care-l întîlnim într-o serie de expresii şi locuţiuni verbale de tipul a lua apă-n gură. Conversiunea. În studierea lexicului latinei vulgare trebuie să deosebim două categorii de cuvinte: 1. 3. cît şi în română. respectiv. La Lucilius. a deoseb”i. acest cuvînt a mai primit semnificaţia de „rîie”. Juvenal îl găsim însă cu sensul de „cal în general”. În limbile romanice îl găsim mai ales cu sensul de „a cerne făina”.Lexicul latinei populare şi influenţa lui asupra celui din română 1.

de la a face pîine pînă la a face copii. Levare în latina clasică însemna „a ridica. De aici a venit şi cuvîntul românesc aluat prin proteza lui a la participiul verbului luat. dîndu-i explicaţia care echivalează cu frater mariti mirelui). a-şi face cruce.Cuvitas. Machinari în latina clasică era interpretat cu sensul de „a inventaI. it. Astăzi. Astfel. a plesni”. Cognatus. Dare avea sensul special de a produce. a da de gol. şi îşi poate extinde sfera semantică. cetate. Ca şi a lua. nu de lege creştinească. citta. avem: dr. devenind în română un verb polisemantic şi dînd naştere unei serii de locuţiuni verbale: a da şfară-n ţară. cea de astăzi în limba română: mola machinaria = moara măcina. a da şi-a extins mult semantica. sinonim cu latinescul mater.a. Încă în latina clasică existau cîteva sensuri particulare pe care putea să le aibă verbul facere: barbam facere. Frigus. a da drumul ş. De la înţelesul de „cămin”. Civitas l-a substituit pe urbs în tot domeniul romanic. Cu acest sens apare des în scrierile vechi: Turcii sînt de altă lege. În latina vulgară el a căpătat o altă semnificaţie. Focus. Dar în latina clasică mamma avea sensul de „mamelă”. În cea vulgară el era echivalent cu „a crăpa. Mamma e un cuvînt din limbajul copiilor. a trecut în latina vulgară cu sensul de „febră” şi şi-a păstrat acest sens în denumirea populară a bolii friguri în limba română. fr. folosit în latina clasică pentru a desemna „drepturile cetăţeanului roman” se identificase în latina vulgară cu urbs. Crepare însemna în latina clasică „a răsuna”. Ficatum era asociat la origine cu jecur. a sustrage” (o avere). În latina vulgară el mai capătă un sens de religie. cite. a face Paştile. a face poate face bloc cu aproape orice cuvînt semantic. În vorbirea populară acest cuvînt trebuie să fi fost foarte răspîndit. ungues facere. uneori – „a complota”. (fratele miresei) sau uxoris (frate al 30 . focus trecuse în latina vulgară la acela de „foc”. care în latina clasică avea forma de plural frigori. el a devenit polisemantic. mai ales din sfera substantivului. a da de sminteală. O altă schimbare de sens pe care o prezintă levare în limba română este aceea de a fermenta. după cum zicea un lingvist. Latina vulgară i-a îngustat sensul. Ca şi verbele a da şi a lua. Cele mai vechi expresii cu a face sînt cele ce ţin de religie: a face păcate. a da de dracu. inclusiv al omului. În limbile romanice el şi-a extins semnificaţia şi astăzi denumeşte un organ al oricărui animal sau pasăre. ceea ce însemna „ficat de gîscă îngrăşată cu smochine”. În latina vulgară era folosit cu sens mai larg de „a lua”. Lex avea sensul de „lege” (în latina clasică lex-legis).-a avea în latina clasică accepţia de „rudă în genere”.

: soir. dispariţia consoanei finale m. apoi a lui u. mai ales că „soldatul care şi-a făcut datoria” era trecut de anii tinereţii. În română el a dat două semnificaţii: mîner şi a rămîne.: mamman. it: mamma. Septimana. iar în latina vulgară şi în română a venit cu accepţia de astăzi: „a îneca”. Veteranus. Lingviştii latini subliniau că acest cuvînt nu trebuie întrebuinţat cînd e vorba despre om.: sera. it.: tata. adică „cel care nu este creştin”. Acesta a fost etimonul cuvîntului mama pentru mai multe dintre limbile romanice. dar nu erau în lexicul latinei clasice. la origine un adjectiv cu sensul de „tîrziu”. Manere trecuse de la înţelesul de „a rămîne” la acela de „a petrece noaptea într-un loc”. a avea rost. respectiv. De exemplu. Rostrum însemna în latina clasică „cioc”. 31 . Necare în latina clasică însemna „a face să piară. Evoluţia normală prin disimilarea lui u (sincopa) şi rotacizarea lui n. La început era asociat cu dies şi hora. Odată cu apariţia creştinismului sensul lui a devenit „păgîn”. orfan”. În latina clasică însemna „soldat care şi-a satisfăcut stagiul militar”.: mama. Paganus în latina clasică însemna „locuitor de la ţară”. menţionate la începutul temei: care existau în vorbirea poporului. a sugruma”. se întîlneşte destul de des. în aceleaşi inscripţii. a devenit substantiv şi se folosea independent. În română rost e întrebuinţat tocmai cu sensul de „gură” şi e întîlnit de expresiile a lua la rost. fr. Cu timpul. a devenit în latina vulgară substantiv şi a căpătat în epoca creştină înţelesul de „săptămînă”. în dr.odată ce este întîlnit pe plăcile funerare ale multor morminte din epoca veche. a ucide. apoi trecerea lui e în ă şi. populară: tata. „bot”. În limba română a căpătat sensul „om în vîrstă”. orb. Sera era. dr.: seară. De exemplu: dr. Orbus în latrina clasică însemna „lipsit de ceva. Mai puţin numeroase sînt formele care aparţin celei de-a doua categorii de cuvinte. fr. visa nocturna. de asemenea. a dat varianta populară mormînt. prov. care în latina clasică era pater. a devenit bătrîn Visum în latina clasică însemna „apariţie”: visa somniorum. Îl mai întîlnim şi în alte arii ale limbilor romanice: it. vechea franceză: taie.: ser. Alături de mamma. A suferit fenomenul betacismului. În latina vulgară şi în română vine cu accepţia de astăzi: vis. În latina clasică el era conceput ca lipsit de vedere. şi tata. După trecerea lui e neaccentuat în ă şi sincoparea celui deal II-lea e aflat în poziţie neaccentuată. folosit în latina clasică în calitate de adjectiv. La Empiricus rostrum este chiar sinonim cu os. Monumentum se ăntîlneşte uneori la autorii clasici cu sensul special de „monument funerar”. el s-a izolat de acestea.

Vom cerceta fiecare din aceste cazuri de constituire a lexicului limbii române sub influenţa latinei populare. De aici şi a îmbrînci. Substantive Aici trebuie să cităm cîteva cazuri de apariţie a cîtorva substantive din adjective. sapă. Galetta era folosit în latina populară cu sensul de „mensura vinaria”. Aceasta este una din trăsăturile caracteristice ale oricărei limbi populare. Tita. după cum ştim. Vom mai adăuga aici substantivele provenite din adjective şi cercetate de noi în paragraful de mai sus sera – seară şi septimana – săptămînă. a-i da o labă”. la noi – „găleată”. Au trecut la categoria substantivelor.. „mamelă”.: teter. Fontana – fîntînă Frondea – frunză. iar ca verb e asociat ca „a suge”: fr. Galineceus – găinaţ. Linea – ie.: teta. în trei feluri: 1. II. 2. – strat. prin adăugarea de elemente noi (sufixe şi prefixe) la formele existente (afixarea). Spinalis – spinare 32 . adică „a-i da cu mîna. cu diferite variante. tuta) a evoluat în română în ţîţă. sp.Branca cu înţelesul de „labă”. Latina vulgară era mai mult înaintată decît cea clasică în ceea ce priveşte formarea cuvintelor noi. prov. exista în latina vorbită ca un cuvînt propriu vorbirii copiilor (dida. prin trecerea aceleiaşi forme dintr-o categorie în alte. ca şi mama. aşa-zisa conversiune. Capitaneus – căpătîi. Cuvintele noi se formează. port: teter. teta. o serie de participii la perfectiv: buccata fetatum stratus – bucată. 3. – fătat. de asemenea. Carnaseus – cîrnaţ. Scortea – scoarţă. Sappa era determinat ca un „genus instrumenti rusticorum” (un fel de instrument de la ţară). În limbile romanice găsim o serie întreagă de cuvinte înrudite cu acesta care înseamnă. urmînd ordinea diferitor categorii gramaticale. prin compunere. Novella – nuia.

lucor – lucoare. – ulus. muncel. soricellum – şoricel. -icus. aratura – arătură. surcella – surcea. -a: -ule: -ina: -aneus: -or: -ura: -arius: matteuca – măciucă. tărie. seminatura – semănătură. preotissa – preoteasă etc. mînzoc. mămucă. -sura: dulcitia – dulceaţă. amaritia – amăreaţă. de exemplu. imperatrissa – împărăteasă. Tot cu sufixul -ellus s-au format substantivele particella – părticea. cavula – gaură. uculus în loc de -iculus apare în peduculus – păduche. -entia: suferentia – suferinţă. -ellus: hirundinella – rîndunea. Acest sufix. Găsim chiar în latina clasică variantele catullus – catellus. -cellus: monticellus – munticel. dogarius – dogar. Trebuie să menţionăm aici cîteva schimbări de sufixe care se produseseră în latina vulgară.a. calcaneus – călcîi. arsura – arsură. -itia: -ura. -a: -ulum. caldaria – căldare. necunoscute în latina clasică. -issa a pătruns prin intermediul limbii greceşti: diaconissa – diaconeasă. -ucus. vitullus – vitellus. împrumutat din greacă a pătruns în latina vulgară mai ales în perioada epocii creştine şi este folosit în limbile romanice la formarea substantivelor abstracte: avuţie. -occus. omenie ş. – – anus a fost înlocuit cu -o. a fost înlocuit cu -ellus.Substantivele formate cu sufixe: -ia (-ie). 33 . trunculus – trunchi. pecorarius – păcurar. cripatura – crăpătură. carraria – cărare. radicina – rădăcină. În locul clasicului geniculum avem genuculum – genunche. Marcel. tătucă etc. calura – căldură. -ucus. au existat în cea vulgară şi au dat în limbile romanice o serie de derivate de tipul păsărică. găticel. -onis în tabanus – tăun. margella – mărgea. padulem – pădure. teneritia – tinereţe. frictura – friptură.

d. un împrumut din greacă prin intermediul latinei vulgare. Verbul Vom studia mai întîi verbele derivate din substantive sau din adjective prin adăugarea directă a unei terminaţii verbale la tema acestora. verbe derivate din substantive: bucca – îmbucare. limba română foloseşte construcţiile de tipul cîte unul.m. În limbile romanice occidentale expresia cata unus apare ca pronume nehotărît: fr. latina vulgară cunoştea deja construcţiile nescio quem + ne – neştine. ostăşesc ş. braca – îmbrăcare. Aşadar. 34 . temporivus – timpuriu. neque unus – niciunul. Aceste forme datează din latină. care a pătruns de timpuriu în latină şi a fost asociat cu unus după modelul grecesc.a.ivus: .– cada uno.Deja în latina populară se formează o serie de substantive compuse: caprifolium > Domine deus > căpriori Dumnezeu manus stergium > prima vera > mîneştergură primăvară Prin derivare cu sufixe s-au format în latina populară cîteva adjective. nec + mica = nimica. pronumele demonstrative de tipul acesta. Numerale În calitate de numerale distributive. care au provenir de la compuşii latineşti.utus: . ossuosus – osos. port. Toate aceste derivate postnominale aparţin conjugărilor I şi a IV-a.iscus. nec.Ca pronume nehotărîte. . Ambele pronume negative sînt nişte formaţii ale compuşilor latineşti. omenesc. tardivus – tîrziu. venenosus – veninos. Cîte este grecescul cata. printre care: .osus: flocosus – flocos. Pronumele compuse În limba română avem o serie de pronume demonstrative. panticosus – pîntecos. care formează numeroase derivate cu actualul sufix românesc -esc: bărbătesc. cîte doi ş. Astfel. în timp ce în limba română e cunoscut exclusiv ca numeral. mucosus – mucos. – quenne. nehotărîte şi negative.a. frigorosus – friguros. nec + hominis = nimeni. acela au derivat de la formantele latineşti ecce + iste (ille). canutus – cărunt. românesc. vere unus – vreunul.

excapitare – a scăpăta. Noi forme verbale s-au format şi cu ajutorul prefixelor. tardivus – tardivare – a întîrzia. mors (mortis) – admorţire– a amorţi uvum – uvare – ouare – a uoa. oblitus – oblitare – a uita. interritus – interritare – a întărîta. Notăm următoarele derivate: -iare: altius – altiare – ălţare – înălţare. vezica – vezicare – a beşica. tener – tenerire – a întineri. genunculum – genunculare – a îngenunchea. -ulare: tremo – tremulare – a tremura. mollius – molliare – muiare. carrus – carricare – încărca. -inare: scarpere – scarpinare – a scărpina. grassus – grassiare – îngrăşare. Un alt grup de verbe s-a format prin derivare de la substantive sau adjective.capitare – a căpăta. între tema cărora şi terminaţia verbală -re s-a mai adăugat un element. longus – ablongare – a alunga. pedica – împiedica. turbo – turbulare – a tulbura. unus – adunare – a aduna 35 . ferrum – ferricare – a fereca. Verbe derivate din adjective: calidus – excaldare – a scălda. -tare: libertus – libertare – a ierta. Printre cele mai frecvente prefixe atestăm următoarele: lenis – alenare – a alina. sella – inselare – a înşela. -ugare: fumus – fumigare – a fumega. ventus – exvento – a zvînta. corda – incordare – a încorda. circus – circare – a cerca. largus – adlergare – a alerga. subtilis – subtiliare – subţiare. -icare: caballus – cablallicare – încăleca. subţiere. lumen – luminare – a lumina. fetus – fetare – a făta. forfex – forficare – a forfeca. ventus – ventulare – a vîntura.

puţin timp după părăsirea Daciei de legiunile romane. -ex: exbattere – a zbate.-ad: adbatere – a abate. excadere – a scădea. Ea determină o adîncă răsturnare în partea Europei Orientale. adlegere – a alege. prepoziţii) le vom studia la temele respective. Din istoricul problemei. incuneare – a încuia. adlentare – a alinta. Sufixele de origine slavă în română. discalciare – a descălţa. incalciare – a încălţa. adlactare – a alăpta.) Influenţa slavă 1. 2. -in: (Formele derivate şi compuse ale celorlalte părţi de vorbire (adverbe. excarminare – a scărmăna. La început. introducând un element nou în sînul populaţiei romane abia formate. Avem a face. puţin cîte puţin. excambinare – a schimba. adfumare – a afuma. împinşi numai de dorinţa jafului. Lexicul de origine slavă. coborîţi de la nord în regiunea Carpaţilor. cu nişte imigranţi dîrji. ei au trecut în grupuri mici acest fluviu cam pe la sfîrşitul secolului al III-lea. ei au înaintat. 36 . adormire – a adormi. acum. I. 3. ca goţii. Pătrunderea slavilor în Peninsula Balcanică trebuie considerată ca un eveniment îndelung pregătit. adfundare – a afunda. cu nişte cuceritori ferm hotărîţi să-şi caute un nou sălaş. în care s-ar situa pentru totdeauna cu traiul. ingluttire – a înghiţi. inclavare – a încheia. disligare – a dezlega. La început. discuneare – a descuia. spre malurile Dunării. -de: -dis: degelare – a degera. 4. adspectare – a aştepta. poate chiar o nouă patrie. Influenţa morfologică slavă asupra limbii traco-dacilor. Cei care îşi fac acum apariţia în istorie nu mai sînt nişte incursori trecători. Venirea slavilor transformă complet fizionomia Peninsulei Balcanice.

S. Face să fie menţionat mai ales cazul Vocativ la substantivele feminine. Influenţa slavă asupra limbii române este mai evidentă în morfologie.A. pe care le-a împrumutat româna. decît mai ales lexicul din perioada secolelor IV-VII şi XI-XIII. în limba veche. lupe. l-au putut schimba pe e din negaţia nec în i numai datorită asemănării funcţiei acestor pronume cu cele slave никто. ничто. care se formează pe întreg teritoriul românesc prin desinenţa o. Din punct de vedere fonetic. Şincai şi P. Nu putem releva decît alternanţa pe care au suferit-o sunetele cîtorva cuvinte sub influenţa formelor slave. dz a alternant cu j. Ne-am face vinovaţi de o falsificare a istoriei dacă n-am recunoaşte marea influenţă pe care a avut-o slava asupra limbii române. sub influenţa limbii vechi bulgare. cînd ostrogoţii părăsesc ţările dunărene pentru a se îndrepta spre Italia. Moldoveneşti. brejnevistă şi bodiulistă. acţiunea slavă asupra limbii române este foarte redusă. oame după modelul bulgăresc boze [boje]. lăsînd terenul liber slavilor. nimic. nec + mica. lingviştii latinişti S. Ei profită de confuzia care domnea în Imperiu şi. II. Influenţa slavă din această perioadă se observă în multe din particularităţile morfologice. Dar. aceste grupuri mici au locuit în Moesia şi Tracia. Maior s-au străduit să reducă la minim această influenţă. pronumele negative nimeni. unde d urmat de i trebuia să alterneze cu z sau. cînd pe acest teritoriu au venit legionarii romani. ca şi bulgărescul mezda.În secolele IV-V. Adevărata imigraţie slavă începe în ultimii ani ai secolului al V-lea. În prima jumătate a secolului al VII-lea. Acesta este cazul cuvîntului mijloc. O statistică a cuvintelor latine şi slave care sînt cel mai des folosite ar putea demonstra că elementele slave sînt tot atît de expresive şi de vii ca şi cele latineşti. provenit din compuşii latineşti medius+locus. perioada R. reuşesc să cucerească cea mai mare parte a teritoriului sud-dunărean. provenite de la nec + hominis. Tot aşa. Cînd priveşte anul 1812. cu dz. Aici ar trebui să ne întrebăm dacă nu trebuie să admitem o influenţă analogă şi pentru vocativul substantivelor masculine care se termină în e: coarbe. aproape toată Peninsula Balcanică se afla în mîinile slavilor.S. Gh. Micu. cu toată rezistenţa ce le-o opun trupele imperiale. după modelul bulgăresc zeno sau al celui ucrainean susidko. 37 . Atunci slavii asaltează cu adevărat Imperiul Bizantin. cu care ele prezentau o oarecare asemănare. Pentru istoria Europei Orientale acesta era un eveniment tot atît de important ca cel ce avuse loc cu 5-6 secole înainte. cînd vorbim despre influenţa binefăcătoare a elementului slav. După cum am văzut mai înainte. Dar mai ales lexicul a fost împresurat cu numeroase elemente slave. influenţa a fost nefastă pentru dezvoltarea limbii române din spaţiul dintre Prut şi Nistru. cea stalinistă. Nu avem în vedere.

nicidecum nu putem admite că vocativul cu -ule este o variantă a nominativului latinesc. şi nu al celui latin. prepoziţia spre e provenită şi ea din limba latină de la super care înseamnă „deasupra”. ar trebui să cităm aici cîteva exemple. pe care româna le-a moştenit din slavă. trebuie să cităm mai multe prefixe. drăguţule bace etc. întărită. păgubire. 38 . pri. ar trebui să fim mai cu rezerve cînd se afirmă cum că formaţiile româneşti ar fi o copie leită a celor slave. Mai degrabă am putea avea de a face cu o influenţă slavă. În primul rînd. -pa-. Căci formele reflexive verbale de tipul a se învăţa. scumpule. pe de altă parte. iar modelul slav doar a putut să accentueze această variantă cazuală.Am putea mai degrabă să presupunem că vocativul românesc reproduce modelul latin. Unele din ele au pătruns în română odată cu cuvintele slave. locul lor ocupîndu-l vocativul cu ule: omule. Pe de altă parte. năpădire. derivat din limba bulgară suto. ar trebui să subliniem că vocativele româneşti cu e la masculin sînt destul de rare. De exemplu. Limba româna datoreşte slavei mai multe adverbe: aievea < a+jave(а+яве) de iznoavă < изу нову razna < разно de obşte < обще îndeosebi < осебити înzadar < за дару Influenţa slavei vechi se observă mai ales la derivate. sînt condamnate de normele limbii literare. Vorba e că. ca în limba rusă. na. Cît priveşte formarea numeralelor cardinale de 11 pînă la 19. Tot de origine slavă este şi numeralul sută. împrumutate de la modelele bulgăreşti чyдити ce şi мoлити се. Cît priveşte verbul. adică „peste”. toate elementele numeralelor compuse româneşti sînt de origine latină. la care s-a ataşat. unde româna foloseşte reflexivul după modelul slav. a se gîndi din limba noastră nu se fac cu se (cя. cimentată de formaţiile omogene slave. a se duce. libe „iubit” – libile „iubitule”. în primul rînd. pocăire. Dar. pe care le folosesc unii vorbitori ai limbii noastre. E vorba de verbele a se mira şi a se ruga. copiindu-le pe cele ruseşti (учиться). Ar trebui însă să remarcăm că formarea verbelor reflexive ţine mai mult de psihicul naţional al fiecărui popor luat în parte. prefixele iz-. pur şi simplu. În al doilea rînd.se întîlnesc doar în compusele formate în slavă: izbire. care erau deja nişte compuşi cu prefixe. descendent din pronumele demonstrativ latinesc ille. po-. Şi din contra. Într-adevăr. şi astăzi întîlnim în limba bulgară un sufix -le care se adaugă numelor de persoane cînd li se adresează cineva. pur şi simplu. primire. Trebuie să admitem că sintaxa compunerii numeralelor cardinale a fost. articolul substantival definit.

serveşte în română. Razu-. gînsac. dezleda. trebuie să-i desparţi. a separa de pace. nenorocos. rezlego. neputinţă.în cîteva cuvinte ca расколити. neştiinţă. numeroase derivate. El corespunde latinescului in. neînvăţat. neînsurat. godac.s-a suprapus latinescului prae. Îl întîlnim. desculţ. le înlocuieşte completamente. neastîmpăr. verbelor şi adverbelor cînd trebuia să marcheze gradul superlativ: preafrumos. Mult mai numeroase sînt sufixele slave introduse în limba română prin intermediul slavei. adverbe: neadevăr. Observăm aici mai ales numeroase derivate de origine latină.s-au consolidat reciproc. распадити – „a răscoli. Prefixul prea. rescoperi. a răspîndi”. Sufixul -ac corespunde vechiului bulgăresc -aku: bujaku. necrescut. Ca să nu-l confundăm pe -ac de 39 . deşi mai puţin răspîndit decît ne-. în cuvintele ca: prostănac. la exprimarea negaţiei. descoperi. neascultător. care au format cuvinte noi cu negaţia de origine slavă ne-. răzmeriţă – a despărţi.serveşte în general pentru exprimarea ideii de despărţire şi corespunde latinescului dis-: răzbunare – a despărţi. Acest fapt ne dovedeşte că slavonescul пре. necioplit. i. adjectivelor. în vorbirea populară. El poate echivala cu locuţiunea “peste măsură de”. a separa de bunătate. desculţa. pentru a da un sens peiorativ cuvîntului cu care intră în compoziţie. neomeneşte. răzbate – pentru a-i bate. rezmetso = deschide. neapărat. siraku = bugeac. în slavă mai exista şi prefixul ras. dezvăţa. Elementele citate ne arată cît de viu este ne. rescuts. neom. pe care. verbe. această funcţie a prefixului răs.şi se alătura substantivelor. de asemenea. sărac. nesimţire. neadevărat. rescutso.sînt destul de numeroase în limba română. formează. adjective. În istroromână. preaştiutor. nebun.Din mulţimea de prefixe de origine slavă numai următoarele au fost productive în limba română: Ne. Printre ele găsim substantive. de asemenea. băbac. nemurire. preaînţelept. nespus etc. a. încît el l-a înlocuit adesea pe des-: reskl’ide.[-res] a fost atît de bine înţeleasă. nedreptate. nedrept. În afară de razu-. nesaţ. Deoarece acest prefix este deseori confundat cu prefixul de origine latină răs-. nenorocire. Compusele cu ne. negreşit. ca să arătăm care sînt formele unde avem într-adevăr a face cu prefixul slav. nemăritată. neadormit. porumbac. ca şi în slavă.în limba română. preaplin.şi latinescul prae. ne vom opri mai mult asupra lui. Răzu. necopt.

din v. -că formează substantive de genul feminin şi indică un titlu. tărancă. şiretenie. reprodus din –inicu. plăvan. suliţă. sătean ş. drumeţ. cărăruică. urechelniţă. bulg. habarnic. stîngaci. -àci a dat derivatele: cîrmaci. –anu. cîrpaci. puică. tutunişte. ursuleţ. amarnic. iatac. leoaică. cerboaică. -ìci formează substantive abstracte: gîdilici. videnie. îndrăzneală. cît şi unrele denumiri de animale de genul feminin: lupoaică. -că este derivativul de vechea bulgară de la -uka. năzdrăvan. -eală. de la v. împărtăşanie. Ultimul exprimă mai degrabă o calitate de a fi şiret decît o acţune. formează nume de agent: călăreţ. reproduce sufixul din bulg. cînépişte. şurubelniţă. bucureştean. amăgeală. beţivan. derivat din –inică. hrănaci. -niţă. formează substantive masculine: ciocîrlan. trebuie să ţinem cont de faptul că cel de origine slavă e prezent mai ales la cuvintele de origine şi ele slavă. -an. lustruială. petrecanie. -ogu: milog. -ugă – de la v. cheltuială. -ici. -iţa ne vine din v. formează substantivă: botniţă. El indică patria sau originea: moldovean. datornic. Derivatele cu acest sufix prezintă uneori un sens augmentativ: golan. -nic. bulg. cetăţean. mai arată partea obiectului indicat în radical şi trimite la menirea. coderişte. clopotniţă. steguleţ. denumeşte în limba română acţiuni abstracte: curăţenie. ursoaică. ferestruică. -ean. darnic. croială. ţigancă. –eli. pojghiţă. mîntuială. făţarnic.a. -ica: undiţă. ţopîrlan. bulg. bîrfeală. cît şi diminuative: cuibuleţ. -iku şi desemnează mai ales naţionalitatea sau originea: armeancă. cîntăreţ. vîrtelniţă. veche – eninu. formează în română adjective: destoinic. slăbănog. româncă. italiancă. casnic. -anie. comănac. săculeţ. Împreună cu sufixul -oai. -işte se trage din v. strigoaică. şontorog.d. -og e derivat de la v. este adăugat la tema verbelor pentru a indica rezultatul acţiunii exprimate de verb: ameţeală. zbîrciog. întrebunţarea obiectului: toporişte. ş. Întîlnim şi cîteva adjective cu sufixul -an: bălan. bicisnic. doniţă. ţ la –an. o stare: boieroaică. robaci. redus după r. cojiţă. Se mai adaugă adesea şi la diminutive: cămeşuică. troiţă. orăşeancă. bulg. bulg. gîscan. ianinu. tremurici. derivat din v. săteancă. -eţ. nevăstuică. pe cînd latinescul -accus e ataşat la substantivele sau adjectivele de origine latină: fundac. -uku. bulg. olog. 40 . el arată mai ales locul unde se găseşte un obiect şi se referă la denumirile de plante: inişte.m. -enie. rezultat din cuvinte slave ca progrebenie. cristelniţă. trăgaci. rîuleţ. iste. boşorog. bulgar -uga: buturugă.origine slavă cu -accus de origine latină. lungan. păpuşoişte.

slugă. prost. ciudăţenie. zărire ş. la particularităţile lui fizice şi morale. Gradu “zid. Dedina “moştenire” – datină (obicei. a hrăni. a se trudi. dojeno “a urmări” – dojenire. zglobiu. a linişti. Burea “furtună” – bură. a lua” – grăbire. straşnic. blînd. a zămisli. Bezdŭna “prăpastie fără fund” – întuneric. a modera.-av. Ceta “monedă” – ţintă. obscuritate. glorie. scîrnav. zglobiu. de la -avu. a răzvrăti. necaz. Astfel el a şi fost calchiat în româna veche: fărădelege. drag. a încetini. Aceste cuvinte se referă mai ales la om. Blajenu “fericit” – blajin. burniţă. năprasnic. milostiv. a milui. a ţese. straşnic. împotriva obiceiurilor. vom compara cîteva cuvinte din vechea bulgară cu corespondentele lor româneşti. vrednic. a vrăji. Grabiti “a răpi. a porunci. -iv (-ivu) a dat derivatele: beţiv. bolnav. Această schimbare de sens. a certa. lacom. regret. strălucire. a pomeni. condiţiile sociale şi activitatea lui: . trîndav. Numărul cuvintelor slave introduse în diferite sfere de activitate umană este considerabil. Dar cea mai mare influenţă asupra românei a avut-o totuşi lexicul slav. cui mic. se foloseşte extrem de rar şi formează adjective: hulpav. a plăti. . 41 . ciudat”. uscăţiv. milostiv. multe dintre cuvintele slave. a omorî.trudă. vîrf.pleşuv. lacom. Ciudo “miracol” – cuidă. a jupui. Dospeti “a ajunge” – a dospi (a fermenta). a ocoli. Bezakonie “nedreptate”. Semnificaţia cuvîntului românesc se leagă de aceea a vcechii bulgare prin etapele „lucru făcut împotriva legilor (scrise sau nescrise). a potoli. slab. nătîng. buiac. .rîvnă. Beliti “a face alb” – “belire” – a scoate pielea. . caraghioslîc”. ceaţă.a boli. şi-au schimbat sensul primar. Dognati. ocolire. a primeni. a obloji. a răzbi. . leneş. veselie. mînie. lucru excepţional. ca şi cele din latina clasică prin intermediul celei populare.a. oricît ar fi de surprinzătoare. a tălmăci. Domoliti “a ruga” – domolire. bazaconie „necuviinţă. năpraznic. a posti. a pipăi. Hvala “laudă” – fală. poate fi totuşi explicată. vrednic. zdravăn.blajin. destoinic. oraş” – gard. tradiţie). O dată pătrunse în limba română. guraliv. la dispoziţiile-i psihice. Pentru a arăta cît de mult se îndepărtează ele de prototipurile lor.

statuie” – bolovan. Voinicu „răzbionic. Propasti. Pătrunderea unor termeni slave a avut ca urmare dispariţia termenilor corespunzători latini. Lobivu „rău. Zoria „lumină” – zori. adică ceia ce cade din cer. Izmena “trădare. Ustati. – згръчитъ > – трyпъ > trup. amo. Skapu „zgîrcit” – scump. a vorbi. Zapadu „cădere” de la zapasti „a cădea” – zăpadă. Astfel: etas – вρъстα > vîrstă. dar şi „podul casei”. puternic. Kokoşi „găină” – cucoş. a lovi. graiati „cîntec. – кожα > cpajă. palmă” – pod. curajos. Troianu „ridicătură de teren” – troian de zăpadă. care a construit o mulţime de-a valuri pentru fortificaţii. Oblojiti „a aplica” – a obloji „a pansa. 42 calvus crusta debeo dexter – плεшивый > pleşuv. Logoditi „a conveni” – logodire. Traiati „a dura” – a trăi. Nacazu nakazati „hotărîre. de snopi. necăjire. a spăla cu apă caldă”. Grulo „gîtlej” – gîrlă. -are – любити >a iubi. vesel. adică tot una ceea ce se schimbă. Okno „fereastră” – ocnă (mină de sare). Dar denumirea vine de la numele împăratului Traian. stana „a înceta” – ostenire. Slota „iarnă” – sloată (timp ploios. ploaie în două cu ninsoare). a cromcăni” – grai. a stabili.Iskaliti “a înnegri” – iscălire. a pierde. propada „a despărţi” – a prăpădi. a fixa” – necaz. a semna. avarus corpus zgîrcit . Suvora „legătură” – sfoară. Izbiti “a ucide” – a izbi. – трεбовати > a trebui. Grai. răutăcios” – zglobiu. Stogu „grămadă” – căpiţă de fîn. – искустный > iscusit. Bolovanu „coloană. punte. schimbare” – izmene. soldat”– viteaz. Podu „pămînt.

Geograful şi istoricul grec Strabon (a. Triburile daco-geţilor reprezentau ramura de nor a tracilor. – сирαку > sărac. numai că primii locuiau spre răsărit. III Elementul autohton Romanii numeau daci poporul care trăia pe teritoriul de la nordul Dunării. Ne–au rămas doar unele cuvinte răzleţe. se poate spune că. celtă. în coroana Carpaţilor. mai ales din cauza faptului că nu s-au păstrat texte care ar fi fost scrise în daco-getă. care este înrudită cu ilira. e. Se ştie că pînă la începutul erei noastre limbile traco-dacice au suferit schimbări esenţiale.eror. – извоρ > izvor. greacă. 1991. şi mai ales în lexicul limbii române. în gramatică. Curs de gramatică istorică a limbii române. aşa numita limbă satem. Cercetarea elementelor daco-getice are de înfruntat însă multe dificultăţi. 351-363 3. 27-32 2. împreună cu traca şi ilira. pînă la cucerirea Daciei de către romani. – αд > iad. la cursul inferior al Dunării. Chişinău. n. totuşi ea n-a putut să nu lase anumite urme atît în fonetică.) susţinea că geţii şi dacii vorbeau aceeaşi limbă. La greci. nudus opera pauper strenum – голый > gol. Unul dintre primii lingvişti care a pus problema relaţiilor lingvistice albano-est- 43 . vol. iar dacii – mai spre vest. Regiunea tracă propriu–zisă se întindea în mileniul I de pînă la era noastră la sudul Dunării. acelaşi popor era numit geţi. În procesul dezvoltării istorice limba daco-geţilor a fost asimilată de limba latină populară. paradisum – ραй >rai. are fons hortus infernum – грεшити > a greşi. Cît priveşte aspectul fonetic al acestei limbi. Rosetti. G. pp. – дαρъ > dar. Dar nici influenţa puternică a limbii eline. n. e. Se crede că în secolul I p.. laboro. Un mare ajutor în studierea elementelor geto-daco-tracice ne oferă limba albaneză. care făceau parte din limbile kentum. – a. Ele a urmat să se păstreze pe un teritoriu destul de întins. -are – мукα > muncă. spre deosebire de limbile latină. Istoria limbii române. nici asimilarea de mai tîrziu a limbii latine n–au făcut ca aceste limbi să dispară cu totul. 64 p. Bibliografie: 1. – грαдинα > grădină. introduse în diferite texte greceşti sau latine. 24 e. Ivănescu. daco-geţii au cunoscut chiar scrisul. ea făcea parte din sistemul limbii indo-europene. Al. – трεбα > treabă. pp. Istoria limbii române. n.

bîr! (interjecţie) – alb. shump bucur – alb. cufe „păr lung de lup” copil – alb. p. berr “oaie” bucur – alb. katunt ceafă – alb. murgu pîrău – alb. bac „frate mai mare” balaur – alb. dhalle ghimpe – alb. brenu buză – alb. byc „paie de cânepă” buză – alb. P. buze căciulă – alb. aşez” + sufixul -anus. Stînă este cunoscut de vechea bulgară – stana „locuinţă”. buze mînz – alb. giush groapă – alb. bolle „şarpe mare” baltă – alb. balte bîlc – alb. breth brîu – alb.rusă – smetana). gafe ciuf – alb. . Al. Philippide dă ca fiind probabilă originea tracică a cuvintelor spăpîn. shut “fără coarne” codru – alb. reconstituiţi de B. Tot elemente tracice sînt considerate de Al. gjemp În Istoria limbii române (vol. Philippide şi barză (alb. Haşdeu. bucure “frumos” ciut. kopil „om tînăr” moş – alb. Astfel. bulg. gurmas 44 . I al lucrării sale Originea românilor. fluoiere ghiuj – alb. Cuvîntul românesc are paralelă în albaneză – stopan – „baci”. kodre “movilă” brad – alb. gelbaze cătun – alb. Haşdeu prin asemănare cu albaneza. kesule gălbează – alb. 108-124). ţin în loc. sînt recunoscuţi de mai mulţi cercetători ca fiind de origine tracică. şi germanul stab „baston”. stînă şi smîntînă. şi în vechea slavă – stopanu „stăpân”. Al. pe care mulţi cercetători le considerau pînă la el de origine slavă.romanice a fost marele savant B. sîmbure şi viezure. moshe murg – alb. mazăre. P. în sîrbă şi albaneză stan înseamnă acelaşi lucru. care presupune un trac stopanu. Rosetti consideră drace sau dace următoarele cuvinte: abur – alb. byc „mocirlă” buc alb . perrua scrum – alb. Cuvîntul strungă este asociat de Al. Aceiaşi rădăcină o au şi bulgărescul stapu „baston”. de la care ar proveni în macedoromână stăpuescu „opresc. meze zară – alb. Cuvîntul smîntînă s-a dovedit a fi totuşi de origine slavă (v. Stăpîn. a fost derivat de la rădăcina stap. În vol. Philippide cu rădăcina stru(sru) „a curge”. bardhe “alb”). avul baci – alb. grope grumaz – alb. II. bukure fluier – alb. stăpânesc. sut – alb. termeni balaur.

G. 45 . Iaşi. 251-257. p. Din bibliografie: N. De aceea era şi firesc ca termenul omofon latinesc să fie înlocuit cu unul autohton. Ivănescu. alcătuită din volohi şi slavi. în anul 896. s-au aşezat. plecînd de la constatarea că latinescul caper. sau unguri. Basarabia (Roman) // Viaţa Basarabiei. numită mai târziu machiari. sub conducerea lui Arpad. cu un termen german. 1 d. 1982. apoi între Don şi Nipru. trebuia de dea reflexul capre. care. o populaţie fino-ugrică locuia pe teritoriul dintre munţii Altai şi nordul Iranului. Chişinău. în revista Grai şi suflet. populaţia fino-ugrică. şi de ce a dispărut latinescul hircus „ţap”. iapă – armăsar. 1. trecînd prin stepa Tisei. În franceză. Al. Rosetti. prin secolele VII-VIII. 186-191. Impunerea unui termen străin sau autohton explică. 1980. Goma. face presupunerea că acest termen a dispărut chiar în latina populară. şi nu ucraineană. între Dunăre şi Carpaţii Apuseni. magule năpîrcă – alb. P. Sub presiunea pecenezilor.măgură – alb. 2002. 89-90. bunăoară. ţapul se numeşte baec. În sec. Influenţa maghiară Pînă în sec. neperke ţeapă – alb. mai ales că se simţea necesitatea de a avea un termen deosebit pentru fiecare sex al animalelor domestice: bou – vacă. berbec – oaie. putem presupune că ţap este de origine traco-dacică. pe teritoriul fostei provincii romane Panonia. se mută între Nipru şi Nistru. 1964. Franţuzescul mouton „oaie” e de origine celtă. cum se credea pînă nu demult la noi. porc – scroafă etc. al IX-lea.Corlăteanu. a dispărut din toate limbile romanice din cauza omofoniei cu capra. această populaţie este atestată între Ural şi Volga. Istoria limbii române. p. Bucureşti. urdha Cercetătorul elementului autohton Tache Papahagi. p. Astfel. conform evoluţiei fonetice normale. cucerind aceste teritorii treptat. 51-63. p.. În secolele X şi XI ei au pătruns în Crişana şi Ardeal. Istoria limbii române. Cronicarul anonim al regelui maghiar Bela III (1172-1196) povesteşte că pătrunderea ungurilor pe aceste teritorii (Transilvania de astăzi) s-a izbit de rezistenţa populaţiei locale. Hr. ungurii au pustiit teritoriul pe care-l ocupă Basarabia şi Moldova de astăzi şi. probabil. pînă la anul 1200. adică era o populaţie romanizată. L M L C. nr. thep urdă – alb. Mai tîrziu.

maghiarii au venit în contact cu românii şi slavii. 1892).oi ) şi sufixul -i de origine slavă (< . pe care autorul nu o consideră încă încheiată. putem conchide că mulţi dintre termenii în discuţie au pătruns şi s-au încetăţenit în limba română anume în aceste secole. Ei se referă mai ales la: 46 . originii lor maghiare. Oraşul numit atunci de slavi Bălgrad ( Cetatea Albă ) l-au numit Tehervar. Alteori.Ocupînd totuşi aceste teritorii. Ceahlău şi Chivirig se datoresc. au fost încadrate la unul din cele trei genuri din română pe baza terminaţiei. iar integrarea la substantivele neutre s-a făcut şi pe bază de înţeles: substantivele terminate în consoană au devenit neutre dacă denumeau lucruri.ити): a alcătui < alkot a altoi < olt a mistui < emeszt a bîntui < bant a bănui < ban a birui < bir a cheltui < kolt a chibzui < kepez a făgădui < fogat a hăitui < hayt a hălădui < halad a îngădui < enged a mîntui < ment a tăgădui < tagad a tămădui < tamad Plecînd de la faptul că majoritatea termenilor de origine maghiară se pot raporta la viaţa feudală şi de la faptul că feudalismul s-a afirmat destul de puternic la noi în secolele XI–XIII. se disting două perioade ale influenţei maghiare asupra limbii române: prima epocă în care această influenţă s-a exercitat asupra tuturor românilor şi epoca a doua. au tradus în limba lor toponimele slave. de asemenea. dîndu-li-se sufixul ui (mai rar . De origine maghiară sînt substantivele: belşug < bolseg zăbală < zabala guler < galer gînd < gond dobă < dob haită < haita hoit < holt mohor < mohar neam < nem pildă < pelda seamă < szam sicriu < szekreny chin < kin chip < kep gazdă < gaxda hîrciog < horcsog hadarag < hadaro oraş < vareş cotlon <catlan marfă < marfa (“vită”) helge < holgy Substantivele de origine maghiară. neavînd categorie gramaticală de gen. Clij + vareş – Coloşvar ). Verbele de origine maghiară au fost încadrate la cele de conjugarea a IV-a. de la care au împrumutat denumirile de localităţi (Bistriţa – Beszterce. de influenţă regională. După cum menţionează Simion Mîndrescu în studiul său Elemente ungureşti în limba română (Bucureşti.

hîrciog. haidău. ilău. gingaş. dobă. gealău. beteşug. iobag. gealău. vălmăşag. Toţi nepoftiţii despre care s-a vorbit mai sus erau de neam turcesc. pecenegii au ocupat părţile de şes ale actualei Românii. tătarii au stăpînit Moldova şi Muntenia. • relaţiile dintre oameni: a făgădui. bir. • meseriile şi produsele lor: bardă. • pescuit: heleşteu. • particularităţi ale omului: chipeş. • locuinţa: a locui. („a dispărea”). galeş. a cheltui. feteleu. • organizarea militară: a birui. a se bizui. ghizdele. dărăb. • comerţul şi viaţa orăşenească: oraş. de la răsăritul şi sudul Carpaţilor. stejăriş. imaş. bîlci. şoim. lungău. pahar. Din secolul al XIII-lea şi pînă în secolul al XIV-lea.• organizarea socială: neam („gintă”). chipeş. • înmormîntare: sicriu. haită. luminiş. a gîndi. Influenţa turanică În secolul al X-lea. raită. (a fi fugar) chip. mohor. budăi. marfă. măritiş. meşteşug. a chibzui. ciupercă. dijmă. feredeu. hotar. viclean. nemeş („om liber”). ău: ilău. desiş. megieş. frunziş. Poate că şi termenii pîrjol. sălaş. ceatlău. a bîntui. tăpşan. megieş. Limba română mai cunoaşte şi cîteva sufixe de origine maghiară: şag: rămăşag. • vitărit: labă. aldămaş. • agricultură: belşug. uş: lătăuş. etc. mereu au intrat în română în această perioadă. sobă. uriaş. mai („ficat”). şug: belşug. eş: vameş. furtişag. gazdă. pieptiş.a uliu. prieteşug. holdă. • stări sufleteşti şi fiziologice: chin. oloi. şalău. • medicina populară: a tămădui. codău. beteag. a se burzului. a bănui. pietriş. bocanc. a sudui. ham. iş: aluniş. zăbală. mărunţiş. a hăitui. bătăuş. a bîigui. • vînătoare: helge. dudău. şirag. a hălădui. a se zgîrci. gureş. hadarag. teritoriile respective au fost ocupate de cumani. a îngădui. În secolul al X-lea. hîrdău. pildă. harţă. hoit. ţintirim. 47 . seamă („socoteală”). • alte realităţi: a se mistui. lăcătuş. a tăgădui.

• arme: buzdugan. sarma. cu ajutorul unui dicţionar din sec. pilaf. Informaţiile asupra limbii pecenegilor şi cumanilor nu sînt tocmai vaste. cîntar. Dar fiind că în graiul ardelenilor se întîlneşte verbul ciumilesc „ghicesc”. calup. Densuşianu. Covurlui. ţol. Iorga. Ele au pătruns în lexicul limbii române mai ales în perioada celor trei secole de asuprire a poporului nostru (1513-1812). ci şi în multe alte limbi. Numele de ape în -ui „vale. N. Teleorman „pădure mare”. Tătar. divan. În turcă. Şi cuvîntul cinel e de origine cumană. scris de un călugăr catolic. • unelte de lucru: cazma. cerdac. • obiecte casnice: balama. din care poate proveni cinel. dulap. halat. putem admite că altădată exista un cuvînt ciumnel. gavanos. Caracala „cetate neagră”. au devenit chiar nume de botez: Coman. şi cu ajutorul celorlalte limbi turceşti. pentru că purta nume cumane. în Imperiul cumanilor şi domnia lui Basarab. cazan. albaneză tshoban. haraba. cuvîntul cioban are corespondente în bulgară чобан. rîu” sînt cumane: Bahlui. se pot afla elementele ce ni le-au împrumutat ei. dovedeşte că o parte din boierimea română era de origine cumană. există substantuvul giumle (pl. ceaun. De asemenea. cumane şi tătare de cele turceşti de mai tîrziu. greacă zobanos. leafă. butuc. Chiar numele Basarabia. ar trebui să vorbim despre o influenţă turanică mai veche. cioban sînt. Totuşi termenii beci. telemea. Fălciu „luntraş” sînt cumane. 48 . ciomag. halva. • instituţii: hazna. Din tătară au pătruns în română termenii arcan. buzdugan. după cum o dovedeşte şi Ov. Cuvinte de origine turcă întîlnim nu numai în română. tacîm. al III-lea. ca şi ale tătarilor. foarte veci. dar. fără îndoială.Pentru a distinge influenţa pe care au exercitat-o aceste limbi asupra românei de influenţa de mai tîrziu a limbii turcilor osmanlîi. în acest caz. burnuz. giumel) „sentinţă. e cuman. căpcană. O serie de cuvinte de origine turcească se referă la: • îmbrăcăminte: basma. la origine un nume de botez. duşman. E greu de separat împrumuturile pecenege. bucluc. Mult mai numeroase sînt unităţile lexicale de origine turcească. Numele cumanilor. proverb”. ciulama. • bucate: cafea. care înseamnă „ghicitoare”. caftan. chirie. Printre cuvintele de origine turcească întîlnim şi de cele care denumesc noţiuni abstracte: belea. saltea. medean. Calmaţui. Astfel. numit Codex cumanicus.

chefliu. bursuc. cuvinte cu o etimologie presupusă. Printre ele: bostan. 49 . Unele cuvinte turceşti au venit în limba noastră prin filiera slavă: cişmea. sunduc. administrarea oraşelor: burghez < Burger. mofluz („sărăcit”). sură < Schyren. barmengiu (engleză). în română. mahmur („cu capul tulbure”). împreună cu care a fost împrumutat. iaurtgiu. zăbon. borangic. bazar. după cum am putut observa din exemplele de mai sus. stacogiu. fudul. bucluc. roabă < Clasificarea etimologică a cuvintelor Cuvintele din dicţionarul etimologic al limbii române formează trei grupuri: 1. Un timp oarecare. De originea turcească sînt. duelgiu (franceză). construcţiile medievale: turn < Turn. printre care: -giu: boiangiu. alte domenii: şold < Schulter. sarai. scandalagiu (greacă). -liu: ghiurghiuliu. tulup. cuvintele împrumutate din turcă. lalea. cuvinte cu etimologie sigură. marfagiu (maghiară).giu a fost destul de productiv în limba română. divan. O oarecare influenţă asupra românei din epoca feudală a exercitat-o şi limba saşilor din Ardeal. -luc: buluc. ciubuc. nu numai substantive. 2. caracul. cîte puţin. bacşiş. se referă mai ales la: Rabler. pătrunşi în această epocă. hambar. lulea. moft. ci şi o serie de adjective: boştur („deşert”). laţ < Latz. sufixul . Din turceşte au fost împrumutate şi unele sufixe. ceacîr („cu ochi de culori diferite”). Termenii de origine săşească din română. şanţ < Schonz. băbacă. O dată cu scuturarea jugului turcesc. dugheană.Cuvintele apărute mai recent sînt cele ce se referă la perioada stăpînirii fanariote. geamgiu. harbuz. încăperi auxiliare: şopru < Schoppen. şiret. şindrilă. prelucrarea lemnului: buştean < Bumstam. hatîr. care alcătuiau mai ales clasa tinerei burghezii. De aceea el s-a putut ataşa atît la cuvintele de origine turcă. încet. precum şi la cuvintele de alte origini: tractirgiu (slavă). ştreang < Strang. hazliu. neneacă. < Schindel. laptagiu (latină). mahalagiu. („trandafiriu”). încep să iasă din uz. devenind arhaisme.

3. cuvinte cu etimologie necunoscută. Cuvintele din primul grup au un etimon atestat, recunoscut de lingvişti pe baza aplicării legilor fonetice generale, evoluţiei semantice a cuvintelor. Etimonul acestor cuvinte constă dintr-un corp fonetic care poartă un anumit sens sau care are un anumit sens într-o limbă străină şi acest cuvînt are existenţă în limba de împrumut, în textele vechi, în cele moderne, în dicţionare. Bunăoară, pentru orişicare vorbitor al limbii române e clar că substantivul muncitor a provenit de la verbul de origine slavă a munci + sufixul -tor, a reface – de la verbul latin facere, cu prefixul re-, lexemele lana, blandus, cantare, deşi reprezintă clase de cuvinte diferite, au evoluat din latină pe baza aceleiaşi legităţi fonetice: închiderea lui a + o nazală + o vocală (cons.) în î. Unele cuvinte româneşti pot fi formate după modele străine. De exemplu, fărădelege s-a format după modelul prepoziţie + substantiv atestat în slavă (без+законие). Există însă situaţii cînd este necesară reconstituirea etimonului. Cuvintele cu etimon neatestat de dicţionarele limbii latine, bunăoară, pot fi considerate cu etimologie sigură, dacă în urma unei analize minuţioase se constată că el are forme asemănătoare şi nuanţe semantice apropiate în una sau în cîteva limbi romanice. De exemplu, se presupune că verbul a (se) aşeza e de origine latină (< *şedere)5. Această presupunere e confirmată de reflexele acestui verb în spaniolă (assear), portugheză (aseian). Uneori, pentru a demonstra etimologia sigură a unui cuvînt, se aplică legităţile fonetice. De exemplu, cuvintele româneşti dinte, minte, lege, munte n-au putut să provină de la formele de nominativus dens, mens, lex, mons, nici de la cele de genitivus dentis, legis, mentis, montis, ci de mla formele de acuzativus: dentem, legem, mentem, montem. Tot aşa, latinescul frigus a dat două substantive în limba română: frig – de la forma de nominativ şi friguri „febră” de la forma de genitiv frigori. În cadrul a vreo 20 de cuvinte cu etimon neatestat, dar reconstituit, se consideră că este corect etimonul, chiar dacă el nu are corespondente în alte limbi romanice decît în română: pendia > pînză, extemperare > a (se) astîmpăra, ingrassiare > a (se) îngrăşa. Etimoanele sînt considerate corecte, deşi nu au fost atestate de dicţionare cînd li s-au aplicat legităţile fonetice. Faptul acesta a fost demonstrat atunci cînd unele etimoane au fost atestate în manuscrise, în textele vechi, descoperite după refacerea etimonului. Astfel, forma latinească paludem a suferit procesul metatezei încă în latina populară, de unde a dat în română pădure < (lat. pop. padulem). De obicei, formele latinei populare neatestate în dicţionarele latinei clasice sînt date în dicţionarele etimologice cu asterix (*).

5

Atunci cînd etimonul cuvîntului este presupus, el este însoţit de asterix.

50

Unul şi acelaşi etimon poate avea în limba româna actuală cîte două corespondente. Unul dintre aceste corespondente a evoluat dintr-o formă a latinei populare conform legităţilor fonetice generale, (monumentum > monmentu > mormînt: n>r (rotacismul, e + n + cons > î, m, apoi u în poziţie finală dispar; cel de-al doilea corespondent, monument, a apărut mai tîrziu în calitate de neologism. Tot aşa s-a întîmplat şi cu cuvîntul carbonem ( > 1. cărbune; 2. carbon). Unele împrumuturi din franceză au fost luate după forma grafică (bord (la o navă), altele – după cea acustică – bor < (bord) la pălărie. Iar cuvîntul linie are chiar o etimologie triplă în limba romănă: 1. cu sensul tehnic (linie de prelucrare a tomatelor) e împrumutat din germană prin intermediul rusei şi francezei; 2. cu sens geometric – din franceză; 3. cu sens militar (se moare pe prima linie) – din latină. În situaţiile cînd sensul cuvîntului românesc e altul decît sensul cuvîntului din limba de împrumut, atunci acesta din urmă se ia în ghilimele: (“habar”, turc.) = mită; cocoş < кокошъ slav– „găină”, lipcă (a se ţine lipcă) < v.br. „pisălog”; „etichetă”, ceea ce se lipeşte. În dicţionarele etimologice, întîlnim cuvinte ale căror etimoane nu sînt indicate, deşi acestea sînt cunoscute chiar şi de cei neiniţiaţi în studiul literelor. E vorba de interjecţii, mai ales de cele onomatopeice: cu-cu!, cucurigu!, poc! La unele interjecţii se indică totuşi etimonul, dar acestea vin ca nişte împrumuturi sau sub influenţa altor limbi: vai (lat.vae), bg. vai, ngr. vai ), bravo (fr. bravos).

II. O altă clasă de cuvinte sînt cele cu o etimologie nesigură, pentru care s-au propus etimoane, dar pentru care nu există siguranţă absolută a cercetătorilor, ele fiind doar credibile. Din această clasă de cuvinte fac parte, în primul rînd, cuvintele a căror origine probabilă e daco-getă sau tracă, adică ele provin din substratul autohton al limbii române. Atunci cînd e vorba de acestea, se face trimitere la limba albaneză, iar etimoanele sînt precedate de abrevierea „comp.”, adică compară. Astfel se sugerează ideea că termenul românesc e înrudit cu cel din albaneză, fără însă a se putea credea că româna l-a împrumutat din albaneză. Vorba e că ambele limbi (şi româna, şi albaneza) au preluat cuvîntul în discuţie dintr-o limbă anterioară lor sau din limbi anterior înrudite genetic. buză – (alb. buze); brîu – (alb. brenu); ciut, şut, (alb. shut „fără coarne”); codru, (alb. kodre „movilă”).

Tot din acest grup fac parte şi cuvintele cu aspect derivativ, dar care, din motive de ordin fonetic, trebuie raportate totuşi la cuvinte din alte limbi după sensul lor: a înfiripa (< în + cerep (bulg. ukr. череп); toboşar ( toboş, maghiar – toba, doba)+ sufixul –ar.

51

În sfîrşit, cuvinte comune pentru limba română şi alte limbi, de obicei, limbi învecinate sau coexistente cu româna pe teritorii întinse, fără a se putea preciza dacă româna le-a împrumutat din acestea sau că aceste limbi le-au împrumutat din română. comp. magh. badaro – rom. bădăran; comp. bulg., sb. kuce, maghiar. kuszi – rom. cuţu; comp. bulg., ngr., sb. nena „mamă” – nene (rom). III. Cel de-al treilea grup îl constituie cuvintele cu etimologie necunoscută. Acestea sînt, în mod obişnuit, regionalismele, aproximativ 2500 de cuvinte, cărora nu li s-a putut identifica vreun etimon corespunzător în nici o limbă. În cazul lor, dicţionarele fac precizarea: „etimologie necunoscută, neclară”. Printre acestea se numără: băţ, a bîrfi, bîtă, a nărui, a născoci, terci, titirez, văgăună etc. În special, rămîn cu o etimologie necunoscută multe toponime şi antroponime. Referitor la această сategorie de cuvinte, în lucrările etimologilor, de ultimă vreme, se încearcă să se propună etimoane fie pentru cuvintele care s-au mai discutat, fie că se resping propunerile anterioare fără a se propune ceva nou. Astfel, rămîn pînă astăzi încă nesigure sau discutabile etimologiile cuvintelor doină, Moldova, raţă. Mai există un grup de cuvinte ce formează etimologia populară. Ea constă în modificarea formei unui cuvînt mai puţin cunoscut de vorbitori sub influenţa altui cuvînt care seamănă ca formă şi chiar ca sens uneori. De exemplu: reclamaţie – lăcrămaţie, cooperativă – cumparativă, batoză – bateză, acoladă – arcoladă, funebru – funegru, limbă maternă – limbă mamernă.

Schimbări în cadrul părţilor de vorbire şi al categoriilor gramaticale în perioada de formare a românei
După cum se ştie, majoritatea substantivelor cu terminaţia în -a în latina clasică constituiau clasa substantivelor de declinarea I. Odată cu evoluţia sistemului vocalic latinesc, substantivele din această clasă n-au variat considerabil, ele rămînînd la acelaşi tip de declinare, dat fiind faptul că vocala a în poziţie neaccentuată a trecut în ă. Marca determinantă a majorităţii substantivelor feminine la plural o constituie vocala e (din ae): masă-mese, casă-case, fată-fete. Foarte probabil că, în epoca de formare a limbii române, unele substantive feminine de declinarea I au căpătat la plural terminaţia -i, în loc de obişnuitul -e: seară-seri,

52

scară-scări, poartă-porţi, vacă-vaci. Acest -i a apărut, probabil, prin analogie cu pluralul declinării a III-a a femininelor de tipul partem > parti > părţi. Partea finală -uă a unor substantive feminine nearticulate de tipul steauă, neauă (arh.), parte provenită din latinescul illa, a dispărut la forma de singular nedefinit aproape în toate graiurile dacoromâne. Această desinenţă -uă a putut să dispară după apariţia formei atone a pronumelui personal în acuzativ o, care, la rîndul său, a provenit din uă, o variantă a pronumelui demonstrativ latinesc illa (eauă). Propoziţii de tipul Eastă steauă uo vedzu s-au redus mai tîrziu la Astă stea o văd. Prin analogie, s-au creat substantive noi, care, mai ales acele ce denumesc pomi, au format dublete substantivale de gen. Astfel, abellona a dat reflexele alună şi alun, cereşia – cireaşă şi cireş, prunus – prun şi prună6. S-au produs şi încadrări ale unor substantive la alte clase de declinare decît cele din latină. Latinescul nepos, -nepotis, conform legităţilor fonetice, trebuia să evolueze în nepoate. Dar această formă, apărînd frecvent în dialog, a fost considerată ca un vocativ de tipul doamne. De aceea, pentru a fi diferenţiată, s-a transformat la N.-Ac. în nepotu. Apoi s-a creat şi femininul nepoată, care pînă atunci nu exista în limbă, ideea de feminin exprimîndu-se, probabil, prin acelaşi nepoate. Din cele mai vechi timpuri, în exprimarea neafectivă, adjectivul românesc ocupă locul de după substantivul determinat. Dar cînd se exprima un sentiment de admiraţie sau de compătimire faţă de o persoană, sau de indignare, de dispreţ, adjectivul se situează în prepoziţia substantivului. Bineînţeles, ne referim la adjectivele strict calitative. Dar dintre acestea două fac excepţie, limitîndu-se, fiecare în parte, la poziţii strict diferenţiale faţă de substantivul determinat. E vorba de adjectivele beată şi biată. Fiind paronime, ele puteau trezi confuzii, avînd sensuri completamente diferite. Pentru a evita omonimia, adjectivul biată s-a întrebuinţat exclusiv înaintea substantivului determinat, iar beată – după acesta. Diferenţierea dintre acel şi cel, acest şi cest s-a realizat şi ea în epoca de formare a românei, mai ales după ce cel a devenit articol demonstrativ, pe care unele gramatici ale noastre îl numesc adjectival. Acesta din urmă termen nu e tocmai potrivit, deoarece această parte de vorbire apare nu numai în prepoziţia adjectivului, ci şi în cea a substantivului, ca în exemplele: casa cea de piatră, inelul cel de aur etc. Mai ales că articolul acesta participă şi la formarea numeralelor ordinale: cel dintîi prieten, cel din urmă drumeţ. Mai întîi au apărut sintagmele ille bonus > celu bunu > cel bun > ăl bun, iar mai tîrziu cele de tipul frater ille magnus.

6

Ultimul DOOM nu face distincţie între căpşun şi căpşună, ţinînd cont, probabul, de uz.

53

frate-său. provenit din sintgme annus tertius. treilu. Cu totul alta era situaţia în epoca de formare a românei. ai. Morfemele al. 54 . al nouălea. sa. Articolul enclitic la aceste numerale azi e le(a).). săi. Cu timpul însă. De altfel. la care a adăugat. şi-au ataşat articolul l. româna a generalizat formele cu le. în encliză. circulă şi cele de tipul ţinţile. după cum s-a văzut. al optulea. alături de formele doilu. care înseamnă „drumul parcurs de mireasă spre casa mirelui”. iar în graiul bănăţean – expresia cale primară. formele săi. ale servesc. lăsa-vor streinilor bogătatea sa. sale: măniară ei cu sveatul său.Cercetările ne demonstrează că adjectivele posesive său. ca şi astăzi în unele graiuri. rădicară popoarele glasul său. Dacă astăzi pronumele săi nu se poate referi la un substantiv ce trimite mai mulţi posesori şi la mai multe obiecte posedate (Elevii şi-au luat fiecare cărţile lor (nu sale). a ta. ţinţilu. al. în acest ultimul caz limba limitîndu-se. şi ca articol înaintea unui pronume posesiv (al meu. noaulu. soră-sa. începînd cu această perioadă. primară. numeralul ordinal din albaneză se formează tot din numeralul cardinal. cel latinesc dispărînd din limba vorbită aproape completamente. a. al optul. În limba română veche însă. în aceste cazuri. dăţile. Printre numeralele ordinale latineşti de tip sintetic se numără adverbul anţărţ. iar mai tîrziu. ai săi). sale şi-au restrîns cu mult sfera de întrebuinţare mai ales în limba vorbită. în procliză – articolul pronominal a. În macedoromână. articolul substantival definit. optule. la care se adaugă articolul definit. frater + le > fratele. unde se păstrează doar în cadrul termenilor de rudenie (tatăsău. numeralele ordinale apăreau doar cu articolul l: al patrul. Limba română a recurs la mijloacele proprii pentru formarea numeralelor ordinale. Limba română a trebuit să-şi formeze pe teren propriu această categorie de numerale. noaurili. ceea ce ne face să conchidem că sistemul de numerale traco-dacic se construia după un model asemănător. Celelalte substantive şi numerale. nu l ca la majoritatea substantivelor masculine care se termină în consoană: al patrulea. El s-a păstrat doar în cîteva dialecte şi graiuri. iar macedoromâna – pe cele cu lu. cumătră-sa etc. doar la forma de feminin singular a. De aici am putea face concluzia că la numeralul ordinal situaţia s-a prezentat exact ca la substantivele masculine terminate în – e: leporem + le > iepurele. şi ca părţi componente ale numeralelor cardinale. mamă-sa. formîndule de la numeralele cardinale. atunci limba veche folosea cu prisosinţă. În dialectul menglenoromân există expresia di la prima uşă sau primar. lărgiră spre menre rosturile sale.

Trăire-aţi trei zile cu cea de alaltăieri! În limba română. 119-120. Re a fost concepută ca o terminaţie a infinitului latinesc şi. regulă valabilă şi pentru verbele auxiliare: Înţelegu-te şi deregu-te în calea acesta se mergi. -ere. p. / Jelui-m-aş murgului. Tustrele componentele provin de la verbul latinesc voleo. Al. valabilă încă în latina clasică de a nu începe o comunicare cu cuvinte neaccentuate. 55 . Tot în epoca de constituire a românei s-au format pronumele şi adverbele nehotărîte alcătuite cu particulele oare. formele neaccentuate ale pronumelor personale şi reflexive au valoare de adjective posesive. vol. 3. I. Şi totuşi articolul este o formaţie comună pentru toate limbile romanice. voa s-a monoftongat în va. l intervocalic trece în r. Istoria limbii române. substantivul era articulat cu articol definit. voare). Ivănescu. s-a redus şi din forma voare > voa. Va a devenit particulă şi formează. pronumele personale şi cele reflexive atone stăteau după verb. Evoluţa şi constituirea articolului Cauzele apariţiei articolului ca parte de vorbire Gramaticianul latin Quintilian afirma: „Noster sermo aticulos non desiderat”.În textele vechi. cîndva. p. 214-216. braţu-i. Din bibliografie: 1. o se diftonghează sub influenţa lui e din silaba următoare. iar mai tîrziu s-a ajuns la utilizarea substantivului nearticulat. -şi. undeva. Acelaşi lucru se observă şi în macedoromână: braţa-li. Exemple numeroase de acest fel avem şi astăzi. unde îi avea funcţie de complement indirect. p. 2. 161-170. cîţiva. întîlnim formele varecine. El s-a născut în propoziţii de tipul braţele îi sînt puternice. G. Spure-voiu voauă tuturor ce vă e frică de Dzeul. Curs de gramatică istorică a limbii române. după ce a dispărut din cadrul verbului. Rosetti. Nemaiavînd suport (motiv) de diftongare. mai ales în poezia populară: Jelui-m-aş şi n-am cui. careva. În asemenea expresii. 150-153. pronume nehotărîte şi adverbe hehotărîte: cineva. şi anume de la forma persoanei a III-a volet (t final dispare. varecare. mai ales cînd sînt ataşate în imediata encliză a unui substantiv: sînu-mi. În textele vechi. Acest procedeu trebuie să se fi creat în epoca de formare a românei. constituit pe bază de material latin. împreună cu pronuimele relative şi unele adverbe circumstanţiale. Dormire-ai somnul de veci să dormi. -va. E o regulă a topicii cuvintelor neaccentuate. Istoria limbii române. cumva etc.

b) cu ajutorul actualelor forme de articole. ne mai referim la el o dată. În latina vulgară. folosită ca mijloc de comunicare în toate provinciile romanizate ale Imperiului Roman. se simţea necesitatea logico-stilistică de a reda opoziţia dintre un nume determinat şi altul nedeterminat. şi. Bunăoară. În sintagma unus homo despectus numeralul unus evidenţiază acelaşi substantiv homo din clasa de obiecte omogene homo sapiens. Atît demonstrativul ille. al VII-lea se poate vorbi de constituirea în limbile romanice a unui articol propriu-zis. într-un singur exemplar. bine 56 . Fiind folosite frecvent pe lîngă nume. în acelaşi timp. în locul consoanelor finale. aveau menirea de a preciza mai bune un nume şi de a-l evidenţia din clasa de obiecte omogene. în primul rînd. cît şi numeralul unus. în speţă. despre care s-a mai vorbit anterior – homo illle. Astfel. că el este numai unul. arătînd. ce aveau această funcţie în latina clasică. demonstrativul ille şi numeralul unus aveau valoare determinativ-expresivă. Articolul a putut să apară în rezultatul desemantizării a două părţi de vorbire existente în latină. caracterul expresiv al acestor determinanţi se anihilează. E vorba. întrebuinţarea lor începînd să se cristalizeze într-un sistem gramatical. Aceasta este data cînd articolul apare cu o fizionomia clară. numele individualizat din clasa de obiecte omogene – unus homo şi acelaşi nume bine cunoscut. aceste două părţi de vorbire s-au desemantizat. s-a recurs. poate fi făcută opoziţia dintre noţiunea de ordin general – homo. de pronumele demonstrativ de depărtare de tipul ille. la două mijloace: a) exprimarea raporturilor dintre cuvinte a început să se facă prin intermediul prepoziţiilor. în urma analizei celor două sintagme. o dată cu reducerea fonemelor finale. Abia cu începere din sec. comparativ cu alte tipuri de pronume. Şi această opoziţie poate fi marcată astfel: homo Ǿ-nedeterminare unus homo ½-semideterminare homo illle 1-determinare totală La început. din sintagma homo ille bonus reiese că noi îl cunoaştem deja pe acest om.Cauzele apariţiei articolului trebuie căutate. Ca rezultat. în al doilea rînd. se pierdeau flexiile ce desemnau funcţiile gramaticale pentru fiecare caz la nume. Din cauza folosirii lor frecvente pe lîngă nume. în faptul că în latina populară. Procesul de trecere de la pronumele demonstrativ sau de la numeralul cardinal la articol a fost lent şi îndelungat. pierzîndu-şi respectiv valorile semantice iniţiale demonstrative şi cantitative. care. au apărut în latina tîrzie alte mijloace gramaticale apte să realizeze opoziţia nedeterminat/ semideterminat şi să marcheze explicit valorile gramaticale ale numelui. în primul rînd. de numeralul cardinal de tipul unus. şi-a păstrat mai bine flexiile cazuale. În al doilea rînd.

). illa parentillorum „o casă a părinţilor”. deoarece în conştiinţa umană ele apar ca lipsite de formă. Concomitent cu această funcţie.. de tipul casă. 57 . Dacă demonstrativul ille se referea la un substantiv. în texte.VII d. articolul a început să fie folosit chiar şi pe lîngă numele proprii. copil etc. articolul s-a extins asupra substantivelor concrete. Mai tîrziu. necaz. el capătă funcţie de determinant al numelui. demonstrativ (adjectival). substantival (definit şi nehotărît). adică substantive ce exprimă noţiuni limitate de forma lor. articolul şi-a asumat şi funcţia morfologică de a marca categoriile gramaticale de gen. Utilizarea numelor proprii cu articol s-a produs un timp oarecare în cadrul numelor de familie masculine: Alexandru Lăpuşneanul. însoţit de particula de accentuare ecce „anume”. opoziţia concret/abstract. 3. pronominal). De aici şi clasificarea contemporană a articolului în limba română: 1. s-au constituit diferite tipuri de articol: 1. În dependenţă de prezenţa acestor „sateliţi” desemantizaţi faţă de nume şi în funcţie de natura morfologică a acestuia din urmă. Din acest moment. adică asupra noţiunilor „continui” de tipul bucurie. La început. 3. deşi acestea sînt unice în felul lor şi ni au nevoie de opoziţia determinat/nedeterminat. el s-a transformat în articol demonstrativ: homo ecce ille bonus „omul cel bun”. adevăr. cîine. el a evoluat în articol genitival (posesiv. unus barbatus. dar era în poziţie apozitivă faţă de acesta şi se plasa în prepoziţia unui alt substantiv în G.determinată. ele au dat naştere articolului substantival: barbatus ille. cinste etc. mullier ecce illa formosa „muierea cea frumoasă”. ginerele Mavrocordatului. determinat/nedeterminat era limpede şi se încadra în contextul vorbirii cu o precizie mai mare. în perioada de formare a limbii române (secolele II . număr şi caz ale numelui. Hr. Dacă demonstrativul ille şi numeralul unus se refereau la un substantiv. În cadrul acestor substantive. Într-o perioadă mult mai tîrzie de dezvoltare a limbii române. posesiv (genitival. scaun. 2. indicînd gradul de determinare a acestuia. 2. pronominal): una casa. preceda un adjectiv. masă. Dacă demonstrativul ille.. şi chiar la o perioadă mai recentă: La mormîntul lui Aron Pumnul. articolul s-a extins şi asupra substantivelor nelimitate de forma lor. numite în lexicografie „incontinui”. şi articolul nu modifica prea mult felul de prezentare a acestor noţiuni în conştiinţa umană. vulpe.

se admitea utilizarea pronumelui demonstrativ doar după un substantiv. nu puteau admite nicidecum schimbarea topicii pronumelui demonstrativ de tipul ille în raport cu numele determinat atîta timp cît latina se vorbea şi se scria în anumite cercuri culte. el şi-a pierdut silaba iniţială şi a devenit le. în latina populară. De acea utilizarea articolului definit (proclitic sau enclitic) în forma sa atonă apărea ca o abatere gravă de la regulile latinei clasice. Forma le a evoluat de la latinescul ille în felul următor: în latina populară. la Ac. Acest tip de articol se adaugă la substantivele masculine terminate în – e după dispariţia consoanei finale: frater + le > fratele. – forma illo. demonstrativul illle avea forma illum. religioase sau oficiale. Forma l. În felul acesta. După cum am mai menţionat. cînd normele limbii scrise slăbesc cu totul (Imperiul Roman s-a distrus. Am pomenit în treacăt că fostul pronume demonstrativ ille. Pînă la anul 602. Dar el devine o formă general admisă în graiurile maselor populare doar mai tîrziu. iar în unele cazuri şi regiuni şi proclitic. În urma unificării acestor trei forme. abia în epoca de formare a limbilor romanice. a urmat o altă cale de evoluţie. demonstrativul ille devine elle. şi mulţi vorbitori care aveau cunoştinţă de existenţa lui îl redau prin formele lui tone. leporem + le > iepurele. descendentă şi ea din ille. actele ce se întocmeau în partea orientală a Imperiului Roman şi în biserică. în epoca de formare a limbilor romanice. s-a creat una comună pentru toate aceste trei cazuri – illo. era folosit ca o apoziţie a unui substantiv într-o construcţie sintagmatică cu un alt substantiv în G. La D. Care era cauza acestei eliminări la scris? Se ştie că în limba latină clasică. ca şi legile latinei clasice. care a devenit articol genitival. a fost moştenit din latina populară. şi Abl. demonstrativul ille devine elle (are loc deschiderea vocalei iniţiale). se va impune definitiv în limba vorbită articolul definit în forma sa populară şi se va modifica conform legităţilor pe care le-a suferit în aria de est a fostului Imperiu Roman. cînd populaţia autohtonă a fost deja romanizată. Latina vorbită nu putea să impună limbii scrise articolul definit în forma sa scurtă. în special a dacoromânei. De aceea. care avea nişte legi stricte de utilizare a unor sau altor forme gramaticale. biserica creştină se afla doar întîmplător pe teritoriul daco-tracic). Dat fiind faptul că acest elle apărea deseori ca un morf şi deci era neaccentuat.Evoluţia şi constituirea articolului substantival definit Articolul definit enclitic. Vorba e că pînă la anul 602 acest tip de articol era eliminat din vorbire sub influeţba limbii scrise. ille > ello > ellu (o 58 . Articolul substantival definit la masculin are două forme: le şi l. care avea şi ea canoane stricte.

devine e: illui > ellui. forma articolului era aceeaşi pentru ambele genuri: illorum.-D. la începutul formării limbilor balcano-romanice. În primele faze ale dezvoltării balcano-romanei. mărul. La G. iar pentru feminin – illaei. ca şi elle. e iniţial se transformă în a. care avea la D. De exemplu: caprae + lei > caprele > capreei > caprei. măru. pentru început. Forma de feminin a suferit o evoluţie mai complicată. din cauza pierderii accentului în cadrul comunicării. La masculin plural articolul provine de la forma de N. prima silabă dispare. Forma lui s-a ataşat la substantivele masculine şi neutre. Pierzînd. ellu devine lu. cît şi în cadrul particulelor. l dispare (libertare > a ierta). Deci illa > ella. vitella > viţea). I iniţial. devine ellae. care mai apoi îl pierde pe u final şi devine lor. lupi + li > lupili > lupii.-A. prima silabă.-D. forma cuis. devenind respectiv: ellui > lui. conform legităţii fonetice l+e(i).final aton > u). care devine în latina populară ellorum. se formează illuis. Avînd la bază o altă legitate fonetică (dispariţia lui ll intervocalic urmat de a: stella > stea. cognatus + lui > cumnatului. după dispariţia consoanei finale a acestora: frater + lui > fratelui. iar ultima se statorniceşte ca articol. illaei > ellaei. O astfel de modificare are la bază legitatea fonetică de trecere a lui e iniţial neaccentuat în a atît în cuvintele semnificative de tipul erama > aramă. caprae + lor > caprelor. De exemplu: lupi + lor > lupilor. Haplologia primei silabe şi dispariţia consoanei finale au dus la forma loru.. De exemplu: cani+li > cînili > cîinii. articolul îşi ia începutul de la latinescul illae. illi. La feminin singular. vulpi + lei > vulpilei. devenind li. bărbatul. illi capătă aspectul elli. lu >l: lupul. lupus + lui > lupului.-Ac. Ambele forme de gen. care mai tîrziu pierde prima silabă. Sintagma substantivului cu fostul demonstrativ trebuia să aibă. La G. melum + lui > mărului. vulpi + lae > vulpile. Mai tîrziu. i iniţial se deschide în e. La genul feminin plural. demonstrativul latinesc masculin avea forma illius. parti + lae > partile > părţile. ca şi substantivele masculine şi neutre de tipul lupu. în ramificaţia dacoromână. ellaei > lei > ei > i. vulpem alla > vulpe a > vulpea. Prin analogie cu pronumele interogativ quid. În epoca romanică tîrzie. care se sufixează la substantiv: caprae + lae > caprele. aspectul capra alla > capră a > capra. alla > aa > a. pierd din corpul lor (procesul haplologiei) prima silabă. vulpiei > vulpii. homini + li > ominili > oamenii. 59 . din cauza utilizării lor frecvente şi din motivul economiei în vorbire. erici > arici. ca şi în cadrul formelor de N. eccum modo > acmo > acmu > acum. După dispariţia lui u final. bărbatu. care.-D. Ulterior. În latina populară orientală. Deci forma ella devine alla. în latina populară. articolul definit îşi ia începutul din forma pronominală illa. pentru G. plural. eccum hicce > aci > aici.

dar îl determină parţial. De exemplu: Dumnezeul musulmanilor este Allah. nu avea încă funcţie de articol. Appropiet ad illum una mullier pulhra „se apropie de el o muiere frumoasă”. 60 . în comparaţie cu substantivul fără unus: homo „orice om” / unus homo „un om oarecare”. Unus şi-a asumat funcţia de articol abia după ce ille a devenit o marcă a determinării totale a substantivului. soare-apune. de asemenea. În textele vechi din secolele XVI-XVIII întîlnim utilizarea articolului în postpoziţia substantivelor proprii-nume de familie: Lăpuşneanului. o. unele îşi trage originea de la numeralul cardinal latinesc unus. bunăoară. articolul şi-a extins sfera de utilizare. Este. ca şi în celelalte limbi romanice. determinativul unus. În aceste situaţii. Articolul substantival nehotărît. pe cînd în româna contemporană ele se articulează: Şi nedreptate(a) să nu scadă de calea lui. ca şi orice numeral cardinal. După cum afirmă cercetătorul limbii noastre Meyer-Lübke. Formaţiile cu numeralul unus şi un substantiv erau destul de frecvente în limba latină: Dicitur unus ymnus „se cîntă un imn”. etapele constituirii lui Articolul substantival nedefinit un. Mavrocordatului sau în prepoziţia substantivelor-nume de persoană: lu voievodu. cazul substantivului Dumnezeu. ce denumesc punctele cardinale „răsărit” şi „asfinţit”. Din cauza utilizării frecvente. adică lipsea categoria logică determinat/ nedeterminat. care. în latina populară articolul definit se întrebuinţa cu mult mai rar decît în româna veche şi. unae. cînd este opus dumnezeilor altor popoare decît cele creştine. cu atît mai mult. folosit totdeauna în procliza substantivului. care nu a ajuns pînă astăzi să fie articulat. este atribut acordat. Să luăm. decît în cazurile cînd se are în vedere o altă fiinţă divină. unii. de obicei. deoarece nu se creaseră încă opoziţiile necesare. plasat şi el în prepoziţia substantivului determinat: a lor săi bărbaţi. substantivele ce desemnează lucruri unice în univers nu au nevoie de determinare. cazul substantivului soare din cuvintele compuse soare-răsare. Desigur. în limba română contemporană. fostul numeral şi-a pierdut nuanţa de indice al cantităţii şi imprimă substantivului o semnificaţie nedefinită. folosit pe lîngă substantiv. adică de articol definit. Astăzi în română. Cazuri de plasare a articolului definit în prepoziţia substantivului sînt atestate doar la forma de G. Tot Meyer-Lübke constată că în limba română veche nu se articulau cu articol definit substantivele abstracte.Textele vechi ne oferă un tablou dublu al poziţiei articolului faţă de substantivul determinat. una. a ei noastră credinţă (Codicele Voroneţean). uni. În latina tîrzie însă. substantivul mai are un determinativ. că vine blînzenie(a) spre noi.

unae + lae > une + le > unele. după constituirea articolului definit. fem. sg. La numeralul cardinal cu funcţie adjectivală s-a adăugat articolul substantival definit respectiv: uni+li barbati > unii bărbaţi. fem. articolul un este înregistrat uneori ca un u simplu. 2. поpекло..-D. > o > uo. ca orice a neaccentuat din finala substantivelor feminine. a căror finală o > ă: длато. plural trebuiau să aibă la origine aspectul uni barbati. unae caprae. masc. unu barbatu. La masculin singular N. unorum.: unus > unu. 3. apoi o. el evoluează exact ca un adjectiv simplu. trebuie să admitem oo. unae + lae caprae > unele capre. ca un u nazal: [ũ]. una. una > ună. provine de la forma unică pentru ambele genuri. unus.: uni.: unae > une.-D. Apoi vocala ă.-Ac. În procesul evoluţiei. Consoana n în poziţie intervocalică dispare: ună > uă. Astfel. care s-a sufixat la tipul unic masculin unu+ i > unui şi la feminin: unae + laei > une + lei > uneei > unei. Forma de plural pentru G. după dispariţia consoanei finale m şi a lui u final. a final.La o anumită mfază de dezvoltare a limbii române. masculin şi feminin ale articolului nehotărît unui. care.-D. după dispariţia lui u final. сито. devine unor.Evoluţia articolului nehotărît cunoaşte două etape: a) la prima fază. devine ă: capra > capră. unei au apărut mai tîrziu. lana > lînă. probabil. 4. Forma uo este înregistrată în primele texte vechi: uo dzi ca uo mie de ani (Codicele Voroneţean). Odată cu dispariţia lui u final de la substantivele masculine şi neutre. unae + laei > une + ei > unei.-Ac. 1.: una > ună. Formele de N. sg. au suferit o serie de schimbări de ordin fonetic şi formal. 5. Schimbări fonetice însemnate a suferit forma de feminin singular una. existentă în latină. uni + li > unili > unii. Formele de G. 61 . pl. G. pl. La statornicirea acestui proces au mai contribuit cîteva substantive de origine slavă. care au intrat în fondul activ al limbii române. никовало. în calitate de articole.-Ac. are loc ataşarea formelor articolului substantival definit: N. unus. în mod firesc. Acest u trebuie interpretat. b) la cea de-a doua fază. În textele vechi. acesta dispare şi din cadrul articolului – un. Astfel: una capra > ună capră > uă capră > oo capră > o capră. Se creează forme pentru ambele forme şi genuri: masc. este înregistrat de textele vechi cu forma unu: unu ucenicu.

nişte exemple latineşti cu prepoziţia ad de tipul Hic requiescunt membra ad duos fratres „Aici odihnesc osemintele a doi fraţi”. substantivul homine din sintagma de mai sus e la Abl. Philippide. Rosetii.. deoarece. nu cu cel în genitiv pe care-l precedă (în cazul nostru. după cum se ştie.Apariţia şi constituirea articolului posesiv (genitival. Ov. Adepţii acestei teorii aduc. poate fi substituită cu prepozibia la: osemintele a (la) doi fraţi. Dar se ştie că articolul posesiv în limba română se acordă în gen şi număr cu substantivul determinat. aici ad a dat în limba română nu articolul a. Al. 1. bălaie (M. mamă a (la) zece copii etc. illa. Se pare să aibă dreptate sus-numiţii cercetători şi iată de ce: a) după cum se ştie. cea mai verosimilă. ci prepoziţia a. pronominal) direct din pronumele demonstrativ de depărtare latinesc ille. articolul trebuie să capete forma al). le. care. I. participant a (la) două războaie mondiale. Tiktin. Ivănescu) aduc întru susţinerea acestei afirmaţii exemple de tipul una cassa. ad illo trebuia să dea reflexul al. Al. în limba literară. deci trebuia să aibă forma a. ceea ce nu ni se pare verosimil. a devenit a. prin ataşarea articolului definit l. Adepţii acestei teorii (H.on Coteanu susţine că articolul posesiv ar fi provenit în mod direct de la prepoziţia ad. După părerea noastră. Cea de-a treia ipoteză. cică. illi. se utilizează înaintea unui substantiv precedat de un numeral cardinal: Miroase florile-argintii şi cad. nu la G. în calitate de argument. Eminescu). care să fie clară şi pentru interlocutorii acestuia. nu mai au nevoie 62 . i. iar dacă ar fi la G. Celelalte variante. G. pronominal) Cît priveşte apariţia şi constituirea articolului posesiv. se pare. atunci cînd formează sintagme cu alte substantive în G. Drept exemplu. se aduce sintagma de tipul terra ad illo homine. orice obiect cunoscut de vorbitor are nevoie de determinare. după cum se ştie. Densuşianu. o eventuală transformare. este teoria constituirii articolului posesiv (genitival. a evoluat în ţară. Ca argument în favoarea acestei afirmaţii se aduce faptul că în majoritatea graiurilor româneşti se foloseşte o singură variantă a articolului posesiv – a. illae. conform evoluţiei fonetice normale. illa parentillorum. după dispariţia lui d final. Prepozibia a. lingvistica românească cunoaşte mai multe puncte de vedere. care. R. illae. care este. Pecec.. s-au format mai tîrziu. la. aflat în poziţie apozitivă faţă de un substantiv la forma nehotărîtă şi urmat de un substantiv în genitiv. Piotrovski susţin cum că articolul posesiv ar fi provenit din prepoziţia ad ataşată la formele de gen şi număr ale pronumelui demonstrativ latinesc de depărtare ille. 3. adică cele însoţite de articolul definit. De aceea.. o dulce ploaie / Pe creştetele a doi copii cu plete lungi. substantivele cu determinare totală (l). cu terra. N. illi. care. 2. illa.

adică e semideterminat însoţit de articolul nehotărît (o casă a părinţilor) sau substantivul determinat mai are un determinativ de natură calitativă. illae > ellae > alle > ale. acelea). nu încape îndoială. după cum se poate observa. b) După cum se ştie. din construcţii analitice alcătuite dintr-un substantiv şi un adjectiv de tipul homo ecce ille bonus. iar în altă limbă-soră – de la alta. aia. împreună cu demonstrativul ille. c) în limba vorbită. care. cel. les. articolul posesiv constituie un morf constituent al pronumelor posesive al meu. sînt descendente nu din prepoziţia ad + pronumele demonstrative de tipul ille. 63 . a dat două variante: una tonă (accentuată) – pronumele demonstrative de depărtare. Susţinem deci teoria că articolul posesiv a putut să apară din construcţii sintactice alcătuite dintrun substantiv urmat de pronumele latinesc de depărtare în funcţie apozitivă faţă de substantivul determinat. conform legilor gramaticale) articolul posesiv. care vine aici cu valoare pronominală şi de aceea el se mai numeşte pronominal: casa bătrînească a părinţilor. are o determinare parţială (1⁄2). În limba franceză. illa > ella > alla > aa > a. ăi. pronumele de tipul ille precedînd un substantiv la cazul genitiv. la. Tes caiers sont plus soignes que les mien „Caietele tale sînt mai îngrijite ca ale mele”. Acestea din urmă. ai. ci direct din acest demonstrativ: Mon frère est plus fort que le tien „Fratele meu e mai puternic ca al tău”. ca aceasta să fie reluată prin articolul posesiv. pronumele demonstrative de depărtare au atît forme lungi (acela. a. unde particula de întărire ecce. ăa. alta atonă (articolul demonstrativ): ecce ille (ellu) > acel. după ce s-a constituit articolul substantival definit. al tău.de o determinare suplimentară şi între aceste substantive nu apare (şi nici nu poate să apară. aceea. cît şi forme scurte (ăla. aceia. Credem deci că este imposibil ca un morf să provină. ceea ce face să fie „uitată” determinarea. seamănă mult cu formele articolelor posesive al. El apare doar în cazurile cînd substantivul determinat nu are nici un determinativ (casă a părinţilor). ale. Ma soeur est plus belle que la votre „Sora mea e mai frumoasă ca a voastră”. illi >elli > alli >ali > ai. Deci pronumele demonstrative de depărtare latineşti au evoluat în articole posesive astfel: ille > ellu > alu > al. al său etc. de la o formă. morfemele din componenţa pronumelor posesive sînt absolut identice cu formele articolului substantival definit: le. Evoluţia articolului demonstrativ Articolul demonstrativ (adjectival) a apărut într-o perioadă mai tîrzie. alea). într-o limbă.

în latina populară. În variantele atone (cele ce au evoluat în articole demonstrative). pronominal). (illu). particula ecce (acce) a pierdut prima silabă. pe lîngă formele accentuate. (illum). pentru că el. au dispărut cazurile Abl. ci se plasează. înaintea unui adverb (ziua cea de ieri. Unele forme ale pronumelui latinesc (personal. şi V. La fel. ecce illi > acei. ecce illae > acele. O restructurare esenţială s-a produs şi în sistemul cazual al pronumelui latinesc. a III-a. casa cea de piatră etc. în latina populară. visul cel de mîine etc. au dezvoltat şi forme atone. Demonstrativul latinesc a dat naştere şi la două tipuri de articol – cel definit şi cel posesiv (genitival. În urma schimbărilor fonetice generale (dispariţia lui m final şi trecerea lui o în u). În cadrul variantelor tone. s-au produs regrupări şi restructurări importante: unele forme ale pronumelor au dispărut completamente (hic. a preluat funcţia pronumelui personal de pers. Particula ecce. şi adjectival. tot ille a căpătat o valoare semantică nouă – cea a posesivităţii. ordinal (cel deal doilea. Generalităţi Pe parcursul dezvoltării istorice a pronumelui latinesc. cel de-al cincilea etc. reflexiv şi demonstrativ). de la ille (în îmbinare cu elementul latinesc ecce) au apărut forme pronominale noi – pronumele demonstrativ şi articolul demonstrativ. În literatura de specialitate. uneori. cele. în procliza unui numeral cardinal (cei trei. şi în procliza unui substantiv (inelul cel de aur. deoarece practica lingvistică ne demonstrează că el nu precedă exclusiv un adjectiv. ele nu se mai pronunţau la fel de energic ca în latina clasică). fiind şi o parte componentă a unor forme de caz ale articolului nehotărît. de multe ori. demonstrativul ille şi-a contopit unele forme cazuale de Ac. altele au căpătat funcţii noi. a dispărut forma genului neutru. Astfel. din cauza omonimiei cu alte forme cazuale. De aceea considerăm că acest tip de articol trebuie numit demonstrativ. Astfel. din cauza dispariţiei consoanelor finale.). (illo) şi Abl. Considerăm că termenul nu este tocmai adecvat.ecce illa > acea. de fiecare dată. posesiv. D. articolul demonstrativ mai este numit. devine acce. cea. cei o sută etc. această particulă s-a păstrat incorpore. Ca şi în cazul celorlalte tipuri de nume.). pierzînd doar un c (în latina tîrzie consoanele duble nu s-au păstrat. cei. demonstrează. Evoluţia pronumelor personale 1. 64 . is).).). demonstrativul ille etc.

(mihi > mie. Atunci cînd formele cazuale clasice erau m o n o s i l a b i c e. al IV-lea. folosit în această funcţie în latina clasică. şi o serie de modificări de ordin funcţional. nepos. tibi > ţie) şi de Ac. confundîndu-se cu alte forme pronominale demonstrative (hic > ic > i). completînd. Acestea din urmă au fost cauzate mai ales de transformările care au avut loc în sistemul verbului. pe parcursul evoluţiei lor. Astfel. tu. Deja prin sec. pronumele demonstrativ completează sistemul de trei persoane al pronumelui personal. I şi II (ego > eu. în urma dispariţiei consoanelor finale. ducebat nu puteau fi clare o dată cu dispariţia consoanelor finale m. vos. în latina clasică. nu se menţine. pierde din corpul sonor. 2. şi de alte forme dialectale ale latinei populare. iar latina vulgară a creat forme noi. mai ales în cazul formelor accentuate ale pronumelor personale. tu > tu). astfel. întrucît. nepoate”). formele pronumelor româneşti au păstrat mai fidel decît celelalte tipuri de pronume prototipurile cazuale latineşti. a pronumelor la pers. mai lungi. seria 65 . tu. vos. Cît priveşte persoana a III-a. evoluţia formelor de N. Pronumele is. ” (= Şi el zice: „Mulţumesc. Evoluţia pronumelor personale în latina populară Pe lîngă schimbările fonetice. de D. pentru care în latină nu existau forme speciale bine distincte. În latina populară. unele forme ale pronumelor personale de pers. locul lui is este preluat de pronumele demonstrative ille şi ipse. nos. De exemplu. devine destul de clară. t decît ataşîndu-li-se pronumele personale ego. De exemplu: Et ille dicet: „Graţia. ceea ce a solicitat apariţia şi utilizarea obligatorie pe lîngă formele verbale a pronumelor ego. Şi atunci. în urma evoluţiei fonetice generale. ca indice pronominal al formei verbale respective începe să se folosească pronumele demonstrativ. pronumele personale latineşti au suferit. Ulterior. era inclusă în desinenţa acestuia şi utilizarea pronumelui pe lîngă verb nu era obligatorie pentru a indica persoana. ele au rămas n e a c c e n t u a t e. (mene > mine. tu. care a stat la baza formării limbilor romanice. Categoria de persoană a verbului. gramaticienii latinişti îl includ pe ille la pronumele personale. I şi a II-a se deosebeau de cele din latina clasică. is. verbele de imperfectum indicativi activi ducebam. s. tene > tine). ca de altfel. adică se reduce la i. nos. De exemplu: fuissem > eu să fi fost fuisses > tu să fi fost fuisset > el (ea) să fi fost fuissemus > noi să fi fost fuissetis > voi să fi fost fuissent > ei (ele) să fi fost Deja în latina vulgară. alături de ego. ducebas.Dar chiar fiind supletive. chiar şi pentru nespecialişti. s-a produs o coincidenţă de forme.

mi). ve noi. pierdea adesea accentul în frază. nobis. fr. care apărea în propoziţii interogative după primul cuvînt al propoziţiei. va spune: Moi. Printre altele. îţi. je. eu. prin analogie cu pluralul substantivelor masculine de declinarea a II-a şi al celor feminine de declinarea a IV-a. voi (vă) Astfel. te eo. ţi) mine (mă). pronumele personale de pers. forme existente şi în limba română contemporană. Pentru a crea forme tone. 66 . vi) noi (ne). me+ne. I şi a II-a au păstrat numai 3 forme de caz: N. me.pronumelor accentuate. un francez. ţie (ţi. cea a lingvistului german Neumann. vo nove. mihi. îmi. pronumele personal de pers. voi nouă (ne. care crede că diapariţia lui g în ego s-ar datora faptului că acest cuvînt. nos. ni). l-a pierdut pe g: it. tive. Astfel. tu D. tibi. latina populară a absorbit în tema pronumelui particula interogativă ne „oare”. vo. Evolubia pronumelui „eu”. catalană jo. menglenoromână eu. Opinii şi sugestii Cît priveşte evoluţia lui ego în eu. şi Ac. în toate limbile romanice. io. Ac. De exemplu: Me ne interogas? „Pe mine oare mă întrebi?” Formele nos şi vos. je sui venu. tu mio. care în limba română s-a constituit ca un indice al pluralului şi al persoanei a II-a singular. tu mie (mi. nos. Cu totul surprinzătoare însă e dispariţia lui g înainte de o în pronumele ego. l-au substituit de s final cu i. prov. tine (te) Limba română P l u r a l N. vove ne. vouă (vă. Această situaţie se întîlnea mai ales la formele de Ac. Tabloul evoluţiei formelor pronominale la persoanele I şi a II-a din latina clasică în latina vulgară şi apoi în limba română poate fi prezentat astfel: Latina clasică Latina populară S i n g u l a r N. te. Mai există o opinie. ni.. 3. me. vos no. în calitate de pronume. există diferite opinii. Regula generală de evoluţie a sistemului vocalic latinesc în limbile romanice orientale constată dispariţia lui g intervocalic: magis > mai. magister > maestru. D. vi.. I sg. vobis Ac. ego. Dar dispariţia lui g are loc mai ales în cazurile cînd acesta este urmat de i. pentru a sublinia că anume al face o acţiune. te+ne eu. vos D. no.

liberto > iert. consideră acest fenomen pur latin şi atribuie căderea lui g vocalei e. tibi. mihi. lămîie – alămîie. 4. e final neaccentuat din noile forme. l-au pierdut încă în latina tîrzie pe s final. Evoluţia celorlalte forme ale pronumelor personale Pronumele latin tu. Formele de plural în D. ţi-o faci) sau sînt plasate în postpoziţia unui substantiv. tu. l-au pierdut pe h şi pe b intervocalic. tu. adesea. vove. sînt urmate de un pronume aton (mi-o spui. vos > voi. II sg. Forma ţi şi l-a adăugat pe î prin analogie cu forma îmi. nos. a face un canton”. După dispariţia lui g. ţapuş – aţapuş. unde g într-adevăr dispare atunci cînd este urmat de o. ţi-i alinţi). îţi au evoluat şi ele din motive condiţionate lingvistic. conform regulilor generale de evoluţie fonetică. -are „a cantona. cînd. Birt. mai ales că în latina vulgară a fost atestată forma pao în loc de pago. ţi s-a spus) sau în cuplu cu un alt pronume aton (mi-l amintesc. rom. l-au substituit pe s final prin analogie cu substantivele masculine şu neutre. prn i: nos > noi. vobis. Aşa şi în cazul pronumelui aton mi > ami > ămi > îmi (aici acţionează legea fonetică a + m + consoană > î). tu etc. scribo > scriu etc. urmate fiind de un verb care începe cu o vocală şi unde i din componenţa acestor două tipuri de pronume atone formează împreună cu o vocală un diftong ascendent (mi-aduc aminte. ţi-aminteşti). Niciuna dintre aceste ipoteze nu poate fi acceptată. după cum se vede. pl. Am menţionat mai sus că formele de N. conform regulilor generale de evoluţie fonetică. vos. căpătînd o certă valoare semantică posesivă (geniu-ţi romantic. atît în latina populară. cu verbele la pers. şi o altă formă. E vorba de procesul fonetic numit proteză. sg. a IV-a. Aceste două forme au cîte două variante: una silabică – atunci cînd se plasează înaintea unei forme verbale reflexive (mi se pare. se adaugă. Formele mihi şi tibi au dat respectiv mi şi ţi conform regulilor generale de evoluţie fonetică (contopirea celor două vocale în una singură). nobis. care îl precedă pe g. pentru facilitarea pronunţiei. o final neaccentuat din eo a evoluat în u: ego > eo > eu.. fr. care apoi s-a vocalizat şi a devenit u. vocala a: miroase – amiroase. n-a suferit nici un fel de schimbări la N. a trecut în ă: 67 . cît şi în limbile romanice: it. b intervocalic a trecut în v (fenomenul betacismului). asilabică – cînd se rostesc muiat. devenite în latina populară nove. Formele îmi. cu cele feminine de decl. ca în exemplele de tipul prehendere > a prinde. inima-mi bate). Formele de D.Un alt lingvist german. cu numeralul tres.

silaba accentuată se diftonga: noauă. pl. pl. Evoluţia pronumelor personale de persoane a III-a Ca pronume de persoana a III-a. prepoziţia de: de-a dreapta de menre – în dreapta mea. înregistrate în diferite izvoare. Această fază de diftongare apare şi în cadrul unor forme dialectale. o dată ce este comună tuturor limbilor romanice. Formele de Ac. de rînd cu alte elemente lexicale: doauă oauă moauă. pre mijloc de voi – în mijlocul vostru. Dezvoltarea formelor de Ac. vendere > a vinde). după cum am văzut mai sus. – illui. Folosirea lui ille în această funcţie datează de foarte multă vreme. La masc.: nos > noi. făcînd. G. Atestăm această formă şi în italiană. O dată cu procesul invers de închidere a vocalelor (e > i). înlăuntru de noi – înăuntrul nostru. fiind monosilabice. te. modificări adînci. latina populară. 5. noi. de pregiur de noi – împrejurul nostru. După cum am menţionat mai sus. vo. Pronumele mene şi tene au evoluat în mine şi tine conform legităţilor fonetice generale (e + n + vocală > i: bene > bine. ploauă etc. de regulă. e analogă cu a celor de N. care mai tîrziu. în mod obligatoriu. erau iniţial me. cu excepţia sardei. franceză. cele de plural nu au forme asilabice. Forma vă a rămas pînă în zilele noastre. vă (după cum quod > că). formele accentuate mene. tene au luat naştere la început în componenţa propoziţiilor interogative. Încă în latina populară. iar mai tîrziu. În textele vechi româneşti. au evoluat în nă. vi. pronumele eu. corp comun cu forma pronominală. precedate de locuţiuni prepoziţionale adverbiale. voi nu au forme de G. au apărut formele ni. vobis > vobes > vove > voue > vouă. existau formele atone no. în componenţa cărora întra. prin genitivul analitic al pronumelor personale cu formă de Ac. în cadrul cărora funcţia interogativă o avea particula ne. în urma dispariţiei lui s final. În dacoromână aceste două forme au evoluat în una singură – lui. în encliză. pentru a face opoziţie cu vă. Declinarea pronumelui ille a suferit. el devenise illuis.. voauă. Dar într-un şir de sintagme din limba română veche aceste forme existau şi se realizau acestea. Spre deosebire de formele de singular mi şi ţi. Şi în celelalte limbi romanice situaţia a rămas aceeaşi: lui. menglenoromână. care foloseşte pronumele latinesc ipse. tu. retoromână. aceasta şi-a pierdut nuanţa interogativă. În limba română contemporană. vos > voi. în latina vulgară. a trecut în ne.nobis > nobes > nove > noue > nouă. sg. iar nă. la D. 68 . întrebuinţa demonstrativul ille.

ea a devenit ton. alături de ille. ca şi a substantivelor feminine ce aveau în componenţa lor elementul ella (stella. Ille. Evoluţia de mai departe a acestui pronume a decurs pe aceeaşi cale. În rezultatul ecestei evoluţii. Astfel. În acest timp. iar forma eauă a dat naştere pronumelui neaccentuat o. s-a întîmplat că ille l-a influenţat pe quid. Cercetările dialectologice ne demonstrează că formele cu l΄ palatalizat se menţin în sudul Dunării (el΄i) şi în macedoromână (iel΄i). iar în unele limbi romanice a rămas forma lei (retoromână. adică ll intervocalic urmat de a a dispărut: ella > ea. care era considerat ca un compus al lui ille + hic. 69 . De aici reiese că hoic şi quoi l-au influenţat pe illo. illei. Vom reveni la aceste forme cînd vom cerceta alte tipuri de pronume. Mai există o părere a lui Al. cînd hoius. La feminin. illum. existau. illo şi Abl. şi declinat ca acesta din urmă: ill-hoius. Această transformare a fost favorizată de faptul că. illi. s-a ajuns la formele illois – illaeius. forma de N. folosită şi ca N. i final îl palatalizează pe l. Astfel. făcîndu-l să dispară: elli > eli > el΄i > ei. După ce illo şi illae s-au constituit în latina vulgară. quei. Evoluînd din eală. quoius. respectiv. În sfîrşit. forma illu a devenit elu. quoius au influenţat asupra lui illius. după modelul illeius. nu putea să rămînă izolat de hic şi de quid.). porcella. comun atît pentru masculin. italiană) sau l΄ei (menglenoromână). Aşadar. Mai tîrziu. care au evoluat în dacoromână lei > ei. Deoarece latina tîrzie tindea să uniformizeze declinarea pronumelor cu cea a substantivelor.La G. exista şi illic. Forma elu s-a menţinut mult timp. formele obişnuite ale lui hic şi quid au fost mult timp hoic şi quoi. transformîndu-l în illoius. cui. Astfel de forme diferenţiate căpătau şi alte tipuri de pronume personale: ipso – ipsae. s-a creat forma unică illa. quoic au trecut la huius. vitella etc. pe parcursul evoluţiei ulterioare. isto –istae. ill . illo (în locul clasicului illi) se creează o formă unică – illu. cuius. transformîndu-l în illoi. s-a ajuns la illuis >elluis > ellui > lui. El presupune că illa > ella > ela > eală > eauă. prin trecerea lui i iniţial în e şi reducerea lui ll la l. Forma de masculin plural a evoluat astfel: illi > elli. hoic. feminin. D. bunăoară. Philippide în privinţa evoluţiei lui ea. genitivele hoius. ille din latina tîrzie a ieşit din uz. hui.-D. se întîmpla ca alături de D.hoi. illo pentru masculin şi illae pentru feminin. despre care vom vorbi mai jos. să se creeze. u final dispărînd în procesul general de reducere la nume abia prin secolul al XVIII-lea: elu > el. cu timpul. cît şi pentru feminin. aveau să intre în uz şi alte forme analogice. cu care era adesea asociat în frază. care în latina populară devine ella. Din Ac. formele illeus – illaeius. au apărut formele queius. Schimbările survenite la masculin s-au răsfrînt şi asupra femininului.

masc.-D. La feminin singular. pl. Aflat în postpoziţia verbului. elli > ei. Dispariţia lui l după palatalizarea şi modificarea diftongului latinesc ae în e a dat naştere formei ei. sub influenţa lui hic. şi anume i (plin. pentru amîndouă genurile se dezvoltă forma atonă ĭ (semivocalic). ce aveau.Forma de feminin plural suferă următoarele schimbări: illae > ellae > eale >ele. Philippide eauă. Alte tipuri de pronume personale În latina populară. illi a dat naştere formei atone i: illi > elli > li > i. Mai tîrziu. a fost substituită în latina tîrzie cu illoi. care s-a identificat cu D. prin analogie cu formele atone de pers. Pentru G. devenind îi.: ellu > el. Fiind folosit adesea după formele verbale de gerunziu şi participiu terminate în u. după ce a dispărut silaba întîi neaccentuată. 6. devenind îi. apărut prin analogie cu ellui. În cele din urmă. sesizată de Al. ulterior. illaei. ca şi articolul substantival nehotărît. Forma unică de N. I şi a II-a. a din componenţa pronumelui ella formează cu u un diftong (vădzutu + a. în urma procesului de haplologie şi a monoftongării diftongului latinesc ae în e. le. mai există o variantă poziţională. apocopa primei silabe neaccentuate a dat forma lui. ellae > ele. forma o a derivat din pronumele ella. a devenit laei. Forma de G. care. Pe lîngă formele i şi îi. Formele neaccentuate însă au urmat o altă cale de evoluţie. învaţă-l etc. forma illorum se folosea în latină pentru ambele genuri.. L capătă un î protetic. devenind silabic: îl. adapă-l. şi anume de la varianta populară. Cea de masculin. care s-a format datorită procesului fonetic numit haplologie. din latina clasică illius. apoi cu ellui. devenind l: întreabă-l. Textele vechi îl înregistrează cu această formă: lu întreabă. Formele accentuate de Ac. silabic).-Ac. ellorum > lorum > loru > lor. 70 . formele hoic.-D. care.-Ac. în una > ună > uă > uo >o. După pierderea silabei iniţiale. evoluează. i a căpătat un î protetic. fiind plasată în prepoziţia verbului. devenind lu. illu (ellu). li sînt în rezultat al evoluţiei formelor de Ac. respectiv. îşi pierde silaba iniţială. sg. alături de pronumele ille. capătă un î protetic. quid. se mai utilizau şi pronumele ipse şi idipse. quoi. lu l-a pierdut pe u final. vădzîndu + a). ellae. au evoluat exact ca cele de N. care. a final > ă şi forma eauă devine uă. Le a derivat de la forma de feminin plural N. bunăoară. devine le. Formele neaccentuate de D. Paralel cu formele tone de G. Genitivul feminin sg. ella > ea.

> î. Alteţea etc. Avînd legea de evoluţie a vocalei e+n+cons. în afară de domnia cum ar fi: Măria. p este asimilat de s (asimilare consonantică. prin contact din punctul de vedere al locului de articulaţie) şi. căpătăm forma însu. idipsi > edipsi > depsi > densi > dînşi+i > dînşii. numite apoi reverenţiale (de politeţe). în felul acesta. în între. vocala iniţială. În limba veche. derivat de la dominus > domnu > domn + pronumele posesiv ta (tale). În continuare. Pronumele îns s-a întrebuinţat. genul şi numărul: pers. idipsa > edipsa > depsa > densa > dînsă+a > dînsa. dumnealor (numărul plural). dintrînsul. ipsa > epsa > ensa > însă+a > însa. numai construcţia cu termenul domnia. ipse devine epse. sa (sale). de inter. La acestea s-au adăugat formele de gen şi număr ale articolului substantival definit. ca şi alte tipuri de pronume. astfel. lui. printre. existau o serie de construcţii cu pronume posesive şi alţi termeni de adresare. dumneaei (genul feminin). ei. lor. un morf distinct al numelor masculine la singular). devenind. a dat naştere formelor speciale de pronume personale. pers. regresivă. voastră sau pronumele personal în G. şi astăzi avem în limba română formele într-însul. Posesivul din cadrul acestor formaţiuni. per inter. dintre. printr-însul etc. epsu > ensu. ipsi > epsi > ensi > însi > înşi+i > inşii.. mai exista pronumele idipse. prin contaminare cu pronumele posesive. în special. indică persoana. III: dumnealui (genul masculin).Deschizîndu-şi. Luminţia. pe baza termenului de adresare domnia. Deci: ipse > epse > epsu > ensu > însu+l > însul. Pronumele de reverenţă Acestea c-au creat pe teren romanic. care a evoluat exact ca şi pronumele de tipul ipse. ataşat în encliză. 7. cu prepoziţiile latineşti inter. Dintre acestea. ipsae > epsae > ensae > înse+le > insele. Împărăţia. idipsae > edipsae > depsae > densae >dînse+le > dînsele. respectiv. 71 . apoi epsu (vocala finală e > u. În latină. II: dumneata. care au evoluat. cu excepţia că vocala iniţială a acestuia a suferit procesul aferezei: idipse > edipse > depsu > densu > dînsu+l > dînsul.

Evoluia celorlalte tipuri de pronume 1. sui D. tine. miere – n´ere). îi). a fost refăcută în limba literară în mata. mata s-au păstrat în limbă datorită faptului că au căpătat un nou conţinut semantic. 72 . fără distincţie de gen şi număr. marcînd posesorul. respectul vorbitorului faţă de interlocutori sau faţă de o altă persoană care lipseşte la discuţie. domnia sa. supuşenia oarbă. III. Formele sibi şi se au suferit o evoluţie identică cu cea a formelor cazuale respective ale pronumelor personale de pers. синpe. şi dumneavoastră – cea mai mare gradaţie de politeţe. echivalent uneori cu tu. devenind îşi. dumneata – o gradaţie ceva mai mare.În unelesubdialecte româneşti. ca şi mine. cиђ etc. În condiţiile actuale de dezvoltare a societăţii. sibi > sii (disparibia lui b intervocalic) > sie (deschiderea lui i neaccentuat în e). care. ca şi construcţiile mai vechi Măria Ta. respectiv. sinemi: Dziseră cătră eişi: nu poci eu să fac sinemi nemică (Dosoftei). Aceste texte mai păstrează şi forme de pronume reflexive compuse. a căpătat forma n´eata. Formele dumneata. ca şi orice nume în G. forma dumneata. îl. arătînd stima. prin faza intermediară duneata (disimilarea lui m). si > şi (trecerea lui s+e (i) în ş). Alteţea Sa etc. I şi a II-a: forma de D. dumneavoastră. сїђ. din se + particula interogativă ne: sene. Pronumele reflexive În latina clasică. Aceste compuse însă nu s-au păstrat în limba română modernă. pronumele reflexiv avea 3 forme cazuale: G. cînd a dispărut asuprirea omului de către om şi. forma sie are diferite forme: сие. îţi. construcţiile de tipul domnia voastră. Luminăţia Voastră. În textele vechi. > i (dacă e urmat în silaba următoare de un e): sine.. devenind nişte istorisme. cînd formele accentuate sînt urmate de cele neaccentuate: sieşi. sineş. se. sui. forma şi capătă un î protetic. a dispărut din uz din cauza omonimiei cu pronumele posesive. Forma de G. Forma de Ac. domnia lui. Aceste forme erau de pers. apoi l-a închis pe e în i. şi-au restrîns sfera de întrebuinţare sau au dispărut din uz. Prin analogie cu pronumele personale (îmi. fiind sesizată ca o palatalizare dialectală (se miară – se n´ară. Gradaţia acestui respect este următoarea: mata – un respect ce ţine mai mult de relaţiile familiare. sibi Ac. sine a evoluat. conform legităţii generale e+n+voc.

Exact la fel a evoluat şi forma mei din miei pentru masculin plural. care era făcută prin analogie cu substantivele feminine la forma nehotărîtă de tipul stea – steauă. 73 . iar forma de D. Cît priveşte trecerea lui e în ă. forma de G. atunci cînd e urma după o consoană bilabială sau labiodentală. Pronumele posesive În latina vorbită.-Ac. suus de N. a apărut şi forma mele. La fel. Ca rezultat. II-a masc. sa. fie de la cea atonă. vestrorum au evoluat respectiv în mis. suis. paralel cu formele pline meus. Forma de feminin singular a venit direct din latinescul mea. sus la N. sum la Ac. feminin.. apar forme sincopate ca ta. această transformare corespunde regulii generale de evoluţie a sistemului vocalic latinesc: bonitatem > bunătate. după modelul meus. formele pline meis. tău a evoluat din latinescul tuus. Astfel. mellus > miel). se mai utilizează forma regională meauă. Despre aceste forme de pronume posesive vorbeşte gramaticianul Virgiliu: „Sunt et alia pronomina ut mus. care marchează. la început în teus. sistemul pronumelor posesive a suferit schimbări esenţiale. persoană şi număr. la palatalizarea lui m în n: mintă >n΄intă . genetivus mi. sis. tuus. nostrum. Această formă este atestată în variantele textelor vechi din sec. Pronumele posesive pentru u n s i n g u r p o s e s o r au evoluat de la formele de N.2. miercuri > n΄ercuri. tus. în urma reducerii consoanei finale s. care au derivat fie de la forma tonă. sic erit et tus pro tuus”. mei a devenit mi. pentru N. apar de timpuriu şi formele sincopate mus. şi mum. La pers. totodată. mieu > n΄eu. Prin analogie cu forma de G. Formele cu ĭ (iot) au dus. ca şi în cazul celorlalte părţi de vorbire. al XVI-lea: mieu. Astfel. e > ie (vitae > vieţi. limba literară a recurs la formele meu şi mei. nostrorum. melem > miere. în latina populară. sus. în rezultatul sincopării vocalei e în poziţie de hiat. în limbile romanice s-a păstrat numai cîte o singură formă pentru fiecare gen. meo a devenit mo. După modelul lui tus. şi de plural a substantivului stea –stele. sanitatem > sănătate (i neaccentuat > e > ă). Ca şi în celelalte cazuri. a dat forma meu. dativus mo. Toate aceste scurtări au dus la destrămarea declinării pronumelor posesive. şi sensul de mai multe obiecte posedate pentru un singur posesor. O sincopare similară cu cea a formelor de singular s-a produs şi la formele de plural. Evitînd palatalizarea. În textele vechi. accusativus mum. meus > mieu. în felul următor: La persoana I masculin meus. vestrum. tum.

forma sale este o formaţie analogică cu mele. III-a masc. sa. măsi-i. pentru pers. La plural masculin.. Astfel. sînt atestate două forme ale acestui pronume: forma mai veche seu (facu voie trupului seu – Dosoftei) şi său (a tot rodul său – ibidem). în limba română. devine său. apărute încă în latina populară. masc. Formele pentru m a i m u l t e o b i e c t e p o s e d a t e la pers. II-a. S-a întîmplat că în limba vorbită adjectivele posesive autentice aproape că au fost completamente substituite de cele personale în G. tale) au evoluat prin analogie cu cele de persoana I (mei. Neculce). latinii se puteau exprima atît Fillii amant suum patrem. în cadrul cărora posesivele capătă uneori nişte forme mult distincte decît cele literare: tat-su. de asemenea. mele). săi este o formaţie analogică cu mei. ei. care este o formaţie analogică cu meus.Forma de feminin ta a venit direct din latina populară şi a rămas intactă pînă în prezent. sînt atestate două forme ale acestui pronume: săi şi sei. Tendinţa de a folosi formele de G. forma unică nostru (< noster. În limba română contemporană s-a stabilit forma săi. sg. frat-niu etc. lor. dintre care ultima apare în mod sporadic: pornitu-s-au cu moldovenii sei (I. şi formele de G. cît şi Fillii amant illorum patrem. ca şi forma mea. În textele vechi. ta pentru un singur posesor şi un obiect posedat. Formele tău. datorită valorii semantice de apartenenţă pe care o are cazul G. La pers. tale. la pers. I sg. ale pronumelui personal în locul celor posesive exista încă în latină. În textele vechi. e > u ca marcă a masculinului singular) s-a menţinut pînă în prezent. posesivele autentice păstrîndu-se doar în componenţa termenilor de rudenie. forma sincopată sa (cea plină era sua) s-a menţinut intactă. Formele pronumelor posesive pentru mai m u l ţ i p o s e s o r i s-au dezvoltat pe baza formelor unice de gen şi de număr. metateza nostre. prin trecerea lui e accentuat în ă. descendente din pronumele latineşti de depărtare illui. tăi. ale pronumelor personale de persoana a III-a lui. sale. ultima forma (său) fiind caracteristică şi pentru limba română modernă. au apărut într-o perioadă destul de timpurie a românei şi sînt întîlnite în cele mai vechi texte: ochiul tău prostu. La feminin. săi. III-a se folosesc. pronumele seus. ilalei. dintru împărăţia ta etc. II-a (tăi. illorum. La pers. 74 . La feminin plural. Paralel cu formele pronumelor posesive său.

în limba română actuală se foloseşte pronumele personal în G. Forma noastre a suferit şi ea o evoluţie firească: nostrae > nostre (ae se monoftonghează) > noastre (o urmat în silaba următoare de o vocală deschisă sau semideschisă > oa). La baza creării pronumelor demonstrative. nu se foloseau pronumele săi. ale pronumelor demonstrative de depărtare au suferit anumite schimbări de ordin fonetic: vocala iniţială e s-a deschis în a.Forma de masculin plural nostri a evoluat conform regulii generale: grupul str + i final > ştr: nostri > noştri. funcţa lor fiind preluată de ille. ipse. în care pronumele posesive pentru mai mulţi posesori şi mai multe obiecte posedate (свой. sale: Creştinii trebuie să iubească pre dzeii săi. cît şi ambele forme de plural vostri > voştri şi vostrae > voastre. II-a sg. Aceasta însă nu însemnează că în latina populară şi în limba română veche. Atît forma de feminin vostra > voastră. au trecut printr-o evoluţie fonetică firească. Pronumele demonstrative În sistemul pronumelor demonstrative din latina clasică au survenit schimbări radicale. is.-Ac. în limba română. valoarea demonstrativă a acestor pronume slăbeşte. lor. pe cînd în celelalte limbi romanice aceste pronume s-au format din pronumele latinesc ipse. eccum tale „cutare”. Pentru pers. fie că se adaugă înaintea pronumelui particula de accentuare ecce sau eccum: ecce ille „acel”. De aceea. din latina populară vester >voster (prin analogie cu noster) > vostre (are loc metateza) > vostru (e > u ca marcă a unificării masculinului). în funcţie de pronume demonstrative apar fie două pronume (ille . ca şi românii. iste. nu pot să se exprime decît Les enfants aiment leurs parantes „Copiii îşi iubesc părinţii lor”. şi cu valoare de pronume personale sau ca determinative ale numelui. Datorită cumulării mai multor funcţii. Ulterior. idem) au dispărut. în rezultatul căruia s-au obţinut două variante: eccelu şi eccestu. sale. Forma unică de pers. Încă în latina populară s-a început un proces de contaminare a particulei ecce cu pronume ellu şi iste. cc s-a simplificat în unul singur: 75 . Unele forme (hic. pentru indicarea acestor raporturi. mai tîrziu. Francezii. au stat formele compuse ale lui ille şi iste cu particula de întărire ecce. Acest lucru se datoreşte şi influenţei slave. 3. formele de N. în funcţie de pronume posesiv ce indică m a i m u l ţ i p o s e s o r i şi mai multe obiecte p o s e d a t e . pronumele posesive autentice nu şi-au păstrat această funcţie.ipse). своu) seamănă întrucîtva cu pronumele româneşti săi. Nici în limbile romanice occidentale. care încep să fie întrebuinţate. masc. III plural.

76 . ecce+ ella > acea. ecce+ellae > acele. ecce+ elli > aceli > acei.ecce+ellu > acelu > acel.

acesta. pentru singular şi plural au evoluat cu participarea formelor corespunzătoare de articol substantival definit: ecce+ ellui >acelui. două tipuri de pronume: unele cu forme pline (accentuate) şi altele cu forme scurte (neaccentuate). illa > ella > ala >aia. ea a trecut aceeaşi cale de evoluţie. diferite variante ale acestor forme: cie. aceea. s-au dezvoltat o serie de pronume nehotărîte atît pe baza prototipurilor din latină. cît şi cele de apropiere. acestei. folosind pentru aceasta pronumele nehotărît altul: celălalt. Celelalte forme s-au dezvoltat din îmbinările cu formele cazuale ale lui istu: acestui. celelalte. cele de diferenţiere. Particulă de întărire şi. cel.. ceşti. încă o clasă de pronume demonstrative. ecce+ista >această. cii. aceeaşi. acestălalt. ceste. aceastălaltă. aceştilalţi. ceilalţi. ca şi îmbinarea ecce+ ellu. isti >esti > asti > ăşti. aceleaşi. cestele. a contribuit la formarea pe terenul limbii române a pronumelor demonstrative de identitate: acelaşi. cealaltă. pronumele demonstrative de depărtare şi cele de apropiere au forme prescurtate. ceal. Din această îmbinare au evoluat pronumele demonstrative de apropiere: ecce+istu > acest. acestor. Cît priveşte îmbinarea ecce+istu etc. De asemenea. ecce+istae > aceste. illi >elli > alli >ali > ăia. Se întîlnesc. În limba română. ista > esta > asta > astă. ille > ellu > alu > ăla.-D. în calitate de epiteză. ecce+isti > aceşti. prin mijloace interne. aceasta. limba română şi-a creat. acestuiaşi. 4. cît şi pe bază de material intern. atunci cînt se află în postpoziţia unui substantiv sau îl substituie. Textele vechi atestă pronumele demonstrative cu afereza lui a: cest. ecce+ ellorum > acelor. Aceste forme s-au păstrat în limba română contemporană datorită tendinţei limbii de a-şi crea. ecce+ ellaei > acelei. Pronumele nehotărîte În dacoromână. capătă. aceiaşi. vocala a: acela. împreună cu pronumele demonstrative de depărtare. 77 . precum şi forme articulate: ceştii. de asemenea.Formele de G. aproape totdeauna. illae > ellae > ale > ălea. Sînt atestate şi cazuri de folosire a particulei de întărire împreună cu pronumele demonstrative: acestaşi. aceia. acestelalte. Atît demonstrativele de depărtare. istae>estae>aste. aceştia. care provin direct din pronumele demonstrative latineşti istu şi ellu: istu > estu > ast > ăst.

eccum + tantus > atît. prin analogie cu alte forme pronominale.Cît priveşte pronumele nehotărîte moştenite din latină. unii. ceva. unele) a venit din utilizarea frecventă pe lîngă nume. vreunii. fiştece. eccum + talis > cutare. eccum + tantus > atît. fiştecine. mult (cu variantele multă. care. Printre formele compuse atestăm: neque+unus > niciunul. avînd variante de gen şi număr şi doar uneori varianta de caz tuturor. cărora. vreunele. toţi. oarecine. b) verbul volet + particula şi + un pronume relativ: orişicare. evident. cîtva. orişice. prin compunere. iar uneori şi independent. Pronumele interogativ-relative Limbile romanice orientale au dezvoltat drept pronume interogativ-relative părţile de vorbire latineşti qualem. a numeralului cardinal latinesc de tipul unus. toată. provenite din formele latineşti multus. te. quantus. nescio+quem+ne>neştine. eccum + talis > cutare. Împreună cu particula interogativă ne (ca şi me. c) un pronume relativ + particula postverbală volet: careva. altele). fiece cu variantele în componenţa cărora intră şi verbul a şti: fiştecare. multe). orişicine. Pe teren romanic oriental. Pronumele latinesc quid avea la Ac. dispariţia lui m final). număr şi caz. Printre cele simple menţionăm: alter > alt (cu variantele altul. toate). au complinit. se). quid. quem. vreo. în limba română veche. fiecine. carii. s-au constituit. ele se subdivizează în forme s i m p l e şi c o m p u s e. care se folosesc doar regional. totus > tot (cu variantele totul. căruia. d) conjunctivul amputat al verbului a fi + un pronume relativ: fiecare. articolul substantival definit. orişicui. pe calea îmbinării de elemente deja formate. nescio+quem+ne>neştine. 78 . multae. unul (cu variantele una. oarece. quem a stat la baza formării pronumelui cine. care (provenit din qualem prin trecerea lui l intervocalic în r. vreunor. alta. forma quem. alţii. căreia.-D. orişicît. pentru evidenţierea formelor de gen. multa. mulţi. neque+unus > niciunul. În limba română contemporană. Intrînd în sistemul pronominal. acestea capătă formele cazuale pentru G. multi. 5. o serie de pronume nehotărîte noi: a) particula vare + un pronume relativ: oarecare. cineva. şi-a ataşat articolul substantival definit. carea. carele. vere+ unus +ille > vreun. căpătînd forme de gen şi număr: carele.

Ambele sînt nişte formaţii compuse din latina populară: a) nec hominis. p. b) nec mica „nici o bucăţică” > nemică. 123-125. p. Cît provine de la quantus (qu urmat de a devine c. Editura Cartea Moldovenească. forma nimărui.Forma latinească de D. În textele vechi. 6. 2. Deci nemeni > nimeni.-D. devin respectiv nemeni şi nemică. a + n + cons. > î. deoarece în slavă aceleaşi pronume au formele никто şi ничто. conform unei evoluţii clare. n urmat de t este disimilat de acesta. Schimbările mari în sistemul verbal al latinei populare se datorează factorilor de ordin intern: a) tendinţa latinei tîrzii spre analitism. Pronumele nimica are forma palatalizată a nazalei: n΄in΄ica (n΄in΄icuţă). în primul rînd. Chişinău. Pronumele nimeni a fost supus procesului fonetic de rotacism şi la G. pronumele quid > ce. Din bibliografie: 1. Curs de gramatică istorică a limbii române. a căpătat. În urma dispariţiei lui d final. a evoluat în nemini şi la început însemna „nici un om”. în latina populară. Bucureşti. quuius > cui a suferit doar schimbări de dispariţie a sunetelor finale s şi u. Restructurarea morfologiei verbului în sfera modului central – indicativ Modificările ce au avut loc în cadrul sistemului verbal latinesc şi restructurările din morfologia verbului în general ţin. Preliminarii. 247-252. I. Pronumele negative În limba română. s şi u final dispar). Al. e din silabele iniţiale ale acestor pronume > i. pe quod. de formele categoriale temporale ale modului indicativ al diatezei active. 79 . deoarece în română nu există nici un cuvînt care ar începe cu grupul consonantic nt. 1964. pronumele cui era însoţit uneori de particula şi: Dă lui şi cuişi de în sămînţa lui). în textele coresiene de la Maramureş şi în unele graiuri. Pronumele latinesc quid îl substituia. Istoria limbii române. 1964. Ambele forme. Rosetti. există două pronume negative: nimeni şi nimic. Evoluţia verbului. fiind supuse procesului fonetic de epiteză. africatizării lui qu+i>č şi trecerii lui i în e. şi nemica > nimic. grupul consonantic qu (dacă nu era urmat de o vocală anterioară) > c. Modul indicativ al diatezei active 1. vol. Sub influenţa limbilor slave.

Tendinţa spre analitism a constituit unul din factorii principali care au dus la crearea formelor analitice de perfect şi de viitor. imperfect. cantat > canta > cînta > cîntă. Ele s-au creat pe baza analogiei cu formele verbelor de conjugarea a IV-a: II dormis > dormi. II laudas. în rezultat. cum sînt în limba contemporană. cînţi. sistemul verbal latinesc flexionar a suferit restructurări considerabile şi. La clasa I de verbe se refereau verbele latineşti de conjurarea I (canto. iar indicativul prezent al verbelor momentane – o acţiune imediat viitoare şi perfectivă. Evoluţia formelor de indicativ prezent În limba latină. VI cantant > canta > cînta > cîntă Celelalte două forme (II – cantas şi V – cantatis) au fost supuse modificărilor de natură fonetică. -are). 80 . în rezultatul dispariţiei sunetului final s. trebuiau să dea reflexele laudă. V dormitis > dormiţi. sintetico-analitic. ca şi în româna contemporană. Formele de pers. precum şi celor determinate de procesul analogiei. Datorită acestor factori. cantas etc. care în latină aveau următoarele forme: canto cantas cantat cantamus cantatis cantant Calea de evoluie a acestor verbe a fost diferită. I. formele latineşti de prezent la pers. perfect simplu şi mai-mult-ca-perfect. IV cantamus > cantamu > cîntam > cîntăm. 2. cîntă. Conform legilor fonetice. VI au fost supuse unor modificări pur fonetice: I III canto > cantu > cînt.b) acţiunea legilor de evoluţie fonetică. prezentul indicativ al verbelor durative exprima o acţiune prezentă imperfectă. Procese fonetice condiţionate lingvistic au suferit formele de conjugare moştenite din latină la paradigmele timpului prezent. IV. acestea datorîndu-se anume procesului analogiei cu formele verbale de conjugarea a IV de tipul dormi. III. s-au creat un sistem calitativ nou. Formele verbelor la prezent au suferit un şir de modificări. c) legea analogiei. Să analizăm cum au evoluat cele 6 clase de verbe: 1. dar nu lauzi.

VI dormiunt > dormu > dorm. dormiunt > dormu > dorm.. II dormis > dormi(s) > dormi. mai întîi.Deci cantas > canti > cînţi. cu deosebirea că la tema infinitivului s-a adăugat sufixul gramatical –ez. t > ţ: dormiti > dormiţi. III dormit > dorme > doarme: IV dormimus > dormimu > dormim. sistemul de forme capătă aspectul: I dormio > dormo > dormu > dorm. care aveau în latină următorul aspect: I dormio II dormis III dormit IV dormimus V dormitis VI dormiunt Formele date au fost supuse unor schimbări fonetice condiţionate lingvistic. cu sufixul de provenienţă grecească –esc. La clasa a V-a se referă verbele de conjugarea a II-a de tipul taceo. venit în latina populară odată cu împrumuturile greceşti: I vînez II vînezi III vînează IV vînăm V vînaţi VI vînează 3. care în latină aveau următorul aspect: I taceo IV tacemus 81 . sub influenţa lui i. a III-a (dormit) şi a V-a (dormitis). sufixul ataşîndu-se la toate cele 3 persoane de singular (I. II.ire. În flexiunea celei dintîi forme. 4. Clasa a III-a o alcătuiau verbele de conjugarea a IV-a de tipul dormio. V. Clasa a IV-a o formau verbele de conjugarea a IV de tip sufixal. I (dormio) şi VI (dormiunt). i > e: dormi(t) > dorme > doarme. III) şi la a III-a plural (VI): I întîlnesc II întîlneşti III întîlneşte IV întîlnim V întîlniţi VI întîlnesc 5. care îl sincopează pe i intervocalic: dormo > dormu > dorm. la pers. pers. Au fost supuse modificărilor şi pers. Aceasta priveşte. V dormitis > dormiti > dormiţi. 2. La clasa a II-a de verbe (cele de conjugarea a II-a de tipul venare) evoluţia formelor de prezent a fost aceeaşi. cantatis > cantati > cîntaţi. În rezultatul modificărilor fonetice. -ere. de tipul a întîlni.

I. care în limba latină aveau următorul aspect: I duco II ducis III ducit IV ducimus V ducitis VI ducunt. tacent) au fost influenţate de formele verbelor de conj. Patru dintre formele date au evoluat pe cale pur fonetică: I duco > ducu > duc. VI ducunt > ducu > duc. d) legea analogiei. e la pers. (taces). -ere. Aceste schimbări au fost cauzate de mai mulţi factori: a) acţiunea legităţilor fonetice generale. Celelalte forme (II ducis.ire. II şi III pl. V ducitis > duciţi > duceţi. V tacetis > taceţi. 6. Prin analogie cu verbele de acest tip. . (tacetis. III singular: apăs > apeşi > apasă (appēnso).II taces III tacet V tacetis VI tacent Forma pers. V dicitis) au fost influenţate de formele conjugării a IV-a cu infinitivul Pe parcursul evoluţiei formelor de prezent. 82 . Acad. III ducit > duci > duce. în –ire (doirmio. Al. c) evoluţia desinenţelor. II şi a la pers. îmbăt >îmbeţi > îmbată (bibĭto). I a parcurs următoarea cale de evoluţie: taceo > tacio > taco > tacu > tac. IV de tipul dormio. -ire): II ducis > duci. e) alternanţele fonetice. Clasa a VI-a o alcătuiesc verbele de conjugarea a III-a de tipul duco. Ele au căpătat aspectul: II taces > tacis > taci. II sg. VI tacent > tacunt > tac. au evoluat şi altele care aveau un e precedat de o labiodentală în temă: înfăş > înfeşi > înfaşă. s-au produs anumite schimbări şi în tema unor verbe. b) modificarea accentului. IV ducimus > ducimu > ducemu > ducem. Pers. Rosetti susţine că la unele verbe care aveau e în temă s-a dezvoltat pe cale fonetică alternanţa vocalică ă la pers.

şi III pl. VI volunt > voru > vor. vom. III sg. vrem. (veţi) III volet > vole > vore > voare > va. Cît priveşte formele de prezent cu accentul pe radical. Formele de prezent cu accentul pe sufix au fost moştenite din limba latină cu acest accent. vor. b) cu accentul pe radical (celelalte verbe). Cît priveşte locul accentului. laud etc. II velis > veli > vei. la celelalte clase de verbe păstrîndu-se numai la pers. vrea. Evoluţia verbelor a avea. vei. d) o serie de verbe şi-au mutat accentul radicalului de pe antepenultima silabă (proparoxiton) pe ultima (paroxiton): ālligo >alég. aţi. aduc. III habet > havet > aet > a.Pers. Anume de aici provin ambele paradigme ale prezentului cu formele: a) tone: vreau. b) atone: voi. IV : laudas > laudis >lauzi: Există forme de prezent care în limba veche aveau alt aspect al temei în raport cu cel din limba română contemporană: purceade > purcede. va. pe cînd la persoanele I şi II plural accentul cade pe flexiune: tremurăm. tremuraţi. II habes > havi >ai. veţi. tremuri. trecem. aemu > amu >am. grăiaşte > grăieşte etc. volere. IV habemus > havemus > (avem). cît şi la cele auxiliare. vrei. 83 . IV volemus > vulemu > vuremu > vrem. I şi-a modificat vocala finală a temei datorită analogiei cu persoana respectivă a verbelor de conj.. trece. II sg.) şi paroxitone (tremur. Verbul habeo. treci. esse atît la formele lor pline (predicative). vrei.). formele de prezent reprezintă două grupuri mari: a) cele cu accentul pe sufix (verbele de tip sufixal din clasele II şi IV). V voletis > vuleti > vureti > vreţi. treceţi. 3. a verbelor de conj. (tremur. I.ere a evoluat astfel: I habeo > habiu > aibu > amu. tremură). ele sînt oxitone (adun. II. V habetis > havetis > (aveţi). -ere a suferit următoarele modificări fonetice: I voleo > voliu > voiu > voi. c) accentul rămîne neschimbat în toată paradigma prezentului numai la clasa a VI-a de verbe (cele de conjugarea a III-a: trec. vor. a fi şi a voi Schimbări mari au suferit formele de prezent ale verbelor habere. (are) VI habunt > avunt > (au) Verbul voleo. āpplico >apléc. arunc etc. trec).

După cum vedem. III -iebam se confunda cu cea de la conj. s-a adăugat în calitate de epiteză. II sg. În cele din urmă. -s. s. Flexiunea de la conj. sunt şi estis.. formele de imperfect au suferit modificări atît în temă. -ēbam. la prezent indicativ următoarea paradigmă: I sum II es III est IV sumus V estis VI sunt sunt (sînt) (s. Prin proteza lui î s-au creat forme scurte de sine stătătoare îs. IV şi V – prin analogie cu pers. se obţine un sistem opoziţional din 3 flexii: -ābam. îi sîntem sînteţi sînt. îi.Verbul esse avea în latină. Evoluţia formelor de imperfect Pe parcursul evoluţiei sale de la limba latină la limbile romanice. pers. i. III sg. III. treptat. îs Formele scurte ale lui esse sînt creaţii mai vechi: din paradigma latinească s-au păstrat doar formele est. 4. est(e) > este. I sg. VI: săntem. pers. De aceea. sînteţi. la pers. Formele imperfectului în limba latină erau următoarele: I II cantabam cantabas IV cantabamus V cantabatis VI cantabant III cantabat I dicebam IV dicebamus V dicebatis VI dicebant II dicebas III dicebat I II audi(e)bam audi(e)bas IV audi(e)bamus V audi(e)batis III audi(e)bat VI audi(e)bant 84 . pentru ambele conjugări s-a stabilit terminaţia –ēbam. – prin analogie cu pers. vocala e. e. II –ēbam. îs) esti >eşti. VI (sînt). din paradigma conjugării verbului latinesc esse la prezent. Încă în textele vechi apar formele atone şi asilabice –i. -ēbam (dicēbam). -iebam (audiebam). a evoluat prin analogie cu pers. V: eşti. prin analogie cu verbele de conj. cît şi în flexiune. Imperfectul avea următoarele terminaţii: -ābam (narabam). pers. forma verbală e.ībam.

venire) şi pentru unele verbe de conj. a III-a (dixi. coincid: I cantaba(m) I II dicebam dicebas I audi(e)bam II cantaba(s) III cantaba(t) VI cantaba(nt) II audi(e)bas III audi(e)bat VI audi(e)bant III dicebat VI dicebant Persoanele I şi II pl. II sg. complere). a III-a (cognovi. perdidi. habere. perdere). mutavi) şi a IVa (venire. dicebatis > dziceaţi > ziceaţi. audiebatis > audzeaţi > auzeaţi. s. unele verbe de conj. a II-a (risi. prandere. videre). stare). monui. 5. d) perfectul format din radical (fără reduplicare). 85 . a II-a (prandi. bibere). cantabatis > cîntaţi. caracteristic pentru majoritatea verbelor de conj. capătă următorul aspect: cantabamus > căntamu > cîntam. I (dedi. a II-a (complevi. precum şi pentru unele verbe de conj. monere). ridere. III pl. s-a adăugat terminaţia m prin analogie cu persoana I pl. sg. dicere).a adăugat semivocala u. caracteristic pentru unele verbe de conj. Celelalte forme pronominale au evoluat prin analogie: – – – la pers. audiebamus > audzeam > auzeam. formele de pers. caracteristic pentru unele verbe de conj.În rezultatul modificărilor fonetice. II. Acest tip de perfect mai era caracteristic şi pentru unele verbe de conj. a III-a (credidi. e) perfectul sigmatic (în si) caracteristic pentru unele verbe de conj. III sg. Doar aceste forme puteau fi întrebuinţate fără a adăuga pronumele personale noi şi voi. dar mai ales pentru verbele de conj. III plural.I (mitare. b) perfectul în ui.. caracteristic pentru majoritatea verbelor de conj. rupere. descendent din verbul habere > habunt > au. şi IV pl. mai exact diftongul au. venivi). vidi. steti. Evoluţia formelor de perfect Limba latină a cunoscut cîteva forme de perfect: a) perfectul în vi. I. I. credere. arsi. a II-a (pependi. a II-a (habiu. la pers. care a devenit caracteristică pentru toate verbele la pers. ardere). capătă o formă unică: II audi(e)bas III audi(e)bat VI audi(e)bant Persoanele I şi II pl. a IV-a (veni. dicebamus > dziceam > ziceam. cognoscere). dare. s-a adăugat i final ca marcă a acestei persoane. a III-a (rupi. pendere) şi pentru o parte a verbelor de conj. bibi. pentru unele verbe de conj. la pers. c) perfectul cu radicalul reduplicat.

a III-a pl. fiind cele mai multe la număr. dispariţi de sunete. dormiverunt). perfectul cu radicalul în si dispare (cu rare excepţii). şi-au păstrat tipurile de perfect fără schimbări deosebite. după dispariţia silabei ve. Formele de perfect în -avi şi ivi aveau în latină următorul aspect: I cantavi II cantavistis III cantavit IV cantavimus V cantavistis VI cantaverunt VI cantara* I dormivi II dormivisti III dormivit IV dormivimus V dormivistis VI dormiverunt Unii cercetători ai istorie limbii latine (A. aceste forme încep să piardă sunetul intervocalic v sau chiar grupul vi.. personale I şi a II-a plural. I. iar după albii (A. caracteristic pentru verbele de conj. Verbele de conjugarea I şi IV. III. dormira. şi perfectul în ui. tipurile de perfect amintite mai sus au fost supuse unor modificări diferite (analogia. II şi parţial a III-a.Pe parcursul evoluţiei de la latină la română. Dintre tipurile de perfect pe care le-au menţinut limbile romanice. dormivēre. Astfel. cel sigmatic. cel mai răspîndit este perfectul în -avi. devin cantavēre.). Ele au urmat aceeaşi cale de evoluţie. În felul acesta. Lombard). trecerea de la un tip de conjugare la altul etc. Încă în latina populară. prin analogie cu pers. IV. caracteristic pentru verbele de conj. caracteristic mai ales pentru verbele de conj. caracteristic pentru verbele de conj. apoi cel în -ivi. apar formele sincopate: I cantai II cantasti III cantat IV cantamus V cantastis VI cantara I dormii IV dormimus V dormistis VI dormira II dormisti III dormit Apoi intervin alte schimbări: dispar consoanele finale. au căpătat înterfixul –ră-. la forma de singular s-au produs doar schimbări de ordin fonetic: I cantai > cîntai 86 . Rosetti) – cantara. formele persoanei VI (cantaverunt.

. -īvi) devine următoarea: I cantavi > cîntai IV cantavimus >cîntam>cîntarăm V cantavistis > cantasi >cîntaţi >cîntarăţi VI cantaverunt > cantara > cîntară II cantasti > cantasi> cîntaşi III cantavit >canta > cîntă I dormivi > dormii II dormivisti > dormisi > dormişi III dormivit > dormi IV dormivimus > dormim >dormirăm V dormivistis > dormisi > dormiţi > dormirăţi VI dormiverunt > dormira > dormiră. se ataşează. -ii (venii). şi cea de-a II-a pl. I şi a II-a pl. În afară de aceasta. la pers. În felul acesta. II pl. I sg.III canta > cîntă I dormii > dormii VI cantamu > cîntam III dormi > dormi III dormimu > dormim Persoanele a II-a sg.. De aceea. La pers. prin analogie cu pers. dînd naştere sunetului dz (z). formantul –ră-. capătă aspectul cîntaţi prin analogie cu desinenţa persoanei respective de la celelalte timpuri. a II-a sg. În felul acesta. caracteristic pentru pers. În urma acestor inovaţii. trecerea lui s+i >ş: cantasti > cantasi > cîntaşi.. Celelalte forme evoluează ca şi formele respective ale perfectului în -ai (cîntai). a II-a pl. şi pl. devin sinonime: cantastis > cantasti > cînasi > cîntaşi. a III-a pl. pers. a III-a pl. Formele de perfect sigmatic aveau următorul aspect: I dixi II dixisti III dixit IV diximus V dixistis VI dixerunt În urma modificărilor fonetice (de adăugare a lui e după tema latinească la pers. paradigma conjugării verbelor în -vi (-āvi. I pl. şi de substituire a lui i posttonic prin e) ele devin: I dixu II dixeşi III dixe IV dixemu V dixeti VI dixera Consoana d+e(i) s-a africatizat. forma de la pers. vechea paradigmă a perfectului sigmatic capătă următorul aspect: I zisei IV ziserăm V ziserăţi VI ziseră II ziseşi III zise 87 . apare formantul –ră-. au suferit o cale de evoluţie mai complicată: a fost disimilată consoana t (legitatea t precedat de s şi urmat de i). ca şi la pers.

I pl. mutaseras. perfectul latinesc de tipul natus sum s-a păstrat pentru vreo 15 verbe. I sg. formele persoanelor I. a căpătat terminaţia m prin analogie cu pers. pe cînd în partea occidendală. 88 . mai mult ca perfectul conjunctiv latin se folosea cu forma sincopată (fără silaba vi). IV tacuimus V tacuistis VI tacuerunt Cu -ui se forma şi perfectul verbului nascio. III.Cu excepţia persoanelor II şi VI. formele de perfect simplu păstrează vechiul accent latinesc neschimbat: ziséi. 6. c) Formele de perfect în -ui aveau în latină următorul aspect: I tacui II tacuisti III tacuit Aceste forme au evoluat astfel: I tacui > tăcui II tacuisti > tacusi > tăcuşi III tacui > tăcu IV tacuimus > tăcum > tăcurăm V tacuisti > tacusi > tacuti > tăcuţi > tăcurăţi VI tacuerunt > tacura >tăcură. În aria orientală a Imperiului Roman. zisérăm. Mai-mult-ca-perfectul indicative latin (mutaseram.) nu sa păstrat în limbile romanice. VI au coincis: I mutavissem > mutase II mutavisses > mutase III mutavisset > mutase VI mutavissent > mutase Paradigma mai mult ca perfectului devenise următoarea: I mutase II mutase III mutase IV mutasemu V mutaseti VI mutase Pers. această creaţie a luat locul perfectului latin natus sum. Paradigma mai mult ca perfectului era următoarea: I mutavissem > mutasem II mutavisses > mutases III mutavisset > mutase IV mutavissemus > mutasem V mutavissetis > mutassetis VI mutavissent > mutasent În rezultatul evoluţiei fonetice normale (dispariţia consoanelor finale). La baza mai mult ca perfectului indicativ sintetic în limbile romanice orientale stau formele sincopate de mai mult ca perfect conjunctiv latin. II. -ĕre: nascui > născui. care în limba franceză se conjugă cu verbul auxiliar être. Încă în latina clasică. mutaserat etc.

Cu timpul însă. şi formele cu –serăm. la un moment dat. nu s-au păstrat. 7. IV – avem.Pers. limba latină folosea îmbinări de verbe cu sens abstract (habere. în textele latine. Forma de pers. create după modele slave. tenere. b) perfectul verbului a fi + participiul verbului de conjugat: s-au fost dus = se dusese. Deosebim următoarele tipuri de mai-mult-ca-perfect alcătuite din: a) imperfectul verbului a fi + participiul verbului de conjugat: era merşi = merseseră. În urma tuturor modificărilor. format pe baza timpurilor trecute ale verbului auxiliar a fi (eram. I. La început. I. debere) cu participiul trecut. 89 . -are la mai-mult-ca-perfectul indicativ avea. apar. (amu > am). care participă la formarea perfectului compus. aibu este înlocuită cu forma pers. paralel cu terminaiile –sem. -se. Verbul habere suferă unele modificări: I habeo > habiu > aibu > aiu II habes > havi > ai III habet > havet > aet > a IV habemus > havemus > aemu > am V habetis > havetis > aeti > aţi VI habunt > havunt > au Formele pline (predicative) ale verbului habere la unele persoane (III – are. c) mai mult ca perfectul verbului a fi + participiul verbului de conjugat: se fusese rădicatu = se ridicase. şi-a adăugat terminaţia i ca marcă a acestei persoane. II sg. fusesem) + participiul verbului de conjugat. Aceste forme. prin analogie cu perfectul simplu. verbul habere era folosit cu sensul de „a avea”. E de menţionat că în limba veche a existat un sistem de mai-mult-ca-perfect perifrastic. -seră. apoi au dispărut totalmente. am fost. pl. s-a păstrat numai mai-mult-ca-perfectul sintetic. sg. Perfectul compus Pentru a arăta că acţiunea s-a terminat. -serăşi. ea fiind supusă unor modificări. -sei. următorul aspect: I mutasem IV mutasem V mutaseţi VI mutase II mutasei III mutase Pentru formele de plural. Ca normă literară. paradigma verbului muto. V aveţi) au urmat o altă cale de evoluie: (condiţional) III haberet > (h)aere > are IV habemus > (h)abemu(s) > avem V habetis > (h)abeti(s) > aveţi. posse. deoarece se foloseau rar. care sînt creaţii mai recente. el şi-a pierdut sensul de posesivitate şi începe procesul de gramaticalizare a perifrazei de tipul habeo scriptum.

Aceasta se datorează mai multor cauze: a) în latina clasică timpul viitor nu avea o paradigmă unică. viitorul avea diferite terminaţii. o dice > dzice > zice 90 . Aceste perifraze exprimau mai mult atitudinea vorbitorului faţă de realizarea aciunii. au existat amîndouă formele de viitor: am a cînta şi am să cînt.: II cantabis. are loc înlocuirea infinitivului prin conjunctiv. debeo) şi infinitivul verbului principal (habeo cantare. Mai tîrziu. La baza formării viitorului în limbile romanice stă perifraza de tipul voleo cantare. volo bibere. La început. şi III pl. În dependenţă de tipul de conjugare. habeo ad cantare. Cît priveşte viitorul I forma a II-a. (-bo la conjugările I şi II. voleo. -am la conjugările III şi IV). Pe baza viitorului verbului a fi şi a participiului verbului de bază apare o nouă formă de viitor (voi fi cîntat). care nu este un reflex al viitorului anterior din limba latină. care însemna „am a cînta”. Deci ambele forme ale viitorului I se datorează existenţei a două tipuri stabile de perifraze în latina tîrzie. mai degrabă. debeo manducare). au avut loc modificări fonetice ce au dus la identitatea formelor de viitor. b) în procesul de evoluţie. Se cerea apariţia unor noi forme de viitor. Evoluţia verbului volere am analizat-o mai sus.Formele pline (predicative) ale verbului a avea vor căpăta următorul aspect: I am IV avem V aveţi VI au. perifraze formate dintr-un verb cu funcţie de auxiliar (habeo. În acest scop.: II dices III dicet VI dicent Toate aceste coincidenţe au avut drept urmare destrămarea completă a paradigmei de viitor sintetic latin. au apărut. în latina tîrzie. III cantabit = cînta La conjugările III şi IV coincid persoanele II şi III sg. la conjugările I şi a II-a au coincis persoanele a II-a şi a III-a sg. Verbul conjugat (de bază) ia forma infinitivului neprepozibional (fără prepoziţia a). II ai III are 8. ci. el s-a format de la o altă perifrază care exista în latina tîrzie. Bunăoară. Perifraza de tipul voleo cantare a stat la baza formării viitorului I forma I (eu voi cînta). perifraza căpătînd aspectul am să cînt. Timpul viitor Limbile romanice orientale nu au moştenit timpul viitor latin.

Cît priveşte căile de transformare a conjuncţiei condiţionale să în formă modală de conjunctiv. sensul de condiţional. verbele la modul conjunctiv prezent se modifică exact ca la prezentul indicativ. din cele expuse mai sus se desprind următoarele Concluzii: a) Modificările ce au avut loc în sistemul verbal latinesc şi-au lăsat amprenta pe formele categoriale de timp ale modului indicativ al diatezei active. există mai multe opinii ale cercetătorilor. modificare care a adus modul conjunctiv la structura sa actuală: la persoanele I şi a II-a sg. cel mai răspîndit este perfectul simplu. deoarece se confundă cu formele de viitor pasiv şi potenţial (prezumtiv). în limba română veche. alcătuită prin analogie cu alte forme supracompuse (aş fi cîntat. Viitorul I cu formele sale I şi II s-a format de la perifraze de tipul volo cantare şi habeo ad cantare. s-a realizat şi o altă modificare în structura acestui mod verbal. 91 . În felul acesta. Această formă de viitor se întrebuinţează rar. Odată cu impunerea lui să ca morf al conjunctivului.formaţie relativ recentă. morfemul să. În consecinţă. pe aproape întregul teritoriu al limbii noastre. IV-X). e) În limba română s-a format un nou tip de perfect compus. cu deosebirea că se adaugă. şi pl. rămînînd însă cu valoare de „dacă”. Modul conjunctiv În perioada de formare a limbii române vechi (sec. d) Dintre tipurile de perfect pe care le-au moştenit limbile romanice. f) Limbile romanice orientale nu moştenesc timpul viitor latin. care a avut la baza perifraze de tipul habeo scriptum. Aceasta şi-a pierdut. constituit din viitorul I forma I al verbului a fi şi participiul verbului de conjugat. conjunctivul a căpătat ca morfem specific lui fosta conjuncţie latinească si „dacă”. c) Limba română a moştenit din latină formele de prezent şi de imperfect. fapt ce a făcut să se facă deosebire dintre aceste două moduri personale. în anumite împrejurări. vei fi lucrat). Pe terenul propriu al limbii române se formează viitorul anterior. b) Sistemul verbal latinesc sintetic suferă anumite modificări şi se creează un nou sistem sintetico-analitic. dar cu unele mici modificări. în procliză. şi va mai continua să apară cu această valoare în textele din secolele al XVI-lea şi al XVIIlea. a luat naştere viitorul II sau viitorul anterior.

pentru care erau utilizate formele de indicativ prezent. şi alta la pers. m-aş apuca de această muncă. deosebite de cele ale indicativului. mai întîi. cîteodată. Să a rămas morf al conjunctivului din momentul în care a dispărut din limbă în calitate de conjuncţie condiţională. Iordan. acest semn distinctiv se extinde şi asupra pers. Philippide dădea un exemplu din I. Gramatica elementară a limbii române. care ar fi exprimat dorinţa sau rugămintea. Mai tîrziu. Punctul de plecare spre structurile cu conjunctiv trebuie văzut. te rog. mai întîi. Al. Al. Iordan7. Deoarece în latină se utiliza procedeul si veniat. şi pl. Bucureşti. că formele de conjunctiv ar fi apărut. 280. cantamus „dacă ar veni. 58. Creangă: Să am eu atîţia bani în pungă. limba română a introdus prezentul noului mod creat de latina populară – condiţionalul-optativ. O nouă explicaţie o găsim la I. respectiv. p. care ar fi chiar verbul de dorinţă sau voinţă. au. valoare de ireal prezent. care crede că schimbarea cu participarea conjunctivului s-a realizat în fraze de tipul nu ştiu să fi venit şi să fiu mai tînăr. I şi a II-a. Philippide. 2. Aşadar. I. nu cu să: mă bucur că vii. după verbul a şti la forma negatuvă: nu ştiu să fi venit decanul „dacă a venit decanul”. Dar însuşi cercetătorul respinge această ipoteză din motivul că în limba română verbele ce exprimă sentimente se construiesc cu conjuncţia că. este limpede că limba română a moştenit forma de prezent a conjunctivului latin. în care s-a păstrat să condiţional.1. bunăoară. 1954. te rog să taci ar fi rezultat din două propoziţii independente. deşi aici existau forme speciale. I indicativ. după verbe ce exprimă o dorinţă: rog să taci sau o voinţă: voiu să cînt. dacă. fiind înlocuit cu de. singura care a fost moştenită din latină. 92 . iar cealaltă – secundară. Cercetătorul Meyer-Lübke mai dă o explicaţie a constituirii conjunctivului: morfemul să a devenit marcă a acestui mod în propoziţiile completive directe şi indirecte care începeau cu si condiţional: geudeo si venitas „mă bucur dacă vii”. trecut. am cînta” pentru exprimarea irealului prezent. Al. În propoziţia principală. în propoziţii completive directe.. Schiţe de sintaxă istorică romanică. aceasta din urmă fiind propoziţia principală. b) în propoziţii condiţionale cu conjunctivul prezent. aceasta întrebuinţîndu-se în propoziţii secundare condiţionale. Meyer-Lübke consideră. Iordan vede două căi de transformare a lui să condiţional în să – morf al conjunctivului: a) în propoziţii completive directe cu să „dacă”. Pe noi nu ne interesează decît forma de prezent. Bucureşti. la persoanele I şi a II-a. p. 1951. Menţionam anterior că si a devenit ulterior să mai întîi pe lîngă verbe la pers. Philippide8 menţiona că forma de prezent şi cea de perfect al conjunctivului. nu mi-ar mai trebui alta. Consuderăm că obligatorie e numai cea de-a doua explicaţie. ambele cu să. a III-a sg. 7 8 I. în propoziţiile condiţionale incomplete: dacă ai tăcea. dintre care una cu să.

cel amputat exprimă. Spre deosebire însă de imperativul propriu-zis. treacă. formele de conjunctiv coincideau cu cele de indicativ. Salonta (România) şi Rîbniţa – Camenca (Republica Moldova). şterge). conjunctivul capătă terminaţia ă (să meargă. să şteargă). si sie etc. În limba română. c) imprecaţii (Bată-l Dumnezeu să-l bată! Afurisit să fie!). zică. fosta conjuncţie latinească se foloseşte fără modificări: si aibă. fără morfemul să. morfemul se. de exemplu limba franceză. conjunctivul capătă terminaţia e (să cînte. care purta valoare semantică de imperativ. probabil. ducă-se etc. appropiat taie. forma de conjunctiv prezent apare într-o serie de formule de adresare şi în cadrul construcţiilor stabile ce exprimă: a) urări (Să trăiţi! Să înfloriţi! Să fii sănătos!). Acolo unde prezentul indicativ se termină în ă (cîntă. De exemplu: III indicativ talliat. tot aşa cum în celelalte limbi romanice. a început să fie folosit. appropiant VI conjunctiv tallient. appropiet talliant. o dorinţă. un îndemn: Aibă parte de noroc! Forma conjunctivului fără să trebuie considerată mai veche decît cea cu să. În textele vechi. appropient taie. În limba română contemporană. adesea. În limba română actuală. conjunctivul prezent face o distincţie netă omofonă şi omografă de formele prezentului indicativ. adică pentru a diferenţia conjunctivul de indicativ. I şi a II-a. se folosea. mai ales în traducerile din slavă. mai degrabă. mai ales la Baia Mare.: facă. mai există o formă de conjunctiv. în rezultatul evoluţiei fonetice. cu verbele la care.Extinderea lui să asupra pers. apropie Pentru a evita echivocul. denotînd o dorinţă: Помрачитεся ωчи иχ Întunecă-se ochii lor Да святитися имя твое Sfinţească-se numele tău În unele graiuri. mai ales după ce în cadrul verbului au intervenit schimbări fonetice de ordin general. apropie III conjunctiv VI indicativ talliet. conjunctivul amputat al verbelor reflexive la forma inversă. 93 . a III-a începe. Acest tip de conjunctiv completează paradigma modului imperativ cu persoana a III-a sg. pentru diferenţierea pers. aşa-numitul conjunctiv amputat. lucrează). să lucreze) şi invers: unde prezentul indicativ se termină în e (merge. şi pl. formele de conjunctiv fără que sînt anterioare celor cu que. b) imbolduri (Să creştem o generaţie demnă de faptele strămoşilor noştri!).

Prin analogie cu forma de conjunctiv prezent, la pers.a III-a sg. şi pl. să aibă, formele aceleiaşi persoane ale verbelor să ştie, să fie, în unele graiuri (moldovenesc şi crişean–ardelenesc) au dezvoltat reflexele să ştibă şi să fibă. Conjunctivul trecut, ca şi alte moduri compuse (condiţionalul-optativ, potenţialul), s-a format pe teren romanic oriental şi a creat o formă nouă, distinctă de cea a omologului său din latină. Astăzi, conjunctivul trecut se formează de la prezentul conjunctiv al verbului a fi şi participiul verbului de conjugat. În textele vechi din secolele XVI- XVIII, conjunctivul trecut apărea cu forma plină a verbului auxiliar a fi: să fiu, să fii, să fie, să fim, să fiţi, să fie + participiul verbului conjugat: Scriu că începătorul şi aţiţiitorul acestui lucru să fie fost Marco-episcopul (Varlaam). Formaţiile cu a fi variabil s-au utilizat pînă la o perioadă mai recentă. Astfel de forme ca să fie întrecut pe Ştefan vodă, să-i fie cădzut săgeata, să-i fie tăiat capul etc. se întîlnesc frecvent la Gr. Ureche, I. Neculce şi la alţi cronicari. Abia prin sec. al XIX-lea, auxiliarul a fi invariabil s-a fixat şi s-a generalizat în calitate de normă a limbii române literare. Acest fenomen se explică prin echivalenţa semantică a conjunctivului trecut cu forma de condiţional trecut, aceste două moduri alternînd: Sinion paşa, să nu fie aflat o luntre mică, cu care au scăpat peste Dunăre, ar fi cădzut la prinsoare (Gr. Ureche). Stabilirea formei de conjunctiv trecut cu a fi invariabil mai are o cauză. Vorba e că limbile slave formează timpurile compuse în mod analitic cu acelaşi verb auxiliar – БЫТИ + un participiu. Şi în limbile slave verbul БЫТИ din componenţa timpurilor compuse avea forme scurte de tipul
БИМЪ, БИ, БЫ, Б. În slavonă chiar şi topica verbului invariabil БЫ coincide cu cea a lui a fi din

componenţa conjunctivului românesc: да бы горел „să fi ars”. Deoarece primele scrieri româneşti au fost în limba slavă bisericească şi pentru aceasta se folosea alfabetul chirilic, iar normele ortografice au putut să se consolideze numai datorită unei literaturi scrise, în limba română s-a stabilit ca normă literară conjunctivul trecut cu auxiliarul a fi invariabil. În limba română veche, se mai întîlnea şi o formă de mai mult ca perfect conjunctiv, creată din conjunctivul trecut al verbului a fi cu formă plină (să fiu fost) + participiul verbului conjugat. De exemplu: Află-se că în această ţară să fie fost lăcuit şi alţii înaintea noastră (Gr. Ureche). Întrucît această formă de conjunctiv nu avea un aspect temporal specific care ar fi deosebit de cel al conjunctivului trecut, ea nu s-a păstrat.

Modul imperativ
În latina clasică, imperativul avea forme speciale pentru prezent: (II muta, mutate), şi pentru viitor (II mutato, mutatote, VI mutanto). Dar încă în perioada formării limbilor romanice, imperativul viitor în –to dispare din uz. Rămîne doar imperativul prezent: 94

conj. I: muta, mutate; conj. II: tene, tenete;

conj. III: unge, ungite; conj. IV: dormi dormite.

Cel mai fidel s-a păstrat imperativul la verbele din clasa I (cele de conj. I de tip nesufixal), care, în urma evoluţiei fonetice normale, la pers. a II-a sg., în locul vocalei finale a, a căpătat vocala ă: muta > mută, da > dă, iudica > judecă etcNOTĂ. Verbele la imperativ care aveau terminaţia a după vocală au căpătat la pers. a II-a sg. terminaţia e: despolia> despoaie, incunea > încuie, mollia > moaie, appropia > apropie. În e se termină şi actualele forme de imperativ ale verbelor de comj. I avînd a după i: a sfîşia – sfîşie, a împrăştia – împrăştie, a zgîrîia – zgîrîie etc. Verbele din clasa a II-a (cele de conj. a II-a de tip sufixal) se modelează după forma de imperativ a verbelor sus-amintite de tip nesufixal, adică se formează cu sufixul -ează: lucrează, modelează, luminează etc. Verbele din clasa a III-a (de conj. IV de tip nesufixal) au dezvoltat 3 tipuri de terminaţii de natură diferită: a) un grup de verbe a moştenit terminaţia latinească a imperativului: mori, dormi, peri > piei (din ochii mei); b) un alt grup de verbe l-a modificat pe i în e după modelul pers. III sg. a indicativului prezent: înghite, ascute, azvîrle, soarbe etc.; c ) cel de-al III-lea grup îşi ia terminaţia -a, de asemenea prin analogie cu pers. III sg. a indicativului prezent: sprijină, coboarăNOTA 2, doboarăNOTA 3. La verbele din clasa a IV-a (de conj. a IV-a cu prezentul de tip sufixal) s-a statornicit doar terminaţia e: domneşte, priveşte, hotărăşte etc. La verbele din clasa a V-a (de conj. a II-a), imperativul singular a păstrat terminaţia latinească numai în unele cazuri (tene > ţine, excade > scade, imple > umple). Celelalte verbe moştenite din latină îl substituie pe e etimologic cu i: vezi, încapi. Cît priveşte verbele de conj. a III-a (din clasa a VI-a), doar cîteva din ele l-au schimbat pe e în i, prin analogie cu verbele de conj. a IV-a: treci, mergi. Verbele a duce, a zice, a face şi compusele lor moştenesc prototipurile monosilabice latineşti: duc > du, dic > zi, fac >fă.

Verbul a sta formează imperativul stai! Prin analogie cu forma de prezent indicativ. La M. Eminescu întîlnim forma cobori în jos, Luceafăr blînd... NOTA 3 Verbul a veni are mai multe variante de imperativ: a) vină : De ce nu vii tu, vină! (ca la verbele din clasa I); b) Vino :Vino-n codru la izvorul /Care tremură pe prund, prin analogie cu vocativul substantivelor feminine; c) cu terminaţia Ǿ: O, vin, odorul meu nespus, / Şi lumea ta o lasă.
NOTA 2

NOTĂ1

95

La pers. a II-a plural (V), toate verbele la modul imperativ au căpătat flexia –ţi, care este caracteristică în genere acestei persoane la toate modurile, aspectele şi formele temporale. Pentru exprimarea valorii de imperativ negativ, încă în latina clasică se întrebuinţa infinitivul precedat de negaţiile non sau nole. În limbile romanice tipul de imperativ negativ non dare capătă o extindere generală. Deja în primele texte româneşti pers. II sg. este atestată cu forma redusă de infinitiv. Datorită terminaţiei –ţi, care, de rînd cu terminaţiile pers. a IV-a (I plural), a fost destul de conservatistă şi s-a păstrat, infinitivul plin + terminaţia –ţi s-a menţinut mai mult decît la pers. a II-a sg.: nu dareţi, în loc de nu daţi. La pers. a III-a sg. şi pl., în funcţie de imperativ negativ se folosesc de timpuriu formele de prezent ale conjunctivului amputat atît la forma afirmativă, cît şi la cea negativă: facă – nu facă, zică – nu zică, cînte – nu cînte etc. În textele vechi, se utiliza o formă de imperativ negativ alcătuită din conjunctivul prezent al verbului a avea + infinitivul lung al verbului conjugat: nimeni să nu aibă a lucrare în zi de sărbătoare, caracteristică pentru stilul cancelăresc şi cu nuanţă de viitor.

Modul condiţional
În latina clasică, un mod condiţional ca atare n-a existat. Sensul de condiţional era redat prin diverse forme ale modului conjunctiv: Să am „dacă aş avea” eu atîţia bani în pungă, nu mi-ar mai trebui alta (I. Creangă). Istoriile spun să-i fi tăiat capul „că i-ar fi tăiat capul”. Că să fi întrercut pre Ştefan „că l-ar fi întrecut pe Ştefan”. Condiţionalul românesc s-a format din infinitivul verbului conjugat cu participarea diferitelor forme ale auxiliarului a avea: I (mai mult ca perfectul) : habuissem > habessim > aessi > aş II (prezentul indicativ) : habes > aes > ai

III (prezentul conjunctiv): haberet > aere > are > ar IV (prezentul indicativ) : habemus > aemu > amu > am V (prezentul indicativ) : habetis > aeti > ati > aţi

VI (prezentul conjunctiv) : haberet > aere > are > ar. În limba română veche, formele neaccentuate ale verbului a avea se ataşau direct la infinitivul lung al verbului şi se situau în encliza lui: Închinare-aş şi n-am cui.

96

Aşa-numitele forme „inverse” de condiţional prezent se întîlnesc în cadrul diferitelor imprecaţii: Dormire-aţi somnul de veci să-l dormiţi! Trăire-ai trei zile cu cea de-alaltăieri! (I. Creangă).

Cît priveşte condiţionalul trecut (perfect), limba română veche ne oferă mai multe modele de formare a lui: a) perifraze alcătuite din verbul a vrea + infinitivul verbului conjugat: Multă scîrbă întră în inima lui, că încotro vre întoarce („ar fi întors”) oastea mai înainte, totuna nu scăpa (Gr. Ureche). Trei-patru dzile de-ar mai fi zăbovit turcii pe loc, nici unul nu vre scăpa „n-ar fi scăpat” (I. Neculce). b) auxiliarul a vrea la perfectul compus + infinitivul: În ce chip au vrut pute dezgropat trupul. c) forma actuală, constituită din condiţionalul prezent al verbului auxiliar a fi invariabil + participiul verbului conjugat: aş fi mers, aş fi venit etc.

Formele nominale ale verbului Infinitivul
În latina clasică existau 3 forme de infinitiv: prezent (muto, -are), perfect (mutavisse) şi viitor (mutaturum esse). În lima română s-a păstrat numai infinitivul prezent, cel cu terminaţia –re. Tipurile de conjugare se distingeau după vocala finală din temă: conj. I: a: mutāre, cantāre; conj. II: e: tacēre, bibēre; conj. III: cons.: dicĕre, facĕre; conj. IV: i: venīre, horrīre.

Infinitivul românesc s-a format prin reducerea terminaţiei -re. Această reducere a fost cauzată de faptul că infinitivele cu -re, denumind o acţiune, s-au substantivat şi au început să primească chiar articole substantivale, încadrîndu-se, astfel, în clasa numelui. În felul acesta, s-a creat o omonimie gramaticală, care a putut fi evitată, după modelul unor limbi din masivul balcanic, prin reducerea lui –re9. Cu timpul, pe lîngă infinitivul scurt, s-a adăugat prepoziţia a, care îşi ia începuturile încă din latina clasică, în formele de tipul aggedior ad dicere „încep a zice”, apoi în latina tîrzie, unde formá un tip de viitor analitic, constituit din sintagme de tipul habeo ad cantare „am a cînta”. Prin evoluţie fonetică normală, ad îl pierde pe d final. Apoi prepoziţia a îşi pierde funcţia de a exprima raporturile dintre cuvinte şi, în felul acesta, devine un morf al infinitivului.

97

avem substantivele postverbale aratul. Participiul Dintre toate formele de participiu existente în limba latină. la care e>u: umpletus > umplutus > umplut. Participiile actuale ale acestor verbe sînt uns. -tus (scriptus). auditus. tors. care în latină aveau următoarele terminaţii: -tus: laudatus. bunăoară. s-a specializat şi forma veche de participiu stătut. De multe ori. din care făceau parte participiile în -tus: amatus. Participiile unor verbe tranzitive realizează funcţii de adjective calitative: haină ruptă. care aveau terminaţiile –itus (dolitus). dres. Astăzi. Terminaţia –utus apare la verbele cu perfectul reduplicat: vendidi > vendutus > vîndut. vinctus. a redus la verbe terminaţia -ти 98 . -itus: venitus. dar are şi valoare adjectivală: apă stătută „veche.a. cît şi forme actuale (Iaste încă slab păcătosul a se scula). semănatul. b) participiile cu accentul pe radical. La acestea s-au mai încadrat şi participiile unor verbe de conj. Astfel. erau frecvente numele Tacitus „Tăcutul”. Pentru participiile acestor verbe au fost create forme noi: înţeles. multe participii latineşti s-au menţinut numai ca nişte adjective: intellectus > înţelept. strîns. cadedi > cadutus > căzut. -sus: risus. care în limba veche şi în unele graiuri mai păstrează încă forma verbală: au stătut la sfat. strînsul.Textele vechi fixează atît forme ale infinitivului lung (el se opreşte a ne certare). În limba veche. limba română le-a moştenit numai pe cele ale participiului pasiv. mutatus. Din punctul de vedere al accentului. Prin intermediul funcţiei lor adjectivale. auditus. făcut. unele participii au putut deveni substantive. Placitus „Plăcutul” ş. fapt erau încă participii: Şi multe băseareci au fapt fără lene (Gr. carne afumată. cu valoare substantivală apărea forma de gen neutru a participiului delictum „delict”. vidi > videdi > văzut etc. sus (risus). Tendinţa de substantivare a participiului a existat încă în latină. Pe parcursul evoluţiei ulterioare. directus > drept etc. Ureche). Plecaţii la bătălie nu s-au mai întors. în calitate de adjectiv. semănatul. vas spart etc. 9 Limba bulgară. La fel. II. Veniţii de pe aiurea nu se dau duşi nicicum. strinctus > strîmt. în latină se distingeau 2 tipuri de participiu: a) cu accentul pe vocala finală a radicalului. substantivele actuale unt. de demult”. Tendinţa de substantivare a participiilor se manifestă şi în limba română contemporană: Nemulţumitului i se ia darul. tort. -utus: minutus.

răsăritul (apusul) soarelui. pentru a denota o însuşire a lor. Ceea ce poartă astăzi numele de supin este o formaţie analitică ulterioară. arat. ele şi l-au creat pe teren propriu. În limba română. strîns). a-şi lua rămas bun. ce pot fi percepute cu ajutorul: – organelor senzoriale: rîsul. în limba română.. nechezatul mieunatul. plăcerea de a iubi etc. ci dezrădăcinarea beţiei. descălecatul ţării. în special pe lîngă cele concrete.a. Această formaţie nouă. plînsul. nu dezrădăcinarea. boronitul. de bătut). descensus – descendere „coborîre”. bunăoară. Pentru exprimarea sensului de supin. Modul supin intră în componenţa îmbinărilor stabile de cuvinte: nici în ruptul capului. arhaicul răsărita soarelui) sau de masculin (cules. unde era întîlnit un vechi nume al acţiunii: auditus – auscultare „auz”. Numele participiale desemnează fenomene ale naturii: revărsatul zorilor. măritatul. Se spune. înscrisul. de stricat). fiecare limbă recurgînd la mijloace specifice. în limba română se folosesc. bun venit!.. maşină de tocat. scîrţîitul. dorinţa de a învinge. în faptul zilei. Substantivul geamăt este un reflex al participiului gemut. Dar ele nu se folosesc pentru numirea acţiunilor abstracte. de mîncat. existent încă în latină. Cît priveşte substantivele abstracte. sfredelitul. Mai există cîteva prepoziţii a căror utilizare 99 .. semănat. sforăitul. se foloseşte modul infinitiv: speranţa de a trăi. menirea obiectului: perie de spălat. arătînd. Modul supun se mai utilizează şi pe lîngă adjective: bun de băut (de mîncat. – a c ţ i u n i din v i a ţ a c o t i d i a n ă : însuratul. tradiţional. – procese de muncă: cositul. la arat) şi de (de băut. maşină de frizat. aratul. vrednic de iubit (de stimat) ş. cu nepus în masă. dezrădăcinatul viţei-de-vie. Supinul apare deseori pe lîngă substantive. pescuit. de obicei. ce cumulează diferite calităţi de supin propriu-zis (maşină de spălat = care spală) şi de infinitiv (e greu de făcut = e greu a face ). mulţumită. prepoziţiile la (la cules. supinul a ajuns azi să desemneze acţiuni: c o n c r e t e.Supinul Limbile romanice nu au moştenit supinul latinesc. dar nicidecum nu se spune dezrădăcinatul beţiei. fier de călcat etc. numele de acţiune participial poatze avea formă de feminin (faptă. spusă. s-a constituit pe baza numelui de acţiune participial. bun găsit! etc. muget < mugit. Astfel. lătratul. trăsnet < trasnit. foarfece de tuns. Din latină au fost moştenite ca substantive şi alte nume de acţiuni: freamăt < fremitus. logoditul.

Schimbările fonetice erau determinate de legităţile fonetice ce caracterizau evoluţia elementelor moştenite din latină în genere. adică de supun. cantandum Abl. neavînd categorii gramaticale specifice doar lui. lebădă murindă etc. cantando Prin urmare. în această ipostază. la drept vorbind. avînd în vedere. Gerunziul intră în componenţa structurilor osificate (fixe): vrînd-nevrînd. Adverbul 1. în fond. el se prezenta ca un sistem de forme ale numelui de acţiune. calitativ. mîini tremurînde. a suferit. în procesul de evoluţie. Stratul de bază al adverbelor latineşti. Ca şi alte nume. adverbul. Îl întîlnim. Gerunziul Pe parcursul evoluţiei sale. cu modificările respective de ordin fonetic. Forma de gerunziu intră în componenţa modului potenţial prezent: va fi trăind. a fost. Gerunziul românesc se poate adjectiva. gerunziul a suferit puţine schimbări. uneori. D. modificări de ordin fonetic. pe parcursul evoluţiei fonetice normale. cantandi cantando tacendi tacendo tacendum tacendo ungendi ungendo ungendum ungendo audiendi audiendo audiendum audiendo Ac. Ca şi la adjective. în componenţa construcţiilor standarde de tipul cerinţe crescînde. Modificări în sistemul adverbului latinesc Spre deosebire de celelalte părţi de vorbire semnificative. forte. dacă nu va fi murit. cantitativ şi. moştenit din latină: 100 . -end. de la. nemaivorbind de etc. Suferă schimbări şi gradele de comparaţie. de adaptarea împrumuturilor din alte limbi la procesul de evoluţie de la latina populară la limba română. În latina clasică. de atîta ele încă nu s-au cristalizat în construcţii bine fixate pentru exprimarea funcţiei de participiu al acţiunii. gerunziul latinesc se declina. care.cu supinul e rarisimă: după. au dat respectiv reflexele –înd şi –ind. iend. Probabil. fiind o parte de vorbire neflexibilă. în latină formele gerunziului se reduceau la 3 sufixe gramaticale: -and. pentru. derivate de la tema imperfectului cu ajutorul sufixului gramatical –nd. formele sintetice de exprimare a gradelor comparativ şi superlativ sînt înlocuite prin perifraze cu participarea adverbelor magis. avînd forme doar pentru cazurile oblice: G. trăind şi nemurind. talis etc. în fond. iar mai tîrziu.

abitir < beter. mai bine. el participă la formarea gradului comparativ şi a celui superlativ relativ. numai < non magis. mai tare decît”. quando > cînd. asupra < ad asupra. Un număr însemnat de adverbe au apărut pe teren romanic. sensul de la origine. adevărat < ad de verrum + -at. hăt < геть. acum < acmu< eccum modo. adineaori < de in illa hora. Unele adverbe însă au suferit. în limba română. departe < de partem înapoi < in ad post. atunci < ad tuncce. Italiene: în darn < in darno. dimpotrivă < протива. Forte însemna „puternic”. Bunăoară. Magis însemna „mai mare”. deja < deja. Astăzi. îndărăt < in de retro. fondul ei de adverbe s-a completat cu numeroase împrumuturi din alte limbi. Azi el participă la formarea gradului superlativ absolut la adjectivele şi adverbele calitative. Printre acestea. multum > mult. În afară de adverbele simple. Turceşti: berechet < bereket. menţionăm. mane > mîine. înainte < in avante. care. barem < варемъ. el indică locul. conform evoluţiei fonetice normale. Franceze: apropo < à propo. clarum > chiar deorsum > jos. Adverbele moştenite din latină şi-au păstrat. azi < hac dies. buluc < bolluk “mai mult. hieri > ieri. anapoda < anapoda. înzadar < задару. de iznoavă < изO новO. au evoluat în adverbele: abia < ad vix < ad bix.bene > bine. împrumuturile din slavă: îndeosebi < осεбити. altminteri < altera mente. afară < ad foras. acătării < eccum tale. pe parcursul evoluţiei. iute < люто. Ca şi forte. limba română a moştenit din latină şi o serie de formaţii. alandala < ant’ olla. tardivum > tîrziu. forte < forte. Neogreceşti: agale < agolia. Îmbogăţirea arsenalului adverbelor româneşti pe bază de împrumuturi Pe parcursul evoluţiei ulterioare a limbii române. alegro < allegro. în primul rînd. aşa < ad sic. aiurea < aliubi+re. asemenea < ad similis. adverbul unde însemna în latină „dincotro”. tocmai < тъкъмa. apoi < ad post. unele mutaţii de sens. angro < en gros. Ele s-au format: 101 . acolo < eccum illoc. 2. în fond.

altcîndva. frăţeşte. – prepoziţie+adverb: îndeaproape. mai desluşit legătura cu etimonul. făţiş „de faţă”. Se întîlnesc însă unele adverbe circumstanţiale care au un aspect fonetic mai apropiat de cel de la origine. rareori. coibâbăneşte. altcumva. cu părere de rău. De asemenea. Bunăoară. îndeobşte. clarum). – adjectiv+substantiv: deseori. Costin). indicînd. numărul adverbelor româneşti a început să crească pe contul împrumuturilor directe din limba latină. astfel că deosebirile dintre adverbele întîlnite în textele vechi şi cele din limba română contemporană nu sînt prea însemnate. deloc”: nemica să vă sfiiţi (M. Ubi concordi.a) prin sufixare: -eşte: omeneşte. dar rămîn. -uş: tupiluş. nece cum < necce quomodo. în felul acesta. cot la cot. Bunăoară. În ultimul timp. se întrebuinţează cu alt sens. În perioada de cînd datează primele texte româneşti. E vorba. impenetrabile pentru vorbitorii de rînd din cauza că în şcoli şi licee nu se lucrează îndeajuns asupra explorării pe larg a cuvintelor neologice. ibi voctoria „Unde-i înţelegere acolo-i victorie”. Mai desluşit apar părţile componente şi la următoarele adverbe şi locuţiuni adverbiale din textele vechi româneşti: acmu < eccum modo. de o serie de adverbe care au intrat direct în lexicul limbii române prin intermediului folosirii maximelor latineşti: Hic Rondus. clasa adverbelor se formase deja. indiseară. de nou < де нову. altădată. b) prin compunere: – pronume + adverb: altcum. aci. tutinderea < tota intindere. dănăoară < de una hora. care se folosesc mai ales în stilurile publicistic şi ştiinţific. este mai aproape de etimonul slav forma (în)potrivă (< протива) decît forma actuală împotrivă. nicicînd. de preună < de per una. îndeajuns. cîineşte. aici sai”. în primul rînd. grăpiş. nemţeşte. hic salta „Aici e Rondus. adverbul chiar îşi păstrează sensul de „clar” (lat. forma acice e mai aproape de forma de la origine eccum hicce decît actuala formă aici. Unele adverbe din textele vechi. c) prin frazeologizarea unor expresii: cu noaptea-n cap. 102 . pe furiş. deşi nu se deosebesc prin formă de cele din limba română contemporană. mînă de la mînă etc. -iş: pieziş. niciunde. mai apropiat de celal etimonului său. – negaţie + adverb: niciodată. nemica „defel.

illoc „acolo”. sînt însoţite de adverbe ce indică felul în care acestea trebuie interpretate. menţionăm: illic. per jocum ”în glumă”. in medias res „în toiul evenimentelor” etc. prompte „lesne. foras „în afară”. illac. ad libitum „după plac”. 2 forte „tare”. în cea populară încep să se confunde mijloacele de indicare a direcţiei. multum. şi cele de indicare a plasării obiectelor în spaţiu. in tempore opportuno ”la momentul potrivit”. adverbele se împart în circumstanţiale şi calitative. cito „repede”1. volens-nolens „vrînd-nevrînd”. Spre deosebire de latina clasică. În limba vorbită se face abstracţie de aceste semnificaţii. festina lente „grăbeşte-te încet”. acestea „pişcîndu-se”. întîlnind pe Vulpe.ibidem „la acelaşi autor”. de iure „din punct de vedere juridic”. alteras „altă dată”. deorsumn ”jos”. hac „aici”. nu cantitativ. 2 103 . care este cel mai indicat clasic al literaturii noastre în ceea ce priveşte utilizarea sensurilor lexicale ale cuvintelor. Eminescu. moderato „cu un tempou mijlociu”. repede”. Evoluţia adverbelor circumstanţiale Din punctul de vedre al sensului. Partiturile muzicale. avînd un caracter internaţional. Aceste două tipuri de adverbe au evoluat în mod diferit. Donici amîndouă adverbele se folosesc în aceeaşi propoziţie: Da dincotro şi unde alergi tu aşa iute?/ Bursucul. propre „aproape”. întîlnim: Unde te duci? Cînd o să vii? Iar la Al. piano „încet”. fortissimo „foarte tare ” etc. Picicato se referă mai ales la interpretarea partiturilor muzicale la instrumentele cu coarde. Printre cele mai frecvente adverbe din latina populară. previter „pe scurt”. picicato „sacadat” . a-ntrebat. sursum „în sus”. mai frecvent folosindu-se adverbul unde pentru ambele sensuri. pe de altă parte. hic. consone „într-un glas”. ad litteram „cuvînt cu cuvînt”. pianissimo „foarte incet”. longo „departe”. care descifrează „urgent”. idem „tot acolo”. 3. pe de o parte. Chiar la M. 1 Cito se scrie pe reţete eliberate de medici pentru farmacişti. pro forma „formal”. ad hoc „special cu această ocazie”. De exemplu: allegro „repede”. non multa „calitativ.

Pentru a indica locul obiectului în spaţiu, apropiat de vorbitor, se foloseau adverbele hic şi hac, însoţite, în procliză, de particula ecce. În rezultat, au apărut adverbele ecce + hic > ici > aci; ecce + hac >acici >aici. Adverbul latinesc infra „în jos” este substituit în latina vulgară prin deorsum „jos”, iar adverbul supra (cu varianta super) – prin sursum > sus. Paralel cu adverbul propre, coexista şi varianta ad propre > aproape. În loc de adverbul aliorsum, se folosea aliubi, la care s-a adăugat -re, devenind aliubire >aiurea. Din seria de sinonime vicem, volta, data, toate avînd sensul „odată”, limba română l-a moştenit pe data. Adverbul hodie „azi” n-a fost moştenit de limba română, care a folosit în locul acestuia expresia ce exista la romani hac dies, adică ziua de Hac, în care se achitau toate datoriile. De aici şi expresia a-i veni cuiva de hac, „pentru a-i sechestra toată averea din motiv de neplată”. Adverbul hieri s-a păstrat aproape în toate limbile neoromanice. O răspîndire mare capătă adverbul mane, care în latină însemna „dimineaţă”. Cuvîntul românesc dimineaţă provine de la mane+ -eaţă, ca şi cîntăreaţă, glumeaţă, fortăreaţă etc. Adverbul latinesc nunc „acum” este înlocuit în latina populară cu eccum modo > acmu > acum. Olim „cîndva” a fost substituit cu perifraza altera data > altădată. Locul lui saepe îl ocupă adjectivul cu sens de adverb densus (ad densus > adesea). Printre adverbele interogative, folosite şi în calitate de cuvinte conjunctive, în latina populară erau răspîndite quando > cînd; quantum > cît; quomodo > cum. Adverbul latinesc ubi dispare din uz, fiind înlocuit cu unde, care în latina clasică, după cum am mai menţionat, însemna „de unde”. Pentru a indica direcţia de plecare, limba română totuşi l-a folosit pe unde, formînd adverbul încotro (< in contra ubi). Clasa adverbelor circumstanţiale s-a îmbogăţit pe baza unor construcţii latineşti formate din prepoziţii şi adverbe: ad post > apoi; ad propre > aproape; în ad pos > înapoi; ad tuncce > atunci; de ad supra > deasupra; eccum hocce > încoace; ad foras > afară; in ad ante > înainte; in de retro >îndărăt.

În afară de formaţiile cu prepoziţii şi adverbe, încă în latina populară, cu funcţie de adverb, erau folosite diferite construcţii prepoziţionale alcătuite dintr-o prepoziţie şi un substantiv sau un substitut al acestuia. Cele mai frecvente prepoziţii erau ad, de, in. Multe din aceste construcţii s-au adverbializat de timpuriu, elementele lor sudîndu-se într-un tot întreg: ad partem > aparte; ad lenem > alene; ad laturam > alături; ad partem > aparte; ad cassam > acasă; in per una > împreună.

104

Acest proces a continuat şi mai tîrziu pe bază de elemente romanice. Datorită adverbializării relativ tîrzii, elementele componente ale adverbelor şi locuţiunilor adverbiale apărute în această perioadă pot fi uşor recunoscute: alocuri – a locuri; demult – de mult; diseară – de seară; arar – a rar; deodată – de o dată; devreme – de vreme; anume – a nume; deplin – de plin; destul – de sătul; îndelung– în de lung.

îndemînă–în de mînă; îndeseară– în de seară; distincţi: de-a rîndul, pe drept, pesemne, în sfîrşit etc.

Unele dintre acestea apar şi astăzi în calitate de locuţiuni adverbiale cu constituenţi bine În latina populară, substantivele cu sens temporal în funcţie adverbială puteau fi însoţite de un determinativ exprimat printr-un adjectiv, un pronume sau un numeral: hoc anno „anul acesta”, regnavit tres annos „guvernă trei ani”, domi sedet totos dies „şede acasă toate zilele”. Acest procedeu a fost moştenit de limba limba română, care a format adverbe prin compunere de tipul: astă-noapte, astă-iarnă, altădată, alteori, astfel, totodată etc. Adverbe noi au apărut şi prin alipirea la adverbele simple a particulelor oare, ori (< volet) sau va (< volet): oriunde, oricînd, oarecum, cîndva, cumva etc.

4. Evoluţia adverbelor calitative
Adverbele calitative, fiind legate de adjective, au suferit aceleaşi schimbări ca şi acestea din urmă. În calitate de adverbe, limba latină folosea adjectivele la genul neutru: flos formosa „floare frumoasă” – cantat formosum „cîntă frumos”. Folosirea adjectivelor cu funcţie adverbială a căpătat amploare în limba română, în acest proces încadrîndu-se, în primul rînd, adjectivele moştenite din limba latină: clarum > chiar; directum > drept; reum > rău; mereu; gr. ςντυρος >sigur. Acest fenomen s-a răspîndit şi asupra neologismelor: actual bizar categoric docil discret etern excelent net sever melancolic prudent accesibil rapidum > rapid; grossum > gros; talem > tare; formosum > frumos; tale > tare; de plenum > deplin,

precum şi o serie de adverbe împrumutate: sl. видомъ >aidoma; turc. beter >abitir; ung. mero >

105

Arsenalul de adverbe româneşti s-a îmbogăţit pe baza unor expresii idiomatice cu funcţie circumstanţială, care trebuie considerate nişte echivalente analitice adverbiale, acestea fiind foarte variate din punctul de vedere al structurii lor: amar de vreme; cu vîrf şi îndesat; cu chiu - cu vai; cu una - cu două; cu vai nevoie nici în ruptul capului;

c-o falcă-n cer şi cu alta- n pămînt;

c-un ochi la făină şi cu altul la slănină etc.

Valoare de adverb capătă şi unele substantive din componenţa expresiilor stabile, acestea exprimînd o caracteristică a acţiunii şi avînd un rol metaforic: a se duce glonte (săgeată), a tăcea chitic, a şedea cloşcă, a se aduna ciotcă, a se îmbăta criţă etc. Adverbele calitative (de mod) care au în calitate de corespondenţi adjective pot avea grade de comparaţie, la formarea cărora se folosesc aceleaşi mijloace ca şi la adjective, adică adverbele mai, foarte, tare, mult etc. Spre deosebire de celelalte regiuni ale Imperiului Roman, unde s-a încetăţenit construcţia cu adverbul plus, în partea răsăriteană, pentru formarea gradului comparativ al adverbelor şi adjectivelor, s-au menţinut şi s-au dezvoltat structurile cu magis. Mai tîrziu, o dată cu dezvoltarea şi constituirea articolului demonstrativ ca parte de vorbire bine distinctă, sistemul gradelor de comparaţie la adjective şi adverbe a fost completat cu gradul superlativ relativ, format din gradul de comparaţie comparativ precedat de articolul demonstra-tiv cel, cea, cei, cele pentru adjective şi de articolul cel pentru adverbe. Referinţe bibliografice: 1. Curs de gramatică istorică a limbii române, Chişinău, Editura Lumina, 1991, p. 247-253. 2. Al. Rosetti, Istoria limbii române, vol. I, Bucureşti, 1964, p. 142-143. 3. Ov. Densuşianu, Istoria limbii române, vol. I, Bucureşti, 1961, p. 384-391.

Prepoziţia 1. Restructurarea sistemului prepoziţional în latina populară
În latina clasică, exista un sistem de prepoziţii cu ajutorul cărora se exprimau numeroase raporturi dintre cuvinte. Fiecare prepoziţie însoţea un substantiv sau un substitut al acestuia la unul din cazurile oblice, de cele mai dese ori la Ac. sau Abl. În procesul evoluţiei de la latina clasică la cea populară, cînd limba începe să capete un pronunţat caracter analitic, prepoziţiile îşi multiplică posibilităţile de exprimare a raporturilor cazuale. În perioada latinei tîrzii, tot mai multe îmbinări unde legătura dintre elementele componente se făcea, în latina clasică, cu ajutorul flexiilor cazuale cedează locul îmbinărilor în cadrul cărora această legătură se face prin mijlocirea prepoziţiilor. Deci tendinţa spre analitism actualizează funcţiile prepoziţiilor ca instrumente gramaticale.

106

În latina populară, erau destul de frecvente construcţiile cu prepoziţiile de şi ad pentru a reda, respectiv, cazurile G. şi D.: G. – dolus de patrem „dorul tatălui, dor de tată”, în loc de dolus patris; D. – dare literas ad aliquem „a trimite scrisoare la cineva” pentru dare aliqui literas „a trimite scrisoare cuiva”. Construcţiile cu prepoziţia ad de foloseau şi în locul genitivului, mai ales cînd era vorba de posesivitate: membra ad duos fratres „oseminte a doi fraţi”, precum şi în locul Ac., cînd arăta direcţia: Ibimus ad Nazarethi „vom merge la (spre) Nazareth” sau pentru locativ, dacă era vorba de toponime:Veniram ad Roma „sosirăm la Roma”. Ablativul instrumental, care în latina clasică se folosea fără prepoziţii, este însoţit, în latina tîrzie, de prepoziţia cum: cum medicamento ungeto „să ungi cu medicamente”. Aceeaşi soartă o are complementul instrumental şi în limba română comtemporană: ce-i sris cu peniţa nu se taie cu bărdiţa. Chiar şi Ac. cu funcţie de complement direct, mai ales cînd substantivul avea valoare partitivă, putea fi însoţit adesea de prepoziţia de: Catelli edunt de micis „căţeii mănîncă fărîmituri”. Îmbinările constituite dintr-un substantiv + verb au suferit modificări, ajungînd să se construiască, în latina populară, cu prepoziţii. E vorba, mai ales, de formele nominale ale verbului – infinitivul, gerunziul şi supinul: tempus veniendi, prin intermediul structurii tempus de veniendi, s-a transformat în tempus de venire „timpul de sosire”. Pentru exprimarea raporturilor finale, s-au specializat construcţiile cu prepoziţia ad, în care gerunziul era înlocuit prin infinitiv. Bunăoară, pentru casa ad vendetum a început să fie folosită îmbinarea casa de vendere „casă de vînzare”. În aria orientală a Imperiului Roman, a căpătat răspîndire îmbinarea dintre un substantiv şi un supun. Astfel, canis de venatu („cîine vînătoresc”) îşi însuşeşte valoare semantică de „cîine pentru vînătoare”. Aşadar, folosirea tot mai intensă a construcţiilor cu prepoziţii pentru exprimarea diferitelor raporturi cazuale îngustează sfera de întrebuinţare a formelor sintetice de caz, substituindu-le, mai tîrziu, definitiv. Acest proces a fost favorizat de reducerea desinenţelor cazuale, condiţionate mai tîrziu, la rîndul lor, de amuţirea consoanelor finale. Substituirea desinenţelor cazuale prin prepoziţii face să dispară corelaţia dintre prepoziţii şi forma respectivă de caz, care era respectată cu stricteţe de latina clasică. Astfel, după cum se ştie, prepoziţiile se întrebuinţau mai ales pe lîngă cazurile Ac. şi Abl. Acuzativul cerea prepoziţiile:

107

acolo unde latina clasică recomanda Ac. pînă la”. supra „peste”. de < de. folosind. făcîndu-le pe acestea din urmă să dispară. în primul rînd. ergo „aşadar”. peste”. prepoziţia in. extra „în afara. circa „în jurul”. circa. în afară de”. cum „cu”. – direcţia. ads. prepoziţia in se foloseşte cu Abl. pe < pre < per. ex. unele dintre ele şi-au extins uzul pe contul altora. Această confuzie s-a extins şi asupra celorlalte prepoziţii. arăta locul. Bunăoară. în latina populară. a. înaintea”. împrejurul”. adversum. către < contra. fără < foras. iar cînd se folosea cu Abl. către”. ads. Cauza acestei destrămări trebuie căutată.ad „la. către. În latina populară. Paralel cu folosirea tot mai intensă a prepoziţiilor pentru exprimarea raporturilor cazuale. Trei prepoziţii cereau cazul G. În unele inscripţii din Dacia. cînd se folosea cu Ac. de „despre”. Acest proces se datorează mai multor factori: a) multe prepoziţii latineşti formau serii sinonimice. e. cu < cum. ad. dintre toate prepoziţiile enumerate mai sus. citra. pro „pentrru.. una din prepoziţiile seriilor amintite. s-au specializat prepoziţiile: a. circum „în preajma. cis. în toate cazurile. adversus. spre < super. adversus „contrar. ultra „dincolo. b) datorită apropierii funcţionale dintre prepoziţii. ex „din. dependenţa prepoziţiilor de anumite cazuri începe să se destrame. în limba română s-au menţinut doar: a < a. între < inter. Latina populară nu mai ţinea cont de asemenea diferenţiere. Şi invers: In hoc sepulorum volverit „în acest sicriu se află”. după”. spre. per „prin”. De exemplu. ad. îndreptat spre” cineva”. împotriva”. are loc o reducere considerabilă a numărului acestora. infra „dedesubt. ad „de. versus „către”. contra „contra. Allergo in urbe „alerg spre oraş”. în prepoziţiile ce se foloseau cu două cazuri. de la. Cu Abl. lîngă < longum. 108 . ante „în faţa. propre „aproape”. Tot aşa: Sum in urbe „mă aflu în oraş”. cauza „pentru”. circum.: graţia „datorită”. în comparaţie”. prae „din cauza”. post „după”. apud ”la”. sub”. Astfel. e.: Venisit în Galia „sosi în Galia”. sub < subtus. trans „dincolo”.

– deliberative: Mai spuneţi de (despre) rădăcină un bun cuvînt. – leagă un substantiv de un numeral cardinal începînd cu 20: de foi. cu ajutorul căreia. acumulînd valori noi. fiind rar folosite. Astfel. Mai tîrziu. prepoziţia latinească sine „fără” nu s-a menţinut în Răsărit. prepoziţia de şi-a mai asumat cîteva valori suplimentare. Evoluţia ulterioară a prepoziţiilor latineşti Fiind nişte instrumente gramaticale. – temporale: zori de ziuă se revarsă peste vesela natură. au dispărut din uz. cînd prepoziţiile nu-şi fixase încă uzul. Ea putea exprima raporturi: – sociative: vivere cum aliquo „a trăi cu cineva”. Dar fiecare limbă a moştenit şi prepoziţii specifice. O răspîndire largă capătă în latina populară prepoziţia cum. Dintre prepoziţiile moştenite 109 . de Odobeşti. vasum cum apis. unele din ele îşi însuşesc capacitatea de a exprima raporturi noi. Bourciez citează 4 variante ale aceleiaşi sintagme cu prepoziţii diferite – toate exprimînd sensul „stup de albine”: vasum de apis. unele prepoziţii.În legătură cu procesul de reducere a prepoziţiilor. Astăzi. fiind înlocuită de prepoziţia foras „fără”. aceeaşi îmbinare liberă de cuvinte putea fi construită cu prepoziţii diferite. folosite numai de ea. – materii: urbs de petras „oraş de piatră”. altele însă. care în latina clasică erau exprimate cu ajutorul flexiilor cazuale. sistemul prepoziţional moştenit s-a completat cu formaţii noi. – comparative: plus de triginta pedubus „mai mult de 30 de picoare”. lingvistul Em. – locative: vinuri de Cotnar. vasum ad apis. prepoziţiile au suferit mai puţine schimbări în raport cu celelalte părţi de vorbire. încep să fie exprimate raporturi de: – conţinut: saculum plenu de radicibus „sac plin cu rădăcini”. de Romaneşti. – materiale: vasum plenum cum vinum „vas plin cu vin”. – partitive: unus de multis „unul din mulţi”. Extinsă aproape pe întreg teritoriul Imperiului Roman. încă în latina populară. pe care nu le avea în latina: – finale: ierburi de leac. – instrumentale: vincere cum mentem „a învinge cu mintea”. În felul acesta. – cauzale: Se scutură salcîmii de ploaie şi de vînt. vasum apud apis. şi-au consolidat situaţia şi s-au menţinut în limbă. 2. La prima etapă de acumulare a noilor valori. Limbile romanice au moştenit un fond comun de prepoziţii latineşti. Un exemplu clasic în această privinţă ni-l oferă prepoziţia de. în limba română.

unele prepoziţii capătă funcţii noi. alteori – două cuvinte: de pe. aiurea. de pe sub etc. fapt ce a dus la apariţia unor prepoziţii compuse. cătră (către). dinspre (din + spre). Fazele de trecere de la prepoziţiile compuse latineşti la formele actruale se întîlnesc în primele texte româneşti: de in. per > pre (metateza) > pe. doar unele şi-au păstrat forma intactă: a. illac ad > la. Prepoziţia de apare cu sens partitiv: Întru ura (una) de (din) sîmbete (Codicele Voroneţean). pînă în. Bunăoară. pînă pe. În procesul evoluţiei limbii. de pe lîngă. per inter > printre. fenomen caracteristic pentru limbile indoeuropene. Celelalte au suferit modificări de ordin fonetic: – contra > către (disimilarea lui n. Spre e folosită cu sens de „pe. pe care vorbitorii contemporani nefilologi le interpretează ca pe nişte prepoziţii simple: de inter > dintre. pe sub. Apariţia prepoziţiilor noi Deja în latina populară. inexistente în limba latină. de sub. se recurgea la combinaţii din două sau trei prepoziţii. a final > ă. cum. pentru exprimarea raporturilor cazuale. prepoziţia a e folosită cu sensul de „la”. asupra”: Şi-şi puse mărule (mîinile) spre ei (ibidem). pren. Astăzi. de super > despre. asimilarea lui a iniţial. Părţile lor componente sînt bine desluşite. spune la minciuni. formînd uneori un singur cuvînt: despre (de+ spre). Pre are sensul de „pentru”: Sfîntul nume al lui pre agiutoiu să-l chemăm (Biblia de la Matei). dar le-au pierdut mai tîrziu. Afinitatea dintre adverbe şi prepoziţii se putea 110 . complementul direct poate avea şi prepoziţia la. pronume ce ţin locul persoanelor. Aici. sub. În limbile romanice. prespre. de post > după. indicînd direcţia: ieşind a vînat (Dosoftei). subt (sub). prepoziţiile mai păstrează unele sensuri pe care le aveau în latină. per extra > peste. metateza). pînă peste sau chiar trei cuvinte: de pe după. – super > spre (sincopa lui u. pe a devenit în limba română marcă a complementului direct şi se ataşează la substantivele proprii-nume de persoană. Astfel. Formele de trecere de la prepoziţiile latineşti la cele actuale sînt atestate în textele vechi: pre (pe). termenii de rudenie. 3. prepoziţia a cu acest sens este parte componentă a adverbelor alături.de limba română. de. in > în (i>î). ă>e). În limba română. înspre (în + spre). Procesul de formare a prepoziţiilor compuse continuă şi astăzi în limba română contemporană. care aduce cu sine o nuanţă cantitativă nedefinită: mănîncă la plăcinte. peste. per intro > pentru. acasă. prepoziţiile au continuat să se înmulţească pe contul adverbelor. paene ad > pînă.

supra. Cîteva prepoziţii ce se mai întîlneau încă în textele vechi au dispărut din uz. de-a curmezişul etc. infra etc. adversus. s-au specializat prepoziţiile contra. Unele dintre acestea au apărut în perioada anemismului primitiv. atunci aveau funcţie de prepoziţie: post quinque dies venit „vine peste (după) cinci zile”. Unele adverbe-prepoziţii latineşti au devenit. Prepoziţia latinească intro > întru. potrivită < a potrivi. ele au suferit şi unele transformări de ordin semantic.observa uşor în latină. unde multe adverbe erau folosite atît ca prepoziţii. de crucişul de „împrejur de”. 111 . precum şi locuţiunile prepoziţionale adverbiale de-a lungul. lîngă < longum ad. De exemplu: ante. împreună cu prietenii). al unui obiect. E vorba de prepoziţiile actuale către < contra. De exemplu: alegîndu de „în afară de”. ainte de – înainte de. în procesul de evoluţie. post.: din pricina furtunii. Deşi prepoziţiile. s-au specializat pentru cazul D. pre asupra de – pe deasupra. adverbul cu funcţie de prepoziţie capătă o formă specifică. cu ajutorul căreia se indica interiorul unei entităţi. determinîndu-le. precedînd un substantiv. într-însa. capătă funcţii de prepoziţii şi unele substantive însoţite de prepoziţii şi urmate de un substantiv în G. a ajuns să fie folosită în îmbinare cu pronumele îns < ipse: într-însul. asemănîndu-se cu cea a substantivului (capătă articol substantival definit: împrejurul curţii. precum şi ca adverbe. împreună cu prepoziţia de origine franceză gras à > graţie. Prin analogie cu adverbele. de-a latul. Altele şi-au modificat aspectul fonetic în comparaţie cu forma pe care o aveau în textele vechi: a dreapta – în dreapta. în faţa casei). totuşi. fără < foras. circum.1 Pentru G. în virtutea circumstanţelor. prepoziţii propriu-zise şi nu se mai pot folosi în calitate de adverbe. în timpul iernii. pre descindea de „pe deasupra”. Atunci cînd acestea se refereau la verbe. Acest proces este activ şi astăzi. de pregiur – împrejurul. de sau cu (alături de clădire. Valoare de prepoziţie capătă şi unele participii adjectivate: mulţumită < a mulţumi. care. în inima pădurii. într-înşii. în limba română. 1 Ne vom aminti că în latină prepoziţia graţia se specializase pentru cazul G. Dacă însă ele apăreau cu valoare circumstanţială. pe vremea lui Pazvante Chiorul. sau este urmat de o prepoziţie. Ce-i drept. în comparaţie cu adverbele şi alte părţi de vorbire. cînd omul asemuia obiectele din realitate cu înfăţişarea sa: la poalele dealului. asupra < ad supra. inter. ele îndeplineau funcţie de adverb: post venit „vine pe urmă”. în faţa casei etc. împotriva < sl. datorită < a datora. de regulă. de aleanul „împrejurul”. противα. au fost supuse mai puţin modificărilor.

I-II. Vol I. participii adjectivate). 4. Ivănescu. precum şi pe calea formării de prepoziţii noi: fie prin îmbinarea prepoziţiilor existente. Istoria limbii romăne. Editura Junimea. 1968. Chişinău. Istoria limbii române. vol. 2. Al. fie prin antrenarea în această categorie a unor cuvinte semnificative (adverbe. Chişinău. Astfel. 1980. Al Rosetti. 3. 1991. Cercetări asupra prepoziţiei în limba moldovenească. am putea conchide că lărgirea sferei uzuale a prepoziţiilor a mers atît pe calea însuşirii de valori noi de către prepoziţiile existente. Precedată de prepoziţiile de şi per. Rosetti. Ovid Densuşianu.. Bucureşti. 6. 1961. De la origini pînă în secolul al XVII-lea. ediţia a doua. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. substantive. 6. s-a ajuns la formele pronominale dintr-însul. Al. vol. 4. revăzută şi adăugită. 5. Bucureşti. Editura Cartea Moldovenească. 1966. împreună cu ipse. care se folosesc numai la Ac. G. Literatura recomandată obligatorie: 1. Editura Ştiinţifică. Bucureşti. Curs de gramatică istorică a limbii române.într-însele. printr-însul etc. 112 . Iaşi. Dîrul. Istoria limbii române. 1963. 5. Istoria limbii române. Editura Lumina.

în forma pe care o cunoaştem astăzi.) nu pot fi explicate fără raportare la datele istoriei sociale. normele de constituire şi de precizare a normelor unice supradialectale. necesitatea metodologică de a nu ignora datele istoriei literare în interpretarea faptelor de istorie a limbilor a fost clar subliniată la 10 Ibidem. Se înţelege însă de la sine că istoria limbilor care au o literatură nu poate ignora istoria literară.. în general. separarea istoriei limbilor de istoria literară. 113 . în esenţă. este. sfera de folosire mai restrînsă sau mai largă a variantei literare. strîns legată de istoria societăţii româneşti. prin urmare. Istoria ei. limba trece printr-o serie de stadii succesive. dar este vorba de două istorii bine distincte. fără să se identifice. de momentele mai importante ale istoriei literaturii. schimbările intervenite pot fi explicate prin anumite cauze “interne”. Meillet. în special de momentele mai importante ale dezvoltării culturale şi ale formării conştiinţei naţionale. În procesul de elaborare a normelor exprimării literare. De aici reiese şi necesitatea examinării cauzelor “externe”. Ca fenomen social. Istoria limbii literare prezintă un caracter particular din cauza prelucrării conştiente a materialului lingvistic folosit în procesul comunicării: exprimarea literară presupune o respectare (sau cît se poate de) riguroasă a anumitor n o r m e şi. etapele fundamentale ele istoriei limbii literare se leagă. În tradiţia lingvisticii româneşti. ocupă un loc de frunte. În special.şi cele ale criticii literare – operele literare – sînt de natură diferită.. literatura. a constituit un mare progres.PARTEA A II-A. „În dezvoltarea lingvisticii. reprezintă rezultatul unei îndelungate şi complexe evoluţii. problemele originii. PRECIZĂRI TEORETICE Limba română literară. OBIECTUL DE STUDIU. ca element constitutiv al culturii noastre naţionale. sublinia Ant. o s e l e c t a r e mai atentă a mijloacelor lingvistice. Raportarea însă numai la istoria internă a limbii nu ne permite înţelegerea integrală a procesului complex de evoluţie a ei. limba evoluează în strînsă legătură cu istoria societăţii care o vorbeşte şi o scrie. care îşi au originea în însuşi sistemul funcţional al limbii ca mijloc principal de comunicare între membrii unei colectivităţi. dezvoltarea diverselor stiluri ale limbii etc. în sensul restrîns al termenului. ale dezvoltării limbii literare (apariţia formei scrise. ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE PRELIMINARII. dat fiind că dezvoltarea limbii literare este în strînsă legătură cu dezvoltarea literaturii. ale căror metode sînt deosebite. i s t o r i a s c r i s u l u i r o m â n e s c d e l a origini pînă in prezent. În dezvoltarea ei. METODE DE CERCETARE. care explică anumite aspecte ale evoluţiei limbii. de unde rezultă necesitatea unor metode de cercetare diferite”10.” „Obiectele lingvisticii – limbile .

În lumina precizărilor de mai sus. să pătrundă mai adînc. ci trebuie să găsească metode adaptate la caracterul complex al obiectului studiat. administrative. de la primele manifestări ale literaturii artistice. Bucureşti. între materialul lingvistic şi producţia literară proprie ei există totdeauna un raport determinat. p. putem defini obiectivele principale care stau în faţa Istoriei limbii române literare. îşi păstrează şi azi valabilitatea. împrejurările care le-au dat un caracter hotărît şi le-au făcut să evolueze într-o anumită direcţiune”11.) ne permite să observăm cum. ale artei narative şi descriptive în genere. În procesul evoluţiei exprimării literare. nici la acelea ale lingvisticii tradiţionale. la Facultatea de Litere din Bucureşti: „Există cercetători pentru care formele lingvistice sînt ceva izolat. a nu înţelege o parte din viaţa lor. Studiul textelor ne dă posibilitatea să înţelegem nu numai modul lent de constituire a normei supradialectale unice. contribuie. Punctul de vedere al lui Ovid Densuşianu. A privi fenomenele lingvistice independent de cele literare este a avea o concepţiune mărginită faţă de ele. Densuşianu. puşi în situaţia de a exprima noţiuni şu nuanţe noi cu mijloace de care dispune limba literară a unei anumite epoci. 114 . constatăm o с o n t i n u i t a t e. să urmărească raporturile dintre aceste forme şi altele. Cercetătorul limbii literare nu se poate limita nici la procedeele istoriei literare. prin efortul lor. care poate fi urmărită în diferite monumente ale literaturii: de la limba stîngace şi greoaie a primelor scrieri din secolul al XVI-lea pînă la limba română literară contemporană. şi gîndul lor nu merge mai departe. la consolidarea normelor şi la îmbogăţirea limbii literare. interpretarea literară a unui text nu se poate identifica cu interpretarea lui lingvistică. Cercetarea textelor (beletristice. exprimat cu aproape un secol în urmă. instrument suplu şi precis de comunicare.6. paralel cu dezvoltarea literaturii. cele ale dialogului. Este interesant de urmărit modul în care primii noştri scriitori. numai un obiect de speculaţiune fonetică ori etimologică. Istoria literară în învăţământul universitar. pînă la soluţionarea problemelor mai complexe ale artei cuvîntului. în strînsă legătură cu ele… Între felul de a se exprima într-o epocă. Pornind de la o orientare teoretică bine precizată şi bazat pe o 11 Ov.începutul secolului al XX-lea. ci şi realizările obţinute în procesul de perfecţionare estetică a limbii literare. cu prilejul unei prelegeri de deschidere. deoarece scopurile urmărite de cele două discipline diferă. Fără doar şi poate că istoria literaturii şi cea a limbii literare sînt domenii de investigaţii diferite. 1911. rezolvă problemele portretului. îmbogăţindu-şi treptat procedeele artistice de exprimare. Oamenii de cultură. de către Ovid Densuşianu. ştiinţifice etc. De asemenea. se dezvoltă şi se îmbogăţeşte şi mijlocul ei de exprimare – limba literară.

a lui Heliade Rădulescu. Discuţia a avut mai întîi ca obiect limba română din scrierile vechi. mai exact spus. Este necesar să precizăm din capul locului că în studierea istoriei limbii române literare trebuie să alegem cele mai juste din numeroasele poziţii teoretice şi metodologice privind abordarea unei astfel de cercetări. al limbii literare. influenţîndu-se reciproc. dintr-un grai arhaic şi limitat ca resurse de 115 . S-a combătut. Deceniile 4-6 ale veacului al XIX-lea au fost pentru limba română o perioadă de “chin” al renaşterii. începînd cu secolul al XVI-lea. de la origini şi pînă la epoca în care ea a devenit un instrument unitar şi evoluat. O astfel de metodă. Vom aminti doar cîteva din p r o b l e m e l e c o n t r o v e r s a t e a l e studiului istoriei limbii române literare. Una dintre acestea se referă la baza dialectală a limbii române literare. ca mai apoi. avînd ca fundamentare teoretică generală principiile dialecticii. nu fără truda unor lingvişti de forţă de talia celor din Şcoala latiniştilor. Nici asupra ponderii deţinute de stilurile limbii în procesul de dezvoltare a limbii literare nu există un consens deplin. bunăoară. adică modul în care s-a ajuns la aspectul normat. – cum au apărut diversele stiluri ale limbii literare şi cum s-au dezvoltat ele. limba noastră să se transforme. de astăzi.serioasă documentare. Nu mai puţine discuţii a suscitat şi problema perioadei de formare a limbii literare. adică studierea limbii se fa face din perspectiva dezvoltării ei istorice.a. cu momentele mai importante ale dezvoltării culturale: – cum s-a constituit norma unică supradialectală. cum a numit-o Garabet Ibrăileanu. al căror rol n-arr trebui să fie subestimat. în detrimentul contribuţiei aduse de stilurile neartistice. apt să răspundă multiplelor funcţii ale unei culturi superioare şi civilizate. atenţia acordată de unii lingvişti locului limbii scriitorilor într-o istorie a limbii literare. Analiza faptelor se va face pe etape succesive. Victoria deplină a limbii literare. după anul 1880. cînd au apărut în română primele texte scrise. dar ea îşi află aplicare cu atît mai mult în perioada consolidării limbii române moderne. În atenţia unui astfel de studiu vor sta faptele de limbă aparţinînd diferitelor stiluri care intră în sfera noţiunii de limbă literară. în strînsă legătură cu istoria societăţii. evidentă abia spre sfîrşitul secolului al XIX-lea. la contribuţia adusă de graiurile limbii române la constituirea normelor ei actuale. Metoda specifică disciplinei noastre este cea diacronică. cercetătorul istoriei limbii române literare trebuie să urmărească. în raport cu perioada veche şi cu normele actuale. va trebui să dezvăluie calea ascendentă a limbii române literare.. Titu Maiorescu ş. Poziţiile specialiştilor în această problemă nu sînt nici pe departe unice. a fost precedată de o lungă etapă a căutărilor.

printr-o secvenţă de foneme (limba vorbită). Comunicarea lingvistică se poate realiza fie pe cale orală. Haşdeu. alături de comunitatea de teritoriu. – caracterul relativ al noţiunii de consolidare a normelor limbii literare (cu toată importanţa. de viaţa economică şi de factura psihologică. lingvistul italian B. стр. dintre care unul se manifestă sonor. care dispune – într-o măsură mai mare sau mai mică – de o serie de norme consolidate prin scris.Будагов. şi definiţia ei”. Obiectul Istoriei limbii române literare nu poate fi delimitat atîta timp cît noţiunea de bază. are un rol primordial în dezvoltarea unei conştiinţe naţionale. „Limba unui popor. Pe parcursul prelegerilor. în funcţie 12 Р.exprimare într-un instrument complex.А. al literaturii şi artei. Dintre formele de manifestare a limbii. comunitatea lingvistică. “Cine vrea să gîndească bine. Литературные языки и языковые стили. Acestor două modalităţi de comunicare le corespund două sisteme coexistente ale aceluiaşi idiom naţional. sublinia Pascal. La cel de-al VIII-lea Congres de studii romanice (Florenţa. Într-adevăr. iar celălalt – grafic. 38. М. P. se confundă şi se identifică de multe ori cu naţionalitatea lui”. printr-o secvenţă de grafeme (limba scrisă). La această definiţie a noţiunii de limbă literară lingvistul sovietic R. ea este variabilă în timp12. Dezvoltarea unei discipline ştiinţifice nu e posibilă însă fără o delimitare precisă a noţiunilor ei fundamentale. al ştiinţei. 1956). trebuie să aibă. capabil să îndeplinească funcţiile reclamate de progresul social. afirma B. Omul cult dispune de acest gen de diglosie şi. suplu şi nuanţat printre limbile neoromanice. A Budagov crede că este necesar să se sublinieze: – caracterul istoric variabil al noţiunii de formă civilizată (în diferite epoci şi la diferite popoare). nu este riguros definită. 116 . alături de noţiunea care o întrebuinţează. 1967. fiind unul din factorii decisivi care favorizează formarea unei naţiuni. ideilor. varianta literară este cea care contribuie la deşteptarea şi afirmarea conştiinţei naţionale. fie pe cale scrisă. cea de limbă literară. von urmări etapele cele mai importante pe care le-a străbătut limba română literară în evoluţia ei treptată spre succesiunea şi adaptarea mijloacelor de expresie necesare unei exprimări culte şi autorizate. Terracini a dat definiţia de limbă literară. Limba literară reprezintă o formă cultivată a limbii întregului popor.

el are posibilitatea de a reveni asupra textului. În unele limbi. în anumite împrejurări. intensitatea. Limba vorbită este folosită. de asemenea. vasăzică etc. care se corectează prin retuşări aproximative. La acestea se mai adaugă mimica şi gesturile (care adesea explicitează şi suplinesc vorbirea) şi. valorile culturale s-au putut conserva. este limitată. în plus. Limba scrisă nu este şi nici nu poate fi identificată cu limba vorbită. Eminescu: Unde vei găsi cuvîntul / Ce exprimă adevărul?). iar uneori chiar imposibilă. ei bine. deosebirile dintre limba scrisă şi cea vorbită sînt considerabile. rodul unei îndelungate elaborări conştiente: cel care scrie. în situaţii determinate. Omul cult poate să vorbească. elemente accesorii. ca de exemplu în română. Textul scris este. apar.) cu un rol deosebit de important în limba vorbită. gesturi. iar alţii viceversa. în primul rînd. o anumită imperfecţiune a exprimării ideilor. aşa cum scrie. deşi aceste diferenţe nu apar atît de proeminent. în primul rînd. În alte limbi. În exprimarea de tip oral. fără însă a coincide. în sfîrşit. unii vorbesc chiar mai bine decît scriu. Jocul adresării şi al replicii. presupune reacţii rapide şi imediate din partea interlocutorilor. sub imperiul responsabilităţii cuvîntului care rămîne scris (vorba lui M. tempoul etc. ceea ce conferă comunicării un caracter alternativ şi discontinuu. accentul. iar uneori prin cuvinte deictice şi mimică. adesea. este folosită cu precădere limba literară. iar deosebirea dintre aspectul vorbit şi cel scris al limbii nu ţine atît de caracterul familiar sau literar al exprimării. în conversaţia familiară. în dialog. în dialog. ele sînt totuşi destul de marcante şi se manifestă nu numai prin utilizarea unor elemente lexicale specifice. Datorită scrierii.). 117 . dar totuşi importante ale comunicării (intonaţia. dar şi prin folosirea unor forme şi construcţii gramaticale şi particularităţi fonetice suprasegmentale specifice. Condiţiile de folosire a varintei scrise a limbii se deosebesc esenţial de acelea ale varintei vorbite ale acesteia. spre a-l corecta şi a-l perfecţiona. în scris. aceea. cît mai ales de utilizarea unor mijloace şi procedee specifice în vederea comunicării unui anumit conţinut. Reflectarea în scris a elementelor de mai sus. acolo. opoziţia dintre cele două forme de comunicare este mai mare decît în altele. de obicei.de diferite împrejurări. care capătă semnificaţii precise doar în anumite contexte. Limba vorbită se realizează. el. În general însă. operează cu cele două sisteme care corespund unul celuilalt. de unde. aşanumiţii indici situaţionali (aici. numite prozodeme. În franceză sau în greaca modernă. reflectează şi îşi alege mijloacele de exprimare. nu scriem cum vorbim. vezi. pauzele. care reprezintă un adevărat instrument de exprimare a necesităţilor unei culturi superioare în cadrul unei colectivităţi civilizate.

istoria limbilor literare scrise”. Marii clasici evită să se limiteze la resursele exprimării literare propriu-zise şi se inspiră din ce în ce mai mult din limba vie a epocii. Sadoveanu. un instrument perfect de exprimare clară şi precisă a ideilor. Druţă). prozei savante şi livreşti a lui M. În secolele următoare. cît şi mari maeştri ai cuvîntului literar (G. Cantacuzino. Cantemir. 118 . care este mai apropiată de limba vorbită. M. totodată.. întrebuinţarea cuvintelor.Istoria limbilor literare urmăreşte. fenomenele lingvistice consemnate în texte de limbă scrisă. I. cu un caracter savant. În limba literară. 176. vorbită în diferite grupuri sociale. О некоторых вопросах истории языка. şi limba textelor netraduse (scrisori. Neculce sau a Antonimului brîncovenesc şi o opune. 88. limba literară dobîndeşte o anumită u n i t a t e şi s t a b i l i t a t e şi ajunge să corespundă multiplelor şi variatelor funcţii pe care le îndeplineşte. I. Limba literară are un caracter normat. în esenţă. care au obţinut efecte remarcabile prin utilizarea procedeelor de limbă scrisă şi a căror operă reprezintă o realizare strălucită a stilului scriptic. Călinescu. C a r a c t e r u l n o r m a t se manifestă în toate c o m p a r t i m e n t e l e l i m b i i . Spre deosebire de dialecte sau graiuri. Avanesov13. Costin şi D. se poate constata o deosebire dintre limba textelor traduse. în gramatică – la respectarea regulilor 13 R. zicea cercetătorul sovietic R. Raporturile dintre limba vorbită şi limba scrisă nu au fost aceleaşi în diferite epoci ale istoriei limbii române literare. стр. Proza românească modernă cunoaşte atît excepţionali valorificatori ai elementelor de limbă vorbită (I. nai ales în forma ei scrisă. Notarea limbii vorbite cîştigă teren în creaţia literară din a doua jumătate a secolului al XIXlea: procesul notării graiului viu este o trăsătură a artei realiste. respectiv stolnicului C. greceşti. iar impresia veridicităţii în operele care aparţin realismului se datoreşte şi consemnării particularităţilor limbii vorbite. Creangă. chiar la începuturile limbii literare. Arghezi etc. devenind mijloc perfect de comunicare. trebuie să ţină seama de anumite n o r m e unanim acceptate. O particularitate a limbii literare. Avanesov.). L. a formelor şi a construcţiilor sintactice şi realizarea lor fonetică sau grafică trebuie să respecte cerinţele acestor norme. I. În fonetică el se reflectă la pronunţarea şi scrierea sunetelor. folosirea limbii literare presupune o selecţie mai atentă a mijloacelor de exprimare. I. „Prin istoria limbii literare se are în vedere. constă în aceea că toţi cei care o folosesc. L. Astfel. T. datorită imitaţiei originalelor slavone. care o deosebeşte de celelalte varietăţi ale limbii naţionale unice. M. Astfel. dar şi verbală. acte particulare). folosirea procedeelor exprimării orale la valorificarea artistică a elementelor vorbirii populare constituie trăsătura distinctivă a limbii lui I. Caragiale. în general. Blaga.

De aici rezultă că normele nu trebuie concepute ca realizări statice. şodeţ (în Ardeal). sînt înregistrate mai multe variante pentru adjectivul glumeţ: şăgos. reprezintă un grad mai înalt de abstractizare lingvistică. Noţiunea de normă şi noţiunea de abatere de la normă se află într-un raport de corelaţie. cu timpul. norma reprezintă primul grad de abstractizare şi cuprinde numai ceea ce are caracter social. norma y habla. şăgaci (în Moldova). p. la baza limbii române literare contemporane. la rîndul său. Cum se constituie normele unei limbi literare? Ele au la bază trăsăturile lingvistice ale unui grai sau ale unui dialect. Coseriu. Dar limba română actuală nu se confundă cu particularităţile acestui grai. Raporturile dintre sistemul limbii. să auză. cu eliminarea a tot ce este ocazional. iar îndreptarele şi tratatele academice consemnează existenţa lor în sincronie. să audă. reţinînd numai elementele comune categoriei limbii care îndeplinesc o funcţie distinctivă”14. iotacizate: să vază. care s-au impus în uzul literar. alături de formele mai noi. în lexic – la utilizarea cuvintelor înţelese pe întregul teritoriu lingvistic al naţiunii respective. Acesta este factorul principal de care trebuie să se ţină seamă în explicarea apariţiei şi coexistenţei anumitor forme paralele în limba literară. individual. pe care limba literară le evită. în sensul că o normă există în măsura în care există abateri de la ea şi invers. ci trebuie considerate în perspectiva dinamicii istoriei limbii. vol. V. în strînsă legătură cu procesul de dezvoltare a societăţii. Ele sînt considerate deci elemente regionale. şuguitori. cel mai important este modul în care s-au petrecut schimbările în dezvoltarea istorică a limbii. analogice: să vadă. Sistema.flexiunii şi ale construcţiilor. limba literară se situează deasupra dialectelor teritoriale. în afară de glumeţ. stă subdialectul muntean cu sistemul său fonetic şi cu o bună parte din particularităţile lui gramaticale şi lexicale. şod. ea reprezentînd o normă supradialectală unică. glumuos (în Maramureş). Crearea normelor literare a fost condiţionată de întregul proces istoric de dezvoltare a limbii. Deşi continuă trăsăturile unui subdialect. să ţină. să ţie. Ne vom limita la un singur exemplu din domeniul derivării. Sistemul. normă şi vorbire au fost precizate de Eugen Coşeriu: “Faţă de actul concret al vorbirii. ele se constituie. Toate aceste formaţii. se situează în afara normei literare. Între factorii care explică abaterile de la ceea ce e considerat la un moment dat corect sau incorect. în diacronie. În ALR (serie nouă). Această variantă care reflectă structura limbii naţionale se realizează. după părerea majorităţii cercetătorilor. glumaş (în Banat).167. glumeţ. De exemplu. 119 . aşadar. prin contribuţia – deşi inegală – a mai multor subdialecte ale acestei limbi. Lucrul acesta s-a întîmplat la 14 E. în limba română se folosesc formele mai vechi. De exemplu.

întîlnim o interesantă sinteză de trăsături dialectale deosebite. nu au fost acceptaţi de limba literară. fonetismul strein (striin. dar că ele au o pronunţare muntenească. În acest sens. locul acestora l-au luat lexemele mire (mireasă) şi plămîni. P. începînd cu anul 1862. şi de oamenii instruiţi din Moldova şi Transilvania. cel moldovenesc. P. Iată paradigma verbului a spune. În flexiunea verbală. care este specific graiurilor nordice. Ele demonstrează că limba literară n u reală coincide cu un d i a l e c t .III. Cuvente den bătrîni. că formele moldoveneşti sînt cele mai literare. întemeiată pe un dialect şi realizată prin contribuţia inegală. Petrovici. a dat formele. aşa cum a fost ea înregistrată de ALR în aria din jurul Bucureştiului şi în cea din jurul Iaşului: Bucureşti Iaşi Eu spui Tu spui El spune Noi spunem Voi spuneţi Ei spune eu spun tu spui el spuni noi spunim voi spuniţ ei spun Se vede. se pot găsi şi în lexic. comentează Em. variabil în mod constant între fixare şi 15 B. 120 . Exemple. dar nici faptul că limba este supusă unei evoluţii regulate. limba literară este varianta prelucrată a limbii naţionale. Emil Petrovici. raportînd-o la factorii dialectali: „Limba naţională este ea oare acel singur dialect oarecum privilegiat? Nu. aşa cum rezultă din ALR. termenii ginere sau ginerică şi bojoci. deşi sînt munteneşti. ci e s t e o limbă comună. Bunăoară. Astfel. Este ea complexul celorlalte dialecte. deci şi centrul cel mai important al vieţii politice şi culturale a românilor. p. Caracterul normat al limbii nu înseamnă însă că ea este o limbă fixată o dată pentru totdeauna. T. Petrovici. Un subdialect. într-o anumită măsură. Exemplele ar putea fi înmulţite. capitala Principatelor Unite. iar celălalt. Haşdeu a definit cu claritate această noţiune.noi după ce Bucureştiul a devenit. Limba naţională ne înfăţişează aşa-zicînd congresul tuturor acestor dialecte sub preşedenţia aceluia singur”15. Limba literară se caracterizează printr-un fel de echilibru. Limba vorbită de oamenii culţi din Bucureşti a avut un accident asupra limbii vorbite şi scrise de intelectualii din celelalte provincii. B. cu e neaccentuat transformat în i (ca în moldovenescul spunim). observă Em. afară de unul singur? Iarăşi nu. strin) din aria de est a regiunii Bucureşti a cedat locul lui străin. Procesul unificării a continuat şi s-a desăvîrşit după formarea statului naţional român unitar. în anul 1918. Asupra cîtorva factori de acest gen a atras atenţia acad. Haşdeu.82. Dar ea a fost influenţată. cel muntean – pronunţarea. dar a mai multor d i a l e c t e .

ale căror transformări sînt un produs natural. dar sună şi a scri (în Basarabia şi Muntenia). ci după altul. un produs al selecţiei. Din această cauză. şi pl. desprinse de fluxul viu al limbii vorbite. şi etimologia etc. la perfectul compus auxiliarul are formele a şi au la pers. Aceeaşi tendinţă de trecere de la conjugarea a II-a la conjugarea a III-a se observă şi la verbele a apărea şi a dispărea. căci modalităţile registrului nostru de exprimare variază în funcţie de situaţie. Aceasta înseamnă că limba literară nu respinge inovaţiile pe care le oferă uzul. aceasta. Limba literară nu a adoptat încă aceste forme. limba literară este ferită de primejdia separării de întreaga ei istorie şi. acestea. limba literară s-a călăuzit nu după criteriul “ce e muntenesc e şi literar”. dar nu o mers. ele se opun normelor limbii comune şi dialectelor. şaisprezece. pentru că aşa se spunea în limba veche. implicit. în mare măsură. De exemplu. cum s-a întîmplat cu verbul a rămînea. ăstea. ăl. dar ele au şanse să se impună. Alteori. de obicei. al evoluţiei. Există. acela. faţă de variantele munteneşti şi populare ăsta. Faţă de această evoluţie divergentă. de pericolul închistării în tipare rigide şi anacronice. varianta veche se păstrează doar în limba populară. Bunăoară. normele consfinţesc. a cărui formă a fost înlocuită cu a rămîne. aia.. cel etimologic. în timp ce limba literară păstrează formele pronumelui demonstrativ acesta. pronunţate şi scrise azi din ce în ce mai des a apare şi a dispare. Chiar dacă sînt impuse de “sus în jos” de către o tradiţie scrisă culturală şi literară de prestigiu sau de către autorităţile ştiinţifice oficiale (academiile ţărilor respective). un uz mai mult sau mai puţin general sau mai răspîndit pe cale orală sau scrisă al unuia dintre graiuri la un moment dat. cu numeroase 121 . normele sînt. în limba literară un proces continuu de înnoire. voluntar. III-a sg. În felul acesta. astă ăştia. dar mai bogată în mijloace suple de comunicare. care coincide. din textele maramureşene. Am putea invoca aici şi tradiţia scrisului românesc. or mers. care este mai săracă în această privinţă.evoluţie. cu principiul răspîndirii formei în cauză. latinescul scribere sună a scrie pe o largă zonă lingvistică a Ţării. pe care le-a impus uzul şi care au intrat în norma limbii literare. ca bunăoară paisprezece. operează un principiu conştient. Din cele expuse pînă acum reiese că fenomenele care se produc în procesul evolutiv de consolidare şi perfecţionare a normelor nu se confundă cu transformările petrecute în graiuri. cum se rosteşte într-o mare parte a teritoriului dacoromân. prin care tradiţia şi convenţia sînt completate şi modelate de uz şi inovaţie. Bunăoară. adică de factorii extralingvistici. care deţin un rol important în împrejurări particulare. „Noi vorbim acasă altă limbă decît în public. şi a scria (în Banat). aceea. de adaptare a formelor. În cazul limbii literare. Graiurile sînt mai bogate în resurse individuale de expresie în comparaţie cu limba literară. istoric. Afirmaţia aceasta nu trebuie înţeleasă în sensul absolut al cuvîntului. aceştia. ea a acceptat alte forme. şaizeci. de astă dată. Prin caracterul lor selectiv. care să exprime noţiuni şi judecăţi pe o treaptă de generalizare şi abstractizare superioară graiurilor. aşadar.

Limba literară nu coincide niciodată cu dialectul aflat la baza ei. limba literară se îmbogăţeşte prin împrumuturi de ordin secundar: termeni ştiinţifici şi tehnici avînd valori stilistice precise. Examinînd procesul de constituire a unora dintre limbile romanice. se scrie într-o limbă străină. în schimb. în urma împrumutului de elemente dialectale diferite. lingvistul austriac Alwin Kuhn preciza la cel de-al VIII-lea Congres Internaţional de Studii Romanice că relaţiile dintre limba literară şi dialecte trebuie privite în funcţie de stadiul de evoluţie a limbii literare: 1) înainte. În prima perioadă. gramaticale. de regulă acela care.1. Baza dialectală a limbii române literareΣ 1. scria francezul Jean Paul Stuart. politică şi culturală a întregii comunităţi 16 Se vorbeşte în limba maternă. limba literară începe calea spinoasă de constituire. S-a stabilit de mult şi este un adevăr general acceptat că limbile literare iau naştere ca o reacţiune împotriva diversificării dialectale a unei limbi.2. în cursul căreia raportul dintre limba literară şi graiuri este variabil. on ecrit en langue etrangere. se recunoaşte întotdeauna în structura ei elementul de bază. Avem de a face cu un proces invers. În genere.variante şi interferenţe fonetice.”16 Din cele expuse rezultă că limba literară acceptă. În momentul cînd comunicarea între grupurile lingvistice pare a fi compromisă sau se face cu dificultăţi din ce în ce mai mari. în graiuri. Deci formarea limbilor literare îmbracă aspectul unui proces de durată şi se întinde de-a lungul unei perioade relativ lungi.3. În etapa a doua. toate dialectele pot aspira în egală măsură la calitatea de limbă literară. consecinţă directă a fărîmiţării teritoriului pe care ea se vorbeşte. politici) şi ea poate lua o amploare deosebită în anumite epoci istorice. idiomatice”. încadrate apoi în norme. fonetisme. din diferite motive. un dialect devine limbă literară graţie rolului preponderent pe care îl are regiunea în care acesta se vorbeşte în viaţa economică. acţiunii factorilor externi (economici. elemente variate. ajutat de factorii favorabili de ordin extern. Tendinţa spre scindarea unităţii lingvistice se datoreşte. La baza constituirii acesteia se află totdeauna un dialect. De multe ori. ea renunţă la tot ce acesta are strict particular şi acceptă. 1. de influenţă a limbii literare asupra graiurilor. În faza a treia. înainte de toate. sociali. îşi asigură o situaţie dominantă în raport cu celelalte dialecte. forme gramaticale şi cuvinte specifice celorlalte dialecte. 122 . unul dintre dialecte tinde să-şi impună supremaţia. care se modifică cel puţin în unele aspecte sesizabile. lexicale. 2) în timpul şi 3) după constituirea acesteia. De o limbă literară se poate vorbi doar în ultima parte a procesului schiţat de Alwin Kuhn. 1. şi tot el adăuga: „On parle dans sa propre langue. potrivit modelului exprimării culte. O problemă frecvent dezbătută a cercetărilor lingvistice din diferite epoci ale ştiinţei despre limbă este cea a constituirii limbilor literare. Oricît de compozită însă ar părea limba literară.

bibliografia problemei s-a îmbogăţit cu numeroase lucrări. norme perfect unitare. Nu există divergenţe mari în ceea ce priveşte baza dialectală a celor mai multe limbi europene. Haşdeu.1. Prin secolele VI-V p. Opinia cea mai veche şi care a întrunit. Ne-am străduit. limba literară e încă departe de a avea un aspect absolut unitar. Se poate spune că vorbitorii unei limbi recunosc o normă comună datorită orientării lor spre acelaşi centru cultural.1. ci la nivelul variantelor literare scrise ale acestor dialecte. 2. totodată. Variantele literare regionale nu prezintă. Unificarea lingvistică nu se produce. de asemenea. De o sută de ani încoace. constituindu-se pe baza variantei literare a dialectului dominant. c a s t i l i a n. marele nostru cărturar conchide: „S-ar putea afirma în conştiinţă de cauză că pe la Σ Notă: Dat fiind faptul că trimiterile la această temă se fac din abundenţă. Hr. 123 . La baza limbii franceze literare stă dialectul din Paris şi din Ile-deFrançe. Pentru a înţelege mai bine cum s-a ajuns la o asemenea situaţie şi a cunoaşte. Importanţa crescîndă pe care o dobîndesc unele centre poate avea drept urmare schimbarea bazei dialectale a unei limbi. ele vor fi prezentate aparte. P. Specialiştii apreciază unanim că italiana sau spaniola s-au constituit ca limbi de cultură pe temelia dialectelor t o s c a n şi. Simplele afirmaţii şi adeziuni la o teorie sau alta le-am trecut cu vederea. 2. în care scria Herodot. de-a lungul timpului. dominant devine dialectul a t i c. Nu acelaşi lucru însă se poate spune şi despre limba română literară. stadiul actual al cercetărilor româneşti la această problemă. cele mai numeroase adeziuni este aceea după care la baza limbii române literare stă graiul m u n t e a n. De aceea. În Grecia antică s-a impus mai întîi ca limbă literară i o n i a n a. Avem în vedere numai acele opinii care au avansat idei noi sau au contribuit la adîncirea şi o mai bună întemeiere a unor opinii exprimate anterior. Macedon. 2. Despre franceză am vorbit deja mai sus. de obicei. vom face o expunere mai largă asupra opiniilor formulate pînă în prezent la acest capitol. Limba latină literară era limba Romei. mai ales în perioada lui Al. cele mai importante opinii asupra bazei dialectale a limbii române literare şi în ce măsură s-au precizat anumite chestiuni teoretice şi metodologice fundamentale. Pornind de la constatarea că limba Catehismului coresian nu diferă de graiul vorbit în Ţara Românească şi în regiunile vecine ale Transilvaniei.2. deşi cercetările în acest domeniu sînt destul de vechi şi nu mai puţin remarcabile chiar. a unui oraş care a devenit capitală politică. respectiv. de regulă.2. la nivelul dialectelor. datorită ascendentului politic şi cultural pe care l-a cîştigat Atena. să facem o expunere cronologică a problemei în discuţie pentru a face o urmărire cît mai exactă a modului în care s-au conturat. Cea dintîi afirmaţie a acestei idei o găsim la B. politic sau naţional. totodată. ceea ce nu a dus însă nici pe departe la armonizarea punctelor de vedere.lingvistice.

După ce subliniază importanţa tipăriturilor din secolul al XVI-lea. X. 2 1 124 . vol. fără a suferi modificări esenţiale. altele mai înaintate. În ce înprejurări şi cînd graiul muntean a devenit bază a limbii române literare.3. Haşdeu se desprinde cu suficientă claritate. Densuşianu nu a susţinut că în secolul al XVI-lea limba literară era unificată. După cum rezultă din rîndurile de mai sus. 1902. Historie de la lange roumain. el a arătat că în cele mai vechi texte literare româneşti fărîmiţarea dialectală era destul de vizibilă. Dimpotrivă. Ov.. ecrits dans cette langue d´une partie de la Valachie qui s´est imposée comme langue générale et a préparé le roumaine litteraire. 1881. al XVI-lea. de fapt. grai care.2. 3 Ov. aproape fără nici o schimbare. 13. Essai de phonetique roumaine. Densuşianu. Al. p. limba literară unică a românilor de pretutindeni. Paris. mai tîrziu. Cuvente den bătrăni. puisque sont écrits dans ce parler de Valachie dont allait se constituer aux siecles suivants” [Ibidem]. 2. care „nous donnent un phonétisme plus pur. 98. a menţinut unitatea limbilor scrise: „Diversele graiuri s-au stins în faţa acestei limbi scrise”2. p. Nu limba lui Coresi s-a impus ca normă generală în sec. limba tipică a românilor” 1. La aceste întrebări au încercat să răspundă alţi cercetători. între cari exista deja stratul cel devenit astăzi.2. Deşi formulat în treacăt. întrucît ele vor constitui punctul de plecare al celor mai multe din opiniile ulterioare referitoare la rolul predominant ce l-a avut graiul muntean în unificarea limbii române literare. Savantul român susţine că textele coresiene fixează în scris graiul din Muntenia şi Transilvania vecină. graiul muntean se impune ca normă literară la finele unui proces încheiat către sfîrşitul secolului al XIX-lea. Un punct de vedere apropiat se întîlneşte la Al. Ibidem. unele mai înapoiate. a ajuns. 1979. Haşdeu. Ideea aceasta este exprimată destul de clar în concluziile referitoare la fonetismul cărţilor coresiene. cette constatatipon rest debut”4.curent le plus d´influence et contribuerent dans une large mensure au developpement ulterieur du romain litteraire”3. Densuşianu merită o analiză atentă. Densuşianu.. P. II. În accepţia sa. avînd rol de limbă literară. E o afirmaţie care echivalează. Bucureşti. Lambrior.361. p. P. Ov. cu rolul precumpănitor jucat de graiul muntean în unificarea lingvistică a limbii române. punctul de vedere al lui B. Ov. Lambrior. Voyelles toniques //Romania. 4 Ov. Densuşianu precizează: „Les livres de Coresi. care arată că limba textelor tipărite la Braşov.2. 2. nous voulons dire plus litteraire. ci graiul aflat la baza cărţilor sale a devenit ulterior limbă inică de cultură. observaţiile lui Ov. Densuşianu nu precizează.jumătatea secolului al XVI-lea limba română înfăţişa diferite straturi. B. Între limba secolului al XVI-lea şi cea de astăzi nu există diferenţe izbitoare: „Si on prend comm poin de comparation les textes de Coresi. Deşi fragmentare şi nu prea adîncite.

Meritul de frunte al lui P. a unei forme de exprimare. Haneş. 2. Dezvoltarea limbii literare române în prima jumătate a secolului al XIX-lea. „deoarece se infiltraseră prea adînc caracterele munteneşti în graiul literar. Rosetti arată că în epoca de început a literaturii române existau cel puţin două limbi comune scrise. Începînd cu Palia de la Orăştie şi. Influenţa scriitorilor moldoveni din sec. în pofida unei vizibile influenţe munteneşti.2. Cazacu arată că în textele imprimate de diaconul Coresi se observă „receptarea unor fenomene lingvistice din nordul Ardealului şi elaborarea. V. Limba corectă. care au fixat în scris acest grai. După P. Graur susţine că „baza pe care s-a creat limba literară este graiul din Bucureşti. 13. în secolul următor. „oraşul cel mai mare şi apoi capitala ţării”. 224. pe baza graiului din sud-estul Ardealului şi din Ţara Românească.7.4.6. alta – în Ţara Românească. În această perioadă. Procesul de unificare lingvistică ia sfîrşit prin apariţia Bibliei de la Bucureşti (1688). se poate vorbi de 3 limbi literare la moi: una în Transilvania. Noul Testament de le Bălgrad. Bucureştiul avea o prea covîrşitoare superioritate din punct de vedere politic”1. Bucureşti. Diversificarea a atins apogeul în prima jumătate a secolului al XIX-lea.2. V. Al. care tindea să se impună în nord-est”1.5. Al. ci prezenta diferenţe în funcţie de regiunile unde era folosită. Al. 2. Diferenţele din limba scrisă erau mai mici decît cele din limba vorbită în Transilvania. În secolele următoare. Al. Faptul acesta nu însemnează însă că limba textelor coresiene a devenit literară începînd cu secolul al XVI-lea: „Marea răspîndire de care s-au bucurat cărţile coresiene a înlesnit expansiunea unui anumit grai. 1904.2. Bucureşti. Rosetti. 2. Epoca veche. p. Haneş. care a ajuns să aibă un prestigiu tot mai mare pînă la fixarea lui ca limbă comună şi literară”2. După ce în Studii de lingvistică generală a atras atenţia că impunerea graiului muntean se datoreşte tipăriturilor coresiene şi prestigiului cîştigat de Bucureşti. p.2. Istoria limbii române. B. Adept al Şcolii de la Bucureşti. 11-12. vechea limbă literară românească nu era unitară.2. 1963. acad. 3 Al. Graur. 4 Al. Ibidem. preponderenţa graiului muntean se explică prin influenţa exercitată de primele tipărituri româneşti. cu Varlaam şi Dosoftei. 2 1 125 . 1920. alta în Moldova. Rosetti. p. Ceea ce a ridicat graiul muntean la rangul de limbă literară au fost împrejurările de ordin politic şi cultural. V. influenţat în unele privinţe de graiul oamenilor culţi din provinciile româneşti şi generalizat apoi de oamenii culţi din toată ţara”3. Graur subliniază rolul pe care l-a avut capitala în constituirea normei literare româneşti. Moldova şi Muntenia. al XIX-lea n-a putut contrabalansa dominaţia munteană. se bucură de P. graţie tiparului. Una din ele a fost fixată prin tipar: „Cărţile lui Coresi erau mîndria limbii. Muntenia a deţinut în permanenţă un rol privilegiat în viaţa politică şi culturală a ţării. Bucureşti. limba acestei perioade a fost un model demn de urmat. care. Haneş e acela de a fi afirmat cu claritate că.

2. Secolul al XIX-lea este epoca în care „se accentuează procesul de definitivare a n o r m e l o r u n i c e ale limbii literare şi în care se precizează în amănunt norma supradialectală literară unică”2. care reprezintă tendinţe clare spre stabilitate lingvistică3”. iar ulterior. Din 11 asemenea particularităţi fonetice. B. Amintim. p. Istoria limbii literare şi problemele studierii ei. I. j. ş. M. G.a. Lucrarea lui Ion Cotenu capătă o importanţă aparte. trebuie considerată încheiată înainte de 1859. 22. Coteanu consideră că limba literară a suferit „două muntenizări” importante: în secolul al XVI-lea – prin activitatea lui Coresi. 3 – de altă provenienţă dialectală. Ibidem.8. 1960. bunăoară. Coteanu analizează 97 de cuvinte din diferite graiuri dacoromâne şi constată că din acestea 37 sînt acceptate de toate stilurile limbii române literare: 18 fac parte din fondul principal al vocabularului. alcătuită din sud-estul Transilvaniei şi Muntenia sau cel puţin nordul acestei provincii. z. scriitorii moldoveni continuă să folosească particularităţi regionale şi după această dată. sporadic. la care se mai adaugă doi factori: numărul mare de tipărituri munteneşti din secolele XVI-XVIII şi ascendentul politic foarte pronunţat pe care l-a căpătat Muntenia în secolul al XIX-lea asupra celorlalte provincii româneşti. 25. Limba literară şi problemele ei principale. ei ajung la concluzia că autorii sus-numiţi renunţă deliberat la o serie de particularităţi moldoveneşti în favoarea celor munteneşti corespunzătoare. I. Impunerea graiului muntean se datoreşte tocmai acestei stabilităţi. p. ea a început să se diversifice: „Evoluţia limbii române după secolul al XVII-lea se caracterizează printr-o serie de schimbări care se produc mai repede în regiunile periferice (în Moldova. iar din 13 particularităţi morfologice 4 sînt munteneşti şi 9 nemunteneşti. B. şi în secolul al XIX-lea4. deoarece pentru întîia oară în istoria problemei autorul încearcă să-şi întemeieze punctul de vedere pe o demonstraţie în care face apel la un mare număr de fenomene lingvistice. „Muntenizarea”. deşi. 2 sînt munteneşti şi 9 nemunteneşti.9. examinînd o serie de particularităţi fonetice şi morfologice dialectale ale graiului muntean. reducerea diftongului ea la e.2. 1961. Alecsandri. durificarea lui s. O încercare de a demonstra caracterul muntenesc al limbii române literare o constituie lucrarea lui Mircea şi a Luizei Seche Contribuţii la problema unificării limbii literare în secolul al XIX-lea. 15 din ele sînt munteneşti. ţ. trecerea lui ă protonic în a. conservarea africatei ğ. Banat şi Crişana) decît în regiunea centrală. începînd cu secolul al XVIII-lea. Gusti. I. 2. Coteanu consideră că într-o fază mai veche româna era relativ unitară. p. Asachi. Kogălniceanu. Examinînd ediţiile succesive ale operelor unor scriitori moldoveni din secolul al XIX-lea (V. Ibidem. p. 41 4 Ion Cotenu. pe care limba literară le respinge. 3 Ion Cotenu. 49 2 1 126 .).o largă răspîndire în toate ţinuturile româneşti”1. care se manifestă mai ales în fonetică. Cazacu. Bucureşti. Cazacu. D. Gh.2. Bucureşti. Săulescu ş.

Epoca veche. p.2. Cîţiva ani mai tîrziu. După părerea mea. apoi una munteană. vechile traduceri rotacizante. 71. fiecare din dialectele pomenite constituia o bază numai pentru limba scrisă în raza lui.3. moldovenească şi bănăţeană. care au pătruns în limba literară a românilor. Spre deosebire de cercetătorii amintiţi mai sus. Problemele capitale ale vechii române literare. p. şi a existat oricînd şi o bază dialectală ardelenească. Ivănescu. 1904. În Istoria literaturii religioase a românilor (1904). Epoca veche (1920) reia teoria maramureşeană. pînă în secolul al XIX-lea. la capătul unei ample investigaţii asupra 1 2 Sextil Puşcariu. copiindu-se mereu. Philippide şi G. 84. Tipărindu-le. După cum se vede. 1920. pe cînd începînd cu acest secol. corespunzînd cu cele 3 ţări unde înflorea literatura română. În drumul lor spre miazăzi. 72-73. a existat o bază dialectală muntenească oricînd. 3. Pornind de la concepţia lui M. 3 N. limba lor. Gaster. dar. Ivănescu. dar vede în limba tipăriturilor lui Coresi un compromis între graiul maramureşean (nord ardelean) şi cel muntean: „Întîii traducători husişti vorbeau în satele lor graiul sonor şi puternic din Transilvania de nord. p. 1947. G.1.1. G. Iaşi. 4. la baza limbii române literare ar sta graiul m a r a m u r e ş e a n . Ivănescu. Şi a existat oricînd o bază dialectală maramureşeană. 127 . deoarece Coresi n-a făcut altceva decît să răspîndească prin tipar „cu schimbări de tot mici. rotacismul) şi s-au apropiat tot mai mult de dialectul din Ardealul sudic. dar se utilizează pretutindeni”2. Iorga Istoria literaturii religioase a românilor. care distingea în veacurile 16 şi 18 trei variante ale limbii textelor noastre vechi. sînt mai puţine. Ardealul de nord sau Maramureşul ni dădură astfel. Istoria literaturii române. Bucureşti. o dată cu cele dintîi cărţi. niciunul dintre autorii pomeniţi mai sus nu se interesează de evoluţia limbii române literare dincolo de secolul al XVI-lea. Coresi a stabilit „o formă a limbii care era înţeleasă pretutindeni”. ci graiul maramureşean. dar şi de la opiniile lui Al. care susţine că pe parcursul evoluţiei sale „limba română a cunoscut o dublă bază dialectală: întîi una maramureşeană. scrierile acestea au pierdut unele arhaisme şi particularităţi dialectale neînţelese aiurea (bunăoară. considerînd că rolul lui Coresi a fost decisiv în impunerea unei anumite norme lingvistice. identic în trăsăturile sale principale cu cel din Muntenia”. Toscana noastră au fost acele sate de plugari şi păstori din muntele de miazănoapte al largii ţeri a românilor” 3. N. contribuind la „stabilirea unei limbi literare româneşti”1. Iorga afirmă că limba literară „s-a întemeiat prin activitatea lui Coresi”. căci limba literară românească de astăzi tot a mai păstrat cîte ceva din vechile maramureşenisme. După alţi cercetători. N. Ibrăileanu. Bucureşti. Sextil Puşcariu în lucrarea Istoria literaturii române. dar numai pentru Muntenia. elementele din aceste dialecte. O poziţie intermediară între teoriile expuse mai sus ocupă G. Iorga consideră că la temelia cărţilor difuzate de Coresi stă nu graiul muntean.

cuprins în textele de pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Ivănescu nu susţine că în primele două secole de existenţă româna literară ar fi avut o bază exclusiv maramureşeană. începînd aproximativ din secolul al XVI-lea. dar fără rotacism. bănăţeană în acelaşi timp. cînd elementele populare pătrund puternic în limba scrisă. p. începînd cu P. deşi cu un secol mai înainte se produsese cea dintîi „muntenizare” spontană a limbii cărţilor tipărite. se observă 4 dialecte literare bine distincte unul de altul: cel muntenesc. cel ardelenesc şi cel bănăţean”1. ardelenească. afirmînd că „s-ar putea că nu există. cit. op. din textele rotacizante. în tipăriturile coresiene.]2. cit.textelor vechii române literare. C. ajunge la concluzia că. op. care se menţin pînă în secolul al XIX-lea.. Gheţie. cel transilvănean. atestat începînd din a II-a jumătate a sec. inclusiv asupra celor coresiene. care. Ţara Haţegului şi Orîştie3. în scrierile din Banat. avusese loc o fuziune a dialectului literar ardelenesc cu cel bănăţean. G. al XVI-lea. 128 . După cum observă G. cel din Moldova. 2. aproape identic cu cel maramureşean.. ci consideră doar că primele texte rotacizante. acţiunea de „muntenizare” a limbii textelor bisericeşti din secolul al XVIII-lea se repetă în alte condiţii şi cu alte rezultate între anii 1840 şi 1880. 91. 4. după opinia sa şi a altor cercetători. Aşadar. Dar unificarea deplină a variantelor literare „nu se produce decît la 1880 şi l i m b a l i t e r a r ă n u e s t e c h i a r g r a i u l m u n t e a n . şi că abia în secolul al XVIII-lea.2. reprezentat prin unele texte de la 1600. întemeiate pe graiuri dacoromâne diferite. atestat în Scrisoarea lui Neacşu (1521). putem distinge vreo 4 „graiuri” sau „dialecte” literare: 1. cel din Muntenia şi Transilvania de sud (regiunea Sibiu-Braşov). Ivănescu nu susţine cu toată fermitatea divizarea lor de mai sus. 4. p. în cea mai veche limbă literară românească decît două mari varietăţi: una nordică. care slăbeşte în secolele următoare.136. Unificarea limbii literare 1 2 C. care-şi impune unele particularităţi ale tuturor latiniştilor. Ivănescu. Maior..n. cel maramureşean. cel moldovenesc. Ivănescu. 3.. Întrucît constată că în secolul al XVI-lea aceste „dialecte literare” sînt foarte asemănătoare. la drept vorbind. Ivănescu. „dialectul literar” bănăţean. G. al XVI-lea. ci un amestec între graiul muntean şi cel moldovean-ardeleanb ă n ă ţ e a n ”[s. varianta literară nordică a avut o influenţă asupra textelor din sec. moldovenească. odată cu mutarea spre sud a centrelor vitale şi culturale româneşti. Domnia sa distinge mai multe variante literare. – Gr. C. scrise în Transilvania propriu-zisă. după ce. au avantajul întîietăţii cronologice. În favoarea teoriei variantelor literare pledează şi I.

Este epoca variantelor literare româneşti. unii copişti admit fapte străine de varianta literară în care scriu şi de graiul pe care-l vorbesc. întrucît „diaconul a pus bazele variantei munteneşti a limbii literare. de o reală influenţă pe care ar exercita-o variantele literare între ele. în această perioadă. momentul primei unificări. în care însă variantele literare ne apar suficient de bine fixate pentru a admite că cel puţin unele din ele se constituiseră cu ceva timp înainte. Este prima fază a limbii literare. pe baza variantei literare muntene. 624. în limitele căreia tendinţele de constituire a unei limbi unice de cultură sînt cu totul sporadice. Procesul de unificare a limbii române literare a cunoscut o evoluţie lungă. Dar lingvistul bucureştean se îndepărtează de concepţia lui G.A avut loc abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. cînd influenţele reciproce dintre variantele literare se manifestă cu o anumită intensitate. b) 1780-1836. 3 1 I. Ibidem. Baza dialectală a românei literare. constituirea principalelor norme ale limbii literare unice de astăzi. cum ar fi cel maramureşean şi cel muntean”1. nu se poate vorbi. definitivarea în amănunţit a normelor limbii române literare contemporane. dar şi prin contribuţia celorlalte variante literare dacoromâne. Gheţie nu admite că la baza românei literare ar sta limba tipăriturilor coresiene. la capătul căreia unificarea cîştigată în secolul precedent este în mare parte pierdută. Ivănescu atunci cînd nu recunoaşte influenţa maramureşeană asupra variantelor literare din primele secole: „Deşi textele circulă dintr-o regiune în alta şi. Termenii extremi sînt între 1532 şi 1715. Bucureşti. Prima epocă începe cu întîile texte literare româneşti şi se încheie la începutul secolului al XVIII-lea. 1975. după I. 129 . I. b) anii 1588 – 1656. Cu atît mai puţin. diversificarea lingvistică. nu se pot observa rezultatele vreunei acţiuni de hegemonie exercitate de unele graiuri. Gheţie. I. b) 1836-1881. faza consolidării principalelor variante ale românei literare (muntenească. moldovenească şi sud-vest-ardelenească) c) 1656 – 1715. De asemenea. Gheţie. Gheţie a stabilit două mari etape în desfăşurarea procesului de unificare lingvistică. Este epoca de consolidare a limbii unice supradialectale. c) 1881-1960. nu şi bazele acestei limbi luate în totalitate”3. Gheţie. p. în funcţie de exigenţa şi de gradul de cultură. între 1715 şi 1960. se întinde pe un interval de aproape 250 de ani. A doua epocă. în cursul a 4 perioade: a) 1715-1780. aproximativ 1750. În cadrul acestei epoci am distins 3 perioade: a) anii 1532 şi 1588. I.

p. graiul muntean a tins spre preponderenţă. Pascu consideră că toate dialectele dacoromâne contribuie la formarea limbii comune româneşti. care observă lipsa de unitate a vechii române literare. Apropiat în unele privinţe de concepţia Şcolii ieşene (căci admite participarea mai multor graiuri la formarea limbii literare) este şi Emil Petrovici.5. Principii de istoria limbii. Concepţia după care limba română literară nu ar avea la bază un anumit grai. Dacă la baza limbii literare stă un dialect. a început „să se fixeze ca limbă comună un compromis între dialectele diferitelor provincii româneşti. este departe de a exista în România”. S-ar părea că I. În constituirea acestei limbi literare comune autorul pare a recunoaşte totuşi un rol mai important (dar nu şi decisiv) atribuit graiului muntean.4. în general. În sec. dar influenţa lui a fost contrabalansată de acţiunea exercitată asupra limbii literare de scriitorii moldoveni. Aportul graiului moldovenesc se constată mai puţin în fonetism. I. ci ar fi un compromis între toate graiurile dacoromâne a fost susţinută pentru prima oară de Al. Astfel. în plină desfăşurare şi de aceea o limbă comună românească. Ardelenii şi muntenii au adus o contribuţie mai mare în fonetică. Iordan porneşte de la ideea că unificarea lingvistică s-a petrecut abia în secolul al XIX-lea. Iordan vede în româna literară o koine rezultată din integrarea unor variante regionale. Atît înainte. Iaşi. al XIX-lea. 4. dar această influenţă a devenit puternică numai după 1859 şi 1918.3. îndeosebi din punct de vedere fonetic.34. ci numai limbă scrisă sau. 1894. „graiul moldovenesc a căpătat un ascendent incontestabil în formarea limbii comune româneşti datorită valorii scriitorilor moldoveni din toate timpurile. Procesul era.6. G. „Pînă atunci n-am avut limbă literară. dar plasează după 1859 realizarea normei unice supradialectale sau a limbii comune. în cazul limbii române se poate vorbi de participarea mai multor variante locale la constituirea limbii naţionale şi a celei literare”1. pur şi simplu. Celelalte graiuri au contribuit într-o măsură mult mai redusă la formarea limbii literare”. 4. mai ales în urma tipăriturilor pe care le-au pus în circulaţie. E adevărat că cel mai apropiat de limba literară este graiul muntean. Philippide. care reduce norma unică la o 2 Al. că la baza limbii literare româneşti stă graiul muntean. dar această situaţie nu ne dă dreptul să afirmăm. 130 . ori germană. Dintre toate graiurile. cît şi după 1859.4. Philippide. dialecte literare. căci în fiecare din provinciile Daciei limba era plină de provincialisme”2. graiul muntean a exercitat o influenţă asupra limbii literare. cum o numeşte el: „Pînă la 1859 n-a putut exista o singură limbă comună pentru toată românitatea. dar mai mult în morfologie. Înrîurirea aceasta a avut un caracter. la această dată. sporadic şi întîmplător. 4. Philippide. ceea ce e tot una. moldovenii s-au lăsat influenţaţi de munteni în secolele 17 şi 18. precum e cea franceză ori italiană. sintaxă şi lexic. al XIX-lea. Ca şi Al. Abia spre sfîrşitul sec.

dăşchide (deschide). a imperfectului: el. „rezultată din contopirea vechilor koine. În domeniul lexicului. Iordan. la care s-au adăugat necontenit elemente din celelalte graiuri româneşti”2. Petrovici consideră că limba română literară „este o limbă comună. 1954. Em. Emil Petrovici examinează numai elementele munteneşti respinse de limba literară.72. păşaşte etc. într-o oarecare măsură. ei face. Acestea s-au integrat într-o koine unică. Petrovici trece în revistă un număr de particularităţi munteneşti respinse de limba literară: – – – – durificarea lui d: dă (de). vorbite în scris de oamenii culţi din capitalele celor două ţări româneşti. precum şi o serie de ardelenisme şi moldovenisme de tipul ciubotă (cizmă). ei făcea. unde numeroşi intelectuali moldoveni.fuziune a normelor regionale din Bucureşti şi Iaşi. ei are să facă. În concluzie. forme fără pronunţarea lui n: genuchi. nu şi pe cele acceptate de ea. După autor. deoarece sînt folosite în opera lui T. De aceea cercetarea sa nu poate da o imagine a contribuţiei tuturor graiurilor dacoromâne la constituirea limbii literare. o koine rezultată din contopirea vechilor koine vorbite şi scrise de oamenii culţi din capitalele celor două ţări româneşti. Pentru a-şi susţine afirmaţiile. promoroacă (chiciură). prezentînd particularităţi literare dialectale munteneşti şi moldoveneşti. un grai moldovenesc. mănuchi. 1 I. Preponderenţa numerică a elementelor munteneşti nu ne îndreptăţeşte să susţinem că limba noastră literară se bazează numai pe graiul muntean. Em. bojoci pentru plămîni. pers. forme de prezent indicativ. III sg. limba română literară. încît cu greu poate fi considerată un grai muntean. Arghezi. în –aşte: îngrijaşte. după Unirea Principatelor de la 1859. au îndeplinit în acest sens un rol de primă importanţă. identitatea pers. 131 . La temelia limbii literare stă acea koine bucuireşteană constituită după 1859. 6. existau două variante ale limbii literare. III. Ea a devenit. la care s-au adăugat şi se adaugă necontenit elemente din celelalte graiuri româneşti”. – – perfectul compus de tipul am văzutără. Integrarea a avut loc la Bucureşti. p. Limba literareă (Privire generală) // Limba română. a prezentului indicativ: el. adică vechea koine ieşeană. a viitorului I forma II: el. conjuncţia daca. III sg. care sînt acceptate de limba literară. pronunţată munteneşte. dar care conţine atîtea elemente moldoveneşti şi de alte origini şi îi lipsesc atîtea dintre particularităţile caracteristice graiului muntean. nr. adică o koine bucureşteană şi una ieşeană. se citează cuvintele munteneşti ginere (ginerică) pentru mire. româna literară s-a constituit tîrziu.. Pînă la această dată. şi pl. veniţi după 1859.

care e preferat şi pentru că e mai apropiat de limba literară scrisă. Uniformitatea limbii literare scrise în diversele provincii s-ar datora faptului că în epoca scrierii primelor monumente literare limba română era lipsită de varietăţi dialectale. G. Diversificarea literară s-a produs în graiul moldovean. atunci limba aceasta nu are nici un drept a fi numită muntenească şi e mare greşeală a crede că limba literară a moldovenilor e luată de la munteni. După el. prin aceasta. 1 Apud G. IX. mai ales în vorbirea claselor de sus: „Deci clasele culte şi. care. 549. Ibrăileanu face o oarecare distincţie între vorbirea claselor de sus şi cea a poporului şi admite o pătrundere a elementelor populare în limba literară începînd cu secolul al XVII-lea. printr-o selecţie a cuvintelor luate din toate graiurile. Em. asemenea lui Al. Latiniştii din Transilvania au ales dintre formele concurente pe cele mai apropiate de latină. rămas astfel mai arhaic şi. I. Nădejde nu spune despre ce anume dialect e vorba. După 1800. Limba literară // Contemporanul. Lambrior. Cantemir erau neînsemnate. Ivănescu.8. pînă la un punct. 1977. Capitala a impus graiul muntean. ceea ce are drept consecinţă sporirea elementelor populare acceptate de ea. conform căreia la originile tradiţiei literare româneşti s-ar plasa tipăriturile coresiene. ceea ce a avantajat dialectele rămase la stadiu de dezvoltare mai arhaic şi a dat „lovitura de moarte” celor ce suferiseră mai multe modificări în cursul timpului”. După cum se vede.4. iar pe cel moldovenesc – mai evoluat. mulţimea de ţărani vorbeau dialectul literar cîteva sute de ani înainte de tipărirea cărţilor bisericeşti în Transilvania”1. I. p. la data cînd se scria. mai aproape de limba literară. Cînd cineva vrea să vorbească limba literară. Baza dialectală a limbii noastre naţionale // Limba română. 2 1 132 . Începînd cu veacul al XVI-lea şi continuînd cu următoarele două. Procesul se încheie pe la 1880. De aceea deosebirile dintre limba scrisă în Moldova şi în Muntenia în epoca lui D. 54-64. limba literară scapă de sub influenţa limbii bisericeşti. 78. dar e limpede că. limba unică. Nădejde. Lambrior. V. nr. Nădejde se referă la cea mai veche epocă literară. Nădejde.7. şi mai puţin în cel muntean. el consideră graiul muntean mai arhaic. această limbă literară unică a suferit o influenţă tot mai pronunţată din partea graiurilor populare. unitară. după el. I. era constituită deja în privinţa foneticii şi a morfologiei. Petrovici. cînd se observă şi unele influenţe munteneşti asupra limbii scrise a moldovenilor. p. I: Nădejde respinge teoria lui Al. 5. p. Dacă aşa stau lucrurile. Totuşi unele moldovenisme au fost acceptate prin intermediul literaturii beletristice1. Ca şi I. 1960. Vocabularul urma să fie format în viitor. 4. de bună seamă. fără ca elementele pătrunse din acestea să ajungă predominante. Ea era. Difuzarea elementelor populare în limba cultă s-a făcut mai ales în secolul al XVIII-lea. opera citată. Aspectul definitiv al limbii literare începe să se precizeze după 1840. vorbeşte „mai munteneşte”. era secolul al XV-lea. La sfîrşitul secolului al XVIIIlea „vechiul dialect literar a căpătat o mînă de ajutor de la limba latină.

cum pare a fi înclinaţi să creadă unii cercetători3. Ţâra. care oferă cele mai convingătoare soluţii pentru rezolvarea problemei complexe a relaţiilor istorice dintre limba literară şi graiurile dacoromâne. În timp ce Al. după Domnia sa. el se apropie de Al. care din acest punct de vedere este cel mai conservator dintre graiurile româneşti. Ţîra1. dar într-o interpretare personală. Ibrăileanu întregeşte teoria lui I. Diferenţele regionale ale vechii române literare erau neînsemnate. nu schimbă esenţial modul în care a fost pusă problema. căci. dar această colaborare se limitează la domeniul lexical şi. Iordan şi G. Aspectul fonetic apropiat de cel muntenesc al limbii noastre literare îşi are originea tocmai în această fază relativ unitară a limbii române vechi. Istoria limbii române literare. Macrea. Nădejde şi cea a lui G. Admiţînd o influenţă muntenească asupra limbii literare în a II-a jumătate a sec. Gheţie. 1958. Macrea se apropie deci de teoria Şcolii de la Bucureşti. p. Analizînd punctele de vedere expuse mai sus. a avut. 1983. 4. Pascu. deci cel mai apropiat de faza din secolul al XVI-lea a limbii noastre. ceea ce e cu totul altceva. Vezi Şt. 1 133 . adică acceptăm teoriile emise de G. I. Macrea. că la baza limbii române literare au stat mai multe graiuri. G. Istrate. 25-26.9. după care limba română n-a avut „dialecte literare”: „Scrisul nostru vechi se caracterizează prin unitatea limbii. al XIXlea. Philippide. Bucureşti. un rol hotărîtor”2. singura întemeiată pe o foarte minuţioasă analiză a faptelor culese dintr-un număr impunător de monumente literare. Teoria lui Nădejde – Ibrăileanu. nu se identifică cu concepţia lui Al. Ivănescu şi I. graiul muntean n-a făcut altceva decît să mijlocească impunerea limbii unitare a secolului al XVIlea. D. Lambrior. G. II. Munteanu şi V. nu numai cel muntean sau maramureşean. Apropiată într-o serie de puncte de vedere de teoria lui I. Graiului muntean i-a revenit rolul de a transmite şi a fixa acest aspect unitar al limbii literare. Macrea. În păstrarea şi consolidarea acestui aspect fonetic în limba noastră literară. Munteanu şi V. Nădejde vorbeşte de o colaborare a tuturor graiurilor la constituirea limbii române literare. atunci cînd susţine rolul activ al Munteniei din secolul al XVI-lea încoace. graiul muntean. Editura Didactică şi Pedagogică. 2 D.După cum se poate vedea. Ibrăileanu nu consideră că la baza limbii române literare stă dialectul dacoromân dintr-o epocă cînd acesta era unitar. prin aceasta. Pe marginea discuţiilor despre limba literară // Cercetări de Lingvistică. acceptată în mare parte de către D. Ibrăileanu este şi opinia lui D. deci nediferenţiat în graiuri. Philippide şi discipolii săi subliniază contribuţia tuturor graiurilor dacoromâne la formarea limbii române literare. Nădejde şi G. E adevărat că I. începînd cu scrierile coresiene. Nădejde prin unele precizări preţioase. I. conchidem împreună cu Şt.

r din sufixele –ar. se observă: j (joc). Variantele literare de tip nordic se întemeiază pe graiurile transilvănene de nord şi de sudvest. Circulînd şi copiindu-se mereu pe întregul teritoriu dacoromân. articolul posesiv are forme variabile (a. pe cînd în cele nordice apar: ğ (gioc). rostirea dură a labialelor şi a consoanelor s. pe care le identificăm în scrierile moldovene. dar şi în statornica unitate a despărţirii seculare administrative a românilor. dz (dzice). î (mîne). apărute mai tîrziu sau neacceptate la început ca norme ale exprimării culte. ş. ţ şi dup labiale (semn. -ea (vedea).. În variantele sudice. mărg. e firesc să nu căutăm o singură bază dialectală. z (zice). Explicaţia o găsim în unitatea relativă a limbii noastre populare. z. cît şi morfologice. dar în secolele XVI-XVII limba cărţilor tipărite la Braşov prezenta şi unele fenomene proprii graiurilor transilvănene. am putea distinge două tipuri fundamentale de variante literare: a) cele de tip s u d i c. printre care menţionăm: dz şi ğ păstraţi în elementele moştenite din latină (dzi. -or se pronunţă. z. păşaşte). întîlnite în textele m u n t e n e ş t i şi în cele din s u d-e s t u l Transilvaniei.Într-adevăr. pe graiul bănăţean şi pe cel moldovenesc de nord. De aceea. argintari. ale). transilvănene de nord şi de sud-vest. după s. îi (mîine). în funcţie de numărul variantelor literare. j + e duri (grijaşte. dz. ci mai multe. dar suficient pentru a se îngădui destrămarea tradiţiei limbii noastre scrise prin admiterea unui număr prea mare de fenomene lingvistice regionale. mă jălui). diferenţiate în timp şi spaţiu. iubăsc. j urmate de o vocală anterioară (sămn. gioc). în special tipăriturile religioase. merge. î menţinut în mîne. b) cele de tip n o r d i c. în epoca veche. sobari. muiat (morari. Aceste variante cultivate ale limbii române vechi nu au decît cîteva norme fundamentale prin care s-ar deosebi tranşant. Dintre normele specifice vechilor variante literare. pe cînd cărţile traduse ori scrise la mănăstirile din Oltenia păstrează anumite forme specifice acestor graiuri. existînd mai multe variante cultivate ale limbii române. ai. zic. 134 . -e (bine). în general. ţine. de obicei. abandonate mai tîrziu. care au o serie de elemente comune. apărute în diferite regiuni. graiul m u n t e a n. româna făcînd parte dintre limbile romanice mai puţin diversificate dialectal. bunăoară. iubesc). al. doar cîteva sînt respectate consecvent. ă protonic netrecut în a (bărbat). şăd. ţîne. ă protonic trece uneori la a (barbat). Variantele literare de tip sudic au la bază. cînd centrul cultural se mută la Tîrgovişte. vocalele anterioare nu se velarizează. îi (mîine). pîne etc. insuficient însă pentru a se ajunge la o singură variantă literară a limbii române. ţ. cărţile româneşti. dzîc. ş. Dintre normele variantelor de tip sudic menţionăm: j (joc). bănăţene. atît fonetice. Celelalte cazuri prezintă numeroase alternanţe. de regulă. s-au influenţat reciproc.

Astfel. De aceea ne-am raliat la teoriile lor. articolul posesiv este invariabil (a pentru toate formele). în opiniile lui G. Pentru varianta literară bănăţeană menţionăm mai ales conservarea lui n: cuni (lat. şuguitori). Gheţie şi Şt. gramaticale şi lexicale. adverbul acmu (amu). ci se prezenta ca o masă aproape inertă. Totdeauna a existat o opoziţie incluzînd nume dintre cele mai reprezentative ale lingvisticii şi culturii româneşti. cuneus). spre a vedea ce anume datorează ea unuia sau altuia dintre graiuri. Cele relatate pe parcurs ne-au arătat că niciuna dintre teorii nu a căzut cu desăvîrşire în desuetitudine. limba literară a avut la bază graiuri diferite. în afară de G. Pînă la 1600. dintr-un spirit de reacţiune faţă de teoria dominantă. al unei epoci cînd dialectul dacoromân nu era separat în graiuri. după unii cercetători. în epoci diferite. Aceste variante sînt caracteristice mai ales variantei literare moldoveneşti. cercetătorii şi-au îndreptat atenţia fie asupra situaţiei în care se afla limba română în secolul al XVIlea. cu importante corecţiuni şi într-o concepţie schimbată. De obicei. Iorga trăieşte şi astăzi. avea ca trăsătură fonetică specifică r o t a c i s m u l. fie asupra epocii contemporane. teoria maramureşeană a lui N. ceea ce a făcut ca ele să conteste mai mult decît să afirme. în parte. Mai trebuie amintită opinia după care limba literară este reflexul actual. Între aceste puncte extreme şi-au găsit loc teorii care consideră limba română literară un rezultat al colaborării a două graiuri sau admit că. pronumele demonstrativ (a)cesta. varianta nord-transilvăneană. Aproape nimeni nu a încercat însă. Alţii însă consideră că toate graiurile au contribuit la fixarea aspectului unitar al limbii noastre de cultură. dintre care pot fi menţionate mai ales: palatalizarea lui f urmat de i sub forma h (să hiu). Opiniile acestor savanţi cu renume s-au născut. şi la D. Munteanu (vezi operele citate la subsol). întîni (lat. I. mijlocit prin tradiţie. antaneus). să cerceteze limba literară în cursul evoluţiei ei secundare. Am putut observa.cheltuitori. Ceea ce se profilează pe prim plan în calitate de c o n c l u z i i la capătul acestei expuneri este numărul mare de teorii formulate şi caracterul lor aparent ireconciliabil. Celelalte variante de tip nordic se deosebesc între ele prin unele particularităţi fonetice. Ivănescu şi I. Macrea. la baza limbii române literare stă un singur dialect (muntean sau maramureşean). de asemenea. adesea. S-ar putea vedea că. Ivănescu. închiderea frecventă a lui e aton medial şi final în i (oamini buni). că majoritatea cercetătorilor aderă la teoria munteană a limbii literare. trecerea diftongului ea la e (pre ave). iar ideea că limba română reflectă o fază unitară a limbii vechi este formulată. folosită în Moldova de nord. Gheţie. 135 . Niciodată însă adepţii acestei teorii nu au întrunit majoritatea sufragiilor.

Între acestea am putea să delimităm o perioadă de tranziţie. resimţindu-se şi pe plan lingvistic. Caracterul livresc al lexicului textelor religioase apare evident cînd comparăm vocabularul textelor traduse cu cel al textelor netraduse. b) româna literară modernă. dintre care nici una nu tinde. pune la baza limbii literare graiul din nordul Munteniei şi din sudul Transilvaniei. asumîndu-şi integral rolul unei limbi de cultură în toate ţările româneşti. În traduceri întîlnim adesea. probabil. cuprinsă între anii 1780 şi 1840. româna înlătură definitiv slavona ca limbă oficială. Apar noi forme de manifestare a literaturii: cronicile.Periodizarea istoriei limbii române literare Asupra periodizării istoriei limbii române literare nu s-a ajuns încă la un punct de vedere unitar. Majoritatea cercetătorilor însă sînt de acord că trebuie să distingem două epoci fundamentale: a) vechea română literară. normată şi unitară. de fapt. necunoscute în limba vorbită. Limba scrierilor din această perioadă prezintă încă un vocabular sărac şi pronunţate divergenţe dialectale. În acest interval. construcţii imitate după slavonă sau maghiară. prima etapă din istoria formării limbii române moderne. aşadar. cum scria însuşi Domnia sa. aceasta reprezentînd. scrieri cu caracter oratoric şi filozofic. În acest interval de timp se pot distinge două perioade mai importante. Eforturile cărturarilor se îndreaptă acum nu spre fixarea normelor. din care lipsesc cuvintele din slavonă şi maghiară. textele juridice. ci mai multe variante cultivate ale unor subdialecte dacoromâne. A doua perioadă durează de la 1640 pînă spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Există totuşi în această etapă două variante literare: una de tip nordic (maramureşeană) şi alta de tip sudic (munteană şi sud-transilvăneană). mai ales. în Transilvania. datorită influenţei originalelor. cel puţin pînă la 1750. ci spre impunerea limbii române ca limbă de cultură în locul slavonei şi spre îmbogăţirea ei cu elemente lexicale noi. Istoria limbii române literare reţine. doar faptul că din această epocă datează primele texte de limbă românească şi că în acest secol diaconul Coresi “ot Tîrgovişte”. de prin mijlocul secolului al XV-lea şi durează pînă la 1640. Condiţiile de dezvoltare a societăţii româneşti din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea conferă literaturii române trăsături care o deosebesc de alte literaturi şi explică particularităţile specifice ale limbii literare din această epocă. Cea dintîi perioadă începe. Limba română reuşeşte să devină limba oficială a bisericii şi a cancelariei domneşti. Influenţa grecească ajunge la 136 . apărute. precum şi începuturile creaţiei artistice în proză şi în versuri. nu aveam o limbă literară propriu-zisă. Influenţa turcească creşte în viaţa politică şi economică a ţărilor româneşti. Acum limba română este cultivată prin puţine scrieri originale (în special documente şi scrisori) şi prin destul de rarele traduceri şi tipărituri bisericeşti. În epoca veche. către preponderenţă.

consolidarea variantei munteneşti la baza limbii literare se realizează prin tipărirea Bibliei de la Bucureşti. de elementele ruseşti. limba română se înmlădiază şi îşi îmbogăţeşte posibilităţile de exprimare artistică. cu colegiile din Polonia lasă urme adînci în scrisul acestora (mai ales în domeniul lexicului şi al sintaxei). stilul naraţiunilor consacrate vieţilor sfinţilor – cu tot conţinutul lor teologic – se distinge prin calităţile sale literare. În tălmăcirea lui Dosoftei. ca şi numărul crescînd de manuscrise şi tipărituri în limba greacă. Biblia de la Bucureşti. uneori. cît şi prin elemente realiste ale criticii morale şi sociale. În secolele XVII şi XVIII. 137 . Cancelaria. în ritmul specific poeziei populare. Contactul cronicarilor cu cultura latină. 1643.apogeu în cursul secolului al XVIII-lea. Larga circulaţie pe calea tiparului a traducerilor de cărţi religioase (Cazania lui Varlaam. moment important în evoluţia limbii române literare. Dacă preocupările de folosire a unei limbi accesibile românilor de pretutindeni îşi află loc în Noul Testament al lui Simion Ştefan. au contribuit la răspîndirea scrierilor în limba română. mai tîrziu. 1673) şi prin elocvenţa religioasă a lui Antim Ivireanul (Didahiile). Prin activitatea poetică a lui Dosoftei (Psaltirea în versuri. ci. Dar în ea întîlnim influenţa particularităţilor fonetice specifice textelor literare din Ţara Românească: fonetismele în îi (pîine. în special. cît şi prin prezenţa unor elemente de exprimare artistică. cît şi sprijinul lui Pertu Movilă. Întemeierea tipografiilor în ţările româneşti. Limba Cazaniei lui Varlaam se caracterizează printr-o serie de particularităţi ale graiului moldovenesc. reprezentant de frunte al oratoriei religioase în literatura română. textul Psaltirii este supus exigenţelor versificaţiei. 1648. se impun atît prin caracterul viu şi colorat al expresiei. imprimă relaţiilor sociale şi culturale din ţările româneşti un pronunţat caracter grecesc. numeroase şcoli greceşti. apoi de cele neoromanice. de psalmii traduşi în versuri scurte. în epoca fanariotă (1711-1821). se accentuează orientarea culturii româneşti spre Rusia şi Polonia. Locul elementelor turceşti şi neogreceşti va fi luat. faţă de moldovenescul pîne). şi ca manuale elementare pentru învăţarea citit-scrisului în şcolile mănăstireşti contribuie la începuturile de unificare a exprimării literare. mitropolitul Kievului. Totodată. atît prin valorificarea limbii populare. Noul Testament de la Bălgrad. 1688) şi folosirea lor nu numai în oficierea cultului. generalizate prin analogie şi în tătîine. atenţia cititorului este reţinută. Predicile lui Antim Ivireanul. jupîineşică etc.

Ureche. Continuatorul lui Gr. În Viaţa lumii. Dimitrie Cantemir are meritul de a fi dat literaturii româneşti primul roman alegoric (Istoria ieroglifică) şi de a fi încercat să creeze o terminologie ştiinţifică românească. se impun prin concizia şi precizia exprimării. Literatura artistică din această perioadă găseşte o încununare în scrisul continuatorului lui Miron Costin. se constată o nouă linie de dezvoltare în istoria limbii române. adesea. autor al Letopiseţului Ţării Moldovei. Pravila lui Matei Basarab). incisivă.Alături de literatura religioasă. depăşeşte limitele genului istoric şi dobîndeşte o reală valoare literar-artistică. ca şi primele legiuiri laice oficiale (Pravila lui Vasile Lupu. au avut un rol important în dezvoltarea limbii române literare. În cronicile muntene (Letopiseţul cantacuzinesc. Prezenţa elementelor savante din limba şi stilul lui Miron Costin se explică prin influenţa elementelor latine. cărturarii epocii realizează. Ion Neculce) şi ale celor munteni (stolnicul Constantin Cantacuzino şi Radu Popescu). cronicarul Ion Neculce. în mare măsură. Esopia. la cronicari. care a abordat domenii de cercetare dintre cele mai variate. acelaşi cronicar deschide un nou capitol al poeziei româneşti culte: lirica filozofică. marchează începuturile artei narative şi ale celei descriptive. Autor erudit. încearcă în Letopiseţul Ţării Moldovei (15951661) şi în De neamul moldovenilor să găsească o modalitate de expresie literară limbii româneşti. vorbite. remarcabile progrese în arta compoziţiei literare. cunoscute cu titlul O samă de cuvinte. 1688-1717. în acelaşi timp. în care pasiunile politice lasă loc. rup. Descriptio Moldaviae. 1290. Historia incrementorum atque decrementorum aulae othomanicae).). Letopiseţul lui Grigore Ureche. la care se mai adaugă contribuţia erudită a lui Dimitrie Cantemir. Miron Costin. şi mai ales. Unele pasaje. Halima etc. prin valorificarea procedeelor expunerii orale şi prin utilizarea măiestrită a portretului şi a 138 . care povesteşte istoria Moldovei de la descălecat (1359) pînă la a doua domnie a lui Aron Vodă (1595). cărţile populare (Alexandria. Prin expresia plastică şi colorată. Nota savantă apare predominantă la Dimitrie Cantemir. Cronicarii iau în discuţie originile romanice ale poporului şi ale limbii române. ca de exemplu cunoscutul portret al lui Ştefan cel Mare. cu tradiţia textelor religioase şi valorifică elementele limbii vii. pamfletului şi vervei politice. Naraţiunea. care povesteşte evenimentele de la Dabija vodă (1661) pînă la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat (1743) şi al legendelor istorice. Îmbogăţind posibilităţile de exprimare prin împrumuturi savante din alte limbi. cu o largă circulaţie. Miron Costin. Antonimul brîncovenesc. Istoriile domnilor ţărilor româneşti ale lui Radu Popescu întîlnim o proză vioaie. primul nostru istoric în accepţiunea modernă a cuvîntului şi învăţat de reputaţie europeană (Cronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor. Prin scrierile cronicarilor moldoveni (Grigore Ureche.

întemeierea presei. Face să amintim de Scara numerelor şi cuvintelor străine tîlcuitoare din Istoria ieroglifică. în acelaşi timp. limba română devine ea însăşi obiect de predare. de creare a normei unice supradialectale. Discutarea anumitor probleme lingvistice de către unii cărturari români este o mărturie a interesului de care începe să se bucure limba română. Epoca veche se încheie pe la 1780. Totodată. Miron Costin) încep să o acorde discutării problemelor limbii şi. Apariţia primelor gramatici ale limbii române corespunde necesităţii tot mai simţite de codificare a limbii literare. este delimitată. începutul unui lung proces de normare şi unificare a exprimării culte. fizică. înfiinţarea – datorită lui Gheorghe Lazăr în Muntenia şi a lui Gheorghe Asachi în Moldova – a învăţămîntului în limba română. prin tipărirea celei dintîi gramatici a limbii noastre. Gheoghe Şincai. şi o dovadă a lărgirii orizontului de preocupări ale oamenilor de cultură ai epocii. atenţia pe care oamenii de cultură (Simion Ştefan. tînăra presă românească (Curierul românesc la Bucureşti. între anii 1780 şi 1840. I. a culturii şi a ştiinţei. gramatică etc. în secolele anterioare. geografie. Se cuvine să remarcăm. apar termeni în matematică. Începe să se dezvolte stilul ştiinţific (eruditul domnitor moldovean D. în 1829. mai ales. Grigore Ureche. limba română reuşise să devină limba oficială a bisericii şi a cancelariei. odată cu secolele XVII şi XVIII. Cantemir deschisese calea în această direcţie. alături de ea. acela al învăţămîntului: încep să se predea diferite discipline în limba română şi. se manifestă tendinţa de modernizare a exprimării literare şi de unificare a normelor prin activitatea reprezentanţilor Şcolii Ardelene (Samuil Micu. încercînd să creeze un stil ştiinţific şi să introducă o terminologie adecvată. Prin dezvoltarea învăţămîntului în limba naţională. Istoria modernă a limbii române literare cuprinde trei etape mai importante. dar. Şcoala şi. După ce. Dezvoltarea societăţii româneşti. în acelaşi 139 . Neculce ajunge la o artă mai complexă a naraţiunii decît toţi ceilalţi cronicari. ale originii poporului român. a teatrului în prima şi. fireşte aproximativ. fapt remarcabil. tehnică. Petru Maior. agronomie. Ion Budai-Deleanu). în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. numită de unii cercetători şi premodernă sau de tranziţie. unde se dă un glosar al neologismelor din diverse ramuri ale ştiinţei). Prima etapă. în prima jumătate a secolului al XIX-lea ea cucereşte un nou domeniu. Albina românească la Iaşi. Apariţia în a doua jumătate a secolului al XIII-lea a unor manuale şi cărţi tehnice pune în circulaţie numeroase neologisme legate de dezvoltarea economiei. mai ales. an care marchează. contribuie la lărgirea funcţiilor limbii române literare. numărul ştiutorilor de carte creşte şi se formează un public cititor.dialogului. ceea ce îi asigură un loc de frunte între marii noştri povestitori.

care ia naştere. I. Creangă. italienizat al lui Heliade. reprezintă factorii cei mai activi în răspîndirea şi impunerea normelor limbii literare. Cea de-a treia perioadă o situăm între anii 1880 şi 1900. În această perioadă se introduce în limba literară un mare număr de termeni neologici. încercări de codificare a ei. “ciunist” al lui Aron Pumnul) încearcă să împiedice dezvoltarea normală a limbii literare. Kogălnicianu. Tot acum se consolidează stilurile limbii române literare. 140 . în linii mari. îndeosebi din latină şi din limbile romanice. Tot în această perioadă se fac încercări de rezolvare fundamentală a problemelor de evoluţie a limbii române neliterare. în aceeaşi epocă. cel publicistic. în centrul lor situîndu-se problema împrumuturilor. Scriitorii progresişti (M. cu anumite particularităţi specifice. Al. prin modificările aduse de Academia Română ortografiei. etapă caracterizată prin discuţii teoretice şi propuneri concrete. I. adică a unei literaturi cu un conţinut izvorît din realităţile româneşti şi exprimată într-o limbă literară creată pe baza limbii vii a poporului. În prefaţa Gramaticii se afirmă necesitatea unei ortografii fonetice. în 1838). Stilul ştiinţific şi cel administrativ. P. Odobescu. Gramatica românească (1828) a lui Heliade Rădulescu este una dintre contribuţiile cele mai însemnate în această direcţie. Dezbaterea problemelor referitoare la căile de evoluţie şi de cultivare a limbii literare dobîndeşte. Caragiale etc. pînă în prezent. În dezvoltarea limbii române literare secolul al XIX-lea este perioada în care se accentuează procesul de unificare a normelor. Reprezentanţii diverselor curente (latinist propriu-zis. care se precizează mai ales în a doua jumătate a secolului. adică în cea de-a doua perioadă a limbii literare moderne. Eminescu. Alecsandri. sînt supuse aceluiaşi fenomen de modernizare. Această perioadă reprezintă etapa căutărilor de soluţii privitoare la îmbogăţirea şi codificarea limbii. păstrată. V. Tot acum. Al. Russo. a ortografiei cu litere latine şi a unificării normelor. ca şi teatrul românesc. În 1904. unificarea variantelor literare. L. Haşdeu) iau atitudine fermă faţă de aceste curente şi preconizează crearea unei literaturi naţionale. Acum are loc. adaptării lor. Academia română fixează şi principalele norme ale limbii române literare moderne. transformînd-o în jargoane cu caracter artificial. se stabilesc definitiv bazele scrierii noastre fonetice. a bazei populare a limbii literare. datorită noilor condiţii cultural-istorice. se indică formele concrete de adaptare a neologismelor. În această perioadă activează marii noştri clasici (M. B. cu unele retuşări ulterioare. se dau soluţii pentru îmbogăţirea vocabularului prin împrumuturi. cuprinsă între anii 1840 şi 1880. Gazeta de Transilvania la Braşov. o amploare deosebită.an. mai ales în publicistica acestei epoci. presa contribuie şi ea la modernizarea lexicului prin împrumuturi de origine latino-romanică. Apare un nou stil.

imprimate de acelaşi tipograf pe nume Filip. cu deschidere spre inovaţia lexicală şi stilistică. cînd unele particularităţi din limba scrisă. Pravila (1570-1580). iar în 1582 ies de sub tipar. 1564 şi 1581). state româneşti. 141 . care ar fi fost scris pe la 1544. Însemnătatea tipăriturilor lui Coresi Cele mai vechi tipărituri în limba română despre care avem astăzi informaţii au apărut la Sibiu pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Apostolul (1563). apărut între anii 1546 şi 1554.Secolul al XX-lea se caracterizează prin utilizarea normelor unitare în limba scrisă. deocamdată. primele două cărţi ale Bibliei. Liturghierul (1570). diaconul Coresi şi ucenicii săi tipăresc la Braşov o serie de cărţi religioase în româneşte. ne vin traducerile din prima jumătate a secolului al XVI-lea. dar fără prea multe concesii făcute modei şi falsei originalităţi. Activitatea tipografică este continuată de diaconul Coresi “ot Tîrgovişte” în a doua jumătate a secolului al XVI-lea la Braşov. ortoepic. În această perioadă. limba acestora integrîndu-se în normele generale şi oficiale reprezentate de uzul exprimării culte a intelectualilor din capitatele celor două. folosită de oamenii instruiţi din provinciile care au reintrat în componenţa României. cunoscut sub numele de Întrebare creştinească. cuprinzînd şi Maramureşul. Molitvenicul (1564). a noului DOOM. Evangheliarul comentat (Cazania. apărut la 1559. după reforma ortografică din 1953. urmăreau să-i atragă pe români la luteranism. avîndu-şi izvorul în tradiţia urmată de cei ce o folosesc. Ambele cărţi. după Revoluţiile din 1989 din Bucureşti şi Chişinău şi după apariţia. Printre acestea. care s-a păstrat doar fragmentar. în anul 1918. a Îndreptarului ortografic. apare la Cluj. în 1570. morfologic şi de punctuaţie. şi anume: Evangheliarul (1561). Din nordul Ardealului. Preocupările din ultimele decenii ale secolului al XX-lea. O deosebită vîlvă a trezit publicarea. Psaltirea slavo-română (1577). Psaltirea (1570). preocupările sînt îndreptate spre acţiunea de cultivare a limbii. după retipărirea acestuia la Bucureşti şi la Chişinău. în 1960. cunoscute sub numele de “texte rotacizate”. se dezvoltă şi se propagă tendinţele vorbirii culte. se şterg. Procesul desăvîrşirii unităţii în exprimarea literară intră într-o fază nouă şi ultimă după formarea Statului Român unitar. Au existat în secolul al XVI-lea mai multe centre culturale unde s-au tradus în româneşte principalele cărţi de cult. Fiind o variantă lingvistică superioară prin unitatea structurii sale şi o expresie a culturii naţionale prin funcţiile îndeplinite. la Orăştie. tipărită cu litere latine. de păstrare a unui anumit grad de corectitudine. mai ales. dar nu s-a păstrat pînă astăzi niciun exemplar. După Catehismul luteran românesc. amintim mai ales: un Catehism luteran. o culegere de psalmi. Scrisorile particulare care provin din această regiune se caracterizează prin aceeaşi particularitate lingvistică. în 2004. în limba literară se întîlnesc. mai ales scrierea literei â şi a formelor verbale de tipul sunt etc. un Evangheliar slavoromân.

Caracteristicile generale ale primelor texte româneşti Faţă de limba greoaie. cu anumite particularităţi moldovenei. fără a se preocupa dacă frazele au înţeles în limba română. Coresi a avut la îndemînă manuscrisele maramureşene. urmat de traducerea contemporană a acestui pasaj. Evangheliarul din 1561 a fost copiat în Ţara Românească de Radu din Munceşti (Teleorman) în 1574. Limba literară. scu- 142 . care au circulat în copii. a tipăriturilor lui Coresi. După cum conchid mai mulţi cercetători al limbii române. apără- Psaltirea Hurmuzachi Ascultă-te Domnul în dzi de grije.Textele tipărite în a doua jumătate a secolului de Coresi şi ucenicii săi nu cunosc rotacismul. prin munca de revizuire şi muntenizare a textelor maramureşene. astfel încît o parte din aceste texte poate fi luată în consideraţie pentru studiul limbii române literare din secolul al XVI-lea. Cărţile lui Coresi au pătruns şi în Moldova. după cum o dovedesc muntenismele din scrierile lui Varlaam şi Dosoftei. Psaltirea Şcheiană Audzi-te Domnul în dzi de grije. limba unor documente sau scrisori româneşti din secolul al XVI-lea este simplă şi uzuală. Astfel. uneori. Iar în continuare vom reproduce un pasaj dintr-o scrisoare particulară. Coresi şi ucenicii săi. într-o limbă curgătoare. cu sintaxa în parte neromânească a traducerilor maramureşene. care se deosebeau de limba vorbită din nordul Munteniei şi din sud-estul Ardealului. totodată. ce aparţine unui tînăr captiv şi trimisă părinţilor săi din Moldova. păstrată în arhivele Bistriţei. a făcut ca tipăriturile sale să fie înţelese de un cerc cît mai larg de cititori şi să constituie. Nu încape îndoială că tipăriturile lui Coresi au pătruns pe întreg teritoriul românesc. găsim deseori o expunere clară. Vom exemplifica această afirmaţie prin compararea psalmului 19 în versiunea Psaltirii Hurmuzachi şi a Psaltirii Şcheiene. Dificultăţile provin mai ales din faptul că traducătorii au urmat în mod servil sintaxa originalului. În aceste texte. în afară de unele stereotipuri la începutul şi sfîrşitul Scrisorii lui Neacşu. Limba primelor traduceri româneşti de cărţi religioase este greu de înţeles de un cititor din zilele noastre fără ajutorul unui glosar sau al unui tratat de gramatică istorică a limbii române. bazele pe care le-a dezvoltat limba literară. la baza ei literară stă anume subdialectul din nordul Munteniei şi din sudul Ardealului. a tipăriturilor de la Sibiu şi. se impune în Moldova din secolul al XVII-lea prin scrierile cronicarilor moldoveni. “Siluirea” sintaxei româneşti o constatăm la tot pasul şi ea formează o trăsătură caracteristică a textelor din această perioadă. El a tradus doar unele din copiile tipărite. supunîndu-le unei serioase revizuiri lingvistice prin înlocuirea tuturor elementelor fonetice şi lexicale. Astfel.

mări-mu-n . Psaltirea contemporană Domnul să te audă în ziua de restrişte. toate arsele tale grase fie. Bucurămu-ne de ispăşenia ta şi în numeBucurămu-nă de spăsenia ta şi în nule Domnului Dumnedzeului nostru mări-nemele Domnului Dumnedzeului nostru vom. şi am făcut o barbă pănă la brîu. dacă tropul meu ar putea rezista încă să ies în ţară că iu mor de dorol vostru. o gospodi. Hristosul său. Domnul să împlinească toate cererile tale. dăruiască-ţi după dorinţa inimii tale şi toate cîte ţi-ai pus în minte să le împlinească. Împlu Domnului toată cererea ta. Şi îmbătrînesc. aude el din cer sfîntul în puterea scoateriei dereptăţii lui. iară Andriiaş m-au scos dereptu 100 taleri şi m-au adus la Bistriţa. Tremease-ti agiutoriu de la svîntul de SiTremease-ţi agiutoriu de sfîntu şi din on sprejeni-te. alţii pe caii lor. eu m-am rugatu şi am spus că simt fecior Mogîldei. Deci m-au prinsu nişte saşi. Sionu apără-te. Şi să vă afle aiastă scrisoare a mea sănătoşi pre dumneavoastră. nu-s pierit. Ceşti în roate. şi ceia călări. i-a răspuns prin faptele mîntuitoare ale dreptei sale. Deci iu am trimes saşi de m-au cerşit. de niu m-au pierdut. Acmu cunoscui că au scos Domnulu HrisŞi acum cunoscu că spăsit-au Domnul tosulu său. Pomenit-au toată jratva ta şi toate arsele Pomeneaşte toată cumăndarea ta şi tale grase-i fie. deci a vrut să mă taie. audzi-l-va de in ceriu svatul tău. şi aceia pre cai.ti-te numele Domnullui a lui Iacob. Să tresăltăm de bucurie pentru ajutorul de care am avut parte şi întru numele Dumnezeului nostru să desfăşurăm flamura noastră. ce să mă scoteţi. Şi iu amo spos către Andriiaş că simtu nepot de frate de soflet giorat în besearecă. său întru sie spăsenie dereapta lui. cînd au bătut Mihai vodă război cu ungorie. Ei au cerut 300 taleri. ce amu scăpat de la Bălgrad. Deci iară mă rog domnilor vostre să no mă zăboviţi părăsit aici. Unii se bizuiesc pe carele de război. Aducă-şi aminte de toate prinoasele tale şi arderea de tot a ta să-i fie prea plăcută. măcar numai d-aş presi cu tropul. din cerurile sale sfinte. Trimite-ţi ţie ajutor din sfîntul său lăcaş şi din Sion să-ţi fie de sprijin. 143 . şi dup-aceea vă dau de ştire că simtul viu pînă acmu. Daţi-vă Domnului după înrima ta şi tot Deie-ti Domnul după înrema ta şi tot sfatul tău împlu. sveatul tău împle. Acum cunosc că Domnul a izbăvit pe unsul său şi. Deci mă rog domnilor vostre ca lui Dumnedzeu den ceriu să nefoiţi să mă scoteţi în ţară creştină şi să nefoiţi să daţi ştire părintelui miu Mogăldei vornicoloi că au dzacu în temniţă de mă mănîncă liutul şi păduchie. te numele Dzeului lui Iacob. Eu am spus că m-au prinsu Mihai vodă de la Hotin şi m-au dus în Ţara Iungurească. Aceste pre căruţe. Scrisoarea captivului Cocrişel părinţilor săi Scriu închinăciune şi moltă sănătate părinţilor mei Spiridon şi maicei mele Constdandeei. Împlă Domnul toată cererea ta. numele Dumnezeului lui Iacob să te ocrotească. amin.

6. la Spiridon. şi simtu nomai c-o cămeşă. e în loc de ea: (mîna) me. va hi 7. îi din legitatea a+n+voc. La părintele miu. cu o limbă mai apropiată de cea din zilele noastre.): cîine 5. a în loc de ă (cadzu) 4. (vei) vede 6. tu spui 10. semnalăm prezenţa în traducerile rotacizate efectuate în nordul Ardealului şi în Maramureş a unor cuvinte care nu au circulaţie în sudul Ardealului şi în Ţara Românească. r normal În domeniul vocabularului. z şi j: zice. Să comparăm Codicele Voroneţean de biu cinrescuşi (cinescuşi ) pletituri văruit ariră (arină) spiţă cu versiunea Apostolului lui Coresi pînă la destul fieşcarele. n palatalizat: cuvios. diftongul ea final păstrat: mîna mea. Pentru a fi înţelese şi în aceste zone. sudul Ardealului 1. Coresi şi ucenicii săi le-au înlocuit cu termeni care se foloseau în provincia lor. r vibrant: urrăciune. care începe să fie atestat în sec. traduceri maramureşene. i după dz (dzic) 3. lipsa acestui fenomen. Limba literară din secolul al XVI-lea e reprezentată prin următoarele texte: a) traduceri religioase din slavonă sau maghiară.(cons. î din legitatea a+n+voc(cons): cîne 5. jos 8. 3. caracterizate prin puternice trăsături dialectale. nordul Ardealului 1. fenomenul rotacismului: bunrătate 9. şi anume. ă păstrat (cădzu) 4. palatalizarea oclusivelor labiale şi a fricativelor labiodentale: hier. dz şi gi păstraţi: dzice. tu spuni 10. rrădăcină Ţara Românească. c) acte şi scrisori particulare. ea analogic în seamă 2. î după dz (dzîc).Feciorul vostru Cocrişel. b) tipăriturile lui Coresi. a etimologic păstrat în samă 2. n palatalizat păstrat: cuvinios. gios 8. vreunul laţure mereit năsip prag 144 .XVII 7. păstrarea lui n neatins: bunătate 9. Trăsăturile fonetice dialectale ale textelor acestei perioade sunt următoarele: Maramureş.

mărit (<maritus) – mire. Elemente l a t i n e : acicea (< eccum hicce) – adv. bezaconie "nelegiuire". sminteală. a hliipi (< hlipati) – a se văita. limbă "popor. a deştinge (<descendere) – a coborî. săblaznă (< sublaznu) – greşeală. bănat (< banat) – necaz. jale. a spărţi (expartire) – a despărţi. a oteşi (< uteşiti) – a mîngîia. auă (< uva) – strugure. silă "putere".gerure (genune) mită valure vamă Vocabularul traducerilor e diferit de cel al textelor netraduse. pentru care nu aveau termeni echivalenţi în vechea bulgară. scîrbă. Şi traducătorii textelor slave de la sfîrşitul secolului al IX-lea au procedat la fel. urgie. Unele cuvinte citate mai sus sînt cunoscute astăzi în Ardeal şi Banat. a săruta "a saluta". în lipsa termenului românesc corespunzător. Iată cîteva exemple: a apăra "a opri". Elemente m a g h i a r e : Şi şarpele era mai alnic (< alnok) – şiret . dau traducerilor de cărţi religioase din secolul al XVI-lea un colorit specific. a gotovi (< gotoviti) – a pregăti. a reproşa. Iată cîteva cuvinte extrase din scrisorile particulare provenite în cea mai mare parte din Moldova şi adresate primarului de Bistriţa: bolgariu "piele rusească". port. suflet". Elementele latine. neam străin". băsău (< bosszu) – mînie. ainte (<ab ante) – adv. împreună cu elementele slave şi maghiare. a rosti. spaimă. bezaconic (< bezaconiku) – nelegiuit. arbure (< arborem) – pom. dispărute azi din limbă. a deşidera (<desiderare) – a dori. asin (< asinus) – măgar . hrăborie (< hrabru) – vitejie. pristanişte (< pristanişte) – liman. cislă (< cislo) – număr. O mare parte din cuvintele enumerate mai sus mu figurează în scrisorile particulare. nemzet (< namzet) – popor. grobnic (< grobniku) – giulgiu. chelşug "avere". Traducerile sînt împresurate de cuvinte luate din textele slave sau maghiare. a se ucloni (< uklonitisea) – a se abate etc. binecuvîntare. înainte. E l e m e n t e s l a v e: a besădui (<besedovati) – a vorbi. urăciune (< orationem) – urare. Lipsesc în special cuvintele slave introduse de traducători în textele luate din originalele slavone pe care le aveau la îndemînă. a împuta (< imputare) – a învinui. transplantînd în traducerile lor o serie de termeni greceşti. clevetă (< kleveta) – calomnie.de toate jigărăile. jelanie "dorinţă". pripec (< pripek) – arşiţă. găvoazde (< gvozdi) cuie. lucoare (< lucurem) – lumină. fămeie "familie". a şerbi (servire) – a sluji. mişel "sărac". a via (<vivere) – a trăi. greaţă "greutate". vidic (< videk) – regiune. stepenă (< stepeni) – treaptă. gadină (< gadinu) – fiară. dihanie "duh. aci. a glăsi (< golosovati) – a a glăsui. de biu (< bio) – din belşug. iuboste (< luiby) – dragoste. păr unde 145 . Mai trebuie semnalat că o serie de cuvinte din traducerile secolului al XVI-lea au un sens diferit de cel obişnuit astăzi. temoare (< timorem) – teamă. deală (< delo) – lucru. a pofti.

Printre calculele sintactice menţionăm: • • • • • • • întrebuinţarea pleonastică a pronumelui de persoana a treia: să ştii că Domnul elu e dzeul nostru. tar "marfă. Textele netraduse nu cuprind astfel de construcţii influenţa slavă se exercită însă şi în aceste texte. nis: mizerernic "milos". ime: necurăţime "necurăţenie. inţă : întîinţă "întîietate". feţii tale roagă-se bogaţii oamerilor. întrebuinţarea formelor accentuate în locul celor neaccentuate: dau lui blagoslovenie în veacul veacului. Bunăoară: ame: mişelame "sărăcime". rugai (pre) Pavelu. ordinea cuvintelor imită originalul: Audzi-te Domnul în dzi de grije. zaşcititu-te imea Boga Iakovle. şi mai tîrziu. Astăzi aceste formaţii sînt neobişnuite. Alteori se întrebuinţează chiar modelul slav: i pan Simion. construirea unor verbe cu dativul. ură: călcătură "urmă": oniu: vulponiu "vulpoi". ciune: fericăciune "fericire". apără-te numele Dzeului lui Iacob – uslîşi-te Gospodi v deni peciali.vom custa "cît vom trăi" de-aş presi co tropol "de-aş rezista cu trupul". ătate: bogătate "bogăţie". părcălab ot Bistriţă. eală: odihneală "odihnire". ca în versiunea slavă: Domnul bătu-şi joc lor. pentru că imită în mod servil sintaxa originalului slav sau maghiar. S I N T A X A traducerilor româneşti este uneori nefirească. bucuraţi-vă lui Dumnedzeu. 146 . în construcţiile de tipul birăul de Bistriţă. aşezarea nefirească a adjectivului demonstrativ după nume: pasă cătră oamenii mei aceştia. străjar "grănicer". eu şoltuzul şi 12 părgari ot tîrgul Suceavei Textele din secolul al XVI-lea cuprind o serie de cuvinte derivate cu sufixe. dintre care unele sînt cunoscute şi în secolul al XVII-lea. lipsa pronumelui aton: (îti) dărui ţie . lipsa lui pre ca morf al complementului direct: ce purtai ca un berbec (pre) Iosif. os: pănos "acoperit cu pene". mai ales. care imită textul slavon cu prepoziţia ot.

Moldova. 2.cuvinios. Nordul Ardealului – Maramureş. ii: fetei. norod (<nărod). ca şi în zilele noastre. care dovedeşte o influenţă savantă. XVI menţionăm mai ales: terminaţiile în -arui. spui – spuniu. pre în pentru. -oriu ale numelor masculine şi feminine apar şi fără i: făcătoriu – făcător. opus lui gi. avem de menţionat în textele din secolul al XVI-lea: • • • • • • • • • • • monoftongarea lui ea şi trecerea lui ia la ie. apar şi formele evoluare în -ei. În privinţa răspîndirii teritoriale a graiurilor româneşti. dzi). 147 .-D. În domeniul f o n e t i c i i. Ţara Românească şi sudul Ardealului. pîine) într-o parte a domeniului daco-român. fonetismul cu o în român.Traducerile din slavoneşte cuprind cuvinte compuse după modelele slave corespunzătoare. Printre formele gramaticale ale textelor sec.gă (popeei. alături de fonetismul cu u (rumîn). -că. Printre particularităţile f o n e t i c e ale limbii literare din secolul al XVI-lea. iape. surorii. Banatul. inimă (<înimă). zi). prezenţa diftongului îi (mîine. în sec. disimilarea lui r din pentru. Este esenţial să observăm în aceste caracteristici fonetice viitoare structură a limbii române literare contemporane. vechile forme de G. avem de relevat: • • • prezenţa rotacismului. ht trecut la ft: pohtă – poftă.-D. apropierea de latinescul romanus. inel (<înel). substantivul mărule (mănule) apare şi cu forma contemporană mînă. dulce-dăriure (blagodarenie) etc. Luchii. care dă un aspect caracteristic limbii textelor maramureşene. la numele feminine. pe lîngă formele de G. în -(e)ei la substantivele masculine terminate în –a. trecere lui e la i : nici (<neci). Lucăei ) sunt înlocuite cu formele în –ei. ele grupîndu-se în următoarele unităţi: 1. muiare > lege iepe muiere. -ăi: popei. în -eei . slugă este de genul feminin. z ( în jos. urmat în silaba următoare de e: leage. asimilarea vocalică în ridica (<rădica). Lucăi.. fonetismele din Ţara Românească j. al XVI-lea. fetii. dz (gios. n palatalizat trecut la i: cuvios . şi anume: lege-călcare (zaconoprestuplenie). pe cînd în Moldova şi în nordul Ardealului î a fost conservat (mîne). constatăm că repartizarea lor e la fel ca în zilele noastre. bunăfacere (blagodejanie). pe. 3. ţiitoriu – ţiitor.

de dativ şi acuzativ plural a pronumelui personal ne. este. Vom reproduce cîteva pasaje din două texte cu o mare circulaţie în secolul al XVI-lea primul text este Legenda Sfintei Vineri. să fie numele ei Sfînta Vineri. aşa dzicea: dă mie. caută şi spre noi. verbul a vrea are şi formele vom. şi vădzui u[n] omu murindu. Hristoase împărate. Şi ruga-se ei întru ascunsu în tot ceasul. la indicativul prezent al verbului a fi sînt înregistrate şi forme recente. de B. provenit din nă (fonetism normal. sîntem. a cărui limbă are un caracter mai puţin arhaic.P. Şi-mi răspunsă îngerul şi-mi dzise: caută în giosu. E [= şi] cel om chema-l Agaton. în ce chipu iasu din această lume. e [=şi] boiereasa [= soţia] lui chema-o Polfîia. Eu plînşu [=plînsei] şi zişu [=zisei] cătră îngeru: voi să văzu sufletele oamenilor. Este într-adevăr un progres de a nu vorbi cu rotacism. Şi venea îngerul Domnului spre ei şi zise lor: auzi şi ascultă Dumnezeu rugăciunea voastră şi e să nască o feciorea dintre voi. din latinescul nos. ca sînt. P. Şi căuta în giosu pre pămîntu. doamne. care se va impune ca limbă literară în Muntenia. Şi vădzuiu un nuoru [=nor] de focu prespre [peste] totu pămîntul." Al doilea text este un fragment din Apocalipsul Apostolului Pavel. de a întrebuinţa forme mai simple în morfologie. dar şi vrem. acela? Şi-mi dzise îngerul: acela nuor de focu iaste a oamenilor nebuni. pentru că are la bază graiul din regiunea Tîrgovişte-Braşov. sînteţi. direpţiloru şi a păcătoşiloru. vor. Şi-mi dzise îngerul: acela iaste di dreptu. de asemenea.” 148 . şi vadzui că în fapte bune cu săvîrşitu şi s-au făcutu odihniale sufletului său. sînt. Şi căutai şi vădzui faptele lui ce-u făcutu în numele lui Dumnedzeu.• • • înregistrăm forma analogică.Haşdeu pe la 1580: "Într-acelea zile era un om într-acea cetate creştin dulce şi curat. în toată viaţa sa ceia ce-u vişu [=trăit] pre pămîntu: şi toate faptele sta înainte lui în acela ceas. alături de formele nai vechi sem. publicată de B. refăcută după te. eşti. vreţi vreau. de a imita mai puţin frazeologia originalului slavonesc şi a folosi cuvinte cunoscute pe o rază teritorială mai întinsă. veţi. Haşdeu: „Şi dzise îngerul cela ce mă purta: acolo este măria şi iubirea oamenilor ceea deşartă. şi fu viaţa lor şi lăcuiră ei 35 de ai [=ani] fără de feciori. Comparînd limba tipăriturilor lui Coresi cu cea a traducerilor maramureşene. ceia ce se mestecă şi să împreună cu rugăciunea perinţilor. şi zişu [=zisei] ce iaste. şi ruga-se întru ascunsu cătră domnul. Limba traducerilor maramureşene e mai regională şi mai apropiată de originalele în limba slavonă. am constatăm un progres la Coresi. vos). seţi. noi da-l am sfinţiei tale cu toată partea ei. publicat. este mai apropiată de noi. şi dă noao plod să fie şi să se nască dentre noi feciorel sau fecioriţă.

ceva neisprăvit bine sau greşit. diaconul. noi ne rugăm să ne milcuim [=rugăm cu umilinţă] fiecărora care-i veţi ceti acicea sau veţi propovedui altora. soarele va întuneca şi luna nu-ş va da lumina ei.Relevăm în aceste texte fraze mai curgătoare decît în traducerile maramureşene. Iată un pasaj din prefaţa la Cazania a II-a (1581): „Şi cu voia tuturor acestora. împreună cu preoţii de la beseareca Şcheailor. În fonetică. dar de alt tip. şi cu voia mitropolitului. derept ce că şi voi înşivă sînteţi oameni cu inimă de ţărînă. cu manifestări de umilinţă. noi o deadem [=dădurăm] lu Coresi. ca şi noi. În domeniul morfologiei relevăm pe sem [=sîntem] (pers. şi unde să [=dacă] veţi afla ceva neisprăvit bine sau greşit. de lîngă cetatea Braşovului. Derept aceaia şi noi. să ştiţi că aproape iaste lîngă uşi”. am avut… minte nedestulă şi întunecată. Iuo [=unde] va amu fi trupul. şi se vor aduna aleşii lui de patru vînture. encliza pronumelui personal neaccentuat: chema-l. 1. prez. pl. sînteţi oameni cu inimă de ţărînă etc. Fraze stereotipe. marelui Serafim. Aciiaşi [=numaidecît] după scîrbitul [=suferinţe] zilelor acelor. iară mintea noastră şi firea doară nu se-au de toate domerit. imitaţia sintaxei slave este totuşi vădită. acolo aduna-se-vor vălturii [=vulturii]. mintea noastră şi firea doară nu se-au de toate domirit. da-l-am [=l-am da]. să nu blăstemaţi. găsim în scrisorile particulare. şi atunce vor plînge toate rudele [=generaţiile] pămîntului şi vor vedea fiul omenesc vii[n]d în nuorii [=norii] ceriului cu silă [=putere] şi cu slavă multă şi va tremeate îngerii lui cu buciune în glasurile mari. greşiţii şi nedostoinicii şi ticăloşii carii ne-am trudit aicea. iară voi să dereptaţi. De exemplu: şi avem nedejde pre domnia voastră să 149 . de micşorare a personalităţii şi întrebuinţarea unor expresii consacrate: greşiţii şi nedostoinicii şi ticăloşii. cînd amu steblele [=ramurile] ei vor fi tinereale şi frunza înfrunzeaşte. chema-o. a verbului a fi). aşa va fi şi întru venitul fiului omenesc. pe lîngă cel din Apostol de mai sus: „Zise domnul ucenicilor lui: Fulgerul ce iase de la răsărit şi se iveaşte pînă la apus. să ştiţi că aproape iaste de secerat. C-am avut şi noi minte nedestulă şi întunecată cum doară şi pre voi puteţi socoti. de o scoase den cartea sîrbească [=slavonească] pre limba rumînească. Cînd nu este influenţată de originalul slav. pluralele neutre în – ure: lucrure etc. limba lui Coresi e mai evoluată. În ceea ce priveşte fonetica şi morfologia. luate din formulare. ce era meşter învăţat într-acest lucru. astfel. den capetele ceriului pînă la sfîrşitul lor. sau veţi scrie dentru ea ceva. lipsa lui pre pentru construirea acuzativului: e boiereasa lui chema-o [ =pre boiereasa] lui. Că ne-am nevoit ş-am trudit. Aşa şi voi cînd veţi vedea acealea toate. Reproducem un pasaj din Evangheliar (1560-1561). ind. şi cu fire neprecepătoare de toate”. sintaxa lui Coresi este mai liberă. şi stealele vor cădea din ceriu şi atunce se va ivi semnul fiului omenesc în ceriu. notarea cu e a lui i+n: Veneri etc. De smochin învăţaţi-vă pildă. Relevăm în acest pasaj stilul cărţilor religioase.

economică şi culturală a ţării. prin toate mijloacele. ce va hi pohta şi treaba domnilor voastre la noi. mai ales. Secolul al XVII-lea marchează apogeul expansiunii turceşti în Europa. Atît în Ţara Românească. 150 . cuvintele regionale şi se va perfecţiona neîncetat. Dar chiar în secolul al XVI-lea am constatat progrese. limba literară va elimina din uz formulele complicate. prin mijlocirea căreia pătrunde umanismul latin. Ţările româneşti se află în plin feudalism. Tinerii boieri moldoveni învaţă în coplegiile iezuite şi umaniste din Polonia. în domeniul lexicului şi în cel al sintaxei. pe cînd marea boierime dobîndeşte o însemnătate din ce în ce mai mare în viaţa politică. ţările româneşti au raporturi strînse. Polonia şi Peninsula Balcanică. un mare ajutor ne-a parvenit din partea Rusiei la întemeierea tipografiilor. În felul acesta. se exercită asupra limbii române o puternică influenţă latină. în tipăriturile lui Coresi. puterea turcilor însă începe să scadă. deşi în ţările româneşti ea este încă destul de activă. În textele traduse.daţi noao a şti de toate. se accentuează orientarea culturii româneşti spre Rusia. De asemenea. care luptă. ea face progrese. puterea domnitorului scade. În ceea ce priveşte relaţiile culturale cu popoarele înconjurătoare. şi aşijdere ne rugăm domnilor voastre de rîndul lui Tănase etc. Pe plan extern. Influenţa turcească în viaţa societăţii româneşti lasă urme adînci în plan lingvistic. marile familii boiereşti realizează averi considerabile şi se constituie în partide. pentru obţinerea puterii de stat. atunci cînd limba literară se apropie de cea populară. realizate. pînă în secolul al XIX-lea. mai ales. se exercită asupra dezvoltării limbii şi culturii Româneşti influenţele rusă şi polonă. nevoi vom să facem prentru voia domnilor voastre. cît şi în Moldova. uneori de neînţeles. o dată cu începutul secolului al XVIII-lea. limba este greoaie. Dezvoltarea limbii române literare în secolele XVII-XVIII Condiţiile de dezvoltare a societăţii româneşti în diferite provincii în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea sînt asemănătoare. Acest proces poate fi urmărit în tot cursul evoluţiei limbii române literare pînă la etapa contemporană. Limba literară din secolul al XVI-lea are un aspect diferit. domnitorii români caută în puterea vecină de la Răsărit un sprijin împotriva asupririi turceşti. Cu Rusia. Limba literaturii artistice şi stilul individual al fiecărui scriitor pornesc anume de aici. În evoluţia sa. Îmbunătăţirea limbii literare se realizează anume pornind de la această bază firească. Textele netraduse au o limbă mai apropiată de cea contemporană. creşte amestecul turcilor în viaţa politică şi economică a Ţării Româneşti şi a Moldovei. Prin urmare. Prin filiera polonă. Pe plan intern.

Alături de textele religioase. Cotnari şi Galaţi. Vasile Lupu întemeează colegiul Trei Ierarhi. Cantemir. În toate aceste şcoli. primele traduceri de cărţi religioase în limba română n-au reuşit să introducă limba poporului în biserică. În Moldova. greacă şi română. Un mare centru de răspîndire a culturii greceşti şi latine este şcoala patriarhiei din Constantinopol. În această epocă se dezvoltă şi învăţămîntul. Petru Movilă. ca de exemplu: problema regionalismelor. se reînfiinţează tipografia în Ţara Românească. în prefaţa la Întrebare creştinească (1559). mai ales. vin în ţările româneşti. cît şi în legătură cu primele manifestări ale conştiinţei unităţii poporului român. N. Teodor din Trapezunt ş. din iniţiativa lui Şerban Cantacuzino. limba română se introduce în biserica ortodoxă în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea. precum şi texte juridice. exprimase. Primele teoretizări s-au dezvoltat în strînsă legătură cu procesul introducerii limbii române în biserică şi cu interesul cronicarilor pentru demonstrarea originii romane a poporului român şi a originii latine a limbii noastre. procesul nu poate fi considerat ca încheiat decît la începutul secolului al XIX-lea. declinul culturii slavone. Cu toate că. În această epocă. vestiţi profesori. iar în 1641 se întemeiază prima tipografie în Moldova. ele au constituit o dovadă pentru români că şi limba lor poate fi limbă liturgică şi i-au stimulat pe cărturarii din generaţiile următoare să realizeze traduceri mai apropiate de limba vorbită a poporului. supremaţia politică şi economică a boierimii pămîntene în Ţara Românească şi în Moldova. Împuţinarea traducătorilor de limbă slavonă. precum şi alţi factori. Traducerea cărţilor liturgice în limba română (din slavonă. încă în secolul al XVI-lea. Milescu şi D. au determinat înlocuirea treptată a slavonei cu româna în administraţia de stat. greacă. Lucrul acesta a fost posibil datorită sprijinului acordat de mitropolitul Kievului. prin imperfecţiunile lor. în chiliile mănăstirii Sfîntul Sava. călugării iezuiţi înfiinţează primele şcoli cu limba de predare latină la Iaşi. Un fapt important în dezvoltarea culturii din secolul al XVII-lea este întemeierea în ţările româneşti a unor tipografii. oficial. Academia domnească.a. Chiar dacă. limbile de predare erau latina. În 1641. unde îşi fac studiile. ia fiinţă. dezvoltarea unei culturi în limba poporului. încep să se manifeste preocupările teoretice ale cărturarilor români pentru unele probleme ale limbii române. în biserică şi în literatura scrisă. Alexandria). diaconul Coresi. pe lîngă călugării greci.Influenţa grecească e puternică în secolul al XVII-lea şi ajunge la apogeu în cursul secolului următor. necesitatea introducerii limbii române în biserică. viaţa culturală din ţările româneşti se înviorează. printre alţii. care a intrat în legătură cu Matei Basarab şi cu Vasile Lupu. În această epocă. maghiară) a pus în faţa traducătorilor numeroase probleme ale limbii literare. În Ţara Românească. apar cărţi populare (Floarea darurilor. Astfel. Pravilele lui Vasile Lupu şi Matei Basarab. cea 151 . În 1635. ca Sevastos Kymenytes. Apar cărţi în slavonă. greaca sau slavona. În general.

cu o intuiţie surprinzătoare. noster şi altile multe din limba latinească. În altă parte a lucrării. care îşi făcuse studiile la un colegiu umanist din Polonia. În Letopiseţul Ţării Moldovei. muiarea. a normelor etc. unii cărturari au consideratcă este util să-şi exprime în scris părerile şi să le popularizeze. Varlaam se adresează în cartea sa către „toată seminţia românească”. datorită contactului cu popoarele învecinate. Cea de-a doua bază importantă pe care se întemeiază acum unele consideraţii cu privire la limba română literară o constituie problemele originii poporului român şi a limbii române şi problema unităţii poporului român.. a rămas uluit de asemănarea dintre limba latină şi cea română. încă în prefaţa către citito. din ce izvor şi seminţe sînt lăcuitorii Ţării noastre Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti. fămeia.r unitatea şi originea comună a poporului român: „Biruit-au gîndul să mă apuc de această trudă. Gr.a neologismelor. Sînt semnificative. iar Pravila lui Vasile Lupu . găină. au pătruns cuvinte din alte limbi („aşijderea şi limba noastră din multe limbi iaste adunată şi ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur”). pe care ei le-au rezolvat. cîţi se află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal. Originea comună şi unitatea poporului român sînt afirmate mai categoric şi în alte capitole ale cronicii. ei zic caro. Cazania mitropolitului Varlaam poartă titlul Carte românească de învăţătură (Iaşi. în acest sens. 1646). formulare care va fi reluată de mitropolitul Dosoftei în prefaţa Liturghiei traduse din greacă şi tipărite la Iaşi în 1679. chiar titlurile unor cărţi. După. că toţi un neam şi odată descălecaţi sînt”. autorul trimite la „capul [=capitolul] de [=despre] graiul acestor ţări”. de la un loc sînt cu moldovenii şi toţi de la Rîm se trag”. iar capitolul Pentru Ţara Ungurească de Jos şi Ardealul de Sus zice: „românii. că de-am socoti pre amăruntu. pater. părinte. iar altele italieneşti”. ce la zicem latini: pîine. şi la Maramureş. femina. Miron Costin în De neamul moldovenilor – prima scriere românească consacrată exclusiv problemei originii românilor – subliniază. Grigore Ureche. toate cuvintele leam înţelege”).Ureche afirmă că „s-au tras de la un izvor”. ei zic gallina. 1643). vorbind despre munteni şi moldoveni. aşa cum sînt ele dezbătute mai ales de cronicari. În Predoslovia descălecării a Ţării Moldovei. carne. El afirmă apoi descendenţa romană a poporului român („de la Rîm ne tragem”) şi face chiar unele apropieri etimologice între cuvinte româneşti şi latine („de la rîmleni. adesea. 152 . în care constată că în română. mulier. în care urma să arate că în româneşte „pînă astăzi sînt cuvintele unele latineşti. al nostru. cronicarul moldovean are un capitol Pentru limba noastră moldovenească.Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeţe (Iaşi. Conştiinţa unităţii poporului român este vie la aproape toţi cărturarii epocii vechi. Pornind de la preocupări de felul acesta. ei zic panis. cum s-au pomenit mai sus. să scot lumii la vedere felul neamului.

Că nimic supt soare iaste stătătoriu. pădure. operă în care istoricul de rară erudiţie urmărea trecutul întregului popor român. pe cînd pădure e de origine latină (< paludem). întîlnim şi unele aproximaţii etimologice greşite (postulo – poftesc.cum se ştie. După ce discută părerile referitoare la originea limbii române şi menţionează unele împrumuturi din limbile popoarelor învecinate. stolnicul Constantin Cantacuzino exprimă ideea unităţii românilor din diferite provincii („rumînii den Ardeal. moldovenii şi ceştia de ţara aceasta. În lucrarea cu caracter monografic Descriptio Moldaviae. După cum se ştie însă. Asupra caracterului latin al limbii române insistă Miron Costin şi într-o altă scriere a sa: Istoria în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească. această operă a rămas neterminată. occido – ucid. pe lîngă multe derivaţii juste (oculus – ochiul. cuvinte ca: stejar. După ce arată că „întreaga temelie a vorbirii şi pînă astăzi se ţine pe limba latină”. ceea ce a contribuit la „amestecarea” cu alte limbi. cu ajutorul elementelor de limbă. heleşteu). redactată În limba polonă: Chronika ziem moldawskich z muntanskich [=Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei]. între care. păstrată într-un manuscris descoperit şi publicat de Ion Bogdan în Cronice inedite atingătoare de istoria românilor. cîte sînt. după Constantin Cantacuzino. transmitto – trimit. numai cuvîntul stejar este de origine geto-dacică. În Istoria Ţării Rumîneşti întru care să cuprinde numele ei cel dintîi şi cine au fost lăcuitorii ei atunci. cronicarul neapucînd să scrie capitolul în care intenţiona să argumenteze. despre limbă ca fenomen social în continuă schimbare: „…nici un rod osăbit de oameni în veci poate rămînea în lume. precar – priesc). fără a reuşi însă să dea exemple adecvate (se amintesc. Cantemir consacră un capitol limbii române vorbite în Moldova (Despre limba moldovenilor). autorul se opreşte asupra elementelor autohtone. D. şi problema originii comune a unităţii de neam şi de limbă a poporului român. tot un neam. prin „amestecătura” populaţiei romanice cu populaţiile vecine. Demnă de relevat este şi ideea cronicarului muntean despre caracterul dinamic al faptelor linguale. scribo – scriu). adunate şi publicate cu traduceri şi adnotaţiuni. dudău. Ideea originii comune şi a unităţii poporului român apare în mod explicit şi în Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor al lui Dimitrie Cantemir. ci toate. Bucureşti. Miron Costin dă o listă de 87 de etimoane. iar heleşteu e de origine maghiară. 153 . în curgere şi în mutări sînt zidite”. hadarag etc. tot o limbă fiind. originea romană a poporului român. Chestiunea latinităţii limbii este însă dezbătură mai pe larg într-o altă lucrare a lui Miron Costin. originea romanică a poporului român („toţi aceştia dintr-o fîntînă au izvorît şi cură”). 1895. între elementele autohtone. De asemenea. în centrul atenţiei scriitorului a fost. în aceeaşi cronică. Deosebirile de grai dintre diversele grupuri de români se explică. nici feliurile limbilor în mii de ani tot acelea neschimbate şi nemutate pot sta. încă între dînşii mult să osăbesc…”. de rînd cu hîrdău.

de obicei. Dacă vreun bărbat s-a deprins odată cu acea pronunţare. Simion Ştefan exprimă în mod categoric necesitatea creării unei limbi literare unice. fecior de babă (< filii vetulae)”). („Locuitorii din Muntenia şi Transilvania au aceeaşi limbă ca şi moldovenii. alegerea cuvintelor. împrejurul Iaşilor. le omit”). căci schimbă silabele bi şi vi în ghi. locuitorii acelui ţinut ajung. se trădează totdeauna cu gura lui că a stat prea mult la sînul maică-sa. ca şoarecele. la fonetică şi morfologie (opoziţii dialectale). D. mai culţi”. la diferenţa dintre limba vorbită şi cea scrisă. tipărit la Rîmnic în 1779). ca giur. vie (< vinea) – ghie. În acelaşi capitol. atinge şi problema marilor centre culturale în evoluţia limbii comune în general şi a limbii literare în special. Conştient de unitatea românilor din Transilvania. în măsura în care au fost exprimate. muntenii – ahăla. fenomen pe care-l considera specific vorbirii femeilor moldovence („şi femeile moldovence au o pronunţare deosebită de a bărbaţilor. şi de aceea chiar astfel de oameni se zic. m iniţial în ng. piatră (< petra) – chiatră. în prezenţa continuă a curţii domnului. tratarea regionalismelor. Dumnedzeu (> deus). Cantemir. munteanul zice jur. episcopul Rîmnicului. În vederea realizării acestei sarcini. la necesitatea unificării limbii literare. Primul cărturar român care acordă o atenţie specială problemelor limbii literare este Simion Ştefan. tipărit la Bălgrad (Alba-Iulia).).Sînt interesante părerile sale în legătură cu palatalizarea labialelor. muntenii . domnitorul moldovean avea vie conştiinţa deosebirilor dialectale dintre graiul moldovenesc şi cel muntenesc. Au chiar un număr de cuvinte necunoscute moldovenilor. în 1648. Ideile lor. cînd scriu.acuma. acmu (< nunc). greu de tot se poate dezbăra de ea şi. fără să adîncească însă aspectele acestui proces complex: „Limba cea mai curată este în mijlocul Moldovei. Ţara Românească şi Moldova. cu z polonez sau j francez. accesibilitatea vocabularului etc. precum şi de deosebirile regionale existente („Rumînii nu grăiescu în toate ţările într-un chip”). în prefaţa Mineului de ianuarie. acela (< hic). se referă la vocabular (îmbogăţirea cu neologisme. el preconizează drept criteriu de selecţionare a materialului lexical valoarea circulatorie a cuvintelor 154 . Acestea sînt coordonatele principale pe care se dezvoltă concepţia unor cărturari ai epocii vechi cu privire la problemele limbii literare.nghie etc. vorbind de graiurile subdialectului moldovenesc. De asemenea. pe care toate. Descendenţa romană a poporului român este menţionată şi de alţi cărturari români din epoca veche (Chesarie. totuşi pronunţarea lor este mai aspră. muntenii – Dumnezeu. de obicei în rîs. În Predoslovia cătră cetitori a Noului testament. Simion Ştefan ia în discuţie cîteva dintre chestiunile fundamentale ale exprimării literare. ca mie (< mihi) . ca bine (< bene) – ghine. de unii greu de pronunţat. la rolul culturii în dezvoltarea limbii literare. pi în chi: pizmă „invidia” – chizmă. fiindcă.

155 . iară să [=dacă] nu vor înţeleage toţ(i). o am făcut şi pentru lipsa dascălilor – cum am zis – ce nu sînt întru ticălos norodul nostru şi pentru neobiciaiul besericii noastre. den cît am putut. şi alte multe carele nu să ştiu rumâneaşte ce sînt. să izvodim aşea cum să înţeleagă toţ(i). ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumînii printr-alte ţări. altele. că vedem că unele cuvinte unii le-au izvodit într-un chip. că nu a îndrăznit să transpună toată slujba liturghiei în limba română şi pentru motivul că limba noastră este „scurtă”. Semnalînd insuficienţa lexicului românesc în comparaţie cu acela al limbii greceşti („că sînt cuvinte elineşti şi vorbe dupre locuri. În efectuarea traducerii sale. care unele nici la lexicoane nu să află. Astfel. Cărturarul Radu Greceanu. mai ales. a împrumutării lui odată cu noţiunea corespunzătoare din limba din care s-a efectuat traducerea („De aceasta încă vom să ştiţi. săvăi că şi pentru scurta limba noastră ce iaste. văzînd că alte limbi încă le ţin aşea.(„cuvintele trebuie să fie ca banii. Merită să fie reţinută mărturisirea lui Simion Ştefan în ceea ce priveşte strădania depusă în vederea elaborării unui text care să fie accesibil unei mase cît mai largi de cititori („Noi derept aceea ne-am silit. care a colaborat la definitivarea traducerii Bibliei (Bucureşti. nice am cutezat. de să şi află şi să înţeleg. Iară noi le-am lăsat cum au fost în izvodul grecescu. Simion Ştefan s-a lovit de lipsa în limba română a termenilor necesari redării anumitor noţiuni. şi de veşminte. alţii – într-alt chip. precum aceia. din greacă („Şi măcară că la unele cuvinte să fie fost cu nevoie tălmăcitorilor latinilor şi slovenilor. traducătorii nu o dată îşi exprimă părerile despre posibilităţile expresive ale limbii române în comparaţie cu cele ale altor limbi. în prefaţa Liturghiei traduse din greacă şi tipărită la Bucureşti în 1680. contribuind însă efectiv. la îmbogăţirea ei cu neologisme. nume de oameni şi de leamne. carele nu să ştiu rumâneaşte ce sînt. alături de alţii. O atitudine asemănătoare în anumite privinţe cu ce exprimată de Simion Ştefan manifestă Radu Greceanu şi atunci cînd traduce Mineele tipărite de episcopul Mitrofan la Buzău. noi încă le-am lăsat greceaşte. 1688). pentru că alte limbi încă le-au lăsat aşea”). de s-au mestecat cuvintele cu alte limbi. şi gangrena. adică nu are echivalente pentru absolut toţi termenii originalului („Iară Liturghia toată a o prepune pre limba noastră şi a o muta nice am vrut. că banii aceia sînt buni în toate ţările. în 1698. cumu-i synagoga şi poblican. Problema este rezolvată pe calea introducerii cuvîntului nou. de nu grăiescu toţ(i) într-un chip”). şi pietri scumpe. acelea sînt bune carele le înţeleg toţi”). nu-i de vina noastră. pentru multe alte pricini ce m-au impus. aşa şi ai noştri le-au lăsat precum să citesc la cea elinească”). mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti arată. drept mărturisesc. constată şi el „strîmtarea limbii româneşti”. aşea şi cuvintele. În legătură cu opera destul de anevoioasă de traducere a cărţilor religioase în limba română. ce pînă astăzi n-au ţinut”).

forma scrisă a acestei limbi. Cît priveşte aspectul fonetic al acesteia. cărturarii români din epoca veche aveau totuşi o noţiune mai mult sau mai puţin vagă referitoare la aspectul cel mai îngrijit al limbii comune a poporului. cît şi pe plan geografic. Să vedem care este structura limbii literare a epocii vechi. de a folosi un vocabular „actual”. dat fiind că aceşti termeni apar în graiul din regiunea respectivă („le-am lăsat aşa după obiciaul cum grăiesc pre aciaste locuri”). a rădica. caracteristica principală a procesului de evoluţie a limbii române literare este tendinţa de impunere treptată a unei norme supradialectale. în stilurile limbii. Pentru marea majoritate. În epoca veche. pe care le-a folosit. aşa cum apare ea în cărţi. neşte. spre deosebire de cărturarii amintiţi mai sus. atît în plan vertical. pe care astăzi îl numim limbă literară. mai accesibilă şi mai nuanţată. După cum am văzut. el îi avertizează pe cititori că vor întîlni în textul traducerii o serie de termeni regionali. e vădită preocuparea cărturarilor epocii de a se exprima într-o limbă din ce în ce mai îngrijită. este cea mai aleasă. Ioan Zoba îşi dă seama că în vorbirea românilor din diverse regiuni există unele nepotriviri. deci îmbogăţit şi înnoit sau de a pune în circulaţie cuvinte noi. Cu toate că au lipsit factorii diriguitori şi coordonatori ai acestui proces. în 1683. alduiala – binecuvîntarea şi altele”. Totuşi. vom observa că se menţin cu valoare de normă următoarele particularităţi: păstrarea vocalei ă: a lăcui. nu pot veni la tălmăcit”). a răsipi. conservarea lui e în: den. Aceste preocupări constituie nişte dovezi incontestabile că atenţia multor cărturari s-a îndreptat tocmai spre cultivarea aspectului celui mai îngrijit al limbii comune. tipărit la SasSebeş. de a renunţa la particularităţile dialectale. hasna – folosul.iară pentru îngustarea limbii româneşti. Preocupările referitoare la anumite aspecte ale limbii literare apar la noi în activitatea de traducere a cărţilor religioase şi în strînsă legătură cu deşteptarea interesului pentru originea limbii şi a poporului român şi cu formarea conştiinţei unităţii de limbă şi de neam a poporului român. cum „iaste: în alean – împotrivă. Diferită de poziţia avansată adoptată de Simion Ştefan şi Radu Greceanu apare atitudinea exprimată de popa Ioan Zoba din Vinţ în Cuvîntul cătră cetitori al Sicriului de aur. Radu Greceanu arată că s-a străduit să dea o traducere cît mai pe înţelesul cititorilor („Iară eu am iscodit şi în tot chipul m-am nevoit a nu lăsa nici un cuvînt ca să nu dea întru înţelegerea limbii noastre cei rumâneşti”). adică în toate provinciile locuite de români. a nemeri. cum există în epoca modernă. 156 . fără a fi folosit un termen propriu pentru a denumi limba literară şi fără a fi consacrat lucrări speciale dezbaterii problemelor limbii literare.

înnoieşte. diftongul îi în mîine. nu numai la scris. băte.trecerea lui î la u în a umbla. ceea ce confirmă presupunerea că forma grafică 0 avea suport şi la rostire. Se constată o tendinţă de individualizare a principalelor variante de tip nordic. a umfla. singe.. Toate variantele literare nordice (moldoveană. în cronicele muntene. sint. din. purtătoriu).este frecventă. grăiaşte.sincoparea lui i în drept. transilvăneană) păstrează africatele dz şi gi în cuvintele moştenite din latină (dzi. să vinim. se menţine şi î. Pe lîngă aceste. diftongul ea devine a după ş. - Pierzîndu-şi cea mai caracteristică trăsătură fonetică. Printre acestea menţionăm: ă>i prin asimilare în a ridica. Se menţin ca norme fundamentale z şi j în elementele latine (zic. ia > ie. închiderea lui e neaccentuat: aproapi. a nimeri. în poziţie finală: abie. bănăţeană. grijaşte. vorovăscu. Alături de fonetismele arhaice. uraşte). în varianta literară munteană îşi fac loc cîteva inovaţii determinate de contactul limbii scrise cu graiurile din această zonă. prieten. apare r muiat în sufixele –ar şi -tor (morariu. tăiet. apa şi forme noi. varianta literară din Transilvania de nord se apropie de cea moldovenească şi de cea transilvăneană de sud-vest. să margă. hiare. î>u sub influenţa lui m: a umbla. La sfîrşitul secolului al XVII-lea. mai ales. a după labiale. dreptate. rotacismul. trecerea lui î la i în cuvinte ca: atita. joc). în cuvintele care astăzi se ortografiază cu u: împle. respectiv. să răpadă. se păstrează vocalele anterioare după labiale (iubesc). dar numai atunci cînd în silaba palatalizarea labiodentalei f în stadiul h: hire. nişte. cu toate acestea. . ride. a umple. îmflă. careli. ia > ie: boier. r (şarpe. priiaten. tinăr etc. comune tuturor variantelor literare. e>i în citi. o dată cu deplasarea activităţii tipografice din Oltenia spre centrul Munteniei. spăriet. grăieşte.- grafiile cu ia netrecut la ie continuă să fie majoritare: iaste. j. a risipi. . Cele mai importante trăsături ale acestora sînt: diftongul ea > e: avea. a umfla. îmblă. mai ales. întîrziet. apar şi inovaţii. Structura fonetică a variantei literare muntene suferă puţine schimbări faţă de epoca anterioară. Structura morfologică păstrează şi în această perioadă numeroase forme vechi şi populare. preluate mai tîrziu de limba literară modernă. piste: e şi ea sînt înlocuiţi cu ă. următoare nu se află un sunet palatal sau muiat: bat (beat). a umplea. mai ales. Aceste inovaţii sînt: . gioc). pîine. dintre. majoritatea de provenienţă 157 . cîine.

în schimb. numele proprii apar articulate: Radul vodă Negru. poci. careşi. greşeala Radului –vodă. în toate celelalte se generalizează formele iotacizate ale carevaşi şi la cele demonstrative: acestaşi. folosirea unei singure negaţii în loc de două (nici ştiu. a suferit modificări fundamentale. Brîncoveanului. de la: în mijloc de besearecă. şi plural (el. atunce a spus a tot norodul. carele. moştenit din latină: oame. din pîntecele de la maică-sa.dialectală. feciorul Mihnii -vodă. Structura sintactică a textelor acestei perioade. precum şi dativul cu la: au dzis la şoltuzul. cheltuiele. sînt mai frecvente formele de genitiv analitic construite cu prepoziţiile a. III sg. dintre care unele s-au impus mai tîrziu ca norme unice ale exprimării culte româneşti. deşi mai păstrează unele trăsături arhaice de tipul dativului adnominal (era nepot lui Traian). întrebuinţarea auxiliarului au la perfectul compus la pers. Textele epocii mai păstrează unele particularităţi arhaice de tipul dislocărilor sintactice dezordonate (şi ne de greşeale curăţeşte). la cele nehotărîte: cevaşi. . acordul în caz al substantivelor în genitiv şi dativ cu atributele şi apoziţiile (starea cetăţii Cameniţii).formele pre şi supt au încă o largă circulaţie. va să-l spînzure. pămînte. acordul gramatical după înţeles (căci neamul turcilor sînt mai întălepţ). izbînde. iar unele prepoziţii sînt întrebuinţate cu valori diferite de cele pe care le au în limba română contemporană. . cu excepţia variantei bănăţene. Dintre fenomenele morfologice care au încă o frecvenţă în textele din toate provinciile româneşti se numără: pluralul în e la unele substantive feminine şi neutre: amăgele. circumstanţiala cauzală se introduce prin pentru 158 . nici pot face). genitiv-dativul în iei (nopţiei) apare mai rar. vocativul masculin în e. cumulul de conjuncţii (şi încă căci că şi de multe ori voievozii).condiţionalul perfect construit cu auxiliarul a vrea: n-ar vre scăpa şi formele de perfect simplu arhaic dziş. Complementul direct nu este reluat de pronume atone (pre dînsul (îl) împodobeşte). Diverse tipuri de propoziţii sînt introduse prin conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale specifice limbii vechi. spuş sînt însă mai rare decît în perioada arhaică. Bunăoară. la. spui. - verbelor: (eu) auz.. carii. talpe. de. encliza particulei şi la pronumele relative: cineşi. sai etc.sînt răspîndite şi formele de viitor construite cu va + conjunctivul prezent: va să vie. văz. . . pronumele relativ care este articulat: carea. ei) au fost. cum că introduce completiva directă (măcar că ştim cum că adormirea iaste moarte trecătoare).mai mult ca perfectul perifrastic (au fost grăit) şi de viitor format din prezentul indicativ al verbului a avea + infinitivul verbului de conjugat (n-are a se duce).

ce (ci). o metamorfoză remarcabilă. traducătorii cărţilor bisericeşti au putut evita. D. întîlnim aproape toate elementele proprii sintaxei populare. cu ajutorul conjuncţiilor coordonatoare şi. şi i-au făcut toţi scrisori la mînă. C. sintaxa cărţilor bisericeşti cunoaşte prin pana lui Varlaam şi Dosoftei. iar circumstanţialele finale au ca element introductiv conjuncţia de (ascultaţi de vedeţi ce zice fericitul Pavel). apare şi înaintea predicatului: „Şi o au trimis la împărăţie de o au vădzut” (Gr. şi împăratul" (Gr. întrerupte adesea de maxime şi sentinţe livreşti ori de proverbe şi zicători. în bună măsură. III-a sg.căci (dară păcatul încă nu l-au isprăvit cu lucrul. De pildă. Urmînd modelul vorbirii populare. complementul direct exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui personal de pers. livresc. şi verbele auxiliare din componenţa unor moduri şi timpuri compuse : „…ce foarte un lucru puţin…". Frazele ample. În acelaşi sens. alcătuite din propoziţii principale. În timp ce cronicarii savanţi (M. cu o structură complexă. trebuie remarcată şi topica unor părţi de propoziţie care în construcţiile sintactice actuale ocupă alt loc. în bună măsură. distingem două maniere diferite de exprimare. constituie o trăsătură specifică. Tot o particularitate a exprimării populare este şi reluarea printr-o formă conjunctă a pronumelui personal: „Şi după ce l-au slobozitu-l turcii să margă la casa-ş şi apropiindu-se de casa-ş. legate între ele mai ales.Ureche). O situaţie similară întîlnim şi în topica unor instrumente gramaticale cum sînt: adverbul foarte. ce se caracterizează printr-un stil retoric bombastic. Cantacuzino. iar: "a doua dzi s-au tocmit şi boierii cu Dumitraşco-vodă şi mitropolitul. Ureche). construcţiile sintactice greoaie şi neconforme cu structura limbii române. sau pentru căci n-au avut putere să facă aceia ce pohtea). prin Antim Ivireanul şi episcopul de la Rîmnic Chesarie. morfem al superlativului absolut. adesea incompatibilă cu ordinea cuvintelor în româna populară. Principala trăsătură a sintaxei cronicarilor savanţi este preferinţa pentru o topică aparte. Cantemir şi atestă influenţa literaturii bizantine. "lăsa-o-a oastea turcească la Hotin”. Cantemir) s-au străduit să dea sintaxei româneşti o înfăţişare particulară. prin perioade lungi şi întortocheate. a sintaxei lui D. sintaxa lor dobîndind astfel un caracter elaborat. În structura sintactică a textelor laice. structura sintactică a limbii celorlalţi cărturari români. în primul rînd. numai ce au vădzut că-i arde şi casa-ş” (Gr. cu sintaxa vorbirii populare. se identifică. şi au iscălit toţi. Ureche). înzorzonat. Costin. 159 . nu mai puţin erudiţi. Cu toate acestea. În scrierile cronicarilor mai puţin erudiţi. pe care le întîlneam atît de frecvent în limba cărţilor traduse din secolul al XVI-lea. Ei preferă frazele scurte. dar mai ales.

voie vegheată „protecţie”. n-au şovăit se creeze cuvinte noi. la derivare cu sufixe şi prefixe. Textele laice au un vocabular incomparabil mai bogat şi mai variat decît cele bisericeşti. fără să ignoreze împrumuturile externe. precum şi altele. lexicul a suferit cele mai importante inovaţii în acest răstimp. de vreme ce cărţile religioase erau destinate unui public foarte larg. Ivireanul. un caracter compozit. lexicul literar din această epocă prezintă. s-au mărginit la moştenirea pe care le-o puneau la îndemînă graiurile populare din provinciile în care trăiau. Ştefan). adesea. un mare număr de neologisme greceşti. Tot în această perioadă consemnăm strădania cărturarilor noştri de a crea o terminologie ştiinţifică românească. pe cînd cele turceşti se referă la viaţa materială. punînd la contribuţie şi mijloacele interne de îmbogăţire a vocabularului. Se menţin încă numeroase elemente lexicale vechi. la cuvinte compuse şi chiar la termeni regionali. Dintre aceste elemente amintim cîţiva termeni împrumutaţi din slavonă pe cale livrească: blagoveştenie. au pus în circulaţie un număr mare de neologisme şi calcuri. formate pe terenul limbii române sau împrumutate din alte limbi. pe care s-au străduit să le adapteze la structura fonetică şi morfologică a limbii române. menţinute pînă azi în terminologia religioasă a românilor. latineşti şi turceşti. Vocabularul cărţilor religioase din această perioadă este mai bogat şi mai variat decît cel pe care l-am întîlnit în scrierile similare din secolul al XVI-lea. neştine „cineva”. S. Cu toate acestea. în schimb. cum sînt: a cerşi „a cere”. vocabularul scrierilor bisericeşti cuprinde şi unele arhaisme ori împrumuturi mai vechi din slavonă. Sînt abandonate acum majoritatea slavonismelor puse în circulaţie în textele româneşti din secolul al XVI-lea. pe care româna modernă nu le-a preluat. neomogen din punct de vedere social şi cultural. blagocin etc. puitoriu de lege „legiuitor” etc. Dosoftei. În cărţile bisericeşti. se recurge la mijloace de exprimare proprii vorbirii populare. Dar. ei au apelat nu numai la împrumuturi lexicale din alte limbi. Elementele lexicale împrumutate din latină şi greacă privesc mai ales viaţa spirituală. adoptîndu-se. lucoare „lumină”. Cu toate că în lexicul variantelor literare româneşti 160 . ci şi la calcuri. între care D. a blagoslovi. Scriitorii savanţi. de asemenea. Pe lîngă termenii populari. Pentru atingerea acestui scop. Explicaţia trebuie căutată în cultura traducătorilor (ne referim la Varlaam. În textele bisericeşti mai întîlnim o serie de calcuri sau construcţii calchiate după alte limbi. Necesitatea de a spori cît mai grabnic posibilităţile de exprimare îi determină pe marii cărturari – aproape fără excepţie poligloţi – să caute cu asiduitate în vorbirea populară şi în limbile pe care le cunoşteau termenii de care aveau nevoie. precum şi unele locuţiuni specifice vechii române de tipul peste fire „extraordinar”. a prepune „a bănui” – toate moştenite din latină. Cantemir s-a distins ca cel mai autorizat reformator al lexicului românesc literar. chiar „clar”. dar şi în progresul general al limbii române literare. a custa „a trăi”. A.Ca şi celelalte compartimente ale limbii. a da mulţemită „a mulţumi”. aceasta fiind soluţia cea mai potrivită. Ceilalţi cărturari.

adverbe: abitir. glod. prin strădania unor învăţaţi (C. a şugui. moft. considerate la începutul secolului al XVIII-lea ca arhaice şi nepotrivite pentru textele cu caracter laic. cafea. în moda şi obiceiurile de la curte. teanc. bre!. hal. Înlocuind slavona în funcţiile ei de limbă a culturii. au pătruns în limba română şi numeroase neologisme de origine latină şi romanică. Cantacuzino. termeni abstracţi: belea. medicină. filozofie. geam. taman etc. domniile fanariote au determinat unele modificări în structura administrativă a ţărilor române. ţinterim. lucrări de fizică. În primul rînd. La rîndul lor. şerbet. ceardac. tejghea. agronomie etc. ciobotă. s-au păstrat pînă astăzi. chef. în majoritate. harbuz. ci şi un fond lexical bogat. comerţ: chilipir. care să poată asigura exprimarea corectă a celor mai însemnate idei. haz etc. floră: arpagic. compunere. logică. Se impunea crearea unei terminologii ştiinţifice româneşti. hatîr. fapt care s-a reflectat şi în lexicul limbii literare din această perioadă. a sudui. cearşaf. capabil să pună la îndemîna vorbitorilor nu numai o structură fonetică şi gramaticală unitară. puţine dintre acestea au o circulaţie limitată. marafet. duşumea. liliac. doldora. sentimente şi noţiuni. buluc. interjecţii: aman!. D. cît şi prim mijloace externe (împrumuturi din alte limbi). pilaf. cu neologisme de origine greacă şi turcă. ciulama. ghiveci. precum şi în viaţa social-politică şi culturală. harbuz. dulgher. trebuia acoperit golul ce se crease prin abandonarea slavonismelor lexicale. se referă la: tava etc. omăt. Împrumuturile turceşti privesc aproape exclusiv viaţa materială şi cea socială. pită ş. cazma. în limba noastră. pîntece. matematică. gramatică. pătlăgea. meserii: boiangiu. în primul rînd. magazie.a. întrucît au pătruns şi în graiurile populare. Cantemir). raft. era normal ca şi vocabularul limbii literare din ţările române să se îmbogăţească. iaurt. 161 . balama. româna literară trebuia să devină un mijloc de exprimare modern. era firesc să se încerce îmbogăţirea vocabularului românesc atît prin mijloace interne (derivare. absolut necesară într-un moment cînd începuseră a se scrie şi a se traduce. schimbarea clasei morfologice).pătrund acum numeroase elemente regionale. Paralel însă. muşteriu. realizarea acestui deziderat impunea înfrîngerea unor dificultăţi deosebite. halva. Cuvintele turceşti care. Printre ele menţionăm: arină . În aceste condiţii. dovleac. cîntar. alimentaţie: baclava. sarma. Desigur. Într-o vreme cînd asupra vieţii noastre social-politice şi culturale se exercita o puternică influenţă orientală. pingea etc. halal! locuinţă: acaret. bostan. curechi . cazan.

cu ajutorul sufixului -giu (-ciu) s-au creat substantivele: barcagiu. mulţi dintre învăţaţii munteni şi moldoveni s-au folosit de greacă pentru a-şi redacta lucrările sau. escroc”. Influenţa turcească asupra limbii române a fost limitată în timp şi spaţiu şi a atins numai anumite sfere ale vocabularului.. dandana (< tc. 162 . ciftiric „moşie. În această perioadă. Astfel. adverbe şi interjecţii. pentru a completa golurile din vocabularul românesc. „bătrîn ramolit”. Alţi termeni de origine turcă şi-au schimbat valoarea semantică. pehlivan (< tc. tutun / duhan. în secolul al XVIII-lea. Iată o serie a cuvintelor greceşti. haraba (Moldova) – chervan (Muntenia). dulap / almar. crailîc. adoptaţi în Principate. tantana „alai militar”) – rom. savanlîc. uneori. pentru că. mai ales. a spudaxi „a-si face studiile”. în cele două provincii. Din turca osmanlîie românii au împrumutat numai substantive. După cum am mai menţionat. „şarlatan. cearşaf / lepedeu. duelgiu. termenilor de origine turcă. cel puţin. scandalagiu. dar nici ei n-au avut o atitudine identică faţă de ele. vivliotecă „bibliotecă”. care s-au încadrat în sistemul derivativ românesc. elciu „ambasador creştin pe lîngă Poartă” etc. dintre care multe au fost abandonate în secolul următor: ştiinţe şi învăţămînt: agramat „ignorant”. barmengiu. grecismele se referă la termenii din sfera spirituală. tragodie „tragedie”. artă: melos „cîntec”. cu sufixul –lîc (-lîc) s-au format cîteva substantive cu sens ironic: avocatlîc. adjective. limba română a împrumutat din turcă numeroşi termeni oficiali. le corespund elemente lexicale maghiare sau germane: catifea / barşon. Turcismele au fost acceptate numai de munteni şi moldoveni. arendă”. Nici un verb de origine turcă n-a pătruns în limba română. care nu poate fi adaptată sistemului verbal românesc. pehlivan „acrobat”) – rom. în timpul domniei grecilor fanarioţi. au pătruns în limba română şi cîteva sufixe. Odată cu neologismele turceşti. „belea. Influenţa neogreacă s-a exercitat.. Printre aceştia se numără: agă „căpetenie militară”.În epoca fanariotă. tertip (< tc. au fost adoptate sinonime turceşti diferite: bostan (Moldova) – dovleac (Muntenia). căpătînd în limba literară actuală înţelesuri noi. tertip „plan”) – rom. truc”. pomanagiu etc. În varianta literară din Transilvania. vivlion „carte”. de obicei. cînd a atins apogeul. savanţi sau istorici. întîmplare neplăcută”. servind la crearea unor cuvinte noi de diferite origini. beşli-aga „căpitan de beşlii”) – rom. „şiretlic. ironice sau depreciative: beşleagă (< tc. musicos „muzician”. carvasara „birou vamal”. deoarece verbele turceşti au terminaţia -mak sau -mek. care n-au pătruns în vorbirea populară şi au fost abandonaţi încă la începutul secolului al XIX-lea.

milion. pe baza căreia au încercat. să lărgească şi să modernizeze vocabularul limbii române literare. În scrierile lor. Costache Conachi. cînd învăţaţii transilvăneni vin să propage prin scrierile lor convingerile pe care se întemeiază renaşterea noastră de la începutul secolului trecut. 1920. Se înmulţesc şcolile cu predare în limba română.1. iar prin cîţiva poeţi şi scriitori (Enăchiţă Văcărescu. precum şi în veacul următor. cînd apare la Viena gramatica lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai Elementa lingue dacoromanae sive valachicae. au devenit izvorul cel mai însemnat de modernizare a lexicului românesc. Fireşte. „O etapă de regenerare începe pentru întreaga noastră intelectualitate. experienţia. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. argument. calendar. senat etc. paradă. şi de multe ori au reuşit. iarăşi. asupra variantelor literare din Moldova şi Muntenia. armistiţie. a administra”. epidemie. cei mai de seamă reprezentanţi ai curentului novator ce caracterizează această epocă se numără toţi acei cărturari 1 Ov. apar în ţările române semne ale modernizării vieţii social-politice şi economice. Influenţa greacă s-a exercitat. scrie Ovid Densuşianu. ţaţă „mătuşă”. administraţie: anaforă „raport adresat Domnului”. 163 . Literatura română modernă. un rol deosebit de important în această privinţă l-a avut Şcoala ardeleană şi curentul latinist de mai tîrziu. coronaţie. monetă. cea latină. p.- politică: aftocrat „autocrat”. în primul rînd franceza şi italiana. totodată. zulie „gelozie”. avocat. providenţia. Remarcabilă prin consecinţele ce le va avea şi asupra dezvoltării limbii literare este tendinţa de laicizare a întregii culturi româneşti scrise. se traduc lucrări din cele mai diverse ramuri ale ştiinţei. politie „stat. Ceea ce dă caracter deosebit acestei epoci este faptul că toţi care au scris în acest timp au urmărit aceleaşi idei şi au dat un exemplu rar de solidaritate intelectuală”1. latina şi limbile romanice. milă. Spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea. eterie „revoluţie”. Între cei dintîi şi. familie: babac „tată”. eclipsă. Densuşianu. metafizică. Dinicu Golescu) începe a se închega o literatură cultă în limba naţională. pentru că în Transilvania învăţaţii români au apelat la o altă limbă de cultură. a chivernisi „a guverna. se editează manuale. Bucureşti. găsim o serie de neologisme de tipul: activitas. Iancu Văcărescu. O serie de elemente latine şi neoromanice au fost introduse şi de cărturarii epocii în discuţie. Problemele şi evoluţia limbi române în perioada anilor 1780 – 1840 Data care marchează punctul iniţial al perioadei moderne a limbi literare române este anul 1780. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821) marchează trecerea spre epoca modernă a istoriei poporului român. oraş”.

consemnează multiplele sensuri pe care le pot avea termenii respectivi. reprezentanţii Şcolii Ardelene şi-au pus pentru prima dată în mod deliberat problema creării limbii literare. R. Teodorovici.a. Alături de ilustrele nume ale corifeilor Şcolii Ardelene. dau indicaţii cu privire la scrierea şi pronunţarea cuvintelor înregistrate. mai ales că în vremea ceea se foloseau de alfabetul latin majoritatea popoarelor europene. Diaconovici-Loga. Învăţaţii Şcolii ardelene au arătat şi aici drumul pe care trebuia să-l străbată limba română. Gheorghe Şincai. Rosetti. 164 . Limba română în sec. trebuia să se înlocuiască. I. mai ales în epoca de formare a limbii culte. I. Iorgovici. dar foarte importante pentru istoria culturii româneşti. Totodată. Ei au văzut în limbă nu numai un instrument de cultură în general. Ei şi-au dat seama de faptul că modernizarea limbii române literare nu se poate face în afara contactului cu limba latină şi cu limbile romanice „surori”. s-au străduit să asigure emanciparea culturală şi socială a românilor transilvăneni. Tempea. V. Introducerea şi adaptarea neologismelor. de a 1 Al. mai întîi. Colosi. Aşadar. 1956. trebuiau scrise gramatici. ci şi un mijloc al exprimării artistice. Una dintre problemele fundamentale ale oricărei limbi literare este îmbogăţirea vocabularului cu termeni şi sensuri noi. una dintre preocupările de căpetenie ale reprezentanţilor Şcolii ardelene a fost alcătuirea lucrărilor de acest fel. trebuiau elaborate principiile ortografice. Corneli s. cum ar fi: P.români din Transilvania care. Alături de gramatici. Budai-Deleanu. Începuturile unora dintre ei. dar mai ales. XIII-XVI. la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea. Petru Maior şi Ion BudaiDeleanu. Or. în special ale lui I. ei s-au străduit să creeze o terminologie adecvată cerinţelor momentului istoric respectiv. menite să faciliteze introducerea alfabetului latin în scrisul românesc şi. se cuvine să amintim aici şi cîteva nume mai puţin cunoscute. este o muncă complexă şi anevoioasă. p. C. Ele pun la îndemîna tuturor un material lexical bogat. ca Samuil Micu. Dar unificarea limbii se realizează deplin abia atunci cînd vorbitorii respectă şi un anumit număr de reguli morfologice şi sintactice. alfabetul chirilic. trebuie să arătăm că aceşti pionieri ai culturii româneşti au avut în vedere şi aspectul estetic al limbii.15. chiar şi cele care nu vorbeau limbi neolatine. să favorizeze unificarea limbii literare din punct de vedere fonetic. Rosetti1. Şcolii ardelene îi datorăm şi elaborarea celor dintîi dicţionare româneşti. sinonimele acestora şi cuvintele mai puţin uzuale. În sfîrşit. în acelaşi timp. un rol fundamental în procesul de formare şi de îmbogăţire a limbilor literare îl au dicţionarele. Pentru aceasta. Fiind posesori ai unor temeinice cunoştinţe filologice. cum zicea Al. „haină împrumutată şi rău adaptată limbii române”. Este lesne de înţeles că nici o limbă literară nu se poate unifica din punct de vedere fonetic atîta vreme cît cei care o vorbesc şi o scriu nu sînt constrînşi să respecte norme ortografice şi ortoepice precise. Pentru stabilirea acestor reguli.

nu la cea română. Prima încercare de a pune în practică acest punct de vedere o găsim în Carte de rogaciuni pentru evlavia homului creştin. fără numai ca prin normă. ci să le aleg după cum pre unele locuri mai bine vorbesc româneşte decît pre altele. afirmînd că „…vorba sau limba muselor nu este altă fără limba întru care se învaţă ştiinţele. numai cît este mai curată de toate smintelile ce se află în limba lămurită şi adusă la regulile gramaticeşti. Gh. La sfîrşitul acestei cărţi. reprezentanţii Şcolii ardelene şi-au propus să elaboreze un s i s t e m o r t o g r a f i c b a z a t p e p r i n c i p i u l et imo lo g ic. autorul indică alfabetul utilizat (identic cu cel latin) şi dă unele explicaţii ortografice. de graiul şi de stilul cel din cărţile bisericeşti”. îl găsim în prima gramatică amintită mai sus: Elementa linguae daco-romanae sive valachicae. că Biblia de la Bucureşti (1688) a fost tipărită „cu foarte şi încurcată aşezare şi întocmire a graiului românesc şi mult osibit de vorba cea acum obicinuită şi mai ales. Filologi autentici. Şincai în această gramatică era menită să asigure 165 . Petru Maior distingea şi el varianta literară de cea populară a limbii. în prefaţa Bibliei tipărite la Blaj în 1795.” Samuil Micu constată. dar el se referea la limba latină. prin care trebuie să se îndrepte toţi oamenii. în prefaţa primei gramatici româneşti tipărite. Micu a sesizat evoluţia limbii române în secolul scurs de la tipărirea Bibliei de la Bucureşti şi tocmai de aceea îşi propune să dea o nouă tălmăcire textului sacru. Reiese de aici că S. precum am şi făcut. arată că unicul scop al acestei lucrări este perfecţionarea limbii materne: „M-am străduit cît am putut ca de la cuvintele şi vorbele cele tocmai româneşti nicicum să nu mă abat şi depărtez. Un sistem ortografic cu litere latine bazat tot pe criteriul etimologic. Ortografia propusă de S. Cea mai preţioasă constatare teoretică privitoare la limba literară o face însă I. precum şi a altor oameni. apoi şi înmulţită cu cuvinte obicinuite de învăţături. Acţiunea conştientă întreprinsă de filologii Şcolii ardelene pentru unificarea şi prelucrarea limbii literare poate fi urmărită în cele mai multe dintre scrierile acestora. buni cunoscători ai istoriei limbii române. tipărită cu alfabet latin de Samuil Micu la Viena în 1779.crea şi dezvolta limbajul nostru poetic marchează debuturile încununate de succes ale limbii poetice româneşti. care nu se află în vorba de obşte”. BudaiDeleanu în lucrarea sa Dascălul pentru temeiurile gramaticii româneşti. Şincai. să se îndrepte şi să sporească şi limba noastră. În felul acesta. Această limbă se află la toate neamurile politice [=civilizate] la care folosesc învăţăturile şi este în sine tot aceeaşi limbă a norodului de obşte. nu pentru altă ceva. dar mai pe larg explicat şi argumentat. Micu şi Gh. Astfel. ei sperau să apropie aproape pînă la identificare limba română scrisă de cea latină. Aici filologul transilvănean dă cea dintîi definiţie a limbii literare. în care să fixeze noua fizionomie a limbii culte.

desigur. mai ales. bazată pe principiile morfologic şi fonetic. Totuşi. de asemenea. Totodată. Şincai. I. adoptînd sistemul italian de scriere a consoanelor africate (principiul silabic): ci. Maior admite şi alte principii ortografice. o ortografie ştiinţifică. Fără îndoială. cu toate că propune o ortografie etimologică. î. Mai trebuie să menţionăm că. rîu). e (mîna. ceea ce i-ar fi obligat pe intelectualii noştri să se orienteze mai grabnic spre cultura latino-romanică. ge şi utilizînd prima dată semnele ş şi ţ. Prima. Ceilalţi reprezentanţi ai Şcolii ardelene au susţinut. prin care ideea abandonării scrierii chirilice în favoarea celei latine a cîştigat un loc sigur şi definitiv în conştiinţa intelectualilor români. în Transilvania. Adoptarea scrierii etimologice ar mai fi avut o consecinţă: integrarea mai rapidă a culturii noastre în cea romanică. apar numeroase cărţi cu alfabet latin. Iordan. Astfel. „…pe lîngă faptul că este 166 . Petru Maior fost cel dintîi care s-a ocupat în mod special de ortografie şi a tipărit chiar o lucrare în acest sens: Ortographia romana sive latino-valachica cum clavi. Probabil că acest lucru a fost sesizat şi de Gh. de vreme ce în a doua ediţie a gramaticii. că un astfel de sistem de scriere era aproape impracticabil pentru cei care nu cunoşteau latina. ci. fără să indice şi numele lui S. deprinderea acestui principiu ortografic implică o bună cunoaştere a limbii latine şi. uşă. la acea dată nici tradiţia ortografică impusă prin scrierile româneşti din secolele anterioare nu corespundea realităţii fonetice. Dar. Încercarea lui Ienăchiţă Văcărescu de a simplifica alfabetul chirilic şi de a stabili reguli ortografice a rămas fără ecou. păstrate şi în ortografia actuală. Nici pentru scrierea cu litere chirilice nu se elaborează. pe care o tipăreşte la Buda în 1805. se simte obligat să facă unele concesii principiului fonetic.o „haină cît mai latinească” limbii române şi cerea din partea celor ce s-au încumetat s-o utilizeze serioase cunoştinţe de fonetică istorică. apărută la Buda. Aici. În plus. gi. cea amintită mai sus. în 1819. De aceea constatăm şi un anumit haos chiar în scrierea tradiţională cu litere chirilice. aςezemênt. primii reprezentanţi ai Şcolii ardelene şi-au tipărit cele mai importante opere tot cu vechiul alfabet. Micu. aşa cum afirmă acad. ustia > rom. Aşa se face că aproape toţi lingviştii transilvăneni au propus şi au susţinut în exclusivitate sistemele ortografice mai mult sau mai puţin etimologice. ideea înlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin şi propagat principiul etimologic în ortografie. pînă la începutul secolului al XIXlea. a gramaticii istorice româneşti. pentru î se propun semnele î. deşi au luptat consecvent pentru înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin. pentru că voiau să se facă înţeleşi de către toţi românii şi pentru că şi-au dat seama că vremea reformelor ortografice totale nu sosise încă. Pentru ş se recomandă semnul ς: uςia < lat. de la 1800 încolo. deşi e scrisă în limba latină (doar exemplele sînt româneşti) este deosebit de importantă pentru că e cea dintîi gramatică românească tipărită. Filologii transilvăneni ne-au lăsat şi cîteva gramatici. P.

ea are meritul de a fi servit multor străini. care s-au străduit să elaboreze şi să tipărească gramatici româneşti destinate mai ales şcolarilor. cum ar fi cea privitoare la declinarea cu articol. 1956. de alţi învăţaţi români. doctorul I. încercînd să găsească forme şi pentru Abl. La capitolul Sintaxa. să-şi dea seama de originea latină a limbii române. peste ceva mai mult de jumătate de secol (1836).751. să înveţe româneşte şi. Exemplul lui S. regimul anumitor verbe. Lucrarea cuprinde 4 capitole: 1. suntem. spaniola. Astfel. cunoscători ai limbii latine. unul. se declină. cu toate că acesta dispăruse încă în latina preromanică. forme de viitor pentru modurile imperativ. la scurtă vreme. 3. Gramatica lui S. italiana etc”1. alcătuieşte o gramatică în limba germană Deutsch walachische Sprache. Vrînd să dovedească însă că structura gramaticală a limbii române se confundă cu cea a limbii latine. Micu şi Gh. ei susţin că nu avem decît două genuri: feminin şi masculinâ. apărută la Viena în 1788.prima gramatică tipărită a limbii noastre. de asemenea. Lăsînd la o parte greşelile inerente pentru vremea în care au fost elaborate regulile şi lucrarea. mai ales. şi anume Fridrich Diez. cînd şi cum trebuie folosit articolul etc. noi sentem (sîntem) etc. Molnar-Piuariu. 1 LRC. fără temei.. Şincai. pornind de la Elementa linguae daco-romanae sive valachicae a lui S. ca un idiom romanic egal îndreptăţit în ochii specialiştilor cu franceza. Se adoptă forma populară a indicativului prezent de la verbul a fi: eu sent (sînt). cei doi autori au făcut un însemnat pas înainte faţă de predecesorii lor. întemeietorul filologie romanice ca disciplină cu adevărat ştiinţifică. Formarea cuvintelor. nu ţin seamă de reducerea cazurilor în limba română. trebuie să reţinem că prima gramatică românească tipărită a adus o contribuţie reală la fixarea celor dintîi norme ale limbii române literare moderne. Ortografia. 167 . mai potrivite şi mai conforme cu structura limbii române. 2. Etimologia. cum ar fi: formarea acuzativului cu prepoziţia pre. Disting. Utilizînd terminologia şi clasificările gramaticilor latineşti. Şincai are o importanţă deosebită şi pentru formarea terminologiei gramaticale româneşti. 4. avea s-o consacre. În capitolul I sînt expuse principiile ortografiei etimologice latinizante. Printre aceştia. de asemenea. Dar şi aici se dau numeroase reguli judicioase.Şincai a fost urmat. p. foarte redus de altfel. devenit parte integrantă a cuvîntului.. iar la sfîrşit se dă un mic glosar român-latin. ei identifică sintaxa verbului românesc cu cea a verbului latinesc. Micu şi Gh. Micu şi Gh. Sintaxa. infinitiv şi chiar pentru participiu. care folosiseră o terminologie slavonă greoaie şi o clasificare complicată. şi nu forma latinizantă sînt. o exagerare. despre care se spune că numai articolul. În capitolul al II-lea Etimologia (Morfologia) se fac numeroase constatări juste. ceea ce este.

ba chiar. judicioase şi vădesc orientarea autorului mai ales spre formele ce s-au impus mai tîrziu ca norme ale limbii literare moderne. 3. care nu este. deşi are caracter normativ. apare la Buda cartea bănăţeanului P. z. respinsă. tot la Buda. Sintaxa (Alcătuirea cuvintelor). Lucrarea nu are o valoare deosebită. El propune cîteva soluţii judicioase de îmbogăţire a lexicului românesc prin mijloace interne.R. După cum se vede din titlu. cartea sa cuprinde şi alte idei interesante privitoare la studiul limbii în general şi a limbii române în special. ci este prima lucrare importantă de lexicologie a limbii române. este incorectă şi trebuie evitată. În semn de omagiu. Ortografia sau scrierea dreaptă. Tempea publică la Sibiu. o gramatică. Micu şi Gh. sînt. mai ales. dar atrage atenţia asupra faptului că înlocuirea africatei prepalatale cu fricativa corespunzătoare. Regulile ortoepice şi ortografice. C. Velarizarea vocalelor anterioare e şi i după consoanele dure (ş. tipăreşte în 1822.. El constată diferenţa dintre vorbirea oamenilor instruiţi şi a celor neinstruiţi şi încuviinţează crearea limbajului savant. pe care le ilustrează cu numeroase exemple. H. Heliade retipăreşte lucrarea lui P. Diaconovici-Loga. Unele dintre afirmaţiile autorului privesc direct limba literară şi surprind prin justeţea lor. din 1838-1840. judeţ etc. Cartea cuprinde 5 părţi: 1. însă autorul ei se dovedeşte a fi unul dintre cei dintîi filologi români care au încercat să creeze o terminologie gramaticală românească. făcîndu-l să exclame în prefaţa gramaticii sale din 1828: „Vrednice de toată lauda sînt sfaturile pentru cum să îndrepteze limba rumânească ale lui P. precum şi normele morfologice şi sintactice propuse de C. el propune ca unică forma corectă cu j în locul lui gi. de fapt. aceasta se poate face de vom aduce-o la regule fixe". Autorul îşi dă seama că limba română „are lipsă de îndreptare şi de înmulţire. este preferată fricativa sonoră z. Astfel. în 1797. dar şi influenţa lui S. apărută la Rîmnic cu zece ani mai înainte. lucrarea era destinată mai ales şcolarilor. în general. s. Etymologia sau deducerea cuvintelor. ţ. r) este. În 1799. datorită unei tendinţe 168 . iar în locul africatei dentale sonore dz. Rădulescu. conform pronunţiei din graiul crişean. Iorgovici în Curierul de ambe sexe. Iorgovici Observaţii de limba rumânească. însă precizează că învăţatul care scrie pentru publicul larg "trebuie să întrebuinţeze aşa cuvintele cu care vorbind să-l înţeleagă aceia pentru care scrie" (p. care l-au entuziasmat pe I. Prosodia sau măsura tonului. pornind. Diaconovici-Loga. o Gramatică românească. Şincai. tipărite la Buda în veacul trecut”. 5. Alt bănăţean. în care sesizăm influenţa lui Ienăchiţă Văcărescu Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor gramaticii rumâneşti. de la cea latină.76). Ortoepia sau grăirea dreaptă. în cuvintele de tipul joc. j. Iorgovici. 4. o Gramatică romanească pentru îndreptarea tinerilor. pentru că autorul vedea în şcoală principala instituţie prin intermediul căreia puteau fi răspîndite şi impuse normele rostirii şi scrierii corecte. I. Palatalizarea labialelor este ocolită cu grijă. 2. obişnuită în limba veche şi în unele subdialecte dacoromâne. de asemenea. în domeniul foneticii.

El mai propune şi numeroase reguli morfologice. Diaconovici-Loga sînt rare şi nesupărătoare. el voia – ei voiau). iei. iar referitor la prepoziţia pe constatăm că. adjective. după un model latin. În general însă. ia. Bunăoară. ăst. pe care însă nu uită să le pună alături. dar aceste se află înşirate mai totdeauna după cele care au devenit literare. ale. formele de mai-mult-ca-perfect perifrastic de tipul am fost auzit „auzisem” stau alături de cele sintetice. din. e notată ca în exprimarea literară de azi: pe aici. În cuvîntul român şi derivatele sale î este înlocuit peste tot cu a. pentru că la verbele regulate păstrează forma nediferenţiată (el lăuda – ei lăuda). cu toate că sînt înregistrate şi formele regionale cest. după apar ca în limba actuală. pe acolo. a vedea etc. Diaconovici-Loga a fost un latinist moderat. formele latinizate sînt sporadice şi nu apar aproape niciodată singure. est. a III-a pl. El încearcă să impună forma cu u la pers. ai. el recomandă ca fiind mai corecte formele neiotacizate ale verbelor a auzi. tinăr. acel. Diaconovici-Loga încearcă să stabilească forme de ablativ pentru substantive. pe de alături etc. care s-au impus în limba literară din Principate abia la sfîrşitul secolului trecut. Astfel.. iar pentru condiţionalul trecut se recomandă şi o formă alcătuită din imperfectul verbului a vrea + 169 . ă şi î sînt uneori înlocuiţi cu i şi e. propune formele leau. Prepoziţiile de. îl recomandă pe formos în locul lui frumos şi distinge. Faptele de limbă populară apar mai frecvent în gramatica lui C. leai lea pentru iau. de aceea el n-a încercat să elimine din rostirea literară sunetele ă şi î. pre mine etc. Fonetismele regionale de tip bănăţean sînt acceptate ca norme de rostire literară numai atunci cînd lasă impresia că se apropie de norma existentă în latină. Totuşi C. cu toate că în gramatica sa nu pierde prilejul de a spune despre ele că „au un ton tîmp şi nefiresc”. a imperfectului indicativ. chepetenie etc. menite să asigure o mai înaltă claritate şi precizie structurii gramaticale româneşti. să fim. verbul auxiliar a fi are forme variabile. nu sesizează existenţa genului neutru. pronume şi articol. ci sînt însoţite de formele populare sau de cele care s-au impus mai tîrziu în limba literară.latinizante. acest. grupul verbelor deponente. de pildă. să fii cugetat. cît şi pentru acuzativul cu pre (pre pîne. după persoane. cum ar fi. indică formele cazuale exacte atît pentru articolul hotărît. petroni [=pietroi] etc. spuni [=spui].). C. el adoptă formele diferenţiale ale articolului genitival al. Şi în domeniul morfologiei. Astfel. Cele mai multe particularităţi regionale pot fi întîlnite în flexiunea verbală. iar pentru pronumele demonstrativ sînt recomandate mai ales formele aceasta. Diaconovici-Loga. a. acolo unde limba literară îi păstrează: învevetură. la perfectul conjunctivului (să fiu cugetat. dar numai pentru verbele auxiliare (el era – ei erau. atunci cînd intră în componenţa adverbelor. să fiţi cugetaţi). pre răul. modificările fonetice în spirit latinist propuse de C. De asemenea.

de aceea capitolele mari ale scrierii sale sînt: fonetica. Aceasta a fost prima formă a Lexiconului budan. O valoroasă gramatică românească a elaborat şi I. comparativ şi superlativ etc. scrise în limba română. Alături de gramatici. C. verbul. „dicţionarul lui Klein (aşa i se mai zicea lui S. de la simplu la complex. pronumele. sintaxa. tipărită abia la 1825. ci şi peste munţi. în 1801. această operă a marelui cărturar transilvănean a rămas în manuscris. integral sau parţial. Din nefericire. S.infinitivul verbului de conjugat (eu vreau bate = aş fi bătut). Diaconovici-Loga a anticipat cu cîţiva ani înainte multe dintre formele propuse de I. Gramatica lui I. morfologia. ca în limba veche: şi turcii atunci nu vre scăpa nici unul. Tipărită în multe exemplare şi într-o vreme cînd lucrările de acest fel. Diaconovici-Loga a fost citită şi învăţată de numeroase generaţii de şcolari nu numai în Transilvania şi Banat. concepţie care nu putea să rămînă fără ecou la formarea şi unificarea limbii române literare moderne. Micu) este cea dintîi lucrare lexicografică de tip poliglot sau bilingv.22. 170 . erau încă foarte rare. alături de cuvintele-titlu româneşti mai rare şi definiţii explicative”1. în care se dau. 1 Vezi M. După cum se poate vedea din cele expuse mai sus. cărturarii transilvăneni au elaborat. Micu terminase un Dictionarum valachico-latinum. încearcă să-l transforme într-unul în 4 limbi. cartea lui C. adverbia. mai multe lucrări lexicografice. Schiţă de istorie a lexicografiei româneşti. Terminologia gramaticală folosită de el este surprinzător de actuală: numele. lucrarea era terminată. BudaiDeleanu este alcătuită după principiul progresiv al reprezentării cunoştinţelor. în 1803. p. Contribuţia reprezentanţilor Şcolii ardelene a fost hotărîtoare în acest domeniu. pe care. în Moldova şi Bucovina. care au pregătit apariţia acestei opere. Seche. În felul acesta. Bucureşti. prepoziţia. beneficiind şi de autoritatea ştiinţifică a autorului ei. cu titlul Temeiurile gramaticii româneşti. După cum observă Mircea Seche. dicţionarele sînt lucrări fundamentale şi indispensabile pentru stabilirea şi impunerea normelor limbii literare. partiţipia. ortografice şi gramaticale româneşti. Budai-Deleanu în jurul anului 1812. În 1812. Heliade Rădulescu şi rolul pe care l-a jucat gramatica sa în procesul complex de impunere a normelor limbii române literare moderne în Transilvania şi Banat este asemănător cu cel care l-a avut gramatica lui Heliade—Rădulescu în Muntenia şi Moldova. 1968. Astfel. autorul terminase şi versiunea latinească a acestei scrieri: Fundamenta gramatices romanicae seu ita dictae valachicae. s-a răspîndit o concepţie unitară despre normele ortoepice. conjuncţia şi interjecţia. graduri de comparaţie: pozitiv. În 1805. Pînă la apariţia Lexiconului de la Buda.

I. bancă. din motive necunoscute. Budai-Deleanu de-a lungul a 35 de ani. în sfîrşit. chirurgu. cît şi sensurile secundare ale cuvintelor româneşti. încă în 1802. Iată cîteva exemple: bal. epilogu. P. generosu. găsim cea dintîi expunere de motive a unui lexicograf român asupra concepţiei sale.. poesie. gazetă. asupra categoriei gramaticale a genului (la substantive) şi a diatezei (la verbe). 171 . Budai-Deleanu este cea dintîi lucrare lexicografică în care se dau sistematic indicaţii asupra accentului cuvîntului-titlu. Lexiconul lui I. autorii Lexiconului. contagios. etimologică. în faţa unui dicţionar în care se înregistrează atît sensurile de bază. I.. V. Dornici să scoată în evidenţă şi cu acest prilej originea latină a limbii noastre. Micu. revizuirea şi desăvîrşirea acestei lucrări monumentale au colaborat cîţiva dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai Şcolii ardelene: S. dar multe dintre acestea sînt forţate ori hazardate. În 1822. bibliotecariu. modă. Teodori. În afară de neologisme. conversaţie. asupra valorii lor stilistice. proprietate. La redactarea. care însă nu s-a păstrat nici în manuscris. companie. execuţie. Se poate afirma că. egal ca număr de cuvinte cu Lexiconul de la Buda (cuprinde circa 10 000 de termeni). încearcă să stabilească numeroase etimologii. Colosi. plantă. Importanţa acestei lucrări pentru limba română literară constă. Crişan Körösi elaborase pentru tipar. ordinea sensurilor la cuvintele polisemantice fiind în general cea istorică. un Lexicon român-latin-maghiar. ne aflăm la începuturile lexicografiei românei moderne. cadavru. dar. Ne aflăm. în cursul a trudeei şi mai multoru ani s-au lucratu sau Lexicon valachico-latinohungarico-germanicum quod o pluribus autoribis decursum triginta et amplius annorum elaboratum est). În 1825 apare la Buda Lexicon românescu-latinescu-ungurescu-nemţescu (quare de mai mulţi autori. Cel mai valoros dicţionar din seria celor netipărite rămîne însă Lexiconul românesc-nemţesc. Iorgoviсi a redactat un dicţionar poliglot român-german-francez-latin.I. multe dintre ele păstrîndu-se cu forma dată de autori pînă azi. familie. fabulă. magie. Corneli. cortină. condiţie. a răspîndirii geografice a cuvintelor şi. odată cu apariţia lexiconului de la Buda. Molnar-Piuariu tipăreşte la Sibiu un Vocabularum nemţesc şi românesc. nu a fost editat. respiraţie etc. examen. între care se includ şi numeroşi termeni tehnici. Teodorovici. în prefaţa acestei lucrări. Seche. În 1818 era gata pentru tipar. de asemenea. Maior. Pentru prima oară în istoria lingvisticii româneşti o lucrare lexicografică se bazează pe un material obţinut prin despuierea textelor. chitară.Şt. iar P. Al. mai ales. dr. provenit mai cu seamă din graiurile transilvănene. redactat de I . dicţionarul cuprinde un material lexical de factură populară sau regională. Potrivit aprecierii lui M. în numărul mare de neologisme latineşti şi romanice pe care le înregistrează.

” [S. El constituie un monument de seamă în dezvoltarea limbii şi culturii româneşti.În ce priveşte ortografia. 1800. începînd cu preajma anului 1780. Indicînd drept principală sursă de îmbogăţire cu neologisme a limbii române literare limba latină şi limbile neoromanice. Lexiconul de la Buda a însemnat o etapă importantă în evoluţia limbii literare şi o temelie trainică pentru dezvoltarea ei ulterioară. ei au acţionat conştient şi moderat. Spre sfîrşitul veacului al XVIII-lea. á „ă”). ca din cea mai învăţată. Cărţile ştiinţifice de tot felul. 57] La rîndul său. ca de la a noastră maică. Logica. P. pentru că limba noastră cea românească este născută din limba cea latinească. Una din problemele cele mai complexe şi. reclamau crearea unei terminologii ştiinţifice adecvate. Meritul de a fi îndreptat limba românească spre izvoarele ei fireşti latino-romanice revine. Prin această scriere se încununează strădaniile promotorilor Şcolii ardelene în sensul celor mai mari tendinţe ale dezvoltării limbii literare: îmbogăţirea ei cu elemente noi şi codificarea principalelor norme de vorbire corectă. introducînd în scrierile lor termenii absolut necesari limbii române. Micu: „Pentru aceea vorbim. totodată. adică nemţeşti sau ungureşti cu turceşti sau slavoneşti sau dintr-alte limbi. mai importante pe care le ridică procesul de dezvoltare şi modernizare a oricărei limbi este crearea unui fond lexical capabil să asigure exprimarea tuturor noţiunilor şi ideilor din orice domeniu al vieţii materiale şi spirituale a unui popor. Latina şi limbile romanice apusene au dat românei. În procesul de îmbogăţire a lexicului românesc cu neologisme. turceşti şi greceşti pătrunşi în scrierile cărturarilor din secolele anterioare şi în limba de la curtea domnitorului erau puţini şi adesea rău adaptaţi sistemului morfologic şi fonetic al limbii române. ca alţii să înţeleagă. de asemenea. Termenii slavoni. ori din cea latinească. ş. Buda. un număr important de termeni. mai ales pentru învăţături şi în ştiinţe. Spre deosebire de latiniştii altor secole. Micu. precum grecilor le iaste slobod în lipsele sale a se împrumuta de la limba elinească. Nu se cade să mestecăm cuvinte străine în limba românească. corifeii Şcolii ardelene s-au ferit de exagerări. Iară unde lipseşte în limba noastră românească şi nu avem cuvinte cu care să putem spune unele lucruri. elaborate sau traduse de ei. dintre care cei mai mulţi au fost adaptaţi şi asimilaţi. propune: „Unde întru ştiinţele cele înalte nu ne-ar ajunge unele cuvinte. Maior. Graţie extensiunii materialului cuprins şi întocmirii lui judicioase. p. şi sîrbilor şi 172 . constatînd lacunele din vocabularul ştiinţific românesc de la începutul veacului trecut. atunci cu socoteală şi numai cît este lipsă putem să luăm ori din cea grecească. reprezentanţilor Şcolii ardelene. filologii transilvăneni săvîrşeau un act revoluţionar de importanţă capitală pentru modernizarea limbii noastre culte. limba română se afla într-o stare nefavorabilă din acest punct de vedere. folosindu-se doar de cîteva semne deosebite (ţ. Lexiconul de la Buda urmează destul de fidel sistemul de scriere propus de S. De aceea se pare edificatoare afirmaţia lui S. Micu.

fondul istoric latin al limbii s-a îmbogăţit cu un mare număr de neologisme romanice. P. cum sînt: astronomia. răspîndite apoi şi în scrierile autorilor munteni şi moldoveni. matematica. cu cea frîncească şi cu cea spaniolească”1. agronomia etc. contribuţia Şcolii ardelene la întemeierea limbii române literare moderne este. au rămas adesea neadaptaţi la sistemul fonetic şi morfologic al limbii noastre. Prin strădania oamenilor de cultură transilvăneni din această epocă. 1 P. cu cea italienească. parţialitate „ţinerea cu o parte” imparţialitate „neţinerea cu nici unul”. neintrînd în uzul general. porţie „o parte măsurată”. Buda. Şincai la crearea terminologiei ştiinţifice româneşti este şi ea remarcabilă. botanica. Maior. În felul acesta. Istoria bisericei românilor. Contribuţia lui Gh. de pildă. Acest lucru se poate uşor constata citind. remarcabilă. Latiniştii nu au respins în totalitate elementele străine pătrunse în ţesătura limbii române. părţire „împărţire”. Astfel. mai ales din punct de vedere practic lingvistul transilvănean a pus în circulaţie numeroşi termeni. ci s-au pronunţat mai ales împotriva acelor termeni care. Privită în ansamblu. cît mai ales prin ideile judicioase privitoare la cultivarea şi unificarea limbii române. 173 . p. 1813. mai ales prin derivare de la rădăcini moştenite din latină. fizica. b) limba română literară trebuie ridicată la nivelul celorlalte limbi de cultură prin racordarea ei la necesităţile şi exigenţele ştiinţei moderne. poate nu atît prin rezultatele practice imediate. dintre care unii s-au păstrat şi azi în anumite ramuri ale ştiinţei.ruşilor de la limba slovenească cea din cărţi. proporţie „între două părţi asemănare”. fără îndoială. aşa şi noi toată cădinţa avem a ne ajuta cu limba latinească cea corectă. Se desprind de aici două importante idei: a) lexicul limbii literare trebuie întregit prin introducerea neologismelor de origine latină şi romanică. chimia. grecismele şi turcismele pătrunse în limba literară au putut fi înlăturate în numai cîteva decenii. ba şi cu surorile limbii noastre. termenii incluşi de P. De cele mai multe ori însă derivatele propuse de el sînt neologisme împrumutate din latină sau din limbile romanice. 183. ei nu au văzut în latină şi în limbile romanice singura sursă de împrumut. De asemenea. Iorgovici şi-a dat seama că limba română poate fi îmbogăţită şi cu elemente lexicale create pe teren propriu. Iorgovici în familia substantivului parte: particulare „osebit”.

în 1836 şi 1844. în 1787. iar nu pentru cei morţi?”. membrii Societăţii şi-au continuat preocupările de limbă şi ele au dat rezultatul scontat: a apărut Gramatica românească a lui Ion Heliade Rădulescu. normele ortografice şi ortoepice. cînd scrim pentru cei care trăesc. titlă). Ienăchiţă Văcărescu foloseşte numai accentul ascuţit. arătînd că „pentru ce să nu scrim cum pronunţiem. Heliade a reuşit să-şi convingă contemporanii de inutilitatea semnelor diacritice (accente. care s-a tipărit la Sibiu. asigurînd. iar mai tîrziu a generat numeroase confuzii la interpretarea grafiei textelor noastre vechi. I. totodată. îşi propunea simplificarea alfabetului chirilic şi adaptarea lui la sistemul fonetic al limbii române. încă de la începuturile scrisului. românii au menţinut în alfabetul chirilic un mare număr de slove inutile.Contribuţia cărturarilor din principate la cultivarea şi modernizarea limbi române literare. Astfel. În afară de aceasta. paeric. şi unele probleme de ortoepie. Nemaiţinînd seamă de tradiţie. spirite. adică odată cu apariţia celor dintîi gramatici. pentru că în scrierile sale folosea 38 de slove în loc de 33. Heliade a reuşit să impună un alfabet alcătuit din 30 de slove. menite să stabilească. Spre deosebire de I. Societatea literară din Braşov. avîndu-se în vedere. întemeiată în 1821 la Braşov. Abia în a doua jumătate a secolului al XVIIIlea. el se declară partizan al principiului fonetic. eric. precum şi de oportunitatea eliminării din alfabetul românesc a slovelor de prisos. Văcărescu. cărturarul muntean propune reducerea alfabetului româno-chirilic la 33 de semne. nici chiar autorul ei n-a respectat-o integral. După reîntoarcerea la Bucureşti. Acest fapt a făcut imposibilă adoptarea unui sistem ortografic unitar pentru toţi românii şi a creat mari dificultăţi celor care încercau să înveţe a scrie româneşte. renunţă la titlă ca semn distinctiv al slovelor-cifre şi propune utilizarea unui ifen dedesubtul diftongilor. înlocuirea treptată a alfabetului chirilic cu cel latin. Pînă la sfîrşitul veacului al XVIII-lea. în 1828. chiar şi pe ultima silabă. pe care tot el le-a modificat încă de două ori. Heliade Rădulescu face o reformă radicală a ortografiei româneşti cu slove chirilice. asistăm doar la încercări sporadice şi nesemnificative de simplificare a alfabetului chirilic. care slujeau la deprinderea scrisului. în felul acesta. tipărită la Rîmnic. dar şi datorită lipsei unor lucrări de gramatică românească. 174 . Motivîndu-şi acţiunea. se încearcă fixarea unor norme de scriere corectă. Epoca Ion Heliade Rădulescu Simplificarea alfabetului şi fixarea normelor ortografice Datorită tradiţiei. nu cuprind expuneri detaliate asupra vreunui sistem ortografic românesc. Reforma propusă de el nu a avut ecou între contemporani. Bucoavnele (cea mai veche datează din 1699). În Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orînduelelor gramaticii rumâneşti. Prima încercare „oficială” de reducere a slovelor chirilice o datorăm lui Ienăchiţă Văcărescu.

ceea ce ne face să credem că Ienăchiţă Văcărescu aprecia ca foarte important rolul gramaticii sale în procesul de formare a românei literare. й). eventual. celor din Transilvania. Încercări de normare a limbii culte prin intermediul gramaticii Cea dintîi gramatică românească tipărită scrisă în limba română aparţine lui Ienăchiţă Văcărescu şi se întitulează Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orînduelelor gramaticii rumâneşti. învăţatul muntean acceptă fără justificare slova γ „i”. precum şi pe u mut la sfîrşitul cuvintelor terminate în consoană. în primul rînd. politice şi culturale româneşti au asigurat succesul deplin al acestei îndrăzneţe reforme ortografice. Totodată. Considerînd mai corecte formele moldoveneşti vreau. nu pot să fac şi aşa este regula. faţă de cele munteneşti voi. această gramatică este destinată. iar dă vom da că să schimbă t trebuie să se schimbe în ţ. şcolarilor din Ţara Românească şi. Cărturarul muntean intuieşte bine rolul hotărîtor pe care-l au lucrările de gramatică în viaţa limbilor culte. pe care încerca să le impună ca norme ale limbii corecte. poci. A putere trebuie să facă pot. mai cu seamă în realizarea unităţii şi stabilităţii lor. Cu toate că adopta numeroase fonetisme şi forme gramaticale munteneşti. rămîne a fi fără 175 . el constată şi importanţa textelor scrise în limba română pentru fixarea normelor exprimării literare. Mai departe însă Văcărescu afirma că „limba noastră au la 1688 au luat începutul cel dă al doilea sau acum”. Astfel. care a avut consecinţe dintre cele mai bune şi asupra unificării normelor fonetice ale limbii literare. dar mai ales procesul de înnoire a vieţii economice. adică cu 1583 de ani mai înainte”. constatăm şi cîteva concesii pe care el le-a făcut tradiţiei. Ienăchiţă Văcărescu ţine seama şi de situaţia existentă în celelalte graiuri dacoromâne. la noi însă s-au obicinuit poci şi nepăzind nici un canon. De aceea el consideră că „limba românească dă la anul 1688 (cînd s-a tipărit Biblia de la Bucureşti) s-au început. Editată în acelaşi an la Rîmnic şi Viena. pot.Cu toate că reforma propusă de Heliade are un caracter revoluţionar. notat însă prin apostrof. semnul scurtării (ě. el afirma: „Am băgat de seamă că la multe graiuri din obicei moldovenii păzesc regula gramaticească mai cu scumpătate. să să zică încai pot. măcar şi dă era începută dă la 105 dă la Hristos. nu vreau să merg zic. Autoritatea ştiinţifică şi culturală de care se bucura Heliade în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

I. anormale). Rădulescu. uneori întîlnim şi forma carele: cel dintîi carele au aflat tiparul. III-a sg.regulă”. cvantita (< quantita). greacă şi latină. care stau alături de cei latineşti şi slavi. întîlnim şi forma au pentru singular. Spre deosebire de Eustratievici Braşoveanul. Pe lîngă numeralul ordinal a doa. dar cînd se întîmplă să noteze două variante. Spre deosebire de predecesori. care s-a folosit aproape exclusiv de calcuri după slavă. I. mai puţin savant şi mai apropiat de înfăţişarea pe care o avea limba vorbită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. păstrată în graiuri. de asemenea. ca în limba textelor vechi: fost-au acest Ştefan vodă…. cvalita (< it qualita). Deşi propune şi susţine cu convingere diferenţierea auxiliarului a avea la pers. Heliade întreprinde o selecţie riguroasă a formelor. mai corectă forma transilvăneană eu lucru faţă de eu lucrez şi apreciază respectul transilvănenilor pentru ortografie. a perfectului compus. Văcărescu a putut fi obiectiv în aprecierea faptelor de limbă. optează pentru o singură formă.. dar se limitează aproape exclusiv la materialul oferit de varianta literară muntenească şi de limba veche. apreciată pentru ideile referitoare la ortografie şi la principalele căi de modernizare a lexicului. faţă de scrierile similare apărute pînă atunci. mai cu seamă. iar aspectul literar al românei are în gramatica sa un caracter mai puţin elaborat. întrebuinţează şi forma veche . Această lucrare se distinge. şi pl. Deşi propune o formă unică pentru sg. De regulă. Cărturarul muntean a fost nevoit să-şi creeze singur terminologia gramaticală. concordanţa (< it. printr-o terminologie surprinzător de modernă şi. Prin lucrarea sa. el admite în gramatica sa şi unele forme duble. cum ar fi: piste – pîste. Gramatica românească Cea mai valoroasă lucrare la capitolul Gramatici rămîne pentru totdeauna Gramatica românească a lui Ion H. în cîteva situaţii Heliade oscilează între norma propusă şi o formă populară neconsemnată în gramatică. dîn – din etc. Totuşi. a pronumelui relativ care. 176 . prin claritatea şi concizia cu care sînt formulate normele gramaticale. Poate că datorită acestei atitudini. Heliade Rădulescu. Ienăchiţă Văcărescu a utilizat şi numeroşi termeni de origine italiană: anormal (< it. prima este cea pe care o recomandă şi o foloseşte în scrierile sale. concordanza) etc. femeie de-a doilea. El consideră. Ienăchiţă Văcărescu a deschis seria gramaticilor tipărite în limba română şi a exercitat o importantă influenţă asupra celorlalţi învăţaţi care au realizat astfel de scrieri mai tîrziu. printr-o structură mai amplă şi mai adecvată descrierii sistemului gramatical românesc.

Dacă filologii şi alţi intelectuali din această perioadă au intuit calea teoretică a cultivării limbii. „Vorbele mele. considerate de el mai clasice ale pronumelui demonstrativ: acest. La fel procedează cînd trebuie să aleagă între formele devenite literare şi cele populare munteneşti ale auxiliarului a voi: voi – oi. Rolul său în această privinţă este considerabil. amintim: formele pronominale de G. pe care le-a promovat mai ales în şcoală şi în presă. care i-au împărtăşit opiniile clare şi i-au acceptat opiniile judicioase. Circulînd şi în alte provincii româneşti şi beneficiind de autoritatea ştiinţifică a autorului.-D. vom – om. de fapt. această carte a contribuit decisiv la impunerea bazei munteneşti a limbii române literare moderne. publicate în Muzeul naţional sau în Curierul românesc. va. el a reuşit pentru un timp să-i adune în jurul său pe cei mai reprezentativi scriitori şi oameni de cultură din principate. menite să îndrepte limba noastră literară pe calea desăvîrşirii. Bazată aproape integral pe materialul de limbă oferit de varianta literară munteană. deşi precizează corect norma Pentru prepoziţia pe recomandă formele pre şi pă. n-au fost niciodată porunci. ci eu m-am supus totdeauna la 177 . să fie fost etc. Rădulescu a căutat să stabilească principiile raţionale şi practice care urmau să ducă la înfăptuirea ei. vor – or. H. încadrarea verbului a scrie la conjugarea a IV-a (a scri). Negruzzi. De aceea sîntem îndreptăţiţi să vorbim. precum şi formele diferenţiate după persoane ale auxiliarului la conjunctiv perfect: să fiu fost. de aceea el respinge la începutul activităţii sale încercările raţionaliste de a schimba limba arbitrar. ăi. Impunîndu-se de tînăr ca o prestigioasă personalitate culturală. Heliade era un romantic.Heliade confundă uneori formele pronumelui de întărire (ne-o arată însuşi limba latinească). să fii fost. prepoziţiile dupe „de pe” şi pintre. ăl. ci în scrisorile sale către C. tutulor şi nimului. cum ne-am fi aşteptat. articolul demonstrativ a. acel. Tot sub influenţa vechii române literare. Gh. între 1828 şi 1840. veţi – eţi. Dintre normele morfologice munteneşti recomandate şi utilizate curent de Heliade. alături de care citează şi formele munteneşti ăst. Heliade a rămas fidel acestor norme. acei. Poenaru. Cu toate că se formase şi crescuse în respectul faţă de ideologia literară clasică. de un moment Heliade în istoria limbii noastre literare. Gramatica românească este. I. pînă cînd s-a lăsat cucerit de ideea italienizării limbii noastre culte. scrie el. acele. cea mai izbutită lucrare normativă a exprimării culte din Muntenia. conjuncţia daca etc.o. dar în texte foloseşte aproape exclusiv varianta cea mai răspîndită: pe. vei – ei. Heliade preferă formele mai vechi. Bariţiu şi P. Cele mai judicioase opinii ale sale nu sînt formulate în Gramatica românească. În esenţă. Heliade acceptă mai-mult-ca-perfectul perifrastic (am fost avut). Celelalte norme consemnate sau propuse de Heliade în Gramatica sa sînt în general identice cu cele din româna literară actuală.

la fel. limba literară nu se putea constitui decît printr-un amplu efort de selecţie din materialul întregii limbi româneşti. Peste toate trebuia să domnească însă logica limbii. Negruzzi). Trebuie respinsă forma verbală moldovenească de hiperrepriză m-am dusu-m-am. să se scrie e. încongiur gi trebuie păstrat. Selecţia normelor unice ale românei culte trebuia să se facă în baza a 4 criterii fundamentale: criteriul latinităţii formelor. nu au. cîne (dar cu privire la rostire. binele. Heliade propune să se formeze superlativul cu adverbele foarte sau prea. naşte din restul graiurilor. Varianta conjunctivului la pers. În fonetică. pentru că aceste derivate provin de la latinescul gyrus. Nu sînt recomandabile participiile de tipul înviet. sînt nerecomandabile formele cu e trecut la i în moldovenismele carile. Heliade recomandă formele asemănătoare cu cele bănăţene scui. zise. pe care le credea „mai clasice” (lat. nascit) decît ştiu. pers. iubăsc. ce. III sg. dă. pîrăşte). în loc de mold. iubesc. mai devreme sau mai tîrziu. me. seamănă. nu sară. Recomandă formele verbale neiotacizate (să audă). dar in împregiurări. di. binile. structura şi tendinţele ei interne. pute. tot aşa el vorbeşte. care sînt astăzi corecte. dar nici pi. Prepoziţiile pe. nasce. „pronunţe-l fiecare după obiceiul loculuiâ”. se va scrie pîne. nici sufixele de tip nordic –ariu. nu moldovenescul simţeşte şi muntenescul socoteşte (socoteşte şi socoate sînt lucruri diferite). cel al uzului sau al circulaţiei acestor forme. de asemenea. 178 . acolo unde am avut putere să-l înţeleg. ca în Muntenia. nu înţăleg. pe care nici un „legiuitor” nu le poate ignora. nu cea veche. ca în Moldova. Le notăm pe cele mai importante. menite să ducă la unificarea limbii române literare. la indicativ perf. -or. şi nu pe cele iotacizate (să auză). nu cu moldovenescul tare. ci. este. putea. ci înţeleg. trii şi recomandă carele. judecă. ca şi cea muntenească a făcutără. a III-a să deie să fie înlocuită cu să dea. mîne. de se vor scrie aşa. zisă. ca în Muntenia. ca în graiul muntean. În concepţia sa. agiutoriu). fără u (ei cînta). dar nu el vorbeşti. ca în Muntenia şi în limba bisericească. îi. ci înviat. La indicativ imperfect să se întrebuinţeze forma bănăţeană cu u (ei cîntau). nu sîngur. trei. Sînt literare formele muntenească simte şi moldovenească socot. dintre care cele mai multe s-au impus în a doua jumătate a secolului trecut. Fără a ţine seama de transformările fonetice specifice unor graiuri. dar variantele munteneşti ale unor verbe sînt recomandate în locul celor moldoveneşti (săvîrşeşte. ci variantele munteneşti –ar. Este lesne de constatat că aproape toate recomandările făcute de Heliade au fost acceptate. nu giudecă. În morfologie. scit. Heliade propune o serie de norme fonetice şi gramaticale.poruncile şi la glasul limbii. de limba literară. nu e: pre. -oriu (moraiu. mea. comp. şi nu pă. şi cine este român se va supune şi el cu mine” (Scrisoare către C. să se scrie şi să se pronunţe ea în prea. după s să se păstreze diftongul ea: seară. auxiliarul a avea să se scrie a. samănă. al regularităţii gramaticale şi cel al eufoniei. Întemeindu-se pe aceste principii. Se va scrie singur.

Iată deci un izvor aflat nu numai la îndemînă. Cantemir şi Gh. Numeroase limbi moderne împrumutaseră direct sau indirect termeni greceşti. Nici greaca nu-şi pierduse încă prestigiul dobîndit cu milenii în urmă şi răsfrînt în structura latinei clasice şi populare. Muntenia prefera sufixul grecesc -isi. Şincai şi P. în privinţa aceasta. şi tot aşa coleghiu. Drumul acesta este – şi trebuie să fie – al limbii noastre. tendinţa limbii române literare mergînd în direcţia prevăzută de Heliade (cf. recoandarisesc etc. formele simţite azi ca învechite: condiţiune. Era o primă soluţie în care locul predominant îl deţinea latina. Tipul ocaziune. Heliade înţelegea adoptarea elementelor de împrumuturi ca o a d a p t a r e la specificul limbii noastre: „Vorbele străine trebuie să înfăţoşeze în haine româneşti şi cu mască de rumîn înaintea noastră. iar alături de ea. iar popoarele Europei de la romani. deosebită de înfăţişarea ei moştenită de veacuri. El merge. să scriem şi să rostim naţie. „după genul şi natura limbii”. dacă luăm cuvîntul din greceşte. alături de cea latină. dacă împrumuturile sînt latineşti. împrumutîndu-i din altă parte: grecii de la fenicieni. privilegiu. Dar limba latină nu era unica limbă chemată să furnizeze materialul necesar .. transilvănenii. fiindcă la un moment dat. care nu trebuia totuşi să-şi schimbe în felul acesta fizionomia cu alta. impus mai tîrziu de latinişti. propoziţiune etc. limbile romanice şi greaca. Heliade porneşte de la exemplul altor popoare care şi-au creat termenii necesari pentru exprimarea noţiunilor ştiinţifice şi ale „meşteşugurilor”. de fapt. ci luăm cu îndrăzneală de la maica noastră moştenire şi de la surorile noastre partea ce ni se cuvine”.Cunoscător al culturii şi al mai multor limbi străine. de unde trebuie şi într-o formă care să nu contrazică în chip flagrant spiritul limbii române. nu s-a dovedit viabil. se creaseră sisteme flexionare diferite nu numai în cazul substantivelor. şi nu patriotismos. romanii de la greci. Adoptarea terminologiei latino-romanice sau greceşti nu oferea însă cheia potrivită să deschidă de la sine porţile modernizării unei limbi vechi. Acestea sînt poziţiile principale adoptate acum în materie de cultivare – prin împrumuturi – a limbii literare. Aici însă Heliade recomandă să nu se ia decît ceea ce este necesar. scriind formalicesc. privileghiu sau mai bine colegiu. Deci trebuie să spunem patriotism. ocazie. Spre deosebire de latinişti. cu deosebire că „noi nu împrumutăm. pe drumul indicat de tradiţia noastră mai veche. bucovinenii şi 179 . datorită filierelor prin care pătrunseră elemente noi. şi nu a împrumuta din latină însemna a intra în stăpînirea unei zestre care zăcea ascunsă şi aştepta să i se dea întrebuinţare. de la D. egiptenii de la asirieni. Iorgovici. De aceea era firesc să se acorde drept de cetăţenie terminologiei ştiinţifice de origine grecească.) Unificarea limbii reclama deci şi acceptarea unor forme. ci şi în al verbelor. Trebuie să recunoaştem că formele pentru care optase Heliade sînt şi cele actuale. aceleaşi pentru neologismele adoptate în limbă. ci şi legitim: a lua.

formă şi recomand. El porneşte de la o definiţie a limbii care pune în evidenţă deosebirea dintre limbajul popular şi limba literară: „Limba este mijlocul prin care ne arătăm cunoştinţele şi cugetările noastre. Pentru aceeaşi raţiune. Un exemplu îl oferă franceza. în orice caz nepotrivite pentru ea”. Analizînd lista de derivate propuse în Paralelism între limba rumînă şi italiană. şi. în Repede aruncătură de ochi asupra limbei şi începutului rumânilor (1832). tratînd cu aceeaşi vervă familiară şi ironică pe „croitorii” de sisteme artificiale. din acest motiv şi în mod fatal. şi. să se spună regulamente etc. în prefaţa Gramaticii. mai săracă. recomandare sînt de conj. 180 . compătimire etc. înaintare. iar la „singurit” (singular) – form. Sugestia o găsise Heliade la Paul Iorgovici. care. în loc de jurămînturi. iar „partiţipia trecută” – format. Patru ani mai tîrziu. cu atîta i se înmulţesc şi zicerile prin care îşi numeşte ideile sale. cu pref. recomanzi. diplomaticesc. nu a ezitat să formeze şi altele ca localité şi local. conse obţin concetăţean. ataşîndu-le sufixul -ălui: formăluiesc. recomandă. avînd infinitivul a forma. 1. procedînd astfel. Plecînd de aici. cu cît unui om i se întind şi i se înmulţesc cunoştinţele. obraz şi atunci pronumele personale ar fi numite pronume obraznice. care se silesc să îmbrace limba română „cu haine pestriţe prea lungi sau prea scurte. resare. formînd din materialul ei cuvinte noi şi „cîrpind” cu ajutorul lui pentru a umplea golurile? Soluţia arfei neinspirate şi ar duce la ridicol. Cu remarcabilul său simţ lingvistic. Heliade pledează pentru adoptarea formelor de plural jurăminte.. recomăndăluiesc etc. de la înapoi. de la ducere. prin urmare. nu politicesc. Se uită. înapoiere.. formi. Nimic nu ne împiedică să facem şi noi de la cuvîntul „primitiv” (moştenit) loc derivatele localitate şi local. reducere etc. dar pe altă cale. se cuvine să se folosească în conjugare „la înmulţit” (plural) formăm.. Limba oamenilor instruiţi este mai bogată decît cea „de obşte”. paradigma căreia îi aparţine verbul: formare. morminte. diplomatic etc. este de dorit să spunem politic. atrăgea atenţia Heliade. de la înainte. ar trebui să se spună. Remediul trebuie căutat tot în posibilităţile limbii. deoarece ea cuprinde cuvinte în plus pentru noţiuni necunoscute omului simplu. iar personalitatea obrăznicie”. Heliade recomandă folosirea „prepoziţiilor” (prefixelor) neologice. avînd substantive moştenite ca lieu „loc”. recomandînd „cu cinste” Observaţiile acestuia din 1799. compatriot.se pot forma de la sare. cu ajutorul cărora se pot crea numeroase cuvinte noi. Limba ţăranului este. observă Heliade. nu regulamenturi.bănăţenii întrebuinţau aceleaşi verbe. Heliade avea să reia unele din ideile expuse mai întîi. prin analogie cu acestea. ea fiind limitată la denumirile date obiectelor şi acţiunilor din sfera îndeletnicirilor curente ale vieţi rurale. mormînturi. Motivul este de ordin „economic”: aceste forme sînt mai scurte şi deci preferabile. căci. necesare limbii culte: cu re. pe care-l citează elogios. în loc de persoană (gramaticală). Ce cale trebuie urmată pentru a-i adăuga ceea ce-i lipseşte? Să se pornească oare exclusiv de la limba populară.

în Scrisoare către mitropolitul Veniamin despre învăţăturile în Moldova (1837). după pilda altor limbi. vorbind despre „sporirea şi pentru întocmirea cuvintelor neapărat trebuincioase” în limba română literară. „Şansa” limbii noastre literare a fost că sensul modernizării şi al integrării împrumuturilor în specificul limbii literare. În virtutea acestuia.. Dacă autorul scrisorii relua ideile lui Heliade ori se lăsa călăuzit de propriul său bun-simţ interesează mai puţin decît faptul că exista un consens aproape unanim între el şi scriitorul muntean în ce priveşte programul modernizării limbii. ar trebui să avem form. formă. invocă „pruba maicei sale latinei” şi recomandă „primirea de cuvinte străine”. În sfîrşit. făcînd uz de o explicaţie istorică. iar de la a lucra (eu) lucru. Cultivarea limbii prin completarea şi modernizarea fondului lexical nu era deci singura condiţie ce se cerea îndeplinită în vederea constituirii unui instrument de comunicare evoluat şi adecvat necesităţilor vremii. În aplicarea criteriului logic – şi analogic – Heliade a pierdut însă din vedere că unele din verbele româneşti de conjugarea 1. Firesc i se pare poetului moldovean să zicem filozofiei astfel.În schimb. fără a ne ruşina. nu expediţie. excadron (sic!) etc. cum se ştie. atunci şi de la a forma.după acest model să se scrie. în scrisul românesc al secolului al XIX-lea. care are altă valoare decît adjectivele în -tor: muritor etc. care era călăuzit de principiul analogiei. care. A forma s-a orientat după acest tip – nu însă şi a recomanda. Acest atribut ea îl dobîndeşte dintr-o sinteză de trăsături lingvistice întemeiată pe reflectarea particularităţilor celor mai generale şi specifice comunităţii de vorbitori 181 . ci espediţie. Heliade înclină spre forma franceză project în locul formei proiect. fără sacrificarea specificului ei naţional. naţională. după el. şi nu iubire de înţelepciune. Heliade cere să se românizeze neologismele formate cu prefixul ex. un loc larg acestei forme şi. în virtutea căreia lat. murinda. dacă de la a cînta avem cînt. care i se pare nepotrivită. De asemenea. direct sau indirect. escadron. îmbrăţişînd o întreagă realitate filologică şi tinzînd spre realizarea unei unificări a formelor gramaticale. crede Heliade (vezi supra). Căci noţiunea de limbă este inseparabil legată de ideea de unitate a întrebuinţării mijloacelor ei. veghez etc. El a acordat. O limbă literară este varianta îngrijită şi unitară. aşa cum a fost înţeles de Heliade înainte de anul 1840. cîntă. Limba română literară n-a păstrat toate formele propuse de Heliade. la fel geometrie. cu „întocmirea lor pe teapa (în spiritul) graiului”. Conachi. Este de-ajuns să-l menţionăm pe C. acest lucru trebuia spus răspicat. cu atît mai mult în cazul cuvintelor luate din alte limbi. cînţi. ca să ne limităm la un singur exemplu. răsărinda (lună). sub aspectul ei de limbă comună. şi nu pămînto-măsură. a găsit răsunet larg. exponere a devenit în româneşte spune(re). Un sprijin găsise Heliade în această privinţă şi în forma italiană a cuvintelor în discuţie. formi. alţi scriitori. el crede că e necesară forma de gerunziu adjectival murindul. au şi un sufix flexionar -ez: lucrez. Pentru moment. Heliade priveşte lucrurile dintr-o perspectivă largă. în creaţia lor poetică.

faţă de cel istoric. Întoarcerea la limba veche însemna. repunerea în circulaţie a cuvintelor de origine latină. Dar Heliade înţelege prin limba veche bisericească nu atît limba lui Coresi. datorită caracterului ei mult mai unitar în comparaţie cu limba vie din secolul al XIX-lea. de T. şi nici de T. pe care l-am putea numi orizontal. Principiul selecţiei trebuia să acţioneze şi într-un alt sens. Soluţia lui era aceasta: întoarcerea la limba scrierilor religioase vechi. Se cerea o alegere. aşezată de el la temelia programului de reformare a limbii culte prin „dezgroparea” elementelor uitate în cărţile bisericeşti din secolele trecute. unde m-am născut”) în alegerea bazei limbii române literare. înţeles şi aplicat în mod diferit în a doua jumătate a secolului. o triere a materialului. dacă avem în vedere caracterul muntean al limbii textelor lui Coresi sau cel muntenizat din cărţile religioase tipărite pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. G. implicit. i-o aducea lui Heliade. ca urmare a procesului de „corupere” la care fusese supus vechiul fond romanic în decursul istoriei. de pildă. anume unificarea ei în raport cu structura graiurilor. Heliade nu pretinde ca în acţiunea de unificare a limbii să se acorde un 182 . Cum trebuia să se procedeze pentru a se ajunge la realizarea unităţii ei prin stabilirea unui corp de norme care să prezinte şi să împace toate graiurile (subdialectale) deosebite în vorbire. programul astfel conceput – de Heliade şi de alţi – ducea. ci limba textelor bisericeşti de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Cipariu.care utilizează idiomul în cauză. Aceasta era şi obiecţia pe care filologul moldovean conservator G. cel mai consecvent apărător al limbii vechi. cum credea G. Trebuie să precizăm că formula revenirii la limba veche nu era interpretată de Heliade acum. ca o imitaţie servilă a limbii scrierilor religioase. dispărute cu vremea. Ideea va fi susţinută şi de moldoveanul G. este tot Heliade. la „muntenizarea” limbii. Principiul său este de ordin estetic: el înclină spre graiul „care place mai mult urechilor”. Norma limbii vechi bisericeşti a fost invocată şi de alţi cărturari din această vreme. indicînd căile posibile pentru înfăptuirea ideii de unitate lingvistică. Unificarea stătea. Ibrăileanu. un alt aspect esenţial care întră în definiţia însăşi a conceptului de limbă literară. Cipariu mai tîrziu. şi nu mai puţin prin sistemele ortografice folosite în cele trei provincii? Cel care intervine şi de data aceasta. sub semnul viitor al purismului. pentru a se reţine ceea ce apărea drept „clasic” şi pentru a se îndepărta tot ceea ce contrazicea normele unei exprimări corecte sub aspect gramatical. vertical. Săulescu. În fond. iar mai tîrziu. care dobîndise un caracter unitar prin generalizarea variantei literare muntene în toate cărţile româneşti tipărite. Bariţiu. iar acesta se apropie de limba cărţilor bisericeşti. Săulescu. singura care putea oferi o bază pentru fixarea unor norme comune. în realitate. prin urmare. Discuţiile despre problemele limbii literare nu puteau ocoli. din acest punct de vedere. scrie el. exclude criteriul regional transilvănean („dialectul.

el ţine să precizeze acest lucru. o limbă să avem…”. ca în italiană. Negruzi. Heliade este recunoscut drept „legiuitor” al limbii. Negruzzi crede că ar trebui păstrate fonetismele cu gi. de către cel care avea să devină peste cîţiva ani cel mai reprezentativ prozator al Moldovei. precum şi pronunţarea lor de către „cea mai mare parte de români”. ca în mold. ideile lui Heliade au fost acceptate şi îmbrăţişate şi în Moldova. Concesiile nu sînt totuşi generale. gioc. Negruzzi. fapt ce trebuie considerat drept un moment esenţial în procesul fixării regulilor comune cu privire la unificarea limbii române prin recunoaşterea şi acceptarea autorităţii. C. adică de caracterul popular. domnul meu. În 1839. giudice. colegiu etc”. că noi. în speţă celui muntean. să îmbrăţişăm ce e bun de la toţi şi între toţi şi să primim şi înnoiturile cele bune. arătînd că este necesar să aibă în vedere cuvintele cu răspîndire largă. pîne. Într-o scrisoare adresată în 1838 lui C. multe au bune macedonenii. ne place a te vedea model în scrierile şi traducerile noastre şi vă aducem laudă ce se cuvine unui literat reformator şi legiuitor al limbii”. z se va pronunţa ca în Muntenia zi.loc privilegiat unui anumit grai. continuă Negruzzi. naţional: „Multe au bune moldovenii. giudecată. şi nu -oriú. făcîndu-i această mărturisire: „Crede. bucovinenii. dar multe au toţi şi rele. bănăţenii. gios. De asemenea. astăzi etc. al unuia sau altuia dintre elementele ce trebuiau să intre în normele exprimării literare. Respingînd variantele munteneşti. cînd optează pentru fonetismul cîne. coleghia (venite prin filieră rusească) vor trebui abandonate în favoarea celor propuse de Heliade: privilegiu. Deci. el se sprijină pe un argument scump latiniştilor: în 183 . Negruzzi se adresa lui Heliade. multe au bune ungurenii. C. de unde „derază zicerile aceste”: giù. Aceste rînduri sînt un document de însemnătate capitală pentru etapa istorică a ideii de limbă literară din preajma anului 1840 şi pentru sensul evoluţiei ei ulterioare. În 1836. Condus şi de data aceasta de un remarcabil simţ al realităţii şi lipsit de orice prejudecată exclusivistă regională. C. Săulescu –. general. prozatorul moldovean se arată partizan al etimologismului. regulamente. Heliade recomandă să se ţină seamă de răspîndirea cuvintelor pe tot cuprinsul teritoriului locuit de români. el revine asupra acestei idei. selectate din toate graiurile cu scopul de a se asigura limbii un caracter unitar. „va trebui să se scrie şi în Moldova -ori. Moldovenii găsesc un model de limbă literară în scrierile lui Heliade şi declară că-l vor urma. Un trup să fim cu toţi. multe au bune muntenii. preţuind ostenelile d-tale. Exceptînd un număr foarte limitat de filologi – între care primul loc îl deţinea acelaşi G. formele de „neam femeiesc” ale unor substantive (la origine neutre) ca privileghia. şi nu regulamenturi. a lui Heliade. Negruzzi. Lingvistul muntean întreţine o corespondenţă publică cu C. arătînd care sînt condiţiile ce trebuie avute în vedere pentru a pune la temelia limbii literare elementele comune. gioco. mîne. nu al limbii vechi sau al graiului moldovean. Italienizat pe de o parte (înaintea lui Heliade!). Să lepădăm ce-i rău. în această materie.

cane… în sfîrşit. diftongul ia (priiaten. ţivilizat. Negruzzi nu admite însă. în general. sint. civilizat cum scrie Heliade (care urma. Iată. îmblă. C. şi a lui i cu î în împle. după cum precizează însuşi autorul cărţii. Negruzzi a avut un rol esenţial în propagarea ideilor pozitive ale cărturarului muntean în Moldova. curentele puriste din secolul trecut au continuat principalele idei ale Şcolii ardelene. din. Acestea s-au menţinut nu 184 . sînt treptat şu definitiv abandonate. u final. profunzimea gîndirii. şi mai ales preferinţa tot mai accentuată pentru împrumuturile latinoromanice. se pune la contribuţie. singe etc.latină (şi în italiană) nu se zice painis. după 1780. pe scurt. e > i (citi. care le înlătură pe cele simţite ca fiind arhaice. de varianta moldovenească. îmflă sau trecerea lui î la i în ride. dezvoltate şi aplicate de reprezentanţii curentului istoric şi popular. deşi este notat frecvent în Gramatica lui Heliade. de data aceasta. lui Negruzzi i se pare că este mai potrivit să se pronunţe şi să se scrie ca în Moldova: proţes. nici forma şenă pentru scenă. răsipi etc. ortografia italiană). Cultura vastă. este doar un ornament grafic. exprimate pînă la 1840. nu proces. principalele trăsături ale limbii române literare în perioada 1780 – 1840. Unele fonetisme arhaice. de fapt. iar în cazul celor din urmă. cum sînt: adoptarea unor fonetisme şi forme morfologice noi. Este foarte importantă înlocuirea. cainis ci pane. erudiţia filologică şi talentul literar. şi pe bună dreptate. Ideile sale privitoare la modernizarea şi unificarea limbii române literare. el. slova ђ notează şi în variantele nordice vocala e în cuvintele de tipul lege. tot aşa cum latinismul şi. ca deschizător de drumuri în cele mai variate domenii ale culturii româneşti. rădica. în cazul celor dintîi.). Fonetică. cu o largă circulaţie în toate scrierile din perioada anterioară. Astfel. iaste) este înlocuit cu ie. În afara divergenţelor regionale. deşi se formează unele păreri despre unificarea normelor limbii române. Printre alte fonetismeam putea menţiona: păstrarea vocalei ă în păhar. Trăsături ale limbii literare din această perioadă În lucrările filologice scrise de muntenii Ienăchiţă Văcărescu şi Ion Heliade Rădulescu sau de moldovenii Toader Şcoleriu şi George Săulescu. fiind gata totuşi să renunţe la grafia şi pronunţia moldoveană sţenă în favoarea celei care s-a şi impus: scenă. dzise) cu z în toate variantele literare de tip nordic. el îndeplinind astfel în Principate un rol similar cu cel pe care l-a avut Şcoala ardeleană în Transilvania. au fost preluate. a africatei dentale dz (audzi. aproape exclusiv material oferit de varianta literară muntenească. greşeşte. curajul opiniei personale şi capacitatea de a intui surprinzător esenţa problemelor cercetate i-au permis lui Heliade să se manifeste ca un vizionar. variantele literare din această perioadă prezintă şi tendinţe comune. dintre etc. Chiar dacă n-a fost de acord cu toate propunerile făcute de Heliade. susţinîndu-le cu convingere şi după ce autorul lor le-a abandonat.

numai datorită tradiţiei. iar la C. zedar. ci şi în virtutea aplicării. scriind adeche (adică). zădar etc. unde poate fi recunoscut latinescul gyrus. Din dorinţa de a reduce cît mai mult frecvenţa vocalelor „intruse”. holbură (volbură). În limba intelectualilor transilvăneni apar frecvent. pe care le considerau a fi mai apropiate de cele latineşti: scamn (scaun). resplăteşte. recoreşte. curend (curînd). luom (luăm). 185 . ţini (ţii) etc. numer (număr). strein. ei utilizează formele fără i: cîne. DiaconoviciLoga întîlnim constant formele roman. se vor păstra în limba cultă pînă la sfîrsitul secolului al XIX-lea. personă. e devine ă după grupurile consonantice st şi tr: blăstăma. care. tinăr. Aşa se explică şi alte schimbări fonetice în spirit latinist. cărindar (calendar). ci şi datorită faptului că s-au străduit să „corecteze” formele româneşti după modelul latin. încungiura. teu (tău) etc. mai ales de către filologii transilvăneni. Ei ajung la astfel de forme. mîne. iar a neaccentuat trece la ă în dător. pîne. Iorgovici scria portem (purtăm). desvăli (dezveli). lapădă (leapădă). De pildă. romanesc. în această perioadă. incătrău (încotro). Uzuale sînt şi formele cu e(i) nesincopate: direg. ei acceptă ca norme unice j pentru ğ (joc.. redecină (rădăcină) etc. Romania. auzi). extind această pronunţie şi asupra altor cuvinte. a crepa. fără corespondent în latină (şi în celelalte limbi romanice) – ă şi î – filologii transilvăneni acceptă forme regionale ca beutură. tăbac.Diaconovici-Loga. cît şi din graiurile populare. rădite (ridiche) etc. Setea de întoarcere la un prototip de limbă i-a determinat pe cărturarii Şcolii ardelene să apeleze şi la alte fonetisme vechi şi populare. reu.. P. În scrierile din Transilvania. dintră. Aceasta se explică prin faptul că. şi alte forme regionale cu o circulaţie mai largă în graiurile din Transilvania. a principiului ortografic etimologic. întîlnite şi la alţi scriitori români1. cei doi cărturari menţin o veche normă a variantei literare bănăţene: n netransformat în i în cuvinte ca petroni (pietroi). uneori chiar la regionalisme. fonetismele cele mai potrivite pentru constituirea unui sistem fonetic simplu şi unitar. aspectul fonetic al limbii reprezentanţilor Şcolii ardelene nu diferă totuşi prea mult de cel al limbii literare moderne. diregătorie. Astfel. Unii dintre ei. capetém (căpătăm). nu numai pentru că în graiul bănăţean fenomenul în cauză e mai răspîndit. în special bănăţenii P. năcăji (necăji). a uri etc. fiind cei dintîi învăţaţi români care au studiat fonetica istorică a limbii noastre. dacă acestea puteau sluji idealului apropierii de modelul latin. înveţetură (învăţătură). ei au putut să aleagă atît din limba română scrisă în diferite locuri şi timpuri. forte. dirept etc. detor. Dar ğ e menţinut în cuvinte ca împregiur. spuni (spui). trămura etc. cum sînt: acăţa (agăţa). dar introduc şi altele din graiul natal. De asemenea. Din aceleaşi considerente. dătorii. Privit în ansamblu. potere (putere). alchetuiesc (alcătuiesc). pe care le întîlnim la cei doi filologi.. la C. formos etc. Iorgovici şi C. de altfel. judeţ) şi z pentru dz (zic. scie (ştie) etc. sunt (sînt).Conachi întîlnim formele resboae. care să permită o cît mai reuşită încadrare a 1 De exemplu.

.rostirea dură a consoanelor s. ţîn. sînt generale unele norme mai vechi ale variantei literare munteneşti: z (zi) şi j (joc. hotăraşte). pîne. mai rar în poziţie finală. Dintre labiale. îi (cîine. ţ. Morfologie. Heliade Rădulescu selecţia e mai riguroasă. dăstul (destul). şărpi. pă (pe) etc.neologismelor latine şi romanice în structura limbii noastre.ă protonic trecut la a: capitan. .. Heliade Rădulescu. r duri înaintea diftongului ea (covîrşaşte. Varianta literară moldovenească. ai. cînd sînt abandonate sub presiunea normelor unitare. a. 186 . în special gramaticile. unele forme noi. Menţionăm. gre. ceriu etc. hier. scrierile normative. mai frecvent decît în scrierile de pînă atunci. giudecată. ştiutoriu etc. joi. fără a fi însă nici aici perfectă. ci. sîngur. făcem. două şi chiar trei variante pentru aceeaşi formă morfologică. dăşărt (deşert). Reflectînd această situaţie. contribuind astfel.reducerea diftongului ea la e: a ave. dar şi încongiura). z. dar şi agiutoriu. În scrierile transilvănene se constată tendinţa de înlocuire a articolului genitival invariabil a cu formele al. pi. j. de pildă. păstrează africata ğ în gioc. în special de I. Majoritatea normelor vechi şi populare specifice limbii culte din secolul al XVIII-lea se păstrează şi în această perioadă. . limba cultă prezintă mai puţine inovaţii fonetice decît în Transilvania. binili. reprezentată mai ales de limba cărţilor apărute în Tipografia Albinei. În structura morfologică a limbii române literare nu se produc modificări importante faţă de epoca anterioară. În Moldova şi în Muntenia. iar celelalte variază în diferite regiuni ale acestui grai. Dintre acestea fac parte: . formele fără i: mîne. ş. s. în continuare.trecerea lui ea la ie: mîngîiet. păşînd. . în pofida faptului că şi aici se produce o „invazie” a fonetismelor populare.. veştejaşte. adesea. cîteva dintre cele mai importante inovaţii morfologice care tind să se impună în această perioadă a. deşi apar mai des. însă alături de ele apar.închiderea lui e medial neaccentuat. în etapa următoare. grijă. r moale în sufixele -ar. dar nu reuşesc să se impună ca norme. care s-au impus în limba literară modernă. ale. pîine). la unificarea normelor limbii române literare. În schimb. mîine. f se palatalizează sporadic: hiară. velarizarea vocalei e după oclusivele d şi p în cuvinte ca dă (de). j: sară. -tor: cepariu. Unele fenomene fonetice de tip nordic au acum o frecvenţă mai mare în limba scrisă din Moldova. spăriet. cum este. Aceste fonetisme se menţin în scrierile majorităţii intelectualilor moldoveni pînă la 1780. consemnează. care mai tîrziu au fost acceptate şi de alţi scriitori şi filologi români. continuă să aibă o frecvenţă mai redusă faţă de cele care s-au impus în limba literară mai tîrziu. Unele fonetisme specifice. Prin lucrările filologice tipărite de ei s-au răspîndit şi o seamă de norme fonetice. în i: adivărul. Doar în Gramatica românească a lui I.

deschise la tot ceea ce era nou în Vezi G. Heliade Rădulescu. dar. În varianta literară munteană. pînă la 1840. Întrucît direcţiile principale deschise de Şcoala ardeleană în această privinţă au fost urmate în secolul al XIX-lea de aproape toţi intelectualii români. Fonetica şi morfologia neologismelor româneşti de origine latină şi romanică // SCL. mai cu seamă după 1836. în timp ce moldovenii şi transilvănenii păstrează încă forma nediferenţiată au. să steie alternează cu cele în -ea (-a). Ivănescu şi L. rusească) fac ca lexicul intelectualilor români de pînă la 1840 să ne apară învechit şi relativ sărac. 1963. fireşte. aproape fără excepţie. influenţele orientale (greacă. e. În scurt timp. ca norme ale limbii române literare.371 – 379. Abia spre sfîrşitul perioadei de tranziţie. spun. Sintaxa. Se răspîndesc acum. În deceniul al IV-lea al secolului al XIX-lea se amplifică şi în ţările româneşti procesul de modernizare a lexicului literar – proces început încă pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. unde acţiunea de „reromanizare” a limbii culte începuse pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Iar în Transilvania. structura sintactică a limbii literare începe să se clarifice şi să se modernizeze datorită intervenţiei. a III-a sg. conjunctivele neregulate de tipul să deie. a III-a pl: (ei) erau etc. p. modernizarea s-a produs mai de timpuriu. Surprinzător este faptul că la cei dintîi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene nu întîlnim decît rar construcţii sintactice alcătuite după modelul latin. turcă. formele iotacizate (eu) auz. Ca şi morfologia. O notă aparte faţă de limba cultă actuală o dau structurii morfologice din perioada la care ne referim numeroasele neologisme latino-romanice. specifice limbii cărţilor bisericeşti din secolul al XVIII-lea. Încadrarea morfologică a verbelor neologice în limba română din perioada 1760 – 1860 //LR. În textele munteneşti întîlnim. Toate aceste forme sînt recomandate de Heliade. nr. se generalizează auxiliarul a la pers. 1956. Leonte. sintaxa mai păstrează încă numeroase elemente vechi şi populare. d. formele cu u la imperfect.1-24. care au o altă încadrare morfologică decît cea de azi1. a perfectului compus. în special a modelului sintactic francez. Spirite universale. în special la filologii bănăţeni. consemnăm preferinţa pentru formele verbale cu dentala refăcută la pers. c. a lui I. în special a celei italiene şi franceze.3. Tot la ei. ei) mergea continuă să fie majoritare. a indicativului prezent: aud. şi în urma influenţei tot mai puternice a sintaxei populare şi a modelelor romanice. în primul rînd. Lexicul suferă schimbări esenţiale în această perioadă. cu toate că. vom insista asupra contribuţiei lor la înnoirea şi îmbogăţirea lexicului românesc. În toate scrierile. În Moldova şi Muntenia. pot (ultima formă alternînd cu poci. dar cele identice cu singularul (el. vocabularul românesc îşi va schimba radical fizionomia în Principate. VII. I sg.b. p. să ieie. spui. ca urmare a lărgirii influenţelor romanice. Despina Ursu.. 1 187 . nici el nu le respectă decît parţial. pers. dar şi în textele moldoveneşti. XIV.

soţietate. matematică. Totuşi primii latinişti nu numai că n-au abuzat de neologisme. columnă. De aceea filologii transilvăneni s-au străduit. pedagog.cultura europeană din acea epocă. impostor. Iată o listă sumară a elementelor lexicale caracteristice pentru limba învăţaţilor transilvăneni: Neologisme latino-romanice: atentat. cărturarii transilvăneni şi-au propus. securitate. şi în bună măsură au reuşit. speriinţă. gen. logică. preferinţa manifestată de cărturarii transilvăneni faţă de termenii calchiaţi sau traduşi. condiţie. contaminat. Termeni ştiinţifici: articul. menţinerea aproape integrală a fondului lexical existent în vechile scrieri româneşti. inscripţie. întregime „integritate”. omagiu. virtuos. fizică. memorie. veneraţie etc. modă. ei n-au încetat să alcătuiască opere istorice. natură. ci s-au împotrivit mai cu seamă adoptării neologismelor provenite din altă sursă decît cea latină sau romanică. orator. Neologismul e admis de Klain numai „unde graiul nostru s-ar afla în lipsă”. compoziţie. ei au iniţiat cea dintîi acţiune organizată de traducere şi elaborare a numeroase şi variate opere din diverse ramuri ale ştiinţei: filozofie. El credea despre limba sa maternă că aceasta într-adevăr este o oglindă a universului pentru cine s-ar fi priceput să scotocească prin ungherele şi tainiţele ei. medicină. pronunţie. verb. sufragiu. înainte de toate. dar nu au neglijat nici îmbogăţirea de ansamblu a lexicului românesc. mai ales dacă aceştia erau de origine latină. hotărîre „definire”. a recomenda. dar şi cu unii termeni arhaici sau regionali. să organizeze dezvoltarea culturii noastre pe o cale nouă. Aşadar. pe care ei s-au străduit să-l completeze cu numeroase cuvinte create prin derivare sau compunere. dar s-au străduit chiar să romanizeze terminologia filozofică curentă de origine greacă sau latină. a replica. conferenţie. ocasie. întrucît ei n-au dorit să elimine cuvintele străine pătrunse în ţesătura limbii române de-a lungul timpului. poziţie. magistru. închipuire peste tot „idee universală”. Termeni calchiaţi sau traduşi: chipuri „moduri”. naţioane (naţiuni). imperfect. interjecţie. ţivilizaţie. regulă. iar pe de altă parte. agronomie etc. literă. 188 . presidium. Totodată. Micu aşeza limba românească alături de toate limbile mari în care cei mai de seamă filozofi ai timpurilor au încercat cîndva să-şi exprime gîndurile. principalele surse de sporire a vocabularului literar nu puteau fi decît latina şi limbile romanice. modernă. să creeze terminologia necesară exprimării celor mai importante noţiuni ştiinţifice. să traducă lucrări religioase şi chiar s-au încumetat să elaboreze unele scrieri literare. director. iar dintre acestea. lavă. derivat. proprietate. pori. mod. filologii transilvăneni n-au manifestat tendinţe puriste. cauză. în primul rînd. cujugţie. În acest sens. închipui „imagina” a împururi „a eterniza”. pe de o parte. S. O astfel de acţiune era însă aproape imposibil de întreprins cu mijloacele de care dispunea limba română din secolul al XVIII-lea. italiana. gramatică. termen etc. elocvent. . . constituţie. Aşa se explică. sistemă. Cum era şi firesc. urban. dialect.

datorită atît filierei străine prin care ne-au venit. Paralel. spre rădăcinile moştenite din latină. create prin derivare de la elemente lexicale mai vechi. Între aceştia se numără: aorea „odinioară” (lat. rost „gură” (lat. periculu „cercare cu frica”. de asemenea. a sosi”. fondul lexical românesc cu termeni noi prin derivare şi compunere. provenite din turcă. cătană “soldat”. În Observaţii de limbă rumânească. constare). - 189 . opus est). Reprezentanţii Şcolii ardelene au preferat mai ales termenii arhaici. putinţă „posibilitate”.nestrăbătuincios „impenetrabil”. ghib “cocoşat”. moştenite din latină: advenire „a veni la cineva. pe care i-au introdus în scrierile lor cu intenţia de a întregi fondul latino-romanic al vocabularului românesc literar. terminologii ştiinţifice. a comînda „a face masa de pomenire pentru omul mort” (lat. Frecvente sînt şi regionalismele ardeleneşti de alte origini: armariu “dulap de vase”. spiţă „specie”. sau a împrumuturilor din maghiară şi germană – în Transilvania. O trăsătură specifică a lexicului literar din această perioadă este interferenţa elementelor orientale. regionali şi populari de origine latină. prelucire „strălucire” (de la lucire). crearea unei delimitarea. ea mai păstrează încă o parte din trăsăturile specifice vechii române literare. în ansamblu. devenire „a veni în jos” (toate de la verbul venire). Învăţaţii transilvăneni au încercat să completeze. populară rostrum) etc. ce se vor dezvolta în următoarele decenii. în linii mari. ad hora). Examinînd structura limbii române culte din perioada de tranziţie. şi anume: abandonarea treptată a faptelor de limbă învechite. a custa „a trăi” (lat. op „trebuie. lucru”. zicere „afirmaţie” etc. convenire. este necesar” (lat. modernizarea lexicului prin adoptarea împrumuturilor latino-romanice. iosag “avere”. periculós „plin de frică”. trup „corp. Paul Iorgovici propune o listă foarte bogată de cuvinte noi. provenire „a veni din pămînt” (de la venire) etc. neogreacă şi rusă – în Moldova şi Muntenia. prevenire „a ajunge la ceva”. imperiţie „neştiinţă”. dărăb “bucată”. putem observa însă continuarea unor tendinţe inovatoare. cu tot mai numeroase neologisme latinoromanice. a principalelor stiluri funcţionale. a tăgădui “a nu recunoaşte”. fărtai “sfert” etc. ai „usturoi” (lat. imperit „neştiut”. stăriîmprejur „circumstanţe”. cloambă “ram”. a făgădui “a promite”. pleşug “chel”. convenciune „împecare”. iluminare (luminare). încercări de unificare a normelor exprimării culte. tină “noroi”. temei „subiect”. cît şi modului în care au fost adaptate la sistemul fonetic şi morfologic al limbii noastre. a căror aspect diferă adesea de cel pe care pe care l-au căpătat mai tîrziu în română. singuratec „individual”. greacă. constatăm că. commandare). Atenţia lor s-a îndreptat. alium). în primul rînd.

Rolul ei a continuat să prevaleze pe tot parcursul secolului al XIX-lea şi nu a încetat după aceea. M. Cîteva nume au rămas întipărite în amintirile contemporanilor. începînd din prima jumătate a secolului al XIX-lea. a avut-o influenţa f r a n c e z ă. au adus cu ei nu numai cultura franceză. dl Cuenim. sub aspectul desăvîrşirii caracterului ei modern. 190 . directă. Aceştia sînt dl Feury. Fiii lor. alături de Costache Negri. preceptorul lui Costache Conaci. Începuse să se citească şi să se traducă literatură franceză. printre care se aflau şi unii revoluţionari. filozofice ale secolului raţionalist. cunoscători ai limbii franceze. mai ales consecinţa Revoluţiei de la 1789. limba diplomatică a timpului. ajungînd şi la noi şi fiind primiţi cu bunăvoinţă.Cuza. care i-a fost elev. devenită familiară şi în rîndurile unui număr mare de boieri. are loc alta. care pregătise revoluţia franceză sub flamura libertăţii. Pătrunderea elementelor franceze s-a făcut în mai multe etape şi pe mai multe căi. unde au învăţat Ion Ghica. numeroşi nobili regalişti emigrează în Europa. Kogălniceanu.Alecsandri. A. evocat de V. Grigore Alexandrescu. indirectă. deschide o şcoală. Viillant. un alt francez. fiindcă le era interzis de Coran să înveţe limbi străine. îndeosebi datorită prestigiului de care se bucura cultura Franţei. Ea este consecinţa evenimentelor politice care s-au petrecut în Franţa. ci şi interesul pentru ideile politice. dar mai ales în a doua jumătate a secolului următor. aceasta contribuind la familiarizarea cu scrierile apusene ale timpului. La Bucureşti. care erau pregătiţi în vederea viitoarelor cariere politice. În urma ei. la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. noii domnitori îşi aduceau sau li se impuneau secretari francezi. Al. ce s-a manifestat în toate provinciile româneşti. O parte din emigranţi se angajează ca dascăli în casele boiereşti. cînd în Muntenia şi Moldova sînt numiţi domnitori dintre dragomanii de la Poarta Otomană.Fireşte că toate acestea sînt o consecinţă a procesului de renaştere culturală şi social-politică. Rosetti. Alături de această cale. Franceza era cunoscută într-un cerc restrîns de boieri care aveau legături cu curtea domnească. învăţau franceza. pe care însă turcii nu o cunoşteau. de pătrundere a limbii franceze în Principate. C. Contactul cu limba franceză datează în Principate după anul 1700. Aceştia erau oameni culţi. Influenţa neolatină a) Influenţa franceză O însemnătate fundamentală pentru limba română literară. Aceşti intelectuali. La venirea în ţările noastre. egalităţii şi fraternităţii. dar mai ales la însuşirea limbii străine şi la prelucrarea limbii române prin traduceri şi adaptări din franceză. I .

I. Mai tîrziu. a imagina. franceza era sora ei mai mare şi mai „norocoasă”. Franceza devine acum limba la „modă” a protipendadei. Influenţa franceză se impune progresiv pe măsură ce dispare. cărora le vor lua locul. este greu să stabilim cine le-a folosit prima dată. Alecsandri petrec mai mulţi ani în Franţa. influenţa rusească. M. ambasadă. V. O listă completă a cuvintelor de acest fel este imposibil să se întocmească. C. franceza intrase sub scutul legii. N. dacă latina era „maica” limbii noastre. substantivele artilerie. De ce influenţa franceză a avut un rol decisiv. infanterie. Bolliac. bunăoară. la formarea limbii române moderne? G. Ghica. sensibilitate. a dispoza “a dispune”. comandant. Instructive sînt mai cu seamă neologismele la N. funcţionar. enteres. energie. Reîntorşi în ţară. terminologia administrativă şi militară. infernal. armată. Bălcescu). care nu au reuşit să se impună: a developa “a dezvolta”. De aceea la B. reformă (I. colonel. urmînd chiar o pronunţie franceză. bunăoară. forma cu care s-au încetăţenit în limba literară. alianţă. linie de bătaie etc. Consemnăm doar cîteva fapte din scrierile anilor 1820-1860. a reorganiza. Al. Bălcescu. Mumuleanu. gardă. în mod special.Prin Regulamentul organic. Terminologia franceză stă la baza mai multor traduceri filozofice. O bună parte a împrumuturilor franceze şi-ai găsit. Russo – în Elveţia. sînt trimişi la Paris D. întîlnim cuvintele spiculaţii. analiză. trepta.t influenţa neogreacă şi în timp ce îşi face loc. tot mai mulţi tineri sînt trimişi la studii în Apus. chiar de la începutul secolului al XIXlea. comandir. logică. Kogălniceanu. P. fantomă. polcovnic. în cultura şi limba noastră. disciplină. Bolintineanul. de asemenea. unde găsim franţuzisme cu forma actuală: confuzie. armie. unde învaţă franceza ca sursă. punînd alături un echivalent impropriu – căutare – pentru a exprima ideea de “trecere în revistă”. filozofie. în locul celei greceşti. a redija “a redacta”. după 1850. pentru scurtă vreme. eterogen. Bălcescu nu găseşte uneori termenul corespunzător românesc şi de aceea el scrie reviu şi revistă. rezervă (N. electirc. Heliade). corespondentele lor franceze actuale epocă. La baza influenţei limbii franceze a stat conştiinţa latinistă a descendenţei romanice comune a celor două limbi şi popoare. alături de curentul latinist. De aceea e şi firesc să mai întîlnim unele neologisme ruseşti de tipul epohă. Ibrăileanu menţiona că. eroare etc. Bălcescu. Termenii filozofici (idee. În unele şcoli se predau chiar cursuri în franceză.) au rămas intacţi în româna contemporană. opinie (Iancu Văcărescu). Unele neologisme franceze şi romanice au pătruns în română prin filiera rusă. aceşti „bonjurişti” devin exponenţii influenţei franceze în ideologia epocii. Cunoaşterea ei varia în funcţie de treapta socială a claselor avute. Mica boierime năzuia să se ţină în pas cu moda 191 . N. Multe franţuzisme însă au trecut prin mai multe faze de adaptare la normele limbii române moderne. cinovnic. După 182-1830.

benedire). care nu trebuie căutate în latina clasică. Căutînd o soluţie pentru remedierea acestei stări de lucruri. fronte.timpului şi simţea necesitatea să amestece expresii franţuzeşti în limbajul familiar. ponte se pronunţă în multe graiuri italiene frunte. ci două dialecte ale uneia şi aceleiaşi limbi. În 1840. Vrînd să readucă limba la înfăţişarea ei dintr-o perioadă veche. pentru care avem la îndemînă “dupăpoziţii” (sufixe). După cum observă V. aceasta se datoreşte faptului că asupra italienei s-a exercitat. bunic. cînd înrudirea strînsă i se părea evidentă. El porneşte de la premisa că româna şi italiana nu sînt limbi deosebite. Avînd exemplul fraţilor italieni. Pentru aceasta există două mijloace: c o m p o z i ţ i a (compunerea). deci aproape ca în limba română: loc. ce trebuie făcut pentru a se ajunge la unitatea limbii? Răspunsul lui I. iar aici un rol central îi revine lui I. de la aceeaşi rădăcină se poate ajunge la binecuvîntare (it. încît să semene mai mult cu cele italieneşti. într-o fază mai veche a acestei limbi. maghiarismele. fuoco. cuvintele noi trebuie astfel formate. pe cînd româna a fost lipsită de acest privilegiu. omo. Aşa stînd lucrurile. monte. om. Bunăoară. ci în limba scrierilor bisericeşti. foco. bunel. timp de secole. Astfel. care puteau servi ca punct de plecare pentru formarea de noi familii de cuvinte. constatăm că asemănarea este şi mai mare: în multe părţi ale Italiei se aude pronunţîndu-se „curat româneşte”. în lucrarea sa Paralelism între limba română şi italiană. şi anume i t a l i e n i z ă r i i. Alecsandri în Chiriţele… sale. şi nu luoco. vorbite iniţial în Italia. distinsul lingvist român. Cuvintelor li se dau corespondentele lor din italiană pentru a se ilustra asemănarea dintre cele două limbi. Iar dacă facem comparaţie cu dialectele italienei. De la scriere se pot obţine: descriere. bunică. bunişor etc. avînd în vedere germanismele. se pronunţa loco. el porneşte de la un număr de peste 1300 de cuvinte de origine latină. Heliade dă o listă de afixe – neologice şi moştenite – precum şi derivatele ce s-ar putea alcătui cu ajutorul lor. uomo. Bineînţeles. şi d e r i v a ţ i a . observă că procesul de cultivare a limbii române suferă de pe urma a numeroase „ciume” literare. de la bun avem bunătate. Heliade Rădulescu. Dacă ele nu se aseamănă întru totul astăzi. Heliade este acesta: să se restituie limbii române formele ei vechi. o întreagă teorie pentru a-şi sprijini pe ea încercarea de i t a l i e n i z a r e a limbii. Că într-o epocă veche nu existau deosebiri între aceste „dialecte” se poate vedea dacă ne întoarcem îndărăt pe drumul istoriei limbii italiene. putem lua lucrurile de-a gata de la ei. prescriere etc. munte. grecismele şi alte „-isme”. Astfel. proscriere. unde ne folosim de prepoziţii (prefixe). în articolul amintit. o parte din franţuzisme au devenit jargonisme. turcismele. b) Încercări de italienizare a limbii române În acelaşi timp cu influenţa franceză. româna literară a fost supusă încă unui proces de „modernizare”. influenţa culturii.. foc. bunicuţă. 192 . Heliade construieşte. punte.

193 . Bogat trebuie înlocuit cu avut. faţă de purismul heliadist. unde prejudecata puristă îl îndeamnă să scoată din limbă substantivele clopot. Tot aşa. de pildă cărăpter “caracter”. şi să le înlocuiască cu elemente de origine latină. Este vorba de respectarea principiului analogiei. Deoarece a neaccentuat a dat în română ă (farina > făină). turcismele. Heliade nu putea duce la altceva decît la consecinţe grave în privinţa caracterului italienizant. Încercarea lui de a reforma scrierea se sprijină pe convingerea că limba română trebuie să-şi redobîndescă fire. subiept “subiect”. campus > cîmp). Dacă lipseşte cuvîntul italian. Prin urmare.(cons.strofiu. mîndrie. Teoria lui viza atît a s p e c t u l f o n e t i c al neologismelor. dar în felul său. vrednicie se poate înlocui prin demnitate. maghiarismele etc. Clădit pe o teorie falsă. cuvintele noi urmează să se supună legităţilor moştenite ale limbii. potrivit căruia. franţuzisme şi latinisme propuse de el: campană. nu germană. bunăoară. italienismul lui I. oglindă în schimbul unor italienisme. “Este în uz şi batistă pentru basmalele cele albe”. în zadar –prin in darn. Dacă. Aron Pumnul este mai puţin purist. mai cu seamă neologismele pătrunse în limba noastră. care căuta salvarea limbii literare în italienizare. înavuţit. care dorea să dea limbii române o înfăţişare identică cu a „maicei” sale. cît şi s t r u c t u r a lor ca atare. fireşte este să se asculte de aceste legităţi la scrierea sau la rostirea altor cuvinte. în firea limbii române este să se scrie şi să se pronunţe nu plantă. Fostul profesor al lui M. cantat > cîntă. Nu acelaşi lucru se poate spune despre alte numeroase exemple. leptură “lectură” etc. c) Pumnismul analogist În cadrul direcţiilor reformatoare s-a manifestat un timp şi pe o tendinţă născută dintr-o concepţie aparte. trebuie să supunem acestei legităţi toate cuvintele noi care conţin acest fonetism. În loc de turcismul basma se poate spune năsăriu. completează I. a+n+voc. intuiţia lui Heliade coincide de multe ori cu sensul evoluţiei multor cuvinte analizate mai sus în româna contemporană. italiană sau „fabricate” de el. dacă se vor respecta cu stricteţe regulile (fixate de el!) „în deducerea şi strămutarea cuvintelor”. ci germînă etc. ci plîntă. a cărei teoretician a fost Arom Pumnul (pumnismul). El vrea să romanizeze limba. pe care el vroia să-l impună limbii noastre. Aceste idei stau la baza „şcolii fonetice bucovinene” sau a analogismului pumnist.> î (lana > lînă.) sau a+m+cons. Faţă de purismul latinist. oboseală. fiertate. Eminescu este adeptul scrierii fonetice cu litere latine. se va zice nu latină. pentru basma de gît (fular). Heliade vroia cu tot dinadinsul să elimine din română toate slavonismele. specol. ci lătină. După cum se vede. dar recomandă şi folosirea unor semne diacritice destul de numeroase. Heliade. nimic nu ne împiedică să creăm un cuvînt nou. fiindcă grupul consonantic latinesc ct a evoluat în română în pt (octo > opt). fatică.Fiind un purist ca şi latiniştii.

Sbierea. pe lîngă munteni şi moldoveni. Dintre aceste. Noul for ştiinţific era format. În felul acesta. În lucrarea Formaciunea cuvintelor româneşti. Nu putem trece cu vederea că Aron Pumnul a fost totuşi adeptul principiului fonetic în scrierea cu litere latine. el cere. carile “curat româneşte” s-ar zice aşa: limbămînt. scoaterea din limbă a elementelor nonromanice. avînd aceeaşi formă cu cele latineşti. precum şi dintr-un reprezentant al Bucovinei – I. nu înseamnă însă că şi neologismele. cum a fost numită teoria lui Aron Pumnul. Forma cu -ţie „este o rană înfiptă în limbă de fiii ei cei nepricepuţi”. Urmează o întreagă listă de asemenea „ţîrmuri ştiinţiali”. din transilvănenii Timofei Cipariu şi Gavril Munteanu. se vor supune vechilor legi. unele “cuntrazic” şi “strică” natura limbii noastre. simţămînt „estetică”. instituţia nou creată îşi propunea: 194 . Etapa limbii române moderne În 1866 se înfiinţează Societatea Literară Română.Teoria pumnistă nu este mai puţin curioasă şi deşenţată cînd are în vedere romanizarea lexicului neologic. ca de exemplu: gramatică. Înlocuirea uneia cu cealaltă ar fi rezultatul necunoaşterii istoriei limbii. care i-a dat o fundamentare ştiinţifică. cugetămînt „logică”. limbistică. Prin chiar actul de constituire. care îl are ca preşedinte pe I. G. care este o formă “foarte tinerică”. vorbămînt. scriemînt „ortografie”. fost elev al lui Aron Pumnul. căci el are în vedere o perioadă din istoria limbii cînd aceste legi erau active. Heliade Rădulescu. Căci dacă latinescul mola a dat în română moară. slujbă. Evident că Aron Pumnul interpretează faptele de limbă într-un mod foarte personal. iar pavimentum > pămînt. n-a găsit răsunet decît în rîndul cîtorva elevi de-ai lui Aron Pumnul. între care: literemînt „abecedar”. Negruzzi. cugetămînt. slugă. năciunalitate „naţionalitate” etc.. şi nici slavonescul rana nu a devenit rînă. Tot aşa se va proceda şi cu neologismele terminate în -ţie din exemple de tipul naţie. De aceea corect şi potrivit cu specificul limbii noastre este să se spună numai năciunal „naţional”. Nu e de mirare că @ciunismul”. stelemînt „astronomie” etc. conform legităţilor fonetice de evoluţie normală. iar în 1879. ignorînd caracterul lor limitat în timp. El nu s-a bucurat nici măcar de cinstea de a fi combătut. filologie. Academia Română. Alecsandri şi C. în raport cu sufixul mai vechi -ţiune. unde fiecare sunet „se poate da cuvînt deplin din legile cele universale ale limbile sub carile stau toate cuvintele”. Altele sînt “minciunoase”. principiu susţinut şi acceptat de Titu Maiorescu. filozofie. iznoavă. ci a fost ridicularizat de V. ca şi latiniştii. Busolă nu a devenit busoală nici medicament – medicamînt. precum sînt toţi “ţărmurii ştiinţiali” (termenii ştiinţifici). devenită în 1867 Societatea Academică Română. spiritămînt „psihologie”. De exemplu. toate provinciile româneşti erau reprezentate prin oameni de cultură dintre cei mai autorizaţi să-şi exprime opinia în probleme de limbă. etimologie.

Proiectul este votat în 1881. ş ţ. marcînd diftongii. Cel grav e notat la infinitivul. iar problemele de ortografie sînt reluate în discuţie. furtun’a etc.accentul circumflex (ˆ) se pune la sunetele nazale: atît. cărţi. g΄ se notează ch. dar în terminaţii se notează di: lucrediu “lucrezu”. realizîndu-se legătura ei cu limbile romanice. . reintră în componenţa Academiei ca membri.sunetele ĸ΄. Regulile ortografice speciale şi în amănunt urmau să se fixeze de gramatică. prezidată de G. în care triumfa. Bariţiu. întaniu. Preocupările sale în legătură cu problemele scrisului românesc 195 . supune dezbaterilor un proiect de norme. precum şi la forma de plural a substantivelor: pάrti. adică z. punctul de vedere al latinismului etimologizant. Contribuţia lui Titu Maiorescu la dezvoltarea limbii române literare Istoricul ortografiei noastre trebuie raportat la contribuţia adusă la dezvoltarea limbii române literare de către Titu Maiorescu. ş) se vor scrie cu literele sunetelor corespunzătoare din care derivă (t. Aşadar. 2. sor’a. o nouă comisie. . . Y sînt considerate străine). t. făcu. pentru un moment. principiul etimologic a învins (cel puţin o parte din el) şi în felul acesta se asigură dezvoltarea ulterioară a limbii române. Societatea Academică se transformă în Academia Română.. întîi. .literele d. gramatec’a. audί (tăcu. gh.să elaboreze gramatica limbii române.ţ se notează ci în cuvintele acia.să înceapă şi să ducă la bun sfîrşit dicţionarul limbii române. urmate de i. . cuvîmt). z se admite în cuvintele străine (zeamă). cάrti. De exemplu: légăna (leagănă). Acesta prevedea: . fiind plasat înaintea finalei a: mam’a. bunetάti (părţi. Normele ortografice adoptate în 1867 de Timofei Cipariu sunau astfel: 1. care se retraseră între timp. la capitolul Despre fonetica limbii române. s). Acesta este primul sistem ortografic al Academiei Române. indicativul şi la imperativul verbelor.) notează forma articulată a substantivelor feminine. Toate sunetele „primitive” [etimologice] se vor scrie cu literă corespunzătoare din alfabetul latin (literele Q. auzi).se introduce accentul grav (΄) şi cel circumflex (ˆ). glacia facia etc. Toate sunetele derivate (ţ. În 1880. se scriu fără sedilă. Accentul grav se mai foloseşte la perfectul simplu al verbelor: tacú. K. cuvêntu (atît. . s. bunătăţi). raportor fiind T. care s-a menţinut pînă în 1881. . În sesiunea din 1869 a Academiei Române s-a adoptat un nou sistem. mόre (moare). facú. Maiorescu.să fixeze regulile ortografice ale limbii române.apostroful (. Stabilirea regulilor de scriere cu litere latine s-a aflat în atenţia Academiei Române timp de cîteva decenii. Vasile Alescandri şi Titu Maiorescu. cas’a. În 1879. Acesta este primul proiect ortografic definitiv şi oficial al Academiei Române.

ci o restrîngere măsurată a numărului de semne.a. Maiorescu prezintă un tablou al pronunţării sunetelor din latină şi al corespondentelor lor în română. care să facă posibilă reproducerea 196 . adică etimonul lui. Maiorescu a renunţat la această teorie. este necesar să examinăm contribuţia lui T. În studiul lui T. T. Recunoscînd meritul Academiei Române în căutarea unor soluţii pentru reglementarea scrierii cu litere latine. Cipariu. T. în cercul “Junimii”. T. gh. Maiorescu ţine să observe că proiectele ortografice propuse de Academie nu s-au bucurat de popularitate şi prin aceasta ea a pierdut din terenul pe care şi-l cîştigase iniţial. î era evitat şi înlocuit cu ă. Care este principiul de bază pe care se sprijină sistemul fonetic recomandat de Titu Maiorescu? El însuşi l-a definit cu toată claritatea. aşa-zise derivate (ă. î din a neaccentuat – antaneus „întîi”. Pe de altă parte.datează încă din 1866. pentru sunetele româneşti. recunoscînd că î a intrat în uzul general al limbii române şi trebuie notat ca atare. să exprime toate sunetele şi nuanţele lor dintr-o limbă. ţ. Vom aminti una din tezele adepţilor scrierii etimologice de a păstra toate semnele alfabetului latin. Maiorescu arăta că nu pot fi adoptate toate semnele alfabetului latin. în scrierea fonetică. s din sedet „şede”. ğ). ţ). nu un fonetism absolut. fără a introduce nici un semn diacritic pentru notarea sunetelor specifice limbii române (ă.. î. frundi’a pentru frunză. După adepţii Şcolii ardelene. s din stella. inexistente în latină şi ortografiate diferit. Se scria mănă „mînă”. č. î. Dacă aşa ar sta lucrurile. sau cu i (riu). ortografia s-ar complica enorm. Conflictul dintre cele două direcţii – fonetismul şi latinismul etimologizant – înregistrează acum o nouă etapă. cînd el publică în Convorbiri literare studiul Despre scrierea limbii române. Maiorescu nu acceptă la început în scriere pe î (ă). Maiorescu problema ortografiei este discutată concomitent cu critica direcţiei fonetice a lui A. vedui pentru văz „văd” etc. respectiv cu sedile. care avea să ducă la înfrîngerea etimologismului şi deci la cîştigarea bătăliei de către adepţii principiului fonetic. Astfel. considerîndu-l o nuanţă de „umbrire” a lui ъ slavon. chestiune asupra căreia revine în aceeaşi revistă în 1867 şi în 1873. Pumnul şi cea etimologică a lui T. T. ele sînt insuficiente pentru a nota toate sunetele specifice limbii noastre. ch. Făcînd o incursiune în fonetica istorică a limbii române şi invocînd autoritatea unor lingvişti ca Diez. nu poate şi nici nu e necesar să cuprindă. Ei făceau deosebire dintre sunetele “primitive”: a din acus. iar această „natură” era pentru latinişti forma latinească a cuvîntului. afirmînd că un alfabet nu cuprinde. audiu pentru auz „aud”. Ulterior însă. T. şi deci fără funcţie gramaticală. Important este. ş. trebuia să se scrie în principiu man’a pentru mînă. Maiorescu şi concepţia sa expusă şi discutată. Pentru înţelegerea acestui conflict. Literele trebuiau să reflecte natura limbii. z din zic < dico etc. mai întîi. ş. deoarece ele sînt prea numeroase pentru scrierea limbii române. şi cele derivate: ă din casă. ca în ortografia actuală. Schuchardt ş. În Convorbiri literare. el cere notarea lor cu semne diacritice.

De aceea era necesar să se reia discuţia cu privire la ortografie pentru a se pune de acord normele scrierii cu uzul. заря. impus şcolilor.Bucureşti. Concesiile făcute acestui principiu sînt. de aceea sistemul ortografic ce urmează să fie stabilit acum nu mai corespunde cu exprimarea urmaşilor. a cuvintelor: zare < rus. între altele: . Recunoaştem în aceste argumente logice un punct de vedere ştiinţific valabil şi la etapa actuală. fonetic în esenţă. Ortografia rămîne în urma acestei prefaceri. Maiorescu a fundamentat.scrierea cu ss a cuvintelor de origine străine: rassă. altă pronunţare. Făcînd apel la argumentul dependenţei raţionale a regulii fonetice de principiul logic în scrierea limbii. că propunerile făcute nu trebuie considerate definitive. . Cu acest prilej. care vor trebui să se reflecte în ortografie. dies. etimologice: să se „arunce limba cu un secol înapoi”. Maiorescu ţinuse să precizeze. este o piedică şi un pericol pentru dezvoltarea intelectuală a unui popor. Dezbaterile au fost reluate în 1880. după ce prealabil se constituise o nouă comisie. atîtea cîte sînt absolut necesare pentru deosebirea sensurilor cuvintelor şi a formelor flexionare. tot astfel ş din paşi face distincţie dintre plural şi singular. În esenţă. scrierea fonetică pe baze fonologice. scrierea cu z sau dz. nu mai puţin etimologizant şi greoi. cassă. Macrea. adevăr ignorat de curentul latinist. Maiorescu intuieşte deosebirea dintre sunet şi ceea ce numim noi astăzi fonem. care se silise să restituie foneticii româneşti formele ei vechi. căci T.sunetelor importante. Literele sînt semne esenţial logice. scie – ştie. T. Maiorescu. T. care contrazice ideea de evoluţie a limbii. în calitate de raportor al comisiei. în funcţie de originea nelatină sau latină. de care se lăsau călăuziţi scriitorii şi oamenii de cultură ai epocii. Uzul va impune alte forme. Sunetele „derivate” răspund unei funcţii gramaticale de diferenţiere morfosemantică: ă din laudă faţă de a din lăuda deosebeşte prezentul de imperfect. ele urmînd să fie completate şi îmbunătăţite prin amănunte ulterioare. mai menţine încă unele elemente etimologice. propuse principiile cuprinse în studiul pe care l-am rezumat mai sus. T. după cum scrie D. Proiectul său.redarea grupului şt prin sci: Bucuresci . în speţă în direcţia istorică şi comparativistică. Vom aminti că Ministerul Instrucţiunii elaborase şi el un sistem ortografic. Schimbările considerate de latinişti un rezultate al „corupţiei” de-a lungul secolelor reprezintă în fond un stadiu firesc al evoluţiei. Cine pierde din vedere acest lucru uită sau nu vrea să ţină seama de împrejurarea că principiul fonetic reprezintă însăşi viaţa limbii şi este o condiţie a înţelegerii ei de către vorbitori. Şi de data aceasta expunerea sa se întemeiază pe rezultatele obţinute de ştiinţa despre limbă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. T. principiul etimologic. Maiorescu supune unei critici severe etimologismul latinist. Dimpotrivă. dar dzile < lat. constată el. În ultima parte a studiului. limba se află într-o permanentă transformare. în raportul său din 1880. şi nu simple semne fonetice. puse 197 .

exceptînd cazurile cuvîntului român si derivatele lui. şi apoi altele. În studiul Limba 198 . sistemul adoptat fiind. în 1953. ci şi de alte influenţe. mormênt. tacere. ê şi î. ar trebui să se noteze î prin i. cel de azi. vênd. deoarece î din aceste două cuvinte nu este derivat din i. care aduce ca argument principal uzul. Maiorescu. Din comisie fac parte acum. În aceeaşi situaţie sînt verbele vînd şi sfînt. Pe lîngă aceasta. Etimologiştii au izbutit totuşi să smulgă şi alte cîteva concesii făcute sistemului lor cînd propunerile au fost supuse totuşi votului. Modificările propuse de astă-dată şi acceptate de Academie duc la eliminarea unor elemente ale scrierii etimologice. în esenţă. în afară de T. indiferent de originea cuvintelor. Ortografia fonetică repurtează o victorie decisivă abia în 1904. după ce s-au făcut unele modificări în 1932. tacendo). numit din nou raportor. u final mut în cuvinte ca unchiu. se acceptă scrierea cu î din i. între. Maiorescu. După cum e lesne de observat. la care s-a revenit prin decizia Academiei Române. grupul sci se înlocuieşte cu şt: Bucuresci – Bucurerşti. El a mai desfăşurat şi o activitatea intensă şi salutară într-un domeniu numit de noi astăzi cultivarea limbii. é şi ó marcînd diftongi sînt înlocuiţi cu ea şi oa. Maiorescu pe tărîmul limbii literare nu se limitează numai la contribuţia sa esenţială la stabilirea principiului fonetic în ortografie. . sfinţi. Astfel de influenţe se exercitau în special asupra limbii culte din celelalte provincii româneşti: Transilvania. Ovid Densuşianu. Tot atunci. în care. Căci limba română literară era ameninţată nu numai de primejdia scolasticismului latinist. Principalele modificări propuse de T. nici de Parlamentul Republicii Moldova. frazeologie şi sintaxă. în linii generale. păstrîndu-se numai z. rîpă etc. Limbajul presei din aceste provincii se afla sub o vădită influenţă a modelelor neromâneşti în lexic. sistemul ortografic bazat pe principiul fonetic a învins după lungi şi dificile dezbateri şi reflectă. cînd au fost înlăturate ultimele „resturi” etimologice. în 1953. Eegula se bazează însă pe o explicaţie falsă. Ion Bianu. normele actuale. Bucovina şi Banatul. sînt: se suprimă dz. deşi Radioteleviziunea ambelor state. chiar dacă el nu corespunde de multe ori realităţii şi nu reflectă totdeauna etimologia. Ei au obţinut (cu majoritate de 1 vot!) păstrarea lui u (ŭ) final şi i (ĭ) final scurt. dar chestiunea n-a fost ratificată nici de Senatul României. conform normelor Academiei. facênd. după cum formele flexionare arată că el provine din una dintre aceste vocale: lăudînd. Activitatea lui T. s-a acceptat forma verbală sînt în loc de sunt. vechiu. presa periodică utilizează acest model de scriere. care atingeau specificul ei naţional. întrucît se considera că tăcînd ar trebui să se scrie cu ê (lat. Iacob Negruzzi. Dar vînd şi sfînt nu are nimic comun cu acestea din urmă. î în mijloc de cuvînt.de acord cu normele stabilite de gramatica şi dicţionarul limbii române. ci reproduce un e latin accentuat (vēndo) şi un S slavon împrumutat şi nazalizat: СВђТЪ. pentru că avem logoformele vinzi.se suprimă ŭ şi ĭ din finala cuvintelor. regulile Academiei stabileau ca î să se scrie din î. la care s-a revenit în legătură cu scrierea lui î din a (â).

cuvînt de origine asemenea latină. este suficient. de exemplu. exprimate în Scrisori. Într-un alt studiu. Titu Maiorescu îşi îndreaptă atacul împotriva stricătorilor de limbă. Maiorescu s-a pronunţat cu aceeaşi autoritate. T. care folosesc din abundenţă barbarisme. justificate. Părerile sale.a m i n t e (nu atenţie!) la această regulă stilul multor 199 . T. pas de part („n-ai carte. că numai cu puţină l u a r e . Pentru ce să zicem. retipărit în volumul Critice. ca şi în alte compartimente ale vieţii noastre culturale. el constată că modul în care este folosită limba română în publicaţiile de „peste munţi” nu mai îngăduie tăcerea. a încredinţa în loc de a confia. Cercul “Junimii” luase în dezbatere această problemă şi adoptase o poziţie în mare măsură comună. Maiorescu în Direcţie nouă în poezia şi proza română (1872). Obiectul criticii sale în formează mai ales următoarele aspecte ale stilului publicistic din periodicele timpului: germanismele introduse prin traducerea cuvînt cu cuvînt. Blarenberg: „De asemenea limbă rîd toţi oamenii cu mine şi autorul. într-un fel. Acelaşi studiu. pas de livre. deşertăcuine în loc da vanitate. se declarase împotriva introducerii unor termeni noi. îmbunătăţire în loc de ameliorare şi sute de alte exemple. Maiorescu se schimbase cu timpul. se întitulează de data aceasta Neologismele dovadă că atitudinea lui T.română în jurnalele din Austria. dinadins în loc de intenţiune. erau. n-ai parte”) şi alte asemenea glume”. a lua asupra-şi în loc de a-şi asuma. Sîntem încredinţaţi. Acelaşi lucru îl susţine şi T. consideraţi de el inutili. exprimîndu-şi îngrijorarea faţă de valul de neologisme care reprezentau pentru el „o adevărată îmbolnăvire literară”. agerime în loc de sagacitate. de exemplu. În contra neologismelor. stilul confuz. uneori chiar ostilă. devenind mai flexibilă. întitulat sugestiv Beţia de cuvinte. greşeli de folosire a cuvintelor inspirate din dorinţa de a afişa o falsă originalitate. ne asigură T. Maiorescu. arată limpede care erau convingerile sale în această materie. chiar dacă evoluţia ulterioară a limbii nu i-a dat dreptate. a înapoia în loc de a restitui. incintă sau a unor calcuri. unde condamnă întrebuinţarea unor neologisme de tipul pantă. a parveni la ceva. în ceea ce priveşte întrebuinţarea neologismelor. cuvînt care nu-l înţelege nici un ţăran român. Maiorescu conchide: „Dar trebuie să vorbim în contra acelor neologisme de prisos care se strecoară prin scrierile noastre fără a bate prea tare la ochi şi ne înstrăinează limba din ce în ce mai mult de la înţelesul ei popular. aprig în loc de avid şi imperios. cum scrie dl I. aspru în loc de sever. dacă i-am face pe franţuzeşte ceea ce face d-sa pe româneşte. Maiorescu!) a ajunge la ceva în loc de a parveni sau. şi să nu zicem este de ajuns. şi în privinţa neologismelor. Titlul studiului publicat în 1881. Popescu din Sibiu. adică rezervată. însă înţeles de toată lumea? Tot aşa va trebui să zicem (să se observe tonul imperativ al lui T. Iacob Negruzzi. adînc în loc de aprofundat. dacă i-am zice cu ton serios: ne vous battez la tête avec ses pensées. Să cităm un pasaj în care este vorba de un senator pe nume N.

T. cum realitatea lingvistică îl obliga în cele mai multe cazuri să procedeze. devenea el însuşi purist”. că T. însemnătate. în ultima instanţă. T. neologismele sancţionate de T. la prima vedere. un model de limbă literară pentru o epocă de mari prefaceri şi tendinţe filologice divergente. De aceea el preferă să scrie cugetare. luare aminte (atenţie). care este de origine franceză. prelecţie (ca şi M. luptătorul cel mai bine înarmat împotriva şcoalei latiniste. nu sînt strict necesare limbii române. observări “observaţii” în locul perifrazei mai vechi băgări de seamă. de a calchia cuvintele străine. desluşire. Maiorescu ne apare în acest pasaj. a pune în cumpă etc. adică adversar al neologismului. Izvorul principal al modernizării limbii literare este şi pentru el lexicul limbilor romanice. dat fiind că majoritatea termenilor noi proscrişi de el (exceptînd pe a confia) s-au încetăţenit în limba literară. matematicii în locul variantelor consacrate prin uz. Puşcariu în Limba română. atitudinea sa izvorăşte din aceeaşi concepţie a apărării culturii naţionale. fără drept de replică. De aceea. făcîndu-le să intre în tiparul materialului lexical românesc. De altfel. sub influenţa limbii franceze: academicienii etc. Faptele reproduse de Maiorescu sînt un exemplu edificator despre stadiul la care limba română literară ajunsese spre sfîrşitul secolului al XIX-lea. De fapt. I: “Titu Maiorescu. Maiorescu nu este un adversar al neologismelor luate “în sine”. tendenţă pentru tendinţă. cu toate rezervele pe care le putem avea faţă de purismul său formulat pe un ton de sentinţă. produceri pentru producţii şi. simţămînt (şi simţimînt). 385. nu fără temei. sau înrîurire (alături de influenţă). fizicii. criteriile după care pot fi acceptate neologismele? Iată regulile indicate de Maiorescu: 1 Aşa cum îl considera S. la rigoare. 200 . cultură care trebuie să-şi păstreze nealterate rădăcinile populare.. cînd în limba română există echivalentele necesare.scriitori de-ai noştri s-ar îndrepta şi s-ar face adevărat românesc din prea împestriţat şi străin ce este astăzi”. Care sînt. de asemenea. Este însă evidentă tendinţa lui Maiorescu de a se adresa limbii populare şi. ci al acelora care. Problema este însă alta. academicii. trebuie combătut termenul amăsurat (care provine din germană) din ziarele transilvănene şi înlocuit cu conform. în genere. Pe de altă parte. Maiorescu porneşte de la principiul evitării împrumuturilor făcute de dragul împrumutului. Maiorescu pledează pentru acceptarea termenilor noi cînd sînt reclamaţi de introducerea unor noţiuni noi. momentului cultural al epocii. drept purist1. indiferent de originea lor. propăşire. Formele nu erau încă întru totul unificate. a se mărgini (a se limita) etc. a stărui. p. La 1880. îndreprîndu-se împotriva uşurinţei cu care era adoptat neologismel. S-ar putea susţine. Kocălniceanu) pentru prelegere. Maiorescu însuşi mai scrie stimulant pentru stimulent. fără îndoială. Limba sa este. Maiorescu nu-şi făcuseră încă drum bătătorit. observă el în acelaşi articol. Chiar dacă şeful „Junimii” nu credea oportună introducerea lor – lucru infirmat de evoluţia limbii literare – poziţia de apărător al patrimoniului limbii populare într-o avalanşă neologică este îndreptăţită şi corespunde.

Iaşi: Junimea. ci şi o acţiune fără sorţi de izbîndă. T. se vede din limba fabricată de latinişti şi de I. Maiorescu vede explicaţia abuzului de neologisme pătrunse în limba română – fapt ce are ca urmare alterarea fondului ei popular – în necunoaşterea de către scriitori a valorilor şi posibilităţilor reale ale limbii noastre. este nu numai o eroare.156. în realitatea vieţii sufleteşti. care. care continua ideile mai vechi ale Daciei literare şi ale lui Alecu Russo. călăuzit fiind de ideea păstrării şi cultivării specificului naţional al limbii şi culturii noastre. Neologismele. Există împrumuturi lexicale vechi puternic înrădăcinate în limbă şi. era prea de tot utilitarist şi nu ţinea seama de faptul că limba unor gînditori 201 . căci se situează constant pe principiile salutare ale tradiţiei populare. cuvîntul slavon trebuie înlăturat. cum se vede. Maiorescu. limba poetică a lui V. cum ar dori partizanii neologismului? Temeiurile invocate de T. spre a exprima aceeaşi idee. prin permutări.dacă există în limbă un cuvînt de origine latină. şi nu benedicţiune.dacă pe lîngă un cuvînt slavon există un curat românesc. Părerile lui Maiorescu şi soluţiile respective propuse de el în privinţa neologismelor nu sînt lipsite de o anumită rigiditate şi de o vizibilă coloratură antilatinistă 2. În virtutea acestei concepţii. Ce ar deveni. adaugă T. prin aceasta. Ele îşi află însă explicaţia în 1 2 Titu Maiorescu. şi nu circumstanţă. de pildă în folclorul literar şi în literatura cultă. 181. cînd recomandă neologismul numai în cazul în care nu avem un cuvînt vechi (de origine latină). de exemplu blagoslovenie trebuie să cedeze locul lui binecuvîntare. pusă în legătură cu viaţa sufletească a vorbitorului şi a poporului care întrebuinţează limba şi prin care se defineşte ca entitate psihică şi socială: căci „cuvîntul numai în dicţionarele cărturarilor se înfăţişează ca o unitate izolată de cîteva litere împreunate laolaltă.. anume la caracterul complex al conţinutului semantic al cuvîntului din exprimarea vie. binecuvîntare. conjugată cu lipsa de osteneală în privinţa cercetării vechilor texte ale literaturii române. Pînă unde puteau ajunge excesele maniei neologizante. T. Heliade. Maiorescu sînt. sinonimul neologic nu este necesar. dacă am înlocui expresia neagra veşnicie din vorbirea obişnuită prin neagra eternitate sau stea iubită prin stea amată.Alecsandri. ci sînt totdeauna legate cu înţelesurile şi simţirile din alte cuvinte şi alcătuiesc astfel între ele ţesătura cea trainică a personalităţii unui individ. p. Sensul lor distinctiv este întrebuinţarea cuvîntului respectiv în toate manifestările generale din viaţa unui popor. se pot preface îndată în alte unităţi. Maiorescu susţine că eliminarea din limbă a elementelor vechi. în întreaga viaţă sufletească a poporului. devenite populare. de exemplu. greu de combătut. ca şi a unui popor”1. . se va spune deci împrejurare. În partea finală a studiului Neologismele. cuvîntul este un complex de înţelesuri şi de simţiri care nu există niciodată singuratice. indiferent de originea lor. “Punctul de vedere al lui Maiorescu. Maiorescu revine la problemele teoretice ale discuţiei.

poate. Slavici. L. Stilurile limbii literare – al literaturii. scria S. al presei. Eminescu. supuse unei logici şi unei argumentări bazate pe fapte. precum omul cu o cultură mai rafinată are nevoie în interiorul său de un covor pe jos. subapreciată sau de a fi schiţată. cu timpul. Nu se poate contesta însă că poziţia sa era. Ca şi atîtea alte sectoare ale culturii noastre. pe alocuri. îmbogăţire cu orice preţ a mijloacelor de exprimare. trebuiau să iasă de aici înainte puruficate de zgura influenţelor străine şi de falsa originalitate ocrotită de semicultură. mai ales. prin substanţa lor. Caragiale. Maiorescu oferă un exemplu de înţelegere ştiinţifică şi realistă a promovării limbii cercetate de el în strînsă dependenţă de întregul proces al formării unei culturi naţionale. care nu rezidă „într-o înfruntare cu adversarii în termenii şi cu mijloacele ştiinţei limbii”. Puşcariu în Limba română. istoria limbii române literare îi datorează lui T. remarcabile nu prin cantitatea. dar. fapt ce nu putea să ducă decît la o reală corupţie. p. prin Maiorescu. I. în care spiritul critic şi ideea de naţionalitate sînt factori suverani. prin pierderea legăturii cu substanţa veche. în afara forului oficial al Academiei sau al unor filologi animaţi de spiritul reformelor radicale. 202 . al scrierilor ştiinţifice. cît şi în privinţa neologismelor. Ea era reprezentată de scriitorii celei de-a doua jumătăţi ai secolului al XIX-lea: M. cu unele rezerve pe care le putem avea după un secol de evoluţie a limbii literare. incomplet. 390. totuşi „cugetările” sale. un conţinut nou. iar tezele sale şi-au găsit formele unei expuneri sistematice şi ştiinţifice. care purtau pecetea unei evidente tendinţe de modernizare pripită şi superficială a exprimării literare. Intervenţia sa. I. populară şi naţională a limbii. dacă s-ar trece cu vederea peste reflecţiile lui judicioase privind diverse probleme de limbă. pentru care limba populară alcătuia izvorul principal. Curentul istoric-popular Unele reflecţii lingvistice ale lui Alecu Russo Rolul lui Alecu Russo în cultura şi ştiinţa românească are şanse de a fi. cum observă autorul Luceafărului. Există însă în această perioadă şi o altă tendinţă care îşi urma drumul firesc. motivată. Maiorescu tot atît cît datorează critica şi estetica noastră literară. „pururea întineritor al expresiei literare”. de tablouri pe pereţi şi de un stil în liniile mobilierului”. de exemplu. în faţa unor realităţi care infirmau sau corectau teoriile sale atît în ortografie. Deşi nu era un specialist în materie (drept dovadă ne poate servi însăşi acţiunea lui Al. conceptul de are nevoie de sinonime. supuse unei judecăţi lucide şi obiective. I. I.peisajul cultural al epocii şi în literatura de presă a vremii. pe marginea unor chestiuni atît generale (cum ar fi. de natura ei – înţeleasă cu totul altfel decît o făceau latiniştii – T. Maiorescu însuşi a cedat. Punîndu-se sub autoritatea uzului şi lăsîndu-se condus de geniul limbii. Russo. a fost mai mult decît oportună. Cultivarea limbii. teoretic. capătă. care înseamnă pînă la el achiziţie numerică. Creangă. adică de spiritul.

Russo consideră. Trebuie să menţionăm în mod special că valoarea observaţiilor lingvistice ale lui Al. italienismului lui Ion Heliade Rădulescu. Cu referire la domeniul lingvisticii. limba istoriei. Cu alte cuvinte. fonetismului lui Aron Pumnul de a încorseta limba „în canoane puriste şi intolerante”. anume în perioada respectivă. Russo opinează că la baza ei stă latina vulgară a soldaţilor şi coloniştilor din Dacia. că încercarea „de a înturna şi răsturna o limbă împotriva trasului (= traseului) ei” este o „chestie de pedanţi. „pe nişte baze mai solide”. pe condiţiile vieţuirii a poporului ce o înfie sau care se naşte cu ea. şi cu şcoala limbii hrisoavelor. dar peremtoriu: „Cînd se naşte o limbă în lume. 45]. ce nu seamănă nici cu una şi nu se leagă cu nimică cu tradiţiile scrise şi orale” [Ibidem. putem constata că anume în perioada respectivă „unul preface toată limba în /iune. a vecinătăţii şi a o mie de alte condiţii ce alcătuiesc istoria” [Russo. Al. Al. 26]. se făceau tentative energice din partea reprezentanţilor latinismului exagerat al lui August Treboniu Laurian. pînă la şcoala ardelenească de astăzi. pe bună dreptate. De aceea. „să reformeze” limba după placul lor. se naşte cu organismul ei. de exemplu. se naşte negreşit pe o bază solidă. altul în /înt…de nu ştii cum să te întorci între aceste patru puncturi cardinale a gramaticilor” [Russo: 1998. altul în /iu. precum este „o frazeologie strălucitoare pentru ochii slabi” intenţia de a aşeza limba. într-un moment de vitală şi delicată articulare a tradiţiei cu nevoia de înnoire. Astfel. precum românii pe condiţiile climei. iar „o gramatică a limbii” trebuie elaborată „nu după limba ce ar trebui să avem. de „a impune la noi. filologii nu trebuie „să prefacă”. 95-96]. ci trebuie „să se mărginească la definiţia rînduielilor limbii. dar după limba ce avem”. dacă aceste observaţii vor fi proiectate pe fundalul intensei agitaţii în diverse domenii ale timpului. pe baza alteraţiilor sau a decompoziţiei altor limbi. limba credinţei. după părerea lui Al. Al. izvoarele de îmbogăţire a limbii literare sau rolul „străinismelor”) sînt în consonanţă deplină cu adevărurile ştiinţei despre limbă. la statornicia sintaxei şi a ortografiei”. Russo. latinismului moderat al lui Timothei Cipariu. limba publică. în dorinţa „de a călca sănătos şi după logică”. cît şi particulare (cum ar fi. cu şcoala limbii traducătorilor cărţilor bisericeşti. Analizînd formarea şi dezvoltarea limbii române. cu şcoala limbii cîntecelor populare. exageraţia şi chiar mai mult: aberaţia” [Regman. După ferma convingere a lui Al. care şcoale îşi dau mîna din veac în veac. cu şcoala limbii cronicarilor. 74-75]. Russo e unul din puţinii scriitori care a pus în discuţie raportul dintre obiectul investigat şi subiectul care cercetează acest obiect. de şarlatani sau de mişei”. Russo. altul în /ţie.„limbă înţeleaptă” sau geneza „logicii limbii”). chipurile. Argumentul invocat împotriva unei atare normări a limbii este simplu. Acest „cel mai de pe urmă născut” dialect 203 . puriştii greşesc atunci cînd consideră că istoria limbii române începe cu istoria românilor şi „cu şcoalele Ardealului. Russo poate fi just înţeleasă şi interpretată fără echivoc. limba inimii neamului. de neştiutori.

şi o literatură cu adevărat naţională. Al. cum ar dori partizanii neologismului?” [Maiorescu. totodată. Acest idiom însă nu mai era limba latină. cînd spune de trecut. 107]. ca să poată bieţii oameni avea o legătură. 185]. Astfel. Normele literare ale limbii. în Spania. Probabil. ridicarea nivelului ei de cultură. nefranţuzcă. obştea cea nepoliglotă. limba română are un specific al ei – specific determinat de originea ei. dimpotrivă. în Grecia mare) era utilizat multă vreme numai în viaţa casnică şi în relaţiile private. dacă am înlocui expresia neagra veşnicie din vorbirea obişnuită prin neagra eternitate sau stea iubită prin stea amată. astfel numea Al. vom avea şi o limbă cu adevărat literară. se ridică şi se impune dregătorilor. el respinge categoric „străinismele”. de exemplu. grecită. Al. o durere. e o limbă nepieritoare şi cu anevoie de a stîrpi” [ibidem. Alecsandri. Dar. fie ea turcită. democratizarea ei şi. Al. franţuzită şi slavonită. Şi. ce nu îmbogăţesc cu nimic limba literară: „Munceşte-ţi pana şi pune o zăbală străinismului…[care] începe de o vreme şi subt toate chipurile a ne înăduşi”. În acelaşi timp. şi în fiecare cuvînt stă o tradiţie istorică. Acelaşi detaliu aveau să-l confirme şi interogaţiile retorice: „Scoate din limba românească ramurile străine…Unde e limba…unde e originalitatea ei?” [ibidem. după părerea lui Al. ci un popor nou. de originalitatea” ei de a desemna realitatea etc.(care îşi are rădăcină în Galia. 99]. cînd vorbeşte de neam şi s-a născut cu el. 281]. începe a fi folosit în actele publice. care s-a format din amestecarea elementului de baştină cu alte popoare: „dovadă că limba nu este latină stau: ţesătura şi cuvintele cele numeroase care lipsesc în latină. precum moldovenii şi valahii nu mai erau vechii romani. o dată cu întemeierea domniilor în Valahia şi în Moldova. „Literatură a patosului”. Ca şi orice altă limbă. dialectul se întăreşte. scria Al. transformîndu-se treptat în limbă. 85]. Russo lui M. influenţat de Cugetările lui Al. El pleda insistent pentru stabilirea unor astfel de norme literare ale limbii ce ar asigura dezvoltarea ei liberă şi multilaterală. Russo 204 . Russo şi în intenţia de a lua atitudine faţă de valul de neologisme ce invadau limba română. Russo a manifestat un interes constant pentru diverse aspecte ale limbii române literare. în Italia. „logicii” ei. de patrie. trebuie să corespundă întru totul normelor intrinsece ale limbii. de „colaborarea” ei cu alte limbi. Ca şi ceilalţi scriitori ai timpului. Numai în felul acesta. Kogălniceanu. 98]. unde se vorbeşte moldoveneşte” [Russo: 1989. T. dar se găsesc în limbile noastre. o fală sau o simţire. dacă „vom alerga după visurile pedanţilor. Russo. de felul de a fi al poporului care o vorbeşte. nelatină. sfătuindu-l ca ziarul „să scrie pentru obşte. vom rămîne în patosul unde ne găsim (adică la anul 1855)” [Russo: 1998. şi tradiţiile ideii naţionale trăitoare la noi ce îşi au perechea în unele din ţările citate” [Ibidem. un locuşor pe pămîntul moldovenesc. limba poetică a lui V. de rînd cu celelalte limbi de cultură din Europa. Russo menţiona cu deplină încredere: „O limbă. Maiorescu scria: „Ce ar deveni. În legătură cu acest moment. Russo va interveni autoritar în discuţiile despre utilizarea împrumuturilor.

„în forme”. În acelaşi timp. care se străduiau să reducă limba literară.literatura cosmopolită şi antirealistă creată pe la mijlocul secolului al XIX-lea de către apologeţii sistemelor purist-neologiste. el arăta că principala greşeală a acestora consta anume în faptul că ei prefăcuseră neologizarea într-un mijloc de îmbogăţire a limbii. „în idei”. geniul. 21]. „caracterul pămîntului” [Ibidem. Russo considera justificat că încetăţenirea în limba română a neologismelor de origine străină presupune adaptarea lor la specificul fonetico-morfologic al limbii noastre. vine din pricina neştiinţei limbii şi a tradiţiilor părinteşti. scria Al. Era şi de aşteptat. El a relevat marele rol al împrumuturilor neologice în procesul de îmbogăţire şi de perfecţionare a limbii naţionale literare. Fundamentarea populară a limbii literare o găsim exprimată. Teoreticianul „României literare” era un adversar hotărît al „artificialităţii de stil”. Departe de a nega necesitatea în utilizarea neologismelor. neţinută în seamă de şcoale. Russo scria: „Adevărat. copiază întru totul limba populară. inspiraţia şi filomela cu suavele ei modulaţii plîngeferi nu ne încîntă sau pentru că sînt străine. [Munteanu. Russo să ia atitudine faţă de creaţia unor confraţi de condei. Russo privea schimbările în limbă „ca un axiom ce nu are nevoie de demonstrare”. 11]. Al. pe dreapta judecată şi evitarea oricăror exagerări. ele se „naţionalizează”. odată statornicite. 218] în următorul pasaj „Tradiţia orală a neamului nostru cuprinsă în cîntecele vechi. Al. Declarînd o luptă neîmpăcată pedanţilor neologişti. pe bunul-simţ. într-un scop în sine. ca Al. 43]. Munteanu. rătăciţi „în întreitul pedantism al formei cuvintelor şi momiţăriei străinilor” [Ibidem. zise astăzi balade. iar nicicum românismul nou. în acest context. al stilului „manierat”. nici dă roadă” [Ibidem. detestînd verbalismul şi retorismul creaţiilor literare ale lui Heliade Rădulescu şi ale discipolilor săi. coborînd-o la nivelul intelectual al 205 . filomela este cuvînt poetic. Astă tradiţie orală. Al. după părerea lui Şt. Russo era de părerea că stabilirea normelor literare ale limbii trebuie să se întemeieze pe concepţia raţională a dezvoltării ei. iar nu române. Russo în manieră cronicărească. 46]. deoarece “nevoile nouă cer mijloace nouă. literatura aceasta nu are rădăcină. deşi neinteligibili orfei” [Ibidem. 47]. Al. care „din pricina neştiinţei limbii şi a tradiţiilor părinteşti” [Ibidem. sau pentru că sîntem încă prea barbari şi nedemni de lirele acestor armonioşi. ne dă tot românismul cărţilor bisericeşti şi al cronicarilor. Astfel. propovăduitori ai „norodniciei mojiceşti” false. azura îi frumos. 21-22]. şi ideile nouă au nevoie de cuvinte nouă” [Ibidem. al „pretenţiozităţii”. O astfel de literatură. orizonul nu-i slut […] Dar ce folos! limbajul. 43]. În plus. care „îneacă şi omoară în ţările româneşti dezvoltarea spiritului şi a închipuirii. astă tradiţie pe care este zidită naţionalitatea română împrăştiată într-o minunată asemănare şi unire pe toate laturile româneşti. al literaturii pedante în „condei”. Al. „îmbrăcînd” cum zicea el. „îneacă şi omoară în ţările române închipuirea sub o r i d i c o l ă i n g e n i o z i t a t e a cuvintelor” [Ibidem. iar. e limba” [Russo: 1998. spre deosebire de teoreticienii neologişti-purişti. Ţâra. Russo ironiza şi pe vulgarizatorii limbii. 87].

V. Al. primitive sau schimonosite ale unor cuvinte şi expresii de tipul şeapă în loc de ceapă. pşene în loc de pesemne etc. hiere pentru fiere. fapt care trebuie să fie principiul de călăuză şi al limbii noastre literare contemporane. „Cine au intrat la vorbă frăţeşte cu locuitorul de la cîmp şi nu s-au mirat de ideile. Russo referitoare la valorificarea trecutului şi a limbii populare capătă o importanţă deosebită la etapa contemporană. eşti tentat să afirmi că ostaşul propăşirii a anticipat. 206 . în mod firesc. de misiunea scriitorului în procesul de dezvoltare a limbii naţionale şi de faptul că literatura trebuie să fie „expresie a neamului”. [Apud Iliaşenco.omului fără cultură. Fiind conştient. cînd societatea aceea va încheia jurnal de toate cuvintele primite. Ca şi comilitonii săi. 91]. se întreabă V. Russo. la multe capitole. pe de o parte. Nu poate fi acceptată nici gramatica actuală. Alecsandri a stat în primele rînduri ale acelora care luptau pentru o limbă literară bazată pe limba vie a poporului. Viziunea lui Al. cînd se va aşeza sintaxa şi ortografia nu după placul fieştecărui. el nu considera totuşi ca operele scrise să îmbrace cu totul mantaua limbii populare. el respingea cu tărie toate încercările acestora de a introduce în circulaţia literară diferite forme agramate. [ibidem. dar după duhul istoriei şi al originilor neamului. deoarece ea „nu dă extrasul limbii vii. totuşi. 22]. starea actuală de lucruri din domeniul limbii – fapt ce actualizează profeţia alecsandriană: „Numele lui Alecu Russo creşte cu timpul şi va străluci glorios” [Alecsandri. lepădate. Deşi era ferm convins că acestea sînt izvorul principal de îmbogăţire a limbii române literare. ci produce teorii ingenioase cîteodată. Russo va consemna programatic: „Cînd românii vor întorloca o societate serioasă. dar totdeauna împoncişătoare [= contrare] realităţii” [Ibidem]. de consecinţele nefaste ale acţiunilor „pedanţilor” în acest proces. cînd vor pune pe izvod tot ce au. că nimica nu omoară pedantismul ca o carte frumoasă. sintetizînd cele spuse. a condiţionat şi admiraţia lui faţă de limba acestor producţii. Admiraţia sa faţă de literatura populară. atunci literatura îşi va lua zborul şi va fi expresia neamului […] În acea zi pedanţii se vor şterge ca umbrele. Vasile Alecsandri şi curentul istoric-popular Chiar de la începutul activităţii sale. 101]. spre aşezarea şi dezbaterea chestiunilor limbii. ca are maţe pestriţe (pentru un om rău). indigenate. dînd apoi o serie de exemple din vorbirea populară. înnoite sau învechite din ţările unde se vorbeşte româneşte. Departe de a efectua o „inventariere” exhaustivă a diversităţii reflecţiilor lingvistice ale lui Al. 411]. iar pe de altă parte. simplă. e bun ca sînul mamei (pentru un om bun) etc. de giudecăţile lui şi nu au găsit o mare plăcere a asculta vorba lui împodobită cu figuri originale?”. Alecsandri. pe care unii o mai confundă cu graiul. de gust şi de idei” [Ibidem. exprimată în fapt prin publicarea pentru prima oară a doinelor şi cîntecelor bătrîneşti.

în comedii şi vodeviluri. 1965. improvizai cele mai bune poezii ale mele: Baba-Cloanţa. Doina. ca Istoria unui galbăn etc.17 Aşadar. V. Strunga. 8]. 119-120]. Alecsandri însă nu a fost un teoretician al limbii literare. Alecsandri se manifestă direct în articole speciale. Ţâra. în gramatica tipărită la Paris în 1863 şi în discursurile rostite la Academie. Russo.. poetul avea conştiinţa că a descoperi drumul spre poezia românească autentică. Dezvoltarea ştiinţei. mai ales prin piesele de teatru Rusaliile în satul lui Cremine (1840). Heliade sau Al. publicate în presa timpului. strigături. au fost. Russo. izvorîtă din 17 Vasile Alecsandri. au făcut obiectul satirei lui. În Dicţionar grotesc. cum aflăm din povestirea O plimbare la munţi (1844).a. de fapt. care aveau să intre mai tîrziu în culegerile amintite. o tribună pentru problemele limbii. iar autenticitatea ei era garantată de însuşirea unei anumite modalităţi de construcţie şi expresie specifică poeziei populare [Munteanu. care abandonează genul poeziei romantice la modă. El a contribuit pe altă cale. Activitatea lui intensă pentru perfecţionarea limbii literare se manifestă şi prin faptul că paginile revistei România literară (1855). Alecsandri. şi-mi făgăduii cu tot dinadinsul să las la o parte încercările mele de versificaţie franceză şi să-mi urmez calea ce-mi croisem singur în domeniul adevăratei poezii româneşti” [Nicolescu.Cea dintîi victorie de prestigiu a limbii populare şi a creaţiilor populare în sensul dorit de Dacia literară se realizează prin opera poetică a lui V. indirectă. Timp de 10 ani a cules cîntece. ca I. Problema perfecţionării lexicului era extrem de acută. inclusiv încercările scrise în limba franceză. ortografie. 207 . la promovarea ideii de apărare a bazei populare şi de cultivare a limbii prin scrierile sale. Activitatea lingvistică a lui V. redactată de el. Revelaţia folclorului a avut-o poetul prin 1843. Bucureşti. Ne-o spune el însuşi mai tîrziu: „Atunci scrisei sau. Chiriţa în Iaşi (1850) ş. în general. Iorgu de la Sadagura (1844). Alecsandri privesc trei domenii esenţiale: lexic. gramatică. mai bine zis. Nu vom stărui aspra entuziasmului cu care bardul de la Mirceşti a întîmpinat poezia populară şi nici asupra evenimentului pe care l-a reprezentat pentru literatura română publicarea celor două volume de Poezii poporale (1852-1853). a feluritor genuri literare. în unele scrieri în proză. în scrisori. legende. Apariţia lor a avut un răsunet deosebit şi general. de la heliadism la latinism şi de la galomanie la „ciunism”. Întîlnirea cu folclorul a produs o schimbare şi în privinţa gustului literar al poetului. toată evoluţia societăţii. toate curentele filozofice. în care şi-a expus concepţia progresistă şi Al. cerea îmbogăţirea lexicului cu elemente noi şi perfecţionarea celor existente. Pornindu-se de la această premisă generală absolut justă. Preocupările lingvistice ale lui V. Opere I. şi incidental. tipărindu-şi Cugetările.

III. România literară. dar a izbutit numai a naşte o stahie epistolară” [Idem]. Cu multă vervă satirică îşi exprimă el indignarea de faptul publicării dicţionarului lui A. chiar fără a fi teoreticieni. Un model de lexic grotesc prezintă V. beléţă s. morboşi. Massim. ba o împingeau cu cîteva secole înapoi. întitulîndu-şi astfel şi articolul din Convorbiri literare [Apud Iliaşenco. care ajunge uneori la satiră muşcătoare. observînd cu multă ironie: „Noua boală inventată şi răspîndită între români de acei ce pretind a lucra la înaintarea neamului românesc. Alecsandri a luptat activ. ostaşii de acum cată să fie resbelnici după botezul pedanţilor. Stilul acestei scrisori este numit de poet „balmuş literar”. Unii căutau să ducă limba spre latinizare. ca pedanto-morbus etc.. 24]. pe care-l numeşte „un dicţionar grotesc”. 208 . Dicţionar grotesc //Convorbiri literarer. Laurian şi A. morboasă.a. introdus de latinişti. ca: amoare. cum zicea V. Alecsandri încearcă să formeze adjectivele respective morbos. prin articole lingvistice speciale. am considerăciune. bătălia de la Răsboieni ar trebui să se numească bătălia de la Resbeleni. împotriva tuturor încercărilor de a o stîlci prin introducerea a tot felul de cuvinte născocite. al treilea născocea tot felul de cuvinte „pentru a-i păstra firea” şi toţi împreună contribuiau la stagnarea limbii. alţii căutau s-o apropie de limba italiană. Printre aceştia a fost şi V. El a scris cîteva articole speciale privitoare la lexic. de la care V. fiind îmbuibat cu tot felul de expresii... „autorul a vrut să zică frumoase lucruri şi să exprime poetice idei. fără nici o bază în limba poporului şi fără nici o trebuinţă la exprimarea ideilor şi noţiunilor noi. p. este firesc ca acei literaţi care aveau bunul simţ al limbii. pentru o limbă literară armonioasă. la groapa cu gunoi a istoriei. În acelaşi ton ironic. să se ridice împotriva exagerărilor de tot felul.a. T. Alecsandri. ca: infelicitatea m-au vetat de a vă revede. dragoste şi grijă pentru soarta ei. gata spre serviciune ş. vorbeşte V. V. Alecsandri scrie: „Ostaşii lui Ştefan şi Mihai erau războinici (vezi cronicele vechi).m. animă. Astfel este substantivul morb pentru boală. 23]. Prin asemenea scrisoare. Alecsandri. Referitor la cuvîntul resbel pentru război. Alecsandri într-un articol-scrisoare. s-a ajuns însă la o „babilonie” lexicală. Corpul medical a declarat că această boală este din aceeaşi categorie ca holera-morbus. tipărite în revistele Convorbiri literare. 18 V. pedanticeşte grăind?. După cum observăm.d.” [Ibidem. Alecsandri şi despre alte cuvinte introduse în dicţionar. Ce vor face ostaşii noi. Alecsandri. Proh pudor”18. Multe cuvinte înregistrate de dicţionarul lui Laurian şi Massim au fost aruncate. zice V. conduşi de resbel pentru a ce. dacă ar lua parte la dînsa modernii resbelnici. Ostaşii vechi se răsboiau ca nişte lei. Prin urmare. publicat în România literară. În această situaţie. 308.necesităţile istorice ale dezvoltării limbii. 1869. Alecsandri. ca un balast netrebnic. V.

Alecsandri sînt descrise în Dicţionarul etimologic al lui Cihac. ca: a alinta – care corespunde vechiului francez alinter. Alecsandri a criticat. la care Paraua întreabă. Alecsandri şi în articolul Din albumul unui bibliofil. cu modul său de a se comporta în diferite împrejurări. Principalul fapt care vrem să-l subliniem aici este că V. Alecsandri nu uită niciodată să biciuiască pe făuritorii de limbă artificială. Cihac dă o lămurire justă existenţei în limba română a unor cuvinte corespunzătoare celor întrebuinţate în franceza veche. Cihac. Alecsandri a pus unele probleme lingvistice cu referire nu numai la lexicul timpului său. Heliade. şi care provine din latinescul lenis. care a fost reluată de filologul A. Într-un articol Despre cîteva cuvinte din Rabelais. 19 A.. pentru că felulde a vorbir. Alecsandri pune o problemă lexicologică mai largă. Ridicularizînd tendinţele sociale.Problema lexicului este tratată de V. Cele mai multe din cuvintele menţionate de V... de curînd. „Acel care dispreţuia starea din acea vreme şi vroia să reformeze totul trebuia să reformeze şi limba [. boldind ochii: – Ce cuvinte sînt acestea? Galbînul: – Aceste sînt cîteva cuvinte dintr-o limbă nouă românească. el îl numeşte. 10. 25]. primele primitoare de civilizaţie. în capitolul Elemente latine. ce se descopere acum la Bucureşti.] Latinistul trebuia să fie democrat şi democratul latinist. lentus. dînd dovadă de mult spirit de observaţie. prezentînd peste 200 de cuvinte întîlnite în limba lui Rabelais. Alecsandri merită o cercetare filologică. Prin acest articol. Cihac. În Istoria unui galbîn. 209 . şi anume prin „legătura de comunitate a originii limbilor romanice”19 [ Apud Iliaşenco. Apărătorul vechiului regim trebuia să vorbească limba veche a clasei boiereşti. să „plănuiască” o nouă limbă. provenit de la latinescul cupa şi multe altele.. iar femeile. lenire. V. şi pe stricătorii de limbă. pp. probleme de lingvistică comparată. A. corespondentele lor fiind păstrate în limba română. dar şi la istoria unor cuvinte existente în limbă. Cînd Galbînul vorbeşte de Heliade. totodată. el subliniază că observaţiile lui V. el îl atacă chiar pe I. Şi nici nu se putea altfel. dispărute apoi din limba franceză. 101]. admiterea unui jargon artificial ori împestriţarea cu străinisme sînt strîns legate cu mentalitatea omului. V. V. cu apucăturile lui. 1876. întîlnit încă la Molier. amiratore dela prestidigitazione. o românească franţuzită” [Ibrăileanu. Despre cîteba cuvinte din Rabelais // Convorbiri literare. cupa cu corespondentul vechi francez coupe şi cope. 26-32.Dar ian întrebă pe croitorii lor (acelor cuvinte) dacă înţeleg cuvintele teşmecherii şi haram şi vezi ce ţi-ar răspunde: nu te capisc sau nu te cumprind. nr. în rîs. care începuse. lenitus. la îmbogăţirea lui.

. Alecsandri le-a expus nu numai prin ironizarea cuvintelor străine limbii. sau ţi s-o înflăcărat imaginaciunea sau emociuni şi alte expresii. Oricum. fie ele cuvinte din limba vorbită. publiez. dar se mai întrebuinţează şi ianuar. acestea stîrnind în sufletul domnului Charl nu numai amărăciune. public. El a fixat şi cuvinte pe care le credea necesare limbii române. La cuvîntul baie se dă varianta feredeu. pentru verbul publier a fost ezitare între publicarisesc. Alecsandri le foloseşte personal şi le propune pentru întrebuinţare se dau în Gramatica21 lui la rubricile Vocabularul şi Dialoguri. nevinovată: „invadarea cuvintelor netrebuitoare pe lîngă cele trebuitoare. Părerile sale privitoare la lexic V. Maiorescu). publiciuesc. De exemplu: dobă de carte – tambour d’instruction. ea le schimonoseşte.Şi desigur. pe care îi zugrăveşte cu mai mult umor. Se ştie cu cîtă greutate cuvintele franţuzeşti au fost „puse pe calupul” limbii române. panglice. ridicularizîndu-l în diferite tipuri. am ascultat toate aberăciunile cîte le-ai debitat fraţilor români şi fac aici declărăciune că eşti un perturbator. precede d’une apercu historique sur la langue roumaine par A. V.. Neologismele se asociază în mintea ei cu cuvintele neaoşe din viaţa satului. ca scriitor lipsit de talent de la începutul literaturii veacului al XIX-lea. a se deranjarisi este înţeles ca a se rînjarisi (a se rînji) ş. Grammaire de la langue roumaine par V. Dorind să însuşească în grabă cuvinte fără a cunoaşte noţiunile. publicăluiesc20. ca Iorgu de la Sadagura.Şi-ntr-adevăr. Alecsandri a avut meritul de a face prin opera sa critică un mare serviciu limbii româneşti” [Ibidem. vorbeşte în limba croită de filologi. dantele are sinonimele horbote. 102]. Ubicini. Chiriţa traduce cuvînt cu cuvînt expresiile idiomatice româneşti în franceză. Cucoana Chiriţa. Paris. 126]. aproape fiecare cuvînt are cel puţin un sinonim: a promite – Se mai simte încă influenţa greacă asupra limbii române. Cuvintele pe care V. dar şi dispreţ [Coroban. unde spiritul critic s-a trezit de la începutul culturii din veacul al XIX-lea” [Idem]. Loja de la teatru devine pentru ea lozniţă. Antipatia lui Alecsandri este mai mare însă pentru latinişti. ele se croiau la Bucureşti şi erau combătute în Moldova. 1863 21 20 210 . pe lîngă mania celor care vroiau să arate învăţaţi de a întrebuinţa cuvinte franţuzeşti mai era şi o întrebuinţare exagerată. care exclamă: – Domnule. intrarea şi fără bilet de legitimaţie. dar şi în vorbire. luna ianuarie este numită ghenar. În vocabularul prezentat de Alecsandri. Mircesco.a. Acrostihescu. cordele. Alecsandri a combătut franţuzismul. Gahiţa Romarinovici etc. Alecsandri. De aici bestie incapace. Aşa. de florile cucului – pour les fleurs de coucou. În poezia lui V. fie neologisme. El s-a răzbunat pe latinişti prin Ianus Galuscus. „cînd limbile româneşti nu se croiau peste munţi (ca la T. graţie îmbulzelii. Cucoana Chiriţa este ridicolă nu numai în concepţiile ei.

Mijloacele lingvistice ale satirei folosite de autorul Chiriţei la Iaşi ne par astăzi facile şi. Negruzzi putem cunoaşte ideile sale despre limbă şi literatură. nu înţelege româneasca de astăzi. Dar. după ce „lipsiră zicerile turco-greco-slave. franţuzeşte şi latineşte. vezi d-ta. Ele stau însă sub semnul unei epoci care le-a generat într-o vreme cînd istoria limbii artistice şi tradiţia literaturii beletristice numărau puţine decenii. a ordona – a porunci. a invita – a pofti. Acum trebuie să ştii multe limbi. Alecsandri prezintă pentru un cuvînt din limba franceză mai multe corespondente româneşti subliniază necesitatea alegerii cuvintelor celor mai potrivite. Ea se prelungeşte prin Al. care face versuri ca acestea: „Azi cu o petiţiune M-adresai către Amor Şi-l rugai cu-ncordăciune Să astîmpere-al meu dor 211 . şi nici în reformele radicale care ameninţau să altereze şi să falsifice o limbă ale cărei energii şi a cărei frumuseţe el le descoperise în cîntece vechi. Alecsandri. s-a corupt şi ea: „Nu mai era acum limba lui Dositeu şi a lui Cantemir. – Dar româneşte nu? – Ba şi româneşte. mondenă şi excesele celor ce voiau să înstrăineze limba de graiul popular s-au acoperit de ridicol. a fi biruitor – a fi învingător. Odobescu Limba română literară va merge pe drumul deschis de noua orientare iniţiată de curentul istoric-popular.a făgădui. că dacă n-a învăţa franţuzeşte şi latineşte. Faptul că V. fundamentată teoretic de Al. mîndru – fudul. În Scrisoarea a XXXII-a ne spune că limba. sub domniile străine. o fată bătrînă. Spirit inovator. Prin activitatea lui V. Odobescu.. dobîndind accente particulare. următoarele vorbe pline de înţeles: „– Pe unul am să-l dau la şcoală la Iaşi. Accente ale curentului istoric-popular în operele lui C. ingrat – nerecunoscător etc. Alecsandri. literară şi socială a concentrat-o în Muza de la Burdujăni. nici a cărţilor bisericeşti. deseori. amestecat cu ziceri turcogrece etc. cînd pune în gura unui ţăran. ca să înveţe nemţeşte. naive. avut – bogat. inovaţia pripită. poetul vedea înnoirea în materie de limbă nu în moda franţuzită a vremii. Russo şi ilustrată prin scrisul lor mai întîi de C..”. Negruzzi şi-a expus părerile în multe articole adunate în Scrisorile sale. C. Iar în Scrisoarea a XXV-a îşi bate joc cu mult spirit de mania latinistă şi franţuzită. ca să înţelegi pre a noastră. Anume din seria epistolară a lui C. Negruzzi şi V. Negruzzi şi Al. culpabil – vinovat. era un gerg hibrid. El preferă pe Dosoftei maculaturii literare din timpul său (Scrisorile XVII şi XXXII). „Muza” aceasta e cucoana Caliopi Busuioc. necesitatea selecţionării lor. Întreaga sa critică lingvistică. da. a spera – a nădăjdui. care vroia să-şi dea copilul la şcoală.” Aceeaşi atitudine critică o are şi faţă de literatura vremii. se introduseră cele latino-franco-italiene”.

un bonjur făcut după jurnal ca toată lumea bine educată. Negruzzi această farsă. cum. a întregii literaturi mai vechi româneşti [Ibrăileanu:1984. Alecsandri – pe Gahiţa Rozmarinovici. crezînd că facem un bine. într-o bună măsură.Te îndură. În locul nădragilor acelor roşi. sînt „Ziţele” epocii de la 1848” [Ibidem. Un scriitor de talia lui Negruzzi nu putea ignora importanţa tezelor scriitorului muntean. De ce scriitorii secolului al XIX-lea. „Caliopi Busuioc. Acestor necesităţi le răspundea. căci această bucată e nu numai tendenţioasă.). ci curat tezistă. botine de glanţ. mitropolitul Ardealului. zeu de foc! De nu vrei protestăciune Să întind în orice loc. Odată cu acest proces. femeile? Însuşi Negruzzi răspunde la această întrebare în felul următor: el a vrut să ridicularizeze pe „croitorii” de limbă şi a ales o femeie. atunci cînd au vrut să ridicularizeze mania civilizaţiei. ca şi cucoana Chiriţa ori Gahiţa Rozmarinovici ale lui Alecsandri. fiind influenţată de toate maniile lingvistice ale vremii (pusăciune. baron! Feblele mele talente cum vor răspunde la aşteptarea dumitale?” Caliopi Busuioc strică limba. falsului pretendent. ea îl sfătuieşte pe bătrînul său amorez: „. ci şi satirizarea ridicolului izvorît din amestecul fanariotismului pămîntean cu civilizaţia apuseană neasimilată. pentru a le zugrăvi. atăşăciune etc. 212 .. fără a neglija îmbogăţirea. 80]. 81]. Ce nume înalte ai rostit. comprinzi. au ales. trebuia urmărită simplificarea sistemului gramatical şi ortografic al limbii. Negruzzi numea un „stil mai potrivit cu civilizaţia veacului nostru”. să pui un pantalon elegant.. ş-atunci aş putea suferi viderea dumitale. Considerîndu-se o femeie modernă. am putea spune. cerule! mă sparii”. dorită încă de pe vremea lui Simion Ştefan. Asta ne-a îndemnat a compune această comedie. o. reforma produsă de Heliade.. cînd acesta îi spune că doreşte o femeie „care să facă la mine poezii”. neînvingibilă. crearea a ceea ce C. „zi vi der Şiller vi der Ghete”: „– Ghete! Şiller!. înnoirea lexicului.. dar în halul acesta.. „Scopul pentru care a scris C. scopul ni-l spune autorul însuşi într-o notă de la sfîrşitul piesei: „Noi am fost zis – nu ne mai aducem aminte unde – că sînt mulţi care schingiuesc şi sfîşie frumoasa noastră limbă şi în loc de creatori se fac croitori şi croitori răi. care răspune baronului Flaimuc. cucoana Chiriţa etc..” Caliopi Busuioc e o femeie „romanţoasă”.e întreaga operă a lui Alecsandri. arătînd ridicolul unor asemine neologişti.” Muza de la Burdujăni conţine nu numai ridicularizarea maniei lingvistice.să te îmbraci după modă. Una din problemele capitale ale limbii în acea epocă era cerinţa unificării ei.

– Să fii Măria ta sănătos. La apariţia ei. Cititorul nu are nevoie de glosar ca să poată urmări pe povestitor. pe ce vei domni = peste ce. ţeara este liniştită. pe ce vei domni Măria Ta ? – Şi cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgîni ce aduci cu Măria ta ? adăugi Spancioc – Cu averile voastre. urmă Alexandru. silindu-se a zîmbi. – Bine-aţi venit. Voi mulgeţi laptele ţării. boieri! zise acesta. fără a-i săruta poala după obicei. zise Stroici. Din punctul de vedere al rolului scriitorului în selecţionarea şi organizarea elementelor limbii. celui ce v-au trimes = celui ce v-a trimis. al stărilor sufleteşti descrise.. boieri! Întoarceţi-vă şi spuneţi celui ce v-au trimes să se ferească să nu dau peste el. expresii şi construcţii luate din fondul istoric al limbii: „– Cu voia Măriei tale. În pasajul citat: moşie e explicat chiar de autor (ediţia 1857) prin patrie. de bîntuirile ţerii şi am venit s-o mîntui. de iznoavă înseamnă din nou.În nuvela Alexandru Lăpuşneanul. C. au venit vremea = a venit vremea. de nu vrea să fac din ciolanele lui surle şi din pielea lui căptuşeală dobelorâ mele. cititorii au recunoscut în autorul ei un prozator de mîna întîi. şi poate că Măria ta ai auzit 213 . Destul. al personajelor. Am auzit. Negruzzi apare aici mai ales în : a) adaptarea mijloacelor limbii la specificul mediului. nu cu banii ţăranilor pre care-i jupiţi voi. Acţiunea situată pe la mijlocul veacului al XVI-lea trebuie redată prin mijloace expresive potrivite. zise Motoc. se închinară pînă la pămînt. cît şi posibilităţile care modelează materialul limbii după cerinţele conţinutului. eroii apar vii sub ochii noştri: „Apropiindu-se de Alexandru Vodă. deopotrivă. b) sinteza elementelor expresive şi dozarea particularităţilor arhaice şi regionale.. Cînd astă negură de turci va prăda şi va pustii ţeara. scriitorii şi. dar straturile lexicale atît de variate în această nuvelă nu stînjenesc înţelegerea textului. Negruzzi a ilustrat atît capacitatea expresivă a limbii literare. Construcţii şi cuvinte amintind de cronicari se pot întîlni des aici. . Culoarea locală şi forţa conflictului între eroii epocii sînt sugerate prin cuvinte. ştiu că ţeara m-aşteaptă cu bucurie. – Să nu bănuieşti Măria ta. Puternic reliefată e ciocnirea dintre cele două tabere. dar au venit vremea să vă mulg şi eu pre voi. vedem că moşia noastră a să cadă de iznoavă în călcarea păgînilor. Povestirea istorică se impune prin dinamism şi concentrarea mijloacelor limbii. apoi construcţii vechi (unele păstrate în graiul regional de azi): a să cadă = va cădea. Originalitatea creaţiei lui C. nuvela Alexandru Lăpuşneanul e cel mai interesant document literar din prima jumătate a secolului al XlX-lea. Sosirea noului domn e primită cu răceală de boieri. răspunseră boierii.

stilul uneori discontinuu ajungînd chiar la izolarea părţilor frazei. să facă din ţînţar armăsar. acest cap d-operă de stil energic şi pictură dramatică” (Introducere la ediţia din 1872) [apud Bulgăr. dar nu avem impresia că autorul dibuieşte în căutarea unor formule artistice. despre care vorbea în alt loc. remarcabilă e concentrarea frazei. ce nu are nimica s-o umbrească” etc. Fraza amplă. cu puţine particularităţi lingvistice. potrivit cu situaţia de tensiune sufletească a celor ce se înfruntă. ori fără voia voastră. căci aşa este obiceiul norodului nostru. expresive. Pentru aceea obştia ne-a trimes pre noi să-ţi spunem că norodul nu te vrea. Aceste calităţi fundamenâtale l-au făcut pe Alecsandri să caracterizeze nuvela astfel: „Alexandru Lăpuşneanul. valabile. nici te iubeşte. răspunse Lăpuşneanul. autorul s-a situat la nivelul limbii literare moderne: au dispărut formele regionale ca: nu te vre etc. În analiza psihologică. Oricare alt scriitor ar fi dezvoltat într-un întins capitol evenimentele care au precedat venirea lui Lăpuşneanul. din care reţinem: „privise pe un frate lepadîndu-şi relegea. vocabularul e nou. spre deosebire de frazele scurte.. Tomşa. care. şi voi merge ori cu voia. într-o situaţie similară. cînd prezintă portretul doamnei Ruxanda. nervoasă. caracteristice analizei psihologice.lucrurile precum nu sînt. iar fraza devine scurtă. în fraze bogate. 148]. eu vă vreau. Să mă-ntorc ? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt! A! Nu mă vrea ţeara? Nu mă vreţi voi. Negruzzi foloseşte un singur alineat. era tristă şi tînjitoare. cum înţăleg ?” Caracterul voluntar şi despotic al lui Lapuşneanul apare viguros conturat în replici hotărîte. Lăpuşneanul. a căruia ochi scînteiară ca un fulger. ca floarea espusa arşiţii soarelui. dinamica dialogului. Cu totul altceva se întîmplă cînd autorul descrie mediul sau amănuntele acţiunii. şi Măria ta să te întorci înapoi ca. Sîntem la începutul literaturii moderne. Precizia amănuntului vestimentar şi evocarea figurii ei curg într-o limbă domoală. Aspectul dramatic reiese astfel mai pregnant. construită prin subordonare. Stările psihologice în care domină pasiunile violente sînt construite într-un pitoresc amestec de elemente vechi şi de neologisme necesare pentru fixarea nuanţelor afective. e potrivita descrierii. Ca stil. uneori neaşteptat de nou. ca să fixeze liniile mari ale epocii istorice. Orice „adaos prisoselnic”. Îmbogăţirea vocabularului se vede mai ales din utilizarea neologismelor şi a termenilor vechi în procesul zugrăvirii artistice a realităţii. Prima frază a nuvelei e caracteristică în această privinţă: într-o înlănţuire de subordonate se prezintă succint o bogăţie de fapte istorice privind trei domnitori din trecutul Moldovei: Eraclid. după normele tradiţionale ale gramaticii. formează un întreg indivizibil. din punctul de vedere al exprimării.. – Dacă voi nu mă vreţi. Citim astfel de îmbinări de cuvinte: „Ca să sece 214 . a fost eliminat. Se vede că.

C. în mai mare măsură. să le parafrazeze. un material nou în vocabularul limbii literare. de fapt. precise şi dinamice a acţiunii. se conţin nuanţe pe care limba veche greu le-ar fi putut reda. ori albaştri. Şi de unde se stoarce acest nămol de aur? Din sudoarea poporului ce geme sub împilarea despotismului şi a aristocraţie” etc.duelul este un prejudeţ.. în acelaşi gen: „feluri de figuri fantastice să nu te ajungă intriga şi calomnia. Ştiu că e o absurditate a se bate cineva pentru ochii unei actriţe. Elementele noi în limbă se văd la Negruzzi încă în primele lui bucăţi cum sînt cele grupate în ciclul Amintiri de juneţe. atribuirea unei funcţii metaforice proverbelor şi zicătorilor vechi (cum va face mai tîrziu. psiholog în adevăratul înţeles al cuvîntului. – înseamnă. fie verzi. rămas din timpurile barbare.. adesea." (1838) S-ar putea cita numeroase alte pasaje în care folosirea neologismelor nu distonează cu tonul firesc al povestitorului inspirat din realităţile societăţii vechi ori moderne. ţidulă vestitoare greşalei lui. În acelaşi timp: sfadă 215 . sînt însă cazuri fatale cînd un om ce are cel mai mic simtiment de onor nu poate face altfel şi trebuie să se facă ucigaş sau jertfă. Negruzzi a deschis calea pentru utilizarea tuturor mijloacelor existente la acea epocă în limbă. care reflectau noutăţile veacului şi influenţa literaturilor europene clasice. absurditate. dar şi al cărturarilor vremii sale.” (1828) Ştiu că duelul este un prejudeţ. Ion Creangă). care nu micşorează valoarea vechiului tezaur de forme.. pe această linie analistul modern. boierii închinau şi urau pre domn cu vivate zgomotoase” etc. reflexie. cenzurează regionalismele şi formele artificiale care nu erau „potrivite pe tipul limbei”. Astfel construcţiile de mai sus: „Se lăsa la o melancolie ce o făcu mai interesantă. şi e o nebunie a căuta sfezile şi gîlcevile.simtiment de onor. influent de felul de a vorbi. lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care putea ademeni şi corumpe pre norod. „Amăgită în deznădejdea sa. în scopul evocării sugestive. dacă nu voieşte a lasă o pată numelui său şi o ruşine familiei sale. a oamenilor şi mediului prin: – aplicarea unui criteriu estetic just de selecţionare şi de organizare a materialului limbii. dar inima ei ce se hrănea de dragoste nu putea via fără amor. precizie şi vigoare. – înnoirea continuă a construcţiei stilistice din rezervorul limbii populare şi din tezaurul istoric. stabilind legături interioare între fondul vechi şi noile achiziţii ale limbii. Fraza lui capătă originalitate. expresii şi cuvinte din care scriitorii cu dragoste de limbă au luat ceea ce le trebuia ca să exprime colorat şi plastic o idee. Făceam aste reflexii.pigmei degeneraţi.aste reflexii” ca altele.. fatal. [Zoe] se lăsă la o melancolie ce o făcu mai interesantă. îi despuie de averi sub feluri de pretexte. În citatele de mai sus : melancolie.influenţa boierilor şi să stîrpească cuiburile feudalităţii. uitîndu-mă la domnul acest care nu voia să se bată şi care aştepta un răspuns. nu numai al poporului. ea trebuia.

cînd au început a să cultiva. să ne înturnăm devin: cuvinte. aer. ucigaş. îmbogăţirea limbii literare prin introducerea neologismelor în legătură directă cu progresul culturii moderne şi. sînt corectate: rezoane. lexicul devine variat. Acestor conservatori pare să le răspundă scriitorul în aceste rînduri care reflectă concepţia autorilor clasici din acea vreme faţă de problemele îmbogăţirii şi cultivării limbii literare: „Cît pentru cuvintele streine ce el (traducătorul) au întrebuinţat în traducere. va răspunde ca un literat bărbat roman. odată cu asta. iau locul cuvintelor regionale ori vechi: poftit. Ca în nuvela care 1-a consacrat în 1840. adesea. nas. limbă. onor. devin: invitat. dinte. Reminiscenţele lecturilor din cronicari se împletesc aici cu cele din lectura clasică antică. se încolăceşte împregiurul oraşului. beat de vuiet. care uneori. văzduh. sau s-au împrumutat de acolo de unde au văzut că este izvorul ştiinţelor şi a meşteşugurilor. ilustrează principalele tendinţe în dezvoltarea limbii literare de pe la mijlocul veacului al XIX-lea: folosirea materialului limbii vorbite. ceaţă grea ca somnul trădătorului şi rece ca mîna soartei. de îl vor întreba de unde sînt zicerile aceste. iar metafora însufleţită: chiar e forma veche a lui clar (din lat. să ne întoarcem. rapida dispariţie a grecismelor şi a turcismelor. cap. precum un mare caleidoscop”. ori. a limbii scrierilor vechi. mînă. moaşte. Va mai adaugă ca fieştecare limbă. vreme. însemnînd feluri de figuri fantastice. de unde sînt zicerile: om. în epoca maturităţii. au avut trebuinţă de numiri nouă sau şi le-a făcut de sine. la evoluţia limbii: „în acel chiar-obscur priincios ochiului. Scrisorile lui Negruzzi oferă imaginea desfăşurării mijloacelor lingvistice de care dispunea scriitorul pentru a reda plastic realităţile vieţii. neologismele. casă ş. culcat pe costişa lui ca să-şi odihnească mădularile cele de granit? Luat-ai seama atunci la o ceaţă ce vine şi se întinde ca un giulgiu mortuar piste vîrful turnurilor şi al clopotniţelor. criteriul estetic se întăreşte şi formele neasimilate. cinste. greu de înţeles. autorul. În acelaşi timp. ca un zeu. ci le luăm ca o moştenire de la maica noastră (latina) şi ca o parte ce ni se cuvine de la surorile noastre”. vin. publicate în diverse periodice. Noi nu ne împrumutăm cu cuvintele ce ne lipsesc. sau ca un Briareu îşi întinde braţele în toate părţile. în aceste scrisori. spune-mi înturnatu-ţiai vederea de pe culmele învecinate pline de verdeaţă şi de bucurie asupra oraşului ce zace la picioarele tale. apă. timp. relicvie.a. Atitudinea pozitivă faţă de neologisme şi faţă de stilul capodoperelor universale putea stîrni critici din partea partizanilor tradiţiei istorice. atunci cînd întocmeşte volumul din 1857. masă. barbă. ca „sînt de acolo de unde este toată limba noastră. jertfă sînt toate necesare şi scriitorii nu s-au gîndit să le lepede de dragul noutăţilor. În îndreptările pe care le aduce textelor. Un bogat material lingvistic poate ilustra felul cum Negruzzi a înţeles să contribuie. sau. făină. urechi. clarum ). ochi. 216 . braţ.– gîlceavă. Ne referim în special la Scrisoarea a XIX-a – Ochire retrospectivă şi la Scrisoarea a XXVI-a – Pelerinagiu. variantele : fie.

stabil. fără a face abuz de elementele particulare ale graiului vechi ori regional. mi-ar face onoare (nu onor.surugii care duceau caii. comparaţii care amintesc de arsenalul stilistic al romantismului: oraş. nu onoare). pentru că ai săi totdeauna l-au împilat: proţesele au ajuns. de la ai săi nu aşteptă vreun bine. al căror scris a contribuit la stîlcirea limbii scrise. Cu aceeaşi vervă satirică Negruzzi se ridică în ultima lui Scrisoare.(nu agiuns).. Scriitorul nu s-a ferit de influenţa neologismelor. care oglindesc o comunicativitate caldă şi o înţelegere adîncă a omului şi a vieţii. al limbii literare.. Negruzzi (în epoca maturităţii. ca un Briareu. Te am o columbelă Divină şi mult belă. a apărut în urma unei continue selectări a elementelor şi a formelor limbii. Din compararea variantelor. Negruzzi a ilustrat concret. N-a admis însă nicăieri exagerările.. din cercetarea corecturilor prin care căuta să promoveze valorile sugestive ale cuvintelor şi expresiilor. Înaintea lui Kogălniceanu. prin creaţia lui artistică. luat-ai seama. Modelul de limbă literară pe care 1-a urmărit şi realizat într-un chip original C. a limbilor străine. special contra abuzului de neologisme într-o epocă „în care traducătorii cădeau dintr-un exces în altul.Totul e organizat cu o mînă de artist experimentat în fixarea nuanţelor expresive.. C. 1862) împotriva exagerării influenţelor din afară. C. Mai devreme decît oricare scriitor moldovean. împregiur. a deschis. culoarea locală apare în forme ca: piste. acest proiect. două luntre. Stilul lui plastic şi dens. franţuziţi.. ceaţa grea ca somnul trădătorului şi rece ca mîna soartei. mi-ar plăcea. viguros.. Negruzzi a renunţat la unele forme arhaice sau regionale şi s-a alăturat tendinţei de a fixa reguli gramaticale care să stea la temelia unui sistem logic.priincios ochiului. precum un mare caleidoscop. C. Russo. inversiuni şi interogaţii retorice: inturnatu-ţi-ai vederea.. Alecsandri.. acest drept. asimilare şi şlefuire a materialului limbii naţionale. dar se introduseră cele latine-franco-italiene. demoralizaseră ostile. Principiul unităţii limbii scrise şi scopul cultivării ei treptate prin strădania scriitorilor l-au călăuzit în crearea unui instrument de comunicare limpede. a combătut lipsa criteriului logic şi estetic în folosirea limbii. concentrat. Ne âtrezim cu poezii de felul acesta: Şarmantă damicelă Cu ochi ca de gazelă. cîmpul activităţii critice putea fi lărgit în multe direcţii. Negruzzi e rodul unei pasionate munci de cunoaştere. beat de vuiet. familiar şi nou de atîtea ori. mădulari de granit. treptat-treptat. largi perspective de folosire artistică a tezaurului limbii vechi şi a limbii populare. după 1840) scria: „Nenorocitele războaie ale lui Vasile Vodă slăbiseră ţara.. s-a îndepărtat 217 . spre sfîrşitul activităţii lui literare (Scrisoarea a XXII-a. se poate vedea cum Negruzzi.. odată cu alţi scriitori ai vremii. deşi Alecsandri insistase pînă tîrziu să se scrie onor. Şi cum exagerările se manifestau mai ales în curentele filologice şi în activitatea publicistică a unor gazetari improvizaţi. Aspectele negative în mînuirea limbii sînt combătute cu spirit. modul just de îmbogăţire a limbii literare. căci în adevăr lipsiră zicerile turcogreco-slave.

nu pun în dicţionar limba românească vorbită şi scrisă. Sion) la serbările de la Braşov ale Astrei. cărţilor şcolare şi în genere scrisului românesc din Transilvania. 150]. Odobescu e de părerea că o problemă atît de importantă cum era aceea a adoptării unei ortografii oficiale a limbii române trebuie dezbătută şi hotărîtă nu numai de reprezentanţii unei singure provincii. după ce sînt analizate unele sau amintite altele. sprintenă. ca membru al Academiei. 321]. cînd are revista sa. după 1870. n-a abuzat nici de neologisme. zice Al. A. Donici. împotriva latiniştilor prin repetatele critici ce aduce. limpede. noi scriem pentru cei de azi. pentru a da culoare naraţiunii. şi nu pentru cei din trecut. Russo. Dar.. iar nu de dragul de a le reda viaţa apusă. de la primii paşi pe care îi face în publicistică. prilejuite de împlinirea unui an de la înfiinţarea Societăţii Academice Române. Adversar al etimologismului în genere. Odobescu.de regionalismele abundente la A. produse de T. cursivă. mai tîrziu. G. de la început. Odobescu. Revista română. o limbă cum li se părea lor că trebuie să se fi vorbit într-o epocă mai veche. Negruzzi. cum face uneori C. în cadrul Academiei Române. adept al luptei pentru păstrarea unităţii de limbă – şi nu numai de limbă – a tuturor românilor. dar cu toate astea. care. cum încerca Ch. Odobescu ia parte. ci recomandă crearea unei limbi mai asemănătoare cu limba latină. Odobescu. sînt caracterizate astfel: „. Şi tot atît de caracteristic e faptul că. începută în 1871. alături de alţi intelectuali din Principate (C. Articolul referitor la adunarea Astrei marchează începutul polemicii autorului cu latiniştii. cu larg ecou în epocă. Al. 218 . în 1863. polemică reluată şi dusă. Este cunoscută lupta lui Al. el publică. E semnificativ faptul că publicaţia la care se adresează tînărul muntean Odobescu este această revistă critică din Iaşi. care nu-şi putuse tipări opera întreagă. fără icoane multe. „Iar ideea că acel dicţionar ar putea să pătrundă în tinerime şi că limba din el ar putea să devină limba urmaşilor îi provoacă o adevărată spaimă” [Ibrăileanu:1984. Lovinescu este cel dintîi dintre critici care dă o importanţă Scrisorilor lui C. oglindind cu lesniciune în cutele cuvintelor şi ideea dreaptă. scrie Al. fără întorsături căutate. ci ai tuturor provinciilor locuite de români. urmarea Cugetărilor lui Al. Odobescu. Al. colaborator al României literare. Cipariu. În iulie 1862. Autorii dicţionarului. dicţionarului lui Laurian şi Massim.totul e scris într-o limbă fluidă. România literară fiind nevoită să-şi suspende apariţia. care erau impuse ziarelor. E. A preluat cu măsură elementele arhaice. În cadrul acestei adunări. nu fac din dicţionar „oglinda limbii din trecut pînă în prezent”. O personalitate care reprezintă cu adevărat spiritul critic în Muntenia este Al. sînt aprobate regulile ortografice bazate pe principiul etimologic. cu unele neologisme supărătoare. Bolliac. pe care îl găsim. Asachi într-o bună parte a operei sale. Rosetti.. dar şi veşnicul zîmbet al spiritualului scriitor” [Lovinescu.

Urechia. Dezbaterile pe marginea dicţionarului purist continuă şi în anii următori în Academie. D. În 1874. precum şi alte traduceri tipărite în sec. V. de exemplu. un raport în care se precizau cîteva principii de bază care trebuiau. scrierile lui Varlaam. precum şi a termenilor ştiinţifici: În vederea redactării dicţionarului. consemnează procesul-verbal al unei şedinţe a Academiei din 9 septembrie 1871. erau. pe care d-nii Laurian şi Massim le-au aruncat la gunoiul Glosariului.. Al. -iţă. A. peste trei ani. cu terminaţiile în –iaţă. 76] a celor mai importante scrieri în limba română din secolele anterioare (cărţile lui Coresi. a termenilor tehnici în meşteşugurile tradiţionale ale poporului român din toate provinciile. De un mare efect. D-lui crede că nu este în dreptul lexicografilor de a modifica pînă într-acest punct o limbă. N. Dosoftei. Odobescu în 1871 membrilor Academiei. precum şi ale lui Gr. de a introduce într-însa un aşa îmbelşugat material propriu şi de a lepăda din ea aşa multe forme şi terminaţiuni înrădăcinate în limbă. cerînd colegilor s-o respingă. a fost prînzul dat de Al. necesare cîteva lucrări preliminare: tipărirea. Sturza. dicţionarul suscită dezbateri aprinse şi îndelungi în forul academic. luînd un asemenea dicţionar în mînă. 219 . în combaterea latinismului. „D-lui (adică Al. Ureche..a. Comisia. prînz la care lista de bucate era întocmită în spiritul jargonului latinist. alcătuită din Odobescu. demonstrînd la ce aberaţii poate duce concepţia etimologizantă a adepţilor latinismului. prezintă. Bariţiu. c) introducerea în dicţionare a multor elemente „uitate ale limbajului poporan şi ale idiotismelor locale”. vor învăţa dintr-însul acea limbă în care rolul predominator este dat numai cuvintelor şi formelor ce au găsit graţie dinaintea comisiunii (adică din partea autorilor dicţionarului) sau pe care dînsa le-a închipuit. după părerea raportorilor. Ionescu. toate cuvintele. precum sînt. Costin. Gluma lui Odobescu a prins.). în ediţii critice („cu glosare speciale şi cu indice şi note lexicografice”) [Păcurariu. Antim Ivireanul. o largă acţiune de culegere a termenilor tehnici privind ocupaţiile şi meşteşugurile la români.D-lui declară cu francheţă că odată cu viaţa n-ar voi ca limba dicţionarului d-lor Laurian şi Massim să devină limba succesorilor noştri” [Păcurariu. R. Odobescu). Cantemir ş. de asemenea. prin Odobescu. pentru a se putea studia cu înlesnire limba veche românească.Redactat după principii etimologice şi puriste. Odobescu critică vehement lucrarea. înaltul for instituie o comisie care să revizuiască dicţionarul în discuţie. de asemenea. 74-75].. se înspăimîntă la ideea că junele noastre generaţii. în care Laurian şi Massim redactaseră atunci primul dicţionar al limbii române. -nic etc. chiar de origine latină. D. b) ilustrarea cuvintelor de uz curent prin citate din cei mai importanţi scriitori contemporani. XVII-XVIII. desfăşurată în toate provinciile. stîrnind haz în presă şi în cercul larg al opiniei publice. Greceanu. să stea în atenţia celor însărcinaţi cu elaborarea dicţionarului limbii române: a) urmărirea cuvintelor în evoluţia lor istorică. M.

sînt cele datorite influenţei a două slavone. Al. 25]. traducerilor bisericeşti. ci pentru prezent. Odobescu observă că din cauza acestor sisteme. care ne-ar face să ne pomenim în două limbi: una în Ardeal. gazetele unei provincii au ajuns să nu fie înţelese în celelalte provincii. cele influenţate de sintaxa limbii franceze.Intrînd în detalii. Operele literare trebuie să fie scrise într-o limbă curată. Şi anume: în Ardeal ar circula o limbă creată prin concesii făcute arhaismelor. Slavonismele care trebuiesc alungate. el recomandă Academiei să nu fie riguroasă în alegerea cuvintelor româneşti şi în etimologism şi să nu fie „prodigă” în neologisme. – ceea ce n-ar fi spus-o. în folclorul literar şi în literatura cultă. în scrierile sale. limba vorbită de Vom observa că această idee e similară celei a lui T. autori „clasici” care să fi fixat şi perfecţionat instrumentul lingvistic? Într-o epocă în care scrierea limbii române se află încă sub imperiul arbitrarului. căci slavonismele – mai ales de ele era vorba – sînt justificate prin uz. Odobescu. Al. Maiorescu. de exemplu. Russo. Să nu fie „prodigă” în neologisme. la care mai contribuie şi provincialismele. şi nici ele toate. care cu greu poate fi atins” [Idem]. Alecsandri. ca şi cele „arhaizate cu iz slavon”. n-a putut scăpa de influenţa „sistemelor” lingvistice. se întreabă Al. limba poetică a lui V. iar în unele cazuri. de pildă. Al. spre deosebire de alte limbi romanice (care sînt latine plus germanice etc.). căci nu sînt necesare decît acele neologisme care denumesc idei ori lucruri nouă. ca atare. de pildă. căci nu scriem pentru trecut. Odobescu e muntean şi. scriitorul. véră (vară) etc. după limba vechilor traduceri de cărţi bisericeşti [Păcurariu. unde lipseşte tradiţia unei mişcări literare bogate. Academia nu trebuie să fie prea riguroasă privind etimologia cuvintelor din limba română: forma cuvintelor trebuie să fie aşa cum e în limba vie – mine. pucin (puţin). Maiorescu: “Există împrumuturi lexicale vechi puternic înrădăcinate în limbă şi prin aceasta în întreaga viaţă sufletească a poporului. plus slavona. Cum trebuie studiată limba într-o ţară ca a noastră. e alcătuită din limba latină. El era de părere că trebuie să reînviem arhaismele pierdute de origine latină. Ce ar deveni. Odobescu. trebuie să ştie să ocolească tendinţele latiniste. şi altă limbă creată prin concesii făcute limbilor neolatine moderne. de exemplu. Să nu fie riguroasă în alegerea cuvintelor. şi încă acele care fac parte din limba bisericească actuală nu trebuiesc înlocuite decît foarte încet. pentru care nu există cuvinte neaoşe22. şi dacă le-am alunga. Odobescu îşi dă seama că e greu să scăpăm de aceste „sisteme”. Să nu uităm însă că Al. pentru că limba bisericească are un caracter venerabil. Cipariu în special. el va face unele concesii principiului etimologic al latiniştilor. scriind. care. Odobescu se ridică cu putere împotriva ortografiei latinizante în general şi a celei a lui T. adaugă T. Sensul lor distinctiv este întrebuinţarea cuvîntului respectiv în toate manifestările generale din viaţa unui popor. afirmă Al. cum ar dori partizanii neologismului? 22 220 . dacă am înlocui expresia neagra veşnicie din vorbirea obişnuită prin neagra eternitate sau stea iubită prin stea amată. şi nu mene. „am răpi originalitatea limbii române. şi alta de facto.

prin cultivarea cu grijă a limbii. dar nimeni nu s-a gîndit să le scoată în mod arbitrar. termeni tehnici privind administraţia. mai veche. cu elemente noi. dar chiar între-aceste vorbe noi să păstrăm formele gramaticii noastre şi să ne ferim mai mult decît orice de neologismele gramaticale. pentru că ea a fost asimilată organic şi limba română nu poate fi concepută fără acest element slav. să valorifice în acelaşi timp limba veche a cronicilor şi să îmbogăţească vocabularul. de asemenea. spaniolii. ale lui Al. cu originalitatea sa de limbă neolatină formată sub o influenţă diferită de acelea ce au predominat la formarea limbilor neolatine din occident. de la 221 . să le facem prin împrumutări din limba latină sau chiar şi din limbile moderne cînd cuvintele trebuincioase însemnează lucruri locale şi moderne. Odobescu respinge concepţiile puriste. influenţă care nu a schimbat caracterul latin al limbii române. în dezvoltarea limbii lor. Ele aparţineau epocii eroice în care s-au combătut etimologismul şi purismul. Negruzzi. portughezii au urmat. Autorul constată o puternică influenţă slavă. de către traducătorii secolelor XVI-XVII. 2526]. căci atunci putem zice că. într-o epocă îndepărtată. viaţa socială şi politică. Această influenţă slavonă. „Într-un cuvînt. Heliade Rădulescu în prefaţa Gramaticii sale de la 1828. un număr de cuvinte. problema îmbogăţirii ei. Le-au exprimat într-o formulare foarte apropiată I. Cealaltă. venită mai tîrziu. care ne-a lăsat. pentru fixarea şi permanentizarea jaloanelor limbii române literare. precum şi Al. Provenţalii. ideea noastră e că trebuie să respectăm limba care e în gura poporului nostru. conferindu-le acestora caracterul original. pentru că ele au intrat deja în structura organică a limbilor respective. în perioadele de ocupaţie a Principatelor. cu o logică şi o argumentare mai savantă însă – şi chiar să nu voim a şterge urmele înrîuririi primitive. care. nu poate dispărea. Pledînd pentru împrumuturi din alte limbi. va dispare şi limba română cu caracterul său propriu şi constitutiv. italienii. în sensul spuselor lui Heliade din prefaţa Gramaticii. era slavona. care însă să fie adaptate structurii limbii române. conchide autorul. „Să nu sperăm însă niciodată – afirmă Odobescu. împreună cu dînsa. căi cu totul diferite de aceea în care. şi cît despre adausele cerute de deosebitele trebuinţi. luate din altă limbă. Elemente eterogene există în toate limbile neolatine. şi le luau din limba oficială. Russo şi C. care nu găseau în limbajul uzual expresii adecvate pentru a transpune în româneşte termeni abstracţi pentru interpretarea ideilor filozofice şi morale. s-o păstrăm în întregimea sa. Deosebit de interesante sînt consideraţiile lui Al. francezii. în cancelarii şi în biserică. Odobescu privind evoluţia şi structura limbii române. care preconizau scoaterea din limbă a cuvintelor de origine nelatină. dispare cu timpul.popor. tot slave. cînd e nevoie. Al. căci printr-însele se strică cu totul fizionomia unei limbi” [Ibidem. Ideile acestea nu sînt noi. Russo în Cugetări. La acestea se adaugă administraţia rusă. Acestei influenţe vechi i s-au adăugat altele. surorile ei. Acelaşi lucru se poate spune în legătură cu limba română.

prin operele marilor scriitori. Amintiri. de aici caracterul uşor preţios al stilului şi impresia de limbă populară căutată dinadins sau făcută la masa de scris după modelul limbii vorbite [Munteanu. Articolul sugerează. cînd voim a ne curăţi limba de străinisme. 544-546. a tradiţiei umaniste şi patriotice a literaturii paşoptiste. Slavici. însuşit de scriitor pe cale cărturărească. 220-221]. pentru îmbogăţirea şi împrospătarea limbii. 23 Vezi I. Al Odobescu extinde latura istorică documentară a evocărilor şi se complace în utilizarea materialului lexical arhaic menit să sugereze aşa-numita culoare locală. de simţ critic şi de curajul de a înfrunta opinii savante pentru a îndrepta limba literară pe făgaşul naţional – iată meritul principal şi durabil al direcţiei promovate de mişcarea literară şi culturală de la 1840. împotriva denaturărilor etimologice. „formele nimerite şi elegante”. dispărute din uz. substanţa limbii române literare moderne. p. Ţâra. o găsim la I. 1967. Slavici în comunicarea ţinută la Academia Română sub titlul Aşezarea vorbelor în româneşte23. În Pseodo-kynegetikos. Bucureşti. ea manifestîndu-se în direcţii multiple. CONCLUZII O mare şi generoasă idee călăuzită de un spirit lucid al realităţii lingvistice. pentru ctitorii înaintaţi ai culturii naţionale. În Scene istorice. folclorică şi lingvistică. Odobescu la dezvoltarea culturii româneşti este una dintre cele mai originale. Odobescu. Contribuţia lui Al. Continuator. împotriva cărora va porni mai tîrziu. care au fost asimilate în ultima vreme.început. a fost aruncată limba latină din Dacia. pentru emanciparea culturală şi politică a poporului român şi a nutrit convingerea că arta trebuie să exprime năzuinţele înalte ale societăţii şi poporului căruia artistul le aparţine. adică neologismele. venită la timp. sub acest aspect. Piatra era aruncată în grădina latiniştilor (al căror reprezentant era şi T. E ceea ce va face el însuşi. pentru folclor. O analiză atentă a limbii lui Al. s-a dovedit fertilă şi salutară. Direcţia nouă. în scrierile sale. ci mai bine să studiem cu atenţie cum s-a strecurat elementul modificator la noi şi. 58-59]. erudiţiei scriitorului în ramurile diverse ale artei i se adaugă informaţia filologică. altele cu totul au fost la noi. 222 . a luptat pentru apărarea limbii. în acelaşi timp. dar salută. ideea reactualizării unei forme vechi. să ne ferim întotdeauna de a ataca principiile ei constitutive. în Academie. ea determinînd. alte influenţe au determinat modificările limbei latine la dînşii. cunoscută sub denumirea de curentul istoric-popular. Scalpelul ce voieşte a purifica limba nu trebuie să pătrunză mai adînc decît unde este adevărata rană” [Ibidem. în bună parte. limba populară apare în opera sa ca produs al culturii. el a manifestat permanent o mare preţuire pentru istoria ţării. cu un rar simţ artistic al limbii. Alte elemente. Cipariu). Să nu voim dar a croi limba noastră pe tipare neasemuite. să nu cătăm a o asimila în zadar la regulile de dezvoltare a lor. o acerbă campanie.

) în creaţia scriitorilor din prima jumătate a sec. Stabilind exact rolul literaturii şi ştiinţei în dezvoltarea limbii naţionale. Russo. Chişinău. Vasile Alecsandri. 1973. au depus eforturi considerabile pentru a îmbogăţi şi perfecţiona limba literară. Al. tabel cronologic şi bibliografie selectivă de Ana-Maria Boiariu. Editura Eminescu. Despre contribuţia lui Negruzzi la dezvoltarea limbii literare // Biblioteca critică. Bucureşti. 7. fixîndu-i norme clare pentru dezvoltările ulterioare. Gabriel Dimisianu. teoreticienii curentului istoric-popular (Al. 1984. Gheorghe Bulgăr. Constantin Negruzzi. 3. Valorificarea limbii şi stilul vechilor texte româneşti (cronici. I. Bucureşti. 1981. Alecsandri şi teatru. Constantin Negruzzi. Ana-Maria Boiariu. culturale şi politice. 1981. M. V. ca un punct de maximă importanţă.Operele reprezentanţilor curentului istoric-popular au avut un puternic caracter militant. Editura Eminescu. texte religioase etc. Bucureşti. gruparea de la Dacia literară. Editura de Stat a Moldovei. Al. 335-354.6. Referinţe bibliografice: 1. Editura Cartea Moldovenească. istorice şi populare. pe lîngă dezvoltarea literaturii pe baze naţionale. optează pentru fixarea limbii literare româneşti pe întregul teritoriu naţional pe baza limbii populare şi a cronicilor. C. Dănescu S. 1957. dovedesc un deosebit simţ literar. 4. Ţâra. Mihail Kigălniceanu şi limba literară //RLŞL. nr. varsă multă lumină în cursul discuţiilor. contribuind astfel la dezvoltarea limbii române literare. Andriescu. Preocupările lui Kogălniceanu cu privire la limbă //LR. Reprezentanţii curentului istoric-popular participă activ la dezbaterea problemelor lingvistice complicate. slujind idealurile revoluţionare: eliberarea şi unitatea naţională. 5. nr. Haralambie Corbu. p. Odobescu) au adus o contribuţie meritorie în crearea şi consolidarea unei terminologii ştiinţifice adecvate. Teodor Cotelnic. Editura Didactică şi Pedagogică. 1983. îndreptarea moravurilor prin satirizarea viciilor orînduirii feudale şi slujind model de exprimare literară. promovarea şi dezvoltarea spiritului autohton. Bucureşti. a fixat. Kogălniceanu. formarea unei limbi literare unice şi a unei ortografii unitare. 6. prefaţă. Munteanu. au evidenţiat capacităţile creatoare ale limbii. Şt. Antologie. 1953. 6. Continuînd vechile tradiţii româneşti. Editura Minerva. Istoria limbii române literare. Introducere în opera lui Constantin Negruzzi. Vasile Coroban. al XIX-lea //SILRL. 8. 2. Negruzzi şi V. Alecsandri au contribuit pe cale indirectă la promovarea ideii de apărare a bazei populare şi de cultivare a limbii prin scrierile lor. 223 . 1991. în realizarea programelor sale sociale.

11. Emil Ghiţulescu. Ion Slavici. Bucureşti. Chişinău. 1961. 1998. 1966. C. Constantin Negruzzi: Viaţa şi opera.1. Mihaela Mancaş. Titu Maiorescu. 1980. D. 16. Tatiana Iliaşenco. Editura Spot-Turism. Dimitrie Bolintineanul. 22. Mihai Vornicu. sub îngrijirea şi cu un studiu introductiv de Paul Cornea. Iancu Văcărescu. 14. Editura Imprimeria La Roumania. Alexandru Piru. Mihai Eminescu. Poeţi şi artişti: Vasile Alecsandri. Sugestii de rezolvare. Mihail Kogălniceanu: Contribuţii la cunoaşterea vieţii. I. 27. Nicolae Grigorescu. Civilizaţie modernă şi naraţiune: Mihail Kogălniceanu. Bucureşti. Mihail Kogălniceanu şi unele probleme ale limbi române //RLŞL. 28. 19. Îndreptar de literatură română pentru bacalaureat. vol. Ion Nuţă. 24. 10. Editura Institutului de Arte grafice Minerva. activităţii şi concepţiilor sale. 3.9. Editura Albatros. al XIX-lea. Amintiri. Structuri tematice şi retorico-stilistice în romantismul românesc (1830-1870). 20. 25. Nicolae Iorga. Negruzzi C. Contribuţia lui Kogălniceanu la dezvoltarea şi îmbogăţirea limbii literare //Contribuţii la istoria limbii române literare în sec. Vasile Alecsandri: Orizonturi şi repere. 1913. 1956. 1963. Spiritul critic în cultura românească. Bucureşti. Mihai Zamfir. 1976. 23. 1967. Simionescu D. Bucureşti. 1973. 1996. Vasile Alecsandri: Monografii. Dumitru Hîncu. Editura Hyperion. Enăchiţă Văcărescu. Cerbu. Bucureşti. Bucureşti. 1900. Editura Tineretului. Viaţa lui Vasile Alecsandri. Istoria literaturii româneşti în secolul aş XIX-lea. 1969. Ion Roman. Bucureşti. 224 . Editura Tineretului. Popescu. 15. Constantin Schifirneţ. 26. 17. Subiecte posibile. 18. 1966. A. Negruzzi – viaţa şi opera lui. nr. Roxana Sorescu. Editura Didactică şi Pedagogică. S. Garabet Ibrăileanu. Limba şi stilul poeziei lui Vasile Alecsandri. Limba şi stilul poeziei lui Vasile Alecsandri. Virgil Ionescu. Nicolescu. 1993. Iaşi. – Bucureşti. Romel Moga. Păcurariu. Editira Litera. 13. Nicolae Predescu. 12. 1979. Chişinău. Ion Osadcenco. Bucureşti. Eugen Lovinescu. Bucureşti. Grigore Alexandrescu. Editura Cartea Moldovenească. Florin D. 108. Bucureşti. 1997. Augustin Pop. E. Teodor Aman. 1990. 21. vol. Bucureşti. Chişinău. I. 1979. Kogălniceanui. Editura Albatros. Gabriela Duda. Odobescu. Editura Ştiinţa. Editura Spiru Haret. Bucureşti. 1960. Chişinău. Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu. 29.George C..

30. Pop L. Probleme de limbă în cercul Kogălniceanu //Studii şi cercetări ştiinţifice: seria 3: Ştiinţe sociale, 1955, nr. 1-2.

225

Literatura recomandată: 1. Corlăneanu, Nicolae. Purice, Mihail. Schiţe de istorie a limbii moldoveneşti literare,
Chişinău, 1987. 2. Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, Bucureşti, 1956. 3. Munteanu, Ştefan, Ţîra, Vasile. Istoria limbii române literare, Bucureşti, Editura didactică şi Pedagogică, 1983. 4. Istoria limbii române literare: Epoca veche (1532 – 1780), Bucureşti, 1977. 5. Ivănecu, George. Istoria limbii române literare, Iaşi, 1980. 6. Limba română: origini şi dezvoltare, Bucureşti, 1996. 7. Macrea, Dumitru. Studii de istoria limbii române literare: sec. al XIX-lea, vol.I, Bucureşti, 1969.

226

Sumar Partea I. Istoria limbii române (de la origini pănă în secolul al XIV-lea)

PRELIMINARII I. Obiectul Istoriei limbii române 2. Deficienţele de studiere a limbii române din punct de vedere istoric 3. Primele încercări de studiere a istoriei limbii române 4. Pe scurt din istoricul apariţiei limbii române Evoluţia sistemului vocaluic latinesc Evoluţia sistemului consonantic latinesc Lexicul latinei populare şi influenţa lui asupra celui din română Influenţa slavă Elementul autohton Influenţa maghiară Influenţa turanică Clasificarea etimologică a cuvintelor

1 1 3 3 5 10 17 29 36 43 45 47 49

Schimbări în cadrul părţilor de vorbire şi al categoriilor gramaticale în perioada de formare a românei 52 Evoluţa şi constituirea articolului Cauzele apariţiei articolului ca parte de vorbire Evoluţia şi constituirea articolului substantival definit Articolul substantival nehotărît, etapele constituirii lui Apariţia şi constituirea articolului posesiv (genitival, pronominal) Evoluţia articolului demonstrativ Evoluţia pronumelor personale 1. Generalităţi 2. Evoluţia pronumelor personale în latina populară 3. Evolubia pronumelui „eu”. Opinii şi sugestii 4. Evoluţia celorlalte forme ale pronumelor personale 5. Evoluţia pronumelor personale de persoane a III-a 6. Alte tipuri de pronume personale 55 55 58 60 62 63 64 64 65 66 67 68 70

227

Evoluia celorlalte tipuri de pronume 1. Pronumele reflexive 2. Pronumele posesive 3. Pronumele demonstrative 4. Pronumele nehotărîte 5. Pronumele interogativ-relative 6. Pronumele negative Evoluţia verbului. Modul indicativ al diatezei active 1. Preliminarii. Restructurarea morfologiei verbului în sfera modului central – indicativ 2. Evoluţia formelor de indicativ prezent 3. Evoluţia verbelor a avea, a fi şi a voi 4. Evoluţia formelor de imperfect 5. Evoluţia formelor de perfect 6. Mai-mult-ca-perfectul indicativ 7. Perfectul compus 8. Timpul viitor Modul conjunctiv Modul imperativ Modul condiţional Formele nominale ale verbului Infinitivul Participiul Supinul Gerunziul Adverbul 1. Modificări în sistemul adverbului latinesc 2. Îmbogăţirea arsenalului adverbelor româneşti pe bază de împrumuturi 3. Evoluţia adverbelor circumstanţiale 4. Evoluţia adverbelor calitative Prepoziţia 1. Restructurarea sistemului prepoziţional în latina populară 2. Evoluţia ulterioară a prepoziţiilor latineşti 3. Apariţia prepoziţiilor noi

72 72 73 75 77 78 79 79 79 80 83 84 85 88 89 90 91 94 96 97 97 98 99 100 100 100 101 103 105 106 106 109 110

228

Însemnătatea tipăriturilor lui Coresi Caracteristicile generale ale primelor texte româneşti Dezvoltarea limbii române literare în secolele XVII-XVIII Problemele şi evoluţia limbi române în perioada anilor 1780 – 1840 141 142 150 163 113 122 136 Contribuţia cărturarilor din principate la cultivarea şi modernizarea limbi române literare. Epoca Ion Heliade Rădulescu 174 Simplificarea alfabetului şi fixarea normelor ortografice Încercări de normare a limbii culte prin intermediul gramaticii I. Metode de cercetare.Partea a II-a (Istoria limbii române literare) Preliminarii. Heliade Rădulescu. „Gramatica românească” Trăsături ale limbii literare din această perioadă Influenţa neolatină a) Influenţa franceză b) Încercări de italienizare a limbii române c) Pumnismul analogist Etapa limbii române moderne Contribuţia lui Titu Maiorescu la dezvoltarea limbii române literare Curentul istoric-popular Literatura recomandată 174 175 176 184 190 190 192 193 194 195 202 226 229 . Precizări teoretice Baza dialectală a limbii române literare Periodizarea istoriei limbii române literare Începuturile scrisului în limba română Ошибка! Закладка не определена. Obiectul de studiu.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful