Modulul Istoria limbii române se introduce în planul de studiu pentru studenţii Facultăţii de Filologie la anul II.

El se constituie din două părţi: Istoria limbii române, care studiază istoria formării dialectului dacoromân, începînd cu căderea Sarmisegetuzei, în anul 102, şi pînă în secolul al XV-lea. Partea I constă din 3 capitole mari: Fonetica, Lexicologia şi Gramatica. La capitolul Fonetica se cercetează cazurile de apariţie a fiecărui fonem vocalic şi consonantic. Capitolul Lexicologia studiază fondul latin principal, elementul geto-dacic şi împrumuturile slavone, turanice, maghiare şi săşeşti. La capitolul Gramatica se studiază evoluţia tuturor părţilor de vorbire. Partea a II-a a modulului, care se numeşte Istoria limbii române literare, stidiază evoluţia limbii odată cu apariţia primelor texte scrise în limba română şi pînă la etapa contemporană, cuprinzînd şi ea cîteva capitole mai importante: Unele prercizări terminologie, Probleme cu care se confruntă disciplina de studii, Probleme ale dezvoltării limbii române în secolele XVII-XVIII, înte anii 1780-1840, în Principatele româneşti, în perioada modernă. Pentru studierea modulului se rezervează 45 de ore prelegeri şi 30 de ore practice. Cursul se încheie cu un examen.

Partea I. ISTORIA LIMBII ROMÂNE PRELIMINARII I. Obiectul Istoriei limbii române
Istoria limbii române sau Gramatica istorică, cum era numită altădată această disciplină filologiecă universitară, este unul din compartimentele principale ale istoriei limbii literare şi are ca obiect de cercetare procesul constituirii şi evoluţia sistemului limbii, a normelor lingvistice ca formă a progresului general al limbii naţionale. Altfel spus, Istoria limbii române studiază felul în care o variantă a limbi, atestată în scris sau în mod verbal, trecînd ptrin difetrite ipostaze şi fiind supusă legităţilor fonetice de evoluţie, s-a impus, s-a dezvoltat şi s-a consolidat ca normă unică în diferite epoci istorice, devenind expresia unitară şi superioară a limbii naţionale. Studierea limbii din punct de vedere istoric este legată de alte discipline umanitare, cu care tangentează. Ea este, în primul rînd, o disciplină lingvistică şi, în consecinţă, se bazează pe principiile teoretice ale ştiinţei despre limbă. În al doilea rînd, ea ţine seama de istoria şi filozofia neamului. Bunăoară, cei care au încercat să dovedească cum că dacii, care au dat naştere poporului român, locuiau doar pînă la Dunăre şi în regiunea Carpaţilor, au primit o ripostă cruntă din partea istoriei. În anul 1912, lîngă satul Ezerovo de lîngă oraşul bulgar Plovdiv, a fost găsit, într-un mormînt, alături de osemintele răposatului, ale soţiei sale – un inel, care, din 19 variante posibile, avea următorul conţinut, cel mai verosimil: „O Rolistene, eu, a ta tînără soţie, a ta aleasă, mor alături de tine, iubitul meu pe veci”. Acest conţinut a fost pus de istoricieni în legătură cu cele

1

povestite de istoricul antic Herodot, care ne relatează despre obiceiurile întîlnite doar la daci. Şi anume: dacii bogaţi aveau mai multe soţii şi, dacă se întîmplă să moară capul familiei, între soţiile acestuia se isca o mare ceartă – care dintre ele a fost, pentru răposat, cea mai iubită? Şi cea asupra căreia a căzut alegerea, fiind proslăvită de rude, era înjunghiată chiar pe mormînt şi înmormîntată împreună cu soţul. Acest fapt istoric ne dovedeşte că strămoşii noştri şi-au extins teritoriile şi după Dunăre. Un alt moment la elucidarea căruia vin argumentele istorice. Unii cercetători au încercat să dovedească că limba română s-a format doar pe baza latinei vorbite de către colonizatorii romani şi că elementul autohton a fost nul, deoarece, cică, romanii i-au nimicit pe toţi bărbaţii daci. Întradevăr, unele cronici ale timpului scriau: „Dacia, duiterno bello Decibali, viris fuerat exhausta” 1. Desigur, brutalitatea conflictelor dintre daci şi romani, setea de libertate a autohtonilor, sentimentul că o moarte onorabilă e mai preferabilă decît robia şi înjosirea i-au făcut pe mulţi viteji să-şi găsească sfîrşitul pe cîmpul de bătaie sau să-şi pună capăt zilelor, urmînd exemplul neînfricatului lor rege Decebal. Cu toate acestea, cea mai mare parte a populaţiei dacice a supravieţuit dezastrului, supunîndu-se cuceritorilor şi acceptînd noua realitate. În afară de aceasta, documentele istorice ne informează că pe teritoriile ocupate de romani se formau unităţi militare alcătuite din autohtoni daci. Numai provincia carpatică număra cel puţin 12 auxilia (unităţi militare auxiliare), ocupînd locul al doilea (după Syria), ceea ce demonstrează că în Dacia exista un mare potenţial uman autohton, acest fapt infirmînd ideea exterminării dacilor de către romani. De aici mai tragem concluzia că la baza formării limbii române a stat nu exclusiv limba vorbită de coloniştii romani, ci că limba română mai poartă coloritul dacic şi filosofia strămoşilor noştri. Adepţii existenţei a două limbi în arealul daco-romanic (română şi moldovenească) încearcă să ne convingă că Imperiul Roman şi-a extins graniţele doar între Dunăre şi Prut, iar partea basarabeană nu s-a aflat sub influenţa Romei, şi deci limba „moldovenească” s-a format dintr-un amestec al limbilor popoarelor barbare. Cercetările arheologice însă vădesc despre existenţa în secolele II-IV d. Hr. a circa două mii de urme ale aşezărilor omeneşti. Chiar şi în cele mai mici şi mai îndepărtate din acestea au fost găsite vase, monede, alte lucruri din lut şi aramă confecţionate în stil roman. Pe teritoriul Republicii Moldova numai, au fost găsite peste o mie de monede romane, fapt care ne vorbeşte despre o adîncă influenţă a romanilor asupra spaţiului nistreano-carpantin. În sfîrşit, studierea limbii din punct de vedere diacronic mai este strîns legată de istoria literaturii, deoarece marii scriitori au avut şi au un rol important în acţiunea de cultivare şi de

1

În îndelungatul război al lui Decebal, Dacia a fost secătuită de bărbaţi. 2

îmbogăţire a expresiei culte, dar mai cu seamă în aceea de a fi contribuit la progresul expresiv, estetic al limbii.

2. Deficienţele de studiere a limbii române din punct de vedere istoric
Studierea limbii, mai ales a românei, se loveşte, în plan istoric, de o serie de dificultăţi. Dintre toate graiurile romanice, limba română are, într-adevăr, trecutul cel mai puţin cunoscut şi cel mai puţin studiat. Epoca cea mai importantă a istoriei sale, care cuprinde evul mediu, nu poate fi reconstituită după izvoare directe, deoarece, după cum se ştie, nu găsim nici un document scris în limba română înainte de secolul al XVI-lea. Dacă ne-au fost păstrate cîteva forme vechi româneşti la cronicarii bizantini şi în documentele slave, latine, ele sînt prea puţine şi cît se poate de insuficiente, ca să ne putem face o închipuire mai precisă despre starea în care se afla limba română înainte de secolul al XVI-lea. Filologul, cercetătorul limbii se află, astfel, în faţa unui gol de mai multe secole şi, lipsit fiind de informaţii directe, el trebuie să se mulţumească cu simple presupuneri. Dificultăţile nu dispar nici chiar atunci cînd ajungem la secolul al XVI-lea şi vrem să schiţăm istoria limbii române, pornind de la această epocă şi pînă în zilele noastre. Căci influenţa sintaxei limbii din care au fost traduse textele religioase prezintă un interes mediocru pentru cercetător. Documentele publice şi private, care sînt cele mai importante pentru cunoaşterea trecutului unei limbi, n-au fost publicate decît într-un număr foarte restrîns. Chiar şi cele care au fost scoase din praful bibliotecilor n-au fost încă studiate din toate punctele de vedere, ceea ce explică insuficienţa cunoştinţelor noastre actuale privind limba română veche.

3. Primele încercări de studiere a istoriei limbii române
Printre primii care relatează despre originea latină a limbii române au fost cronicarii Grigore Ureche şi Miron Costin. În lucrarea de căpătîi Descriptio Moldovaie, Dimitrie Cantemir menţionează că limba română conţine o serie de elemente de origine dacică. Fondatorii Şcolii ardelene, transilvănenii Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Mayor subliniază, în lucrările lor, că limba română nu este doar o limbă derivată din latină, ci şi că ea a păstrat cu fidelitate vechiul său fond latin; graiurile străine, cu care a venit în contact, nu i-au alterat întru nimic structura internă. Iar dacă şi se găsesc în ea cîteva cuvinte slave, greceşti etc., acestea sînt într-un număr mic şi ar putea, la rigoare, să fie eliminate şi înlocuite cu altele, de origine latină.

3

Scopul principal al reprerzentanţilor Şcolii Ardelene a fost să-i combată cu energie pe adversarii lor, care mergeau pînă-ntr-acolo încît contestau caracterul prin excelenţă latin al limbii române cu scopul de a o prezenta ca un amestec al tuturor idiomurilor barbare din ţările balcanice. Cel care s-a dovedit a fi cel mai fidel tradiţiilor inaugurate de Şcoala latinistă a fost Timothei Cipariu. El a dezvoltat multe din ideile lui Petru Mayor. Ca şi predecesorul său, T. Cipariu a încercat să lege dezvoltarea limbii române de latină. Dar greşeala lui a fost că, explicînd evoluţia unor cuvinte româneşti, el pornea totdeauna de la formele latinei clasice, iar pentru a da o înfăţişare cît mai „latinească” cuvintelor româneşti, el le-a apropiat totdeauna de formele latinei clasice, ortografiindu-le aproape la fel ca acestea. O altă lacună a studiilor lui T. Cipariu constă în lipsa de cunoştinţe în domeniul limbilor slave, în ignorarea influenţei acestora asupra limbii române. Or, pentru a înţelege trecutul istoric al limbii române, slava veche, elementele ei sînt tot atît de importante ca şi cele latineşti. T. Cipariu n-a înţeles deloc utilitatea studiilor slave pentru filologia română. Adepţii Şcolii latiniste considerau chiar dezonorant pentru limba română ca ea să fie împresurată cu elemente slave. Influenţa slavă era considerată ca fiind dezastruoasă pentru cultura românească şi era asociată cu ideea de barbarie. Cu totul altul, chiar diametral opus, a fost drumul parcurs de Cihac în lucrările de lexicografie. Dar nici el n-a putut evita exagerările. Deoarece partizanii Şcolii latiniste nu vroiau să recunoască influenţa limbilor slave asupra românei, Cihac s-a străduit să dovedească contrariul. Pentru a-şi susţine mai bine teza, el a încercat să descopere în lexicul limbii române un număr cît mai mare de elemente de origine slavă. Importanţa studiilor slave pentru cercetarea limbii române a fost pusă pe deplin în lumină de cercetătorul Micloşich. El a scos în evidenţă mai ales acele elemente slave care pătrunseră în limba română mai de mult, în timp ce Cihac s-a ocupat şi de cele apărute în română la o dată mai recentă. Marele merit al lui Miclosich este de a fi precizat mai bine decît se făcuse pînă la el legăturile limbii române cu celelalte limbi balcanice. Tot lui Miclosich i se datorează şi primele studii de dialectologie română. Un mare răsunet în filologie l-au avut lucrările lui Rösler, apărute între anii 1870-1875. El a combătut ideile celor care îi considerau pe români urmaşi direcţi ai coloniştilor latini stabiliţi în Dacia. Conform teoriei sale, naţiunea română s-a format în sudul Dunării, în Moesia, şi acolo a continuat să se dezvolte pînă la începutul secolului al XII-lea, cînd o ramură desprinsă din ea a dat naştere dacoromânilor, care şi-au părăsit vechea aşezare pentru a se stabili în regiunea Carpaţilor. După cum se ştie, a greşit şi Rösler.

4

Hr. conform binecunoscutului principiu „divide et impera”. Pericolul cel mai mare venea însă de la sud. În faţa acestor pericole. luptînd contra regelui Pontului Mithridate. probabil. Cele mai numeroase triburi din lumea nord-tracică erau geţii şi dacii. în urma unei răscoale la care au participat şi geţii. Aceste triburi vorbeau aceeaşi limbă şi aparţineau aceluiaşi popor.Hr. Pe timpul lui Augustus. după cu menţionează geograful şi istoricul grec antic Strabon. doar puţine au ajuns la o organizare statală reală. guvernatorul Macedoniei Hybrida a fost înfrînt. Conform informaţiilor lui Strabon. Dar în anul 62 p. iniţiată. Burebista a fost ucis în timpul unei răscoale. a ajuns în Dobrogea şi a impus cetăţenilor greci tratate de alianţă. avansau cu cuceririle lor spre nord. romanii au 5 . triburile geto-dacice erau ameninţate dinspre vest şi nord-vest de celţi. Din cele peste o sută de triburi tracice.). ei au început să fie denumiţi după teritoriile pe care le populau. condusă de generalul Lucullus. La est.Hr. împăratul Augustus a încercat din nou să supună Dobrogea. menţionate de izvoarele scrise. cei care locuiau pe teritoriile dintre munţii Balcani şi rîul Nistru au fost numiţi traci septentrionali. o parte considerabilă a Europei de Sud-Est – de la Marea Egee în sud şi pînă la Nistru în nord. Nu este exclusă nici intervenţia din umbră a Romei. spre Dunăre. după ce transformaseră în provincii Macedonia şi Grecia. Se presupune că dispariţia lui Burebista s-a produs cam în aceeaşi vreme cu asasinarea lui Caesar (anul 44 p. pe care le-a alungat departe spre vest. iar cei care populau teritoriul de la sud de Balcani – traci de sud. o armată romană.. bastranii. trimiţîndu-l împotriva geţilor pe generalul Crassus. pas cu pas. Astfel. Întrucît locuiau pe un spaţiu atît de imens. cei mai mulţi dintre conducătorii daco-geţilor au înţeles necesitatea şi avantajele unirii forţelor. Burebista a zdrobit neamurile celţilor.Hr. Încă în anii 72–71 p. de la Transilvania în apus şi pînă la Marea Neagră în răsărit – era populată de tracii septentrionali. pierzînd şi steagurile sale. Abia după moartea lui Burebista. pătrunzînd tot mai aproape de Carpaţii Orientali. unde romanii. Deja unele triburi dintre Balcani şi Dunăre fuseseră nevoite să recunoască supremaţia Romei şi această perspectivă viza întreaga lume geto-dacică.Hr. care avansau. sciţii şi sarmaţii presau fără întrerupere asupra teritoriilor getice. de o parte a aristocraţiei.4. mai ales că autorii antici vorbesc despre intenţia lui Iulius Caesar de a trimite o armată contra Daciei. spre inima Transilvaniei. În secolul I p. Pe scurt din istoricul apariţiei limbii române La începutul mileniului 1 p. acceptîndu-l pe Burebista ca rege al întregii Dacii. nemulţumită de tendinţele regelui de a centraliza prea mult puterea statală.

Traian (98–117 d. iar în cele din urmă a fost asediată şi Sarmizegetuza. În faţa invaziei iminente. iar dacii au capturat stindarde romane. Romanii au tăiat conductele de aprovizionare cu apă şi. În anul 88. dar a suferit mari pierderi. viteaz în luptă. recunoscîndu-l ca rege şi acordîndu-i statut de client al Romei. dacii. Pentru a-l determina pe Decebal să nu mai atace trupele imperiale. nu au mai putut opri asaltul final al trupelor romane. după o rezistenţă eroică. Acesta a cerut pace şi Traian a acceptat. împăratul s-a grăbit să încheie pace cu Decebal. care a suferit o înfrîngere catastrofală. sleiţi de puteri.Hr. pe generalul Cornelius Fuccus (comandantul gărzii imperiale). meşter a întinde curse.) a făcut pregătiri pentru supunerea definitivă a Daciei. care au asaltat zona munţilor Orăştiei din mai multe direcţii. dar a fost ajuns de urmăritori. Iulianus nu şi-a putut continua înaintarea spre capitala dacică. În primăvara anului 102.Hr. Aşa fiind situaţia. Fortificaţiile din preajma capitalei au căzut rînd pe rînd. pentru romani. care a înaintat prin Banat şi a dat o bătălie grea la trecătoarea Porţile de Fier ale Transilvaniei. Capul şi mîna dreaptă a 6 . a regăsit stindardele pierdute de Cornelius Fuscus şi a luat-o prizonieră pe sora lui Decebal. recîştigînd cu greu multe poziţii pe care le pierduse în iarnă. iar împăratul Tiberius (sec. anul 14) a constituit aici provincis Moesis. 1 d. Decebal cu cîţiva oameni de încredere a încercat să fugă spre răsărit pentru a organiza o nouă rezistenţă. Fuccus a pierdut o întreagă legiune. regele-erou a avut tăria morală să se sinucidă cu paloşul său. bătrînul rege Duras a oferit de bună voie domnia lui Decebal. Într-o cetate din preajma Sarmizegetuzei. situaţia era net favorabilă romanilor. Împăratul a trimis în Dacia. Noul împărat. În primăvara anului următor. pentru care lucruri a fost mult timp. condusă de experimentalul Tettius Iulianus. Toate încercările lui Decebal de a amîna deznodămîntul au eşuat. „pentru că era priceput în ale războiului şi iscusit la faptă. Traian a reluat ofensiva.. De data aceasta. ştiind a se folosi cu dibăcie de victorie şi de a scăpa cu bine dintr-o înfrîngere. Deşi a ieşit victorios. în anul 87.cucerit cea mai mare parte a ţinuturilor dintre munţii Balcani şi Dunăre. i-a oferit mari sume de bani. el a declanşat războiul. ceea ce era considerat lucrul cel mai ruşinos pentru onoarea armatei imperiale. Pentru a nu împodobi triumful învingătorului. pătrunzînd în Dacia pe drumul urmat de Tettius Iulianus. Toate aceste calităţi pe care le atribuie istoricienii romani lui Decebal el le-a dovedit din plin chiar din prima confruntare pe care a avut-o cu oastea lui Domitian. meşteri şi instructori militari – motiv pentru care această pace a fost considerată ruşinoasă pentru Roma. un protivnic de temut”. Domitian a trimis o nouă armată. ştiind cînd să năvălească şi cînd să se retragă la timp. O nouă ofensivă împotriva Daciei e începută de Traian în anul 105. deoarece avea mari pierderi.

care au format permanent provinciile Moesia şi Dacia. În afară de teritoriile dacice. Teritoriile respective trebuie considerate părţi componente ale Imperiului. după care ostaşii erau lăsaţi la vatră. formele administrative ale Imperiului. Calculele arată că pe parcursul stăpînirii romane şi-au făcut serviciul militar aproape 61 mii de soldaţi din rîndurile coloniştilor. romanii au mai ocupat. Serviciul militar dura 25 de ani. Ei devin un factor activ în viaţa provinciei. Anume latinescul veteranus a dat în limba română (numai în arealul dacic!) cuvîntul bătrîn. temporar. inclusiv din rîndurile bărbaţilor daci. ca tot poporul să vadă că duşmanul cel mai de temut al Imperiului nu mai există. Prezenţa acestui cuvînt la români dovedeşte că în aria sud-dunăreană a teritoriului de formare a limbii române a fost instituit colonatul. ca zone de romanizare intensă a autohtonilor şi de etnogeneză românească. participă la apărarea acesteia. Îndată după cucerirea Daciei. şi nu latina clasică. stăpînirea romană s-a extins asupra unui număr mare de autohtoni. şi alte zone locuite de daco-geţi. În macedoromână 2 3 „ca să cultive ogoarele şi să populeze oraşele”. Contactul nemijlocit al coloniştilor cu autohtonii în oraşe şi sate au condus la schimbul de cuvinte. latina vulgară (vulgus dicitur). ci. la integrarea dacilor în civilizaţia romană.lui Decebal au fost duse împăratului şi apoi trimise la Roma. mai degrabă. militar. colonii primeau loturi de pămînt (peculium „lot de pămînt lucrat de coloni”). au ajuns în stînga Dunării elementele culturii materiale şi spirituale romane. Coloniştii aduşi proveneau din toată lumea romană3. intră în relaţii cu autorităţile şi populaţia colonială. care au fost incluşi în sistemul politic-administrativ. căci e greu de presupus că ostaşii şi cei adunaţi de pe aiurea din întregul Imperiu Roman vorbeau la perfecţie latina clasică. astfel încît mulţi geto-daci primesc cetăţenie romană: „In urbe Romano qui sunt ex constitutione imperatoris Antonioni cives Romani effecti sunt”. Astfel. fără îndoială. ceea ce înseamnă că războiul se încheiase cu cîteva luni înainte. Progresul treptat al romanităţii. politica de integrare a populaţiei locale în structurile politico-administrative au modificat treptat statutul autohtonilor. consolidarea stăpînirii imperiale. După demobilizare. în cultura şi civilizaţia romană. a început popularea ei cu cetăţeni romani şi cu locuitori ai Imperiului „ad agros et urbes colendas”2 . 7 . a fost constituită provincia romană Dacia şi mulţi veterani din legiunile romane au fost lăsaţi la vatră. La 11 august 106. economic al Imperiului Roman. Prin intermediul coloniştilor. se implică în relaţiile economice dintre sat şi oraş. latina. „in toto urbe Romano”. iar limba de comunicare între populaţie era.

avînd în vedere ca acela să se întoarcă şi să-şi ridice pierderea. povestesc despre un episod al războiului bizantinilor cu avarii. grecii înşişi îşi ziceau romani. în dacoromână – Picui – „localitate”. detaşamentul militar al autohtonilor s-a întors. Printre legităţile fonetice cele mai importante menţionăm: – închiderea lui a urmat de o nazală+o vocală sau o consoană în î: lana > lînă. pînă la ostaşii din capul coloanei. menre – mine. din gură în gură. schimbări care nu se întîlnesc în elementele împrumutate de limba română din limbile slave. nu celui cu pierderea. în limba părintească”. armata localnicilor se retrăgea în munţi. din cauza că nu prea aveau un grad înalt de cultură. Astfel îi numeau grecii şi pe cei de la sate. Cuvîntul rană (v. după cum subliniază cronicarii bizantini. Un ostaş a vrut să-l prevină pe colegul său despre pierdere şi i-a strigat: „Torna. cantare > a cînta. Cu toate că Dacia. ci întregului detaşament. a fost părăsită în anul 271. limba română. Dar cuvintele ostaşului au fost interpretate cu un ordin. De altfel. În urma acestor cuvinte. Tot de aici provine şi expresia populară a umbla după chicuri (după chicuşuri). să se transforme în română. care a fost transmis. Primele surse de informaţie despre limba română ca limbă romanică nou constituită ne-au fost transmise de cronicarii bizantini Theophilactos Symocates şi Theophanes Confessor. treptat. limba latină de la Dunăre a început. sub presiunea triburilor barbare din răsărit. Dacă.picil’u – „avere în bani. nu puteau fi identificaţi de greci cu ceea ce-şi închipuiau ei cînd rosteau cuvîntul roman. În această perioadă. ca şi celelalte limbi romanice. În timpul uneia din lupte. cînd sonanta n din cuvintele de origine latină (în afară de nn) a trecut în r sau şi l-a alăturat pe r: manus – mărule. mane > mîine. campus > cîmp. nu era considerată încă o limbă bine distinctă de latină. a primit lupta. în rezultatul căreia a ieşit învingător. aşa că nu aveau nici un motiv de a considera populaţia de la Dunăre tot romani. a căzut raniţa cu merinde. – fenomenul rotacismului. torna fratre!”. ραηα ) n-a suferit astfel de modificări fonetice şi n-a devenit rînă sau rînră. iar populaţia care o vorbea era denumită cu termenul de romani. ceea ce rezultă din schimbările fonetice care s-au produs în această perioadă de peste şase secole. În secolele III-IV. canutus – cărunt. Deci procesul de formare a limbii române a durat peste 160 de ani de stăpînire romanică şi s-a încheiat aproximativ prin secolul al VII-lea. referindu-se la evenimentele din anul 587. De pe şeaua unui cal. (mîinile). sl. pentru noi e cert că avem de-a face cu fapte de limbă din perioada de formare a limbii române. Deci prin limba ausonă. agonisită cu intenţia de a fi lăsată ca moştenire”. care. Grecii numeau poporul de pe ambele maluri ale Dunării ausoni. 8 . aceste cuvinte „au fost spuse în limba locului. care. populaţia localnică a continuat să participe la răspîndirea şi dezvoltarea limbii latine populare şi după aceasta dată.

X // Moldova Suverană din 6 decembrie 1991. 4. 3. Pannonia. IX // ziarul Moldova Suverană din 4 decembrie 1991. cap. Editura Universitas. cît şi prin influenţa exercitată de limbile cu care a venit în contact. Istoria românilor. cap. 1990. Din bibliografie: 1. Ion Hîncu. cuprinzînd provinciile dunărene Dacia. 1991. Această limbă a suferit însă schimbări şi transformări neîncetate atît prin evoluţia ei normală. din momentul pătrunderii limbii latine populare în aceste provincii şi pînă în zilele noastre.Iaşi. Deci limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman. de unde putem deduce că e vorba de perioada de formare a limbii române. Moesia. Gheorghe Postică. trebuie să înţelegem că e vorba de un grai latinesc întrucîtva corupt. 9-19. 1. nr.cum o numeau grecii. Chişinău . 2. pag. Dardana. Istoria românilor (antică). 9 . Istoria românilor. Revistă de istorie şi ştiinţe sociale. Cugetul.

care. adunamus – (să) adunăm. Vorbind despre evoluţia fiecărui fonem. şi I pl. apare un ă la substantivele feminine.: adunavit – adună. –uri: brăţară ţară lumînare – brăţări – ţări – lumînări cămară nară cîntare – cămări – nări – cîntări alamă aramă – alămuri – arămuri Ă în loc de a latinesc e prezent şi în flexiunea verbală. pers. adunavimus – adunăm. cantamus – (să) cîntăm . lavamus – (să) lăm. a III-a sg. stamus – (să) să stăm .Evoluţia sistemului vocaluic latinesc (tabelul) Influenţa popoarelor slave a întărit aceste particularităţi fonematice ale limbilor romanice orientale. 10 . laudavit – laudă. mai ales la: ● indicativ şi conjunctiv prezent. ele vor fi tratate reieşind din: poziţia ocupată faţă de alte foneme. ● la indicativ prezent şi la conjunctiv prezent. persoana a IV-a: lăudamus – (să) lăudăm. devieri de la legităţile de evoluţie. modificări condiţionate lingvistic. mai ales în cadrul verbelor româneşti monosilabice: damus – (să) dăm. ● la perfectul simplu. iar la plural –i. Evoluţia vocalei [ā] Vocala [a] s-a păstrat cel mai bine în poziţie tare (la început de silabă sau cuvînt şi în silaba accentuată): largus > calidus > lacrima> larg cald lacrimă altarium> muttare> albus> altar a muta alb latus> partem> rarus> lat parte rar În limba română contemporană. laudavimus – lăudăm. –e. persoana a IV. au un accent paroxiton şi care la singular au terminaţia –ă. de obicei. în loc de a.

inclavo > închei. cărora. aranea >rîie. 11 . În cadrul evoluţiei lui a pot fi stabilite trei legităţi de trecere a lui a în ă: 1) a + n + vocală: beteranus > bătrîn. blandus >blînd. fiecărui. care s-a produs în cadrul latinescului anima. î a mai alăturat un i semivocalic. În cazul cuvintelor mîine. glacia > gheaţă.● la imperativ singular în cadrul verbelor monosilabice româneşti: dă! fă! lă! A latinesc e prezent prin ă şi în logoformele pronumelui care (qualem): căruia. devine ă: acia – aţă. damnum > daună. deoarece neologismele de tipul clavicuă. a>e a) dacă în silaba următoare a unui substantiv feminin apare un e: fată – fete. romanus > român. vară. care în latina clasică însemna “suflet” . pîine. strambus > strîmb. καmφορa > camforă. casă etc. Procesul de închidere a lui a urmat de o consoană sau o vocală în î s-a încheiat prin secolele III-IV. lana > lînă. se poate stabili legitatea: dacă vocala din silaba următoare era reprezentată de un e. scamnum > scaun. ● la verbe (conjunctivul amputat): înfaşă – înfeşe. branca >brîncă. oricărei. Procesul acesta s-a încheiat prin secolul al IV-lea. masă – mese. E vorba de aşa-numitul fenomen al rotacismului şi de asimilarea vocalică regresivă totală. A final. oricăror etc. ● la adjective: deşartă – deşarte. Dacă în cuvintele de origină latină a urma după grupul consonantic cl. căreia. faţă – feţe. fontana > fîntînă. b) dacă în silaba următoare apare o vocală deschisă (a). panem>pîine. 2) a + m + consoană: campus > cîmp. dar a primit şi un ě semivocală: clamat > cheamă. cărei. glacial nu ne oferă astfel de modificări. 4 Notă: urmată însă de o nazală geminată. βραηα>vrană. beată – bete. quantum > cît4. a exclama. deoarece în împrumuturile din limbile slave a+ nazală + vocală (consoană) nu trece în î: ραηα > rană. întîlnim forma anremă sau înремэ pentru “inimă”. În textele vechi. masă. fiind precedat de o vocală anterioară. frondia – frunză. fiecăror. faţă. a s-a păstrat: annus tertius > anţărţ. prandium >prînz. manus >mînă. ca şi mamă. calcaneum >călcîi. sambata > sîmbătă 3) a + n + consoană: angelus > înger. vitea – viţă. cîine şi a derivatelor acestora. mane >mîine. casă – case. canis >cîine. canto >cînt. a precedat de grupurile consonantice cl. apasă – apese. oricărui. căror. şi gl s-a păstrat. el trece în e: clamo > chem. Δαημε > danie. fiecărei.

densus > des. t şi după spirantele s. fenestra > fereastră. secretus > secret. Mercuri + dies > miercuri. de aceea mai ales i > e: applico > aplec. apoi s-a revenit la procesul monoftongării: decem > dzeace > zece. -are > a îneca. nigrum > negru. e. închiderea lui e în i nu se producea: genna > geană. circus > cerc. anellus > inel. verres > vier. În textele vechi şi în unele graiuri teritoriale a apare pentru ă: mariră. conform evoluţiei fonetice normale. neco. medium > miez. aranea > rîie. s-a diftongat Unele variante însă au rămas literare sub forma diftongată: sella > şea. picaturile. a aligni. pectus > piept. trebuia să devină miarlă. testa > ţeastă. gemo > (eu) gem. în cel al lui e acţionează legităţile de închidere a lui atunci cînd este urmat de o nazală: 1) e + n + vocală > i: bene >bine. z. Cînd însă e era urmat de nn sau de m + o vocală. haedus > ied. în limba veche. d. Evoluţia vocalei ę (din ě) În poziţie tonică e (s-a diftongat) în ie: exire > a ieşi. leporem > iepure. A apare necondiţionat la început de cuvînt în calitate de proteză: a aburi. a aburca. felem >fiere. Latinescul merula. sebum > seu. vetulus > veclus > vechi. Tot sub influenţa derivatelor nu se produce diftongarea lui e în ie în cuvintele: allego > aleg. în ea. circo > (în)cerc. melem > miere. 2) e + n + consoană > i: dentem> dinte. autumna > toamnă. a agăţa. Urmînd după oclusivele c (k). verso > vărs. g. 12 . avunculus > unchi. E vorba de procesul cunoscut cu numele de afereză: agnellus > miel. digitus > deget.A de la începutul cuvîntului dispare. prin analogie cu petra > piatră. pellem > piele. quem + ne > cine. tenere > a ţine. terra > ţeară > ţară. septem > şeapte > şepte > şapte. Evoluţia lui ę ( din ē şi ĭ ) Încă în latina clasică aceste două vocale se confundau. tremulo > tremur. medula > măduvă. Ca şi în cadrul lui а. dextrem > dzeastre > zestre. Dar în cadrul evoluţiei lui merula s-a făcut analolgie cu masculinul mierloi şi cu diminutivul mierliţă. 3) e+m + consoană > i: tempus > timp. vermis > vierme. meus > meu. disligo > dezleg. fremitus > freamăt.

E iniţial aflat înaintea unei lichide >a: erama>aramă. medularem > mădular. E vorba de aşa-numitul fenomen al rotacismului şi de asimilarea vocalică regresivă totală. I > ă: illum>el>ăl. peccorarius > răcurar. ingrassiare>a îngrăşa. dacă lipsesc poziţiile precedente: arena > arină. grevis > gre (reg. capitaneus > căpătîi. eccum modo > acmu > acum. să ajungă-a fi stăpînă şi pe ţară. dacă e urmat de o nazală sau de o vocală anterioară în silaba următoare: crepare > a crăpa. în afară de cazurile cînd urmează după c. capistrum > căpăstru. ressonare > a răsuna. mino > mîn. în prefixul de origine latină in-: innatare>a inota. După o labială sau după rr. conventum > cuvînt. ad + vix > ad + bix > aghe (reg.) > grea. întîlnim forma aнpeмэ sau înремэ pentru “inimă”. dar cînd în silaba următoare apare o vocală anterioară. care s-a produs în cadrul latinescului anima. venetus > vînăt. La M. notă mensura > măsură. incalciare>a încălţa. mai ales în cadrul particulei de accentuare eccum. pilossus > păros ressina > răşină. se(ne) > sine. e(i) + n + consoană > î: vendo > vînd. În textele vechi. care în latina clasică însemna “suflet” . lingua > limbă. e > i: me(ne) > mine. pissatum > păsat. Dar: corrigia > curea. stringo > strîng. inaltiare >a înălţa. istum>est>ăstnotă. vendit > vinde.) > abia. dacă în silaba următoare nu apare un e sau un i. e > ă: ad de verum > adevăr. Eminescu întîlnim: Astă pleavă.) > bea. eccum illle > acel. e > i. În aceeaşi situaţie (e + n + vocală). eccum istum > acest. viridis > verde. cena > cină.E (i) din silaba finală s-a diftongat în ea: bibit > be (reg. nivem > nea stet > (să) stea. eccum illoc >acolo. picula > păcură. ingluttire>a înghiţi. fetum > făt. prehendere > a prinde. La început de cuvînt. e>a: eccum hic > aci> aici. intelligere>a înţelege. g. e(i) + n + vocală > î: fenum fîn. dentem > dinte. Urmat de n + vocală (consoană). şi pe noi?! 13 . ě>ă şi după o consoană. venenum > venin. i>î la început de cuvînt . melum > măr. erici>arici. ăst gunoi. venatus >vînat. l. te(ne) > tine. februarius > făurar.

La fel. i central s-a conservat: scribere > a scrie. dies>zi.. i iniţial a devenit semivocală. serenus > senin. 14 . excadere > a scădea. prin analogie cu substantivele masculine şi neutre. e final uneori a dispărut. dīcere > a zice. excurtare>a scurta. I final s-a conservat din următoarele motive: ● pentru marcarea pluralului numelor masculine şi neutre: lupus – lupi. frigus –frigori. frīgus > frig. temporivum>timpuriu. i din silaba acoperită s-a păstrat: ficcatum > ficat. ripa > rîpă. 3. alteori s-a păstrat. În rezultatul disimilării. excaldare > a scălda. 2. berbecem > berbec. În poziţie atonă: 1. mutas >muţi. horrire > a urî. legumen > legumă. homo – homini. O dată cu dispariţia lui m final de la substantivele neutre. Evoluţia lui i (>din ī) În poziţie accentuată ī s-a păstrat: audīre > a auzi. consoana finală s se transformă în i: afflas > afli. extricare > a strica. sentire>a simţi. formînd aşa-numitele dublete ale substantivelor: vervex > berbex > berbecem > berbece > berbec. panticem > pîntece > pîntec. est>este (prin analogie cu verbele regulate de conjugarea a III-a). formînd diftongi: hiberna > iarnă. terrina > ţărînă. e din silaba iniţială >i: mentire>a minţi. digerare > a degera. scrībere > a scrie. hieri > ieri. solicem > şoarece > şoarec. După r sau rr însă i>î: ridere > a rîde. i>e: cristianus > creştin. frictura > friptură. farina > făină.Dar: circare > a cerca. gallīna > găină. rimat > rîmă. extrigat >strigă. Urmat de o nazală + o consoană. ● la pluralul pronumelor şi adjectivelor posesive: nostri – (ai) noştri. e s-a apocopat şi în cuvintele pavonem>păun. fīllius > fiu. ● la persoana a II-a sg. cantas >cînţi. vestri – vostri – (ai) voştri. desertus > deşert. e s-a supus aferezei: exbattere > a zbate. Epiteza lui e: sex>şase (prin analogie cu septem>şapte). În derivatele cu prefixul ex-.

orbus > orb. 3. o+m+ consoană > u: (cu excepţia nazalelor): comparo > cumpăr. lupus > lup. Printre modificările condiţionate în evoluţia lui o se cere menţionată legitatea o+n+ consoană (cu excepţia lui n) >î: gonflare > a se (în)gîmfa. Dar: somnus >somn. ducere > a duce. occidere > a ucide. viridis > verde. tute zece. cufea > coif. fontana > fîntînă. quod>că. dolus > dor. Încă în latina populară o se confunda cu u: ostium > ustia > uşă. dominus > domn. o+n+ consoană > u: frondia > frunză. frontem > frunte. dominus > domn. coquo > coc. tondere > a tunde. corona > cunună. rogationem>rugăciune. diftongarea nemotivată a lui o: coaperu. bonus > bun. pontem > punte. acoapere. cogito. dui > doi. Dacă în silaba următoare apare o vocală deschisă sau semideschisă. domna > doamnă. rupere > a ripe. numerus > număr. dominica > duminică. În poziţie neaccentuată. socrus > socru. Devieri condiţionate în evoluţia lui o: 1 o+n+vocală > u: Creationem > Crăciun. arburii. rustrul. pluvia > ploaie. rota > roată. Dar: cognatus > cumnat. formica > furnică. gula > gură. corvus > corb. mola > moară. porcus > porc. mulgere > a mulge. muria > moare. În cuvintele monosilabice o>ă: vos>vă. dulcem > dulce. cunuscut. în locul lui ŏ. luna > lună. gustus > gust. novem > nouă. o s-a păstrat: carnosus > cărnos. După cum o > u. la început şi la mijloc de cuvînt. surdus > surd. tot aşa u > o: autumna > toamnă. întîlnim un u: adurmi. Evoluţia lui u (din ū şi ŭ) În poziţie accentuată u s-a păstrat: avunculus > unchi. În textele vechi. în loc de o.I s-a sincopat: vestimentum > veşmînt. homo > om. humerus > umăr. oblitare > a uita. 2. întîlnim uneori u: rugu-vă. o se diftonghează în oa: brosca > broască. *domnus > domn. o > u: cottizare > a cuteza. -are > a cugeta > cuget. coronare > a cununa. Evoluţia vocalei o (din ō şi ŭ) În poziţie tonică. locus > loc. uspăta. În textele vechi. colorem > culoare. mortus > mort. 15 .

unquat > încă. ridere > a rîde. virtuosus > vîrtos.Modificări condiţionate în evoluţia lui u: U precedat de grupul consonantic cl (gl) > i: ingluttire > a înghiţi. subglutio > sughiţ. свят > sfînt. o nazal: fontana > fîntînă. gustus>gust. lana > lînă. ă şi î. scumpu. lutus>lut. salutare > a săruta. ripa > rîpă. teriinna > ţărînă. i accentuat după rr sau r iniţial: horrire > a urî. devenit în română nazal: ΡЂД > rînd. i (ъ) împrumutat: връста > vîrstă. i neaccentuat: ridebat > rîdea. excurtare > a scurta. rimare > a rîma. angustare > a îngusta. e împrumutat. e neaccentuat: venosus > vînos. u aton: hirundinella > rîndunea. e accentuat urmat de n+ vocală (consoană): venetus > vînăt. a dispărut şi el: blandus >blind. am putea conchide că vocalele noi din limba română. În poziţie accentuată. au derivat din: Î provine din: a nazal accentuat: campus >cîmp. după dispariţia consoanei finale. viscosus > vîscos. longum ad > lîngă. corvus>corb. дръзь > dîrz. multum>mult. lingula > lingură. glasu. Textele vechi îl mai păstrează pe u la sfîrşit de cuvînt atît în cuvintele de origine latină. U din silaba posttonică. vendo > (eu) vînd. infundare > a înfunda. fundu. urceolus > ulcior. oculus > oclus > ochi. dereptu. s-a sincopat: radicula > radicla > ridiche. 16 . rodu. Făcînd o generalizare a celor menţionate pînă aici. U final a dispărut pe parcursul secolelor XVII-XVIII. antaneus > întîi sau din a neaccentuat urmar de r+n: carnaseus > cîrnaţ. multu. U final. includere > a închide. trunculus > trunclus > trunchi. U+n+ consoană > î: hirundinella > rîndunea. conventum > cuvînt. judicare > a judeca. a nazal neaccentuat: angustus > îngust. crudus>crud. blandus > blînd. u iniţial şi medial s-a păstrat: aducebat > aducea. vetulus > veclus > vechi. cît şi în cele nonlatine: pămăntu. o împrumutat: порколаб > pîrcălab. pugnum>pumn.

lă. tt. Printre cele mai importante modificări ale consonantismului latin tîrziu. Încă începînd cu sec. u împrumutat: въздγχъ > văzduh. 2. rr. Hr. adică mai puţin energic. овьсъ > ovăz.H. никовалo > nicovală. ele se pronunţau respectiv ţ şi dz (z).) încep să se simplifice.Hr. titionem > tăciune. articulîndu-se ca şi consoanele simple. inclusiv de cel românesc. . O dovadă în acest sens o aduc confuziile grafice ci şi ti: condicione – conditione. Velara sonoră palatalizată (g) a evoluat în latina tîrzie pe două căi: a) g intertvocalic a dispărut: ego > eu. i împrimutat aton: лебедь > lebădă. aşa cum se pronunţă astăzi în limba română. după sec. EVOLUŢIA SISTEMULUI CONSONANTIC LATINESC Ca şi sistemul vocalic. magis > mai. în lucrările de fonetică latineşti era înregistrat aşa-numitul fenomen al betacismului.Hr. primavera. ligatura.. a împrumutat. consoanele geminate (pp. facit > face etc. 17 d. în locul lui b era înregistrat v: albeus – alveus. sivi – sibi. Consoanele finale încep să amuţească în latina tîrzie prin secolul I frater > frate. Şi viceversa. gelum > ger.) şărvăt. e împrumutat: serviétte > (reg. ss etc. melum > măr. 3. 5.: decem > zece. бездуна > beznă. într-o serie de inscripţii din Dacia. întîlnite în inscripţii începînd cu secolul al II-lea. berbex – vervex. e (i) latin accentuat: fetus > făt. mm. I d. crepare > a crăpa. Deja prin secolele II-III d. se palatalizează. are loc şi palatalizarea velarelor. u latin aton: pulmonem > plămîn. eccum tale > acătării. picula > păcură. fă. Consoanele oclusive dentale d. коливо > colivă. b) g urmat de e (i) a evoluat în ğ: legem > lege. e latin aton: veteranus > beteranus > bătrîn.Ă provine din: a latin aton: caldura. lacrima. nn. vom menţiona următoarele: 1.. fillius > fiu. ff. cînd v iniţial sau intervocalic era pronunţat ca b: vovis – vobis. Bonifatio – Bonifacio. 6. În latina tîrzie. коса >coasă. a latin neaccentuat în cuvintele derivate monosilabice: dă. arsura. cel consonantic latinesc a suferit o serie de modificări care au fost preluate ulterior de idiomurile neolatine. блана > blană. i latin aton: radicina > rădăcină. o împrumutat: кадило > candelă. urmate fiind de i în hiat. ll. 4. t. veteranus – beteranus etc. o latin accentuat: foras > fără. I p. Paralel cu palatalizarea dentalelor.

platanus > paltin. 18 . baptisare > a boteza. berbecem > berbec. soarta consoanei respective în poziţie iniţială şi medială. scribere > a scrie. caput > cap. prin contact) . regresivă. cînd b intervocalic > v. strambus > strîmb. cauzat de amuţirea lui u final. vobis > vouă. la distanţă). tibi > ţie. 2. habui > avui etc. comparare>a cumpăra. Există şi unele excepţii de la această legitate. tempus > timp. habere > a avea. capistrum > căpăstru. carbonem > cărbune. 3. cubitus > cot. albus > alb. P > t: despectus > deştept (asimilare consonantică. după dispariţia consoanei finale. Vorbind despre evoluţia fiecărui fonem consonantic în parte. plangere > a plînge.7. sanguem > sînge. excaldare > a scălda. subtus > sub. carpinus > carpen. parţială. repaussare > a răposa. habetis > aveţi. regresivă. rubeus > roib. crepo > crăp. parere > a părea. bubalus > bour. sorbus > sorb. quattuor > patru etc. aqua > apă. devieri condiţionate de poziţia sunetului respectiv. din necesitatea de a uşura pronunţia. B > u în formele pronumelor personale în dativ: nobis > nouă. sappa > sapă. a dispărut: abellona > alună. B iniţial şi medial s-a păstrat: basilica > biserică. le vom cerceta sub 3 aspecte principale: 1. palumbus > porumb. Grupurile consonantice se reduc la o singură consoană: exire > a ieşi. sorbire > a sorbi. sibi > sie. soarta consoanei respective în poziţie finală. parţială. blandus > blind. libertare > a ierta. caballus > cal. Devieri în evoluţia lui p P > n: nuptiae > nunţi (asimilare consonantică. rămâne intact. B final. Evoluţia oclusivelor labiale P iniţial şi medial s-a păstrat: paganus > păgîn. pellis > piele. s-a păstrat: campus > cîmp. capra > capră. apoi a lui u. P final. cuppa > cupă. dacă se află în componenţa formelor tone ale verbului a avea: habemus > avem. Modificări condiţionate: B intervocalic.

hosti > oşti. mustum > must. oaspete > ospeţior. lutum > lut. aut > au. panticem > pîntece. dacă e urmat de sufixul diminutiv –ior: cîrnaţ > cîrnăcoir. Ajuns prin metateză între o vocală şi o semivocală. februarius > făurar. uber > uger. T+e (i) în hiat cu ō sau ū > č: Creationem > Crăciun. sub(u)lum > sul. T final a amuţit. Precedat de o vocală şi urmat de o lichidă. Dar: sunt. Modificări condiţionate: T + o vocală anterioară în hiat > ţ: credentia > credinţă. hospitium > ospăţ. astectare > a aştepta. subglutiare > a sughiţa. t a rămas intact: canto > cînt. cuminte > cumincior. habeat > să aibă. abscondere>a ascunde. imperator > împărat. încă în perioada latinei populare: ad post > apoi. stet > să stea. cînd t final este urmat de sufixul diminutiv –ior: slut > sluţior. ventus > vînt. dimineaţă > diminecioară. chiar de este urmat de o vocală anterioară. Oclusivele dentale şi velare T iniţial şi medial s-a păstrat (cu excepţia cazurilor de africatizare): turturella > turturea. turma > turmă. 2. intrare > a intra. b a fost disimilat de consoana imediat următoare: ablongare > a alunga. fetiola > fecioară.Uneori. vivitia > viţă. rogationem>rugăciune. Tot aşa se comportă astăzi în limba română contemporană t sau ţ final. stratum > strat. cu rare excepţii. frate > frăţior. b s-a palatalizat: fimbria > frînghie. potentia > putinţă. scribet > scrie. sitem > sete. bibit > bea. b intervocalic >g (ğ): rubus > rug. b s-a vocalizat: presbiter > preot. sagitare > a săgeta. el nu se transformă în ţ sau în č: angusti > înguşti. subglutiare > a sughiţa. 19 . 3. În urma dispariţiei lui u final. petiolus > picior. porta > poartă. Dacă însă t este precedat de consoana s. tondere > a tunde. inclinationem > închinăciune. Devieri în evoluţia lui b: 1. grăunte > grăuncior. mentionem > minciună. Această legitate e valabilă şi pentru limba română contemporană. b s-a păstrat: robeus > roib. b > u: fabrum > faur. sementia > sămînţă. tabanus > tăun.

Devieri în evoluţia lui t: 1. calidus > cald. ustia > uşă. asternere > a aşterne. tenda > tindă. sucus > suc. d a fost disimilat regresiv: admissarius > armăsar. frondia > frundză > frunză. t s-a sonorizat: urtica > urdica > urzică. arcus > arc. dormire > a dormi. intendo > întind. peccatum > păcat. D iniţial şi medial a rămas neschimbat. dacă nu era urmat de o vocală anterioară: dentem > dinte. coda > coadă. dare > a da. 2.tristi > trişti. sacus > sac. detonare > a detuna. Disimilare regresivă parţială: adjungere > a ajunge. culmen > culme. lacus > lac. prandium > prîndz > prînz. t dispare: pastionem > păşuine.: cantasti > cîntaşi. C(k) a rămas intact dacă nu preceda o vocală anterioară: cantus > cînt. dar urmat de i în hiat. t > č fiind asimilat regresiv de o consoană africată: monticellus > muncel. Devieri în evoluţia lui d: 1. t dispare. cuccus > cuc. II sg. prehendo > prind. D din componenţa grupului consonantic ndc a fost disimilat: mand(u)care > mîncare. hordeum > ordz > orz. dormisti > dormişi. 1. c(k) s-a păstrat: accus > ac. circus > cerc. porcus > porc. depanare > a depăna. quod > că. surdi > surdzi > surzi. 2. 20 . Modificări condiţionate: d+e (i) > dz > z: decem > dzece > zece.). vendo > vînd. d+e (i) în hiat > dz > z: diana > dzînă > zînă. fiind disimilat. mai ales în cadrul formelor de perfect simplu. D final a amuţit încă în perioada latinei tîrzii: ad > a. În urma dispariţiei lui u final. d s-a păstrat: cado > cad. extergere > a şterge. laudasti > lăudaşi. quid > ce. caldaria > căldare. petiginem > pecigine. După dispariţia lui u final. dies > dzi > zi. Încă în perioada latinei tîrzii. la pers. cucuta > cucută. ostiolum > uşor (subst. crudus > crud. Precedat însă de s. caldura > căldură.

fagus > fag. longus > lung. allego > aleg. dixisti > ziseşi. Modificări condiţionate: 1. circus > cerc. rogat > roagă. pectus > piept. largus > larg. maxilla > măsea. dirigo > dreg. În aceeaşi poziţie. nescio quid > nişte. discalciare >a descălţa. Modificări condiţionate: rumegat > rumegă. 6. grevem > greu. fructus > frupt. nascere > a naşte. a rămas intact: castido > cîştig. vescidus > veşted. c a dispărut: fascia > fîşie. disfaciolare > a desfăşura. ligat > leagă. c(k) s-a sonorizat: conflare > a se (în)gîmfa. nutricium > nutreţ. G final. caelum > cer. 1. s-a contopit cu acesta: exire > a ieşi. macelarius > măcelar. veclus > vechi. G iniţial şi medial. g+e(i) s-a africatizat în ğ: jugum > jug. 21 . intellectus > înţelept. 4. c > t: cognoscere > a cunoaşte. c din cadrul grupului consonantic cl s-a palatalizat în k´(ch): clamare > a chema. franxisti > frînseşi. 5. dar urmat de e (i) în hiat. dulcis > dulce. directus > drept. radic(u)la > ridiche. dacă nu era urmat de o vocală anterioară. octo > opt. ducere > a duce. c după o vocală atonă. c după o vocală accentuată şi urmat de s sau t >p: coctorius > cuptor. c+e(i) s-a africatizat: cera > ceară.În unele cuvinte. disculcius > desculţ 3. clavem > cheie. includere > a închide. gula > gurp. lexiva > leşie. laxare > a lăsa. Precedat de s şi urmat de e(i). cernere > a a cerne. frictura > friptură. fumigat > fumegă. inglacio > îngheţ. c+e(i) în hiat cu o vocală accentuată sau cu o (u) neaccentuat s-a transformat în ţ: arsicia > arşiţă. vitricus > vitreg. judicium > judeţ. graulus > graur. 7. cotoneus > gotoneus > gutui. inclinare > a încheia. s-a păstrat: gallina > găină. ceapa > ceapă. factum > fapt. invinco > înving. în urma disparuţiei lui u final. lucta > luptă. 2. cervus > cerb. urmat de s.

signum > semn. extinguere > a stinge. apare în limba neîngrijită africata dz. ingluttire > a înghiţi. sanguinare > a sîngera. quattuor > patru. ung(u)la > unghie. d+e(i) în hiat:cadeat >(să) cadză > cază. g+e(i) în hiat cu a dispare: corrigia>curea. Analizînd cele expuse. t+e(i) în hiat cu o vocală neaccentuată: hospitium > ospăţ. g >n: lignum > lemn. ğ ţ gu+e(i): sanguem > singe. care exprimă acţiuni dimanice şi care conţin litera g. jidicum > judeţ. înterguare > a întreba. cognatus > cumnat. ung(u)lus > unghi. subglutiare > a sughiţa. intelligere > a înţelege. pugnum > pumn. Fiind asimilat de un n imediat următor. 2. civitatem >cetate. 3. 2. genna > geană.gelum > ger. qu+e(i) > č: quinque > cinci. intinguo > înting. j+a: jaceree > a dzace > a zace. t+e(i): terra > ţară. lex. care a evoluat din: d+e(i): dico > dzic > zic. 4. -legis > lege. 1. sagitta > săgeată. quesivi > a cerşi. coquere > a coace. unguere > a unge. sanguem > singe. glandem > ghindă. torquo > torc. 2. g+e(i): sagitta > săgeată. e cazul să facem o generalizare a legităţilor care au condiţionat apariţia consoanelor africate în limba română: c+e(i): circellus > cercel. vivitea > viţă. z 22 . coquo > coc. č c+e(i)+ō sau ū: urceolus > ulcior. 5. a fugi. quomodo > cum. rogationem > rugăciune. tibi > ţie. gu+o > g: unguo > ung. ungere > a unge. Forma a mere devine a merge prin analogie cu a alerga. 3. equa > iapă. diana > dzînă > zînă. gelum > ger. Evoluţia oclusivelor velare 1. 3. Qu urmat de o vocală s-a redus la c (k): quod > că. t+ e(i)+ō sau ū: petiolus > picior. c+e(i) în hiat cu o vocală neaccentuată: socia> soaţă. radeat > radză > rază. gu+e (i)ğ: extinguere > a stinge. Ca variantă a spirantei z. qu+a > p: aqua > apă. gu+a >b: lungua > limbă. g din grupul consonantic gl s-a palatalizat în g’ (gh): glacia > gheaţă.

m deseori > n: ghimpi > ghinchi. timeo > (mă) tem. prunus > prun. scump > scunchi. asimilarea: formica > furnică. nomen > nume. n+e(i) în hiat s-a palatalizat: antaneus > întîi. homo > om. 23 . mutus > mut. N iniţial şi medial s-a păstrat: nasus > nas. anima > inimă. montis > munte. adunamus > adunăm. 2. Printre devieri în evoluţia lui m pot fi menţionate: 1. mane > mîine. 2. pomus > pom. lumen > lume. strîmbi > strînghi. care mai apoi a dispărut. Urmat de u final. panem > pîine. 3. mentis > minte. n s-a păstrat: cornu > corn. termulus > ţărm. mensura > măsură. legumen >legumă. mentire > a minţi. ningere > a ninge. La finala secundară m s-a păstrat: fumus > fum. salicem > salce. Modificări condiţionate: 1. cînt apare sufixul –ior: bălan > bălăior. dormire > a dormi.Sonantele nazale M iniţial şi medial s-a păstrat: mensa > masă. Modificări condiţionate: 1. calcaleum > călcîi. cotoneus > gutui. alteori a dispărut: comprehendit > cuprinde. disimilarea: malva > nalbă. Palatalizarea lui n are loc şi astăzi. mentionem > minciună. lana > lînă. m s-a păstrat: comparat > cumpără. M precedat de a şi urmat de n (a+m+n) > u: scamnum > scaun. M final a amuţit încă în latina tîrzie: dentem > dinte. vinum > vin. partem > parte. bătrîn > bătrîior. vinea > vie. minaret > a mîna. fontem > frunte. noctem > noapte. mons. mens. torno > torn. N final a dispărut încă în perioada latinei tîrzii: culmen > culme. necare > a îneca. 2. danum > daună. sptrinten > sprinteior. comnator > cumătru. compitis > cumpăt. musca > muscă. cuneus > cui. În varianta populară. uneori. banea > baie. În componenţa prefixului com-. dominica > duminică. cerno > cern.

acesta s-a transformat în r: fel. pensare >a păsa. sanitatem > sărătate > sănătate. L final s-a păstrat după dispariţia lui u final: agnellus > miel. subullum > sul. ponis > pui. convenire > a (se) cuveni. melem > miere. lactem > lapte. suponis > supui. norma literară îl păstrează pe n: boni > buni. ranunculus > rărunchi. sol.3. fulgerare > fulgera. fenestra > fereastră. homini > oameri > oameni. La substantivele care-l aveau pe l la N. Evoluţia lichidelor L iniţial şi medial (ci excepţia poziţiei intervocalice) s-a menţinut: lacrima > lacrimă. unxi > unsei. n s-a păstrat în cadrul unor forme de perfect simplu al verbelor de conjugarea III-a: strinxi > strînsei. n intervocalic din cuvintele de origine latină (cu excepţia celor în care n era geminat: nn). conventum > cuvînt. salem > sare. p: (în)pacare > împăca. genna > geană. Asimilarea lui n urmat de b. circellus > cercel. abellona > alună. În prefixul con. n a fost disimilat de acesta: mensa > masă. stabullum > staul. reponis > răpui. neminem > nimărui. La nume însă. Disimilarea lui n: canutus > cărunt. felem > fiere. exponis > spui. porcellus > purcel. 5. fenomen cunoscut cu numele de ritacism: bonus > buru > bun. 4. nonni > nuni. catellus > căţel. (în)blandire > a îmblînzi. În textele vechi. caballus > cal. caldura > căldură. (in)plantare > a împînta. 3. alteori a dispărut: confundare > a cufunda.. Devieri în evoluţia lui n: 1. allevatum > aluat. 4. n+i final se palatalizează în radicalul unor verbe: apponis > apui. mostrare > a mustra. 2. era scris r. illac ad > la. pruni > pruni. sal. palma > palmă. 24 . Urmat de s.soarta lui n e similară celei a lui m: uneori s-a păstrat: contenio > cuntenesc. mel. Dar: annus > an. (re)manes > (ră)mîi. planxi > plînsei. trecute fiind prin paradigma declinării. solem > soare. densus > des. în aceleaşi condiţii (n+i final). Epenteza lui n: grangulus > graur. conjugo > (în)conjur. Urmat de s.

4. dolus > dor. R iniţial şi medial s-a păstrat: resonare > a răsuna. glacia > gheaţă. clavem > cheie. gula > gură. filum > fir. gelum > ger. 2. hirundinella > rîndunea. qualem > care. vitella > viţea. novella > nuia. clamare > a chema. paludem > pădure. risus > rîs. în această poziţie. oricla > ureche. glandem > ghindă. gl s-a palatalizat. arcus > arc. olla > oală. a dispărut: margella > mărgea. Disimilarea: ululare > a urla. socrus > socru. carraria > cărare. apoi a dispărut: folia > foaie. ll urmat de a. familia > femeie. inglutire > a înghiţi. aranea > rîie. anellus > inel. taliat > taie. putem menţiona: 1. ll însă. filius > fiu. 3. stella > stea. petiolus > picior. palea > paie. 3.Modificări condiţionate: 1. porcella > purcea. mai ales în cadrul substantivelor feminine. ille > el. clarum > chiar. doliosus > duios. bubalus > bour. milia > mie. 2. mola > moară. l din componenţa grupurilor consonantice cl. circellus > cercel. voleo > voi. Printre d e v i e r i în evoluţia lui l. Asimilarea: fuliginem > funingine. turturella > turturea. gh: clagum > cheag. L intervocalic > r: caelum > cer. terra > ţară. melum > măr. satullus > sătul. clavatoria > cheutoare. galleta > găleată. palumbus > porumb. 5. alium > ai „usturoi”. aceste grupuri transformîndu-se respective în ch. capistrum > căpăstru. metateza: pulmonem > plămîn. s-a păstrat: caballus > cal. pellem >piele. 25 . l+e(i) în hiat la început s-a palatalizat. fera > fiară. vallem > vale.

rarus > rar.R final. şi r descendent din l latin intervocalic: salis > sari > sai. venator > vînător. R a fost disimilat: turbulare > a tulbura. în limba vorbită. Devieri în evoluţia lui r: R+i. februarius > făurar. F în poziţie iniţială şi medială s-a păstrat: facere > a face factum > fapt factura > făptură formica > furnică fenestra > fereastră frictura > friptură fructus > frupt frons. în cazul metatezei. care s-a păstrat în poziţie iniţială şi medială. frontis > frunte inflare > a umfla inflorire > a înflori afflare > a (se) afla scrofa > scroafă F din finala secundară s-a păstrat: cufea > coif. ferrum > fier. s-a păstrat: inter > între. S-a produs metateza: formosus > frumos. R a fost asimilat: corona > cunună. ca şi n. cînd r final s-a păstrat. Aceeaşi evoluţie o are . în afară de poziţia intervocalică: valem > vale verus > văr venatus > vînat venenum > venin venator > vînător conventum > cuvînt convenire > a (se) cuveni convenientia > cuviinţă 26 . suffero > sufăr. serenus > senin. muria > moare. venire – a veni. R final. fulger >fulger. sternutare > a strănuta. humerus > umăr. admissarius > armăsar. venatoria > vînătoare. stufus > stuf. se palatalizează şi dispare: velis > veri > vei. În inifinitivul verbului. stare – a sta. pereat > piară > pieie. În limba vorbită însă. mirionem > minune. Există însă şi cîteva excepţii. frater > frate. r s-a apocopat: dare – a da. dacă n-a avit loc metateza. super > spre. taurus > taur. dintr-un u semivocalic latinesc. queri > ceri > cei. scribere – a scrie. se palatalizează: paris > pari > pai. R de la finala secundară s-a păstrat: aurus > aur. a dispărut ca orice consoană finală: imperator>împărat. Dar r+i în hiat s-a păstrat: adjutorium > ajutor. ca şi n+i. quattuor > patru. cibrum > ciur. carrus > car. comnater > cumătru. farina > fănină. chiar dacă nu s-a produs metateza: vultur > vultur. r. Fricativa v apare la o etapă mai tîrzie a latinei populare. rostrum > rost.

Uneori. verbale (laudas > lauzi. 3. a se des–zice > a se dezice. ci i. s a fost înlocuit. camisia > cămaşă. disbracare > a dezbrăca. vos > voi). sessus > şes. ca şi b. 2. v intervocalic s-a vocalizat. trecînd în u: alevatum > aluat. v > b: alvina > albină. păstrînsu-se însă la finala secundară: densus > des fusus > fus grassus > gras risus > rîs ursus > urs visum >vis Modificări condiţionate: 1. disligare > a dezlega. habui > avui. habuisset > avuse. z: a des–şăla > a deşela.În poziţie intervocalică. septem > şapte. exventare > a zvînta. devenind z: disbinare > a dezbina. levare > a lua. v. S din componenţa prefixului –des e asimilat de ş. Generalizînd cele expuse mai sus. În paradigma verbului habeo. nascere > a naşte. ceresia > cireaşă. grassi > graşi. S + e (i )> ş: deserto > (eu) deşert. habeat > să aibă. astectare > a aştepta. -re. exbattere > a zbate. cantas > cînţi). crescere > a creşte. Sub imfluenţa unor forme pronominale (illi > ei. dispare din motove de pronunţie: avunculus > unchi pavonem > păun tardivus > tîrziu cantavi > cîntai clavem > cheie novem > nouă juvenca > juncă novella > nuia pluvia > ploaie Precedat de l. a des-şeua > a deşeua. prin analogie. vesica > beşică. S + c (t) + e (i) > ş: cognoscere > a cunoaşte. clavatoria > cheutoare. a unor numerale (tres > trei) şi a unor adverbe (magis > mai). nos > noi. asternere > a aşterne. habutus > avut etc. a des–şuruba > a deşuruba. densi > deşi. j. S iniţial şi medial s-a păstrat: sanitosus > sănătos serenus > senin salicem > salcie sementia > sămînţă risus > rîs excadere > a scădea extemperare > a astîmpăra grossus > gros S final a dispărut încă în latina vulgară. v s-a menţinut în formele tone ale acestuia în locul lui b: habere > a avea. alvea > albie. constatăm că inventarul de fricative al limbii române a fost completat cu noi foneme: 27 . S urmat de o consoană sonoră este asimilat de aceasta şi se sonorizează. 4. grossi > groşi. habebat > avea.

Kaizer. care provine din: împrumuturi: turc. a se zghihui etc. harpe >harpă. слота > zloată. жалоба> jalbă. жаратекь >jăratec. hojma. turc. germ. szufla > juflă. a hăcui. din creaţii interne: a zurui. care provine din: e+ō: deorsum > gois > jos. Jovis diez > joi. zarzavat. chauvin > şovin. J latin medial: adjutare > a ajuta. s+ cons. din creaţii interne: a şuiera. hîrjoană. a se şupuri. pe calea împrumuturilor: slav. şah. a se şuşoti.Z. exbattere > a zbate. ung. hoţ etc. care provine din: 28 . castigo > cîştig Ş. sonoră: disligare > a dezlega. s+ e (i): sella > şea. cazer > a caza. habar. ung. hordeum > orz. jaquette > jachetă. care provine din: d+ e (i): decem > zece. creaţii interne: a hăi. adjungere > a ajunge. dicere > a zice. a jăpni împrumuturi: slav. şfară. Şonka > şuncă. fr. camisia > cămaşă s+c (t)+e (i): cognoscere > a cunoaşte. J latin iniţial: jocum >joc. fr. fr. turc. fr. împrumuturi: slav. creaţii interne: javră. J. (Semnificaţia unor slove ale alfabetului chirilic) H. z grecesc împrumutat: ςαμα >zeamă. храм > hram.

în lexicul activ al limbii române: Afflare era cunoscut în latina clasică numai cu semnificaţia de a sufla. Carrus. În română şi celelalte limbi romanice acest verb apare cu sensul de „a se găsi”. Acest cuvînt căpătase în latina vulgară o semnificaţie specială de constelaţie: Carul Mare şi Carul Mic. iar în română ea a dat prin evoluţie normală iapă. respectiv. mai frecvente în latina populară şi. la bărbaţi. În vorbirea populară latină şi în română el a mai căpătat şi sensul de „bărbie”. Dintre cuvintele din prima categorie menţionăm următoarele. 4. devenind un verb polisemantic. acest cuvînt a mai primit semnificaţia de „rîie”.a. Barba avea numai sens de loc al corpului omenesc. În limbile romanice îl găsim mai ales cu sensul de „a cerne făina”. pe care-l întîlnim într-o serie de expresii şi locuţiuni verbale de tipul a lua apă-n gură. 29 . Adaptări directe şi mutaţii de sens în cadrul paradigmei latina clasică – latina populară – româna. Compunerea. Cernere în latina clasică însemna „a separa. Derivarea. Aranea avea în latina clasică numai sensul de „păiangen” sau „pînză de păiangen”. mai conservînd şi noţiunea latinească clasică – cea de „mijloc de transport”. Încă în latina vulgară el şi-a extins sensul de a lua foc. Cu acest sens el a venit şi în sistemul stelar popular românesc. 2. a lua cu binişorul.Lexicul latinei populare şi influenţa lui asupra celui din română 1. În latina vulgară. Cuvintele latinei vulgare. Cuvintele care în latina vulgară aveau o semnificaţie mai mult sau mai puţin diferită de cea din latina clasică. mîrţoagă”. a lua în căruţă. Caballus era întrebuinţat de scriitorii clasici mai ales în accepţiunea de „cal prost. a inspira. care nu erau cunoscute de latina clasică. 3. situat în partea facială şi acoperit cu păr. În limbile romanice. Cu acest sens el s-a dezvoltat în română. La Lucilius. Conversiunea. 2. a o lua la sănătoasa ş. cît şi în română. a deoseb”i. a se aprinde. varianta equus a dispărut aproape complect. Formarea cuvintelor. ultima interpretare era cea mai răspîndită. caballus devenise aici sinonim cu equus. Apprehendere în latina clasică aveau numai sensul de „a lua”. a lua la ochi. 5. Horaţiu. Juvenal îl găsim însă cu sensul de „cal în general”. În studierea lexicului latinei vulgare trebuie să deosebim două categorii de cuvinte: 1. În latina vulgară.

Ca şi verbele a da şi a lua. Cognatus. Frigus. fr. În latina vulgară el a căpătat o altă semnificaţie.a.-a avea în latina clasică accepţia de „rudă în genere”. În limbile romanice el şi-a extins semnificaţia şi astăzi denumeşte un organ al oricărui animal sau pasăre. Dar în latina clasică mamma avea sensul de „mamelă”. Cu acest sens apare des în scrierile vechi: Turcii sînt de altă lege. focus trecuse în latina vulgară la acela de „foc”. care în latina clasică avea forma de plural frigori. de la a face pîine pînă la a face copii. a face Paştile. Astfel. Încă în latina clasică existau cîteva sensuri particulare pe care putea să le aibă verbul facere: barbam facere. Cele mai vechi expresii cu a face sînt cele ce ţin de religie: a face păcate. uneori – „a complota”. a da şi-a extins mult semantica. avem: dr. Ca şi a lua. Focus. dîndu-i explicaţia care echivalează cu frater mariti mirelui). cea de astăzi în limba română: mola machinaria = moara măcina. Ficatum era asociat la origine cu jecur. Latina vulgară i-a îngustat sensul. a da drumul ş. sinonim cu latinescul mater. devenind în română un verb polisemantic şi dînd naştere unei serii de locuţiuni verbale: a da şfară-n ţară. citta. Levare în latina clasică însemna „a ridica. În cea vulgară el era echivalent cu „a crăpa. Dare avea sensul special de a produce. după cum zicea un lingvist. ungues facere. În latina vulgară el mai capătă un sens de religie. Civitas l-a substituit pe urbs în tot domeniul romanic. În vorbirea populară acest cuvînt trebuie să fi fost foarte răspîndit. ceea ce însemna „ficat de gîscă îngrăşată cu smochine”. el a devenit polisemantic. a plesni”. (fratele miresei) sau uxoris (frate al 30 . Machinari în latina clasică era interpretat cu sensul de „a inventaI. nu de lege creştinească. a da de dracu. a trecut în latina vulgară cu sensul de „febră” şi şi-a păstrat acest sens în denumirea populară a bolii friguri în limba română. Astăzi. De aici a venit şi cuvîntul românesc aluat prin proteza lui a la participiul verbului luat. De la înţelesul de „cămin”. a face poate face bloc cu aproape orice cuvînt semantic. a da de gol. a da de sminteală. it. cite.Cuvitas. şi îşi poate extinde sfera semantică. Mamma e un cuvînt din limbajul copiilor. O altă schimbare de sens pe care o prezintă levare în limba română este aceea de a fermenta. a sustrage” (o avere). Lex avea sensul de „lege” (în latina clasică lex-legis). mai ales din sfera substantivului. folosit în latina clasică pentru a desemna „drepturile cetăţeanului roman” se identificase în latina vulgară cu urbs. Crepare însemna în latina clasică „a răsuna”. inclusiv al omului. a-şi face cruce. cetate. În latina vulgară era folosit cu sens mai larg de „a lua”.

În latina clasică însemna „soldat care şi-a satisfăcut stagiul militar”. La început era asociat cu dies şi hora. fr. respectiv. Paganus în latina clasică însemna „locuitor de la ţară”. it. În latina vulgară şi în română vine cu accepţia de astăzi: vis. iar în latina vulgară şi în română a venit cu accepţia de astăzi: „a îneca”.: ser. populară: tata. Acesta a fost etimonul cuvîntului mama pentru mai multe dintre limbile romanice. it: mamma.: soir. Mai puţin numeroase sînt formele care aparţin celei de-a doua categorii de cuvinte. a devenit substantiv şi se folosea independent. la origine un adjectiv cu sensul de „tîrziu”. apoi trecerea lui e în ă şi. În română rost e întrebuinţat tocmai cu sensul de „gură” şi e întîlnit de expresiile a lua la rost.: seară. vechea franceză: taie. prov. a dat varianta populară mormînt. Orbus în latrina clasică însemna „lipsit de ceva. dr. În latina clasică el era conceput ca lipsit de vedere. Veteranus. el s-a izolat de acestea. Sera era.: tata. Rostrum însemna în latina clasică „cioc”. în dr. În română el a dat două semnificaţii: mîner şi a rămîne. visa nocturna. Cu timpul. De exemplu: dr. La Empiricus rostrum este chiar sinonim cu os. a devenit bătrîn Visum în latina clasică însemna „apariţie”: visa somniorum. de asemenea. orb. Monumentum se ăntîlneşte uneori la autorii clasici cu sensul special de „monument funerar”.odată ce este întîlnit pe plăcile funerare ale multor morminte din epoca veche. orfan”. După trecerea lui e neaccentuat în ă şi sincoparea celui deal II-lea e aflat în poziţie neaccentuată. În limba română a căpătat sensul „om în vîrstă”. a ucide.: sera. Evoluţia normală prin disimilarea lui u (sincopa) şi rotacizarea lui n. care în latina clasică era pater. Odată cu apariţia creştinismului sensul lui a devenit „păgîn”. dar nu erau în lexicul latinei clasice. „bot”. Necare în latina clasică însemna „a face să piară. 31 .: mamman. De exemplu. adică „cel care nu este creştin”. a devenit în latina vulgară substantiv şi a căpătat în epoca creştină înţelesul de „săptămînă”. a sugruma”. mai ales că „soldatul care şi-a făcut datoria” era trecut de anii tinereţii. apoi a lui u.: mama. Îl mai întîlnim şi în alte arii ale limbilor romanice: it. A suferit fenomenul betacismului. şi tata. fr. Alături de mamma. dispariţia consoanei finale m. a avea rost. Manere trecuse de la înţelesul de „a rămîne” la acela de „a petrece noaptea într-un loc”. Lingviştii latini subliniau că acest cuvînt nu trebuie întrebuinţat cînd e vorba despre om. se întîlneşte destul de des. menţionate la începutul temei: care existau în vorbirea poporului. Septimana. folosit în latina clasică în calitate de adjectiv. în aceleaşi inscripţii.

iar ca verb e asociat ca „a suge”: fr. după cum ştim. Capitaneus – căpătîi. Substantive Aici trebuie să cităm cîteva cazuri de apariţie a cîtorva substantive din adjective. prin adăugarea de elemente noi (sufixe şi prefixe) la formele existente (afixarea). Spinalis – spinare 32 . 3. 2. sp. Tita. – fătat. Carnaseus – cîrnaţ. o serie de participii la perfectiv: buccata fetatum stratus – bucată. cu diferite variante.Branca cu înţelesul de „labă”. exista în latina vorbită ca un cuvînt propriu vorbirii copiilor (dida. Vom mai adăuga aici substantivele provenite din adjective şi cercetate de noi în paragraful de mai sus sera – seară şi septimana – săptămînă. În limbile romanice găsim o serie întreagă de cuvinte înrudite cu acesta care înseamnă. Linea – ie. la noi – „găleată”. Novella – nuia.: teta. Sappa era determinat ca un „genus instrumenti rusticorum” (un fel de instrument de la ţară). prov. Scortea – scoarţă.: teter. „mamelă”.. Au trecut la categoria substantivelor. II. Latina vulgară era mai mult înaintată decît cea clasică în ceea ce priveşte formarea cuvintelor noi. a-i da o labă”. Fontana – fîntînă Frondea – frunză. De aici şi a îmbrînci. ca şi mama. în trei feluri: 1. sapă. prin trecerea aceleiaşi forme dintr-o categorie în alte. Aceasta este una din trăsăturile caracteristice ale oricărei limbi populare. tuta) a evoluat în română în ţîţă. port: teter. teta. Galetta era folosit în latina populară cu sensul de „mensura vinaria”. prin compunere. Galineceus – găinaţ. adică „a-i da cu mîna. – strat. Vom cerceta fiecare din aceste cazuri de constituire a lexicului limbii române sub influenţa latinei populare. aşa-zisa conversiune. de asemenea. Cuvintele noi se formează. urmînd ordinea diferitor categorii gramaticale.

surcella – surcea. vitullus – vitellus. Marcel. au existat în cea vulgară şi au dat în limbile romanice o serie de derivate de tipul păsărică. – – anus a fost înlocuit cu -o. padulem – pădure. cavula – gaură. mînzoc.a. -issa a pătruns prin intermediul limbii greceşti: diaconissa – diaconeasă. margella – mărgea. -cellus: monticellus – munticel. calura – căldură. uculus în loc de -iculus apare în peduculus – păduche. Acest sufix. preotissa – preoteasă etc. necunoscute în latina clasică. seminatura – semănătură. soricellum – şoricel. omenie ş. muncel. -ucus. -a: -ulum. cripatura – crăpătură. Trebuie să menţionăm aici cîteva schimbări de sufixe care se produseseră în latina vulgară. lucor – lucoare. frictura – friptură. -ellus: hirundinella – rîndunea. -a: -ule: -ina: -aneus: -or: -ura: -arius: matteuca – măciucă. carraria – cărare. trunculus – trunchi. tătucă etc. teneritia – tinereţe. dogarius – dogar. – ulus. Găsim chiar în latina clasică variantele catullus – catellus. tărie. -onis în tabanus – tăun. pecorarius – păcurar. calcaneus – călcîi. -sura: dulcitia – dulceaţă. găticel. În locul clasicului geniculum avem genuculum – genunche. mămucă. -icus. caldaria – căldare. -occus. -entia: suferentia – suferinţă. arsura – arsură. -itia: -ura.Substantivele formate cu sufixe: -ia (-ie). de exemplu. amaritia – amăreaţă. Tot cu sufixul -ellus s-au format substantivele particella – părticea. -ucus. a fost înlocuit cu -ellus. împrumutat din greacă a pătruns în latina vulgară mai ales în perioada epocii creştine şi este folosit în limbile romanice la formarea substantivelor abstracte: avuţie. imperatrissa – împărăteasă. 33 . radicina – rădăcină. aratura – arătură.

acela au derivat de la formantele latineşti ecce + iste (ille). care formează numeroase derivate cu actualul sufix românesc -esc: bărbătesc.m. . neque unus – niciunul. pronumele demonstrative de tipul acesta.d.a. Aşadar.osus: flocosus – flocos. verbe derivate din substantive: bucca – îmbucare. – quenne. canutus – cărunt. nec. latina vulgară cunoştea deja construcţiile nescio quem + ne – neştine. cîte doi ş. Astfel. ossuosus – osos. panticosus – pîntecos. Ambele pronume negative sînt nişte formaţii ale compuşilor latineşti. un împrumut din greacă prin intermediul latinei vulgare. în timp ce în limba română e cunoscut exclusiv ca numeral. limba română foloseşte construcţiile de tipul cîte unul.– cada uno. Verbul Vom studia mai întîi verbele derivate din substantive sau din adjective prin adăugarea directă a unei terminaţii verbale la tema acestora. tardivus – tîrziu. nec + mica = nimica. temporivus – timpuriu.utus: . În limbile romanice occidentale expresia cata unus apare ca pronume nehotărît: fr.Deja în latina populară se formează o serie de substantive compuse: caprifolium > Domine deus > căpriori Dumnezeu manus stergium > prima vera > mîneştergură primăvară Prin derivare cu sufixe s-au format în latina populară cîteva adjective. ostăşesc ş.Ca pronume nehotărîte. Pronumele compuse În limba română avem o serie de pronume demonstrative.iscus. 34 . port. printre care: . care a pătruns de timpuriu în latină şi a fost asociat cu unus după modelul grecesc.ivus: . care au provenir de la compuşii latineşti. venenosus – veninos. vere unus – vreunul. Toate aceste derivate postnominale aparţin conjugărilor I şi a IV-a. Numerale În calitate de numerale distributive. Cîte este grecescul cata. Aceste forme datează din latină. omenesc. braca – îmbrăcare.a. nec + hominis = nimeni. mucosus – mucos. frigorosus – friguros. nehotărîte şi negative. românesc.

sella – inselare – a înşela. -ulare: tremo – tremulare – a tremura. vezica – vezicare – a beşica. forfex – forficare – a forfeca. mollius – molliare – muiare. Printre cele mai frecvente prefixe atestăm următoarele: lenis – alenare – a alina. ferrum – ferricare – a fereca. pedica – împiedica. grassus – grassiare – îngrăşare. tener – tenerire – a întineri. corda – incordare – a încorda. unus – adunare – a aduna 35 . subţiere. ventus – ventulare – a vîntura. circus – circare – a cerca. -ugare: fumus – fumigare – a fumega. Verbe derivate din adjective: calidus – excaldare – a scălda. Un alt grup de verbe s-a format prin derivare de la substantive sau adjective. carrus – carricare – încărca. tardivus – tardivare – a întîrzia. fetus – fetare – a făta. interritus – interritare – a întărîta. turbo – turbulare – a tulbura. mors (mortis) – admorţire– a amorţi uvum – uvare – ouare – a uoa. excapitare – a scăpăta. longus – ablongare – a alunga. -inare: scarpere – scarpinare – a scărpina. genunculum – genunculare – a îngenunchea. largus – adlergare – a alerga.capitare – a căpăta. Notăm următoarele derivate: -iare: altius – altiare – ălţare – înălţare. între tema cărora şi terminaţia verbală -re s-a mai adăugat un element. Noi forme verbale s-au format şi cu ajutorul prefixelor. ventus – exvento – a zvînta. lumen – luminare – a lumina. oblitus – oblitare – a uita. -icare: caballus – cablallicare – încăleca. -tare: libertus – libertare – a ierta. subtilis – subtiliare – subţiare.

I. împinşi numai de dorinţa jafului. adfundare – a afunda. Pătrunderea slavilor în Peninsula Balcanică trebuie considerată ca un eveniment îndelung pregătit. ingluttire – a înghiţi. inclavare – a încheia. discuneare – a descuia. adlactare – a alăpta. La început. adspectare – a aştepta. excarminare – a scărmăna. Avem a face. ei au înaintat. ei au trecut în grupuri mici acest fluviu cam pe la sfîrşitul secolului al III-lea. -de: -dis: degelare – a degera. în care s-ar situa pentru totdeauna cu traiul. Lexicul de origine slavă. adormire – a adormi. Sufixele de origine slavă în română. spre malurile Dunării. -ex: exbattere – a zbate. La început. disligare – a dezlega. Din istoricul problemei. excambinare – a schimba. Cei care îşi fac acum apariţia în istorie nu mai sînt nişte incursori trecători. adlegere – a alege. puţin cîte puţin. discalciare – a descălţa.) Influenţa slavă 1. -in: (Formele derivate şi compuse ale celorlalte părţi de vorbire (adverbe. cu nişte imigranţi dîrji. 2. Ea determină o adîncă răsturnare în partea Europei Orientale. Venirea slavilor transformă complet fizionomia Peninsulei Balcanice. incuneare – a încuia. poate chiar o nouă patrie. introducând un element nou în sînul populaţiei romane abia formate. adfumare – a afuma. cu nişte cuceritori ferm hotărîţi să-şi caute un nou sălaş. prepoziţii) le vom studia la temele respective.-ad: adbatere – a abate. acum. ca goţii. 3. Influenţa morfologică slavă asupra limbii traco-dacilor. 4. coborîţi de la nord în regiunea Carpaţilor. incalciare – a încălţa. 36 . puţin timp după părăsirea Daciei de legiunile romane. adlentare – a alinta. excadere – a scădea.

Cînd priveşte anul 1812. Face să fie menţionat mai ales cazul Vocativ la substantivele feminine. Moldoveneşti. pronumele negative nimeni. Nu putem releva decît alternanţa pe care au suferit-o sunetele cîtorva cuvinte sub influenţa formelor slave. cu toată rezistenţa ce le-o opun trupele imperiale. Din punct de vedere fonetic. nec + mica. Tot aşa. Acesta este cazul cuvîntului mijloc. Adevărata imigraţie slavă începe în ultimii ani ai secolului al V-lea. Ei profită de confuzia care domnea în Imperiu şi. Dar. provenit din compuşii latineşti medius+locus. Pentru istoria Europei Orientale acesta era un eveniment tot atît de important ca cel ce avuse loc cu 5-6 secole înainte. perioada R. aproape toată Peninsula Balcanică se afla în mîinile slavilor. lingviştii latinişti S. O statistică a cuvintelor latine şi slave care sînt cel mai des folosite ar putea demonstra că elementele slave sînt tot atît de expresive şi de vii ca şi cele latineşti. reuşesc să cucerească cea mai mare parte a teritoriului sud-dunărean. lăsînd terenul liber slavilor. cu dz. după modelul bulgăresc zeno sau al celui ucrainean susidko. aceste grupuri mici au locuit în Moesia şi Tracia. Aici ar trebui să ne întrebăm dacă nu trebuie să admitem o influenţă analogă şi pentru vocativul substantivelor masculine care se termină în e: coarbe. Şincai şi P. Atunci slavii asaltează cu adevărat Imperiul Bizantin. cea stalinistă. cînd vorbim despre influenţa binefăcătoare a elementului slav. nimic. În prima jumătate a secolului al VII-lea. influenţa a fost nefastă pentru dezvoltarea limbii române din spaţiul dintre Prut şi Nistru. oame după modelul bulgăresc boze [boje]. 37 . sub influenţa limbii vechi bulgare. cu care ele prezentau o oarecare asemănare. II. Influenţa slavă asupra limbii române este mai evidentă în morfologie. După cum am văzut mai înainte. pe care le-a împrumutat româna. Gh. decît mai ales lexicul din perioada secolelor IV-VII şi XI-XIII.În secolele IV-V. Maior s-au străduit să reducă la minim această influenţă. acţiunea slavă asupra limbii române este foarte redusă. unde d urmat de i trebuia să alterneze cu z sau. lupe. Ne-am face vinovaţi de o falsificare a istoriei dacă n-am recunoaşte marea influenţă pe care a avut-o slava asupra limbii române. provenite de la nec + hominis. Influenţa slavă din această perioadă se observă în multe din particularităţile morfologice. brejnevistă şi bodiulistă. Dar mai ales lexicul a fost împresurat cu numeroase elemente slave. Nu avem în vedere. ничто.S. dz a alternant cu j.S. cînd pe acest teritoriu au venit legionarii romani. care se formează pe întreg teritoriul românesc prin desinenţa o. Micu. l-au putut schimba pe e din negaţia nec în i numai datorită asemănării funcţiei acestor pronume cu cele slave никто. în limba veche. ca şi bulgărescul mezda.A. cînd ostrogoţii părăsesc ţările dunărene pentru a se îndrepta spre Italia.

pur şi simplu. sînt condamnate de normele limbii literare. articolul substantival definit. derivat din limba bulgară suto. locul lor ocupîndu-l vocativul cu ule: omule. iar modelul slav doar a putut să accentueze această variantă cazuală. năpădire. cimentată de formaţiile omogene slave. Şi din contra. şi nu al celui latin. -pa-. scumpule. trebuie să cităm mai multe prefixe. nicidecum nu putem admite că vocativul cu -ule este o variantă a nominativului latinesc.Am putea mai degrabă să presupunem că vocativul românesc reproduce modelul latin. împrumutate de la modelele bulgăreşti чyдити ce şi мoлити се. po-. unde româna foloseşte reflexivul după modelul slav. ca în limba rusă. adică „peste”. întărită. şi astăzi întîlnim în limba bulgară un sufix -le care se adaugă numelor de persoane cînd li se adresează cineva. în primul rînd. primire. descendent din pronumele demonstrativ latinesc ille. pe care le folosesc unii vorbitori ai limbii noastre. De exemplu. pri. E vorba de verbele a se mira şi a se ruga. na. pocăire. Căci formele reflexive verbale de tipul a se învăţa. toate elementele numeralelor compuse româneşti sînt de origine latină. Într-adevăr. drăguţule bace etc. Cît priveşte verbul. păgubire. Vorba e că. Trebuie să admitem că sintaxa compunerii numeralelor cardinale a fost. Ar trebui însă să remarcăm că formarea verbelor reflexive ţine mai mult de psihicul naţional al fiecărui popor luat în parte. Limba româna datoreşte slavei mai multe adverbe: aievea < a+jave(а+яве) de iznoavă < изу нову razna < разно de obşte < обще îndeosebi < осебити înzadar < за дару Influenţa slavei vechi se observă mai ales la derivate. În primul rînd. la care s-a ataşat. 38 . În al doilea rînd. ar trebui să cităm aici cîteva exemple. Pe de altă parte. Dar. care erau deja nişte compuşi cu prefixe. ar trebui să subliniem că vocativele româneşti cu e la masculin sînt destul de rare. ar trebui să fim mai cu rezerve cînd se afirmă cum că formaţiile româneşti ar fi o copie leită a celor slave.se întîlnesc doar în compusele formate în slavă: izbire. a se gîndi din limba noastră nu se fac cu se (cя. Mai degrabă am putea avea de a face cu o influenţă slavă. pur şi simplu. a se duce. prepoziţia spre e provenită şi ea din limba latină de la super care înseamnă „deasupra”. Tot de origine slavă este şi numeralul sută. Unele din ele au pătruns în română odată cu cuvintele slave. Cît priveşte formarea numeralelor cardinale de 11 pînă la 19. libe „iubit” – libile „iubitule”. pe care româna le-a moştenit din slavă. copiindu-le pe cele ruseşti (учиться). prefixele iz-. pe de altă parte.

Razu-. sărac. pe care. a separa de bunătate. ca şi în slavă. formează.sînt destul de numeroase în limba română. Compusele cu ne. pentru a da un sens peiorativ cuvîntului cu care intră în compoziţie. a. ne vom opri mai mult asupra lui. verbelor şi adverbelor cînd trebuia să marcheze gradul superlativ: preafrumos. siraku = bugeac.şi latinescul prae. nenorocire. Acest fapt ne dovedeşte că slavonescul пре. neştiinţă. băbac. neomeneşte. rescuts. El corespunde latinescului in.serveşte în general pentru exprimarea ideii de despărţire şi corespunde latinescului dis-: răzbunare – a despărţi. neadormit. răzbate – pentru a-i bate. le înlocuieşte completamente. gînsac. распадити – „a răscoli.şi se alătura substantivelor.Din mulţimea de prefixe de origine slavă numai următoarele au fost productive în limba română: Ne. desculţ. dezvăţa. rescoperi.s-au consolidat reciproc. nenorocos. negreşit. neînsurat.în limba română. Mult mai numeroase sînt sufixele slave introduse în limba română prin intermediul slavei. nedrept. rezmetso = deschide. deşi mai puţin răspîndit decît ne-. Îl întîlnim. Răzu. de asemenea. rescutso. În afară de razu-. nemurire. rezlego. porumbac. trebuie să-i desparţi. ca să arătăm care sînt formele unde avem într-adevăr a face cu prefixul slav. În istroromână. nespus etc. nesaţ. Printre ele găsim substantive. necopt. Deoarece acest prefix este deseori confundat cu prefixul de origine latină răs-. preaplin. neastîmpăr. necioplit.[-res] a fost atît de bine înţeleasă. verbe. Sufixul -ac corespunde vechiului bulgăresc -aku: bujaku. godac. care au format cuvinte noi cu negaţia de origine slavă ne-. desculţa. neascultător. numeroase derivate. neînvăţat. El poate echivala cu locuţiunea “peste măsură de”. neadevărat. neapărat. Elementele citate ne arată cît de viu este ne. nemăritată.în cîteva cuvinte ca расколити. în cuvintele ca: prostănac.s-a suprapus latinescului prae. nebun. a separa de pace. adjective.serveşte în română. Prefixul prea. a răspîndi”. încît el l-a înlocuit adesea pe des-: reskl’ide. dezleda. Observăm aici mai ales numeroase derivate de origine latină. nesimţire. preaînţelept. în slavă mai exista şi prefixul ras. nedreptate. la exprimarea negaţiei. răzmeriţă – a despărţi. Ca să nu-l confundăm pe -ac de 39 . neom. adjectivelor. neputinţă. această funcţie a prefixului răs. preaştiutor. de asemenea. în vorbirea populară. i. necrescut. adverbe: neadevăr. descoperi.

pojghiţă. Ultimul exprimă mai degrabă o calitate de a fi şiret decît o acţune. -iku şi desemnează mai ales naţionalitatea sau originea: armeancă. săculeţ. datornic. bulg. Întîlnim şi cîteva adjective cu sufixul -an: bălan. plăvan. bulg. -an. veche – eninu. ş. -ugă – de la v.d. strigoaică. întrebunţarea obiectului: toporişte.m. făţarnic. habarnic. suliţă. bucureştean. stîngaci. bicisnic. împărtăşanie. –eli. zbîrciog. româncă. păpuşoişte. lustruială. bulgar -uga: buturugă. Împreună cu sufixul -oai. urechelniţă. cojiţă. olog. cerboaică. bulg. nevăstuică. pe cînd latinescul -accus e ataşat la substantivele sau adjectivele de origine latină: fundac. este adăugat la tema verbelor pentru a indica rezultatul acţiunii exprimate de verb: ameţeală. formează nume de agent: călăreţ. formează în română adjective: destoinic. troiţă. tremurici. drumeţ. -àci a dat derivatele: cîrmaci. coderişte. trebuie să ţinem cont de faptul că cel de origine slavă e prezent mai ales la cuvintele de origine şi ele slavă. ursuleţ.a. ţigancă. mai arată partea obiectului indicat în radical şi trimite la menirea. rîuleţ. îndrăzneală. vîrtelniţă. reprodus din –inicu. -eţ. -enie. steguleţ. croială. videnie. rezultat din cuvinte slave ca progrebenie. din v. comănac. mîntuială. şontorog. sătean ş. Se mai adaugă adesea şi la diminutive: cămeşuică. -că este derivativul de vechea bulgară de la -uka. beţivan. orăşeancă. bulg. -nic. săteancă. iatac. darnic. cetăţean. cînépişte. -uku. ursoaică. El indică patria sau originea: moldovean. -ìci formează substantive abstracte: gîdilici. hrănaci.origine slavă cu -accus de origine latină. cheltuială. cît şi unrele denumiri de animale de genul feminin: lupoaică. doniţă. 40 . -işte se trage din v. -iţa ne vine din v. –anu. redus după r. gîscan. boşorog. leoaică. cîntăreţ. cîrpaci. -ogu: milog. -anie. de la v. bulg. trăgaci. clopotniţă. tutunişte. Derivatele cu acest sufix prezintă uneori un sens augmentativ: golan. derivat din v. o stare: boieroaică. robaci. bîrfeală. amăgeală. cărăruică. denumeşte în limba română acţiuni abstracte: curăţenie. ferestruică. petrecanie. cît şi diminuative: cuibuleţ. ţ la –an. casnic. formează substantivă: botniţă. el arată mai ales locul unde se găseşte un obiect şi se referă la denumirile de plante: inişte. italiancă. formează substantive masculine: ciocîrlan. -ica: undiţă. reproduce sufixul din bulg. -ici. -niţă. -eală. -că formează substantive de genul feminin şi indică un titlu. iste. -og e derivat de la v. puică. cristelniţă. năzdrăvan. slăbănog. derivat din –inică. lungan. bulg. -ean. şurubelniţă. şiretenie. ţopîrlan. ianinu. tărancă. amarnic.

a lua” – grăbire. . a linişti. necaz. a zămisli. glorie. a porunci. ciudat”. 41 . Hvala “laudă” – fală. ocolire. a ocoli. ceaţă. bolnav. zglobiu. -iv (-ivu) a dat derivatele: beţiv. a hrăni. dojeno “a urmări” – dojenire. milostiv.trudă. a încetini.a boli. caraghioslîc”. a omorî. Pentru a arăta cît de mult se îndepărtează ele de prototipurile lor. . trîndav. vîrf. lucru excepţional. Blajenu “fericit” – blajin. blînd. strălucire. a plăti. slab. a jupui. Bezdŭna “prăpastie fără fund” – întuneric. veselie. a primeni. destoinic. împotriva obiceiurilor. zdravăn. prost. . a potoli. ciudăţenie. Dognati. lacom. vrednic. Astfel el a şi fost calchiat în româna veche: fărădelege. oraş” – gard. Dar cea mai mare influenţă asupra românei a avut-o totuşi lexicul slav. buiac. a obloji.-av. drag. mînie. multe dintre cuvintele slave. la particularităţile lui fizice şi morale. Aceste cuvinte se referă mai ales la om. a tălmăci. lacom. Dospeti “a ajunge” – a dospi (a fermenta). a pomeni. nătîng. Beliti “a face alb” – “belire” – a scoate pielea. guraliv. tradiţie). de la -avu. Domoliti “a ruga” – domolire. a posti. Numărul cuvintelor slave introduse în diferite sfere de activitate umană este considerabil. .rîvnă. milostiv.a. Semnificaţia cuvîntului românesc se leagă de aceea a vcechii bulgare prin etapele „lucru făcut împotriva legilor (scrise sau nescrise). vrednic. obscuritate. a răzvrăti. straşnic. năpraznic. a ţese. regret. slugă. ca şi cele din latina clasică prin intermediul celei populare. Gradu “zid. năprasnic. a certa. Ciudo “miracol” – cuidă. se foloseşte extrem de rar şi formează adjective: hulpav. bazaconie „necuviinţă.pleşuv. zglobiu. Dedina “moştenire” – datină (obicei. Ceta “monedă” – ţintă. a modera. Burea “furtună” – bură. cui mic. a vrăji. a se trudi. leneş. burniţă. Bezakonie “nedreptate”. uscăţiv. zărire ş. vom compara cîteva cuvinte din vechea bulgară cu corespondentele lor româneşti. condiţiile sociale şi activitatea lui: . straşnic. şi-au schimbat sensul primar.blajin. scîrnav. Această schimbare de sens. a milui. oricît ar fi de surprinzătoare. O dată pătrunse în limba română. a răzbi. la dispoziţiile-i psihice. poate fi totuşi explicată. Grabiti “a răpi. a pipăi.

– кожα > cpajă. Grulo „gîtlej” – gîrlă. răutăcios” – zglobiu. avarus corpus zgîrcit . palmă” – pod. a stabili. – искустный > iscusit. Skapu „zgîrcit” – scump. – трεбовати > a trebui. Nacazu nakazati „hotărîre. Podu „pămînt. Lobivu „rău. a lovi. Oblojiti „a aplica” – a obloji „a pansa. soldat”– viteaz. adică tot una ceea ce se schimbă. Propasti. a vorbi. curajos. 42 calvus crusta debeo dexter – плεшивый > pleşuv. Dar denumirea vine de la numele împăratului Traian. Voinicu „răzbionic. Pătrunderea unor termeni slave a avut ca urmare dispariţia termenilor corespunzători latini. dar şi „podul casei”. Okno „fereastră” – ocnă (mină de sare). a cromcăni” – grai. adică ceia ce cade din cer. Izbiti “a ucide” – a izbi. Grai. a fixa” – necaz. Logoditi „a conveni” – logodire. amo. Zapadu „cădere” de la zapasti „a cădea” – zăpadă. Zoria „lumină” – zori. punte. puternic. Traiati „a dura” – a trăi. Ustati. a spăla cu apă caldă”.Iskaliti “a înnegri” – iscălire. care a construit o mulţime de-a valuri pentru fortificaţii. – згръчитъ > – трyпъ > trup. a semna. de snopi. Kokoşi „găină” – cucoş. statuie” – bolovan. graiati „cîntec. Suvora „legătură” – sfoară. Slota „iarnă” – sloată (timp ploios. Izmena “trădare. stana „a înceta” – ostenire. ploaie în două cu ninsoare). schimbare” – izmene. Astfel: etas – вρъстα > vîrstă. -are – любити >a iubi. vesel. propada „a despărţi” – a prăpădi. a pierde. necăjire. Bolovanu „coloană. Stogu „grămadă” – căpiţă de fîn. Troianu „ridicătură de teren” – troian de zăpadă.

– a. 24 e. n.. Geograful şi istoricul grec Strabon (a. În procesul dezvoltării istorice limba daco-geţilor a fost asimilată de limba latină populară. totuşi ea n-a putut să nu lase anumite urme atît în fonetică. Istoria limbii române. iar dacii – mai spre vest. pînă la cucerirea Daciei de către romani. Triburile daco-geţilor reprezentau ramura de nor a tracilor. Regiunea tracă propriu–zisă se întindea în mileniul I de pînă la era noastră la sudul Dunării. Se crede că în secolul I p. Cît priveşte aspectul fonetic al acestei limbi. e. greacă. Ivănescu. – дαρъ > dar. Curs de gramatică istorică a limbii române. 351-363 3. 64 p. introduse în diferite texte greceşti sau latine. în coroana Carpaţilor. mai ales din cauza faptului că nu s-au păstrat texte care ar fi fost scrise în daco-getă. Al. 27-32 2.) susţinea că geţii şi dacii vorbeau aceeaşi limbă. – извоρ > izvor. Ne–au rămas doar unele cuvinte răzleţe.eror. 1991. Se ştie că pînă la începutul erei noastre limbile traco-dacice au suferit schimbări esenţiale. La greci. G. Chişinău. laboro. – αд > iad. Dar nici influenţa puternică a limbii eline. vol. aşa numita limbă satem. la cursul inferior al Dunării. are fons hortus infernum – грεшити > a greşi. n. Ele a urmat să se păstreze pe un teritoriu destul de întins. Bibliografie: 1. acelaşi popor era numit geţi. care este înrudită cu ilira. Rosetti. – трεбα > treabă. pp. nici asimilarea de mai tîrziu a limbii latine n–au făcut ca aceste limbi să dispară cu totul. Cercetarea elementelor daco-getice are de înfruntat însă multe dificultăţi. Unul dintre primii lingvişti care a pus problema relaţiilor lingvistice albano-est- 43 . în gramatică. împreună cu traca şi ilira. spre deosebire de limbile latină. care făceau parte din limbile kentum. pp. – грαдинα > grădină. Istoria limbii române. nudus opera pauper strenum – голый > gol. daco-geţii au cunoscut chiar scrisul. numai că primii locuiau spre răsărit. III Elementul autohton Romanii numeau daci poporul care trăia pe teritoriul de la nordul Dunării. şi mai ales în lexicul limbii române. se poate spune că. ea făcea parte din sistemul limbii indo-europene. – сирαку > sărac. n. celtă. Un mare ajutor în studierea elementelor geto-daco-tracice ne oferă limba albaneză. paradisum – ραй >rai. -are – мукα > muncă. e.

În vol. bardhe “alb”). byc „mocirlă” buc alb . byc „paie de cânepă” buză – alb. perrua scrum – alb. P. mazăre. ţin în loc. stăpânesc. gafe ciuf – alb. kodre “movilă” brad – alb. p. bolle „şarpe mare” baltă – alb. bulg. gurmas 44 . I al lucrării sale Originea românilor. gelbaze cătun – alb. meze zară – alb. brenu buză – alb. Philippide cu rădăcina stru(sru) „a curge”. Stăpîn. kesule gălbează – alb. aşez” + sufixul -anus. Al. bukure fluier – alb. reconstituiţi de B.romanice a fost marele savant B. murgu pîrău – alb. balte bîlc – alb. bucure “frumos” ciut. sut – alb. Cuvîntul românesc are paralelă în albaneză – stopan – „baci”. kopil „om tînăr” moş – alb. . cufe „păr lung de lup” copil – alb. sîmbure şi viezure. gjemp În Istoria limbii române (vol. giush groapă – alb. bac „frate mai mare” balaur – alb.rusă – smetana). Astfel. breth brîu – alb. avul baci – alb. buze mînz – alb. berr “oaie” bucur – alb. moshe murg – alb. Philippide dă ca fiind probabilă originea tracică a cuvintelor spăpîn. katunt ceafă – alb. sînt recunoscuţi de mai mulţi cercetători ca fiind de origine tracică. Rosetti consideră drace sau dace următoarele cuvinte: abur – alb. grope grumaz – alb. 108-124). a fost derivat de la rădăcina stap. Cuvîntul smîntînă s-a dovedit a fi totuşi de origine slavă (v. stînă şi smîntînă. în sîrbă şi albaneză stan înseamnă acelaşi lucru. care presupune un trac stopanu. şi în vechea slavă – stopanu „stăpân”. dhalle ghimpe – alb. bîr! (interjecţie) – alb. Aceiaşi rădăcină o au şi bulgărescul stapu „baston”. Stînă este cunoscut de vechea bulgară – stana „locuinţă”. shump bucur – alb. Philippide şi barză (alb. shut “fără coarne” codru – alb. buze căciulă – alb. Cuvîntul strungă este asociat de Al. pe care mulţi cercetători le considerau pînă la el de origine slavă. fluoiere ghiuj – alb. de la care ar proveni în macedoromână stăpuescu „opresc. Tot elemente tracice sînt considerate de Al. şi germanul stab „baston”. II. Haşdeu prin asemănare cu albaneza. termeni balaur. P. Al. Haşdeu.

nr. şi nu ucraineană. Franţuzescul mouton „oaie” e de origine celtă. ungurii au pustiit teritoriul pe care-l ocupă Basarabia şi Moldova de astăzi şi. Chişinău. şi de ce a dispărut latinescul hircus „ţap”. Ivănescu. 1980. în revista Grai şi suflet. mai ales că se simţea necesitatea de a avea un termen deosebit pentru fiecare sex al animalelor domestice: bou – vacă. p. p. s-au aşezat. 186-191. a dispărut din toate limbile romanice din cauza omofoniei cu capra. Goma. P. 2002. între Dunăre şi Carpaţii Apuseni. 1 d. porc – scroafă etc. 1. în anul 896. pînă la anul 1200. Rosetti. ţapul se numeşte baec. trebuia de dea reflexul capre. 1982. conform evoluţiei fonetice normale. sub conducerea lui Arpad. Mai tîrziu. Influenţa maghiară Pînă în sec. Istoria limbii române. Astfel.Corlăteanu. 1964. urdha Cercetătorul elementului autohton Tache Papahagi.. pe teritoriul fostei provincii romane Panonia. Sub presiunea pecenezilor. Hr. bunăoară. alcătuită din volohi şi slavi. Al. 251-257. Istoria limbii române.măgură – alb. În franceză. care. 51-63. plecînd de la constatarea că latinescul caper. p. prin secolele VII-VIII. apoi între Don şi Nipru. cum se credea pînă nu demult la noi. 45 . În sec. adică era o populaţie romanizată. neperke ţeapă – alb. trecînd prin stepa Tisei. această populaţie este atestată între Ural şi Volga. p. În secolele X şi XI ei au pătruns în Crişana şi Ardeal. Iaşi. L M L C. sau unguri. magule năpîrcă – alb. Basarabia (Roman) // Viaţa Basarabiei. 89-90. iapă – armăsar. cu un termen german. face presupunerea că acest termen a dispărut chiar în latina populară. o populaţie fino-ugrică locuia pe teritoriul dintre munţii Altai şi nordul Iranului. probabil. Din bibliografie: N. numită mai târziu machiari. putem presupune că ţap este de origine traco-dacică. Bucureşti. G. Cronicarul anonim al regelui maghiar Bela III (1172-1196) povesteşte că pătrunderea ungurilor pe aceste teritorii (Transilvania de astăzi) s-a izbit de rezistenţa populaţiei locale. populaţia fino-ugrică. cucerind aceste teritorii treptat. al IX-lea. Impunerea unui termen străin sau autohton explică. De aceea era şi firesc ca termenul omofon latinesc să fie înlocuit cu unul autohton. berbec – oaie. thep urdă – alb. se mută între Nipru şi Nistru.

au fost încadrate la unul din cele trei genuri din română pe baza terminaţiei.Ocupînd totuşi aceste teritorii. se disting două perioade ale influenţei maghiare asupra limbii române: prima epocă în care această influenţă s-a exercitat asupra tuturor românilor şi epoca a doua. originii lor maghiare.ити): a alcătui < alkot a altoi < olt a mistui < emeszt a bîntui < bant a bănui < ban a birui < bir a cheltui < kolt a chibzui < kepez a făgădui < fogat a hăitui < hayt a hălădui < halad a îngădui < enged a mîntui < ment a tăgădui < tagad a tămădui < tamad Plecînd de la faptul că majoritatea termenilor de origine maghiară se pot raporta la viaţa feudală şi de la faptul că feudalismul s-a afirmat destul de puternic la noi în secolele XI–XIII. Ceahlău şi Chivirig se datoresc. pe care autorul nu o consideră încă încheiată. După cum menţionează Simion Mîndrescu în studiul său Elemente ungureşti în limba română (Bucureşti. Ei se referă mai ales la: 46 . Alteori. putem conchide că mulţi dintre termenii în discuţie au pătruns şi s-au încetăţenit în limba română anume în aceste secole. Oraşul numit atunci de slavi Bălgrad ( Cetatea Albă ) l-au numit Tehervar.oi ) şi sufixul -i de origine slavă (< . Clij + vareş – Coloşvar ). de asemenea. au tradus în limba lor toponimele slave. iar integrarea la substantivele neutre s-a făcut şi pe bază de înţeles: substantivele terminate în consoană au devenit neutre dacă denumeau lucruri. Verbele de origine maghiară au fost încadrate la cele de conjugarea a IV-a. dîndu-li-se sufixul ui (mai rar . maghiarii au venit în contact cu românii şi slavii. neavînd categorie gramaticală de gen. de influenţă regională. De origine maghiară sînt substantivele: belşug < bolseg zăbală < zabala guler < galer gînd < gond dobă < dob haită < haita hoit < holt mohor < mohar neam < nem pildă < pelda seamă < szam sicriu < szekreny chin < kin chip < kep gazdă < gaxda hîrciog < horcsog hadarag < hadaro oraş < vareş cotlon <catlan marfă < marfa (“vită”) helge < holgy Substantivele de origine maghiară. 1892). de la care au împrumutat denumirile de localităţi (Bistriţa – Beszterce.

bătăuş. megieş. ău: ilău. mohor. bocanc. a se zgîrci. frunziş. gealău. sălaş. teritoriile respective au fost ocupate de cumani. a bănui. Poate că şi termenii pîrjol. a se burzului. Toţi nepoftiţii despre care s-a vorbit mai sus erau de neam turcesc. a sudui. În secolul al X-lea. gingaş. sobă. furtişag. gazdă. 47 . bîlci. ţintirim. • medicina populară: a tămădui. beteag. şoim. • înmormîntare: sicriu. dudău. eş: vameş. prieteşug. a hălădui. desiş. lungău. ham. pahar. a bîigui. • relaţiile dintre oameni: a făgădui. • vitărit: labă. a chibzui. zăbală. uriaş. ceatlău. a se bizui. mereu au intrat în română în această perioadă. • pescuit: heleşteu. beteşug. stejăriş. hîrdău. haidău. • alte realităţi: a se mistui. feredeu. oloi. lăcătuş. iobag. pecenegii au ocupat părţile de şes ale actualei Românii. hadarag. gealău. • meseriile şi produsele lor: bardă. megieş. • particularităţi ale omului: chipeş. tăpşan. de la răsăritul şi sudul Carpaţilor. budăi. Limba română mai cunoaşte şi cîteva sufixe de origine maghiară: şag: rămăşag. dijmă. dărăb. aldămaş. luminiş. meşteşug. ilău. Influenţa turanică În secolul al X-lea. mărunţiş. nemeş („om liber”). vălmăşag. a cheltui. pietriş. etc. măritiş. holdă. ghizdele. galeş. (a fi fugar) chip. uş: lătăuş. codău. şalău. a bîntui. tătarii au stăpînit Moldova şi Muntenia. hîrciog. ciupercă.• organizarea socială: neam („gintă”). pildă. • stări sufleteşti şi fiziologice: chin. raită. • comerţul şi viaţa orăşenească: oraş. hoit. a tăgădui. • locuinţa: a locui. hotar. şirag. haită. gureş. iş: aluniş. marfă. harţă. („a dispărea”). imaş. a îngădui. chipeş. viclean. mai („ficat”). a gîndi. şug: belşug. • vînătoare: helge. feteleu. • organizarea militară: a birui.a uliu. Din secolul al XIII-lea şi pînă în secolul al XIV-lea. a hăitui. dobă. bir. seamă („socoteală”). pieptiş. • agricultură: belşug.

Iorga. În turcă. ar trebui să vorbim despre o influenţă turanică mai veche. E greu de separat împrumuturile pecenege. cerdac. ciulama. Calmaţui. Dar fiind că în graiul ardelenilor se întîlneşte verbul ciumilesc „ghicesc”. cîntar. în Imperiul cumanilor şi domnia lui Basarab. cazan. Teleorman „pădure mare”. greacă zobanos. al III-lea. bucluc. există substantuvul giumle (pl. scris de un călugăr catolic. căpcană. e cuman. fără îndoială. Numele cumanilor. cioban sînt. albaneză tshoban. ciomag. Cuvinte de origine turcă întîlnim nu numai în română. halat. Informaţiile asupra limbii pecenegilor şi cumanilor nu sînt tocmai vaste. ceaun. ţol. • arme: buzdugan. • obiecte casnice: balama. haraba. telemea. foarte veci. duşman. burnuz. după cum o dovedeşte şi Ov. dovedeşte că o parte din boierimea română era de origine cumană. buzdugan. Mult mai numeroase sînt unităţile lexicale de origine turcească. au devenit chiar nume de botez: Coman. tacîm. ci şi în multe alte limbi. Fălciu „luntraş” sînt cumane. O serie de cuvinte de origine turcească se referă la: • îmbrăcăminte: basma. numit Codex cumanicus. 48 . leafă. halva. Astfel. Tătar. butuc. ca şi ale tătarilor. la origine un nume de botez. se pot afla elementele ce ni le-au împrumutat ei. caftan. N. divan. în acest caz. şi cu ajutorul celorlalte limbi turceşti. De asemenea. sarma. din care poate proveni cinel. Printre cuvintele de origine turcească întîlnim şi de cele care denumesc noţiuni abstracte: belea. giumel) „sentinţă. cumane şi tătare de cele turceşti de mai tîrziu. Caracala „cetate neagră”. calup. pilaf. Densuşianu. cuvîntul cioban are corespondente în bulgară чобан. Ele au pătruns în lexicul limbii române mai ales în perioada celor trei secole de asuprire a poporului nostru (1513-1812). gavanos. cu ajutorul unui dicţionar din sec. rîu” sînt cumane: Bahlui. • unelte de lucru: cazma. care înseamnă „ghicitoare”. dar. putem admite că altădată exista un cuvînt ciumnel. • instituţii: hazna. pentru că purta nume cumane. Şi cuvîntul cinel e de origine cumană.Pentru a distinge influenţa pe care au exercitat-o aceste limbi asupra românei de influenţa de mai tîrziu a limbii turcilor osmanlîi. Totuşi termenii beci. Din tătară au pătruns în română termenii arcan. saltea. Chiar numele Basarabia. • bucate: cafea. medean. Covurlui. proverb”. chirie. Numele de ape în -ui „vale. dulap.

hatîr. devenind arhaisme. sunduc.giu a fost destul de productiv în limba română. laţ < Latz. cuvinte cu o etimologie presupusă. dugheană. 49 . cîte puţin. prelucrarea lemnului: buştean < Bumstam. cuvinte cu etimologie sigură. divan. iaurtgiu. construcţiile medievale: turn < Turn. ştreang < Strang. şiret. mahmur („cu capul tulbure”). O oarecare influenţă asupra românei din epoca feudală a exercitat-o şi limba saşilor din Ardeal. roabă < Clasificarea etimologică a cuvintelor Cuvintele din dicţionarul etimologic al limbii române formează trei grupuri: 1. Un timp oarecare. < Schindel. stacogiu. scandalagiu (greacă). administrarea oraşelor: burghez < Burger. lalea. laptagiu (latină). printre care: -giu: boiangiu. moft. 2. încăperi auxiliare: şopru < Schoppen. -liu: ghiurghiuliu. De originea turcească sînt. De aceea el s-a putut ataşa atît la cuvintele de origine turcă. ciubuc. chefliu. O dată cu scuturarea jugului turcesc. Din turceşte au fost împrumutate şi unele sufixe. bacşiş. bazar. fudul. împreună cu care a fost împrumutat. Printre ele: bostan. tulup. marfagiu (maghiară). ceacîr („cu ochi de culori diferite”). după cum am putut observa din exemplele de mai sus. sufixul . hambar. duelgiu (franceză). în română. sură < Schyren. încet. geamgiu. mahalagiu. şindrilă. Unele cuvinte turceşti au venit în limba noastră prin filiera slavă: cişmea. ci şi o serie de adjective: boştur („deşert”). harbuz. zăbon. -luc: buluc. hazliu. cuvintele împrumutate din turcă. („trandafiriu”). precum şi la cuvintele de alte origini: tractirgiu (slavă). bucluc. caracul. alte domenii: şold < Schulter. borangic. barmengiu (engleză). băbacă. neneacă. şanţ < Schonz. sarai. Termenii de origine săşească din română. se referă mai ales la: Rabler. lulea. mofluz („sărăcit”). bursuc. care alcătuiau mai ales clasa tinerei burghezii. pătrunşi în această epocă. nu numai substantive.Cuvintele apărute mai recent sînt cele ce se referă la perioada stăpînirii fanariote. încep să iasă din uz.

3. cuvinte cu etimologie necunoscută. Cuvintele din primul grup au un etimon atestat, recunoscut de lingvişti pe baza aplicării legilor fonetice generale, evoluţiei semantice a cuvintelor. Etimonul acestor cuvinte constă dintr-un corp fonetic care poartă un anumit sens sau care are un anumit sens într-o limbă străină şi acest cuvînt are existenţă în limba de împrumut, în textele vechi, în cele moderne, în dicţionare. Bunăoară, pentru orişicare vorbitor al limbii române e clar că substantivul muncitor a provenit de la verbul de origine slavă a munci + sufixul -tor, a reface – de la verbul latin facere, cu prefixul re-, lexemele lana, blandus, cantare, deşi reprezintă clase de cuvinte diferite, au evoluat din latină pe baza aceleiaşi legităţi fonetice: închiderea lui a + o nazală + o vocală (cons.) în î. Unele cuvinte româneşti pot fi formate după modele străine. De exemplu, fărădelege s-a format după modelul prepoziţie + substantiv atestat în slavă (без+законие). Există însă situaţii cînd este necesară reconstituirea etimonului. Cuvintele cu etimon neatestat de dicţionarele limbii latine, bunăoară, pot fi considerate cu etimologie sigură, dacă în urma unei analize minuţioase se constată că el are forme asemănătoare şi nuanţe semantice apropiate în una sau în cîteva limbi romanice. De exemplu, se presupune că verbul a (se) aşeza e de origine latină (< *şedere)5. Această presupunere e confirmată de reflexele acestui verb în spaniolă (assear), portugheză (aseian). Uneori, pentru a demonstra etimologia sigură a unui cuvînt, se aplică legităţile fonetice. De exemplu, cuvintele româneşti dinte, minte, lege, munte n-au putut să provină de la formele de nominativus dens, mens, lex, mons, nici de la cele de genitivus dentis, legis, mentis, montis, ci de mla formele de acuzativus: dentem, legem, mentem, montem. Tot aşa, latinescul frigus a dat două substantive în limba română: frig – de la forma de nominativ şi friguri „febră” de la forma de genitiv frigori. În cadrul a vreo 20 de cuvinte cu etimon neatestat, dar reconstituit, se consideră că este corect etimonul, chiar dacă el nu are corespondente în alte limbi romanice decît în română: pendia > pînză, extemperare > a (se) astîmpăra, ingrassiare > a (se) îngrăşa. Etimoanele sînt considerate corecte, deşi nu au fost atestate de dicţionare cînd li s-au aplicat legităţile fonetice. Faptul acesta a fost demonstrat atunci cînd unele etimoane au fost atestate în manuscrise, în textele vechi, descoperite după refacerea etimonului. Astfel, forma latinească paludem a suferit procesul metatezei încă în latina populară, de unde a dat în română pădure < (lat. pop. padulem). De obicei, formele latinei populare neatestate în dicţionarele latinei clasice sînt date în dicţionarele etimologice cu asterix (*).

5

Atunci cînd etimonul cuvîntului este presupus, el este însoţit de asterix.

50

Unul şi acelaşi etimon poate avea în limba româna actuală cîte două corespondente. Unul dintre aceste corespondente a evoluat dintr-o formă a latinei populare conform legităţilor fonetice generale, (monumentum > monmentu > mormînt: n>r (rotacismul, e + n + cons > î, m, apoi u în poziţie finală dispar; cel de-al doilea corespondent, monument, a apărut mai tîrziu în calitate de neologism. Tot aşa s-a întîmplat şi cu cuvîntul carbonem ( > 1. cărbune; 2. carbon). Unele împrumuturi din franceză au fost luate după forma grafică (bord (la o navă), altele – după cea acustică – bor < (bord) la pălărie. Iar cuvîntul linie are chiar o etimologie triplă în limba romănă: 1. cu sensul tehnic (linie de prelucrare a tomatelor) e împrumutat din germană prin intermediul rusei şi francezei; 2. cu sens geometric – din franceză; 3. cu sens militar (se moare pe prima linie) – din latină. În situaţiile cînd sensul cuvîntului românesc e altul decît sensul cuvîntului din limba de împrumut, atunci acesta din urmă se ia în ghilimele: (“habar”, turc.) = mită; cocoş < кокошъ slav– „găină”, lipcă (a se ţine lipcă) < v.br. „pisălog”; „etichetă”, ceea ce se lipeşte. În dicţionarele etimologice, întîlnim cuvinte ale căror etimoane nu sînt indicate, deşi acestea sînt cunoscute chiar şi de cei neiniţiaţi în studiul literelor. E vorba de interjecţii, mai ales de cele onomatopeice: cu-cu!, cucurigu!, poc! La unele interjecţii se indică totuşi etimonul, dar acestea vin ca nişte împrumuturi sau sub influenţa altor limbi: vai (lat.vae), bg. vai, ngr. vai ), bravo (fr. bravos).

II. O altă clasă de cuvinte sînt cele cu o etimologie nesigură, pentru care s-au propus etimoane, dar pentru care nu există siguranţă absolută a cercetătorilor, ele fiind doar credibile. Din această clasă de cuvinte fac parte, în primul rînd, cuvintele a căror origine probabilă e daco-getă sau tracă, adică ele provin din substratul autohton al limbii române. Atunci cînd e vorba de acestea, se face trimitere la limba albaneză, iar etimoanele sînt precedate de abrevierea „comp.”, adică compară. Astfel se sugerează ideea că termenul românesc e înrudit cu cel din albaneză, fără însă a se putea credea că româna l-a împrumutat din albaneză. Vorba e că ambele limbi (şi româna, şi albaneza) au preluat cuvîntul în discuţie dintr-o limbă anterioară lor sau din limbi anterior înrudite genetic. buză – (alb. buze); brîu – (alb. brenu); ciut, şut, (alb. shut „fără coarne”); codru, (alb. kodre „movilă”).

Tot din acest grup fac parte şi cuvintele cu aspect derivativ, dar care, din motive de ordin fonetic, trebuie raportate totuşi la cuvinte din alte limbi după sensul lor: a înfiripa (< în + cerep (bulg. ukr. череп); toboşar ( toboş, maghiar – toba, doba)+ sufixul –ar.

51

În sfîrşit, cuvinte comune pentru limba română şi alte limbi, de obicei, limbi învecinate sau coexistente cu româna pe teritorii întinse, fără a se putea preciza dacă româna le-a împrumutat din acestea sau că aceste limbi le-au împrumutat din română. comp. magh. badaro – rom. bădăran; comp. bulg., sb. kuce, maghiar. kuszi – rom. cuţu; comp. bulg., ngr., sb. nena „mamă” – nene (rom). III. Cel de-al treilea grup îl constituie cuvintele cu etimologie necunoscută. Acestea sînt, în mod obişnuit, regionalismele, aproximativ 2500 de cuvinte, cărora nu li s-a putut identifica vreun etimon corespunzător în nici o limbă. În cazul lor, dicţionarele fac precizarea: „etimologie necunoscută, neclară”. Printre acestea se numără: băţ, a bîrfi, bîtă, a nărui, a născoci, terci, titirez, văgăună etc. În special, rămîn cu o etimologie necunoscută multe toponime şi antroponime. Referitor la această сategorie de cuvinte, în lucrările etimologilor, de ultimă vreme, se încearcă să se propună etimoane fie pentru cuvintele care s-au mai discutat, fie că se resping propunerile anterioare fără a se propune ceva nou. Astfel, rămîn pînă astăzi încă nesigure sau discutabile etimologiile cuvintelor doină, Moldova, raţă. Mai există un grup de cuvinte ce formează etimologia populară. Ea constă în modificarea formei unui cuvînt mai puţin cunoscut de vorbitori sub influenţa altui cuvînt care seamănă ca formă şi chiar ca sens uneori. De exemplu: reclamaţie – lăcrămaţie, cooperativă – cumparativă, batoză – bateză, acoladă – arcoladă, funebru – funegru, limbă maternă – limbă mamernă.

Schimbări în cadrul părţilor de vorbire şi al categoriilor gramaticale în perioada de formare a românei
După cum se ştie, majoritatea substantivelor cu terminaţia în -a în latina clasică constituiau clasa substantivelor de declinarea I. Odată cu evoluţia sistemului vocalic latinesc, substantivele din această clasă n-au variat considerabil, ele rămînînd la acelaşi tip de declinare, dat fiind faptul că vocala a în poziţie neaccentuată a trecut în ă. Marca determinantă a majorităţii substantivelor feminine la plural o constituie vocala e (din ae): masă-mese, casă-case, fată-fete. Foarte probabil că, în epoca de formare a limbii române, unele substantive feminine de declinarea I au căpătat la plural terminaţia -i, în loc de obişnuitul -e: seară-seri,

52

scară-scări, poartă-porţi, vacă-vaci. Acest -i a apărut, probabil, prin analogie cu pluralul declinării a III-a a femininelor de tipul partem > parti > părţi. Partea finală -uă a unor substantive feminine nearticulate de tipul steauă, neauă (arh.), parte provenită din latinescul illa, a dispărut la forma de singular nedefinit aproape în toate graiurile dacoromâne. Această desinenţă -uă a putut să dispară după apariţia formei atone a pronumelui personal în acuzativ o, care, la rîndul său, a provenit din uă, o variantă a pronumelui demonstrativ latinesc illa (eauă). Propoziţii de tipul Eastă steauă uo vedzu s-au redus mai tîrziu la Astă stea o văd. Prin analogie, s-au creat substantive noi, care, mai ales acele ce denumesc pomi, au format dublete substantivale de gen. Astfel, abellona a dat reflexele alună şi alun, cereşia – cireaşă şi cireş, prunus – prun şi prună6. S-au produs şi încadrări ale unor substantive la alte clase de declinare decît cele din latină. Latinescul nepos, -nepotis, conform legităţilor fonetice, trebuia să evolueze în nepoate. Dar această formă, apărînd frecvent în dialog, a fost considerată ca un vocativ de tipul doamne. De aceea, pentru a fi diferenţiată, s-a transformat la N.-Ac. în nepotu. Apoi s-a creat şi femininul nepoată, care pînă atunci nu exista în limbă, ideea de feminin exprimîndu-se, probabil, prin acelaşi nepoate. Din cele mai vechi timpuri, în exprimarea neafectivă, adjectivul românesc ocupă locul de după substantivul determinat. Dar cînd se exprima un sentiment de admiraţie sau de compătimire faţă de o persoană, sau de indignare, de dispreţ, adjectivul se situează în prepoziţia substantivului. Bineînţeles, ne referim la adjectivele strict calitative. Dar dintre acestea două fac excepţie, limitîndu-se, fiecare în parte, la poziţii strict diferenţiale faţă de substantivul determinat. E vorba de adjectivele beată şi biată. Fiind paronime, ele puteau trezi confuzii, avînd sensuri completamente diferite. Pentru a evita omonimia, adjectivul biată s-a întrebuinţat exclusiv înaintea substantivului determinat, iar beată – după acesta. Diferenţierea dintre acel şi cel, acest şi cest s-a realizat şi ea în epoca de formare a românei, mai ales după ce cel a devenit articol demonstrativ, pe care unele gramatici ale noastre îl numesc adjectival. Acesta din urmă termen nu e tocmai potrivit, deoarece această parte de vorbire apare nu numai în prepoziţia adjectivului, ci şi în cea a substantivului, ca în exemplele: casa cea de piatră, inelul cel de aur etc. Mai ales că articolul acesta participă şi la formarea numeralelor ordinale: cel dintîi prieten, cel din urmă drumeţ. Mai întîi au apărut sintagmele ille bonus > celu bunu > cel bun > ăl bun, iar mai tîrziu cele de tipul frater ille magnus.

6

Ultimul DOOM nu face distincţie între căpşun şi căpşună, ţinînd cont, probabul, de uz.

53

ale servesc. unde se păstrează doar în cadrul termenilor de rudenie (tatăsău. la care se adaugă articolul definit. lărgiră spre menre rosturile sale. doar la forma de feminin singular a. în acest ultimul caz limba limitîndu-se. a. El s-a păstrat doar în cîteva dialecte şi graiuri. în aceste cazuri. De aici am putea face concluzia că la numeralul ordinal situaţia s-a prezentat exact ca la substantivele masculine terminate în – e: leporem + le > iepurele. şi ca părţi componente ale numeralelor cardinale. dăţile. optule. mamă-sa. şi ca articol înaintea unui pronume posesiv (al meu. al optulea. sa. cel latinesc dispărînd din limba vorbită aproape completamente. frate-său. cumătră-sa etc. ceea ce ne face să conchidem că sistemul de numerale traco-dacic se construia după un model asemănător. ca şi astăzi în unele graiuri. nu l ca la majoritatea substantivelor masculine care se termină în consoană: al patrulea. treilu. rădicară popoarele glasul său. primară. a ta. ai. sale şi-au restrîns cu mult sfera de întrebuinţare mai ales în limba vorbită. iar în graiul bănăţean – expresia cale primară. săi. lăsa-vor streinilor bogătatea sa. Morfemele al. În limba română veche însă. iar macedoromâna – pe cele cu lu. şi-au ataşat articolul l. De altfel. sale: măniară ei cu sveatul său. În dialectul menglenoromân există expresia di la prima uşă sau primar. atunci limba veche folosea cu prisosinţă. care înseamnă „drumul parcurs de mireasă spre casa mirelui”. formîndule de la numeralele cardinale. alături de formele doilu. la care a adăugat. noaulu. după cum s-a văzut. circulă şi cele de tipul ţinţile.Cercetările ne demonstrează că adjectivele posesive său. iar mai tîrziu. al. În macedoromână. Limba română a recurs la mijloacele proprii pentru formarea numeralelor ordinale. Cu totul alta era situaţia în epoca de formare a românei. Celelalte substantive şi numerale. numeralul ordinal din albaneză se formează tot din numeralul cardinal. soră-sa. Limba română a trebuit să-şi formeze pe teren propriu această categorie de numerale. provenit din sintgme annus tertius. articolul substantival definit. Cu timpul însă. ţinţilu. noaurili. frater + le > fratele. formele săi. româna a generalizat formele cu le. începînd cu această perioadă. al optul. al nouălea.). în encliză. numeralele ordinale apăreau doar cu articolul l: al patrul. în procliză – articolul pronominal a. ai săi). Articolul enclitic la aceste numerale azi e le(a). 54 . Dacă astăzi pronumele săi nu se poate referi la un substantiv ce trimite mai mulţi posesori şi la mai multe obiecte posedate (Elevii şi-au luat fiecare cărţile lor (nu sale). Printre numeralele ordinale latineşti de tip sintetic se numără adverbul anţărţ.

braţu-i. 55 . careva. Tot în epoca de constituire a românei s-au format pronumele şi adverbele nehotărîte alcătuite cu particulele oare. mai ales în poezia populară: Jelui-m-aş şi n-am cui. Din bibliografie: 1. I. 150-153. Al. s-a redus şi din forma voare > voa. Istoria limbii române. Istoria limbii române. 119-120. E o regulă a topicii cuvintelor neaccentuate. Evoluţa şi constituirea articolului Cauzele apariţiei articolului ca parte de vorbire Gramaticianul latin Quintilian afirma: „Noster sermo aticulos non desiderat”. Exemple numeroase de acest fel avem şi astăzi. cîţiva. p. Va a devenit particulă şi formează. -va. p. şi anume de la forma persoanei a III-a volet (t final dispare. pronume nehotărîte şi adverbe hehotărîte: cineva. varecare. împreună cu pronuimele relative şi unele adverbe circumstanţiale. / Jelui-m-aş murgului. Nemaiavînd suport (motiv) de diftongare. 2. -şi. Şi totuşi articolul este o formaţie comună pentru toate limbile romanice. cîndva. unde îi avea funcţie de complement indirect. Ivănescu. voa s-a monoftongat în va. vol. constituit pe bază de material latin. l intervocalic trece în r. p. pronumele personale şi cele reflexive atone stăteau după verb. -ere. 3. În textele vechi. Dormire-ai somnul de veci să dormi. Curs de gramatică istorică a limbii române. după ce a dispărut din cadrul verbului. Re a fost concepută ca o terminaţie a infinitului latinesc şi. substantivul era articulat cu articol definit. Rosetti.În textele vechi. mai ales cînd sînt ataşate în imediata encliză a unui substantiv: sînu-mi. formele neaccentuate ale pronumelor personale şi reflexive au valoare de adjective posesive. voare). În asemenea expresii. întîlnim formele varecine. Acelaşi lucru se observă şi în macedoromână: braţa-li. regulă valabilă şi pentru verbele auxiliare: Înţelegu-te şi deregu-te în calea acesta se mergi. valabilă încă în latina clasică de a nu începe o comunicare cu cuvinte neaccentuate. Acest procedeu trebuie să se fi creat în epoca de formare a românei. El s-a născut în propoziţii de tipul braţele îi sînt puternice. 161-170. G. Spure-voiu voauă tuturor ce vă e frică de Dzeul. Tustrele componentele provin de la verbul latinesc voleo. cumva etc. o se diftonghează sub influenţa lui e din silaba următoare. Trăire-aţi trei zile cu cea de alaltăieri! În limba română. iar mai tîrziu s-a ajuns la utilizarea substantivului nearticulat. 214-216. undeva.

care. în primul rînd. Articolul a putut să apară în rezultatul desemantizării a două părţi de vorbire existente în latină. cît şi numeralul unus. că el este numai unul. din sintagma homo ille bonus reiese că noi îl cunoaştem deja pe acest om. se simţea necesitatea logico-stilistică de a reda opoziţia dintre un nume determinat şi altul nedeterminat. Din cauza folosirii lor frecvente pe lîngă nume. şi. de pronumele demonstrativ de depărtare de tipul ille. Procesul de trecere de la pronumele demonstrativ sau de la numeralul cardinal la articol a fost lent şi îndelungat. Bunăoară. bine 56 . În sintagma unus homo despectus numeralul unus evidenţiază acelaşi substantiv homo din clasa de obiecte omogene homo sapiens. ne mai referim la el o dată. Şi această opoziţie poate fi marcată astfel: homo Ǿ-nedeterminare unus homo ½-semideterminare homo illle 1-determinare totală La început.Cauzele apariţiei articolului trebuie căutate. în primul rînd. demonstrativul ille şi numeralul unus aveau valoare determinativ-expresivă. pierzîndu-şi respectiv valorile semantice iniţiale demonstrative şi cantitative. Ca rezultat. în urma analizei celor două sintagme. În latina vulgară. o dată cu reducerea fonemelor finale. E vorba. folosită ca mijloc de comunicare în toate provinciile romanizate ale Imperiului Roman. aveau menirea de a preciza mai bune un nume şi de a-l evidenţia din clasa de obiecte omogene. în speţă. într-un singur exemplar. caracterul expresiv al acestor determinanţi se anihilează. poate fi făcută opoziţia dintre noţiunea de ordin general – homo. În al doilea rînd. în faptul că în latina populară. în al doilea rînd. despre care s-a mai vorbit anterior – homo illle. Fiind folosite frecvent pe lîngă nume. Abia cu începere din sec. comparativ cu alte tipuri de pronume. ce aveau această funcţie în latina clasică. Aceasta este data cînd articolul apare cu o fizionomia clară. de numeralul cardinal de tipul unus. au apărut în latina tîrzie alte mijloace gramaticale apte să realizeze opoziţia nedeterminat/ semideterminat şi să marcheze explicit valorile gramaticale ale numelui. Atît demonstrativul ille. s-a recurs. întrebuinţarea lor începînd să se cristalizeze într-un sistem gramatical. în locul consoanelor finale. aceste două părţi de vorbire s-au desemantizat. în acelaşi timp. Astfel. şi-a păstrat mai bine flexiile cazuale. la două mijloace: a) exprimarea raporturilor dintre cuvinte a început să se facă prin intermediul prepoziţiilor. al VII-lea se poate vorbi de constituirea în limbile romanice a unui articol propriu-zis. numele individualizat din clasa de obiecte omogene – unus homo şi acelaşi nume bine cunoscut. b) cu ajutorul actualelor forme de articole. arătînd. se pierdeau flexiile ce desemnau funcţiile gramaticale pentru fiecare caz la nume.

VII d. articolul a început să fie folosit chiar şi pe lîngă numele proprii. cîine. necaz. articolul s-a extins asupra substantivelor concrete. De aici şi clasificarea contemporană a articolului în limba română: 1. În cadrul acestor substantive. copil etc.determinată. preceda un adjectiv. demonstrativ (adjectival). masă. de tipul casă. el capătă funcţie de determinant al numelui. 3. vulpe. La început.). număr şi caz ale numelui. însoţit de particula de accentuare ecce „anume”. substantival (definit şi nehotărît). adevăr. pronominal): una casa. articolul şi-a asumat şi funcţia morfologică de a marca categoriile gramaticale de gen. şi chiar la o perioadă mai recentă: La mormîntul lui Aron Pumnul. unus barbatus. Concomitent cu această funcţie. illa parentillorum „o casă a părinţilor”. numite în lexicografie „incontinui”. Hr. mullier ecce illa formosa „muierea cea frumoasă”. Mai tîrziu. determinat/nedeterminat era limpede şi se încadra în contextul vorbirii cu o precizie mai mare. opoziţia concret/abstract. ginerele Mavrocordatului. s-au constituit diferite tipuri de articol: 1. Într-o perioadă mult mai tîrzie de dezvoltare a limbii române. pronominal). În dependenţă de prezenţa acestor „sateliţi” desemantizaţi faţă de nume şi în funcţie de natura morfologică a acestuia din urmă. deşi acestea sînt unice în felul lor şi ni au nevoie de opoziţia determinat/nedeterminat. în texte. 2. dar era în poziţie apozitivă faţă de acesta şi se plasa în prepoziţia unui alt substantiv în G. el s-a transformat în articol demonstrativ: homo ecce ille bonus „omul cel bun”.. Dacă demonstrativul ille se referea la un substantiv. posesiv (genitival. deoarece în conştiinţa umană ele apar ca lipsite de formă. 57 . şi articolul nu modifica prea mult felul de prezentare a acestor noţiuni în conştiinţa umană. 2. el a evoluat în articol genitival (posesiv. Din acest moment. în perioada de formare a limbii române (secolele II . ele au dat naştere articolului substantival: barbatus ille. Dacă demonstrativul ille şi numeralul unus se refereau la un substantiv. adică substantive ce exprimă noţiuni limitate de forma lor.. 3. cinste etc. indicînd gradul de determinare a acestuia. scaun. adică asupra noţiunilor „continui” de tipul bucurie. Utilizarea numelor proprii cu articol s-a produs un timp oarecare în cadrul numelor de familie masculine: Alexandru Lăpuşneanul. articolul s-a extins şi asupra substantivelor nelimitate de forma lor. Dacă demonstrativul ille.

De aceea. Forma l. demonstrativul ille devine elle. iar în unele cazuri şi regiuni şi proclitic. Am pomenit în treacăt că fostul pronume demonstrativ ille. s-a creat una comună pentru toate aceste trei cazuri – illo. Pînă la anul 602. leporem + le > iepurele.Evoluţia şi constituirea articolului substantival definit Articolul definit enclitic. Dat fiind faptul că acest elle apărea deseori ca un morf şi deci era neaccentuat. După cum am mai menţionat. era folosit ca o apoziţie a unui substantiv într-o construcţie sintagmatică cu un alt substantiv în G. care a devenit articol genitival. Dar el devine o formă general admisă în graiurile maselor populare doar mai tîrziu. cînd normele limbii scrise slăbesc cu totul (Imperiul Roman s-a distrus. abia în epoca de formare a limbilor romanice. care avea şi ea canoane stricte. el şi-a pierdut silaba iniţială şi a devenit le. ille > ello > ellu (o 58 . se admitea utilizarea pronumelui demonstrativ doar după un substantiv. la Ac. în epoca de formare a limbilor romanice. Vorba e că pînă la anul 602 acest tip de articol era eliminat din vorbire sub influeţba limbii scrise. biserica creştină se afla doar întîmplător pe teritoriul daco-tracic). De acea utilizarea articolului definit (proclitic sau enclitic) în forma sa atonă apărea ca o abatere gravă de la regulile latinei clasice. şi Abl. actele ce se întocmeau în partea orientală a Imperiului Roman şi în biserică. a fost moştenit din latina populară. a urmat o altă cale de evoluţie. în special a dacoromânei. Acest tip de articol se adaugă la substantivele masculine terminate în – e după dispariţia consoanei finale: frater + le > fratele. În felul acesta. ca şi legile latinei clasice. În urma unificării acestor trei forme. cînd populaţia autohtonă a fost deja romanizată. religioase sau oficiale. se va impune definitiv în limba vorbită articolul definit în forma sa populară şi se va modifica conform legităţilor pe care le-a suferit în aria de est a fostului Imperiu Roman. nu puteau admite nicidecum schimbarea topicii pronumelui demonstrativ de tipul ille în raport cu numele determinat atîta timp cît latina se vorbea şi se scria în anumite cercuri culte. care avea nişte legi stricte de utilizare a unor sau altor forme gramaticale. La D. demonstrativul illle avea forma illum. demonstrativul ille devine elle (are loc deschiderea vocalei iniţiale). Articolul substantival definit la masculin are două forme: le şi l. Care era cauza acestei eliminări la scris? Se ştie că în limba latină clasică. Forma le a evoluat de la latinescul ille în felul următor: în latina populară. şi mulţi vorbitori care aveau cunoştinţă de existenţa lui îl redau prin formele lui tone. Latina vorbită nu putea să impună limbii scrise articolul definit în forma sa scurtă. – forma illo. în latina populară. descendentă şi ea din ille.

Prin analogie cu pronumele interogativ quid. aspectul capra alla > capră a > capra. vulpiei > vulpii. Mai tîrziu. devine e: illui > ellui. melum + lui > mărului. vulpi + lei > vulpilei.-D. Ambele forme de gen. lupus + lui > lupului. se formează illuis. ca şi în cadrul formelor de N. vulpi + lae > vulpile.. Pierzînd. lupi + li > lupili > lupii. Forma de feminin a suferit o evoluţie mai complicată. l dispare (libertare > a ierta). parti + lae > partile > părţile. De exemplu: cani+li > cînili > cîinii. devenind respectiv: ellui > lui. după dispariţia consoanei finale a acestora: frater + lui > fratelui. La G. cît şi în cadrul particulelor. din cauza pierderii accentului în cadrul comunicării. prima silabă. Ulterior. lu >l: lupul. La genul feminin plural. devenind li. La feminin singular. forma articolului era aceeaşi pentru ambele genuri: illorum. iar pentru feminin – illaei. homini + li > ominili > oamenii. ellu devine lu. măru. De exemplu: lupi + lor > lupilor. iar ultima se statorniceşte ca articol. mărul.final aton > u). cognatus + lui > cumnatului. alla > aa > a. care. eccum hicce > aci > aici. ellaei > lei > ei > i. Avînd la bază o altă legitate fonetică (dispariţia lui ll intervocalic urmat de a: stella > stea. pentru început. Haplologia primei silabe şi dispariţia consoanei finale au dus la forma loru. prima silabă dispare. illi capătă aspectul elli. conform legităţii fonetice l+e(i). De exemplu: caprae + lei > caprele > capreei > caprei. bărbatu. În epoca romanică tîrzie. la începutul formării limbilor balcano-romanice. articolul definit îşi ia începutul din forma pronominală illa. care avea la D. demonstrativul latinesc masculin avea forma illius. La G. ca şi elle. Forma lui s-a ataşat la substantivele masculine şi neutre. erici > arici. 59 . bărbatul. Deci illa > ella. ca şi substantivele masculine şi neutre de tipul lupu.-A. în latina populară. pierd din corpul lor (procesul haplologiei) prima silabă. pentru G. caprae + lor > caprelor. Sintagma substantivului cu fostul demonstrativ trebuia să aibă.-D. După dispariţia lui u final. eccum modo > acmo > acmu > acum. vulpem alla > vulpe a > vulpea. La masculin plural articolul provine de la forma de N. care devine în latina populară ellorum. plural. i iniţial se deschide în e. în ramificaţia dacoromână. articolul îşi ia începutul de la latinescul illae. din cauza utilizării lor frecvente şi din motivul economiei în vorbire. e iniţial se transformă în a. Deci forma ella devine alla. I iniţial. care mai apoi îl pierde pe u final şi devine lor.-D. illaei > ellaei. devine ellae.-Ac. care mai tîrziu pierde prima silabă. illi. forma cuis. În primele faze ale dezvoltării balcano-romanei. vitella > viţea). În latina populară orientală. O astfel de modificare are la bază legitatea fonetică de trecere a lui e iniţial neaccentuat în a atît în cuvintele semnificative de tipul erama > aramă. care se sufixează la substantiv: caprae + lae > caprele.

În textele vechi din secolele XVI-XVIII întîlnim utilizarea articolului în postpoziţia substantivelor proprii-nume de familie: Lăpuşneanului. nu avea încă funcţie de articol. Formaţiile cu numeralul unus şi un substantiv erau destul de frecvente în limba latină: Dicitur unus ymnus „se cîntă un imn”. folosit pe lîngă substantiv. ca şi în celelalte limbi romanice. cu atît mai mult. a ei noastră credinţă (Codicele Voroneţean). De exemplu: Dumnezeul musulmanilor este Allah. ca şi orice numeral cardinal. Desigur. cazul substantivului Dumnezeu. că vine blînzenie(a) spre noi. în latina populară articolul definit se întrebuinţa cu mult mai rar decît în româna veche şi. În aceste situaţii. 60 . articolul şi-a extins sfera de utilizare. decît în cazurile cînd se are în vedere o altă fiinţă divină. o. etapele constituirii lui Articolul substantival nedefinit un. ce denumesc punctele cardinale „răsărit” şi „asfinţit”. bunăoară. cazul substantivului soare din cuvintele compuse soare-răsare. Cazuri de plasare a articolului definit în prepoziţia substantivului sînt atestate doar la forma de G. În latina tîrzie însă. unii. Astăzi în română. substantivele ce desemnează lucruri unice în univers nu au nevoie de determinare. Din cauza utilizării frecvente. Să luăm. folosit totdeauna în procliza substantivului. de obicei. După cum afirmă cercetătorul limbii noastre Meyer-Lübke. este atribut acordat. substantivul mai are un determinativ. Articolul substantival nehotărît. care nu a ajuns pînă astăzi să fie articulat. Tot Meyer-Lübke constată că în limba română veche nu se articulau cu articol definit substantivele abstracte. determinativul unus. în limba română contemporană.Textele vechi ne oferă un tablou dublu al poziţiei articolului faţă de substantivul determinat. de asemenea. plasat şi el în prepoziţia substantivului determinat: a lor săi bărbaţi. Este. adică de articol definit. uni. în comparaţie cu substantivul fără unus: homo „orice om” / unus homo „un om oarecare”. adică lipsea categoria logică determinat/ nedeterminat. pe cînd în româna contemporană ele se articulează: Şi nedreptate(a) să nu scadă de calea lui. care. una. Unus şi-a asumat funcţia de articol abia după ce ille a devenit o marcă a determinării totale a substantivului. unae. deoarece nu se creaseră încă opoziţiile necesare. unele îşi trage originea de la numeralul cardinal latinesc unus. Appropiet ad illum una mullier pulhra „se apropie de el o muiere frumoasă”. cînd este opus dumnezeilor altor popoare decît cele creştine. soare-apune. Mavrocordatului sau în prepoziţia substantivelor-nume de persoană: lu voievodu. dar îl determină parţial. fostul numeral şi-a pierdut nuanţa de indice al cantităţii şi imprimă substantivului o semnificaţie nedefinită.

unu barbatu.La o anumită mfază de dezvoltare a limbii române. după dispariţia lui u final. unus. Apoi vocala ă. 5.: uni. fem. Formele de G. acesta dispare şi din cadrul articolului – un. pl.-Ac. este înregistrat de textele vechi cu forma unu: unu ucenicu. unae caprae. el evoluează exact ca un adjectiv simplu. apoi o.-D. una. поpекло.-D. pl. Consoana n în poziţie intervocalică dispare: ună > uă. Astfel. Odată cu dispariţia lui u final de la substantivele masculine şi neutre. ca orice a neaccentuat din finala substantivelor feminine. La masculin singular N. fem. 4. Astfel: una capra > ună capră > uă capră > oo capră > o capră. În procesul evoluţiei. никовало. > o > uo. trebuie să admitem oo. care s-a sufixat la tipul unic masculin unu+ i > unui şi la feminin: unae + laei > une + lei > uneei > unei. unae + laei > une + ei > unei. masculin şi feminin ale articolului nehotărît unui.-D. Forma uo este înregistrată în primele texte vechi: uo dzi ca uo mie de ani (Codicele Voroneţean). Schimbări fonetice însemnate a suferit forma de feminin singular una. existentă în latină. a final. 3. care.: unus > unu. b) la cea de-a doua fază. La numeralul cardinal cu funcţie adjectivală s-a adăugat articolul substantival definit respectiv: uni+li barbati > unii bărbaţi. uni + li > unili > unii. care au intrat în fondul activ al limbii române. сито. devine ă: capra > capră. după dispariţia consoanei finale m şi a lui u final. devine unor. unae + lae > une + le > unele. Se creează forme pentru ambele forme şi genuri: masc. 2. Acest u trebuie interpretat. au suferit o serie de schimbări de ordin fonetic şi formal. sg. unorum.. provine de la forma unică pentru ambele genuri. unae + lae caprae > unele capre. G. La statornicirea acestui proces au mai contribuit cîteva substantive de origine slavă. unus. sg. ca un u nazal: [ũ]. una > ună. 1.-Ac. probabil.: unae > une. unei au apărut mai tîrziu. are loc ataşarea formelor articolului substantival definit: N. Forma de plural pentru G. Formele de N. în calitate de articole. masc.-Ac. a căror finală o > ă: длато. În textele vechi. după constituirea articolului definit. în mod firesc. 61 .: una > ună. lana > lînă. plural trebuiau să aibă la origine aspectul uni barbati.Evoluţia articolului nehotărît cunoaşte două etape: a) la prima fază. articolul un este înregistrat uneori ca un u simplu.

a evoluat în ţară. lingvistica românească cunoaşte mai multe puncte de vedere. R. Pecec. 1. o dulce ploaie / Pe creştetele a doi copii cu plete lungi. Dar se ştie că articolul posesiv în limba română se acordă în gen şi număr cu substantivul determinat. se utilizează înaintea unui substantiv precedat de un numeral cardinal: Miroase florile-argintii şi cad. care. deoarece. illae. N. După părerea noastră. illa. Ivănescu) aduc întru susţinerea acestei afirmaţii exemple de tipul una cassa. bălaie (M. prin ataşarea articolului definit l. în limba literară. articolul trebuie să capete forma al). Celelalte variante. adică cele însoţite de articolul definit. cu terra. care să fie clară şi pentru interlocutorii acestuia. I. Se pare să aibă dreptate sus-numiţii cercetători şi iată de ce: a) după cum se ştie. se pare. care. o eventuală transformare. cică. De aceea. care. la. Cea de-a treia ipoteză. Prepozibia a. 2. ad illo trebuia să dea reflexul al. Al. conform evoluţiei fonetice normale. illae. iar dacă ar fi la G. illi. pronominal) Cît priveşte apariţia şi constituirea articolului posesiv.. nişte exemple latineşti cu prepoziţia ad de tipul Hic requiescunt membra ad duos fratres „Aici odihnesc osemintele a doi fraţi”. Philippide. le. nu cu cel în genitiv pe care-l precedă (în cazul nostru. orice obiect cunoscut de vorbitor are nevoie de determinare. în calitate de argument. substantivele cu determinare totală (l). Adepţii acestei teorii aduc. mamă a (la) zece copii etc. ceea ce nu ni se pare verosimil. Eminescu). illa parentillorum. Ov. aici ad a dat în limba română nu articolul a. după cum se ştie. aflat în poziţie apozitivă faţă de un substantiv la forma nehotărîtă şi urmat de un substantiv în genitiv.Apariţia şi constituirea articolului posesiv (genitival. Adepţii acestei teorii (H. pronominal) direct din pronumele demonstrativ de depărtare latinesc ille. substantivul homine din sintagma de mai sus e la Abl. Densuşianu. Rosetii. atunci cînd formează sintagme cu alte substantive în G. a devenit a. participant a (la) două războaie mondiale. i. illi. deci trebuia să aibă forma a. nu mai au nevoie 62 . poate fi substituită cu prepozibia la: osemintele a (la) doi fraţi.on Coteanu susţine că articolul posesiv ar fi provenit în mod direct de la prepoziţia ad. Tiktin. după dispariţia lui d final. după cum se ştie. care este. 3. Piotrovski susţin cum că articolul posesiv ar fi provenit din prepoziţia ad ataşată la formele de gen şi număr ale pronumelui demonstrativ latinesc de depărtare ille. este teoria constituirii articolului posesiv (genitival. s-au format mai tîrziu. se aduce sintagma de tipul terra ad illo homine. Ca argument în favoarea acestei afirmaţii se aduce faptul că în majoritatea graiurilor româneşti se foloseşte o singură variantă a articolului posesiv – a. illa. cea mai verosimilă. ci prepoziţia a... G. nu la G. Al. Drept exemplu.

c) în limba vorbită. a dat două variante: una tonă (accentuată) – pronumele demonstrative de depărtare. pronumele de tipul ille precedînd un substantiv la cazul genitiv. Acestea din urmă. ale. de la o formă. ai.de o determinare suplimentară şi între aceste substantive nu apare (şi nici nu poate să apară. illa > ella > alla > aa > a. al tău. acelea). unde particula de întărire ecce. iar în altă limbă-soră – de la alta. Susţinem deci teoria că articolul posesiv a putut să apară din construcţii sintactice alcătuite dintrun substantiv urmat de pronumele latinesc de depărtare în funcţie apozitivă faţă de substantivul determinat. împreună cu demonstrativul ille. ăa. pronumele demonstrative de depărtare au atît forme lungi (acela. la. după ce s-a constituit articolul substantival definit. 63 . Evoluţia articolului demonstrativ Articolul demonstrativ (adjectival) a apărut într-o perioadă mai tîrzie. ci direct din acest demonstrativ: Mon frère est plus fort que le tien „Fratele meu e mai puternic ca al tău”. les. Deci pronumele demonstrative de depărtare latineşti au evoluat în articole posesive astfel: ille > ellu > alu > al. Ma soeur est plus belle que la votre „Sora mea e mai frumoasă ca a voastră”. ăi. după cum se poate observa. nu încape îndoială. al său etc. morfemele din componenţa pronumelor posesive sînt absolut identice cu formele articolului substantival definit: le. cel. conform legilor gramaticale) articolul posesiv. aceea. cît şi forme scurte (ăla. a. adică e semideterminat însoţit de articolul nehotărît (o casă a părinţilor) sau substantivul determinat mai are un determinativ de natură calitativă. articolul posesiv constituie un morf constituent al pronumelor posesive al meu. într-o limbă. illae > ellae > alle > ale. sînt descendente nu din prepoziţia ad + pronumele demonstrative de tipul ille. din construcţii analitice alcătuite dintr-un substantiv şi un adjectiv de tipul homo ecce ille bonus. illi >elli > alli >ali > ai. El apare doar în cazurile cînd substantivul determinat nu are nici un determinativ (casă a părinţilor). Credem deci că este imposibil ca un morf să provină. seamănă mult cu formele articolelor posesive al. alea). Tes caiers sont plus soignes que les mien „Caietele tale sînt mai îngrijite ca ale mele”. care. aia. aceia. alta atonă (articolul demonstrativ): ecce ille (ellu) > acel. b) După cum se ştie. care vine aici cu valoare pronominală şi de aceea el se mai numeşte pronominal: casa bătrînească a părinţilor. ceea ce face să fie „uitată” determinarea. ca aceasta să fie reluată prin articolul posesiv. are o determinare parţială (1⁄2). În limba franceză.

Particula ecce. ecce illae > acele. particula ecce (acce) a pierdut prima silabă. s-au produs regrupări şi restructurări importante: unele forme ale pronumelor au dispărut completamente (hic. în latina populară. de multe ori. 64 . La fel. În literatura de specialitate. (illu). is). ci se plasează. înaintea unui adverb (ziua cea de ieri. Astfel. pierzînd doar un c (în latina tîrzie consoanele duble nu s-au păstrat. au dezvoltat şi forme atone. demonstrativul ille şi-a contopit unele forme cazuale de Ac. Ca şi în cazul celorlalte tipuri de nume. uneori. casa cea de piatră etc. În cadrul variantelor tone. articolul demonstrativ mai este numit. visul cel de mîine etc. În variantele atone (cele ce au evoluat în articole demonstrative). ordinal (cel deal doilea. Evoluţia pronumelor personale 1. cea. ele nu se mai pronunţau la fel de energic ca în latina clasică). O restructurare esenţială s-a produs şi în sistemul cazual al pronumelui latinesc.). (illum). pronominal). în procliza unui numeral cardinal (cei trei. această particulă s-a păstrat incorpore. În urma schimbărilor fonetice generale (dispariţia lui m final şi trecerea lui o în u). cei o sută etc. şi V. în latina populară. demonstrativul ille etc. ecce illi > acei. a dispărut forma genului neutru. cel de-al cincilea etc. a III-a. fiind şi o parte componentă a unor forme de caz ale articolului nehotărît. demonstrează. deoarece practica lingvistică ne demonstrează că el nu precedă exclusiv un adjectiv. de fiecare dată. şi în procliza unui substantiv (inelul cel de aur. de la ille (în îmbinare cu elementul latinesc ecce) au apărut forme pronominale noi – pronumele demonstrativ şi articolul demonstrativ. cele. altele au căpătat funcţii noi. reflexiv şi demonstrativ).). Demonstrativul latinesc a dat naştere şi la două tipuri de articol – cel definit şi cel posesiv (genitival. pe lîngă formele accentuate. posesiv. Considerăm că termenul nu este tocmai adecvat. Unele forme ale pronumelui latinesc (personal. şi adjectival. Generalităţi Pe parcursul dezvoltării istorice a pronumelui latinesc. tot ille a căpătat o valoare semantică nouă – cea a posesivităţii. cei. din cauza omonimiei cu alte forme cazuale. pentru că el.ecce illa > acea. a preluat funcţia pronumelui personal de pers. De aceea considerăm că acest tip de articol trebuie numit demonstrativ. au dispărut cazurile Abl. (illo) şi Abl.). D. Astfel. din cauza dispariţiei consoanelor finale. devine acce.).

s-a produs o coincidenţă de forme. verbele de imperfectum indicativi activi ducebam. ducebat nu puteau fi clare o dată cu dispariţia consoanelor finale m. tibi > ţie) şi de Ac. locul lui is este preluat de pronumele demonstrative ille şi ipse. pentru care în latină nu existau forme speciale bine distincte. al IV-lea. care a stat la baza formării limbilor romanice. pronumele personale latineşti au suferit. astfel. Ulterior. mai lungi. nos. folosit în această funcţie în latina clasică. a pronumelor la pers. tu. Deja prin sec. pronumele demonstrativ completează sistemul de trei persoane al pronumelui personal. ca de altfel. Categoria de persoană a verbului. devine destul de clară. şi o serie de modificări de ordin funcţional. tu. vos. gramaticienii latinişti îl includ pe ille la pronumele personale. s. iar latina vulgară a creat forme noi. 2. nepos. ” (= Şi el zice: „Mulţumesc. în urma evoluţiei fonetice generale. is. ca indice pronominal al formei verbale respective începe să se folosească pronumele demonstrativ. Evoluţia pronumelor personale în latina populară Pe lîngă schimbările fonetice. tu > tu). ducebas. De exemplu. şi de alte forme dialectale ale latinei populare. nos. unele forme ale pronumelor personale de pers. În latina populară. Cît priveşte persoana a III-a. în latina clasică. seria 65 . completînd. întrucît. (mihi > mie. pierde din corpul sonor. tu. formele pronumelor româneşti au păstrat mai fidel decît celelalte tipuri de pronume prototipurile cazuale latineşti. mai ales în cazul formelor accentuate ale pronumelor personale.Dar chiar fiind supletive. De exemplu: Et ille dicet: „Graţia. evoluţia formelor de N. nu se menţine. Şi atunci. t decît ataşîndu-li-se pronumele personale ego. I şi II (ego > eu. ceea ce a solicitat apariţia şi utilizarea obligatorie pe lîngă formele verbale a pronumelor ego. confundîndu-se cu alte forme pronominale demonstrative (hic > ic > i). I şi a II-a se deosebeau de cele din latina clasică. era inclusă în desinenţa acestuia şi utilizarea pronumelui pe lîngă verb nu era obligatorie pentru a indica persoana. alături de ego. (mene > mine. tene > tine). pe parcursul evoluţiei lor. de D. De exemplu: fuissem > eu să fi fost fuisses > tu să fi fost fuisset > el (ea) să fi fost fuissemus > noi să fi fost fuissetis > voi să fi fost fuissent > ei (ele) să fi fost Deja în latina vulgară. ele au rămas n e a c c e n t u a t e. Atunci cînd formele cazuale clasice erau m o n o s i l a b i c e. adică se reduce la i. în urma dispariţiei consoanelor finale. Acestea din urmă au fost cauzate mai ales de transformările care au avut loc în sistemul verbului. Astfel. Pronumele is. nepoate”). vos. chiar şi pentru nespecialişti.

care apărea în propoziţii interogative după primul cuvînt al propoziţiei. cea a lingvistului german Neumann. tive. Cu totul surprinzătoare însă e dispariţia lui g înainte de o în pronumele ego. ego. te eo. menglenoromână eu.pronumelor accentuate. Tabloul evoluţiei formelor pronominale la persoanele I şi a II-a din latina clasică în latina vulgară şi apoi în limba română poate fi prezentat astfel: Latina clasică Latina populară S i n g u l a r N. pronumele personal de pers. me.. ni). Ac. Mai există o opinie. tu mio. Astfel. tibi. va spune: Moi. catalană jo. vo nove. te. nos. există diferite opinii. şi Ac. forme existente şi în limba română contemporană. magister > maestru. je sui venu. Pentru a crea forme tone. io. ţi) mine (mă). îmi. tu mie (mi. no.. ni. te+ne eu. pronumele personale de pers. vi. D. me. latina populară a absorbit în tema pronumelui particula interogativă ne „oare”. Această situaţie se întîlnea mai ales la formele de Ac. Evolubia pronumelui „eu”. nos. vi) noi (ne). pierdea adesea accentul în frază. I sg. în toate limbile romanice. tu D. tine (te) Limba română P l u r a l N. voi (vă) Astfel. în calitate de pronume. vos no. vo. ve noi. ţie (ţi. vove ne. me+ne. fr. voi nouă (ne. I şi a II-a au păstrat numai 3 forme de caz: N. un francez. 66 . eu. care în limba română s-a constituit ca un indice al pluralului şi al persoanei a II-a singular. 3. vobis Ac. Dar dispariţia lui g are loc mai ales în cazurile cînd acesta este urmat de i. pentru a sublinia că anume al face o acţiune. îţi. Regula generală de evoluţie a sistemului vocalic latinesc în limbile romanice orientale constată dispariţia lui g intervocalic: magis > mai. mihi. prin analogie cu pluralul substantivelor masculine de declinarea a II-a şi al celor feminine de declinarea a IV-a. Opinii şi sugestii Cît priveşte evoluţia lui ego în eu. l-a pierdut pe g: it. nobis. care crede că diapariţia lui g în ego s-ar datora faptului că acest cuvînt. je. Printre altele. vouă (vă. mi). vos D. De exemplu: Me ne interogas? „Pe mine oare mă întrebi?” Formele nos şi vos. l-au substituit de s final cu i. prov.

rom. cu verbele la pers.. Forma ţi şi l-a adăugat pe î prin analogie cu forma îmi. tibi. urmate fiind de un verb care începe cu o vocală şi unde i din componenţa acestor două tipuri de pronume atone formează împreună cu o vocală un diftong ascendent (mi-aduc aminte. vocala a: miroase – amiroase. se adaugă. Aceste două forme au cîte două variante: una silabică – atunci cînd se plasează înaintea unei forme verbale reflexive (mi se pare. adesea. căpătînd o certă valoare semantică posesivă (geniu-ţi romantic. vove. a face un canton”. îţi au evoluat şi ele din motive condiţionate lingvistic. sg. Niciuna dintre aceste ipoteze nu poate fi acceptată. Am menţionat mai sus că formele de N. l-au pierdut încă în latina tîrzie pe s final.Un alt lingvist german. conform regulilor generale de evoluţie fonetică. a trecut în ă: 67 . e final neaccentuat din noile forme. cît şi în limbile romanice: it. vos > voi. cînd. După dispariţia lui g. Aşa şi în cazul pronumelui aton mi > ami > ămi > îmi (aici acţionează legea fonetică a + m + consoană > î). sînt urmate de un pronume aton (mi-o spui. Formele îmi. -are „a cantona. vos. pl. atît în latina populară. care apoi s-a vocalizat şi a devenit u. ţapuş – aţapuş. lămîie – alămîie. şi o altă formă. nos. fr. mihi. Formele mihi şi tibi au dat respectiv mi şi ţi conform regulilor generale de evoluţie fonetică (contopirea celor două vocale în una singură). inima-mi bate). 4. devenite în latina populară nove. prn i: nos > noi. l-au substituit pe s final prin analogie cu substantivele masculine şu neutre. pentru facilitarea pronunţiei. tu etc. după cum se vede. mai ales că în latina vulgară a fost atestată forma pao în loc de pago. asilabică – cînd se rostesc muiat. n-a suferit nici un fel de schimbări la N. care îl precedă pe g. unde g într-adevăr dispare atunci cînd este urmat de o. a IV-a. Evoluţia celorlalte forme ale pronumelor personale Pronumele latin tu. ţi-aminteşti). b intervocalic a trecut în v (fenomenul betacismului). nobis. scribo > scriu etc. o final neaccentuat din eo a evoluat în u: ego > eo > eu. Birt. ca în exemplele de tipul prehendere > a prinde. cu numeralul tres. tu. vobis. liberto > iert. Formele de D. E vorba de procesul fonetic numit proteză. conform regulilor generale de evoluţie fonetică. cu cele feminine de decl. tu. ţi-i alinţi). Formele de plural în D. ţi s-a spus) sau în cuplu cu un alt pronume aton (mi-l amintesc. l-au pierdut pe h şi pe b intervocalic. ţi-o faci) sau sînt plasate în postpoziţia unui substantiv. II sg. consideră acest fenomen pur latin şi atribuie căderea lui g vocalei e.

5. Formele de Ac. Şi în celelalte limbi romanice situaţia a rămas aceeaşi: lui. vos > voi. Declinarea pronumelui ille a suferit. Folosirea lui ille în această funcţie datează de foarte multă vreme. pre mijloc de voi – în mijlocul vostru. în cadrul cărora funcţia interogativă o avea particula ne. el devenise illuis. În limba română contemporană. Dar într-un şir de sintagme din limba română veche aceste forme existau şi se realizau acestea. franceză. în latina vulgară. înregistrate în diferite izvoare. prin genitivul analitic al pronumelor personale cu formă de Ac. pl. existau formele atone no. de rînd cu alte elemente lexicale: doauă oauă moauă. Evoluţia pronumelor personale de persoane a III-a Ca pronume de persoana a III-a. iar nă. vobis > vobes > vove > voue > vouă. în urma dispariţiei lui s final. Dezvoltarea formelor de Ac. O dată cu procesul invers de închidere a vocalelor (e > i). care mai tîrziu. o dată ce este comună tuturor limbilor romanice. Spre deosebire de formele de singular mi şi ţi. vă (după cum quod > că). prepoziţia de: de-a dreapta de menre – în dreapta mea. tu. Această fază de diftongare apare şi în cadrul unor forme dialectale. cele de plural nu au forme asilabice. care foloseşte pronumele latinesc ipse.: nos > noi. Pronumele mene şi tene au evoluat în mine şi tine conform legităţilor fonetice generale (e + n + vocală > i: bene > bine. pl. în mod obligatoriu. cu excepţia sardei. silaba accentuată se diftonga: noauă. Încă în latina populară. fiind monosilabice. – illui. au evoluat în nă.. înlăuntru de noi – înăuntrul nostru. corp comun cu forma pronominală. voauă. întrebuinţa demonstrativul ille. pronumele eu. vi. ploauă etc. latina populară. te. menglenoromână. la D. vendere > a vinde). G.nobis > nobes > nove > noue > nouă. au apărut formele ni. erau iniţial me. În textele vechi româneşti. Atestăm această formă şi în italiană. aceasta şi-a pierdut nuanţa interogativă. Forma vă a rămas pînă în zilele noastre. precedate de locuţiuni prepoziţionale adverbiale. de pregiur de noi – împrejurul nostru. retoromână. modificări adînci. noi. de regulă. e analogă cu a celor de N. sg. voi nu au forme de G. iar mai tîrziu. vo. făcînd. formele accentuate mene. după cum am văzut mai sus. În dacoromână aceste două forme au evoluat în una singură – lui. tene au luat naştere la început în componenţa propoziţiilor interogative. în encliză. 68 . pentru a face opoziţie cu vă. După cum am menţionat mai sus. La masc. în componenţa cărora întra. a trecut în ne.

Forma elu s-a menţinut mult timp. ea a devenit ton. hoic. illei. transformîndu-l în illoius. comun atît pentru masculin. Cercetările dialectologice ne demonstrează că formele cu l΄ palatalizat se menţin în sudul Dunării (el΄i) şi în macedoromână (iel΄i). care în latina populară devine ella. exista şi illic. illo şi Abl. Evoluţia de mai departe a acestui pronume a decurs pe aceeaşi cale. În rezultatul ecestei evoluţii. Astfel. şi declinat ca acesta din urmă: ill-hoius. Philippide în privinţa evoluţiei lui ea. prin trecerea lui i iniţial în e şi reducerea lui ll la l. Deoarece latina tîrzie tindea să uniformizeze declinarea pronumelor cu cea a substantivelor. ille din latina tîrzie a ieşit din uz. quoius au influenţat asupra lui illius. care era considerat ca un compus al lui ille + hic. porcella. forma illu a devenit elu. formele obişnuite ale lui hic şi quid au fost mult timp hoic şi quoi. Evoluînd din eală. illi. s-a întîmplat că ille l-a influenţat pe quid. alături de ille. Din Ac. Astfel. Mai tîrziu. feminin. El presupune că illa > ella > ela > eală > eauă. cuius. vitella etc. i final îl palatalizează pe l. În acest timp. illum. illo pentru masculin şi illae pentru feminin. adică ll intervocalic urmat de a a dispărut: ella > ea. s-a ajuns la illuis >elluis > ellui > lui. Schimbările survenite la masculin s-au răsfrînt şi asupra femininului. ill . cui. au apărut formele queius. 69 .hoi. iar în unele limbi romanice a rămas forma lei (retoromână. respectiv. făcîndu-l să dispară: elli > eli > el΄i > ei. Astfel de forme diferenţiate căpătau şi alte tipuri de pronume personale: ipso – ipsae. transformîndu-l în illoi. se întîmpla ca alături de D. Ille. illo (în locul clasicului illi) se creează o formă unică – illu. existau. quoic au trecut la huius. După ce illo şi illae s-au constituit în latina vulgară. isto –istae. aveau să intre în uz şi alte forme analogice. folosită şi ca N. Vom reveni la aceste forme cînd vom cerceta alte tipuri de pronume. bunăoară. u final dispărînd în procesul general de reducere la nume abia prin secolul al XVIII-lea: elu > el. quei. Mai există o părere a lui Al. De aici reiese că hoic şi quoi l-au influenţat pe illo. În sfîrşit. care au evoluat în dacoromână lei > ei.-D. cît şi pentru feminin. Această transformare a fost favorizată de faptul că. Forma de masculin plural a evoluat astfel: illi > elli. să se creeze.La G. despre care vom vorbi mai jos. cu timpul. s-a ajuns la formele illois – illaeius. cînd hoius. ca şi a substantivelor feminine ce aveau în componenţa lor elementul ella (stella. s-a creat forma unică illa. iar forma eauă a dat naştere pronumelui neaccentuat o. La feminin. italiană) sau l΄ei (menglenoromână).). D. după modelul illeius. hui. quoius. Aşadar. cu care era adesea asociat în frază. genitivele hoius. formele illeus – illaeius. pe parcursul evoluţiei ulterioare. nu putea să rămînă izolat de hic şi de quid. forma de N.

I şi a II-a. au evoluat exact ca cele de N. sub influenţa lui hic.: ellu > el. a final > ă şi forma eauă devine uă. apocopa primei silabe neaccentuate a dat forma lui. illi a dat naştere formei atone i: illi > elli > li > i. care. ellae > ele. devenind l: întreabă-l. îşi pierde silaba iniţială. a din componenţa pronumelui ella formează cu u un diftong (vădzutu + a. 70 . care s-a identificat cu D. Forma de G. forma o a derivat din pronumele ella. Formele accentuate de Ac. Forma unică de N. bunăoară. se mai utilizau şi pronumele ipse şi idipse. L capătă un î protetic. li sînt în rezultat al evoluţiei formelor de Ac.. ella > ea. şi anume i (plin.-D. ulterior.-Ac. sesizată de Al. Fiind folosit adesea după formele verbale de gerunziu şi participiu terminate în u. mai există o variantă poziţională. respectiv. Textele vechi îl înregistrează cu această formă: lu întreabă. quid. silabic). illaei.-Ac. Pentru G. în una > ună > uă > uo >o. Formele neaccentuate de D. adapă-l. după ce a dispărut silaba întîi neaccentuată. Philippide eauă. i a căpătat un î protetic. Le a derivat de la forma de feminin plural N. prin analogie cu formele atone de pers. ce aveau. Alte tipuri de pronume personale În latina populară. illu (ellu). ellorum > lorum > loru > lor. ca şi articolul substantival nehotărît. La feminin singular. După pierderea silabei iniţiale. din latina clasică illius. sg. a fost substituită în latina tîrzie cu illoi. 6. devenind lu. Genitivul feminin sg. elli > ei. Formele neaccentuate însă au urmat o altă cale de evoluţie. în urma procesului de haplologie şi a monoftongării diftongului latinesc ae în e. Paralel cu formele tone de G. a devenit laei. Pe lîngă formele i şi îi.Forma de feminin plural suferă următoarele schimbări: illae > ellae > eale >ele.-D. le. devenind silabic: îl. capătă un î protetic. forma illorum se folosea în latină pentru ambele genuri. învaţă-l etc. lu l-a pierdut pe u final. devine le. formele hoic. Aflat în postpoziţia verbului. vădzîndu + a). fiind plasată în prepoziţia verbului. Cea de masculin. evoluează. apoi cu ellui. care. pentru amîndouă genurile se dezvoltă forma atonă ĭ (semivocalic). masc. În cele din urmă. pl. quoi. Dispariţia lui l după palatalizarea şi modificarea diftongului latinesc ae în e a dat naştere formei ei. care. care s-a format datorită procesului fonetic numit haplologie. alături de pronumele ille. devenind îi. Mai tîrziu. ellae. apărut prin analogie cu ellui. şi anume de la varianta populară. devenind îi.

căpătăm forma însu. derivat de la dominus > domnu > domn + pronumele posesiv ta (tale). Pronumele de reverenţă Acestea c-au creat pe teren romanic. epsu > ensu. un morf distinct al numelor masculine la singular). idipsae > edipsae > depsae > densae >dînse+le > dînsele. Avînd legea de evoluţie a vocalei e+n+cons. În latină. care au evoluat.. 7. care a evoluat exact ca şi pronumele de tipul ipse. şi astăzi avem în limba română formele într-însul. ca şi alte tipuri de pronume. sa (sale). genul şi numărul: pers. ei. în special. dintre. apoi epsu (vocala finală e > u. pers. dintrînsul. ipsa > epsa > ensa > însă+a > însa. Deci: ipse > epse > epsu > ensu > însu+l > însul. respectiv. ataşat în encliză. pe baza termenului de adresare domnia. cu excepţia că vocala iniţială a acestuia a suferit procesul aferezei: idipse > edipse > depsu > densu > dînsu+l > dînsul. în între.Deschizîndu-şi. indică persoana. La acestea s-au adăugat formele de gen şi număr ale articolului substantival definit. Pronumele îns s-a întrebuinţat. dumnealor (numărul plural). mai exista pronumele idipse. Alteţea etc. a dat naştere formelor speciale de pronume personale. astfel. de inter. Împărăţia. per inter. idipsi > edipsi > depsi > densi > dînşi+i > dînşii. ipse devine epse. devenind. II: dumneata. numai construcţia cu termenul domnia. vocala iniţială. În limba veche. printre. în afară de domnia cum ar fi: Măria. existau o serie de construcţii cu pronume posesive şi alţi termeni de adresare. Posesivul din cadrul acestor formaţiuni. 71 . voastră sau pronumele personal în G. cu prepoziţiile latineşti inter. idipsa > edipsa > depsa > densa > dînsă+a > dînsa. prin contaminare cu pronumele posesive. regresivă. > î. În continuare. Dintre acestea. printr-însul etc. lor. ipsae > epsae > ensae > înse+le > insele. lui. numite apoi reverenţiale (de politeţe). prin contact din punctul de vedere al locului de articulaţie) şi. III: dumnealui (genul masculin). Luminţia. în felul acesta. dumneaei (genul feminin). p este asimilat de s (asimilare consonantică. ipsi > epsi > ensi > însi > înşi+i > inşii.

forma şi capătă un î protetic. devenind nişte istorisme. supuşenia oarbă. sine a evoluat. I şi a II-a: forma de D. dumneavoastră. ca şi mine. tine. domnia sa. Aceste texte mai păstrează şi forme de pronume reflexive compuse. Pronumele reflexive În latina clasică.. se. ca şi orice nume în G. Aceste forme erau de pers. care. echivalent uneori cu tu. Alteţea Sa etc. Formele dumneata. Formele sibi şi se au suferit o evoluţie identică cu cea a formelor cazuale respective ale pronumelor personale de pers. sui. sibi > sii (disparibia lui b intervocalic) > sie (deschiderea lui i neaccentuat în e). Gradaţia acestui respect este următoarea: mata – un respect ce ţine mai mult de relaţiile familiare. Forma de Ac. sinemi: Dziseră cătră eişi: nu poci eu să fac sinemi nemică (Dosoftei). respectiv. Forma de G. pronumele reflexiv avea 3 forme cazuale: G. îţi. cînd formele accentuate sînt urmate de cele neaccentuate: sieşi. arătînd stima. şi-au restrîns sfera de întrebuinţare sau au dispărut din uz. синpe. respectul vorbitorului faţă de interlocutori sau faţă de o altă persoană care lipseşte la discuţie. Evoluia celorlalte tipuri de pronume 1. a căpătat forma n´eata. ca şi construcţiile mai vechi Măria Ta. forma dumneata. mata s-au păstrat în limbă datorită faptului că au căpătat un nou conţinut semantic. sibi Ac. din se + particula interogativă ne: sene. сїђ. În condiţiile actuale de dezvoltare a societăţii. În textele vechi. a fost refăcută în limba literară în mata. apoi l-a închis pe e în i. domnia lui. cиђ etc. a dispărut din uz din cauza omonimiei cu pronumele posesive. îi). marcînd posesorul. III. 72 . sui D. sineş. forma sie are diferite forme: сие. construcţiile de tipul domnia voastră. devenind îşi. Aceste compuse însă nu s-au păstrat în limba română modernă. îl. Luminăţia Voastră. miere – n´ere). > i (dacă e urmat în silaba următoare de un e): sine. si > şi (trecerea lui s+e (i) în ş). fiind sesizată ca o palatalizare dialectală (se miară – se n´ară. cînd a dispărut asuprirea omului de către om şi. fără distincţie de gen şi număr. conform legităţii generale e+n+voc. Prin analogie cu pronumele personale (îmi.În unelesubdialecte româneşti. prin faza intermediară duneata (disimilarea lui m). şi dumneavoastră – cea mai mare gradaţie de politeţe. dumneata – o gradaţie ceva mai mare.

persoană şi număr. mellus > miel). în rezultatul sincopării vocalei e în poziţie de hiat.-Ac.2. feminin. limba literară a recurs la formele meu şi mei. sus la N. sus. vestrum. la palatalizarea lui m în n: mintă >n΄intă . sic erit et tus pro tuus”. mei a devenit mi. Pronumele posesive pentru u n s i n g u r p o s e s o r au evoluat de la formele de N. şi mum. sa. miercuri > n΄ercuri. pentru N. Toate aceste scurtări au dus la destrămarea declinării pronumelor posesive. la început în teus. în urma reducerii consoanei finale s. a apărut şi forma mele. se mai utilizează forma regională meauă. sum la Ac. După modelul lui tus. şi sensul de mai multe obiecte posedate pentru un singur posesor. în felul următor: La persoana I masculin meus. al XVI-lea: mieu. formele pline meis. 73 . genetivus mi. nostrorum. La fel. Formele cu ĭ (iot) au dus. care marchează. O sincopare similară cu cea a formelor de singular s-a produs şi la formele de plural. tum. fie de la cea atonă. Ca şi în celelalte cazuri. Această formă este atestată în variantele textelor vechi din sec. care au derivat fie de la forma tonă. În textele vechi. totodată. apar de timpuriu şi formele sincopate mus. ca şi în cazul celorlalte părţi de vorbire. sistemul pronumelor posesive a suferit schimbări esenţiale. La pers. după modelul meus. Forma de feminin singular a venit direct din latinescul mea. forma de G. tus. vestrorum au evoluat respectiv în mis. sanitatem > sănătate (i neaccentuat > e > ă). meus > mieu. Exact la fel a evoluat şi forma mei din miei pentru masculin plural. Astfel. dativus mo. tuus. accusativus mum. iar forma de D. Prin analogie cu forma de G. suus de N. Cît priveşte trecerea lui e în ă.. Despre aceste forme de pronume posesive vorbeşte gramaticianul Virgiliu: „Sunt et alia pronomina ut mus. Pronumele posesive În latina vorbită. e > ie (vitae > vieţi. nostrum. Ca rezultat. atunci cînd e urma după o consoană bilabială sau labiodentală. şi de plural a substantivului stea –stele. II-a masc. apar forme sincopate ca ta. a dat forma meu. suis. meo a devenit mo. în limbile romanice s-a păstrat numai cîte o singură formă pentru fiecare gen. paralel cu formele pline meus. această transformare corespunde regulii generale de evoluţie a sistemului vocalic latinesc: bonitatem > bunătate. tău a evoluat din latinescul tuus. mieu > n΄eu. sis. care era făcută prin analogie cu substantivele feminine la forma nehotărîtă de tipul stea – steauă. Astfel. melem > miere. în latina populară. Evitînd palatalizarea.

tăi. pentru pers. La plural masculin. lor. sînt atestate două forme ale acestui pronume: săi şi sei. masc. ultima forma (său) fiind caracteristică şi pentru limba română modernă. latinii se puteau exprima atît Fillii amant suum patrem. cît şi Fillii amant illorum patrem. metateza nostre. sg. forma sincopată sa (cea plină era sua) s-a menţinut intactă. măsi-i. Formele pentru m a i m u l t e o b i e c t e p o s e d a t e la pers. prin trecerea lui e accentuat în ă. posesivele autentice păstrîndu-se doar în componenţa termenilor de rudenie. ta pentru un singur posesor şi un obiect posedat. sînt atestate două forme ale acestui pronume: forma mai veche seu (facu voie trupului seu – Dosoftei) şi său (a tot rodul său – ibidem). dintre care ultima apare în mod sporadic: pornitu-s-au cu moldovenii sei (I. La feminin. În textele vechi. e > u ca marcă a masculinului singular) s-a menţinut pînă în prezent. sa. tale. forma sale este o formaţie analogică cu mele. ilalei. sale. S-a întîmplat că în limba vorbită adjectivele posesive autentice aproape că au fost completamente substituite de cele personale în G. ei. În textele vechi. în cadrul cărora posesivele capătă uneori nişte forme mult distincte decît cele literare: tat-su. frat-niu etc. şi formele de G. Formele pronumelor posesive pentru mai m u l ţ i p o s e s o r i s-au dezvoltat pe baza formelor unice de gen şi de număr. La pers. pronumele seus. La pers. ale pronumelor personale de persoana a III-a lui. dintru împărăţia ta etc. săi este o formaţie analogică cu mei. I sg. III-a masc. au apărut într-o perioadă destul de timpurie a românei şi sînt întîlnite în cele mai vechi texte: ochiul tău prostu. Tendinţa de a folosi formele de G.. apărute încă în latina populară. în limba română. forma unică nostru (< noster. datorită valorii semantice de apartenenţă pe care o are cazul G. Formele tău. mele). săi. În limba română contemporană s-a stabilit forma săi. ca şi forma mea. II-a.Forma de feminin ta a venit direct din latina populară şi a rămas intactă pînă în prezent. de asemenea. Neculce). La feminin plural. la pers. III-a se folosesc. Paralel cu formele pronumelor posesive său. II-a (tăi. 74 . ale pronumelui personal în locul celor posesive exista încă în latină. tale) au evoluat prin analogie cu cele de persoana I (mei. devine său. care este o formaţie analogică cu meus. descendente din pronumele latineşti de depărtare illui. illorum. Astfel.

nu pot să se exprime decît Les enfants aiment leurs parantes „Copiii îşi iubesc părinţii lor”. ipse. idem) au dispărut. care încep să fie întrebuinţate. pentru indicarea acestor raporturi.-Ac. II-a sg. lor. 3. Pronumele demonstrative În sistemul pronumelor demonstrative din latina clasică au survenit schimbări radicale. ale pronumelor demonstrative de depărtare au suferit anumite schimbări de ordin fonetic: vocala iniţială e s-a deschis în a. mai tîrziu. pe cînd în celelalte limbi romanice aceste pronume s-au format din pronumele latinesc ipse. Francezii. masc. în funcţie de pronume posesiv ce indică m a i m u l ţ i p o s e s o r i şi mai multe obiecte p o s e d a t e . Atît forma de feminin vostra > voastră. Aceasta însă nu însemnează că în latina populară şi în limba română veche.ipse). în limba română actuală se foloseşte pronumele personal în G. De aceea. valoarea demonstrativă a acestor pronume slăbeşte. Pentru pers. au stat formele compuse ale lui ille şi iste cu particula de întărire ecce. în care pronumele posesive pentru mai mulţi posesori şi mai multe obiecte posedate (свой. au trecut printr-o evoluţie fonetică firească. din latina populară vester >voster (prin analogie cu noster) > vostre (are loc metateza) > vostru (e > u ca marcă a unificării masculinului). în rezultatul căruia s-au obţinut două variante: eccelu şi eccestu. Forma unică de pers. Datorită cumulării mai multor funcţii. sale. eccum tale „cutare”.Forma de masculin plural nostri a evoluat conform regulii generale: grupul str + i final > ştr: nostri > noştri. în funcţie de pronume demonstrative apar fie două pronume (ille . formele de N. iste. Acest lucru se datoreşte şi influenţei slave. La baza creării pronumelor demonstrative. Forma noastre a suferit şi ea o evoluţie firească: nostrae > nostre (ae se monoftonghează) > noastre (o urmat în silaba următoare de o vocală deschisă sau semideschisă > oa). III plural. sale: Creştinii trebuie să iubească pre dzeii săi. cc s-a simplificat în unul singur: 75 . is. cît şi ambele forme de plural vostri > voştri şi vostrae > voastre. nu se foloseau pronumele săi. pronumele posesive autentice nu şi-au păstrat această funcţie. în limba română. ca şi românii. funcţa lor fiind preluată de ille. Ulterior. своu) seamănă întrucîtva cu pronumele româneşti săi. Unele forme (hic. Nici în limbile romanice occidentale. fie că se adaugă înaintea pronumelui particula de accentuare ecce sau eccum: ecce ille „acel”. Încă în latina populară s-a început un proces de contaminare a particulei ecce cu pronume ellu şi iste. şi cu valoare de pronume personale sau ca determinative ale numelui.

ecce+ ella > acea.ecce+ellu > acelu > acel. 76 . ecce+ elli > aceli > acei. ecce+ellae > acele.

aceastălaltă. ecce+istae > aceste. diferite variante ale acestor forme: cie. vocala a: acela. De asemenea. aceasta. În limba română. împreună cu pronumele demonstrative de depărtare. aceiaşi. ecce+isti > aceşti. cel.. în calitate de epiteză. două tipuri de pronume: unele cu forme pline (accentuate) şi altele cu forme scurte (neaccentuate). Textele vechi atestă pronumele demonstrative cu afereza lui a: cest. illae > ellae > ale > ălea. ecce+ ellorum > acelor. ceşti. care provin direct din pronumele demonstrative latineşti istu şi ellu: istu > estu > ast > ăst. ea a trecut aceeaşi cale de evoluţie. ceal. Se întîlnesc. ecce+ista >această.Formele de G. Atît demonstrativele de depărtare. atunci cînt se află în postpoziţia unui substantiv sau îl substituie. aproape totdeauna. acesta. cestele. pentru singular şi plural au evoluat cu participarea formelor corespunzătoare de articol substantival definit: ecce+ ellui >acelui. Din această îmbinare au evoluat pronumele demonstrative de apropiere: ecce+istu > acest. ca şi îmbinarea ecce+ ellu. a contribuit la formarea pe terenul limbii române a pronumelor demonstrative de identitate: acelaşi. folosind pentru aceasta pronumele nehotărît altul: celălalt. cealaltă. cele de diferenţiere. 77 . illa > ella > ala >aia. illi >elli > alli >ali > ăia. 4. isti >esti > asti > ăşti. acestor. acestelalte. aceleaşi. aceea. aceştilalţi. Aceste forme s-au păstrat în limba română contemporană datorită tendinţei limbii de a-şi crea. cît şi pe bază de material intern. istae>estae>aste. Pronumele nehotărîte În dacoromână.-D. cii. acestuiaşi. prin mijloace interne. ista > esta > asta > astă. cît şi cele de apropiere. s-au dezvoltat o serie de pronume nehotărîte atît pe baza prototipurilor din latină. Particulă de întărire şi. limba română şi-a creat. Celelalte forme s-au dezvoltat din îmbinările cu formele cazuale ale lui istu: acestui. precum şi forme articulate: ceştii. Cît priveşte îmbinarea ecce+istu etc. ceste. Sînt atestate şi cazuri de folosire a particulei de întărire împreună cu pronumele demonstrative: acestaşi. ceilalţi. celelalte. ecce+ ellaei > acelei. capătă. aceia. aceeaşi. de asemenea. pronumele demonstrative de depărtare şi cele de apropiere au forme prescurtate. aceştia. acestălalt. ille > ellu > alu > ăla. încă o clasă de pronume demonstrative. acestei.

avînd variante de gen şi număr şi doar uneori varianta de caz tuturor. quem a stat la baza formării pronumelui cine. care (provenit din qualem prin trecerea lui l intervocalic în r. quem. număr şi caz. acestea capătă formele cazuale pentru G. orişice. carii. prin analogie cu alte forme pronominale. care. quid. forma quem. nescio+quem+ne>neştine. neque+unus > niciunul. nescio+quem+ne>neştine. unii. căpătînd forme de gen şi număr: carele. a numeralului cardinal latinesc de tipul unus. articolul substantival definit. vreunele. multae. ceva. Pronumele interogativ-relative Limbile romanice orientale au dezvoltat drept pronume interogativ-relative părţile de vorbire latineşti qualem. Printre formele compuse atestăm: neque+unus > niciunul. multe). quantus. orişicui. Printre cele simple menţionăm: alter > alt (cu variantele altul. Intrînd în sistemul pronominal. evident. 5. dispariţia lui m final). s-au constituit. te. fiştece. Împreună cu particula interogativă ne (ca şi me. fiştecine. au complinit. toate). în limba română veche. ele se subdivizează în forme s i m p l e şi c o m p u s e. d) conjunctivul amputat al verbului a fi + un pronume relativ: fiecare. vreunii. alţii. Pronumele latinesc quid avea la Ac. iar uneori şi independent. cărora. pe calea îmbinării de elemente deja formate. toţi. carea. căruia. c) un pronume relativ + particula postverbală volet: careva. În limba română contemporană. multa. prin compunere. oarecine. b) verbul volet + particula şi + un pronume relativ: orişicare.-D. fiece cu variantele în componenţa cărora intră şi verbul a şti: fiştecare. unul (cu variantele una. multi. mult (cu variantele multă. cîtva. fiecine. orişicît. eccum + talis > cutare. vreo. provenite din formele latineşti multus. vreunor. unele) a venit din utilizarea frecventă pe lîngă nume. care se folosesc doar regional. toată. o serie de pronume nehotărîte noi: a) particula vare + un pronume relativ: oarecare. şi-a ataşat articolul substantival definit. 78 . oarece. vere+ unus +ille > vreun. carele. orişicine. eccum + tantus > atît. pentru evidenţierea formelor de gen. altele). eccum + tantus > atît.Cît priveşte pronumele nehotărîte moştenite din latină. alta. căreia. eccum + talis > cutare. cineva. Pe teren romanic oriental. mulţi. totus > tot (cu variantele totul. se).

s şi u final dispar). n urmat de t este disimilat de acesta. 79 . 247-252. 123-125. de formele categoriale temporale ale modului indicativ al diatezei active. în textele coresiene de la Maramureş şi în unele graiuri. Chişinău.Forma latinească de D. Pronumele negative În limba română. Curs de gramatică istorică a limbii române. Editura Cartea Moldovenească. pe quod. e din silabele iniţiale ale acestor pronume > i. 1964. p. I. Schimbările mari în sistemul verbal al latinei populare se datorează factorilor de ordin intern: a) tendinţa latinei tîrzii spre analitism. Istoria limbii române. conform unei evoluţii clare. forma nimărui. Rosetti. Din bibliografie: 1. Ambele forme. quuius > cui a suferit doar schimbări de dispariţie a sunetelor finale s şi u. Deci nemeni > nimeni. în primul rînd. deoarece în slavă aceleaşi pronume au formele никто şi ничто. devin respectiv nemeni şi nemică. 6. există două pronume negative: nimeni şi nimic.-D. Preliminarii. Ambele sînt nişte formaţii compuse din latina populară: a) nec hominis. Cît provine de la quantus (qu urmat de a devine c. africatizării lui qu+i>č şi trecerii lui i în e. fiind supuse procesului fonetic de epiteză. vol. 1964. 2. Sub influenţa limbilor slave. Pronumele nimica are forma palatalizată a nazalei: n΄in΄ica (n΄in΄icuţă). a căpătat. Pronumele latinesc quid îl substituia. pronumele quid > ce. În textele vechi. Pronumele nimeni a fost supus procesului fonetic de rotacism şi la G. grupul consonantic qu (dacă nu era urmat de o vocală anterioară) > c. Bucureşti. şi nemica > nimic. pronumele cui era însoţit uneori de particula şi: Dă lui şi cuişi de în sămînţa lui). deoarece în română nu există nici un cuvînt care ar începe cu grupul consonantic nt. Evoluţia verbului. Restructurarea morfologiei verbului în sfera modului central – indicativ Modificările ce au avut loc în cadrul sistemului verbal latinesc şi restructurările din morfologia verbului în general ţin. Al. a + n + cons. a evoluat în nemini şi la început însemna „nici un om”. > î. p. În urma dispariţiei lui d final. b) nec mica „nici o bucăţică” > nemică. în latina populară. Modul indicativ al diatezei active 1.

formele latineşti de prezent la pers. imperfect. ca şi în româna contemporană. sintetico-analitic. care în latină aveau următoarele forme: canto cantas cantat cantamus cantatis cantant Calea de evoluie a acestor verbe a fost diferită. dar nu lauzi. V dormitis > dormiţi. Să analizăm cum au evoluat cele 6 clase de verbe: 1. Evoluţia formelor de indicativ prezent În limba latină. cantat > canta > cînta > cîntă. La clasa I de verbe se refereau verbele latineşti de conjurarea I (canto. sistemul verbal latinesc flexionar a suferit restructurări considerabile şi. acestea datorîndu-se anume procesului analogiei cu formele verbale de conjugarea a IV de tipul dormi. s-au creat un sistem calitativ nou. cînţi. trebuiau să dea reflexele laudă. II laudas. Datorită acestor factori. perfect simplu şi mai-mult-ca-perfect. I. Formele verbelor la prezent au suferit un şir de modificări. cum sînt în limba contemporană. cantas etc. cîntă. Tendinţa spre analitism a constituit unul din factorii principali care au dus la crearea formelor analitice de perfect şi de viitor. VI au fost supuse unor modificări pur fonetice: I III canto > cantu > cînt. Formele de pers. Procese fonetice condiţionate lingvistic au suferit formele de conjugare moştenite din latină la paradigmele timpului prezent. 80 . IV cantamus > cantamu > cîntam > cîntăm. IV. prezentul indicativ al verbelor durative exprima o acţiune prezentă imperfectă. Ele s-au creat pe baza analogiei cu formele verbelor de conjugarea a IV-a: II dormis > dormi.b) acţiunea legilor de evoluţie fonetică. 2. III. în rezultat. precum şi celor determinate de procesul analogiei. Conform legilor fonetice. -are). în rezultatul dispariţiei sunetului final s. VI cantant > canta > cînta > cîntă Celelalte două forme (II – cantas şi V – cantatis) au fost supuse modificărilor de natură fonetică. iar indicativul prezent al verbelor momentane – o acţiune imediat viitoare şi perfectivă. c) legea analogiei.

II dormis > dormi(s) > dormi. Clasa a III-a o alcătuiau verbele de conjugarea a IV-a de tipul dormio. care îl sincopează pe i intervocalic: dormo > dormu > dorm. cantatis > cantati > cîntaţi. care în latină aveau următorul aspect: I taceo IV tacemus 81 . VI dormiunt > dormu > dorm. a III-a (dormit) şi a V-a (dormitis).. sufixul ataşîndu-se la toate cele 3 persoane de singular (I. Au fost supuse modificărilor şi pers. venit în latina populară odată cu împrumuturile greceşti: I vînez II vînezi III vînează IV vînăm V vînaţi VI vînează 3. -ere.Deci cantas > canti > cînţi. Clasa a IV-a o formau verbele de conjugarea a IV de tip sufixal. În rezultatul modificărilor fonetice. la pers. III) şi la a III-a plural (VI): I întîlnesc II întîlneşti III întîlneşte IV întîlnim V întîlniţi VI întîlnesc 5. La clasa a II-a de verbe (cele de conjugarea a II-a de tipul venare) evoluţia formelor de prezent a fost aceeaşi. V. cu deosebirea că la tema infinitivului s-a adăugat sufixul gramatical –ez. 4.ire. În flexiunea celei dintîi forme. mai întîi. de tipul a întîlni. La clasa a V-a se referă verbele de conjugarea a II-a de tipul taceo. 2. t > ţ: dormiti > dormiţi. sub influenţa lui i. pers. cu sufixul de provenienţă grecească –esc. V dormitis > dormiti > dormiţi. care aveau în latină următorul aspect: I dormio II dormis III dormit IV dormimus V dormitis VI dormiunt Formele date au fost supuse unor schimbări fonetice condiţionate lingvistic. III dormit > dorme > doarme: IV dormimus > dormimu > dormim. Aceasta priveşte. dormiunt > dormu > dorm. I (dormio) şi VI (dormiunt). sistemul de forme capătă aspectul: I dormio > dormo > dormu > dorm. II. i > e: dormi(t) > dorme > doarme.

Clasa a VI-a o alcătuiesc verbele de conjugarea a III-a de tipul duco. Acad. Pers. Al. c) evoluţia desinenţelor. b) modificarea accentului. îmbăt >îmbeţi > îmbată (bibĭto). IV ducimus > ducimu > ducemu > ducem. (taces). în –ire (doirmio. (tacetis. -ere. Ele au căpătat aspectul: II taces > tacis > taci. au evoluat şi altele care aveau un e precedat de o labiodentală în temă: înfăş > înfeşi > înfaşă. e la pers. Celelalte forme (II ducis. 6. s-au produs anumite schimbări şi în tema unor verbe. V tacetis > taceţi. II sg. tacent) au fost influenţate de formele verbelor de conj. II şi a la pers. -ire): II ducis > duci. I a parcurs următoarea cale de evoluţie: taceo > tacio > taco > tacu > tac. IV de tipul dormio. Aceste schimbări au fost cauzate de mai mulţi factori: a) acţiunea legităţilor fonetice generale. VI tacent > tacunt > tac. d) legea analogiei. II şi III pl. I. VI ducunt > ducu > duc. e) alternanţele fonetice. V dicitis) au fost influenţate de formele conjugării a IV-a cu infinitivul Pe parcursul evoluţiei formelor de prezent. III ducit > duci > duce. .II taces III tacet V tacetis VI tacent Forma pers. Patru dintre formele date au evoluat pe cale pur fonetică: I duco > ducu > duc. Rosetti susţine că la unele verbe care aveau e în temă s-a dezvoltat pe cale fonetică alternanţa vocalică ă la pers. III singular: apăs > apeşi > apasă (appēnso). V ducitis > duciţi > duceţi. care în limba latină aveau următorul aspect: I duco II ducis III ducit IV ducimus V ducitis VI ducunt. Prin analogie cu verbele de acest tip. 82 .ire.

treci. c) accentul rămîne neschimbat în toată paradigma prezentului numai la clasa a VI-a de verbe (cele de conjugarea a III-a: trec. vei. IV : laudas > laudis >lauzi: Există forme de prezent care în limba veche aveau alt aspect al temei în raport cu cel din limba română contemporană: purceade > purcede. va. vrem. formele de prezent reprezintă două grupuri mari: a) cele cu accentul pe sufix (verbele de tip sufixal din clasele II şi IV). volere. III habet > havet > aet > a. a fi şi a voi Schimbări mari au suferit formele de prezent ale verbelor habere. trece. āpplico >apléc. aţi. pe cînd la persoanele I şi II plural accentul cade pe flexiune: tremurăm. vor. III sg. la celelalte clase de verbe păstrîndu-se numai la pers. VI volunt > voru > vor. trecem. V voletis > vuleti > vureti > vreţi. a verbelor de conj. II velis > veli > vei. arunc etc. tremuri. (veţi) III volet > vole > vore > voare > va. tremură). Cît priveşte formele de prezent cu accentul pe radical. I şi-a modificat vocala finală a temei datorită analogiei cu persoana respectivă a verbelor de conj. trec). aemu > amu >am. II habes > havi >ai. 3.). esse atît la formele lor pline (predicative). IV habemus > havemus > (avem). tremuraţi. (are) VI habunt > avunt > (au) Verbul voleo. II sg. Evoluţia verbelor a avea. b) atone: voi. şi III pl. veţi. grăiaşte > grăieşte etc. cît şi la cele auxiliare. treceţi.) şi paroxitone (tremur. (tremur. b) cu accentul pe radical (celelalte verbe). 83 . IV volemus > vulemu > vuremu > vrem. vrea. ele sînt oxitone (adun. Formele de prezent cu accentul pe sufix au fost moştenite din limba latină cu acest accent. vom.ere a evoluat astfel: I habeo > habiu > aibu > amu. Anume de aici provin ambele paradigme ale prezentului cu formele: a) tone: vreau. vor. vrei.. II. aduc. vrei. laud etc. V habetis > havetis > (aveţi). -ere a suferit următoarele modificări fonetice: I voleo > voliu > voiu > voi. Verbul habeo.Pers. d) o serie de verbe şi-au mutat accentul radicalului de pe antepenultima silabă (proparoxiton) pe ultima (paroxiton): ālligo >alég. Cît priveşte locul accentului. I.

VI: săntem. 4. pers. sînteţi. Evoluţia formelor de imperfect Pe parcursul evoluţiei sale de la limba latină la limbile romanice. vocala e. IV şi V – prin analogie cu pers. -iebam (audiebam). îi.. pers. e. formele de imperfect au suferit modificări atît în temă.ībam. VI (sînt). – prin analogie cu pers. Încă în textele vechi apar formele atone şi asilabice –i. II sg. II –ēbam. -ēbam (dicēbam). După cum vedem. -ēbam. -s. III sg. îs Formele scurte ale lui esse sînt creaţii mai vechi: din paradigma latinească s-au păstrat doar formele est. a evoluat prin analogie cu pers. se obţine un sistem opoziţional din 3 flexii: -ābam. prin analogie cu verbele de conj. I sg. s-a adăugat în calitate de epiteză. i. Imperfectul avea următoarele terminaţii: -ābam (narabam). cît şi în flexiune. În cele din urmă. la prezent indicativ următoarea paradigmă: I sum II es III est IV sumus V estis VI sunt sunt (sînt) (s. s. îs) esti >eşti. din paradigma conjugării verbului latinesc esse la prezent. Prin proteza lui î s-au creat forme scurte de sine stătătoare îs. îi sîntem sînteţi sînt.Verbul esse avea în latină. III. Formele imperfectului în limba latină erau următoarele: I II cantabam cantabas IV cantabamus V cantabatis VI cantabant III cantabat I dicebam IV dicebamus V dicebatis VI dicebant II dicebas III dicebat I II audi(e)bam audi(e)bas IV audi(e)bamus V audi(e)batis III audi(e)bat VI audi(e)bant 84 . V: eşti. Flexiunea de la conj. la pers. pers. sunt şi estis. III -iebam se confunda cu cea de la conj. est(e) > este. forma verbală e. De aceea. treptat. pentru ambele conjugări s-a stabilit terminaţia –ēbam.

coincid: I cantaba(m) I II dicebam dicebas I audi(e)bam II cantaba(s) III cantaba(t) VI cantaba(nt) II audi(e)bas III audi(e)bat VI audi(e)bant III dicebat VI dicebant Persoanele I şi II pl. care a devenit caracteristică pentru toate verbele la pers. habere. rupere. caracteristic pentru majoritatea verbelor de conj. perdere). venire) şi pentru unele verbe de conj. a II-a (pependi. II. caracteristic pentru unele verbe de conj. pendere) şi pentru o parte a verbelor de conj. a III-a (credidi. mai exact diftongul au. Evoluţia formelor de perfect Limba latină a cunoscut cîteva forme de perfect: a) perfectul în vi. ardere). audiebamus > audzeam > auzeam. e) perfectul sigmatic (în si) caracteristic pentru unele verbe de conj. a III-a (cognovi. ridere. monui. bibi. a II-a (risi. 5. precum şi pentru unele verbe de conj. a II-a (prandi. a IV-a (veni. dar mai ales pentru verbele de conj. III plural. a III-a (dixi. a II-a (complevi. mutavi) şi a IVa (venire. şi IV pl. cognoscere). monere). III sg. la pers. III pl. dicere). s-a adăugat i final ca marcă a acestei persoane. videre). la pers. steti. prandere.În rezultatul modificărilor fonetice. credere. arsi. s. perdidi. s-a adăugat terminaţia m prin analogie cu persoana I pl. audiebatis > audzeaţi > auzeaţi. dicebamus > dziceam > ziceam. dicebatis > dziceaţi > ziceaţi. II sg. complere). Acest tip de perfect mai era caracteristic şi pentru unele verbe de conj..I (mitare. I (dedi. c) perfectul cu radicalul reduplicat. stare). Doar aceste forme puteau fi întrebuinţate fără a adăuga pronumele personale noi şi voi. vidi. caracteristic pentru unele verbe de conj. descendent din verbul habere > habunt > au. capătă următorul aspect: cantabamus > căntamu > cîntam. capătă o formă unică: II audi(e)bas III audi(e)bat VI audi(e)bant Persoanele I şi II pl. a II-a (habiu. sg. pentru unele verbe de conj. I. venivi). bibere). a III-a (rupi.a adăugat semivocala u. formele de pers. Celelalte forme pronominale au evoluat prin analogie: – – – la pers. dare. cantabatis > cîntaţi. I. 85 . caracteristic pentru majoritatea verbelor de conj. d) perfectul format din radical (fără reduplicare). b) perfectul în ui. unele verbe de conj.

În felul acesta. caracteristic pentru verbele de conj. prin analogie cu pers. dormivēre. tipurile de perfect amintite mai sus au fost supuse unor modificări diferite (analogia.). aceste forme încep să piardă sunetul intervocalic v sau chiar grupul vi. cel mai răspîndit este perfectul în -avi. devin cantavēre. caracteristic pentru verbele de conj. IV. perfectul cu radicalul în si dispare (cu rare excepţii). II şi parţial a III-a. după dispariţia silabei ve. apar formele sincopate: I cantai II cantasti III cantat IV cantamus V cantastis VI cantara I dormii IV dormimus V dormistis VI dormira II dormisti III dormit Apoi intervin alte schimbări: dispar consoanele finale. la forma de singular s-au produs doar schimbări de ordin fonetic: I cantai > cîntai 86 . Dintre tipurile de perfect pe care le-au menţinut limbile romanice. Formele de perfect în -avi şi ivi aveau în latină următorul aspect: I cantavi II cantavistis III cantavit IV cantavimus V cantavistis VI cantaverunt VI cantara* I dormivi II dormivisti III dormivit IV dormivimus V dormivistis VI dormiverunt Unii cercetători ai istorie limbii latine (A. I. iar după albii (A. şi perfectul în ui. Ele au urmat aceeaşi cale de evoluţie. Lombard). formele persoanei VI (cantaverunt. au căpătat înterfixul –ră-. cel sigmatic. Verbele de conjugarea I şi IV. apoi cel în -ivi. trecerea de la un tip de conjugare la altul etc. Încă în latina populară. fiind cele mai multe la număr.. Rosetti) – cantara. dormira. dormiverunt). dispariţi de sunete.Pe parcursul evoluţiei de la latină la română. Astfel. III. caracteristic pentru verbele de conj. şi-au păstrat tipurile de perfect fără schimbări deosebite. personale I şi a II-a plural. a III-a pl. caracteristic mai ales pentru verbele de conj.

Formele de perfect sigmatic aveau următorul aspect: I dixi II dixisti III dixit IV diximus V dixistis VI dixerunt În urma modificărilor fonetice (de adăugare a lui e după tema latinească la pers. II pl. devin sinonime: cantastis > cantasti > cînasi > cîntaşi. pers. prin analogie cu pers. trecerea lui s+i >ş: cantasti > cantasi > cîntaşi. a II-a sg. -ii (venii). paradigma conjugării verbelor în -vi (-āvi. Celelalte forme evoluează ca şi formele respective ale perfectului în -ai (cîntai).III canta > cîntă I dormii > dormii VI cantamu > cîntam III dormi > dormi III dormimu > dormim Persoanele a II-a sg. dînd naştere sunetului dz (z). caracteristic pentru pers. I sg. formantul –ră-. şi de substituire a lui i posttonic prin e) ele devin: I dixu II dixeşi III dixe IV dixemu V dixeti VI dixera Consoana d+e(i) s-a africatizat. a III-a pl. au suferit o cale de evoluţie mai complicată: a fost disimilată consoana t (legitatea t precedat de s şi urmat de i). a III-a pl. În afară de aceasta. În urma acestor inovaţii. se ataşează. vechea paradigmă a perfectului sigmatic capătă următorul aspect: I zisei IV ziserăm V ziserăţi VI ziseră II ziseşi III zise 87 . şi cea de-a II-a pl.. a II-a pl. -īvi) devine următoarea: I cantavi > cîntai IV cantavimus >cîntam>cîntarăm V cantavistis > cantasi >cîntaţi >cîntarăţi VI cantaverunt > cantara > cîntară II cantasti > cantasi> cîntaşi III cantavit >canta > cîntă I dormivi > dormii II dormivisti > dormisi > dormişi III dormivit > dormi IV dormivimus > dormim >dormirăm V dormivistis > dormisi > dormiţi > dormirăţi VI dormiverunt > dormira > dormiră. şi pl. la pers. În felul acesta. La pers.. capătă aspectul cîntaţi prin analogie cu desinenţa persoanei respective de la celelalte timpuri. I şi a II-a pl. apare formantul –ră-. De aceea. În felul acesta. forma de la pers. ca şi la pers. I pl..

zisérăm.Cu excepţia persoanelor II şi VI. I sg. mai mult ca perfectul conjunctiv latin se folosea cu forma sincopată (fără silaba vi). Mai-mult-ca-perfectul indicative latin (mutaseram. II. 88 .) nu sa păstrat în limbile romanice. perfectul latinesc de tipul natus sum s-a păstrat pentru vreo 15 verbe. Încă în latina clasică. VI au coincis: I mutavissem > mutase II mutavisses > mutase III mutavisset > mutase VI mutavissent > mutase Paradigma mai mult ca perfectului devenise următoarea: I mutase II mutase III mutase IV mutasemu V mutaseti VI mutase Pers. care în limba franceză se conjugă cu verbul auxiliar être. mutaseras. Paradigma mai mult ca perfectului era următoarea: I mutavissem > mutasem II mutavisses > mutases III mutavisset > mutase IV mutavissemus > mutasem V mutavissetis > mutassetis VI mutavissent > mutasent În rezultatul evoluţiei fonetice normale (dispariţia consoanelor finale). c) Formele de perfect în -ui aveau în latină următorul aspect: I tacui II tacuisti III tacuit Aceste forme au evoluat astfel: I tacui > tăcui II tacuisti > tacusi > tăcuşi III tacui > tăcu IV tacuimus > tăcum > tăcurăm V tacuisti > tacusi > tacuti > tăcuţi > tăcurăţi VI tacuerunt > tacura >tăcură. această creaţie a luat locul perfectului latin natus sum. formele de perfect simplu păstrează vechiul accent latinesc neschimbat: ziséi. formele persoanelor I. mutaserat etc. IV tacuimus V tacuistis VI tacuerunt Cu -ui se forma şi perfectul verbului nascio. III. I pl. 6. pe cînd în partea occidendală. La baza mai mult ca perfectului indicativ sintetic în limbile romanice orientale stau formele sincopate de mai mult ca perfect conjunctiv latin. a căpătat terminaţia m prin analogie cu pers. -ĕre: nascui > născui. În aria orientală a Imperiului Roman.

deoarece se foloseau rar. paralel cu terminaiile –sem. În urma tuturor modificărilor. -sei. create după modele slave. -seră. Ca normă literară.Pers. Verbul habere suferă unele modificări: I habeo > habiu > aibu > aiu II habes > havi > ai III habet > havet > aet > a IV habemus > havemus > aemu > am V habetis > havetis > aeti > aţi VI habunt > havunt > au Formele pline (predicative) ale verbului habere la unele persoane (III – are. format pe baza timpurilor trecute ale verbului auxiliar a fi (eram. fusesem) + participiul verbului de conjugat. şi-a adăugat terminaţia i ca marcă a acestei persoane. 89 . care sînt creaţii mai recente. IV – avem. Forma de pers. în textele latine. apar. I. debere) cu participiul trecut. posse. el şi-a pierdut sensul de posesivitate şi începe procesul de gramaticalizare a perifrazei de tipul habeo scriptum. limba latină folosea îmbinări de verbe cu sens abstract (habere. ea fiind supusă unor modificări. s-a păstrat numai mai-mult-ca-perfectul sintetic. pl. prin analogie cu perfectul simplu. II sg. -are la mai-mult-ca-perfectul indicativ avea. Cu timpul însă. (amu > am). -serăşi. V aveţi) au urmat o altă cale de evoluie: (condiţional) III haberet > (h)aere > are IV habemus > (h)abemu(s) > avem V habetis > (h)abeti(s) > aveţi. Deosebim următoarele tipuri de mai-mult-ca-perfect alcătuite din: a) imperfectul verbului a fi + participiul verbului de conjugat: era merşi = merseseră. am fost. la un moment dat. 7. sg. care participă la formarea perfectului compus. E de menţionat că în limba veche a existat un sistem de mai-mult-ca-perfect perifrastic. paradigma verbului muto. apoi au dispărut totalmente. -se. I. tenere. c) mai mult ca perfectul verbului a fi + participiul verbului de conjugat: se fusese rădicatu = se ridicase. La început. următorul aspect: I mutasem IV mutasem V mutaseţi VI mutase II mutasei III mutase Pentru formele de plural. Perfectul compus Pentru a arăta că acţiunea s-a terminat. b) perfectul verbului a fi + participiul verbului de conjugat: s-au fost dus = se dusese. Aceste forme. nu s-au păstrat. verbul habere era folosit cu sensul de „a avea”. aibu este înlocuită cu forma pers. şi formele cu –serăm.

-am la conjugările III şi IV). Cît priveşte viitorul I forma a II-a. Verbul conjugat (de bază) ia forma infinitivului neprepozibional (fără prepoziţia a). III cantabit = cînta La conjugările III şi IV coincid persoanele II şi III sg. au apărut.: II dices III dicet VI dicent Toate aceste coincidenţe au avut drept urmare destrămarea completă a paradigmei de viitor sintetic latin. La început. Bunăoară. Mai tîrziu. la conjugările I şi a II-a au coincis persoanele a II-a şi a III-a sg. Pe baza viitorului verbului a fi şi a participiului verbului de bază apare o nouă formă de viitor (voi fi cîntat). Se cerea apariţia unor noi forme de viitor. au existat amîndouă formele de viitor: am a cînta şi am să cînt. În acest scop. care însemna „am a cînta”. perifraza căpătînd aspectul am să cînt.Formele pline (predicative) ale verbului a avea vor căpăta următorul aspect: I am IV avem V aveţi VI au. Deci ambele forme ale viitorului I se datorează existenţei a două tipuri stabile de perifraze în latina tîrzie. debeo manducare). Evoluţia verbului volere am analizat-o mai sus. Timpul viitor Limbile romanice orientale nu au moştenit timpul viitor latin. şi III pl. II ai III are 8. care nu este un reflex al viitorului anterior din limba latină. (-bo la conjugările I şi II. în latina tîrzie. În dependenţă de tipul de conjugare. Aceste perifraze exprimau mai mult atitudinea vorbitorului faţă de realizarea aciunii. ci. Aceasta se datorează mai multor cauze: a) în latina clasică timpul viitor nu avea o paradigmă unică. habeo ad cantare. o dice > dzice > zice 90 . volo bibere.: II cantabis. voleo. viitorul avea diferite terminaţii. La baza formării viitorului în limbile romanice stă perifraza de tipul voleo cantare. are loc înlocuirea infinitivului prin conjunctiv. debeo) şi infinitivul verbului principal (habeo cantare. Perifraza de tipul voleo cantare a stat la baza formării viitorului I forma I (eu voi cînta). au avut loc modificări fonetice ce au dus la identitatea formelor de viitor. el s-a format de la o altă perifrază care exista în latina tîrzie. mai degrabă. perifraze formate dintr-un verb cu funcţie de auxiliar (habeo. b) în procesul de evoluţie.

a luat naştere viitorul II sau viitorul anterior. şi pl. cu deosebirea că se adaugă. b) Sistemul verbal latinesc sintetic suferă anumite modificări şi se creează un nou sistem sintetico-analitic. IV-X). cel mai răspîndit este perfectul simplu. rămînînd însă cu valoare de „dacă”. Odată cu impunerea lui să ca morf al conjunctivului. fapt ce a făcut să se facă deosebire dintre aceste două moduri personale. există mai multe opinii ale cercetătorilor. deoarece se confundă cu formele de viitor pasiv şi potenţial (prezumtiv). constituit din viitorul I forma I al verbului a fi şi participiul verbului de conjugat. verbele la modul conjunctiv prezent se modifică exact ca la prezentul indicativ. din cele expuse mai sus se desprind următoarele Concluzii: a) Modificările ce au avut loc în sistemul verbal latinesc şi-au lăsat amprenta pe formele categoriale de timp ale modului indicativ al diatezei active. Această formă de viitor se întrebuinţează rar. Cît priveşte căile de transformare a conjuncţiei condiţionale să în formă modală de conjunctiv. pe aproape întregul teritoriu al limbii noastre. e) În limba română s-a format un nou tip de perfect compus. morfemul să. Viitorul I cu formele sale I şi II s-a format de la perifraze de tipul volo cantare şi habeo ad cantare. conjunctivul a căpătat ca morfem specific lui fosta conjuncţie latinească si „dacă”. şi va mai continua să apară cu această valoare în textele din secolele al XVI-lea şi al XVIIlea. s-a realizat şi o altă modificare în structura acestui mod verbal. în limba română veche. sensul de condiţional. c) Limba română a moştenit din latină formele de prezent şi de imperfect. modificare care a adus modul conjunctiv la structura sa actuală: la persoanele I şi a II-a sg. care a avut la baza perifraze de tipul habeo scriptum. În felul acesta. alcătuită prin analogie cu alte forme supracompuse (aş fi cîntat. vei fi lucrat). 91 . Pe terenul propriu al limbii române se formează viitorul anterior. În consecinţă. dar cu unele mici modificări. în procliză. Modul conjunctiv În perioada de formare a limbii române vechi (sec. Aceasta şi-a pierdut. în anumite împrejurări. d) Dintre tipurile de perfect pe care le-au moştenit limbile romanice. f) Limbile romanice orientale nu moştenesc timpul viitor latin.formaţie relativ recentă.

Schiţe de sintaxă istorică romanică. 92 . care crede că schimbarea cu participarea conjunctivului s-a realizat în fraze de tipul nu ştiu să fi venit şi să fiu mai tînăr. 1951. acest semn distinctiv se extinde şi asupra pers. deosebite de cele ale indicativului. după verbe ce exprimă o dorinţă: rog să taci sau o voinţă: voiu să cînt. Iordan vede două căi de transformare a lui să condiţional în să – morf al conjunctivului: a) în propoziţii completive directe cu să „dacă”. am cînta” pentru exprimarea irealului prezent. în propoziţiile condiţionale incomplete: dacă ai tăcea. deşi aici existau forme speciale. În propoziţia principală. 7 8 I. în care s-a păstrat să condiţional. Aşadar. 58.1. singura care a fost moştenită din latină. Bucureşti. au. valoare de ireal prezent. Gramatica elementară a limbii române. fiind înlocuit cu de. la persoanele I şi a II-a. I indicativ. nu cu să: mă bucur că vii. care ar fi exprimat dorinţa sau rugămintea. aceasta din urmă fiind propoziţia principală. Philippide8 menţiona că forma de prezent şi cea de perfect al conjunctivului. Creangă: Să am eu atîţia bani în pungă. Menţionam anterior că si a devenit ulterior să mai întîi pe lîngă verbe la pers. te rog. Philippide. 280. a III-a sg. aceasta întrebuinţîndu-se în propoziţii secundare condiţionale. I şi a II-a. 2. Al. în propoziţii completive directe. bunăoară. dintre care una cu să. ambele cu să. m-aş apuca de această muncă. Mai tîrziu. că formele de conjunctiv ar fi apărut. O nouă explicaţie o găsim la I. p. care ar fi chiar verbul de dorinţă sau voinţă. te rog să taci ar fi rezultat din două propoziţii independente. p. 1954. b) în propoziţii condiţionale cu conjunctivul prezent. Al. Dar însuşi cercetătorul respinge această ipoteză din motivul că în limba română verbele ce exprimă sentimente se construiesc cu conjuncţia că.. trecut. Punctul de plecare spre structurile cu conjunctiv trebuie văzut. respectiv. pentru care erau utilizate formele de indicativ prezent. cantamus „dacă ar veni. Să a rămas morf al conjunctivului din momentul în care a dispărut din limbă în calitate de conjuncţie condiţională. I. Meyer-Lübke consideră. dacă. este limpede că limba română a moştenit forma de prezent a conjunctivului latin. Iordan. Pe noi nu ne interesează decît forma de prezent. iar cealaltă – secundară. cîteodată. Philippide dădea un exemplu din I. mai întîi. şi alta la pers. Iordan7. Consuderăm că obligatorie e numai cea de-a doua explicaţie. şi pl. mai întîi. după verbul a şti la forma negatuvă: nu ştiu să fi venit decanul „dacă a venit decanul”. limba română a introdus prezentul noului mod creat de latina populară – condiţionalul-optativ. Deoarece în latină se utiliza procedeul si veniat. nu mi-ar mai trebui alta. Al. Cercetătorul Meyer-Lübke mai dă o explicaţie a constituirii conjunctivului: morfemul să a devenit marcă a acestui mod în propoziţiile completive directe şi indirecte care începeau cu si condiţional: geudeo si venitas „mă bucur dacă vii”. Bucureşti.

să şteargă). să lucreze) şi invers: unde prezentul indicativ se termină în e (merge. În limba română actuală. mai există o formă de conjunctiv. În textele vechi. conjunctivul capătă terminaţia e (să cînte. aşa-numitul conjunctiv amputat. cu verbele la care. se folosea. formele de conjunctiv fără que sînt anterioare celor cu que. c) imprecaţii (Bată-l Dumnezeu să-l bată! Afurisit să fie!). şterge). appropiant VI conjunctiv tallient. treacă. În limba română contemporană. conjunctivul amputat al verbelor reflexive la forma inversă. si sie etc. conjunctivul prezent face o distincţie netă omofonă şi omografă de formele prezentului indicativ. Acolo unde prezentul indicativ se termină în ă (cîntă. mai ales după ce în cadrul verbului au intervenit schimbări fonetice de ordin general. formele de conjunctiv coincideau cu cele de indicativ. o dorinţă. forma de conjunctiv prezent apare într-o serie de formule de adresare şi în cadrul construcţiilor stabile ce exprimă: a) urări (Să trăiţi! Să înfloriţi! Să fii sănătos!). ducă-se etc. appropiat taie. a început să fie folosit. adesea. morfemul se. appropient taie.Extinderea lui să asupra pers. b) imbolduri (Să creştem o generaţie demnă de faptele strămoşilor noştri!). lucrează). 93 . Acest tip de conjunctiv completează paradigma modului imperativ cu persoana a III-a sg. Spre deosebire însă de imperativul propriu-zis. appropiet talliant. I şi a II-a.: facă. conjunctivul capătă terminaţia ă (să meargă. mai ales la Baia Mare. de exemplu limba franceză. mai ales în traducerile din slavă. care purta valoare semantică de imperativ. pentru diferenţierea pers. apropie Pentru a evita echivocul. adică pentru a diferenţia conjunctivul de indicativ. în rezultatul evoluţiei fonetice. denotînd o dorinţă: Помрачитεся ωчи иχ Întunecă-se ochii lor Да святитися имя твое Sfinţească-se numele tău În unele graiuri. zică. cel amputat exprimă. fosta conjuncţie latinească se foloseşte fără modificări: si aibă. a III-a începe. mai degrabă. apropie III conjunctiv VI indicativ talliet. un îndemn: Aibă parte de noroc! Forma conjunctivului fără să trebuie considerată mai veche decît cea cu să. De exemplu: III indicativ talliat. Salonta (România) şi Rîbniţa – Camenca (Republica Moldova). fără morfemul să. tot aşa cum în celelalte limbi romanice. şi pl. probabil. În limba română.

Prin analogie cu forma de conjunctiv prezent, la pers.a III-a sg. şi pl. să aibă, formele aceleiaşi persoane ale verbelor să ştie, să fie, în unele graiuri (moldovenesc şi crişean–ardelenesc) au dezvoltat reflexele să ştibă şi să fibă. Conjunctivul trecut, ca şi alte moduri compuse (condiţionalul-optativ, potenţialul), s-a format pe teren romanic oriental şi a creat o formă nouă, distinctă de cea a omologului său din latină. Astăzi, conjunctivul trecut se formează de la prezentul conjunctiv al verbului a fi şi participiul verbului de conjugat. În textele vechi din secolele XVI- XVIII, conjunctivul trecut apărea cu forma plină a verbului auxiliar a fi: să fiu, să fii, să fie, să fim, să fiţi, să fie + participiul verbului conjugat: Scriu că începătorul şi aţiţiitorul acestui lucru să fie fost Marco-episcopul (Varlaam). Formaţiile cu a fi variabil s-au utilizat pînă la o perioadă mai recentă. Astfel de forme ca să fie întrecut pe Ştefan vodă, să-i fie cădzut săgeata, să-i fie tăiat capul etc. se întîlnesc frecvent la Gr. Ureche, I. Neculce şi la alţi cronicari. Abia prin sec. al XIX-lea, auxiliarul a fi invariabil s-a fixat şi s-a generalizat în calitate de normă a limbii române literare. Acest fenomen se explică prin echivalenţa semantică a conjunctivului trecut cu forma de condiţional trecut, aceste două moduri alternînd: Sinion paşa, să nu fie aflat o luntre mică, cu care au scăpat peste Dunăre, ar fi cădzut la prinsoare (Gr. Ureche). Stabilirea formei de conjunctiv trecut cu a fi invariabil mai are o cauză. Vorba e că limbile slave formează timpurile compuse în mod analitic cu acelaşi verb auxiliar – БЫТИ + un participiu. Şi în limbile slave verbul БЫТИ din componenţa timpurilor compuse avea forme scurte de tipul
БИМЪ, БИ, БЫ, Б. În slavonă chiar şi topica verbului invariabil БЫ coincide cu cea a lui a fi din

componenţa conjunctivului românesc: да бы горел „să fi ars”. Deoarece primele scrieri româneşti au fost în limba slavă bisericească şi pentru aceasta se folosea alfabetul chirilic, iar normele ortografice au putut să se consolideze numai datorită unei literaturi scrise, în limba română s-a stabilit ca normă literară conjunctivul trecut cu auxiliarul a fi invariabil. În limba română veche, se mai întîlnea şi o formă de mai mult ca perfect conjunctiv, creată din conjunctivul trecut al verbului a fi cu formă plină (să fiu fost) + participiul verbului conjugat. De exemplu: Află-se că în această ţară să fie fost lăcuit şi alţii înaintea noastră (Gr. Ureche). Întrucît această formă de conjunctiv nu avea un aspect temporal specific care ar fi deosebit de cel al conjunctivului trecut, ea nu s-a păstrat.

Modul imperativ
În latina clasică, imperativul avea forme speciale pentru prezent: (II muta, mutate), şi pentru viitor (II mutato, mutatote, VI mutanto). Dar încă în perioada formării limbilor romanice, imperativul viitor în –to dispare din uz. Rămîne doar imperativul prezent: 94

conj. I: muta, mutate; conj. II: tene, tenete;

conj. III: unge, ungite; conj. IV: dormi dormite.

Cel mai fidel s-a păstrat imperativul la verbele din clasa I (cele de conj. I de tip nesufixal), care, în urma evoluţiei fonetice normale, la pers. a II-a sg., în locul vocalei finale a, a căpătat vocala ă: muta > mută, da > dă, iudica > judecă etcNOTĂ. Verbele la imperativ care aveau terminaţia a după vocală au căpătat la pers. a II-a sg. terminaţia e: despolia> despoaie, incunea > încuie, mollia > moaie, appropia > apropie. În e se termină şi actualele forme de imperativ ale verbelor de comj. I avînd a după i: a sfîşia – sfîşie, a împrăştia – împrăştie, a zgîrîia – zgîrîie etc. Verbele din clasa a II-a (cele de conj. a II-a de tip sufixal) se modelează după forma de imperativ a verbelor sus-amintite de tip nesufixal, adică se formează cu sufixul -ează: lucrează, modelează, luminează etc. Verbele din clasa a III-a (de conj. IV de tip nesufixal) au dezvoltat 3 tipuri de terminaţii de natură diferită: a) un grup de verbe a moştenit terminaţia latinească a imperativului: mori, dormi, peri > piei (din ochii mei); b) un alt grup de verbe l-a modificat pe i în e după modelul pers. III sg. a indicativului prezent: înghite, ascute, azvîrle, soarbe etc.; c ) cel de-al III-lea grup îşi ia terminaţia -a, de asemenea prin analogie cu pers. III sg. a indicativului prezent: sprijină, coboarăNOTA 2, doboarăNOTA 3. La verbele din clasa a IV-a (de conj. a IV-a cu prezentul de tip sufixal) s-a statornicit doar terminaţia e: domneşte, priveşte, hotărăşte etc. La verbele din clasa a V-a (de conj. a II-a), imperativul singular a păstrat terminaţia latinească numai în unele cazuri (tene > ţine, excade > scade, imple > umple). Celelalte verbe moştenite din latină îl substituie pe e etimologic cu i: vezi, încapi. Cît priveşte verbele de conj. a III-a (din clasa a VI-a), doar cîteva din ele l-au schimbat pe e în i, prin analogie cu verbele de conj. a IV-a: treci, mergi. Verbele a duce, a zice, a face şi compusele lor moştenesc prototipurile monosilabice latineşti: duc > du, dic > zi, fac >fă.

Verbul a sta formează imperativul stai! Prin analogie cu forma de prezent indicativ. La M. Eminescu întîlnim forma cobori în jos, Luceafăr blînd... NOTA 3 Verbul a veni are mai multe variante de imperativ: a) vină : De ce nu vii tu, vină! (ca la verbele din clasa I); b) Vino :Vino-n codru la izvorul /Care tremură pe prund, prin analogie cu vocativul substantivelor feminine; c) cu terminaţia Ǿ: O, vin, odorul meu nespus, / Şi lumea ta o lasă.
NOTA 2

NOTĂ1

95

La pers. a II-a plural (V), toate verbele la modul imperativ au căpătat flexia –ţi, care este caracteristică în genere acestei persoane la toate modurile, aspectele şi formele temporale. Pentru exprimarea valorii de imperativ negativ, încă în latina clasică se întrebuinţa infinitivul precedat de negaţiile non sau nole. În limbile romanice tipul de imperativ negativ non dare capătă o extindere generală. Deja în primele texte româneşti pers. II sg. este atestată cu forma redusă de infinitiv. Datorită terminaţiei –ţi, care, de rînd cu terminaţiile pers. a IV-a (I plural), a fost destul de conservatistă şi s-a păstrat, infinitivul plin + terminaţia –ţi s-a menţinut mai mult decît la pers. a II-a sg.: nu dareţi, în loc de nu daţi. La pers. a III-a sg. şi pl., în funcţie de imperativ negativ se folosesc de timpuriu formele de prezent ale conjunctivului amputat atît la forma afirmativă, cît şi la cea negativă: facă – nu facă, zică – nu zică, cînte – nu cînte etc. În textele vechi, se utiliza o formă de imperativ negativ alcătuită din conjunctivul prezent al verbului a avea + infinitivul lung al verbului conjugat: nimeni să nu aibă a lucrare în zi de sărbătoare, caracteristică pentru stilul cancelăresc şi cu nuanţă de viitor.

Modul condiţional
În latina clasică, un mod condiţional ca atare n-a existat. Sensul de condiţional era redat prin diverse forme ale modului conjunctiv: Să am „dacă aş avea” eu atîţia bani în pungă, nu mi-ar mai trebui alta (I. Creangă). Istoriile spun să-i fi tăiat capul „că i-ar fi tăiat capul”. Că să fi întrercut pre Ştefan „că l-ar fi întrecut pe Ştefan”. Condiţionalul românesc s-a format din infinitivul verbului conjugat cu participarea diferitelor forme ale auxiliarului a avea: I (mai mult ca perfectul) : habuissem > habessim > aessi > aş II (prezentul indicativ) : habes > aes > ai

III (prezentul conjunctiv): haberet > aere > are > ar IV (prezentul indicativ) : habemus > aemu > amu > am V (prezentul indicativ) : habetis > aeti > ati > aţi

VI (prezentul conjunctiv) : haberet > aere > are > ar. În limba română veche, formele neaccentuate ale verbului a avea se ataşau direct la infinitivul lung al verbului şi se situau în encliza lui: Închinare-aş şi n-am cui.

96

Aşa-numitele forme „inverse” de condiţional prezent se întîlnesc în cadrul diferitelor imprecaţii: Dormire-aţi somnul de veci să-l dormiţi! Trăire-ai trei zile cu cea de-alaltăieri! (I. Creangă).

Cît priveşte condiţionalul trecut (perfect), limba română veche ne oferă mai multe modele de formare a lui: a) perifraze alcătuite din verbul a vrea + infinitivul verbului conjugat: Multă scîrbă întră în inima lui, că încotro vre întoarce („ar fi întors”) oastea mai înainte, totuna nu scăpa (Gr. Ureche). Trei-patru dzile de-ar mai fi zăbovit turcii pe loc, nici unul nu vre scăpa „n-ar fi scăpat” (I. Neculce). b) auxiliarul a vrea la perfectul compus + infinitivul: În ce chip au vrut pute dezgropat trupul. c) forma actuală, constituită din condiţionalul prezent al verbului auxiliar a fi invariabil + participiul verbului conjugat: aş fi mers, aş fi venit etc.

Formele nominale ale verbului Infinitivul
În latina clasică existau 3 forme de infinitiv: prezent (muto, -are), perfect (mutavisse) şi viitor (mutaturum esse). În lima română s-a păstrat numai infinitivul prezent, cel cu terminaţia –re. Tipurile de conjugare se distingeau după vocala finală din temă: conj. I: a: mutāre, cantāre; conj. II: e: tacēre, bibēre; conj. III: cons.: dicĕre, facĕre; conj. IV: i: venīre, horrīre.

Infinitivul românesc s-a format prin reducerea terminaţiei -re. Această reducere a fost cauzată de faptul că infinitivele cu -re, denumind o acţiune, s-au substantivat şi au început să primească chiar articole substantivale, încadrîndu-se, astfel, în clasa numelui. În felul acesta, s-a creat o omonimie gramaticală, care a putut fi evitată, după modelul unor limbi din masivul balcanic, prin reducerea lui –re9. Cu timpul, pe lîngă infinitivul scurt, s-a adăugat prepoziţia a, care îşi ia începuturile încă din latina clasică, în formele de tipul aggedior ad dicere „încep a zice”, apoi în latina tîrzie, unde formá un tip de viitor analitic, constituit din sintagme de tipul habeo ad cantare „am a cînta”. Prin evoluţie fonetică normală, ad îl pierde pe d final. Apoi prepoziţia a îşi pierde funcţia de a exprima raporturile dintre cuvinte şi, în felul acesta, devine un morf al infinitivului.

97

Pentru participiile acestor verbe au fost create forme noi: înţeles. avem substantivele postverbale aratul. la care e>u: umpletus > umplutus > umplut. Astăzi. bunăoară. dres. mutatus. strîns. Ureche). multe participii latineşti s-au menţinut numai ca nişte adjective: intellectus > înţelept. care aveau terminaţiile –itus (dolitus). limba română le-a moştenit numai pe cele ale participiului pasiv. cadedi > cadutus > căzut. -tus (scriptus). La fel. cît şi forme actuale (Iaste încă slab păcătosul a se scula). vas spart etc. sus (risus). directus > drept etc. tort. dar are şi valoare adjectivală: apă stătută „veche. care în latină aveau următoarele terminaţii: -tus: laudatus. Participiile unor verbe tranzitive realizează funcţii de adjective calitative: haină ruptă. Plecaţii la bătălie nu s-au mai întors. semănatul. în calitate de adjectiv. s-a specializat şi forma veche de participiu stătut. erau frecvente numele Tacitus „Tăcutul”. Placitus „Plăcutul” ş. substantivele actuale unt. strinctus > strîmt. Pe parcursul evoluţiei ulterioare. Din punctul de vedere al accentului. vinctus. De multe ori. fapt erau încă participii: Şi multe băseareci au fapt fără lene (Gr. Astfel. Prin intermediul funcţiei lor adjectivale. în latină se distingeau 2 tipuri de participiu: a) cu accentul pe vocala finală a radicalului. care în limba veche şi în unele graiuri mai păstrează încă forma verbală: au stătut la sfat. Tendinţa de substantivare a participiului a existat încă în latină. auditus. 9 Limba bulgară. -itus: venitus. Veniţii de pe aiurea nu se dau duşi nicicum. din care făceau parte participiile în -tus: amatus. auditus. tors. Terminaţia –utus apare la verbele cu perfectul reduplicat: vendidi > vendutus > vîndut. cu valoare substantivală apărea forma de gen neutru a participiului delictum „delict”.Textele vechi fixează atît forme ale infinitivului lung (el se opreşte a ne certare). -sus: risus. strînsul. Tendinţa de substantivare a participiilor se manifestă şi în limba română contemporană: Nemulţumitului i se ia darul. semănatul. II. Participiile actuale ale acestor verbe sînt uns. b) participiile cu accentul pe radical. La acestea s-au mai încadrat şi participiile unor verbe de conj. Participiul Dintre toate formele de participiu existente în limba latină. -utus: minutus. a redus la verbe terminaţia -ти 98 .a. de demult”. vidi > videdi > văzut etc. În limba veche. unele participii au putut deveni substantive. făcut. carne afumată.

s-a constituit pe baza numelui de acţiune participial. în limba română. ci dezrădăcinarea beţiei. lătratul. muget < mugit. se foloseşte modul infinitiv: speranţa de a trăi. tradiţional. boronitul. maşină de frizat. unde era întîlnit un vechi nume al acţiunii: auditus – auscultare „auz”. Mai există cîteva prepoziţii a căror utilizare 99 . foarfece de tuns. Această formaţie nouă. Numele participiale desemnează fenomene ale naturii: revărsatul zorilor. în faptul zilei. Se spune. la arat) şi de (de băut. arhaicul răsărita soarelui) sau de masculin (cules. în limba română se folosesc. menirea obiectului: perie de spălat. pentru a denota o însuşire a lor. înscrisul. fier de călcat etc. ce pot fi percepute cu ajutorul: – organelor senzoriale: rîsul. mulţumită. prepoziţiile la (la cules. Dar ele nu se folosesc pentru numirea acţiunilor abstracte. cu nepus în masă. dar nicidecum nu se spune dezrădăcinatul beţiei. scîrţîitul. Supinul apare deseori pe lîngă substantive. răsăritul (apusul) soarelui. dezrădăcinatul viţei-de-vie. – procese de muncă: cositul. Modul supun se mai utilizează şi pe lîngă adjective: bun de băut (de mîncat. ele şi l-au creat pe teren propriu. maşină de tocat. nechezatul mieunatul.. dorinţa de a învinge.. măritatul. strîns). În limba română.. Din latină au fost moştenite ca substantive şi alte nume de acţiuni: freamăt < fremitus. arătînd. nu dezrădăcinarea. Modul supin intră în componenţa îmbinărilor stabile de cuvinte: nici în ruptul capului. bun venit!. fiecare limbă recurgînd la mijloace specifice. arat. de bătut). ce cumulează diferite calităţi de supin propriu-zis (maşină de spălat = care spală) şi de infinitiv (e greu de făcut = e greu a face ). descensus – descendere „coborîre”. descălecatul ţării. numele de acţiune participial poatze avea formă de feminin (faptă. supinul a ajuns azi să desemneze acţiuni: c o n c r e t e. Pentru exprimarea sensului de supin. bunăoară. logoditul. spusă. Cît priveşte substantivele abstracte.Supinul Limbile romanice nu au moştenit supinul latinesc. pescuit. vrednic de iubit (de stimat) ş. existent încă în latină. sforăitul. plînsul. Astfel. – a c ţ i u n i din v i a ţ a c o t i d i a n ă : însuratul. semănat. bun găsit! etc. trăsnet < trasnit. aratul. Ceea ce poartă astăzi numele de supin este o formaţie analitică ulterioară. a-şi lua rămas bun.a. de stricat). în special pe lîngă cele concrete. de mîncat. Substantivul geamăt este un reflex al participiului gemut. sfredelitul. de obicei. plăcerea de a iubi etc.

uneori. moştenit din latină: 100 . pe parcursul evoluţiei fonetice normale. D. Adverbul 1. Gerunziul românesc se poate adjectiva. cantando Prin urmare. trăind şi nemurind. Stratul de bază al adverbelor latineşti. calitativ. adverbul. în această ipostază. Suferă schimbări şi gradele de comparaţie. mîini tremurînde. avînd forme doar pentru cazurile oblice: G. forte. Îl întîlnim. Ca şi la adjective. în latină formele gerunziului se reduceau la 3 sufixe gramaticale: -and. iend. derivate de la tema imperfectului cu ajutorul sufixului gramatical –nd. a suferit.cu supinul e rarisimă: după. el se prezenta ca un sistem de forme ale numelui de acţiune. cu modificările respective de ordin fonetic. în fond. au dat respectiv reflexele –înd şi –ind. -end. cantandi cantando tacendi tacendo tacendum tacendo ungendi ungendo ungendum ungendo audiendi audiendo audiendum audiendo Ac. talis etc. Gerunziul Pe parcursul evoluţiei sale. În latina clasică. Forma de gerunziu intră în componenţa modului potenţial prezent: va fi trăind. lebădă murindă etc. nemaivorbind de etc. care. a fost. iar mai tîrziu. în procesul de evoluţie. neavînd categorii gramaticale specifice doar lui. Ca şi alte nume. de atîta ele încă nu s-au cristalizat în construcţii bine fixate pentru exprimarea funcţiei de participiu al acţiunii. în fond. de adaptarea împrumuturilor din alte limbi la procesul de evoluţie de la latina populară la limba română. dacă nu va fi murit. de la. fiind o parte de vorbire neflexibilă. Schimbările fonetice erau determinate de legităţile fonetice ce caracterizau evoluţia elementelor moştenite din latină în genere. Modificări în sistemul adverbului latinesc Spre deosebire de celelalte părţi de vorbire semnificative. cantandum Abl. formele sintetice de exprimare a gradelor comparativ şi superlativ sînt înlocuite prin perifraze cu participarea adverbelor magis. pentru. adică de supun. Gerunziul intră în componenţa structurilor osificate (fixe): vrînd-nevrînd. gerunziul a suferit puţine schimbări. modificări de ordin fonetic. avînd în vedere. gerunziul latinesc se declina. cantitativ şi. în componenţa construcţiilor standarde de tipul cerinţe crescînde. Probabil. la drept vorbind.

Unele adverbe însă au suferit. aşa < ad sic. altminteri < altera mente. Azi el participă la formarea gradului superlativ absolut la adjectivele şi adverbele calitative. anapoda < anapoda. Îmbogăţirea arsenalului adverbelor româneşti pe bază de împrumuturi Pe parcursul evoluţiei ulterioare a limbii române. conform evoluţiei fonetice normale. Astăzi. numai < non magis. Italiene: în darn < in darno. în fond. Turceşti: berechet < bereket. buluc < bolluk “mai mult. mai tare decît”. alandala < ant’ olla. el participă la formarea gradului comparativ şi a celui superlativ relativ. împrumuturile din slavă: îndeosebi < осεбити. Forte însemna „puternic”. unele mutaţii de sens. acum < acmu< eccum modo. asemenea < ad similis. tocmai < тъкъмa. el indică locul. în primul rînd. limba română a moştenit din latină şi o serie de formaţii. adevărat < ad de verrum + -at.bene > bine. hieri > ieri. îndărăt < in de retro. Printre acestea. Adverbele moştenite din latină şi-au păstrat. tardivum > tîrziu. Magis însemna „mai mare”. departe < de partem înapoi < in ad post. înainte < in avante. apoi < ad post. acătării < eccum tale. Franceze: apropo < à propo. multum > mult. În afară de adverbele simple. fondul ei de adverbe s-a completat cu numeroase împrumuturi din alte limbi. mane > mîine. în limba română. 2. Ca şi forte. înzadar < задару. barem < варемъ. forte < forte. sensul de la origine. de iznoavă < изO новO. alegro < allegro. asupra < ad asupra. menţionăm. deja < deja. dimpotrivă < протива. quando > cînd. adineaori < de in illa hora. clarum > chiar deorsum > jos. iute < люто. Neogreceşti: agale < agolia. adverbul unde însemna în latină „dincotro”. angro < en gros. Un număr însemnat de adverbe au apărut pe teren romanic. au evoluat în adverbele: abia < ad vix < ad bix. azi < hac dies. aiurea < aliubi+re. Bunăoară. care. acolo < eccum illoc. abitir < beter. atunci < ad tuncce. Ele s-au format: 101 . mai bine. hăt < геть. pe parcursul evoluţiei. afară < ad foras.

altcumva. de preună < de per una. mai apropiat de celal etimonului său. mai desluşit legătura cu etimonul. indicînd. dar rămîn. dănăoară < de una hora. nemţeşte. făţiş „de faţă”. clarum). forma acice e mai aproape de forma de la origine eccum hicce decît actuala formă aici. se întrebuinţează cu alt sens. altcîndva. – adjectiv+substantiv: deseori. mînă de la mînă etc. E vorba.a) prin sufixare: -eşte: omeneşte. pe furiş. frăţeşte. aci. ibi voctoria „Unde-i înţelegere acolo-i victorie”. nece cum < necce quomodo. rareori. de nou < де нову. în felul acesta. Se întîlnesc însă unele adverbe circumstanţiale care au un aspect fonetic mai apropiat de cel de la origine. În perioada de cînd datează primele texte româneşti. 102 . b) prin compunere: – pronume + adverb: altcum. indiseară. De asemenea. tutinderea < tota intindere. cot la cot. coibâbăneşte. Unele adverbe din textele vechi. cîineşte. Bunăoară. Bunăoară. care se folosesc mai ales în stilurile publicistic şi ştiinţific. numărul adverbelor româneşti a început să crească pe contul împrumuturilor directe din limba latină. nicicînd. impenetrabile pentru vorbitorii de rînd din cauza că în şcoli şi licee nu se lucrează îndeajuns asupra explorării pe larg a cuvintelor neologice. hic salta „Aici e Rondus. aici sai”. este mai aproape de etimonul slav forma (în)potrivă (< протива) decît forma actuală împotrivă. clasa adverbelor se formase deja. altădată. nemica „defel. În ultimul timp. de o serie de adverbe care au intrat direct în lexicul limbii române prin intermediului folosirii maximelor latineşti: Hic Rondus. – negaţie + adverb: niciodată. deloc”: nemica să vă sfiiţi (M. Costin). c) prin frazeologizarea unor expresii: cu noaptea-n cap. în primul rînd. -iş: pieziş. deşi nu se deosebesc prin formă de cele din limba română contemporană. Mai desluşit apar părţile componente şi la următoarele adverbe şi locuţiuni adverbiale din textele vechi româneşti: acmu < eccum modo. îndeobşte. Ubi concordi. grăpiş. -uş: tupiluş. îndeajuns. cu părere de rău. niciunde. astfel că deosebirile dintre adverbele întîlnite în textele vechi şi cele din limba română contemporană nu sînt prea însemnate. – prepoziţie+adverb: îndeaproape. adverbul chiar îşi păstrează sensul de „clar” (lat.

mai frecvent folosindu-se adverbul unde pentru ambele sensuri. pe de o parte. Printre cele mai frecvente adverbe din latina populară. propre „aproape”. Donici amîndouă adverbele se folosesc în aceeaşi propoziţie: Da dincotro şi unde alergi tu aşa iute?/ Bursucul. Partiturile muzicale. deorsumn ”jos”. sînt însoţite de adverbe ce indică felul în care acestea trebuie interpretate. fortissimo „foarte tare ” etc. Aceste două tipuri de adverbe au evoluat în mod diferit. longo „departe”.ibidem „la acelaşi autor”. adverbele se împart în circumstanţiale şi calitative. multum. illoc „acolo”. Spre deosebire de latina clasică. menţionăm: illic. volens-nolens „vrînd-nevrînd”. idem „tot acolo”. acestea „pişcîndu-se”. picicato „sacadat” . non multa „calitativ. foras „în afară”. ad hoc „special cu această ocazie”. Chiar la M. întîlnim: Unde te duci? Cînd o să vii? Iar la Al. previter „pe scurt”. întîlnind pe Vulpe. a-ntrebat. de iure „din punct de vedere juridic”. sursum „în sus”. per jocum ”în glumă”. nu cantitativ. hic. in tempore opportuno ”la momentul potrivit”. care este cel mai indicat clasic al literaturii noastre în ceea ce priveşte utilizarea sensurilor lexicale ale cuvintelor. 2 103 . alteras „altă dată”. De exemplu: allegro „repede”. 3. repede”. ad litteram „cuvînt cu cuvînt”. Eminescu. in medias res „în toiul evenimentelor” etc. cito „repede”1. pro forma „formal”. avînd un caracter internaţional. În limba vorbită se face abstracţie de aceste semnificaţii. hac „aici”. consone „într-un glas”. Picicato se referă mai ales la interpretarea partiturilor muzicale la instrumentele cu coarde. moderato „cu un tempou mijlociu”. prompte „lesne. piano „încet”. pe de altă parte. Evoluţia adverbelor circumstanţiale Din punctul de vedre al sensului. în cea populară încep să se confunde mijloacele de indicare a direcţiei. şi cele de indicare a plasării obiectelor în spaţiu. 2 forte „tare”. pianissimo „foarte incet”. ad libitum „după plac”. 1 Cito se scrie pe reţete eliberate de medici pentru farmacişti. care descifrează „urgent”. illac. festina lente „grăbeşte-te încet”.

Pentru a indica locul obiectului în spaţiu, apropiat de vorbitor, se foloseau adverbele hic şi hac, însoţite, în procliză, de particula ecce. În rezultat, au apărut adverbele ecce + hic > ici > aci; ecce + hac >acici >aici. Adverbul latinesc infra „în jos” este substituit în latina vulgară prin deorsum „jos”, iar adverbul supra (cu varianta super) – prin sursum > sus. Paralel cu adverbul propre, coexista şi varianta ad propre > aproape. În loc de adverbul aliorsum, se folosea aliubi, la care s-a adăugat -re, devenind aliubire >aiurea. Din seria de sinonime vicem, volta, data, toate avînd sensul „odată”, limba română l-a moştenit pe data. Adverbul hodie „azi” n-a fost moştenit de limba română, care a folosit în locul acestuia expresia ce exista la romani hac dies, adică ziua de Hac, în care se achitau toate datoriile. De aici şi expresia a-i veni cuiva de hac, „pentru a-i sechestra toată averea din motiv de neplată”. Adverbul hieri s-a păstrat aproape în toate limbile neoromanice. O răspîndire mare capătă adverbul mane, care în latină însemna „dimineaţă”. Cuvîntul românesc dimineaţă provine de la mane+ -eaţă, ca şi cîntăreaţă, glumeaţă, fortăreaţă etc. Adverbul latinesc nunc „acum” este înlocuit în latina populară cu eccum modo > acmu > acum. Olim „cîndva” a fost substituit cu perifraza altera data > altădată. Locul lui saepe îl ocupă adjectivul cu sens de adverb densus (ad densus > adesea). Printre adverbele interogative, folosite şi în calitate de cuvinte conjunctive, în latina populară erau răspîndite quando > cînd; quantum > cît; quomodo > cum. Adverbul latinesc ubi dispare din uz, fiind înlocuit cu unde, care în latina clasică, după cum am mai menţionat, însemna „de unde”. Pentru a indica direcţia de plecare, limba română totuşi l-a folosit pe unde, formînd adverbul încotro (< in contra ubi). Clasa adverbelor circumstanţiale s-a îmbogăţit pe baza unor construcţii latineşti formate din prepoziţii şi adverbe: ad post > apoi; ad propre > aproape; în ad pos > înapoi; ad tuncce > atunci; de ad supra > deasupra; eccum hocce > încoace; ad foras > afară; in ad ante > înainte; in de retro >îndărăt.

În afară de formaţiile cu prepoziţii şi adverbe, încă în latina populară, cu funcţie de adverb, erau folosite diferite construcţii prepoziţionale alcătuite dintr-o prepoziţie şi un substantiv sau un substitut al acestuia. Cele mai frecvente prepoziţii erau ad, de, in. Multe din aceste construcţii s-au adverbializat de timpuriu, elementele lor sudîndu-se într-un tot întreg: ad partem > aparte; ad lenem > alene; ad laturam > alături; ad partem > aparte; ad cassam > acasă; in per una > împreună.

104

Acest proces a continuat şi mai tîrziu pe bază de elemente romanice. Datorită adverbializării relativ tîrzii, elementele componente ale adverbelor şi locuţiunilor adverbiale apărute în această perioadă pot fi uşor recunoscute: alocuri – a locuri; demult – de mult; diseară – de seară; arar – a rar; deodată – de o dată; devreme – de vreme; anume – a nume; deplin – de plin; destul – de sătul; îndelung– în de lung.

îndemînă–în de mînă; îndeseară– în de seară; distincţi: de-a rîndul, pe drept, pesemne, în sfîrşit etc.

Unele dintre acestea apar şi astăzi în calitate de locuţiuni adverbiale cu constituenţi bine În latina populară, substantivele cu sens temporal în funcţie adverbială puteau fi însoţite de un determinativ exprimat printr-un adjectiv, un pronume sau un numeral: hoc anno „anul acesta”, regnavit tres annos „guvernă trei ani”, domi sedet totos dies „şede acasă toate zilele”. Acest procedeu a fost moştenit de limba limba română, care a format adverbe prin compunere de tipul: astă-noapte, astă-iarnă, altădată, alteori, astfel, totodată etc. Adverbe noi au apărut şi prin alipirea la adverbele simple a particulelor oare, ori (< volet) sau va (< volet): oriunde, oricînd, oarecum, cîndva, cumva etc.

4. Evoluţia adverbelor calitative
Adverbele calitative, fiind legate de adjective, au suferit aceleaşi schimbări ca şi acestea din urmă. În calitate de adverbe, limba latină folosea adjectivele la genul neutru: flos formosa „floare frumoasă” – cantat formosum „cîntă frumos”. Folosirea adjectivelor cu funcţie adverbială a căpătat amploare în limba română, în acest proces încadrîndu-se, în primul rînd, adjectivele moştenite din limba latină: clarum > chiar; directum > drept; reum > rău; mereu; gr. ςντυρος >sigur. Acest fenomen s-a răspîndit şi asupra neologismelor: actual bizar categoric docil discret etern excelent net sever melancolic prudent accesibil rapidum > rapid; grossum > gros; talem > tare; formosum > frumos; tale > tare; de plenum > deplin,

precum şi o serie de adverbe împrumutate: sl. видомъ >aidoma; turc. beter >abitir; ung. mero >

105

Arsenalul de adverbe româneşti s-a îmbogăţit pe baza unor expresii idiomatice cu funcţie circumstanţială, care trebuie considerate nişte echivalente analitice adverbiale, acestea fiind foarte variate din punctul de vedere al structurii lor: amar de vreme; cu vîrf şi îndesat; cu chiu - cu vai; cu una - cu două; cu vai nevoie nici în ruptul capului;

c-o falcă-n cer şi cu alta- n pămînt;

c-un ochi la făină şi cu altul la slănină etc.

Valoare de adverb capătă şi unele substantive din componenţa expresiilor stabile, acestea exprimînd o caracteristică a acţiunii şi avînd un rol metaforic: a se duce glonte (săgeată), a tăcea chitic, a şedea cloşcă, a se aduna ciotcă, a se îmbăta criţă etc. Adverbele calitative (de mod) care au în calitate de corespondenţi adjective pot avea grade de comparaţie, la formarea cărora se folosesc aceleaşi mijloace ca şi la adjective, adică adverbele mai, foarte, tare, mult etc. Spre deosebire de celelalte regiuni ale Imperiului Roman, unde s-a încetăţenit construcţia cu adverbul plus, în partea răsăriteană, pentru formarea gradului comparativ al adverbelor şi adjectivelor, s-au menţinut şi s-au dezvoltat structurile cu magis. Mai tîrziu, o dată cu dezvoltarea şi constituirea articolului demonstrativ ca parte de vorbire bine distinctă, sistemul gradelor de comparaţie la adjective şi adverbe a fost completat cu gradul superlativ relativ, format din gradul de comparaţie comparativ precedat de articolul demonstra-tiv cel, cea, cei, cele pentru adjective şi de articolul cel pentru adverbe. Referinţe bibliografice: 1. Curs de gramatică istorică a limbii române, Chişinău, Editura Lumina, 1991, p. 247-253. 2. Al. Rosetti, Istoria limbii române, vol. I, Bucureşti, 1964, p. 142-143. 3. Ov. Densuşianu, Istoria limbii române, vol. I, Bucureşti, 1961, p. 384-391.

Prepoziţia 1. Restructurarea sistemului prepoziţional în latina populară
În latina clasică, exista un sistem de prepoziţii cu ajutorul cărora se exprimau numeroase raporturi dintre cuvinte. Fiecare prepoziţie însoţea un substantiv sau un substitut al acestuia la unul din cazurile oblice, de cele mai dese ori la Ac. sau Abl. În procesul evoluţiei de la latina clasică la cea populară, cînd limba începe să capete un pronunţat caracter analitic, prepoziţiile îşi multiplică posibilităţile de exprimare a raporturilor cazuale. În perioada latinei tîrzii, tot mai multe îmbinări unde legătura dintre elementele componente se făcea, în latina clasică, cu ajutorul flexiilor cazuale cedează locul îmbinărilor în cadrul cărora această legătură se face prin mijlocirea prepoziţiilor. Deci tendinţa spre analitism actualizează funcţiile prepoziţiilor ca instrumente gramaticale.

106

În latina populară, erau destul de frecvente construcţiile cu prepoziţiile de şi ad pentru a reda, respectiv, cazurile G. şi D.: G. – dolus de patrem „dorul tatălui, dor de tată”, în loc de dolus patris; D. – dare literas ad aliquem „a trimite scrisoare la cineva” pentru dare aliqui literas „a trimite scrisoare cuiva”. Construcţiile cu prepoziţia ad de foloseau şi în locul genitivului, mai ales cînd era vorba de posesivitate: membra ad duos fratres „oseminte a doi fraţi”, precum şi în locul Ac., cînd arăta direcţia: Ibimus ad Nazarethi „vom merge la (spre) Nazareth” sau pentru locativ, dacă era vorba de toponime:Veniram ad Roma „sosirăm la Roma”. Ablativul instrumental, care în latina clasică se folosea fără prepoziţii, este însoţit, în latina tîrzie, de prepoziţia cum: cum medicamento ungeto „să ungi cu medicamente”. Aceeaşi soartă o are complementul instrumental şi în limba română comtemporană: ce-i sris cu peniţa nu se taie cu bărdiţa. Chiar şi Ac. cu funcţie de complement direct, mai ales cînd substantivul avea valoare partitivă, putea fi însoţit adesea de prepoziţia de: Catelli edunt de micis „căţeii mănîncă fărîmituri”. Îmbinările constituite dintr-un substantiv + verb au suferit modificări, ajungînd să se construiască, în latina populară, cu prepoziţii. E vorba, mai ales, de formele nominale ale verbului – infinitivul, gerunziul şi supinul: tempus veniendi, prin intermediul structurii tempus de veniendi, s-a transformat în tempus de venire „timpul de sosire”. Pentru exprimarea raporturilor finale, s-au specializat construcţiile cu prepoziţia ad, în care gerunziul era înlocuit prin infinitiv. Bunăoară, pentru casa ad vendetum a început să fie folosită îmbinarea casa de vendere „casă de vînzare”. În aria orientală a Imperiului Roman, a căpătat răspîndire îmbinarea dintre un substantiv şi un supun. Astfel, canis de venatu („cîine vînătoresc”) îşi însuşeşte valoare semantică de „cîine pentru vînătoare”. Aşadar, folosirea tot mai intensă a construcţiilor cu prepoziţii pentru exprimarea diferitelor raporturi cazuale îngustează sfera de întrebuinţare a formelor sintetice de caz, substituindu-le, mai tîrziu, definitiv. Acest proces a fost favorizat de reducerea desinenţelor cazuale, condiţionate mai tîrziu, la rîndul lor, de amuţirea consoanelor finale. Substituirea desinenţelor cazuale prin prepoziţii face să dispară corelaţia dintre prepoziţii şi forma respectivă de caz, care era respectată cu stricteţe de latina clasică. Astfel, după cum se ştie, prepoziţiile se întrebuinţau mai ales pe lîngă cazurile Ac. şi Abl. Acuzativul cerea prepoziţiile:

107

versus „către”. De exemplu. circum. – direcţia. Cauza acestei destrămări trebuie căutată. cînd se folosea cu Ac. către < contra. e. Şi invers: In hoc sepulorum volverit „în acest sicriu se află”. adversus. în latina populară. în comparaţie”. extra „în afara. a. de „despre”. Cu Abl. Acest proces se datorează mai multor factori: a) multe prepoziţii latineşti formau serii sinonimice. Paralel cu folosirea tot mai intensă a prepoziţiilor pentru exprimarea raporturilor cazuale. ultra „dincolo. făcîndu-le pe acestea din urmă să dispară. e. ads. iar cînd se folosea cu Abl. infra „dedesubt. după”. trans „dincolo”. împotriva”. pe < pre < per. fără < foras. arăta locul. spre.. prepoziţia in.ad „la. ante „în faţa. circa „în jurul”. are loc o reducere considerabilă a numărului acestora. ex „din. pro „pentrru. în primul rînd. Tot aşa: Sum in urbe „mă aflu în oraş”. ex. sub < subtus. apud ”la”. per „prin”. de < de. în limba română s-au menţinut doar: a < a. pînă la”. adversum. peste”. ad „de. 108 . b) datorită apropierii funcţionale dintre prepoziţii. Astfel. prae „din cauza”. cum „cu”. între < inter. cis. către. în afară de”. supra „peste”. adversus „contrar. îndreptat spre” cineva”. cu < cum. lîngă < longum. de la. una din prepoziţiile seriilor amintite. dintre toate prepoziţiile enumerate mai sus. acolo unde latina clasică recomanda Ac. ergo „aşadar”. unele dintre ele şi-au extins uzul pe contul altora. cauza „pentru”. Latina populară nu mai ţinea cont de asemenea diferenţiere.: graţia „datorită”. ad. citra. înaintea”.: Venisit în Galia „sosi în Galia”. În latina populară. prepoziţia in se foloseşte cu Abl. împrejurul”. în prepoziţiile ce se foloseau cu două cazuri. către”. ad. s-au specializat prepoziţiile: a. contra „contra. circa. propre „aproape”. dependenţa prepoziţiilor de anumite cazuri începe să se destrame. Bunăoară. sub”. ads. Allergo in urbe „alerg spre oraş”. folosind. În unele inscripţii din Dacia. spre < super. Această confuzie s-a extins şi asupra celorlalte prepoziţii. în toate cazurile. circum „în preajma. Trei prepoziţii cereau cazul G. post „după”.

de Odobeşti. acumulînd valori noi. prepoziţia latinească sine „fără” nu s-a menţinut în Răsărit. încep să fie exprimate raporturi de: – conţinut: saculum plenu de radicibus „sac plin cu rădăcini”. în limba română. – materiale: vasum plenum cum vinum „vas plin cu vin”. – materii: urbs de petras „oraş de piatră”. Evoluţia ulterioară a prepoziţiilor latineşti Fiind nişte instrumente gramaticale. – temporale: zori de ziuă se revarsă peste vesela natură. vasum cum apis. 2. – deliberative: Mai spuneţi de (despre) rădăcină un bun cuvînt. Limbile romanice au moştenit un fond comun de prepoziţii latineşti. altele însă. – leagă un substantiv de un numeral cardinal începînd cu 20: de foi. Un exemplu clasic în această privinţă ni-l oferă prepoziţia de. Mai tîrziu. – instrumentale: vincere cum mentem „a învinge cu mintea”. Astfel. cînd prepoziţiile nu-şi fixase încă uzul. Dar fiecare limbă a moştenit şi prepoziţii specifice. vasum ad apis. fiind înlocuită de prepoziţia foras „fără”. prepoziţia de şi-a mai asumat cîteva valori suplimentare. şi-au consolidat situaţia şi s-au menţinut în limbă. – partitive: unus de multis „unul din mulţi”. La prima etapă de acumulare a noilor valori. sistemul prepoziţional moştenit s-a completat cu formaţii noi. aceeaşi îmbinare liberă de cuvinte putea fi construită cu prepoziţii diferite.În legătură cu procesul de reducere a prepoziţiilor. Ea putea exprima raporturi: – sociative: vivere cum aliquo „a trăi cu cineva”. unele din ele îşi însuşesc capacitatea de a exprima raporturi noi. În felul acesta. care în latina clasică erau exprimate cu ajutorul flexiilor cazuale. Dintre prepoziţiile moştenite 109 . Extinsă aproape pe întreg teritoriul Imperiului Roman. folosite numai de ea. unele prepoziţii. pe care nu le avea în latina: – finale: ierburi de leac. – comparative: plus de triginta pedubus „mai mult de 30 de picoare”. prepoziţiile au suferit mai puţine schimbări în raport cu celelalte părţi de vorbire. – locative: vinuri de Cotnar. au dispărut din uz. vasum apud apis. lingvistul Em. – cauzale: Se scutură salcîmii de ploaie şi de vînt. Bourciez citează 4 variante ale aceleiaşi sintagme cu prepoziţii diferite – toate exprimînd sensul „stup de albine”: vasum de apis. Astăzi. O răspîndire largă capătă în latina populară prepoziţia cum. încă în latina populară. cu ajutorul căreia. de Romaneşti. fiind rar folosite.

pronume ce ţin locul persoanelor. de pe lîngă. indicînd direcţia: ieşind a vînat (Dosoftei). se recurgea la combinaţii din două sau trei prepoziţii. de post > după. doar unele şi-au păstrat forma intactă: a. Pre are sensul de „pentru”: Sfîntul nume al lui pre agiutoiu să-l chemăm (Biblia de la Matei). Procesul de formare a prepoziţiilor compuse continuă şi astăzi în limba română contemporană. care aduce cu sine o nuanţă cantitativă nedefinită: mănîncă la plăcinte. prepoziţia a cu acest sens este parte componentă a adverbelor alături. În procesul evoluţiei limbii. de sub. cum. Bunăoară. de. În limba română. Prepoziţia de apare cu sens partitiv: Întru ura (una) de (din) sîmbete (Codicele Voroneţean). pînă în. pînă pe. Afinitatea dintre adverbe şi prepoziţii se putea 110 . 3. inexistente în limba latină. prepoziţiile mai păstrează unele sensuri pe care le aveau în latină. pren. Apariţia prepoziţiilor noi Deja în latina populară. dinspre (din + spre). per intro > pentru. subt (sub). Părţile lor componente sînt bine desluşite. Astfel. pe a devenit în limba română marcă a complementului direct şi se ataşează la substantivele proprii-nume de persoană. per > pre (metateza) > pe. Fazele de trecere de la prepoziţiile compuse latineşti la formele actruale se întîlnesc în primele texte româneşti: de in.de limba română. pe care vorbitorii contemporani nefilologi le interpretează ca pe nişte prepoziţii simple: de inter > dintre. unele prepoziţii capătă funcţii noi. pentru exprimarea raporturilor cazuale. fenomen caracteristic pentru limbile indoeuropene. fapt ce a dus la apariţia unor prepoziţii compuse. aiurea. termenii de rudenie. complementul direct poate avea şi prepoziţia la. peste. paene ad > pînă. prepoziţiile au continuat să se înmulţească pe contul adverbelor. – super > spre (sincopa lui u. Astăzi. de pe sub etc. per inter > printre. de super > despre. cătră (către). prepoziţia a e folosită cu sensul de „la”. pe sub. asupra”: Şi-şi puse mărule (mîinile) spre ei (ibidem). Formele de trecere de la prepoziţiile latineşti la cele actuale sînt atestate în textele vechi: pre (pe). illac ad > la. înspre (în + spre). sub. in > în (i>î). alteori – două cuvinte: de pe. spune la minciuni. dar le-au pierdut mai tîrziu. În limbile romanice. acasă. asimilarea lui a iniţial. pînă peste sau chiar trei cuvinte: de pe după. prespre. formînd uneori un singur cuvînt: despre (de+ spre). per extra > peste. ă>e). Celelalte au suferit modificări de ordin fonetic: – contra > către (disimilarea lui n. a final > ă. metateza). Aici. Spre e folosită cu sens de „pe.

Valoare de prepoziţie capătă şi unele participii adjectivate: mulţumită < a mulţumi. au fost supuse mai puţin modificărilor. ainte de – înainte de. al unui obiect. asemănîndu-se cu cea a substantivului (capătă articol substantival definit: împrejurul curţii. precum şi ca adverbe. post. De exemplu: ante. s-au specializat prepoziţiile contra. inter. în inima pădurii. pe vremea lui Pazvante Chiorul. Altele şi-au modificat aspectul fonetic în comparaţie cu forma pe care o aveau în textele vechi: a dreapta – în dreapta. Unele adverbe-prepoziţii latineşti au devenit. de pregiur – împrejurul. împreună cu prietenii). lîngă < longum ad. în faţa casei etc. potrivită < a potrivi. ele îndeplineau funcţie de adverb: post venit „vine pe urmă”. adverbul cu funcţie de prepoziţie capătă o formă specifică. într-înşii. cînd omul asemuia obiectele din realitate cu înfăţişarea sa: la poalele dealului. supra. circum. de regulă. Atunci cînd acestea se refereau la verbe. Ce-i drept. 1 Ne vom aminti că în latină prepoziţia graţia se specializase pentru cazul G. în limba română. de crucişul de „împrejur de”. pre asupra de – pe deasupra. în comparaţie cu adverbele şi alte părţi de vorbire. de aleanul „împrejurul”. Prepoziţia latinească intro > întru. adversus. precedînd un substantiv. determinîndu-le. E vorba de prepoziţiile actuale către < contra. de sau cu (alături de clădire. într-însa. pre descindea de „pe deasupra”. atunci aveau funcţie de prepoziţie: post quinque dies venit „vine peste (după) cinci zile”. în virtutea circumstanţelor. Cîteva prepoziţii ce se mai întîlneau încă în textele vechi au dispărut din uz. 111 . sau este urmat de o prepoziţie. care. Unele dintre acestea au apărut în perioada anemismului primitiv. în procesul de evoluţie. Prin analogie cu adverbele. precum şi locuţiunile prepoziţionale adverbiale de-a lungul. Acest proces este activ şi astăzi.observa uşor în latină. cu ajutorul căreia se indica interiorul unei entităţi. prepoziţii propriu-zise şi nu se mai pot folosi în calitate de adverbe. Deşi prepoziţiile. totuşi. de-a latul. a ajuns să fie folosită în îmbinare cu pronumele îns < ipse: într-însul. Dacă însă ele apăreau cu valoare circumstanţială. în faţa casei). De exemplu: alegîndu de „în afară de”. unde multe adverbe erau folosite atît ca prepoziţii. împreună cu prepoziţia de origine franceză gras à > graţie. противα. fără < foras. asupra < ad supra. datorită < a datora. ele au suferit şi unele transformări de ordin semantic. în timpul iernii. de-a curmezişul etc. împotriva < sl. capătă funcţii de prepoziţii şi unele substantive însoţite de prepoziţii şi urmate de un substantiv în G. s-au specializat pentru cazul D.1 Pentru G. infra etc.: din pricina furtunii.

Iaşi. Curs de gramatică istorică a limbii române. De la origini pînă în secolul al XVII-lea. Editura Junimea. împreună cu ipse. 6. Ivănescu. Editura Cartea Moldovenească. Chişinău. Rosetti. Bucureşti. Ovid Densuşianu. 1966. s-a ajuns la formele pronominale dintr-însul.într-însele. Literatura recomandată obligatorie: 1.. Al. Istoria limbii române. 1968. Al. Bucureşti. 2. Al Rosetti. printr-însul etc. Editura Ştiinţifică. 5. Vol I. vol. 6. Chişinău. 1961. 1991. I-II. participii adjectivate). Editura Lumina. Bucureşti. Astfel. 112 . 1980. care se folosesc numai la Ac. 3. am putea conchide că lărgirea sferei uzuale a prepoziţiilor a mers atît pe calea însuşirii de valori noi de către prepoziţiile existente. revăzută şi adăugită. 4. vol. 5. Dîrul. substantive. Istoria limbii române. precum şi pe calea formării de prepoziţii noi: fie prin îmbinarea prepoziţiilor existente. Istoria limbii romăne. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. G. fie prin antrenarea în această categorie a unor cuvinte semnificative (adverbe. 1963. ediţia a doua. Precedată de prepoziţiile de şi per. 4. Cercetări asupra prepoziţiei în limba moldovenească. Istoria limbii române.

ocupă un loc de frunte. Ca fenomen social. ca element constitutiv al culturii noastre naţionale. De aici reiese şi necesitatea examinării cauzelor “externe”. etapele fundamentale ele istoriei limbii literare se leagă. separarea istoriei limbilor de istoria literară. de momentele mai importante ale istoriei literaturii. în special de momentele mai importante ale dezvoltării culturale şi ale formării conştiinţei naţionale. fără să se identifice. OBIECTUL DE STUDIU. i s t o r i a s c r i s u l u i r o m â n e s c d e l a origini pînă in prezent. este. normele de constituire şi de precizare a normelor unice supradialectale.PARTEA A II-A. METODE DE CERCETARE. Meillet. 113 .. În special. dar este vorba de două istorii bine distincte. de unde rezultă necesitatea unor metode de cercetare diferite”10. dat fiind că dezvoltarea limbii literare este în strînsă legătură cu dezvoltarea literaturii. ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE PRELIMINARII. schimbările intervenite pot fi explicate prin anumite cauze “interne”. limba trece printr-o serie de stadii succesive. în general. în sensul restrîns al termenului. ale căror metode sînt deosebite. PRECIZĂRI TEORETICE Limba română literară. în esenţă. în forma pe care o cunoaştem astăzi.) nu pot fi explicate fără raportare la datele istoriei sociale.” „Obiectele lingvisticii – limbile . Istoria ei. dezvoltarea diverselor stiluri ale limbii etc. o s e l e c t a r e mai atentă a mijloacelor lingvistice. prin urmare. sfera de folosire mai restrînsă sau mai largă a variantei literare.. În dezvoltarea ei. sublinia Ant. Raportarea însă numai la istoria internă a limbii nu ne permite înţelegerea integrală a procesului complex de evoluţie a ei. care îşi au originea în însuşi sistemul funcţional al limbii ca mijloc principal de comunicare între membrii unei colectivităţi. Se înţelege însă de la sine că istoria limbilor care au o literatură nu poate ignora istoria literară. În tradiţia lingvisticii româneşti. ale dezvoltării limbii literare (apariţia formei scrise. limba evoluează în strînsă legătură cu istoria societăţii care o vorbeşte şi o scrie. problemele originii. strîns legată de istoria societăţii româneşti. necesitatea metodologică de a nu ignora datele istoriei literare în interpretarea faptelor de istorie a limbilor a fost clar subliniată la 10 Ibidem. În procesul de elaborare a normelor exprimării literare. Istoria limbii literare prezintă un caracter particular din cauza prelucrării conştiente a materialului lingvistic folosit în procesul comunicării: exprimarea literară presupune o respectare (sau cît se poate de) riguroasă a anumitor n o r m e şi. a constituit un mare progres. literatura.şi cele ale criticii literare – operele literare – sînt de natură diferită. „În dezvoltarea lingvisticii. reprezintă rezultatul unei îndelungate şi complexe evoluţii. care explică anumite aspecte ale evoluţiei limbii.

ci şi realizările obţinute în procesul de perfecţionare estetică a limbii literare. p. la Facultatea de Litere din Bucureşti: „Există cercetători pentru care formele lingvistice sînt ceva izolat. Densuşianu. 1911. exprimat cu aproape un secol în urmă. A privi fenomenele lingvistice independent de cele literare este a avea o concepţiune mărginită faţă de ele. puşi în situaţia de a exprima noţiuni şu nuanţe noi cu mijloace de care dispune limba literară a unei anumite epoci. Bucureşti. de către Ovid Densuşianu. deoarece scopurile urmărite de cele două discipline diferă. interpretarea literară a unui text nu se poate identifica cu interpretarea lui lingvistică. Punctul de vedere al lui Ovid Densuşianu. a nu înţelege o parte din viaţa lor. Cercetarea textelor (beletristice. cele ale dialogului. să pătrundă mai adînc. care poate fi urmărită în diferite monumente ale literaturii: de la limba stîngace şi greoaie a primelor scrieri din secolul al XVI-lea pînă la limba română literară contemporană. cu prilejul unei prelegeri de deschidere. În lumina precizărilor de mai sus. de la primele manifestări ale literaturii artistice. Oamenii de cultură. se dezvoltă şi se îmbogăţeşte şi mijlocul ei de exprimare – limba literară. ale artei narative şi descriptive în genere. constatăm o с o n t i n u i t a t e. îşi păstrează şi azi valabilitatea. administrative. ci trebuie să găsească metode adaptate la caracterul complex al obiectului studiat. Pornind de la o orientare teoretică bine precizată şi bazat pe o 11 Ov. paralel cu dezvoltarea literaturii. instrument suplu şi precis de comunicare. Studiul textelor ne dă posibilitatea să înţelegem nu numai modul lent de constituire a normei supradialectale unice. Fără doar şi poate că istoria literaturii şi cea a limbii literare sînt domenii de investigaţii diferite. la consolidarea normelor şi la îmbogăţirea limbii literare. putem defini obiectivele principale care stau în faţa Istoriei limbii române literare. Istoria literară în învăţământul universitar. în strînsă legătură cu ele… Între felul de a se exprima într-o epocă. rezolvă problemele portretului. să urmărească raporturile dintre aceste forme şi altele. Este interesant de urmărit modul în care primii noştri scriitori.începutul secolului al XX-lea. În procesul evoluţiei exprimării literare. Cercetătorul limbii literare nu se poate limita nici la procedeele istoriei literare. ştiinţifice etc. pînă la soluţionarea problemelor mai complexe ale artei cuvîntului.) ne permite să observăm cum. împrejurările care le-au dat un caracter hotărît şi le-au făcut să evolueze într-o anumită direcţiune”11. şi gîndul lor nu merge mai departe. prin efortul lor.6. nici la acelea ale lingvisticii tradiţionale. numai un obiect de speculaţiune fonetică ori etimologică. între materialul lingvistic şi producţia literară proprie ei există totdeauna un raport determinat. îmbogăţindu-şi treptat procedeele artistice de exprimare. 114 . contribuie. De asemenea.

Una dintre acestea se referă la baza dialectală a limbii române literare. influenţîndu-se reciproc. ca mai apoi.serioasă documentare. Poziţiile specialiştilor în această problemă nu sînt nici pe departe unice. în detrimentul contribuţiei aduse de stilurile neartistice. la contribuţia adusă de graiurile limbii române la constituirea normelor ei actuale. Nici asupra ponderii deţinute de stilurile limbii în procesul de dezvoltare a limbii literare nu există un consens deplin. adică modul în care s-a ajuns la aspectul normat. Este necesar să precizăm din capul locului că în studierea istoriei limbii române literare trebuie să alegem cele mai juste din numeroasele poziţii teoretice şi metodologice privind abordarea unei astfel de cercetări. dar ea îşi află aplicare cu atît mai mult în perioada consolidării limbii române moderne.. în strînsă legătură cu istoria societăţii. cum a numit-o Garabet Ibrăileanu. bunăoară. începînd cu secolul al XVI-lea. adică studierea limbii se fa face din perspectiva dezvoltării ei istorice. după anul 1880. Vom aminti doar cîteva din p r o b l e m e l e c o n t r o v e r s a t e a l e studiului istoriei limbii române literare. de la origini şi pînă la epoca în care ea a devenit un instrument unitar şi evoluat. cînd au apărut în română primele texte scrise. În atenţia unui astfel de studiu vor sta faptele de limbă aparţinînd diferitelor stiluri care intră în sfera noţiunii de limbă literară. Victoria deplină a limbii literare. evidentă abia spre sfîrşitul secolului al XIX-lea. – cum au apărut diversele stiluri ale limbii literare şi cum s-au dezvoltat ele. de astăzi. Discuţia a avut mai întîi ca obiect limba română din scrierile vechi. cu momentele mai importante ale dezvoltării culturale: – cum s-a constituit norma unică supradialectală. dintr-un grai arhaic şi limitat ca resurse de 115 . Titu Maiorescu ş. Nu mai puţine discuţii a suscitat şi problema perioadei de formare a limbii literare. va trebui să dezvăluie calea ascendentă a limbii române literare. Analiza faptelor se va face pe etape succesive. a lui Heliade Rădulescu. în raport cu perioada veche şi cu normele actuale. a fost precedată de o lungă etapă a căutărilor. mai exact spus. atenţia acordată de unii lingvişti locului limbii scriitorilor într-o istorie a limbii literare. Metoda specifică disciplinei noastre este cea diacronică. avînd ca fundamentare teoretică generală principiile dialecticii. nu fără truda unor lingvişti de forţă de talia celor din Şcoala latiniştilor. al limbii literare. apt să răspundă multiplelor funcţii ale unei culturi superioare şi civilizate. al căror rol n-arr trebui să fie subestimat. S-a combătut. Deceniile 4-6 ale veacului al XIX-lea au fost pentru limba română o perioadă de “chin” al renaşterii. cercetătorul istoriei limbii române literare trebuie să urmărească. O astfel de metodă. limba noastră să se transforme.a.

“Cine vrea să gîndească bine. Dezvoltarea unei discipline ştiinţifice nu e posibilă însă fără o delimitare precisă a noţiunilor ei fundamentale. are un rol primordial în dezvoltarea unei conştiinţe naţionale. Dintre formele de manifestare a limbii. Acestor două modalităţi de comunicare le corespund două sisteme coexistente ale aceluiaşi idiom naţional. 38. – caracterul relativ al noţiunii de consolidare a normelor limbii literare (cu toată importanţa.Будагов. von urmări etapele cele mai importante pe care le-a străbătut limba română literară în evoluţia ei treptată spre succesiunea şi adaptarea mijloacelor de expresie necesare unei exprimări culte şi autorizate. în funcţie 12 Р. Comunicarea lingvistică se poate realiza fie pe cale orală. trebuie să aibă. nu este riguros definită. varianta literară este cea care contribuie la deşteptarea şi afirmarea conştiinţei naţionale. La această definiţie a noţiunii de limbă literară lingvistul sovietic R. Obiectul Istoriei limbii române literare nu poate fi delimitat atîta timp cît noţiunea de bază. ea este variabilă în timp12. care dispune – într-o măsură mai mare sau mai mică – de o serie de norme consolidate prin scris. Într-adevăr. cea de limbă literară. lingvistul italian B. se confundă şi se identifică de multe ori cu naţionalitatea lui”. М. şi definiţia ei”. 116 . al literaturii şi artei. 1956). P. comunitatea lingvistică. printr-o secvenţă de grafeme (limba scrisă). afirma B. al ştiinţei. „Limba unui popor. fiind unul din factorii decisivi care favorizează formarea unei naţiuni. capabil să îndeplinească funcţiile reclamate de progresul social. Terracini a dat definiţia de limbă literară.А. 1967. стр. alături de comunitatea de teritoriu. printr-o secvenţă de foneme (limba vorbită). iar celălalt – grafic. Omul cult dispune de acest gen de diglosie şi. dintre care unul se manifestă sonor. ideilor. alături de noţiunea care o întrebuinţează. fie pe cale scrisă. Haşdeu. Pe parcursul prelegerilor. de viaţa economică şi de factura psihologică. sublinia Pascal. Литературные языки и языковые стили. suplu şi nuanţat printre limbile neoromanice.exprimare într-un instrument complex. La cel de-al VIII-lea Congres de studii romanice (Florenţa. Limba literară reprezintă o formă cultivată a limbii întregului popor. A Budagov crede că este necesar să se sublinieze: – caracterul istoric variabil al noţiunii de formă civilizată (în diferite epoci şi la diferite popoare).

cît mai ales de utilizarea unor mijloace şi procedee specifice în vederea comunicării unui anumit conţinut.) cu un rol deosebit de important în limba vorbită. Textul scris este. iar deosebirea dintre aspectul vorbit şi cel scris al limbii nu ţine atît de caracterul familiar sau literar al exprimării. iar uneori chiar imposibilă. În unele limbi. el. accentul. vasăzică etc. Omul cult poate să vorbească. este limitată. La acestea se mai adaugă mimica şi gesturile (care adesea explicitează şi suplinesc vorbirea) şi. Datorită scrierii. acolo. iar alţii viceversa. Reflectarea în scris a elementelor de mai sus. fără însă a coincide. sub imperiul responsabilităţii cuvîntului care rămîne scris (vorba lui M. valorile culturale s-au putut conserva. spre a-l corecta şi a-l perfecţiona. dar totuşi importante ale comunicării (intonaţia. în primul rînd. care capătă semnificaţii precise doar în anumite contexte. pauzele. În alte limbi.de diferite împrejurări. unii vorbesc chiar mai bine decît scriu. în conversaţia familiară. în situaţii determinate. gesturi. este folosită cu precădere limba literară. adesea. 117 . reflectează şi îşi alege mijloacele de exprimare. Condiţiile de folosire a varintei scrise a limbii se deosebesc esenţial de acelea ale varintei vorbite ale acesteia. deosebirile dintre limba scrisă şi cea vorbită sînt considerabile. ceea ce conferă comunicării un caracter alternativ şi discontinuu. în plus. de unde. operează cu cele două sisteme care corespund unul celuilalt. presupune reacţii rapide şi imediate din partea interlocutorilor. deşi aceste diferenţe nu apar atît de proeminent. aceea. în anumite împrejurări. în scris. o anumită imperfecţiune a exprimării ideilor. în dialog. numite prozodeme. În franceză sau în greaca modernă. Limba vorbită se realizează. vezi. aşa cum scrie.). ele sînt totuşi destul de marcante şi se manifestă nu numai prin utilizarea unor elemente lexicale specifice. de asemenea. apar. nu scriem cum vorbim. Limba vorbită este folosită. care se corectează prin retuşări aproximative. ei bine. în dialog. Limba scrisă nu este şi nici nu poate fi identificată cu limba vorbită. elemente accesorii. tempoul etc. iar uneori prin cuvinte deictice şi mimică. dar şi prin folosirea unor forme şi construcţii gramaticale şi particularităţi fonetice suprasegmentale specifice. Eminescu: Unde vei găsi cuvîntul / Ce exprimă adevărul?). aşanumiţii indici situaţionali (aici. în sfîrşit. În general însă. de obicei. rodul unei îndelungate elaborări conştiente: cel care scrie. el are posibilitatea de a reveni asupra textului. în primul rînd. ca de exemplu în română. Jocul adresării şi al replicii. intensitatea. În exprimarea de tip oral. care reprezintă un adevărat instrument de exprimare a necesităţilor unei culturi superioare în cadrul unei colectivităţi civilizate. opoziţia dintre cele două forme de comunicare este mai mare decît în altele.

O particularitate a limbii literare. Marii clasici evită să se limiteze la resursele exprimării literare propriu-zise şi se inspiră din ce în ce mai mult din limba vie a epocii. Avanesov. şi limba textelor netraduse (scrisori. în gramatică – la respectarea regulilor 13 R. Notarea limbii vorbite cîştigă teren în creaţia literară din a doua jumătate a secolului al XIXlea: procesul notării graiului viu este o trăsătură a artei realiste.). totodată. datorită imitaţiei originalelor slavone. În secolele următoare. trebuie să ţină seama de anumite n o r m e unanim acceptate. стр. Astfel. nai ales în forma ei scrisă. istoria limbilor literare scrise”. Spre deosebire de dialecte sau graiuri. L. care este mai apropiată de limba vorbită. devenind mijloc perfect de comunicare. Arghezi etc. se poate constata o deosebire dintre limba textelor traduse. I. Blaga. dar şi verbală. I. Raporturile dintre limba vorbită şi limba scrisă nu au fost aceleaşi în diferite epoci ale istoriei limbii române literare.. cu un caracter savant. limba literară dobîndeşte o anumită u n i t a t e şi s t a b i l i t a t e şi ajunge să corespundă multiplelor şi variatelor funcţii pe care le îndeplineşte. 176. constă în aceea că toţi cei care o folosesc. M. Cantacuzino. prozei savante şi livreşti a lui M. întrebuinţarea cuvintelor. I. Creangă. Druţă). folosirea procedeelor exprimării orale la valorificarea artistică a elementelor vorbirii populare constituie trăsătura distinctivă a limbii lui I. acte particulare). care au obţinut efecte remarcabile prin utilizarea procedeelor de limbă scrisă şi a căror operă reprezintă o realizare strălucită a stilului scriptic. În fonetică el se reflectă la pronunţarea şi scrierea sunetelor. Avanesov13. iar impresia veridicităţii în operele care aparţin realismului se datoreşte şi consemnării particularităţilor limbii vorbite. Proza românească modernă cunoaşte atît excepţionali valorificatori ai elementelor de limbă vorbită (I. în esenţă. C a r a c t e r u l n o r m a t se manifestă în toate c o m p a r t i m e n t e l e l i m b i i . 88. „Prin istoria limbii literare se are în vedere. О некоторых вопросах истории языка.Istoria limbilor literare urmăreşte. Neculce sau a Antonimului brîncovenesc şi o opune. Costin şi D. greceşti. a formelor şi a construcţiilor sintactice şi realizarea lor fonetică sau grafică trebuie să respecte cerinţele acestor norme. Astfel. I. Sadoveanu. cît şi mari maeştri ai cuvîntului literar (G. În limba literară. respectiv stolnicului C. Limba literară are un caracter normat. zicea cercetătorul sovietic R. L. în general. T. vorbită în diferite grupuri sociale. un instrument perfect de exprimare clară şi precisă a ideilor. fenomenele lingvistice consemnate în texte de limbă scrisă. chiar la începuturile limbii literare. M. Cantemir. 118 . care o deosebeşte de celelalte varietăţi ale limbii naţionale unice. Caragiale. Călinescu. folosirea limbii literare presupune o selecţie mai atentă a mijloacelor de exprimare.

Acesta este factorul principal de care trebuie să se ţină seamă în explicarea apariţiei şi coexistenţei anumitor forme paralele în limba literară. să audă. şod. Dar limba română actuală nu se confundă cu particularităţile acestui grai. alături de formele mai noi. Între factorii care explică abaterile de la ceea ce e considerat la un moment dat corect sau incorect. normă şi vorbire au fost precizate de Eugen Coşeriu: “Faţă de actul concret al vorbirii. în limba română se folosesc formele mai vechi. 119 . se situează în afara normei literare. în sensul că o normă există în măsura în care există abateri de la ea şi invers. Cum se constituie normele unei limbi literare? Ele au la bază trăsăturile lingvistice ale unui grai sau ale unui dialect. glumuos (în Maramureş). la baza limbii române literare contemporane. să ţină. norma reprezintă primul grad de abstractizare şi cuprinde numai ceea ce are caracter social. Coseriu. p. în diacronie. în afară de glumeţ. Lucrul acesta s-a întîmplat la 14 E. care s-au impus în uzul literar. De exemplu. şăgaci (în Moldova). Crearea normelor literare a fost condiţionată de întregul proces istoric de dezvoltare a limbii. Deşi continuă trăsăturile unui subdialect. norma y habla. Ne vom limita la un singur exemplu din domeniul derivării. reprezintă un grad mai înalt de abstractizare lingvistică. stă subdialectul muntean cu sistemul său fonetic şi cu o bună parte din particularităţile lui gramaticale şi lexicale. limba literară se situează deasupra dialectelor teritoriale. analogice: să vadă. după părerea majorităţii cercetătorilor. glumeţ. V. individual. şuguitori. Sistema. Toate aceste formaţii. De exemplu. cu eliminarea a tot ce este ocazional. iotacizate: să vază. ea reprezentînd o normă supradialectală unică. ci trebuie considerate în perspectiva dinamicii istoriei limbii. aşadar.flexiunii şi ale construcţiilor. Această variantă care reflectă structura limbii naţionale se realizează. prin contribuţia – deşi inegală – a mai multor subdialecte ale acestei limbi.167. Noţiunea de normă şi noţiunea de abatere de la normă se află într-un raport de corelaţie. De aici rezultă că normele nu trebuie concepute ca realizări statice. vol. cel mai important este modul în care s-au petrecut schimbările în dezvoltarea istorică a limbii. să ţie. reţinînd numai elementele comune categoriei limbii care îndeplinesc o funcţie distinctivă”14. Raporturile dintre sistemul limbii. Ele sînt considerate deci elemente regionale. cu timpul. la rîndul său. Sistemul. să auză. pe care limba literară le evită. în strînsă legătură cu procesul de dezvoltare a societăţii. şodeţ (în Ardeal). glumaş (în Banat). sînt înregistrate mai multe variante pentru adjectivul glumeţ: şăgos. în lexic – la utilizarea cuvintelor înţelese pe întregul teritoriu lingvistic al naţiunii respective. ele se constituie. În ALR (serie nouă). iar îndreptarele şi tratatele academice consemnează existenţa lor în sincronie.

Exemple.noi după ce Bucureştiul a devenit. în anul 1918. şi de oamenii instruiţi din Moldova şi Transilvania. deşi sînt munteneşti. Procesul unificării a continuat şi s-a desăvîrşit după formarea statului naţional român unitar. limba literară este varianta prelucrată a limbii naţionale. că formele moldoveneşti sînt cele mai literare. afară de unul singur? Iarăşi nu. într-o anumită măsură. deci şi centrul cel mai important al vieţii politice şi culturale a românilor. nu au fost acceptaţi de limba literară. p. Limba vorbită de oamenii culţi din Bucureşti a avut un accident asupra limbii vorbite şi scrise de intelectualii din celelalte provincii. se pot găsi şi în lexic. Petrovici. variabil în mod constant între fixare şi 15 B. capitala Principatelor Unite. raportînd-o la factorii dialectali: „Limba naţională este ea oare acel singur dialect oarecum privilegiat? Nu. Exemplele ar putea fi înmulţite. care este specific graiurilor nordice. cel muntean – pronunţarea. 120 . Emil Petrovici. Limba literară se caracterizează printr-un fel de echilibru. Ele demonstrează că limba literară n u reală coincide cu un d i a l e c t . Haşdeu. locul acestora l-au luat lexemele mire (mireasă) şi plămîni. T. a dat formele. începînd cu anul 1862. observă Em. Este ea complexul celorlalte dialecte. termenii ginere sau ginerică şi bojoci. Un subdialect. B. comentează Em. Caracterul normat al limbii nu înseamnă însă că ea este o limbă fixată o dată pentru totdeauna. Haşdeu a definit cu claritate această noţiune.82. În acest sens. P. iar celălalt.III. Astfel. dar a mai multor d i a l e c t e . Limba naţională ne înfăţişează aşa-zicînd congresul tuturor acestor dialecte sub preşedenţia aceluia singur”15. În flexiunea verbală. strin) din aria de est a regiunii Bucureşti a cedat locul lui străin. întîlnim o interesantă sinteză de trăsături dialectale deosebite. Dar ea a fost influenţată. fonetismul strein (striin. dar nici faptul că limba este supusă unei evoluţii regulate. Iată paradigma verbului a spune. cu e neaccentuat transformat în i (ca în moldovenescul spunim). aşa cum a fost ea înregistrată de ALR în aria din jurul Bucureştiului şi în cea din jurul Iaşului: Bucureşti Iaşi Eu spui Tu spui El spune Noi spunem Voi spuneţi Ei spune eu spun tu spui el spuni noi spunim voi spuniţ ei spun Se vede. Petrovici. Bunăoară. cel moldovenesc. întemeiată pe un dialect şi realizată prin contribuţia inegală. aşa cum rezultă din ALR. Cuvente den bătrîni. dar că ele au o pronunţare muntenească. ci e s t e o limbă comună. Asupra cîtorva factori de acest gen a atras atenţia acad. P.

un produs al selecţiei. adică de factorii extralingvistici. pe care le-a impus uzul şi care au intrat în norma limbii literare. un uz mai mult sau mai puţin general sau mai răspîndit pe cale orală sau scrisă al unuia dintre graiuri la un moment dat. aia. prin care tradiţia şi convenţia sînt completate şi modelate de uz şi inovaţie. cum se rosteşte într-o mare parte a teritoriului dacoromân. ăl. dar sună şi a scri (în Basarabia şi Muntenia). cum s-a întîmplat cu verbul a rămînea. limba literară este ferită de primejdia separării de întreaga ei istorie şi. III-a sg. care coincide. de obicei. Există. şaizeci. cel etimologic. cu numeroase 121 . în timp ce limba literară păstrează formele pronumelui demonstrativ acesta. în limba literară un proces continuu de înnoire. aceştia. aşadar. ele se opun normelor limbii comune şi dialectelor.. Chiar dacă sînt impuse de “sus în jos” de către o tradiţie scrisă culturală şi literară de prestigiu sau de către autorităţile ştiinţifice oficiale (academiile ţărilor respective). Afirmaţia aceasta nu trebuie înţeleasă în sensul absolut al cuvîntului. În felul acesta. cu principiul răspîndirii formei în cauză. al evoluţiei. ale căror transformări sînt un produs natural. şi a scria (în Banat). ca bunăoară paisprezece. ăstea. Din această cauză. dar nu o mers. Aceeaşi tendinţă de trecere de la conjugarea a II-a la conjugarea a III-a se observă şi la verbele a apărea şi a dispărea. care este mai săracă în această privinţă. care deţin un rol important în împrejurări particulare. de pericolul închistării în tipare rigide şi anacronice. aceea. astă ăştia. ci după altul. la perfectul compus auxiliarul are formele a şi au la pers. În cazul limbii literare. Prin caracterul lor selectiv. Alteori. Am putea invoca aici şi tradiţia scrisului românesc. „Noi vorbim acasă altă limbă decît în public. desprinse de fluxul viu al limbii vorbite. or mers. care să exprime noţiuni şi judecăţi pe o treaptă de generalizare şi abstractizare superioară graiurilor. a cărui formă a fost înlocuită cu a rămîne. faţă de variantele munteneşti şi populare ăsta. varianta veche se păstrează doar în limba populară. implicit. pentru că aşa se spunea în limba veche. Graiurile sînt mai bogate în resurse individuale de expresie în comparaţie cu limba literară. limba literară s-a călăuzit nu după criteriul “ce e muntenesc e şi literar”. Limba literară nu a adoptat încă aceste forme. dar ele au şanse să se impună. Bunăoară. de astă dată. dar mai bogată în mijloace suple de comunicare. căci modalităţile registrului nostru de exprimare variază în funcţie de situaţie. operează un principiu conştient. normele consfinţesc. ea a acceptat alte forme. acestea. latinescul scribere sună a scrie pe o largă zonă lingvistică a Ţării.evoluţie. şaisprezece. de adaptare a formelor. aceasta. Aceasta înseamnă că limba literară nu respinge inovaţiile pe care le oferă uzul. pronunţate şi scrise azi din ce în ce mai des a apare şi a dispare. normele sînt. şi pl. voluntar. din textele maramureşene. acela. istoric. şi etimologia etc. Din cele expuse pînă acum reiese că fenomenele care se produc în procesul evolutiv de consolidare şi perfecţionare a normelor nu se confundă cu transformările petrecute în graiuri. în mare măsură. Bunăoară. De exemplu. Faţă de această evoluţie divergentă.

1.3. acţiunii factorilor externi (economici. La baza constituirii acesteia se află totdeauna un dialect. Avem de a face cu un proces invers. în urma împrumutului de elemente dialectale diferite. forme gramaticale şi cuvinte specifice celorlalte dialecte. un dialect devine limbă literară graţie rolului preponderent pe care îl are regiunea în care acesta se vorbeşte în viaţa economică. on ecrit en langue etrangere. În faza a treia.2. În momentul cînd comunicarea între grupurile lingvistice pare a fi compromisă sau se face cu dificultăţi din ce în ce mai mari. idiomatice”. înainte de toate. scria francezul Jean Paul Stuart. toate dialectele pot aspira în egală măsură la calitatea de limbă literară. În genere. Examinînd procesul de constituire a unora dintre limbile romanice.variante şi interferenţe fonetice. elemente variate. în cursul căreia raportul dintre limba literară şi graiuri este variabil. Limba literară nu coincide niciodată cu dialectul aflat la baza ei. În prima perioadă. sociali. 1.”16 Din cele expuse rezultă că limba literară acceptă. consecinţă directă a fărîmiţării teritoriului pe care ea se vorbeşte. ea renunţă la tot ce acesta are strict particular şi acceptă. Deci formarea limbilor literare îmbracă aspectul unui proces de durată şi se întinde de-a lungul unei perioade relativ lungi. de regulă acela care. care se modifică cel puţin în unele aspecte sesizabile. O problemă frecvent dezbătută a cercetărilor lingvistice din diferite epoci ale ştiinţei despre limbă este cea a constituirii limbilor literare. 1. îşi asigură o situaţie dominantă în raport cu celelalte dialecte. lingvistul austriac Alwin Kuhn preciza la cel de-al VIII-lea Congres Internaţional de Studii Romanice că relaţiile dintre limba literară şi dialecte trebuie privite în funcţie de stadiul de evoluţie a limbii literare: 1) înainte. de influenţă a limbii literare asupra graiurilor. potrivit modelului exprimării culte. politică şi culturală a întregii comunităţi 16 Se vorbeşte în limba maternă. limba literară începe calea spinoasă de constituire. fonetisme. politici) şi ea poate lua o amploare deosebită în anumite epoci istorice. gramaticale. De o limbă literară se poate vorbi doar în ultima parte a procesului schiţat de Alwin Kuhn. De multe ori. în graiuri. În etapa a doua. ajutat de factorii favorabili de ordin extern. 122 . şi tot el adăuga: „On parle dans sa propre langue. se recunoaşte întotdeauna în structura ei elementul de bază. Baza dialectală a limbii române literareΣ 1. încadrate apoi în norme. din diferite motive. S-a stabilit de mult şi este un adevăr general acceptat că limbile literare iau naştere ca o reacţiune împotriva diversificării dialectale a unei limbi. unul dintre dialecte tinde să-şi impună supremaţia. Tendinţa spre scindarea unităţii lingvistice se datoreşte. se scrie într-o limbă străină. în schimb. limba literară se îmbogăţeşte prin împrumuturi de ordin secundar: termeni ştiinţifici şi tehnici avînd valori stilistice precise. 2) în timpul şi 3) după constituirea acesteia. Oricît de compozită însă ar părea limba literară. lexicale.

De aceea. Specialiştii apreciază unanim că italiana sau spaniola s-au constituit ca limbi de cultură pe temelia dialectelor t o s c a n şi. Pentru a înţelege mai bine cum s-a ajuns la o asemenea situaţie şi a cunoaşte. cele mai importante opinii asupra bazei dialectale a limbii române literare şi în ce măsură s-au precizat anumite chestiuni teoretice şi metodologice fundamentale.1. Hr. Cea dintîi afirmaţie a acestei idei o găsim la B. 2. Variantele literare regionale nu prezintă. 2. respectiv. de asemenea. Macedon. deşi cercetările în acest domeniu sînt destul de vechi şi nu mai puţin remarcabile chiar. De o sută de ani încoace. Limba latină literară era limba Romei. ceea ce nu a dus însă nici pe departe la armonizarea punctelor de vedere.2. să facem o expunere cronologică a problemei în discuţie pentru a face o urmărire cît mai exactă a modului în care s-au conturat. Prin secolele VI-V p. 123 . stadiul actual al cercetărilor româneşti la această problemă. în care scria Herodot. Haşdeu.2. Avem în vedere numai acele opinii care au avansat idei noi sau au contribuit la adîncirea şi o mai bună întemeiere a unor opinii exprimate anterior. constituindu-se pe baza variantei literare a dialectului dominant. marele nostru cărturar conchide: „S-ar putea afirma în conştiinţă de cauză că pe la Σ Notă: Dat fiind faptul că trimiterile la această temă se fac din abundenţă. Nu acelaşi lucru însă se poate spune şi despre limba română literară. mai ales în perioada lui Al. cele mai numeroase adeziuni este aceea după care la baza limbii române literare stă graiul m u n t e a n. În Grecia antică s-a impus mai întîi ca limbă literară i o n i a n a. Despre franceză am vorbit deja mai sus. P. dominant devine dialectul a t i c. Opinia cea mai veche şi care a întrunit. limba literară e încă departe de a avea un aspect absolut unitar. a unui oraş care a devenit capitală politică. 2. norme perfect unitare. politic sau naţional. Importanţa crescîndă pe care o dobîndesc unele centre poate avea drept urmare schimbarea bazei dialectale a unei limbi. datorită ascendentului politic şi cultural pe care l-a cîştigat Atena. bibliografia problemei s-a îmbogăţit cu numeroase lucrări. la nivelul dialectelor. Nu există divergenţe mari în ceea ce priveşte baza dialectală a celor mai multe limbi europene. ci la nivelul variantelor literare scrise ale acestor dialecte. Se poate spune că vorbitorii unei limbi recunosc o normă comună datorită orientării lor spre acelaşi centru cultural. totodată. de regulă. de obicei.lingvistice. Ne-am străduit. Simplele afirmaţii şi adeziuni la o teorie sau alta le-am trecut cu vederea. Unificarea lingvistică nu se produce. vom face o expunere mai largă asupra opiniilor formulate pînă în prezent la acest capitol. ele vor fi prezentate aparte. totodată. c a s t i l i a n. de-a lungul timpului. La baza limbii franceze literare stă dialectul din Paris şi din Ile-deFrançe.1. Pornind de la constatarea că limba Catehismului coresian nu diferă de graiul vorbit în Ţara Românească şi în regiunile vecine ale Transilvaniei.

Bucureşti.. altele mai înaintate. Deşi fragmentare şi nu prea adîncite. Densuşianu precizează: „Les livres de Coresi. Deşi formulat în treacăt. nous voulons dire plus litteraire. P..3. Ov. Historie de la lange roumain. a ajuns.2. 3 Ov. întrucît ele vor constitui punctul de plecare al celor mai multe din opiniile ulterioare referitoare la rolul predominant ce l-a avut graiul muntean în unificarea limbii române literare. Ideea aceasta este exprimată destul de clar în concluziile referitoare la fonetismul cărţilor coresiene. unele mai înapoiate. Savantul român susţine că textele coresiene fixează în scris graiul din Muntenia şi Transilvania vecină. E o afirmaţie care echivalează. p. Un punct de vedere apropiat se întîlneşte la Al. fără a suferi modificări esenţiale. 2. 1902. limba tipică a românilor” 1. Între limba secolului al XVI-lea şi cea de astăzi nu există diferenţe izbitoare: „Si on prend comm poin de comparation les textes de Coresi. observaţiile lui Ov. II. care „nous donnent un phonétisme plus pur. a menţinut unitatea limbilor scrise: „Diversele graiuri s-au stins în faţa acestei limbi scrise”2. Lambrior.jumătatea secolului al XVI-lea limba română înfăţişa diferite straturi. Lambrior. Densuşianu nu precizează. Densuşianu. 1881. de fapt. Ibidem. Densuşianu merită o analiză atentă. vol. grai care. avînd rol de limbă literară. care arată că limba textelor tipărite la Braşov. Haşdeu. 4 Ov. graiul muntean se impune ca normă literară la finele unui proces încheiat către sfîrşitul secolului al XIX-lea. Haşdeu se desprinde cu suficientă claritate. cette constatatipon rest debut”4. mai tîrziu. 2 1 124 . ci graiul aflat la baza cărţilor sale a devenit ulterior limbă inică de cultură. B. Ov. între cari exista deja stratul cel devenit astăzi. punctul de vedere al lui B.2. Cuvente den bătrăni. puisque sont écrits dans ce parler de Valachie dont allait se constituer aux siecles suivants” [Ibidem]. Nu limba lui Coresi s-a impus ca normă generală în sec.curent le plus d´influence et contribuerent dans une large mensure au developpement ulterieur du romain litteraire”3. În ce înprejurări şi cînd graiul muntean a devenit bază a limbii române literare. 98. Paris. Dimpotrivă.361. Ov. În accepţia sa. La aceste întrebări au încercat să răspundă alţi cercetători.2. P. el a arătat că în cele mai vechi texte literare româneşti fărîmiţarea dialectală era destul de vizibilă. limba literară unică a românilor de pretutindeni. Densuşianu. ecrits dans cette langue d´une partie de la Valachie qui s´est imposée comme langue générale et a préparé le roumaine litteraire. cu rolul precumpănitor jucat de graiul muntean în unificarea lingvistică a limbii române. După ce subliniază importanţa tipăriturilor din secolul al XVI-lea. Al. X. al XVI-lea. aproape fără nici o schimbare. După cum rezultă din rîndurile de mai sus. p. Essai de phonetique roumaine. Voyelles toniques //Romania. 2. 13. p. Densuşianu nu a susţinut că în secolul al XVI-lea limba literară era unificată. 1979.

care au fixat în scris acest grai. Limba corectă. 1963. se bucură de P. După ce în Studii de lingvistică generală a atras atenţia că impunerea graiului muntean se datoreşte tipăriturilor coresiene şi prestigiului cîştigat de Bucureşti. p. Una din ele a fost fixată prin tipar: „Cărţile lui Coresi erau mîndria limbii. „deoarece se infiltraseră prea adînc caracterele munteneşti în graiul literar. 1920. 2. se poate vorbi de 3 limbi literare la moi: una în Transilvania. Bucureştiul avea o prea covîrşitoare superioritate din punct de vedere politic”1. Graur susţine că „baza pe care s-a creat limba literară este graiul din Bucureşti. Cazacu arată că în textele imprimate de diaconul Coresi se observă „receptarea unor fenomene lingvistice din nordul Ardealului şi elaborarea. Ceea ce a ridicat graiul muntean la rangul de limbă literară au fost împrejurările de ordin politic şi cultural. Rosetti. Graur. După P. influenţat în unele privinţe de graiul oamenilor culţi din provinciile româneşti şi generalizat apoi de oamenii culţi din toată ţara”3. limba acestei perioade a fost un model demn de urmat. acad. Epoca veche. p. Meritul de frunte al lui P. în pofida unei vizibile influenţe munteneşti. V.7. 2. preponderenţa graiului muntean se explică prin influenţa exercitată de primele tipărituri româneşti. Diversificarea a atins apogeul în prima jumătate a secolului al XIX-lea.4. care a ajuns să aibă un prestigiu tot mai mare pînă la fixarea lui ca limbă comună şi literară”2. al XIX-lea n-a putut contrabalansa dominaţia munteană. Haneş e acela de a fi afirmat cu claritate că. Ibidem. Al. p.2. Diferenţele din limba scrisă erau mai mici decît cele din limba vorbită în Transilvania.2. B. „oraşul cel mai mare şi apoi capitala ţării”. În această perioadă. Muntenia a deţinut în permanenţă un rol privilegiat în viaţa politică şi culturală a ţării. Haneş. care. În secolele următoare. 2. ci prezenta diferenţe în funcţie de regiunile unde era folosită. Procesul de unificare lingvistică ia sfîrşit prin apariţia Bibliei de la Bucureşti (1688). Faptul acesta nu însemnează însă că limba textelor coresiene a devenit literară începînd cu secolul al XVI-lea: „Marea răspîndire de care s-au bucurat cărţile coresiene a înlesnit expansiunea unui anumit grai. Rosetti. V. pe baza graiului din sud-estul Ardealului şi din Ţara Românească. 4 Al. 3 Al.2.6. Dezvoltarea limbii literare române în prima jumătate a secolului al XIX-lea. 13. Începînd cu Palia de la Orăştie şi. Al. V. Bucureşti. 2 1 125 . Rosetti arată că în epoca de început a literaturii române existau cel puţin două limbi comune scrise. Al. Haneş. a unei forme de exprimare. care tindea să se impună în nord-est”1. Bucureşti. graţie tiparului. alta în Moldova. 1904. vechea limbă literară românească nu era unitară. Moldova şi Muntenia. Influenţa scriitorilor moldoveni din sec. în secolul următor. Al. cu Varlaam şi Dosoftei.2. Adept al Şcolii de la Bucureşti.5. Noul Testament de le Bălgrad. 224. 11-12. Bucureşti.2. Graur subliniază rolul pe care l-a avut capitala în constituirea normei literare româneşti. Istoria limbii române. alta – în Ţara Românească.

Istoria limbii literare şi problemele studierii ei. z. Limba literară şi problemele ei principale. M. Bucureşti. Secolul al XIX-lea este epoca în care „se accentuează procesul de definitivare a n o r m e l o r u n i c e ale limbii literare şi în care se precizează în amănunt norma supradialectală literară unică”2. 2. Impunerea graiului muntean se datoreşte tocmai acestei stabilităţi. Coteanu consideră că limba literară a suferit „două muntenizări” importante: în secolul al XVI-lea – prin activitatea lui Coresi. bunăoară. Coteanu consideră că într-o fază mai veche româna era relativ unitară. G. I. ţ. pe care limba literară le respinge. I. B. I.2. 1960. 49 2 1 126 . Cazacu. deşi. 2. 2 sînt munteneşti şi 9 nemunteneşti. B. 1961. durificarea lui s. p. ei ajung la concluzia că autorii sus-numiţi renunţă deliberat la o serie de particularităţi moldoveneşti în favoarea celor munteneşti corespunzătoare. Asachi. 41 4 Ion Cotenu.9. iar din 13 particularităţi morfologice 4 sînt munteneşti şi 9 nemunteneşti. p. Banat şi Crişana) decît în regiunea centrală. 25. care reprezintă tendinţe clare spre stabilitate lingvistică3”. Alecsandri. alcătuită din sud-estul Transilvaniei şi Muntenia sau cel puţin nordul acestei provincii. Gusti. Cazacu. reducerea diftongului ea la e. şi în secolul al XIX-lea4. Coteanu analizează 97 de cuvinte din diferite graiuri dacoromâne şi constată că din acestea 37 sînt acceptate de toate stilurile limbii române literare: 18 fac parte din fondul principal al vocabularului. iar ulterior. la care se mai adaugă doi factori: numărul mare de tipărituri munteneşti din secolele XVI-XVIII şi ascendentul politic foarte pronunţat pe care l-a căpătat Muntenia în secolul al XIX-lea asupra celorlalte provincii româneşti. ea a început să se diversifice: „Evoluţia limbii române după secolul al XVII-lea se caracterizează printr-o serie de schimbări care se produc mai repede în regiunile periferice (în Moldova. 3 – de altă provenienţă dialectală.8. începînd cu secolul al XVIII-lea.2. conservarea africatei ğ. D. Gh. O încercare de a demonstra caracterul muntenesc al limbii române literare o constituie lucrarea lui Mircea şi a Luizei Seche Contribuţii la problema unificării limbii literare în secolul al XIX-lea. Amintim. sporadic. trecerea lui ă protonic în a. 15 din ele sînt munteneşti. 22. Din 11 asemenea particularităţi fonetice. „Muntenizarea”. Săulescu ş. Ibidem. p. scriitorii moldoveni continuă să folosească particularităţi regionale şi după această dată. Ibidem.o largă răspîndire în toate ţinuturile româneşti”1. care se manifestă mai ales în fonetică. trebuie considerată încheiată înainte de 1859. examinînd o serie de particularităţi fonetice şi morfologice dialectale ale graiului muntean. p. Bucureşti. Examinînd ediţiile succesive ale operelor unor scriitori moldoveni din secolul al XIX-lea (V. 3 Ion Cotenu.a. j.). deoarece pentru întîia oară în istoria problemei autorul încearcă să-şi întemeieze punctul de vedere pe o demonstraţie în care face apel la un mare număr de fenomene lingvistice. ş. Lucrarea lui Ion Cotenu capătă o importanţă aparte. Kogălniceanu.

Ivănescu. Epoca veche (1920) reia teoria maramureşeană.2. care susţine că pe parcursul evoluţiei sale „limba română a cunoscut o dublă bază dialectală: întîi una maramureşeană. Sextil Puşcariu în lucrarea Istoria literaturii române. scrierile acestea au pierdut unele arhaisme şi particularităţi dialectale neînţelese aiurea (bunăoară. apoi una munteană. G. pe cînd începînd cu acest secol. Iaşi. p. moldovenească şi bănăţeană. niciunul dintre autorii pomeniţi mai sus nu se interesează de evoluţia limbii române literare dincolo de secolul al XVI-lea. Bucureşti. deoarece Coresi n-a făcut altceva decît să răspîndească prin tipar „cu schimbări de tot mici. 127 . După alţi cercetători. corespunzînd cu cele 3 ţări unde înflorea literatura română. a existat o bază dialectală muntenească oricînd. şi a existat oricînd şi o bază dialectală ardelenească. elementele din aceste dialecte. Ivănescu. După părerea mea. Iorga consideră că la temelia cărţilor difuzate de Coresi stă nu graiul muntean. 71. identic în trăsăturile sale principale cu cel din Muntenia”. Pornind de la concepţia lui M. N. sînt mai puţine. considerînd că rolul lui Coresi a fost decisiv în impunerea unei anumite norme lingvistice. la capătul unei ample investigaţii asupra 1 2 Sextil Puşcariu. p. Ibrăileanu. Gaster. fiecare din dialectele pomenite constituia o bază numai pentru limba scrisă în raza lui. căci limba literară românească de astăzi tot a mai păstrat cîte ceva din vechile maramureşenisme. dar. În drumul lor spre miazăzi. dar se utilizează pretutindeni”2. Spre deosebire de cercetătorii amintiţi mai sus. După cum se vede. dar vede în limba tipăriturilor lui Coresi un compromis între graiul maramureşean (nord ardelean) şi cel muntean: „Întîii traducători husişti vorbeau în satele lor graiul sonor şi puternic din Transilvania de nord. copiindu-se mereu. dar numai pentru Muntenia. În Istoria literaturii religioase a românilor (1904). N. la baza limbii române literare ar sta graiul m a r a m u r e ş e a n . 4. ci graiul maramureşean.1. dar şi de la opiniile lui Al. 1947. care distingea în veacurile 16 şi 18 trei variante ale limbii textelor noastre vechi. rotacismul) şi s-au apropiat tot mai mult de dialectul din Ardealul sudic. p.1. G. limba lor. Bucureşti. O poziţie intermediară între teoriile expuse mai sus ocupă G. 1920. Şi a existat oricînd o bază dialectală maramureşeană. 3. vechile traduceri rotacizante. Iorga Istoria literaturii religioase a românilor. o dată cu cele dintîi cărţi. Iorga afirmă că limba literară „s-a întemeiat prin activitatea lui Coresi”. Problemele capitale ale vechii române literare.3. 72-73. Philippide şi G. Coresi a stabilit „o formă a limbii care era înţeleasă pretutindeni”. 3 N. Toscana noastră au fost acele sate de plugari şi păstori din muntele de miazănoapte al largii ţeri a românilor” 3. 84. Epoca veche. contribuind la „stabilirea unei limbi literare româneşti”1. 1904. care au pătruns în limba literară a românilor. Ivănescu. Istoria literaturii române. Cîţiva ani mai tîrziu. Tipărindu-le. Ardealul de nord sau Maramureşul ni dădură astfel. pînă în secolul al XIX-lea.

]2. cel moldovenesc. la drept vorbind. Domnia sa distinge mai multe variante literare. Ivănescu nu susţine că în primele două secole de existenţă româna literară ar fi avut o bază exclusiv maramureşeană. 128 . ajunge la concluzia că. După cum observă G. 4. întemeiate pe graiuri dacoromâne diferite. scrise în Transilvania propriu-zisă. care slăbeşte în secolele următoare. odată cu mutarea spre sud a centrelor vitale şi culturale româneşti. după ce. – Gr. Unificarea limbii literare 1 2 C. atestat în Scrisoarea lui Neacşu (1521). acţiunea de „muntenizare” a limbii textelor bisericeşti din secolul al XVIII-lea se repetă în alte condiţii şi cu alte rezultate între anii 1840 şi 1880. cit. 91. după opinia sa şi a altor cercetători. care-şi impune unele particularităţi ale tuturor latiniştilor. C. se observă 4 dialecte literare bine distincte unul de altul: cel muntenesc. au avantajul întîietăţii cronologice. aproape identic cu cel maramureşean.2. în tipăriturile coresiene. moldovenească. G. bănăţeană în acelaşi timp. op. în scrierile din Banat. 3. în cea mai veche limbă literară românească decît două mari varietăţi: una nordică. p. începînd cu P. „dialectul literar” bănăţean. op. inclusiv asupra celor coresiene. cel transilvănean. deşi cu un secol mai înainte se produsese cea dintîi „muntenizare” spontană a limbii cărţilor tipărite. din textele rotacizante. avusese loc o fuziune a dialectului literar ardelenesc cu cel bănăţean... 2. cel din Moldova.textelor vechii române literare. cit. ardelenească. p.n. Maior. G. În favoarea teoriei variantelor literare pledează şi I. Dar unificarea deplină a variantelor literare „nu se produce decît la 1880 şi l i m b a l i t e r a r ă n u e s t e c h i a r g r a i u l m u n t e a n . cel ardelenesc şi cel bănăţean”1. reprezentat prin unele texte de la 1600. cuprins în textele de pe la mijlocul secolului al XVI-lea. ci consideră doar că primele texte rotacizante. dar fără rotacism. atestat începînd din a II-a jumătate a sec. care se menţin pînă în secolul al XIX-lea. Ivănescu. începînd aproximativ din secolul al XVI-lea. putem distinge vreo 4 „graiuri” sau „dialecte” literare: 1. al XVI-lea. Aşadar. care. varianta literară nordică a avut o influenţă asupra textelor din sec. Ivănescu. afirmînd că „s-ar putea că nu există. Întrucît constată că în secolul al XVI-lea aceste „dialecte literare” sînt foarte asemănătoare. C. şi că abia în secolul al XVIII-lea. cel din Muntenia şi Transilvania de sud (regiunea Sibiu-Braşov). Gheţie. 4. cel maramureşean. cînd elementele populare pătrund puternic în limba scrisă.. Ivănescu. Ţara Haţegului şi Orîştie3.136.. Ivănescu nu susţine cu toată fermitatea divizarea lor de mai sus. al XVI-lea. ci un amestec între graiul muntean şi cel moldovean-ardeleanb ă n ă ţ e a n ”[s.

diversificarea lingvistică. faza consolidării principalelor variante ale românei literare (muntenească. b) 1780-1836. aproximativ 1750. Este epoca de consolidare a limbii unice supradialectale. Gheţie. nu se poate vorbi. Gheţie. unii copişti admit fapte străine de varianta literară în care scriu şi de graiul pe care-l vorbesc. Este prima fază a limbii literare. Ivănescu atunci cînd nu recunoaşte influenţa maramureşeană asupra variantelor literare din primele secole: „Deşi textele circulă dintr-o regiune în alta şi. constituirea principalelor norme ale limbii literare unice de astăzi. după I. definitivarea în amănunţit a normelor limbii române literare contemporane. b) 1836-1881. Bucureşti. Prima epocă începe cu întîile texte literare româneşti şi se încheie la începutul secolului al XVIII-lea. I. nu şi bazele acestei limbi luate în totalitate”3. cînd influenţele reciproce dintre variantele literare se manifestă cu o anumită intensitate. I. moldovenească şi sud-vest-ardelenească) c) 1656 – 1715. Gheţie a stabilit două mari etape în desfăşurarea procesului de unificare lingvistică. Dar lingvistul bucureştean se îndepărtează de concepţia lui G. dar şi prin contribuţia celorlalte variante literare dacoromâne. c) 1881-1960. în limitele căreia tendinţele de constituire a unei limbi unice de cultură sînt cu totul sporadice. I. 3 1 I. A doua epocă. p. nu se pot observa rezultatele vreunei acţiuni de hegemonie exercitate de unele graiuri. Este epoca variantelor literare româneşti. b) anii 1588 – 1656. în funcţie de exigenţa şi de gradul de cultură. Ibidem. Cu atît mai puţin. Baza dialectală a românei literare. întrucît „diaconul a pus bazele variantei munteneşti a limbii literare. 129 . momentul primei unificări. 1975. 624. între 1715 şi 1960. Gheţie.A avut loc abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. în această perioadă. în care însă variantele literare ne apar suficient de bine fixate pentru a admite că cel puţin unele din ele se constituiseră cu ceva timp înainte. În cadrul acestei epoci am distins 3 perioade: a) anii 1532 şi 1588. în cursul a 4 perioade: a) 1715-1780. De asemenea. pe baza variantei literare muntene. de o reală influenţă pe care ar exercita-o variantele literare între ele. Termenii extremi sînt între 1532 şi 1715. se întinde pe un interval de aproape 250 de ani. Gheţie nu admite că la baza românei literare ar sta limba tipăriturilor coresiene. cum ar fi cel maramureşean şi cel muntean”1. Procesul de unificare a limbii române literare a cunoscut o evoluţie lungă. la capătul căreia unificarea cîştigată în secolul precedent este în mare parte pierdută.

sporadic şi întîmplător. ci ar fi un compromis între toate graiurile dacoromâne a fost susţinută pentru prima oară de Al.34. în general. 4. Principii de istoria limbii. ceea ce e tot una. care reduce norma unică la o 2 Al. Atît înainte. Iordan vede în româna literară o koine rezultată din integrarea unor variante regionale. În sec. în plină desfăşurare şi de aceea o limbă comună românească. la această dată. Celelalte graiuri au contribuit într-o măsură mult mai redusă la formarea limbii literare”. dar influenţa lui a fost contrabalansată de acţiunea exercitată asupra limbii literare de scriitorii moldoveni. care observă lipsa de unitate a vechii române literare.4. E adevărat că cel mai apropiat de limba literară este graiul muntean. ci numai limbă scrisă sau. Ardelenii şi muntenii au adus o contribuţie mai mare în fonetică. al XIX-lea. este departe de a exista în România”.6. „graiul moldovenesc a căpătat un ascendent incontestabil în formarea limbii comune româneşti datorită valorii scriitorilor moldoveni din toate timpurile. Dacă la baza limbii literare stă un dialect. al XIX-lea. dar această situaţie nu ne dă dreptul să afirmăm. în cazul limbii române se poate vorbi de participarea mai multor variante locale la constituirea limbii naţionale şi a celei literare”1. Astfel. Philippide. Pascu consideră că toate dialectele dacoromâne contribuie la formarea limbii comune româneşti. dar mai mult în morfologie. Concepţia după care limba română literară nu ar avea la bază un anumit grai. graiul muntean a exercitat o influenţă asupra limbii literare.3. 4. Înrîurirea aceasta a avut un caracter. îndeosebi din punct de vedere fonetic. Procesul era. cît şi după 1859. Apropiat în unele privinţe de concepţia Şcolii ieşene (căci admite participarea mai multor graiuri la formarea limbii literare) este şi Emil Petrovici. Philippide. Iaşi. căci în fiecare din provinciile Daciei limba era plină de provincialisme”2.4. 130 .5. p. Aportul graiului moldovenesc se constată mai puţin în fonetism. 1894. precum e cea franceză ori italiană. „Pînă atunci n-am avut limbă literară. În constituirea acestei limbi literare comune autorul pare a recunoaşte totuşi un rol mai important (dar nu şi decisiv) atribuit graiului muntean. graiul muntean a tins spre preponderenţă. moldovenii s-au lăsat influenţaţi de munteni în secolele 17 şi 18. mai ales în urma tipăriturilor pe care le-au pus în circulaţie. dar această influenţă a devenit puternică numai după 1859 şi 1918. Philippide. I. G. dar plasează după 1859 realizarea normei unice supradialectale sau a limbii comune. sintaxă şi lexic. ori germană. Abia spre sfîrşitul sec. Dintre toate graiurile. 4. cum o numeşte el: „Pînă la 1859 n-a putut exista o singură limbă comună pentru toată românitatea. Iordan porneşte de la ideea că unificarea lingvistică s-a petrecut abia în secolul al XIX-lea. Ca şi Al. pur şi simplu. a început „să se fixeze ca limbă comună un compromis între dialectele diferitelor provincii româneşti. dialecte literare. că la baza limbii literare româneşti stă graiul muntean. S-ar părea că I.

Ea a devenit. Emil Petrovici examinează numai elementele munteneşti respinse de limba literară. dăşchide (deschide). a imperfectului: el. bojoci pentru plămîni. III sg. III sg. Petrovici consideră că limba română literară „este o limbă comună. Integrarea a avut loc la Bucureşti. p. precum şi o serie de ardelenisme şi moldovenisme de tipul ciubotă (cizmă).fuziune a normelor regionale din Bucureşti şi Iaşi. Acestea s-au integrat într-o koine unică. Preponderenţa numerică a elementelor munteneşti nu ne îndreptăţeşte să susţinem că limba noastră literară se bazează numai pe graiul muntean. pronunţată munteneşte. încît cu greu poate fi considerată un grai muntean. şi pl. De aceea cercetarea sa nu poate da o imagine a contribuţiei tuturor graiurilor dacoromâne la constituirea limbii literare. a viitorului I forma II: el. adică vechea koine ieşeană. un grai moldovenesc. după Unirea Principatelor de la 1859. la care s-au adăugat şi se adaugă necontenit elemente din celelalte graiuri româneşti”. Pînă la această dată. veniţi după 1859. 1 I. forme de prezent indicativ. 6. În domeniul lexicului. dar care conţine atîtea elemente moldoveneşti şi de alte origini şi îi lipsesc atîtea dintre particularităţile caracteristice graiului muntean. au îndeplinit în acest sens un rol de primă importanţă. într-o oarecare măsură. 131 .. Arghezi. forme fără pronunţarea lui n: genuchi. – – perfectul compus de tipul am văzutără. româna literară s-a constituit tîrziu. mănuchi. 1954. deoarece sînt folosite în opera lui T. adică o koine bucureşteană şi una ieşeană. După autor. identitatea pers. unde numeroşi intelectuali moldoveni. III. prezentînd particularităţi literare dialectale munteneşti şi moldoveneşti. pers. Limba literareă (Privire generală) // Limba română. ei face. Em. vorbite în scris de oamenii culţi din capitalele celor două ţări româneşti. La temelia limbii literare stă acea koine bucuireşteană constituită după 1859. conjuncţia daca. ei are să facă. nr.72. în –aşte: îngrijaşte. În concluzie. păşaşte etc. ei făcea. existau două variante ale limbii literare. promoroacă (chiciură). nu şi pe cele acceptate de ea. „rezultată din contopirea vechilor koine. Iordan. limba română literară. Petrovici trece în revistă un număr de particularităţi munteneşti respinse de limba literară: – – – – durificarea lui d: dă (de). la care s-au adăugat necontenit elemente din celelalte graiuri româneşti”2. a prezentului indicativ: el. Pentru a-şi susţine afirmaţiile. Em. se citează cuvintele munteneşti ginere (ginerică) pentru mire. care sînt acceptate de limba literară. o koine rezultată din contopirea vechilor koine vorbite şi scrise de oamenii culţi din capitalele celor două ţări româneşti.

Totuşi unele moldovenisme au fost acceptate prin intermediul literaturii beletristice1. asemenea lui Al. La sfîrşitul secolului al XVIIIlea „vechiul dialect literar a căpătat o mînă de ajutor de la limba latină. Lambrior. Nădejde nu spune despre ce anume dialect e vorba. vorbeşte „mai munteneşte”. G. 549. IX. p. Vocabularul urma să fie format în viitor. mulţimea de ţărani vorbeau dialectul literar cîteva sute de ani înainte de tipărirea cărţilor bisericeşti în Transilvania”1. p. Capitala a impus graiul muntean. Ivănescu. Ibrăileanu face o oarecare distincţie între vorbirea claselor de sus şi cea a poporului şi admite o pătrundere a elementelor populare în limba literară începînd cu secolul al XVII-lea. 2 1 132 . dar e limpede că. Petrovici. la data cînd se scria. care. I: Nădejde respinge teoria lui Al. Cînd cineva vrea să vorbească limba literară. I. care e preferat şi pentru că e mai apropiat de limba literară scrisă. I. pînă la un punct. limba unică. Lambrior. Ea era. De aceea deosebirile dintre limba scrisă în Moldova şi în Muntenia în epoca lui D. Procesul se încheie pe la 1880. Diversificarea literară s-a produs în graiul moldovean. de bună seamă. V. 5. Nădejde se referă la cea mai veche epocă literară. atunci limba aceasta nu are nici un drept a fi numită muntenească şi e mare greşeală a crede că limba literară a moldovenilor e luată de la munteni. prin aceasta. mai ales în vorbirea claselor de sus: „Deci clasele culte şi.7. 4. După el. şi mai puţin în cel muntean. Cantemir erau neînsemnate. Nădejde. Em. 54-64. conform căreia la originile tradiţiei literare româneşti s-ar plasa tipăriturile coresiene. 78. După 1800. 1 Apud G. Baza dialectală a limbii noastre naţionale // Limba română.8. unitară. ceea ce a avantajat dialectele rămase la stadiu de dezvoltare mai arhaic şi a dat „lovitura de moarte” celor ce suferiseră mai multe modificări în cursul timpului”. el consideră graiul muntean mai arhaic. după el. cînd se observă şi unele influenţe munteneşti asupra limbii scrise a moldovenilor. limba literară scapă de sub influenţa limbii bisericeşti. printr-o selecţie a cuvintelor luate din toate graiurile. rămas astfel mai arhaic şi. 1977. mai aproape de limba literară. Dacă aşa stau lucrurile. Nădejde. opera citată. ceea ce are drept consecinţă sporirea elementelor populare acceptate de ea. era secolul al XV-lea. fără ca elementele pătrunse din acestea să ajungă predominante. I. era constituită deja în privinţa foneticii şi a morfologiei. Latiniştii din Transilvania au ales dintre formele concurente pe cele mai apropiate de latină. această limbă literară unică a suferit o influenţă tot mai pronunţată din partea graiurilor populare. 1960. nr. p. Limba literară // Contemporanul. Aspectul definitiv al limbii literare începe să se precizeze după 1840. Începînd cu veacul al XVI-lea şi continuînd cu următoarele două. Ca şi I. Difuzarea elementelor populare în limba cultă s-a făcut mai ales în secolul al XVIII-lea. După cum se vede.4. iar pe cel moldovenesc – mai evoluat. Uniformitatea limbii literare scrise în diversele provincii s-ar datora faptului că în epoca scrierii primelor monumente literare limba română era lipsită de varietăţi dialectale.

după care limba română n-a avut „dialecte literare”: „Scrisul nostru vechi se caracterizează prin unitatea limbii. Munteanu şi V. Macrea. Munteanu şi V. Editura Didactică şi Pedagogică. Philippide şi discipolii săi subliniază contribuţia tuturor graiurilor dacoromâne la formarea limbii române literare. Philippide. Lambrior. Nădejde vorbeşte de o colaborare a tuturor graiurilor la constituirea limbii române literare. deci cel mai apropiat de faza din secolul al XVI-lea a limbii noastre. Diferenţele regionale ale vechii române literare erau neînsemnate. Ibrăileanu este şi opinia lui D. graiul muntean n-a făcut altceva decît să mijlocească impunerea limbii unitare a secolului al XVIlea. care din acest punct de vedere este cel mai conservator dintre graiurile româneşti. 1983. I. E adevărat că I. I. p. II. În păstrarea şi consolidarea acestui aspect fonetic în limba noastră literară. Pe marginea discuţiilor despre limba literară // Cercetări de Lingvistică. Istrate. Nădejde prin unele precizări preţioase. Nădejde şi cea a lui G. al XIXlea. Graiului muntean i-a revenit rolul de a transmite şi a fixa acest aspect unitar al limbii literare. Ibrăileanu întregeşte teoria lui I. adică acceptăm teoriile emise de G. nu se identifică cu concepţia lui Al. Nădejde şi G. atunci cînd susţine rolul activ al Munteniei din secolul al XVI-lea încoace. În timp ce Al. Iordan şi G. 1958. a avut. G. deci nediferenţiat în graiuri. Vezi Şt. după Domnia sa. că la baza limbii române literare au stat mai multe graiuri. Admiţînd o influenţă muntenească asupra limbii literare în a II-a jumătate a sec. căci. Aspectul fonetic apropiat de cel muntenesc al limbii noastre literare îşi are originea tocmai în această fază relativ unitară a limbii române vechi. Macrea. Macrea. 4. cum pare a fi înclinaţi să creadă unii cercetători3. Pascu. singura întemeiată pe o foarte minuţioasă analiză a faptelor culese dintr-un număr impunător de monumente literare. Ibrăileanu nu consideră că la baza limbii române literare stă dialectul dacoromân dintr-o epocă cînd acesta era unitar. Ivănescu şi I. Ţâra. Analizînd punctele de vedere expuse mai sus. D. ceea ce e cu totul altceva. el se apropie de Al. dar această colaborare se limitează la domeniul lexical şi. nu schimbă esenţial modul în care a fost pusă problema. Apropiată într-o serie de puncte de vedere de teoria lui I. Gheţie. un rol hotărîtor”2. acceptată în mare parte de către D. 25-26. graiul muntean. 2 D. conchidem împreună cu Şt. Ţîra1. dar într-o interpretare personală.9. Macrea se apropie deci de teoria Şcolii de la Bucureşti. Istoria limbii române literare. Bucureşti. care oferă cele mai convingătoare soluţii pentru rezolvarea problemei complexe a relaţiilor istorice dintre limba literară şi graiurile dacoromâne. începînd cu scrierile coresiene. prin aceasta. G. Teoria lui Nădejde – Ibrăileanu. nu numai cel muntean sau maramureşean. 1 133 .După cum se poate vedea.

cînd centrul cultural se mută la Tîrgovişte. pe graiul bănăţean şi pe cel moldovenesc de nord. bunăoară. iubăsc. iubesc). -e (bine). î (mîne). -ea (vedea). bănăţene. pe cînd cărţile traduse ori scrise la mănăstirile din Oltenia păstrează anumite forme specifice acestor graiuri. ş. ă protonic trece uneori la a (barbat). Explicaţia o găsim în unitatea relativă a limbii noastre populare. ţ. ţ şi dup labiale (semn. care au o serie de elemente comune. merge. pe cînd în cele nordice apar: ğ (gioc). z. dar suficient pentru a se îngădui destrămarea tradiţiei limbii noastre scrise prin admiterea unui număr prea mare de fenomene lingvistice regionale. doar cîteva sînt respectate consecvent. apărute mai tîrziu sau neacceptate la început ca norme ale exprimării culte. întîlnite în textele m u n t e n e ş t i şi în cele din s u d-e s t u l Transilvaniei. pîne etc. diferenţiate în timp şi spaţiu. pe care le identificăm în scrierile moldovene. dar şi în statornica unitate a despărţirii seculare administrative a românilor. dar în secolele XVI-XVII limba cărţilor tipărite la Braşov prezenta şi unele fenomene proprii graiurilor transilvănene. după s. În variantele sudice. apărute în diferite regiuni. De aceea. transilvănene de nord şi de sud-vest. cît şi morfologice. al. î menţinut în mîne. gioc). e firesc să nu căutăm o singură bază dialectală. Variantele literare de tip sudic au la bază. în funcţie de numărul variantelor literare. ă protonic netrecut în a (bărbat). z.. româna făcînd parte dintre limbile romanice mai puţin diversificate dialectal. argintari. ai. graiul m u n t e a n. ţine. ale). ţîne. am putea distinge două tipuri fundamentale de variante literare: a) cele de tip s u d i c. şăd. Aceste variante cultivate ale limbii române vechi nu au decît cîteva norme fundamentale prin care s-ar deosebi tranşant. se observă: j (joc). în special tipăriturile religioase. printre care menţionăm: dz şi ğ păstraţi în elementele moştenite din latină (dzi. Dintre normele variantelor de tip sudic menţionăm: j (joc). Circulînd şi copiindu-se mereu pe întregul teritoriu dacoromân. ci mai multe. vocalele anterioare nu se velarizează. muiat (morari. mărg. rostirea dură a labialelor şi a consoanelor s. păşaşte). dz (dzice). sobari. s-au influenţat reciproc. de regulă. j + e duri (grijaşte. b) cele de tip n o r d i c. zic. îi (mîine). existînd mai multe variante cultivate ale limbii române. -or se pronunţă. Dintre normele specifice vechilor variante literare. 134 . Variantele literare de tip nordic se întemeiază pe graiurile transilvănene de nord şi de sudvest. de obicei. r din sufixele –ar. cărţile româneşti. abandonate mai tîrziu. în general. Celelalte cazuri prezintă numeroase alternanţe. articolul posesiv are forme variabile (a. z (zice).Într-adevăr. j urmate de o vocală anterioară (sămn. dz. în epoca veche. ş. atît fonetice. mă jălui). dzîc. insuficient însă pentru a se ajunge la o singură variantă literară a limbii române. îi (mîine).

antaneus). iar ideea că limba română reflectă o fază unitară a limbii vechi este formulată. teoria maramureşeană a lui N. Totdeauna a existat o opoziţie incluzînd nume dintre cele mai reprezentative ale lingvisticii şi culturii româneşti. S-ar putea vedea că. Am putut observa. trecerea diftongului ea la e (pre ave). De aceea ne-am raliat la teoriile lor. în opiniile lui G. Alţii însă consideră că toate graiurile au contribuit la fixarea aspectului unitar al limbii noastre de cultură. după unii cercetători. mijlocit prin tradiţie. al unei epoci cînd dialectul dacoromân nu era separat în graiuri. Pentru varianta literară bănăţeană menţionăm mai ales conservarea lui n: cuni (lat. Ceea ce se profilează pe prim plan în calitate de c o n c l u z i i la capătul acestei expuneri este numărul mare de teorii formulate şi caracterul lor aparent ireconciliabil. De obicei. în parte. 135 .cheltuitori. pronumele demonstrativ (a)cesta. în afară de G. cu importante corecţiuni şi într-o concepţie schimbată. Ivănescu şi I. gramaticale şi lexicale. cercetătorii şi-au îndreptat atenţia fie asupra situaţiei în care se afla limba română în secolul al XVIlea. Munteanu (vezi operele citate la subsol). la baza limbii române literare stă un singur dialect (muntean sau maramureşean). varianta nord-transilvăneană. spre a vedea ce anume datorează ea unuia sau altuia dintre graiuri. Astfel. avea ca trăsătură fonetică specifică r o t a c i s m u l. Niciodată însă adepţii acestei teorii nu au întrunit majoritatea sufragiilor. ceea ce a făcut ca ele să conteste mai mult decît să afirme. I. cuneus). fie asupra epocii contemporane. articolul posesiv este invariabil (a pentru toate formele). Cele relatate pe parcurs ne-au arătat că niciuna dintre teorii nu a căzut cu desăvîrşire în desuetitudine. Mai trebuie amintită opinia după care limba literară este reflexul actual. dintr-un spirit de reacţiune faţă de teoria dominantă. şuguitori). Aceste variante sînt caracteristice mai ales variantei literare moldoveneşti. Gheţie şi Şt. Ivănescu. Celelalte variante de tip nordic se deosebesc între ele prin unele particularităţi fonetice. Macrea. Gheţie. Între aceste puncte extreme şi-au găsit loc teorii care consideră limba română literară un rezultat al colaborării a două graiuri sau admit că. Opiniile acestor savanţi cu renume s-au născut. adverbul acmu (amu). şi la D. dintre care pot fi menţionate mai ales: palatalizarea lui f urmat de i sub forma h (să hiu). ci se prezenta ca o masă aproape inertă. Pînă la 1600. să cerceteze limba literară în cursul evoluţiei ei secundare. limba literară a avut la bază graiuri diferite. Aproape nimeni nu a încercat însă. că majoritatea cercetătorilor aderă la teoria munteană a limbii literare. Iorga trăieşte şi astăzi. întîni (lat. închiderea frecventă a lui e aton medial şi final în i (oamini buni). în epoci diferite. folosită în Moldova de nord. adesea. de asemenea.

cum scria însuşi Domnia sa. pune la baza limbii literare graiul din nordul Munteniei şi din sudul Transilvaniei. aşadar. Influenţa grecească ajunge la 136 . textele juridice. scrieri cu caracter oratoric şi filozofic. Există totuşi în această etapă două variante literare: una de tip nordic (maramureşeană) şi alta de tip sudic (munteană şi sud-transilvăneană). Apar noi forme de manifestare a literaturii: cronicile. Limba scrierilor din această perioadă prezintă încă un vocabular sărac şi pronunţate divergenţe dialectale. A doua perioadă durează de la 1640 pînă spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Majoritatea cercetătorilor însă sînt de acord că trebuie să distingem două epoci fundamentale: a) vechea română literară. În epoca veche. ci spre impunerea limbii române ca limbă de cultură în locul slavonei şi spre îmbogăţirea ei cu elemente lexicale noi. Condiţiile de dezvoltare a societăţii româneşti din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea conferă literaturii române trăsături care o deosebesc de alte literaturi şi explică particularităţile specifice ale limbii literare din această epocă. În acest interval. necunoscute în limba vorbită. resimţindu-se şi pe plan lingvistic. Eforturile cărturarilor se îndreaptă acum nu spre fixarea normelor. nu aveam o limbă literară propriu-zisă. Influenţa turcească creşte în viaţa politică şi economică a ţărilor româneşti. normată şi unitară. În acest interval de timp se pot distinge două perioade mai importante. precum şi începuturile creaţiei artistice în proză şi în versuri. Cea dintîi perioadă începe. ci mai multe variante cultivate ale unor subdialecte dacoromâne. Caracterul livresc al lexicului textelor religioase apare evident cînd comparăm vocabularul textelor traduse cu cel al textelor netraduse. Acum limba română este cultivată prin puţine scrieri originale (în special documente şi scrisori) şi prin destul de rarele traduceri şi tipărituri bisericeşti. Între acestea am putea să delimităm o perioadă de tranziţie. de prin mijlocul secolului al XV-lea şi durează pînă la 1640. datorită influenţei originalelor.Periodizarea istoriei limbii române literare Asupra periodizării istoriei limbii române literare nu s-a ajuns încă la un punct de vedere unitar. prima etapă din istoria formării limbii române moderne. probabil. dintre care nici una nu tinde. Istoria limbii române literare reţine. româna înlătură definitiv slavona ca limbă oficială. mai ales. asumîndu-şi integral rolul unei limbi de cultură în toate ţările româneşti. doar faptul că din această epocă datează primele texte de limbă românească şi că în acest secol diaconul Coresi “ot Tîrgovişte”. cel puţin pînă la 1750. din care lipsesc cuvintele din slavonă şi maghiară. apărute. în Transilvania. aceasta reprezentînd. cuprinsă între anii 1780 şi 1840. Limba română reuşeşte să devină limba oficială a bisericii şi a cancelariei domneşti. În traduceri întîlnim adesea. construcţii imitate după slavonă sau maghiară. de fapt. b) româna literară modernă. către preponderenţă.

în epoca fanariotă (1711-1821). mai tîrziu. în special. cît şi prin elemente realiste ale criticii morale şi sociale. textul Psaltirii este supus exigenţelor versificaţiei. Locul elementelor turceşti şi neogreceşti va fi luat. Noul Testament de la Bălgrad. limba română se înmlădiază şi îşi îmbogăţeşte posibilităţile de exprimare artistică. Contactul cronicarilor cu cultura latină. de elementele ruseşti. Predicile lui Antim Ivireanul. consolidarea variantei munteneşti la baza limbii literare se realizează prin tipărirea Bibliei de la Bucureşti. se accentuează orientarea culturii româneşti spre Rusia şi Polonia. apoi de cele neoromanice. 1688) şi folosirea lor nu numai în oficierea cultului. Cancelaria. uneori. de psalmii traduşi în versuri scurte. numeroase şcoli greceşti. În tălmăcirea lui Dosoftei. jupîineşică etc. reprezentant de frunte al oratoriei religioase în literatura română. generalizate prin analogie şi în tătîine. Totodată. Biblia de la Bucureşti. 1673) şi prin elocvenţa religioasă a lui Antim Ivireanul (Didahiile). faţă de moldovenescul pîne). cît şi prin prezenţa unor elemente de exprimare artistică. au contribuit la răspîndirea scrierilor în limba română. Dar în ea întîlnim influenţa particularităţilor fonetice specifice textelor literare din Ţara Românească: fonetismele în îi (pîine. cu colegiile din Polonia lasă urme adînci în scrisul acestora (mai ales în domeniul lexicului şi al sintaxei). Limba Cazaniei lui Varlaam se caracterizează printr-o serie de particularităţi ale graiului moldovenesc.apogeu în cursul secolului al XVIII-lea. mitropolitul Kievului. în ritmul specific poeziei populare. ca şi numărul crescînd de manuscrise şi tipărituri în limba greacă. 1643. Întemeierea tipografiilor în ţările româneşti. şi ca manuale elementare pentru învăţarea citit-scrisului în şcolile mănăstireşti contribuie la începuturile de unificare a exprimării literare. imprimă relaţiilor sociale şi culturale din ţările româneşti un pronunţat caracter grecesc. ci. În secolele XVII şi XVIII. Prin activitatea poetică a lui Dosoftei (Psaltirea în versuri. 137 . stilul naraţiunilor consacrate vieţilor sfinţilor – cu tot conţinutul lor teologic – se distinge prin calităţile sale literare. Larga circulaţie pe calea tiparului a traducerilor de cărţi religioase (Cazania lui Varlaam. se impun atît prin caracterul viu şi colorat al expresiei. moment important în evoluţia limbii române literare. atît prin valorificarea limbii populare. cît şi sprijinul lui Pertu Movilă. Dacă preocupările de folosire a unei limbi accesibile românilor de pretutindeni îşi află loc în Noul Testament al lui Simion Ştefan. 1648. atenţia cititorului este reţinută.

în care pasiunile politice lasă loc. vorbite. la care se mai adaugă contribuţia erudită a lui Dimitrie Cantemir. Esopia. primul nostru istoric în accepţiunea modernă a cuvîntului şi învăţat de reputaţie europeană (Cronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor. Prezenţa elementelor savante din limba şi stilul lui Miron Costin se explică prin influenţa elementelor latine. autor al Letopiseţului Ţării Moldovei. ca şi primele legiuiri laice oficiale (Pravila lui Vasile Lupu. Antonimul brîncovenesc. Descriptio Moldaviae. Unele pasaje. marchează începuturile artei narative şi ale celei descriptive. Literatura artistică din această perioadă găseşte o încununare în scrisul continuatorului lui Miron Costin. cunoscute cu titlul O samă de cuvinte. cărturarii epocii realizează. depăşeşte limitele genului istoric şi dobîndeşte o reală valoare literar-artistică. 1290. În Viaţa lumii. cu o largă circulaţie. în mare măsură. care povesteşte evenimentele de la Dabija vodă (1661) pînă la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat (1743) şi al legendelor istorice. remarcabile progrese în arta compoziţiei literare. Naraţiunea. Ureche. se impun prin concizia şi precizia exprimării. şi mai ales. 1688-1717. Historia incrementorum atque decrementorum aulae othomanicae). cu tradiţia textelor religioase şi valorifică elementele limbii vii. Letopiseţul lui Grigore Ureche. au avut un rol important în dezvoltarea limbii române literare. Miron Costin. care povesteşte istoria Moldovei de la descălecat (1359) pînă la a doua domnie a lui Aron Vodă (1595). Istoriile domnilor ţărilor româneşti ale lui Radu Popescu întîlnim o proză vioaie. încearcă în Letopiseţul Ţării Moldovei (15951661) şi în De neamul moldovenilor să găsească o modalitate de expresie literară limbii româneşti. cronicarul Ion Neculce. Prin expresia plastică şi colorată. incisivă. Miron Costin. adesea. Continuatorul lui Gr. care a abordat domenii de cercetare dintre cele mai variate. Pravila lui Matei Basarab). se constată o nouă linie de dezvoltare în istoria limbii române. Autor erudit. ca de exemplu cunoscutul portret al lui Ştefan cel Mare. la cronicari. În cronicile muntene (Letopiseţul cantacuzinesc. Ion Neculce) şi ale celor munteni (stolnicul Constantin Cantacuzino şi Radu Popescu). acelaşi cronicar deschide un nou capitol al poeziei româneşti culte: lirica filozofică. Dimitrie Cantemir are meritul de a fi dat literaturii româneşti primul roman alegoric (Istoria ieroglifică) şi de a fi încercat să creeze o terminologie ştiinţifică românească.). Îmbogăţind posibilităţile de exprimare prin împrumuturi savante din alte limbi. Nota savantă apare predominantă la Dimitrie Cantemir. rup. Cronicarii iau în discuţie originile romanice ale poporului şi ale limbii române.Alături de literatura religioasă. Halima etc. Prin scrierile cronicarilor moldoveni (Grigore Ureche. pamfletului şi vervei politice. în acelaşi timp. prin valorificarea procedeelor expunerii orale şi prin utilizarea măiestrită a portretului şi a 138 . cărţile populare (Alexandria.

Începe să se dezvolte stilul ştiinţific (eruditul domnitor moldovean D. tehnică. ceea ce îi asigură un loc de frunte între marii noştri povestitori. tînăra presă românească (Curierul românesc la Bucureşti. ale originii poporului român. este delimitată. numită de unii cercetători şi premodernă sau de tranziţie. Neculce ajunge la o artă mai complexă a naraţiunii decît toţi ceilalţi cronicari. în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. în 1829. Şcoala şi. odată cu secolele XVII şi XVIII. acela al învăţămîntului: încep să se predea diferite discipline în limba română şi. Cantemir deschisese calea în această direcţie. Dezvoltarea societăţii româneşti. dar. încercînd să creeze un stil ştiinţific şi să introducă o terminologie adecvată. Petru Maior. mai ales. întemeierea presei. Grigore Ureche. apar termeni în matematică. Totodată. gramatică etc. Apariţia în a doua jumătate a secolului al XIII-lea a unor manuale şi cărţi tehnice pune în circulaţie numeroase neologisme legate de dezvoltarea economiei. de creare a normei unice supradialectale. agronomie. limba română reuşise să devină limba oficială a bisericii şi a cancelariei. geografie. contribuie la lărgirea funcţiilor limbii române literare. I. prin tipărirea celei dintîi gramatici a limbii noastre. fireşte aproximativ. în prima jumătate a secolului al XIX-lea ea cucereşte un nou domeniu. unde se dă un glosar al neologismelor din diverse ramuri ale ştiinţei). Prin dezvoltarea învăţămîntului în limba naţională. şi o dovadă a lărgirii orizontului de preocupări ale oamenilor de cultură ai epocii. numărul ştiutorilor de carte creşte şi se formează un public cititor. Epoca veche se încheie pe la 1780. în acelaşi timp. mai ales. atenţia pe care oamenii de cultură (Simion Ştefan. Ion Budai-Deleanu). limba română devine ea însăşi obiect de predare. în acelaşi 139 . Se cuvine să remarcăm. alături de ea. se manifestă tendinţa de modernizare a exprimării literare şi de unificare a normelor prin activitatea reprezentanţilor Şcolii Ardelene (Samuil Micu. între anii 1780 şi 1840. a culturii şi a ştiinţei. Discutarea anumitor probleme lingvistice de către unii cărturari români este o mărturie a interesului de care începe să se bucure limba română. Gheoghe Şincai. începutul unui lung proces de normare şi unificare a exprimării culte. a teatrului în prima şi. Face să amintim de Scara numerelor şi cuvintelor străine tîlcuitoare din Istoria ieroglifică. înfiinţarea – datorită lui Gheorghe Lazăr în Muntenia şi a lui Gheorghe Asachi în Moldova – a învăţămîntului în limba română. Miron Costin) încep să o acorde discutării problemelor limbii şi. fizică. După ce. Prima etapă. Apariţia primelor gramatici ale limbii române corespunde necesităţii tot mai simţite de codificare a limbii literare. fapt remarcabil. Istoria modernă a limbii române literare cuprinde trei etape mai importante. în secolele anterioare.dialogului. Albina românească la Iaşi. an care marchează.

Caragiale etc. cel publicistic. se indică formele concrete de adaptare a neologismelor. I. italienizat al lui Heliade. păstrată. “ciunist” al lui Aron Pumnul) încearcă să împiedice dezvoltarea normală a limbii literare. care se precizează mai ales în a doua jumătate a secolului. Scriitorii progresişti (M. V. Dezbaterea problemelor referitoare la căile de evoluţie şi de cultivare a limbii literare dobîndeşte. Apare un nou stil. ca şi teatrul românesc. prin modificările aduse de Academia Română ortografiei. cu unele retuşări ulterioare. o amploare deosebită. presa contribuie şi ea la modernizarea lexicului prin împrumuturi de origine latino-romanică. care ia naştere. Eminescu. L. Tot acum se consolidează stilurile limbii române literare. a ortografiei cu litere latine şi a unificării normelor. în 1838). Al. Creangă. pînă în prezent. Al. reprezintă factorii cei mai activi în răspîndirea şi impunerea normelor limbii literare. Russo. Kogălnicianu. Acum are loc. îndeosebi din latină şi din limbile romanice. adaptării lor. se dau soluţii pentru îmbogăţirea vocabularului prin împrumuturi. unificarea variantelor literare. Tot acum. adică a unei literaturi cu un conţinut izvorît din realităţile româneşti şi exprimată într-o limbă literară creată pe baza limbii vii a poporului. În această perioadă se introduce în limba literară un mare număr de termeni neologici. Cea de-a treia perioadă o situăm între anii 1880 şi 1900.an. în centrul lor situîndu-se problema împrumuturilor. În 1904. adică în cea de-a doua perioadă a limbii literare moderne. în linii mari. în aceeaşi epocă. datorită noilor condiţii cultural-istorice. Alecsandri. În prefaţa Gramaticii se afirmă necesitatea unei ortografii fonetice. Reprezentanţii diverselor curente (latinist propriu-zis. Această perioadă reprezintă etapa căutărilor de soluţii privitoare la îmbogăţirea şi codificarea limbii. cu anumite particularităţi specifice. încercări de codificare a ei. Odobescu. Gazeta de Transilvania la Braşov. Gramatica românească (1828) a lui Heliade Rădulescu este una dintre contribuţiile cele mai însemnate în această direcţie. sînt supuse aceluiaşi fenomen de modernizare. Academia română fixează şi principalele norme ale limbii române literare moderne. a bazei populare a limbii literare. 140 . transformînd-o în jargoane cu caracter artificial. Haşdeu) iau atitudine fermă faţă de aceste curente şi preconizează crearea unei literaturi naţionale. I. În dezvoltarea limbii române literare secolul al XIX-lea este perioada în care se accentuează procesul de unificare a normelor. În această perioadă activează marii noştri clasici (M. cuprinsă între anii 1840 şi 1880. se stabilesc definitiv bazele scrierii noastre fonetice. P. Stilul ştiinţific şi cel administrativ. B. etapă caracterizată prin discuţii teoretice şi propuneri concrete. Tot în această perioadă se fac încercări de rezolvare fundamentală a problemelor de evoluţie a limbii române neliterare. mai ales în publicistica acestei epoci.

diaconul Coresi şi ucenicii săi tipăresc la Braşov o serie de cărţi religioase în româneşte. Fiind o variantă lingvistică superioară prin unitatea structurii sale şi o expresie a culturii naţionale prin funcţiile îndeplinite. cunoscute sub numele de “texte rotacizate”. a noului DOOM. mai ales scrierea literei â şi a formelor verbale de tipul sunt etc. O deosebită vîlvă a trezit publicarea. iar în 1582 ies de sub tipar. în 2004. Psaltirea slavo-română (1577). cu deschidere spre inovaţia lexicală şi stilistică. folosită de oamenii instruiţi din provinciile care au reintrat în componenţa României. urmăreau să-i atragă pe români la luteranism. Evangheliarul comentat (Cazania. la Orăştie. după Revoluţiile din 1989 din Bucureşti şi Chişinău şi după apariţia. o culegere de psalmi. cunoscut sub numele de Întrebare creştinească. apare la Cluj. limba acestora integrîndu-se în normele generale şi oficiale reprezentate de uzul exprimării culte a intelectualilor din capitatele celor două. de păstrare a unui anumit grad de corectitudine. în limba literară se întîlnesc. în anul 1918. Ambele cărţi. după retipărirea acestuia la Bucureşti şi la Chişinău. un Evangheliar slavoromân.Secolul al XX-lea se caracterizează prin utilizarea normelor unitare în limba scrisă. 1564 şi 1581). După Catehismul luteran românesc. Procesul desăvîrşirii unităţii în exprimarea literară intră într-o fază nouă şi ultimă după formarea Statului Român unitar. Liturghierul (1570). Din nordul Ardealului. Psaltirea (1570). în 1960. Au existat în secolul al XVI-lea mai multe centre culturale unde s-au tradus în româneşte principalele cărţi de cult. deocamdată. Pravila (1570-1580). 141 . a Îndreptarului ortografic. se şterg. avîndu-şi izvorul în tradiţia urmată de cei ce o folosesc. Printre acestea. ortoepic. Molitvenicul (1564). Scrisorile particulare care provin din această regiune se caracterizează prin aceeaşi particularitate lingvistică. amintim mai ales: un Catehism luteran. care ar fi fost scris pe la 1544. preocupările sînt îndreptate spre acţiunea de cultivare a limbii. tipărită cu litere latine. dar nu s-a păstrat pînă astăzi niciun exemplar. Activitatea tipografică este continuată de diaconul Coresi “ot Tîrgovişte” în a doua jumătate a secolului al XVI-lea la Braşov. în 1570. mai ales. morfologic şi de punctuaţie. apărut între anii 1546 şi 1554. cînd unele particularităţi din limba scrisă. Însemnătatea tipăriturilor lui Coresi Cele mai vechi tipărituri în limba română despre care avem astăzi informaţii au apărut la Sibiu pe la mijlocul secolului al XVI-lea. dar fără prea multe concesii făcute modei şi falsei originalităţi. după reforma ortografică din 1953. ne vin traducerile din prima jumătate a secolului al XVI-lea. care s-a păstrat doar fragmentar. imprimate de acelaşi tipograf pe nume Filip. apărut la 1559. cuprinzînd şi Maramureşul. Preocupările din ultimele decenii ale secolului al XX-lea. Apostolul (1563). state româneşti. primele două cărţi ale Bibliei. şi anume: Evangheliarul (1561). În această perioadă. se dezvoltă şi se propagă tendinţele vorbirii culte.

Astfel. Cărţile lui Coresi au pătruns şi în Moldova. totodată. Limba primelor traduceri româneşti de cărţi religioase este greu de înţeles de un cititor din zilele noastre fără ajutorul unui glosar sau al unui tratat de gramatică istorică a limbii române. găsim deseori o expunere clară. care au circulat în copii.Textele tipărite în a doua jumătate a secolului de Coresi şi ucenicii săi nu cunosc rotacismul. După cum conchid mai mulţi cercetători al limbii române. Caracteristicile generale ale primelor texte româneşti Faţă de limba greoaie. Vom exemplifica această afirmaţie prin compararea psalmului 19 în versiunea Psaltirii Hurmuzachi şi a Psaltirii Şcheiene. uneori. Coresi a avut la îndemînă manuscrisele maramureşene. ce aparţine unui tînăr captiv şi trimisă părinţilor săi din Moldova. a tipăriturilor de la Sibiu şi. prin munca de revizuire şi muntenizare a textelor maramureşene. “Siluirea” sintaxei româneşti o constatăm la tot pasul şi ea formează o trăsătură caracteristică a textelor din această perioadă. supunîndu-le unei serioase revizuiri lingvistice prin înlocuirea tuturor elementelor fonetice şi lexicale. în afară de unele stereotipuri la începutul şi sfîrşitul Scrisorii lui Neacşu. apără- Psaltirea Hurmuzachi Ascultă-te Domnul în dzi de grije. la baza ei literară stă anume subdialectul din nordul Munteniei şi din sudul Ardealului. El a tradus doar unele din copiile tipărite. păstrată în arhivele Bistriţei. Evangheliarul din 1561 a fost copiat în Ţara Românească de Radu din Munceşti (Teleorman) în 1574. astfel încît o parte din aceste texte poate fi luată în consideraţie pentru studiul limbii române literare din secolul al XVI-lea. Limba literară. Psaltirea Şcheiană Audzi-te Domnul în dzi de grije. bazele pe care le-a dezvoltat limba literară. urmat de traducerea contemporană a acestui pasaj. Coresi şi ucenicii săi. cu anumite particularităţi moldovenei. Nu încape îndoială că tipăriturile lui Coresi au pătruns pe întreg teritoriul românesc. Iar în continuare vom reproduce un pasaj dintr-o scrisoare particulară. a făcut ca tipăriturile sale să fie înţelese de un cerc cît mai larg de cititori şi să constituie. limba unor documente sau scrisori româneşti din secolul al XVI-lea este simplă şi uzuală. fără a se preocupa dacă frazele au înţeles în limba română. care se deosebeau de limba vorbită din nordul Munteniei şi din sud-estul Ardealului. se impune în Moldova din secolul al XVII-lea prin scrierile cronicarilor moldoveni. scu- 142 . Dificultăţile provin mai ales din faptul că traducătorii au urmat în mod servil sintaxa originalului. a tipăriturilor lui Coresi. după cum o dovedesc muntenismele din scrierile lui Varlaam şi Dosoftei. Astfel. În aceste texte. într-o limbă curgătoare. cu sintaxa în parte neromânească a traducerilor maramureşene.

Împlă Domnul toată cererea ta. său întru sie spăsenie dereapta lui. Trimite-ţi ţie ajutor din sfîntul său lăcaş şi din Sion să-ţi fie de sprijin. din cerurile sale sfinte. i-a răspuns prin faptele mîntuitoare ale dreptei sale. Să tresăltăm de bucurie pentru ajutorul de care am avut parte şi întru numele Dumnezeului nostru să desfăşurăm flamura noastră. nu-s pierit. sveatul tău împle. şi dup-aceea vă dau de ştire că simtul viu pînă acmu. toate arsele tale grase fie. de niu m-au pierdut. Deci iu am trimes saşi de m-au cerşit. Sionu apără-te. amin. şi am făcut o barbă pănă la brîu. Ei au cerut 300 taleri. Eu am spus că m-au prinsu Mihai vodă de la Hotin şi m-au dus în Ţara Iungurească. Acum cunosc că Domnul a izbăvit pe unsul său şi. dacă tropul meu ar putea rezista încă să ies în ţară că iu mor de dorol vostru. şi ceia călări. iară Andriiaş m-au scos dereptu 100 taleri şi m-au adus la Bistriţa. Psaltirea contemporană Domnul să te audă în ziua de restrişte. ce să mă scoteţi. alţii pe caii lor. audzi-l-va de in ceriu svatul tău. Deci mă rog domnilor vostre ca lui Dumnedzeu den ceriu să nefoiţi să mă scoteţi în ţară creştină şi să nefoiţi să daţi ştire părintelui miu Mogăldei vornicoloi că au dzacu în temniţă de mă mănîncă liutul şi păduchie. Aducă-şi aminte de toate prinoasele tale şi arderea de tot a ta să-i fie prea plăcută. dăruiască-ţi după dorinţa inimii tale şi toate cîte ţi-ai pus în minte să le împlinească. Pomenit-au toată jratva ta şi toate arsele Pomeneaşte toată cumăndarea ta şi tale grase-i fie. Domnul să împlinească toate cererile tale. Scrisoarea captivului Cocrişel părinţilor săi Scriu închinăciune şi moltă sănătate părinţilor mei Spiridon şi maicei mele Constdandeei. Şi să vă afle aiastă scrisoare a mea sănătoşi pre dumneavoastră. 143 . te numele Dzeului lui Iacob. eu m-am rugatu şi am spus că simt fecior Mogîldei. Şi iu amo spos către Andriiaş că simtu nepot de frate de soflet giorat în besearecă. Hristosul său. Unii se bizuiesc pe carele de război.ti-te numele Domnullui a lui Iacob. Deci iară mă rog domnilor vostre să no mă zăboviţi părăsit aici. Acmu cunoscui că au scos Domnulu HrisŞi acum cunoscu că spăsit-au Domnul tosulu său. numele Dumnezeului lui Iacob să te ocrotească. Şi îmbătrînesc. Împlu Domnului toată cererea ta. măcar numai d-aş presi cu tropul. Deci m-au prinsu nişte saşi. cînd au bătut Mihai vodă război cu ungorie. o gospodi. Bucurămu-ne de ispăşenia ta şi în numeBucurămu-nă de spăsenia ta şi în nule Domnului Dumnedzeului nostru mări-nemele Domnului Dumnedzeului nostru vom. mări-mu-n . deci a vrut să mă taie. Ceşti în roate. şi aceia pre cai. ce amu scăpat de la Bălgrad. Tremease-ti agiutoriu de la svîntul de SiTremease-ţi agiutoriu de sfîntu şi din on sprejeni-te. Daţi-vă Domnului după înrima ta şi tot Deie-ti Domnul după înrema ta şi tot sfatul tău împlu. aude el din cer sfîntul în puterea scoateriei dereptăţii lui. Aceste pre căruţe.

î după dz (dzîc). şi simtu nomai c-o cămeşă. semnalăm prezenţa în traducerile rotacizate efectuate în nordul Ardealului şi în Maramureş a unor cuvinte care nu au circulaţie în sudul Ardealului şi în Ţara Românească.XVII 7. palatalizarea oclusivelor labiale şi a fricativelor labiodentale: hier. n palatalizat: cuvios. a etimologic păstrat în samă 2. îi din legitatea a+n+voc. z şi j: zice. Coresi şi ucenicii săi le-au înlocuit cu termeni care se foloseau în provincia lor. sudul Ardealului 1.(cons. r vibrant: urrăciune. Pentru a fi înţelese şi în aceste zone. traduceri maramureşene. tu spuni 10. ă păstrat (cădzu) 4. Limba literară din secolul al XVI-lea e reprezentată prin următoarele texte: a) traduceri religioase din slavonă sau maghiară. Să comparăm Codicele Voroneţean de biu cinrescuşi (cinescuşi ) pletituri văruit ariră (arină) spiţă cu versiunea Apostolului lui Coresi pînă la destul fieşcarele. diftongul ea final păstrat: mîna mea. a în loc de ă (cadzu) 4. lipsa acestui fenomen.): cîine 5. şi anume. c) acte şi scrisori particulare. 3. fenomenul rotacismului: bunrătate 9. La părintele miu. caracterizate prin puternice trăsături dialectale. va hi 7. tu spui 10. dz şi gi păstraţi: dzice. î din legitatea a+n+voc(cons): cîne 5. rrădăcină Ţara Românească. n palatalizat păstrat: cuvinios. vreunul laţure mereit năsip prag 144 . gios 8. ea analogic în seamă 2. e în loc de ea: (mîna) me. Trăsăturile fonetice dialectale ale textelor acestei perioade sunt următoarele: Maramureş. la Spiridon.Feciorul vostru Cocrişel. cu o limbă mai apropiată de cea din zilele noastre. nordul Ardealului 1. r normal În domeniul vocabularului. păstrarea lui n neatins: bunătate 9. jos 8. b) tipăriturile lui Coresi. 6. i după dz (dzic) 3. (vei) vede 6. care începe să fie atestat în sec.

Elementele latine. a împuta (< imputare) – a învinui. bezaconie "nelegiuire". nemzet (< namzet) – popor. iuboste (< luiby) – dragoste. păr unde 145 . deală (< delo) – lucru. în lipsa termenului românesc corespunzător. sminteală. greaţă "greutate". gadină (< gadinu) – fiară. a şerbi (servire) – a sluji. clevetă (< kleveta) – calomnie.gerure (genune) mită valure vamă Vocabularul traducerilor e diferit de cel al textelor netraduse. bezaconic (< bezaconiku) – nelegiuit. spaimă. jale. de biu (< bio) – din belşug. mărit (<maritus) – mire. a pofti. Iată cîteva cuvinte extrase din scrisorile particulare provenite în cea mai mare parte din Moldova şi adresate primarului de Bistriţa: bolgariu "piele rusească". Unele cuvinte citate mai sus sînt cunoscute astăzi în Ardeal şi Banat. dispărute azi din limbă. vidic (< videk) – regiune. lucoare (< lucurem) – lumină. a via (<vivere) – a trăi. săblaznă (< sublaznu) – greşeală. Traducerile sînt împresurate de cuvinte luate din textele slave sau maghiare. urgie. grobnic (< grobniku) – giulgiu. pripec (< pripek) – arşiţă. urăciune (< orationem) – urare. pentru care nu aveau termeni echivalenţi în vechea bulgară. port. a săruta "a saluta". asin (< asinus) – măgar . O mare parte din cuvintele enumerate mai sus mu figurează în scrisorile particulare. a glăsi (< golosovati) – a a glăsui. suflet". Şi traducătorii textelor slave de la sfîrşitul secolului al IX-lea au procedat la fel. a deşidera (<desiderare) – a dori. Lipsesc în special cuvintele slave introduse de traducători în textele luate din originalele slavone pe care le aveau la îndemînă. Mai trebuie semnalat că o serie de cuvinte din traducerile secolului al XVI-lea au un sens diferit de cel obişnuit astăzi. E l e m e n t e s l a v e: a besădui (<besedovati) – a vorbi. binecuvîntare. dihanie "duh. a hliipi (< hlipati) – a se văita. mişel "sărac". a reproşa. jelanie "dorinţă". scîrbă. silă "putere". neam străin". Elemente m a g h i a r e : Şi şarpele era mai alnic (< alnok) – şiret .de toate jigărăile. aci. găvoazde (< gvozdi) cuie. a rosti. arbure (< arborem) – pom. stepenă (< stepeni) – treaptă. fămeie "familie". hrăborie (< hrabru) – vitejie. transplantînd în traducerile lor o serie de termeni greceşti. Elemente l a t i n e : acicea (< eccum hicce) – adv. bănat (< banat) – necaz. a oteşi (< uteşiti) – a mîngîia. pristanişte (< pristanişte) – liman. a se ucloni (< uklonitisea) – a se abate etc. Iată cîteva exemple: a apăra "a opri". ainte (<ab ante) – adv. temoare (< timorem) – teamă. a spărţi (expartire) – a despărţi. a gotovi (< gotoviti) – a pregăti. cislă (< cislo) – număr. înainte. dau traducerilor de cărţi religioase din secolul al XVI-lea un colorit specific. limbă "popor. auă (< uva) – strugure. împreună cu elementele slave şi maghiare. chelşug "avere". băsău (< bosszu) – mînie. a deştinge (<descendere) – a coborî.

vom custa "cît vom trăi" de-aş presi co tropol "de-aş rezista cu trupul". pentru că imită în mod servil sintaxa originalului slav sau maghiar. întrebuinţarea formelor accentuate în locul celor neaccentuate: dau lui blagoslovenie în veacul veacului. Printre calculele sintactice menţionăm: • • • • • • • întrebuinţarea pleonastică a pronumelui de persoana a treia: să ştii că Domnul elu e dzeul nostru. ordinea cuvintelor imită originalul: Audzi-te Domnul în dzi de grije. 146 . părcălab ot Bistriţă. ca în versiunea slavă: Domnul bătu-şi joc lor. apără-te numele Dzeului lui Iacob – uslîşi-te Gospodi v deni peciali. străjar "grănicer". Alteori se întrebuinţează chiar modelul slav: i pan Simion. ătate: bogătate "bogăţie". ciune: fericăciune "fericire". S I N T A X A traducerilor româneşti este uneori nefirească. ime: necurăţime "necurăţenie. lipsa pronumelui aton: (îti) dărui ţie . eu şoltuzul şi 12 părgari ot tîrgul Suceavei Textele din secolul al XVI-lea cuprind o serie de cuvinte derivate cu sufixe. şi mai tîrziu. rugai (pre) Pavelu. tar "marfă. bucuraţi-vă lui Dumnedzeu. construirea unor verbe cu dativul. nis: mizerernic "milos". Astăzi aceste formaţii sînt neobişnuite. os: pănos "acoperit cu pene". mai ales. care imită textul slavon cu prepoziţia ot. inţă : întîinţă "întîietate". lipsa lui pre ca morf al complementului direct: ce purtai ca un berbec (pre) Iosif. ură: călcătură "urmă": oniu: vulponiu "vulpoi". în construcţiile de tipul birăul de Bistriţă. Textele netraduse nu cuprind astfel de construcţii influenţa slavă se exercită însă şi în aceste texte. zaşcititu-te imea Boga Iakovle. aşezarea nefirească a adjectivului demonstrativ după nume: pasă cătră oamenii mei aceştia. Bunăoară: ame: mişelame "sărăcime". dintre care unele sînt cunoscute şi în secolul al XVII-lea. feţii tale roagă-se bogaţii oamerilor. eală: odihneală "odihnire".

gă (popeei. iape. pre în pentru. -că. muiare > lege iepe muiere. Ţara Românească şi sudul Ardealului. În privinţa răspîndirii teritoriale a graiurilor româneşti. apar şi formele evoluare în -ei. spui – spuniu. surorii.Traducerile din slavoneşte cuprind cuvinte compuse după modelele slave corespunzătoare. 147 . ii: fetei. pîine) într-o parte a domeniului daco-român. constatăm că repartizarea lor e la fel ca în zilele noastre. în -eei . al XVI-lea.-D. care dă un aspect caracteristic limbii textelor maramureşene. ca şi în zilele noastre. substantivul mărule (mănule) apare şi cu forma contemporană mînă. dzi). vechile forme de G. urmat în silaba următoare de e: leage. pe.-D. slugă este de genul feminin. 2. Luchii. trecere lui e la i : nici (<neci). apropierea de latinescul romanus. ţiitoriu – ţiitor. n palatalizat trecut la i: cuvios . Moldova. la numele feminine. şi anume: lege-călcare (zaconoprestuplenie). dulce-dăriure (blagodarenie) etc. ht trecut la ft: pohtă – poftă. care dovedeşte o influenţă savantă. dz (gios. Nordul Ardealului – Maramureş. prezenţa diftongului îi (mîine. Printre particularităţile f o n e t i c e ale limbii literare din secolul al XVI-lea. Este esenţial să observăm în aceste caracteristici fonetice viitoare structură a limbii române literare contemporane. Lucăei ) sunt înlocuite cu formele în –ei. Lucăi.. -ăi: popei. în -(e)ei la substantivele masculine terminate în –a. pe lîngă formele de G. ele grupîndu-se în următoarele unităţi: 1. bunăfacere (blagodejanie). În domeniul f o n e t i c i i. fonetismele din Ţara Românească j. inimă (<înimă). avem de relevat: • • • prezenţa rotacismului. norod (<nărod). avem de menţionat în textele din secolul al XVI-lea: • • • • • • • • • • • monoftongarea lui ea şi trecerea lui ia la ie. în sec. alături de fonetismul cu u (rumîn). asimilarea vocalică în ridica (<rădica). XVI menţionăm mai ales: terminaţiile în -arui. Printre formele gramaticale ale textelor sec. disimilarea lui r din pentru. zi). Banatul. fetii. -oriu ale numelor masculine şi feminine apar şi fără i: făcătoriu – făcător.cuvinios. fonetismul cu o în român. inel (<înel). 3. pe cînd în Moldova şi în nordul Ardealului î a fost conservat (mîne). z ( în jos. opus lui gi.

în toată viaţa sa ceia ce-u vişu [=trăit] pre pămîntu: şi toate faptele sta înainte lui în acela ceas. Şi-mi răspunsă îngerul şi-mi dzise: caută în giosu. şi fu viaţa lor şi lăcuiră ei 35 de ai [=ani] fără de feciori. vreţi vreau. în ce chipu iasu din această lume. veţi. alături de formele nai vechi sem. doamne. Comparînd limba tipăriturilor lui Coresi cu cea a traducerilor maramureşene. acela? Şi-mi dzise îngerul: acela nuor de focu iaste a oamenilor nebuni. şi vădzui u[n] omu murindu. Haşdeu: „Şi dzise îngerul cela ce mă purta: acolo este măria şi iubirea oamenilor ceea deşartă.Haşdeu pe la 1580: "Într-acelea zile era un om într-acea cetate creştin dulce şi curat. Hristoase împărate. Eu plînşu [=plînsei] şi zişu [=zisei] cătră îngeru: voi să văzu sufletele oamenilor. Şi ruga-se ei întru ascunsu în tot ceasul. noi da-l am sfinţiei tale cu toată partea ei. care se va impune ca limbă literară în Muntenia. seţi. a cărui limbă are un caracter mai puţin arhaic. şi dă noao plod să fie şi să se nască dentre noi feciorel sau fecioriţă. este. E [= şi] cel om chema-l Agaton." Al doilea text este un fragment din Apocalipsul Apostolului Pavel. pentru că are la bază graiul din regiunea Tîrgovişte-Braşov. de a imita mai puţin frazeologia originalului slavonesc şi a folosi cuvinte cunoscute pe o rază teritorială mai întinsă. Şi venea îngerul Domnului spre ei şi zise lor: auzi şi ascultă Dumnezeu rugăciunea voastră şi e să nască o feciorea dintre voi. Limba traducerilor maramureşene e mai regională şi mai apropiată de originalele în limba slavonă. de asemenea. sîntem. direpţiloru şi a păcătoşiloru. provenit din nă (fonetism normal. sînt.P. verbul a vrea are şi formele vom. refăcută după te. aşa dzicea: dă mie. de a întrebuinţa forme mai simple în morfologie. ceia ce se mestecă şi să împreună cu rugăciunea perinţilor. vor. de B.” 148 . la indicativul prezent al verbului a fi sînt înregistrate şi forme recente. este mai apropiată de noi. Este într-adevăr un progres de a nu vorbi cu rotacism. caută şi spre noi. Şi vădzuiu un nuoru [=nor] de focu prespre [peste] totu pămîntul. ca sînt. Şi căuta în giosu pre pămîntu. de dativ şi acuzativ plural a pronumelui personal ne. Şi-mi dzise îngerul: acela iaste di dreptu. Şi căutai şi vădzui faptele lui ce-u făcutu în numele lui Dumnedzeu. P. sînteţi. dar şi vrem. eşti. să fie numele ei Sfînta Vineri. publicat. şi ruga-se întru ascunsu cătră domnul. şi vadzui că în fapte bune cu săvîrşitu şi s-au făcutu odihniale sufletului său. am constatăm un progres la Coresi. din latinescul nos. e [=şi] boiereasa [= soţia] lui chema-o Polfîia. vos). publicată de B.• • • înregistrăm forma analogică. Vom reproduce cîteva pasaje din două texte cu o mare circulaţie în secolul al XVI-lea primul text este Legenda Sfintei Vineri. şi zişu [=zisei] ce iaste.

a verbului a fi). noi ne rugăm să ne milcuim [=rugăm cu umilinţă] fiecărora care-i veţi ceti acicea sau veţi propovedui altora. den capetele ceriului pînă la sfîrşitul lor. pluralele neutre în – ure: lucrure etc. dar de alt tip. ce era meşter învăţat într-acest lucru. Reproducem un pasaj din Evangheliar (1560-1561). sînteţi oameni cu inimă de ţărînă etc. de lîngă cetatea Braşovului. sintaxa lui Coresi este mai liberă. să nu blăstemaţi. Aciiaşi [=numaidecît] după scîrbitul [=suferinţe] zilelor acelor. Relevăm în acest pasaj stilul cărţilor religioase. lipsa lui pre pentru construirea acuzativului: e boiereasa lui chema-o [ =pre boiereasa] lui. găsim în scrisorile particulare. În fonetică. În ceea ce priveşte fonetica şi morfologia. Cînd nu este influenţată de originalul slav. să ştiţi că aproape iaste lîngă uşi”. sau veţi scrie dentru ea ceva. limba lui Coresi e mai evoluată. De exemplu: şi avem nedejde pre domnia voastră să 149 . ca şi noi. da-l-am [=l-am da]. mintea noastră şi firea doară nu se-au de toate domirit. şi se vor aduna aleşii lui de patru vînture. şi stealele vor cădea din ceriu şi atunce se va ivi semnul fiului omenesc în ceriu. iară mintea noastră şi firea doară nu se-au de toate domerit. greşiţii şi nedostoinicii şi ticăloşii carii ne-am trudit aicea. şi cu fire neprecepătoare de toate”. am avut… minte nedestulă şi întunecată. cu manifestări de umilinţă. De smochin învăţaţi-vă pildă. ceva neisprăvit bine sau greşit. 1. împreună cu preoţii de la beseareca Şcheailor. luate din formulare. acolo aduna-se-vor vălturii [=vulturii]. ind. notarea cu e a lui i+n: Veneri etc. Aşa şi voi cînd veţi vedea acealea toate. derept ce că şi voi înşivă sînteţi oameni cu inimă de ţărînă. noi o deadem [=dădurăm] lu Coresi. diaconul. astfel. imitaţia sintaxei slave este totuşi vădită. În domeniul morfologiei relevăm pe sem [=sîntem] (pers. de o scoase den cartea sîrbească [=slavonească] pre limba rumînească. şi cu voia mitropolitului. pe lîngă cel din Apostol de mai sus: „Zise domnul ucenicilor lui: Fulgerul ce iase de la răsărit şi se iveaşte pînă la apus. şi unde să [=dacă] veţi afla ceva neisprăvit bine sau greşit. soarele va întuneca şi luna nu-ş va da lumina ei. chema-o. Iată un pasaj din prefaţa la Cazania a II-a (1581): „Şi cu voia tuturor acestora. cînd amu steblele [=ramurile] ei vor fi tinereale şi frunza înfrunzeaşte. Că ne-am nevoit ş-am trudit. să ştiţi că aproape iaste de secerat. marelui Serafim. aşa va fi şi întru venitul fiului omenesc.Relevăm în aceste texte fraze mai curgătoare decît în traducerile maramureşene. encliza pronumelui personal neaccentuat: chema-l. Fraze stereotipe. prez. şi atunce vor plînge toate rudele [=generaţiile] pămîntului şi vor vedea fiul omenesc vii[n]d în nuorii [=norii] ceriului cu silă [=putere] şi cu slavă multă şi va tremeate îngerii lui cu buciune în glasurile mari. Iuo [=unde] va amu fi trupul. pl. C-am avut şi noi minte nedestulă şi întunecată cum doară şi pre voi puteţi socoti. Derept aceaia şi noi. iară voi să dereptaţi. de micşorare a personalităţii şi întrebuinţarea unor expresii consacrate: greşiţii şi nedostoinicii şi ticăloşii.

mai ales. În ceea ce priveşte relaţiile culturale cu popoarele înconjurătoare. economică şi culturală a ţării. ce va hi pohta şi treaba domnilor voastre la noi. cît şi în Moldova. Influenţa turcească în viaţa societăţii româneşti lasă urme adînci în plan lingvistic. Atît în Ţara Românească. Secolul al XVII-lea marchează apogeul expansiunii turceşti în Europa. o dată cu începutul secolului al XVIII-lea. ea face progrese. creşte amestecul turcilor în viaţa politică şi economică a Ţării Româneşti şi a Moldovei. în domeniul lexicului şi în cel al sintaxei. deşi în ţările româneşti ea este încă destul de activă.daţi noao a şti de toate. limba literară va elimina din uz formulele complicate. Limba literaturii artistice şi stilul individual al fiecărui scriitor pornesc anume de aici. atunci cînd limba literară se apropie de cea populară. se exercită asupra dezvoltării limbii şi culturii Româneşti influenţele rusă şi polonă. pentru obţinerea puterii de stat. mai ales. se accentuează orientarea culturii româneşti spre Rusia. cuvintele regionale şi se va perfecţiona neîncetat. limba este greoaie. Polonia şi Peninsula Balcanică. Dezvoltarea limbii române literare în secolele XVII-XVIII Condiţiile de dezvoltare a societăţii româneşti în diferite provincii în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea sînt asemănătoare. În felul acesta. realizate. În evoluţia sa. marile familii boiereşti realizează averi considerabile şi se constituie în partide. Textele netraduse au o limbă mai apropiată de cea contemporană. domnitorii români caută în puterea vecină de la Răsărit un sprijin împotriva asupririi turceşti. în tipăriturile lui Coresi. Îmbunătăţirea limbii literare se realizează anume pornind de la această bază firească. Limba literară din secolul al XVI-lea are un aspect diferit. În textele traduse. se exercită asupra limbii române o puternică influenţă latină. Prin urmare. ţările româneşti au raporturi strînse. Prin filiera polonă. pînă în secolul al XIX-lea. Pe plan extern. şi aşijdere ne rugăm domnilor voastre de rîndul lui Tănase etc. nevoi vom să facem prentru voia domnilor voastre. pe cînd marea boierime dobîndeşte o însemnătate din ce în ce mai mare în viaţa politică. Ţările româneşti se află în plin feudalism. Acest proces poate fi urmărit în tot cursul evoluţiei limbii române literare pînă la etapa contemporană. 150 . puterea domnitorului scade. prin toate mijloacele. un mare ajutor ne-a parvenit din partea Rusiei la întemeierea tipografiilor. uneori de neînţeles. Tinerii boieri moldoveni învaţă în coplegiile iezuite şi umaniste din Polonia. De asemenea. puterea turcilor însă începe să scadă. Cu Rusia. Dar chiar în secolul al XVI-lea am constatat progrese. Pe plan intern. care luptă. prin mijlocirea căreia pătrunde umanismul latin.

Academia domnească. Cu toate că. în chiliile mănăstirii Sfîntul Sava. prin imperfecţiunile lor. care a intrat în legătură cu Matei Basarab şi cu Vasile Lupu. încă în secolul al XVI-lea. Lucrul acesta a fost posibil datorită sprijinului acordat de mitropolitul Kievului. În Ţara Românească. Cotnari şi Galaţi. Un mare centru de răspîndire a culturii greceşti şi latine este şcoala patriarhiei din Constantinopol. greacă şi română. Traducerea cărţilor liturgice în limba română (din slavonă. greaca sau slavona. dezvoltarea unei culturi în limba poporului. oficial. au determinat înlocuirea treptată a slavonei cu româna în administraţia de stat. se reînfiinţează tipografia în Ţara Românească. În 1635. Cantemir. greacă. necesitatea introducerii limbii române în biserică. În general. precum şi texte juridice. exprimase. Chiar dacă. ca de exemplu: problema regionalismelor. limba română se introduce în biserica ortodoxă în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea. ca Sevastos Kymenytes.a. primele traduceri de cărţi religioase în limba română n-au reuşit să introducă limba poporului în biserică. maghiară) a pus în faţa traducătorilor numeroase probleme ale limbii literare. precum şi alţi factori. N. pe lîngă călugării greci. ele au constituit o dovadă pentru români că şi limba lor poate fi limbă liturgică şi i-au stimulat pe cărturarii din generaţiile următoare să realizeze traduceri mai apropiate de limba vorbită a poporului. vestiţi profesori. călugării iezuiţi înfiinţează primele şcoli cu limba de predare latină la Iaşi. în biserică şi în literatura scrisă. viaţa culturală din ţările româneşti se înviorează. În toate aceste şcoli. ia fiinţă. În Moldova. Alături de textele religioase. În această epocă. unde îşi fac studiile. Apar cărţi în slavonă. iar în 1641 se întemeiază prima tipografie în Moldova. În 1641. diaconul Coresi. Petru Movilă. Împuţinarea traducătorilor de limbă slavonă. din iniţiativa lui Şerban Cantacuzino. supremaţia politică şi economică a boierimii pămîntene în Ţara Românească şi în Moldova. În această epocă. Un fapt important în dezvoltarea culturii din secolul al XVII-lea este întemeierea în ţările româneşti a unor tipografii. limbile de predare erau latina. încep să se manifeste preocupările teoretice ale cărturarilor români pentru unele probleme ale limbii române. Primele teoretizări s-au dezvoltat în strînsă legătură cu procesul introducerii limbii române în biserică şi cu interesul cronicarilor pentru demonstrarea originii romane a poporului român şi a originii latine a limbii noastre. În această epocă se dezvoltă şi învăţămîntul. Pravilele lui Vasile Lupu şi Matei Basarab. cea 151 . procesul nu poate fi considerat ca încheiat decît la începutul secolului al XIX-lea. mai ales. cît şi în legătură cu primele manifestări ale conştiinţei unităţii poporului român. apar cărţi populare (Floarea darurilor. vin în ţările româneşti. Alexandria). Teodor din Trapezunt ş. printre alţii. în prefaţa la Întrebare creştinească (1559). declinul culturii slavone.Influenţa grecească e puternică în secolul al XVII-lea şi ajunge la apogeu în cursul secolului următor. Milescu şi D. Astfel. Vasile Lupu întemeează colegiul Trei Ierarhi.

datorită contactului cu popoarele învecinate. În Predoslovia descălecării a Ţării Moldovei. Conştiinţa unităţii poporului român este vie la aproape toţi cărturarii epocii vechi. găină. Varlaam se adresează în cartea sa către „toată seminţia românească”. toate cuvintele leam înţelege”). Sînt semnificative. ce la zicem latini: pîine.a neologismelor. noster şi altile multe din limba latinească. Cea de-a doua bază importantă pe care se întemeiază acum unele consideraţii cu privire la limba română literară o constituie problemele originii poporului român şi a limbii române şi problema unităţii poporului român. au pătruns cuvinte din alte limbi („aşijderea şi limba noastră din multe limbi iaste adunată şi ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur”).Ureche afirmă că „s-au tras de la un izvor”. pe care ei le-au rezolvat. în care urma să arate că în româneşte „pînă astăzi sînt cuvintele unele latineşti. că toţi un neam şi odată descălecaţi sînt”. autorul trimite la „capul [=capitolul] de [=despre] graiul acestor ţări”. unii cărturari au consideratcă este util să-şi exprime în scris părerile şi să le popularizeze. El afirmă apoi descendenţa romană a poporului român („de la Rîm ne tragem”) şi face chiar unele apropieri etimologice între cuvinte româneşti şi latine („de la rîmleni. femina. a rămas uluit de asemănarea dintre limba latină şi cea română. vorbind despre munteni şi moldoveni. cum s-au pomenit mai sus. 152 . părinte. Cazania mitropolitului Varlaam poartă titlul Carte românească de învăţătură (Iaşi. Originea comună şi unitatea poporului român sînt afirmate mai categoric şi în alte capitole ale cronicii. să scot lumii la vedere felul neamului. muiarea. cronicarul moldovean are un capitol Pentru limba noastră moldovenească. carne. pater. Pornind de la preocupări de felul acesta. chiar titlurile unor cărţi. ei zic caro.. ei zic panis. În Letopiseţul Ţării Moldovei. încă în prefaţa către citito. formulare care va fi reluată de mitropolitul Dosoftei în prefaţa Liturghiei traduse din greacă şi tipărite la Iaşi în 1679. iar capitolul Pentru Ţara Ungurească de Jos şi Ardealul de Sus zice: „românii. În altă parte a lucrării.Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeţe (Iaşi. După. de la un loc sînt cu moldovenii şi toţi de la Rîm se trag”. în care constată că în română. 1643). 1646). Grigore Ureche. care îşi făcuse studiile la un colegiu umanist din Polonia. aşa cum sînt ele dezbătute mai ales de cronicari. adesea. al nostru. Miron Costin în De neamul moldovenilor – prima scriere românească consacrată exclusiv problemei originii românilor – subliniază. cu o intuiţie surprinzătoare. cîţi se află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal. din ce izvor şi seminţe sînt lăcuitorii Ţării noastre Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti. iar Pravila lui Vasile Lupu . Gr.r unitatea şi originea comună a poporului român: „Biruit-au gîndul să mă apuc de această trudă. a normelor etc. că de-am socoti pre amăruntu. fămeia. şi la Maramureş. mulier. în acest sens. iar altele italieneşti”. ei zic gallina.

adunate şi publicate cu traduceri şi adnotaţiuni. cîte sînt. moldovenii şi ceştia de ţara aceasta. Deosebirile de grai dintre diversele grupuri de români se explică. occido – ucid. tot un neam. stolnicul Constantin Cantacuzino exprimă ideea unităţii românilor din diferite provincii („rumînii den Ardeal. dudău. De asemenea. originea romanică a poporului român („toţi aceştia dintr-o fîntînă au izvorît şi cură”). încă între dînşii mult să osăbesc…”. între care. şi problema originii comune a unităţii de neam şi de limbă a poporului român. Miron Costin dă o listă de 87 de etimoane. în centrul atenţiei scriitorului a fost.cum se ştie. originea romană a poporului român. această operă a rămas neterminată. de rînd cu hîrdău. operă în care istoricul de rară erudiţie urmărea trecutul întregului popor român. După cum se ştie însă. fără a reuşi însă să dea exemple adecvate (se amintesc. în curgere şi în mutări sînt zidite”. După ce arată că „întreaga temelie a vorbirii şi pînă astăzi se ţine pe limba latină”. după Constantin Cantacuzino. prin „amestecătura” populaţiei romanice cu populaţiile vecine. redactată În limba polonă: Chronika ziem moldawskich z muntanskich [=Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei]. În lucrarea cu caracter monografic Descriptio Moldaviae. între elementele autohtone. Bucureşti. În Istoria Ţării Rumîneşti întru care să cuprinde numele ei cel dintîi şi cine au fost lăcuitorii ei atunci. Ideea originii comune şi a unităţii poporului român apare în mod explicit şi în Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor al lui Dimitrie Cantemir. păstrată într-un manuscris descoperit şi publicat de Ion Bogdan în Cronice inedite atingătoare de istoria românilor. 1895. ci toate. autorul se opreşte asupra elementelor autohtone. iar heleşteu e de origine maghiară. Chestiunea latinităţii limbii este însă dezbătură mai pe larg într-o altă lucrare a lui Miron Costin. ceea ce a contribuit la „amestecarea” cu alte limbi. Asupra caracterului latin al limbii române insistă Miron Costin şi într-o altă scriere a sa: Istoria în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească. D. 153 . în aceeaşi cronică. despre limbă ca fenomen social în continuă schimbare: „…nici un rod osăbit de oameni în veci poate rămînea în lume. Demnă de relevat este şi ideea cronicarului muntean despre caracterul dinamic al faptelor linguale. cronicarul neapucînd să scrie capitolul în care intenţiona să argumenteze. cuvinte ca: stejar. pădure. Cantemir consacră un capitol limbii române vorbite în Moldova (Despre limba moldovenilor). pe cînd pădure e de origine latină (< paludem). nici feliurile limbilor în mii de ani tot acelea neschimbate şi nemutate pot sta. tot o limbă fiind. scribo – scriu). precar – priesc). întîlnim şi unele aproximaţii etimologice greşite (postulo – poftesc. heleşteu). cu ajutorul elementelor de limbă. pe lîngă multe derivaţii juste (oculus – ochiul. hadarag etc. transmitto – trimit. Că nimic supt soare iaste stătătoriu. numai cuvîntul stejar este de origine geto-dacică. După ce discută părerile referitoare la originea limbii române şi menţionează unele împrumuturi din limbile popoarelor învecinate.

fără să adîncească însă aspectele acestui proces complex: „Limba cea mai curată este în mijlocul Moldovei. de obicei în rîs. ca mie (< mihi) . locuitorii acelui ţinut ajung. În vederea realizării acestei sarcini. Conştient de unitatea românilor din Transilvania. cu z polonez sau j francez. În Predoslovia cătră cetitori a Noului testament.nghie etc. fiindcă. în măsura în care au fost exprimate. pi în chi: pizmă „invidia” – chizmă. piatră (< petra) – chiatră. tipărit la Rîmnic în 1779). De asemenea. cînd scriu. muntenii – Dumnezeu. domnitorul moldovean avea vie conştiinţa deosebirilor dialectale dintre graiul moldovenesc şi cel muntenesc. Cantemir. le omit”). Dacă vreun bărbat s-a deprins odată cu acea pronunţare. se referă la vocabular (îmbogăţirea cu neologisme. tratarea regionalismelor. D. m iniţial în ng. de obicei. împrejurul Iaşilor. de unii greu de pronunţat. Simion Ştefan exprimă în mod categoric necesitatea creării unei limbi literare unice. la fonetică şi morfologie (opoziţii dialectale). fecior de babă (< filii vetulae)”). la rolul culturii în dezvoltarea limbii literare. acela (< hic). accesibilitatea vocabularului etc.Sînt interesante părerile sale în legătură cu palatalizarea labialelor. Ţara Românească şi Moldova. („Locuitorii din Muntenia şi Transilvania au aceeaşi limbă ca şi moldovenii. căci schimbă silabele bi şi vi în ghi. În acelaşi capitol. în prefaţa Mineului de ianuarie. Descendenţa romană a poporului român este menţionată şi de alţi cărturari români din epoca veche (Chesarie. greu de tot se poate dezbăra de ea şi. ca bine (< bene) – ghine. Au chiar un număr de cuvinte necunoscute moldovenilor. fenomen pe care-l considera specific vorbirii femeilor moldovence („şi femeile moldovence au o pronunţare deosebită de a bărbaţilor. episcopul Rîmnicului. pe care toate. Acestea sînt coordonatele principale pe care se dezvoltă concepţia unor cărturari ai epocii vechi cu privire la problemele limbii literare. în prezenţa continuă a curţii domnului. alegerea cuvintelor. muntenii – ahăla. vorbind de graiurile subdialectului moldovenesc. muntenii .acuma. precum şi de deosebirile regionale existente („Rumînii nu grăiescu în toate ţările într-un chip”). tipărit la Bălgrad (Alba-Iulia).). se trădează totdeauna cu gura lui că a stat prea mult la sînul maică-sa. şi de aceea chiar astfel de oameni se zic. Ideile lor. ca şoarecele. mai culţi”. el preconizează drept criteriu de selecţionare a materialului lexical valoarea circulatorie a cuvintelor 154 . Simion Ştefan ia în discuţie cîteva dintre chestiunile fundamentale ale exprimării literare. Dumnedzeu (> deus). atinge şi problema marilor centre culturale în evoluţia limbii comune în general şi a limbii literare în special. vie (< vinea) – ghie. Primul cărturar român care acordă o atenţie specială problemelor limbii literare este Simion Ştefan. acmu (< nunc). la necesitatea unificării limbii literare. în 1648. ca giur. totuşi pronunţarea lor este mai aspră. la diferenţa dintre limba vorbită şi cea scrisă. munteanul zice jur.

care unele nici la lexicoane nu să află. de să şi află şi să înţeleg. mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti arată. Cărturarul Radu Greceanu. carele nu să ştiu rumâneaşte ce sînt. alături de alţii. În efectuarea traducerii sale. ce pînă astăzi n-au ţinut”). precum aceia. Merită să fie reţinută mărturisirea lui Simion Ştefan în ceea ce priveşte strădania depusă în vederea elaborării unui text care să fie accesibil unei mase cît mai largi de cititori („Noi derept aceea ne-am silit. nu-i de vina noastră. nume de oameni şi de leamne. noi încă le-am lăsat greceaşte. din greacă („Şi măcară că la unele cuvinte să fie fost cu nevoie tălmăcitorilor latinilor şi slovenilor. în prefaţa Liturghiei traduse din greacă şi tipărită la Bucureşti în 1680. de s-au mestecat cuvintele cu alte limbi. pentru că alte limbi încă le-au lăsat aşea”). a împrumutării lui odată cu noţiunea corespunzătoare din limba din care s-a efectuat traducerea („De aceasta încă vom să ştiţi. traducătorii nu o dată îşi exprimă părerile despre posibilităţile expresive ale limbii române în comparaţie cu cele ale altor limbi. drept mărturisesc. În legătură cu opera destul de anevoioasă de traducere a cărţilor religioase în limba română. contribuind însă efectiv. adică nu are echivalente pentru absolut toţi termenii originalului („Iară Liturghia toată a o prepune pre limba noastră şi a o muta nice am vrut. cumu-i synagoga şi poblican. că nu a îndrăznit să transpună toată slujba liturghiei în limba română şi pentru motivul că limba noastră este „scurtă”. şi alte multe carele nu să ştiu rumâneaşte ce sînt. care a colaborat la definitivarea traducerii Bibliei (Bucureşti. mai ales. Simion Ştefan s-a lovit de lipsa în limba română a termenilor necesari redării anumitor noţiuni. 155 . altele.(„cuvintele trebuie să fie ca banii. săvăi că şi pentru scurta limba noastră ce iaste. O atitudine asemănătoare în anumite privinţe cu ce exprimată de Simion Ştefan manifestă Radu Greceanu şi atunci cînd traduce Mineele tipărite de episcopul Mitrofan la Buzău. ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumînii printr-alte ţări. alţii – într-alt chip. să izvodim aşea cum să înţeleagă toţ(i). pentru multe alte pricini ce m-au impus. Problema este rezolvată pe calea introducerii cuvîntului nou. şi gangrena. Semnalînd insuficienţa lexicului românesc în comparaţie cu acela al limbii greceşti („că sînt cuvinte elineşti şi vorbe dupre locuri. că vedem că unele cuvinte unii le-au izvodit într-un chip. aşa şi ai noştri le-au lăsat precum să citesc la cea elinească”). văzînd că alte limbi încă le ţin aşea. den cît am putut. Iară noi le-am lăsat cum au fost în izvodul grecescu. în 1698. constată şi el „strîmtarea limbii româneşti”. la îmbogăţirea ei cu neologisme. o am făcut şi pentru lipsa dascălilor – cum am zis – ce nu sînt întru ticălos norodul nostru şi pentru neobiciaiul besericii noastre. acelea sînt bune carele le înţeleg toţi”). că banii aceia sînt buni în toate ţările. şi pietri scumpe. de nu grăiescu toţ(i) într-un chip”). 1688). iară să [=dacă] nu vor înţeleage toţ(i). Astfel. nice am cutezat. şi de veşminte. aşea şi cuvintele.

Ioan Zoba îşi dă seama că în vorbirea românilor din diverse regiuni există unele nepotriviri. atît în plan vertical. 156 . forma scrisă a acestei limbi. în 1683. hasna – folosul. cum există în epoca modernă.iară pentru îngustarea limbii româneşti. fără a fi folosit un termen propriu pentru a denumi limba literară şi fără a fi consacrat lucrări speciale dezbaterii problemelor limbii literare. După cum am văzut. cărturarii români din epoca veche aveau totuşi o noţiune mai mult sau mai puţin vagă referitoare la aspectul cel mai îngrijit al limbii comune a poporului. Preocupările referitoare la anumite aspecte ale limbii literare apar la noi în activitatea de traducere a cărţilor religioase şi în strînsă legătură cu deşteptarea interesului pentru originea limbii şi a poporului român şi cu formarea conştiinţei unităţii de limbă şi de neam a poporului român. neşte. Radu Greceanu arată că s-a străduit să dea o traducere cît mai pe înţelesul cititorilor („Iară eu am iscodit şi în tot chipul m-am nevoit a nu lăsa nici un cuvînt ca să nu dea întru înţelegerea limbii noastre cei rumâneşti”). vom observa că se menţin cu valoare de normă următoarele particularităţi: păstrarea vocalei ă: a lăcui. el îi avertizează pe cititori că vor întîlni în textul traducerii o serie de termeni regionali. cît şi pe plan geografic. pe care le-a folosit. a rădica. tipărit la SasSebeş. Cît priveşte aspectul fonetic al acesteia. caracteristica principală a procesului de evoluţie a limbii române literare este tendinţa de impunere treptată a unei norme supradialectale. mai accesibilă şi mai nuanţată. Aceste preocupări constituie nişte dovezi incontestabile că atenţia multor cărturari s-a îndreptat tocmai spre cultivarea aspectului celui mai îngrijit al limbii comune. în stilurile limbii. aşa cum apare ea în cărţi. cum „iaste: în alean – împotrivă. a nemeri. conservarea lui e în: den. spre deosebire de cărturarii amintiţi mai sus. de a renunţa la particularităţile dialectale. este cea mai aleasă. a răsipi. Pentru marea majoritate. dat fiind că aceşti termeni apar în graiul din regiunea respectivă („le-am lăsat aşa după obiciaul cum grăiesc pre aciaste locuri”). Diferită de poziţia avansată adoptată de Simion Ştefan şi Radu Greceanu apare atitudinea exprimată de popa Ioan Zoba din Vinţ în Cuvîntul cătră cetitori al Sicriului de aur. nu pot veni la tălmăcit”). pe care astăzi îl numim limbă literară. adică în toate provinciile locuite de români. de a folosi un vocabular „actual”. alduiala – binecuvîntarea şi altele”. Să vedem care este structura limbii literare a epocii vechi. e vădită preocuparea cărturarilor epocii de a se exprima într-o limbă din ce în ce mai îngrijită. Cu toate că au lipsit factorii diriguitori şi coordonatori ai acestui proces. În epoca veche. deci îmbogăţit şi înnoit sau de a pune în circulaţie cuvinte noi. Totuşi.

trecerea lui î la u în a umbla. Cele mai importante trăsături ale acestora sînt: diftongul ea > e: avea. cîine. transilvăneană) păstrează africatele dz şi gi în cuvintele moştenite din latină (dzi.- grafiile cu ia netrecut la ie continuă să fie majoritare: iaste. a umple. respectiv. j. diftongul ea devine a după ş. următoare nu se află un sunet palatal sau muiat: bat (beat). - Pierzîndu-şi cea mai caracteristică trăsătură fonetică. trecerea lui î la i în cuvinte ca: atita. ia > ie.sincoparea lui i în drept. piste: e şi ea sînt înlocuiţi cu ă. careli. diftongul îi în mîine. a nimeri. varianta literară din Transilvania de nord se apropie de cea moldovenească şi de cea transilvăneană de sud-vest. în varianta literară munteană îşi fac loc cîteva inovaţii determinate de contactul limbii scrise cu graiurile din această zonă. ceea ce confirmă presupunerea că forma grafică 0 avea suport şi la rostire. comune tuturor variantelor literare. Toate variantele literare nordice (moldoveană. nu numai la scris. grijaşte. băte. singe. purtătoriu). dintre. vorovăscu. îmblă. spăriet. Se menţin ca norme fundamentale z şi j în elementele latine (zic. r (şarpe. . î>u sub influenţa lui m: a umbla. apare r muiat în sufixele –ar şi -tor (morariu. . gioc). mai ales. a umfla. înnoieşte. cu toate acestea. din. a risipi. tinăr etc. apa şi forme noi. nişte. prieten. ia > ie: boier. ride. să vinim. priiaten. în poziţie finală: abie. o dată cu deplasarea activităţii tipografice din Oltenia spre centrul Munteniei. se menţine şi î. tăiet. pîine. Alături de fonetismele arhaice. hiare. dar numai atunci cînd în silaba palatalizarea labiodentalei f în stadiul h: hire. Se constată o tendinţă de individualizare a principalelor variante de tip nordic.. grăieşte. mai ales. a umfla. mai ales. e>i în citi. Structura morfologică păstrează şi în această perioadă numeroase forme vechi şi populare. preluate mai tîrziu de limba literară modernă. îmflă. Structura fonetică a variantei literare muntene suferă puţine schimbări faţă de epoca anterioară. întîrziet. rotacismul. închiderea lui e neaccentuat: aproapi. joc). se păstrează vocalele anterioare după labiale (iubesc). în cronicele muntene. sint. Aceste inovaţii sînt: . să răpadă. apar şi inovaţii. dreptate. în cuvintele care astăzi se ortografiază cu u: împle. Printre acestea menţionăm: ă>i prin asimilare în a ridica. majoritatea de provenienţă 157 . a umplea. bănăţeană. a după labiale. La sfîrşitul secolului al XVII-lea. să margă. uraşte). grăiaşte. Pe lîngă aceste.este frecventă.

folosirea unei singure negaţii în loc de două (nici ştiu. Brîncoveanului. sînt mai frecvente formele de genitiv analitic construite cu prepoziţiile a. .formele pre şi supt au încă o largă circulaţie. Structura sintactică a textelor acestei perioade. encliza particulei şi la pronumele relative: cineşi. precum şi dativul cu la: au dzis la şoltuzul. numele proprii apar articulate: Radul vodă Negru. de la: în mijloc de besearecă. greşeala Radului –vodă. la. . vocativul masculin în e. sai etc. spuş sînt însă mai rare decît în perioada arhaică. şi plural (el. spui. Complementul direct nu este reluat de pronume atone (pre dînsul (îl) împodobeşte).sînt răspîndite şi formele de viitor construite cu va + conjunctivul prezent: va să vie. dintre care unele s-au impus mai tîrziu ca norme unice ale exprimării culte româneşti. genitiv-dativul în iei (nopţiei) apare mai rar. feciorul Mihnii -vodă. talpe.condiţionalul perfect construit cu auxiliarul a vrea: n-ar vre scăpa şi formele de perfect simplu arhaic dziş.mai mult ca perfectul perifrastic (au fost grăit) şi de viitor format din prezentul indicativ al verbului a avea + infinitivul verbului de conjugat (n-are a se duce). . pămînte. Bunăoară. cum că introduce completiva directă (măcar că ştim cum că adormirea iaste moarte trecătoare). izbînde. de. acordul în caz al substantivelor în genitiv şi dativ cu atributele şi apoziţiile (starea cetăţii Cameniţii). carele. în schimb. pronumele relativ care este articulat: carea. Diverse tipuri de propoziţii sînt introduse prin conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale specifice limbii vechi. la cele nehotărîte: cevaşi. . va să-l spînzure. a suferit modificări fundamentale. atunce a spus a tot norodul. cu excepţia variantei bănăţene.dialectală. III sg. carii. careşi. nici pot face). moştenit din latină: oame. poci. deşi mai păstrează unele trăsături arhaice de tipul dativului adnominal (era nepot lui Traian). acordul gramatical după înţeles (căci neamul turcilor sînt mai întălepţ). întrebuinţarea auxiliarului au la perfectul compus la pers. din pîntecele de la maică-sa. Textele epocii mai păstrează unele particularităţi arhaice de tipul dislocărilor sintactice dezordonate (şi ne de greşeale curăţeşte). circumstanţiala cauzală se introduce prin pentru 158 . cheltuiele. în toate celelalte se generalizează formele iotacizate ale carevaşi şi la cele demonstrative: acestaşi. Dintre fenomenele morfologice care au încă o frecvenţă în textele din toate provinciile româneşti se numără: pluralul în e la unele substantive feminine şi neutre: amăgele. văz.. - verbelor: (eu) auz. ei) au fost. iar unele prepoziţii sînt întrebuinţate cu valori diferite de cele pe care le au în limba română contemporană. cumulul de conjuncţii (şi încă căci că şi de multe ori voievozii).

în bună măsură. În structura sintactică a textelor laice. ce (ci). alcătuite din propoziţii principale. o metamorfoză remarcabilă. şi împăratul" (Gr. Ureche). complementul direct exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui personal de pers. sintaxa cărţilor bisericeşti cunoaşte prin pana lui Varlaam şi Dosoftei. în bună măsură. livresc. prin perioade lungi şi întortocheate. înzorzonat. În scrierile cronicarilor mai puţin erudiţi. structura sintactică a limbii celorlalţi cărturari români.căci (dară păcatul încă nu l-au isprăvit cu lucrul. întrerupte adesea de maxime şi sentinţe livreşti ori de proverbe şi zicători. Cu toate acestea. Ureche). adesea incompatibilă cu ordinea cuvintelor în româna populară. a sintaxei lui D. şi au iscălit toţi. morfem al superlativului absolut. traducătorii cărţilor bisericeşti au putut evita. Cantemir) s-au străduit să dea sintaxei româneşti o înfăţişare particulară. prin Antim Ivireanul şi episcopul de la Rîmnic Chesarie. Ei preferă frazele scurte. trebuie remarcată şi topica unor părţi de propoziţie care în construcţiile sintactice actuale ocupă alt loc. De pildă. dar mai ales. pe care le întîlneam atît de frecvent în limba cărţilor traduse din secolul al XVI-lea. se identifică. Urmînd modelul vorbirii populare. În timp ce cronicarii savanţi (M. C. Cantemir şi atestă influenţa literaturii bizantine. apare şi înaintea predicatului: „Şi o au trimis la împărăţie de o au vădzut” (Gr. sau pentru căci n-au avut putere să facă aceia ce pohtea). III-a sg. O situaţie similară întîlnim şi în topica unor instrumente gramaticale cum sînt: adverbul foarte. ce se caracterizează printr-un stil retoric bombastic. "lăsa-o-a oastea turcească la Hotin”. numai ce au vădzut că-i arde şi casa-ş” (Gr. construcţiile sintactice greoaie şi neconforme cu structura limbii române. şi verbele auxiliare din componenţa unor moduri şi timpuri compuse : „…ce foarte un lucru puţin…". sintaxa lor dobîndind astfel un caracter elaborat. Principala trăsătură a sintaxei cronicarilor savanţi este preferinţa pentru o topică aparte. nu mai puţin erudiţi. În acelaşi sens. cu o structură complexă. legate între ele mai ales. Cantacuzino. iar circumstanţialele finale au ca element introductiv conjuncţia de (ascultaţi de vedeţi ce zice fericitul Pavel). Tot o particularitate a exprimării populare este şi reluarea printr-o formă conjunctă a pronumelui personal: „Şi după ce l-au slobozitu-l turcii să margă la casa-ş şi apropiindu-se de casa-ş. şi i-au făcut toţi scrisori la mînă. D. constituie o trăsătură specifică. 159 . distingem două maniere diferite de exprimare. cu sintaxa vorbirii populare.Ureche). cu ajutorul conjuncţiilor coordonatoare şi. iar: "a doua dzi s-au tocmit şi boierii cu Dumitraşco-vodă şi mitropolitul. Frazele ample. în primul rînd. Costin. întîlnim aproape toate elementele proprii sintaxei populare.

Pe lîngă termenii populari. Explicaţia trebuie căutată în cultura traducătorilor (ne referim la Varlaam. un caracter compozit. Dintre aceste elemente amintim cîţiva termeni împrumutaţi din slavonă pe cale livrească: blagoveştenie. Elementele lexicale împrumutate din latină şi greacă privesc mai ales viaţa spirituală. Cu toate acestea. precum şi unele locuţiuni specifice vechii române de tipul peste fire „extraordinar”. Cantemir s-a distins ca cel mai autorizat reformator al lexicului românesc literar. ei au apelat nu numai la împrumuturi lexicale din alte limbi. adesea. a blagoslovi. punînd la contribuţie şi mijloacele interne de îmbogăţire a vocabularului. a da mulţemită „a mulţumi”. Necesitatea de a spori cît mai grabnic posibilităţile de exprimare îi determină pe marii cărturari – aproape fără excepţie poligloţi – să caute cu asiduitate în vorbirea populară şi în limbile pe care le cunoşteau termenii de care aveau nevoie. S. voie vegheată „protecţie”. menţinute pînă azi în terminologia religioasă a românilor. un mare număr de neologisme greceşti. Sînt abandonate acum majoritatea slavonismelor puse în circulaţie în textele româneşti din secolul al XVI-lea. vocabularul scrierilor bisericeşti cuprinde şi unele arhaisme ori împrumuturi mai vechi din slavonă. Vocabularul cărţilor religioase din această perioadă este mai bogat şi mai variat decît cel pe care l-am întîlnit în scrierile similare din secolul al XVI-lea. Pentru atingerea acestui scop. de asemenea. pe care s-au străduit să le adapteze la structura fonetică şi morfologică a limbii române. chiar „clar”. fără să ignoreze împrumuturile externe. formate pe terenul limbii române sau împrumutate din alte limbi. Ştefan). Dar. A. la derivare cu sufixe şi prefixe. au pus în circulaţie un număr mare de neologisme şi calcuri. pe care româna modernă nu le-a preluat.Ca şi celelalte compartimente ale limbii. Cu toate că în lexicul variantelor literare româneşti 160 . Ivireanul. lucoare „lumină”. Se menţin încă numeroase elemente lexicale vechi. adoptîndu-se. pe cînd cele turceşti se referă la viaţa materială. blagocin etc. Scriitorii savanţi. n-au şovăit se creeze cuvinte noi. între care D. a prepune „a bănui” – toate moştenite din latină. În cărţile bisericeşti. Textele laice au un vocabular incomparabil mai bogat şi mai variat decît cele bisericeşti. dar şi în progresul general al limbii române literare. lexicul a suferit cele mai importante inovaţii în acest răstimp. la cuvinte compuse şi chiar la termeni regionali. în schimb. de vreme ce cărţile religioase erau destinate unui public foarte larg. s-au mărginit la moştenirea pe care le-o puneau la îndemînă graiurile populare din provinciile în care trăiau. neomogen din punct de vedere social şi cultural. aceasta fiind soluţia cea mai potrivită. se recurge la mijloace de exprimare proprii vorbirii populare. puitoriu de lege „legiuitor” etc. a custa „a trăi”. Tot în această perioadă consemnăm strădania cărturarilor noştri de a crea o terminologie ştiinţifică românească. precum şi altele. Ceilalţi cărturari. cum sînt: a cerşi „a cere”. ci şi la calcuri. latineşti şi turceşti. Dosoftei. În textele bisericeşti mai întîlnim o serie de calcuri sau construcţii calchiate după alte limbi. lexicul literar din această epocă prezintă. neştine „cineva”.

compunere. sentimente şi noţiuni. Împrumuturile turceşti privesc aproape exclusiv viaţa materială şi cea socială. duşumea. pîntece. medicină. hal. floră: arpagic. lucrări de fizică. se referă la: tava etc. ţinterim. în majoritate. harbuz. doldora. curechi . era normal ca şi vocabularul limbii literare din ţările române să se îmbogăţească. în limba noastră. trebuia acoperit golul ce se crease prin abandonarea slavonismelor lexicale. ciobotă. geam. iaurt. liliac. cu neologisme de origine greacă şi turcă. cît şi prim mijloace externe (împrumuturi din alte limbi). s-au păstrat pînă astăzi. cazma. magazie.a. Cuvintele turceşti care. fapt care s-a reflectat şi în lexicul limbii literare din această perioadă. pilaf. balama. matematică. hatîr. marafet. româna literară trebuia să devină un mijloc de exprimare modern. termeni abstracţi: belea. Într-o vreme cînd asupra vieţii noastre social-politice şi culturale se exercita o puternică influenţă orientală. cafea. pătlăgea. omăt. prin strădania unor învăţaţi (C. 161 . meserii: boiangiu. absolut necesară într-un moment cînd începuseră a se scrie şi a se traduce. gramatică. ciulama. raft. puţine dintre acestea au o circulaţie limitată. teanc. domniile fanariote au determinat unele modificări în structura administrativă a ţărilor române. alimentaţie: baclava. În primul rînd. cearşaf. în primul rînd. sarma. interjecţii: aman!. halal! locuinţă: acaret. capabil să pună la îndemîna vorbitorilor nu numai o structură fonetică şi gramaticală unitară. comerţ: chilipir. dulgher. ceardac. realizarea acestui deziderat impunea înfrîngerea unor dificultăţi deosebite. agronomie etc. Printre ele menţionăm: arină .pătrund acum numeroase elemente regionale. Se impunea crearea unei terminologii ştiinţifice româneşti. buluc. harbuz. bre!. au pătruns în limba română şi numeroase neologisme de origine latină şi romanică. a sudui. era firesc să se încerce îmbogăţirea vocabularului românesc atît prin mijloace interne (derivare. cazan. întrucît au pătruns şi în graiurile populare. a şugui. ghiveci. La rîndul lor. adverbe: abitir. ci şi un fond lexical bogat. moft. precum şi în viaţa social-politică şi culturală. haz etc. în moda şi obiceiurile de la curte. Desigur. taman etc. Cantemir). schimbarea clasei morfologice). glod. bostan. Cantacuzino. pită ş. tejghea. chef. Paralel însă. Înlocuind slavona în funcţiile ei de limbă a culturii. logică. şerbet. considerate la începutul secolului al XVIII-lea ca arhaice şi nepotrivite pentru textele cu caracter laic. cîntar. filozofie. muşteriu. În aceste condiţii. care să poată asigura exprimarea corectă a celor mai însemnate idei. dovleac. D. halva. pingea etc.

mulţi dintre învăţaţii munteni şi moldoveni s-au folosit de greacă pentru a-şi redacta lucrările sau. beşli-aga „căpitan de beşlii”) – rom. tragodie „tragedie”. pehlivan „acrobat”) – rom. „şiretlic. Turcismele au fost acceptate numai de munteni şi moldoveni. tantana „alai militar”) – rom. cel puţin.. artă: melos „cîntec”. savanlîc. grecismele se referă la termenii din sfera spirituală. care s-au încadrat în sistemul derivativ românesc. pentru că. Influenţa turcească asupra limbii române a fost limitată în timp şi spaţiu şi a atins numai anumite sfere ale vocabularului. în secolul al XVIII-lea. cu ajutorul sufixului -giu (-ciu) s-au creat substantivele: barcagiu. musicos „muzician”. duelgiu. 162 . termenilor de origine turcă. Iată o serie a cuvintelor greceşti. întîmplare neplăcută”. dulap / almar. pehlivan (< tc. dar nici ei n-au avut o atitudine identică faţă de ele. truc”. Odată cu neologismele turceşti. dintre care multe au fost abandonate în secolul următor: ştiinţe şi învăţămînt: agramat „ignorant”. ciftiric „moşie. vivlion „carte”. în timpul domniei grecilor fanarioţi. care n-au pătruns în vorbirea populară şi au fost abandonaţi încă la începutul secolului al XIX-lea. cu sufixul –lîc (-lîc) s-au format cîteva substantive cu sens ironic: avocatlîc. elciu „ambasador creştin pe lîngă Poartă” etc. căpătînd în limba literară actuală înţelesuri noi. de obicei. limba română a împrumutat din turcă numeroşi termeni oficiali. ironice sau depreciative: beşleagă (< tc. În această perioadă. uneori. deoarece verbele turceşti au terminaţia -mak sau -mek. tutun / duhan. cînd a atins apogeul. pentru a completa golurile din vocabularul românesc. Nici un verb de origine turcă n-a pătruns în limba română. escroc”. le corespund elemente lexicale maghiare sau germane: catifea / barşon. După cum am mai menţionat.În epoca fanariotă. tertip (< tc. adverbe şi interjecţii. care nu poate fi adaptată sistemului verbal românesc. Astfel. vivliotecă „bibliotecă”. barmengiu. arendă”. dandana (< tc. pomanagiu etc. au pătruns în limba română şi cîteva sufixe. Printre aceştia se numără: agă „căpetenie militară”. „şarlatan. Influenţa neogreacă s-a exercitat. adoptaţi în Principate. servind la crearea unor cuvinte noi de diferite origini.. Din turca osmanlîie românii au împrumutat numai substantive. scandalagiu. haraba (Moldova) – chervan (Muntenia). cearşaf / lepedeu. carvasara „birou vamal”. au fost adoptate sinonime turceşti diferite: bostan (Moldova) – dovleac (Muntenia). mai ales. savanţi sau istorici. „belea. În varianta literară din Transilvania. în cele două provincii. tertip „plan”) – rom. crailîc. „bătrîn ramolit”. adjective. Alţi termeni de origine turcă şi-au schimbat valoarea semantică. a spudaxi „a-si face studiile”.

să lărgească şi să modernizeze vocabularul limbii române literare. familie: babac „tată”. milion. totodată. ţaţă „mătuşă”. Remarcabilă prin consecinţele ce le va avea şi asupra dezvoltării limbii literare este tendinţa de laicizare a întregii culturi româneşti scrise. Influenţa greacă s-a exercitat. administraţie: anaforă „raport adresat Domnului”. precum şi în veacul următor. a chivernisi „a guverna. politie „stat. epidemie. pentru că în Transilvania învăţaţii români au apelat la o altă limbă de cultură. 163 . argument. în primul rînd franceza şi italiana. pe baza căreia au încercat. metafizică. p. Densuşianu. avocat. coronaţie. eclipsă. Problemele şi evoluţia limbi române în perioada anilor 1780 – 1840 Data care marchează punctul iniţial al perioadei moderne a limbi literare române este anul 1780. Între cei dintîi şi. În scrierile lor. şi de multe ori au reuşit. găsim o serie de neologisme de tipul: activitas. apar în ţările române semne ale modernizării vieţii social-politice şi economice. senat etc. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821) marchează trecerea spre epoca modernă a istoriei poporului român. Costache Conachi. calendar. milă. monetă. au devenit izvorul cel mai însemnat de modernizare a lexicului românesc. armistiţie. Se înmulţesc şcolile cu predare în limba română. Iancu Văcărescu. „O etapă de regenerare începe pentru întreaga noastră intelectualitate.1. Fireşte. oraş”. providenţia. se traduc lucrări din cele mai diverse ramuri ale ştiinţei. eterie „revoluţie”. asupra variantelor literare din Moldova şi Muntenia. cînd apare la Viena gramatica lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai Elementa lingue dacoromanae sive valachicae. Bucureşti. Ceea ce dă caracter deosebit acestei epoci este faptul că toţi care au scris în acest timp au urmărit aceleaşi idei şi au dat un exemplu rar de solidaritate intelectuală”1. O serie de elemente latine şi neoromanice au fost introduse şi de cărturarii epocii în discuţie. cei mai de seamă reprezentanţi ai curentului novator ce caracterizează această epocă se numără toţi acei cărturari 1 Ov. paradă. scrie Ovid Densuşianu. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Dinicu Golescu) începe a se închega o literatură cultă în limba naţională. se editează manuale. Spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea. cînd învăţaţii transilvăneni vin să propage prin scrierile lor convingerile pe care se întemeiază renaşterea noastră de la începutul secolului trecut. 1920. Literatura română modernă. experienţia.- politică: aftocrat „autocrat”. a administra”. cea latină. un rol deosebit de important în această privinţă l-a avut Şcoala ardeleană şi curentul latinist de mai tîrziu. latina şi limbile romanice. zulie „gelozie”. iarăşi. iar prin cîţiva poeţi şi scriitori (Enăchiţă Văcărescu.

Totodată. Şcolii ardelene îi datorăm şi elaborarea celor dintîi dicţionare româneşti. să favorizeze unificarea limbii literare din punct de vedere fonetic. Rosetti. ca Samuil Micu. Învăţaţii Şcolii ardelene au arătat şi aici drumul pe care trebuia să-l străbată limba română. dar foarte importante pentru istoria culturii româneşti. Petru Maior şi Ion BudaiDeleanu. În sfîrşit. ci şi un mijloc al exprimării artistice. Pentru stabilirea acestor reguli. 164 . Una dintre problemele fundamentale ale oricărei limbi literare este îmbogăţirea vocabularului cu termeni şi sensuri noi. de a 1 Al. Pentru aceasta. se cuvine să amintim aici şi cîteva nume mai puţin cunoscute. menite să faciliteze introducerea alfabetului latin în scrisul românesc şi.români din Transilvania care. s-au străduit să asigure emanciparea culturală şi socială a românilor transilvăneni. mai întîi. în special ale lui I. alfabetul chirilic. Gheorghe Şincai. Diaconovici-Loga.15. V. Budai-Deleanu. un rol fundamental în procesul de formare şi de îmbogăţire a limbilor literare îl au dicţionarele. Ei şi-au dat seama de faptul că modernizarea limbii române literare nu se poate face în afara contactului cu limba latină şi cu limbile romanice „surori”. trebuia să se înlocuiască. p. I. cum ar fi: P. una dintre preocupările de căpetenie ale reprezentanţilor Şcolii ardelene a fost alcătuirea lucrărilor de acest fel. Este lesne de înţeles că nici o limbă literară nu se poate unifica din punct de vedere fonetic atîta vreme cît cei care o vorbesc şi o scriu nu sînt constrînşi să respecte norme ortografice şi ortoepice precise. dar mai ales. Ele pun la îndemîna tuturor un material lexical bogat. Dar unificarea limbii se realizează deplin abia atunci cînd vorbitorii respectă şi un anumit număr de reguli morfologice şi sintactice. Introducerea şi adaptarea neologismelor. trebuie să arătăm că aceşti pionieri ai culturii româneşti au avut în vedere şi aspectul estetic al limbii. Alături de gramatici. Or. Corneli s. trebuiau scrise gramatici. mai ales în epoca de formare a limbii culte. Iorgovici. R. Tempea. Ei au văzut în limbă nu numai un instrument de cultură în general. Începuturile unora dintre ei. Rosetti1. chiar şi cele care nu vorbeau limbi neolatine. ei s-au străduit să creeze o terminologie adecvată cerinţelor momentului istoric respectiv. Limba română în sec. trebuiau elaborate principiile ortografice. dau indicaţii cu privire la scrierea şi pronunţarea cuvintelor înregistrate. în acelaşi timp. I. mai ales că în vremea ceea se foloseau de alfabetul latin majoritatea popoarelor europene. reprezentanţii Şcolii Ardelene şi-au pus pentru prima dată în mod deliberat problema creării limbii literare. „haină împrumutată şi rău adaptată limbii române”. Fiind posesori ai unor temeinice cunoştinţe filologice. Aşadar. la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea. este o muncă complexă şi anevoioasă. Colosi. sinonimele acestora şi cuvintele mai puţin uzuale. Alături de ilustrele nume ale corifeilor Şcolii Ardelene. 1956. C. XIII-XVI. Teodorovici. cum zicea Al.a. consemnează multiplele sensuri pe care le pot avea termenii respectivi.

Micu a sesizat evoluţia limbii române în secolul scurs de la tipărirea Bibliei de la Bucureşti şi tocmai de aceea îşi propune să dea o nouă tălmăcire textului sacru. Prima încercare de a pune în practică acest punct de vedere o găsim în Carte de rogaciuni pentru evlavia homului creştin. îl găsim în prima gramatică amintită mai sus: Elementa linguae daco-romanae sive valachicae. în prefaţa Bibliei tipărite la Blaj în 1795. Şincai. apoi şi înmulţită cu cuvinte obicinuite de învăţături. reprezentanţii Şcolii ardelene şi-au propus să elaboreze un s i s t e m o r t o g r a f i c b a z a t p e p r i n c i p i u l et imo lo g ic. BudaiDeleanu în lucrarea sa Dascălul pentru temeiurile gramaticii româneşti. Un sistem ortografic cu litere latine bazat tot pe criteriul etimologic. arată că unicul scop al acestei lucrări este perfecţionarea limbii materne: „M-am străduit cît am putut ca de la cuvintele şi vorbele cele tocmai româneşti nicicum să nu mă abat şi depărtez. să se îndrepte şi să sporească şi limba noastră. în care să fixeze noua fizionomie a limbii culte. tipărită cu alfabet latin de Samuil Micu la Viena în 1779. Acţiunea conştientă întreprinsă de filologii Şcolii ardelene pentru unificarea şi prelucrarea limbii literare poate fi urmărită în cele mai multe dintre scrierile acestora. Şincai în această gramatică era menită să asigure 165 . numai cît este mai curată de toate smintelile ce se află în limba lămurită şi adusă la regulile gramaticeşti. că Biblia de la Bucureşti (1688) a fost tipărită „cu foarte şi încurcată aşezare şi întocmire a graiului românesc şi mult osibit de vorba cea acum obicinuită şi mai ales. precum şi a altor oameni. fără numai ca prin normă. precum am şi făcut. în prefaţa primei gramatici româneşti tipărite. Gh. ci să le aleg după cum pre unele locuri mai bine vorbesc româneşte decît pre altele. La sfîrşitul acestei cărţi. Reiese de aici că S. care nu se află în vorba de obşte”. ei sperau să apropie aproape pînă la identificare limba română scrisă de cea latină. de graiul şi de stilul cel din cărţile bisericeşti”. În felul acesta. autorul indică alfabetul utilizat (identic cu cel latin) şi dă unele explicaţii ortografice. Petru Maior distingea şi el varianta literară de cea populară a limbii. nu la cea română.crea şi dezvolta limbajul nostru poetic marchează debuturile încununate de succes ale limbii poetice româneşti. afirmînd că „…vorba sau limba muselor nu este altă fără limba întru care se învaţă ştiinţele. Micu şi Gh.” Samuil Micu constată. Cea mai preţioasă constatare teoretică privitoare la limba literară o face însă I. prin care trebuie să se îndrepte toţi oamenii. nu pentru altă ceva. dar mai pe larg explicat şi argumentat. Aici filologul transilvănean dă cea dintîi definiţie a limbii literare. buni cunoscători ai istoriei limbii române. dar el se referea la limba latină. Astfel. Această limbă se află la toate neamurile politice [=civilizate] la care folosesc învăţăturile şi este în sine tot aceeaşi limbă a norodului de obşte. Ortografia propusă de S. Filologi autentici.

primii reprezentanţi ai Şcolii ardelene şi-au tipărit cele mai importante opere tot cu vechiul alfabet. I. pînă la începutul secolului al XIXlea. Iordan. Dar. Totodată. se simte obligat să facă unele concesii principiului fonetic. Astfel. pentru î se propun semnele î. Filologii transilvăneni ne-au lăsat şi cîteva gramatici. Pentru ş se recomandă semnul ς: uςia < lat. De aceea constatăm şi un anumit haos chiar în scrierea tradiţională cu litere chirilice. pe care o tipăreşte la Buda în 1805. î. deşi au luptat consecvent pentru înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin. deprinderea acestui principiu ortografic implică o bună cunoaştere a limbii latine şi. de la 1800 încolo. „…pe lîngă faptul că este 166 . de vreme ce în a doua ediţie a gramaticii. fără să indice şi numele lui S. Ceilalţi reprezentanţi ai Şcolii ardelene au susţinut. ceea ce i-ar fi obligat pe intelectualii noştri să se orienteze mai grabnic spre cultura latino-romanică. Aşa se face că aproape toţi lingviştii transilvăneni au propus şi au susţinut în exclusivitate sistemele ortografice mai mult sau mai puţin etimologice. a gramaticii istorice româneşti. cea amintită mai sus. aςezemênt. Aici. pentru că voiau să se facă înţeleşi de către toţi românii şi pentru că şi-au dat seama că vremea reformelor ortografice totale nu sosise încă. Fără îndoială. Şincai. Petru Maior fost cel dintîi care s-a ocupat în mod special de ortografie şi a tipărit chiar o lucrare în acest sens: Ortographia romana sive latino-valachica cum clavi. Micu. uşă. deşi e scrisă în limba latină (doar exemplele sînt româneşti) este deosebit de importantă pentru că e cea dintîi gramatică românească tipărită. bazată pe principiile morfologic şi fonetic. de asemenea. adoptînd sistemul italian de scriere a consoanelor africate (principiul silabic): ci. Prima. ge şi utilizînd prima dată semnele ş şi ţ. că un astfel de sistem de scriere era aproape impracticabil pentru cei care nu cunoşteau latina. cu toate că propune o ortografie etimologică. e (mîna. Încercarea lui Ienăchiţă Văcărescu de a simplifica alfabetul chirilic şi de a stabili reguli ortografice a rămas fără ecou. Probabil că acest lucru a fost sesizat şi de Gh. rîu). aşa cum afirmă acad. păstrate şi în ortografia actuală. apar numeroase cărţi cu alfabet latin. ustia > rom. Maior admite şi alte principii ortografice. apărută la Buda. mai ales. ideea înlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin şi propagat principiul etimologic în ortografie. ci. P. Totuşi. gi. în Transilvania. în 1819. În plus. la acea dată nici tradiţia ortografică impusă prin scrierile româneşti din secolele anterioare nu corespundea realităţii fonetice.o „haină cît mai latinească” limbii române şi cerea din partea celor ce s-au încumetat s-o utilizeze serioase cunoştinţe de fonetică istorică. o ortografie ştiinţifică. desigur. Nici pentru scrierea cu litere chirilice nu se elaborează. prin care ideea abandonării scrierii chirilice în favoarea celei latine a cîştigat un loc sigur şi definitiv în conştiinţa intelectualilor români. Mai trebuie să menţionăm că. Adoptarea scrierii etimologice ar mai fi avut o consecinţă: integrarea mai rapidă a culturii noastre în cea romanică.

Ortografia. Lăsînd la o parte greşelile inerente pentru vremea în care au fost elaborate regulile şi lucrarea. trebuie să reţinem că prima gramatică românească tipărită a adus o contribuţie reală la fixarea celor dintîi norme ale limbii române literare moderne.. forme de viitor pentru modurile imperativ. care s-au străduit să elaboreze şi să tipărească gramatici româneşti destinate mai ales şcolarilor. 2. unul. să înveţe româneşte şi. de alţi învăţaţi români. Dar şi aici se dau numeroase reguli judicioase. Gramatica lui S. care folosiseră o terminologie slavonă greoaie şi o clasificare complicată. mai ales. fără temei. spaniola. de asemenea. ceea ce este. Utilizînd terminologia şi clasificările gramaticilor latineşti. Micu şi Gh. Astfel. o exagerare. suntem. cunoscători ai limbii latine. Etimologia. Formarea cuvintelor. În capitolul al II-lea Etimologia (Morfologia) se fac numeroase constatări juste. să-şi dea seama de originea latină a limbii române. ea are meritul de a fi servit multor străini.751. Şincai are o importanţă deosebită şi pentru formarea terminologiei gramaticale româneşti. la scurtă vreme. pornind de la Elementa linguae daco-romanae sive valachicae a lui S.. nu ţin seamă de reducerea cazurilor în limba română. La capitolul Sintaxa. Molnar-Piuariu. infinitiv şi chiar pentru participiu. italiana etc”1. se declină. regimul anumitor verbe. Şincai. Printre aceştia. avea s-o consacre. cei doi autori au făcut un însemnat pas înainte faţă de predecesorii lor. cînd şi cum trebuie folosit articolul etc. cu toate că acesta dispăruse încă în latina preromanică. mai potrivite şi mai conforme cu structura limbii române.Şincai a fost urmat. Micu şi Gh. despre care se spune că numai articolul. încercînd să găsească forme şi pentru Abl. întemeietorul filologie romanice ca disciplină cu adevărat ştiinţifică. ca un idiom romanic egal îndreptăţit în ochii specialiştilor cu franceza. Sintaxa. Exemplul lui S. Se adoptă forma populară a indicativului prezent de la verbul a fi: eu sent (sînt). peste ceva mai mult de jumătate de secol (1836). p. Vrînd să dovedească însă că structura gramaticală a limbii române se confundă cu cea a limbii latine. iar la sfîrşit se dă un mic glosar român-latin. În capitolul I sînt expuse principiile ortografiei etimologice latinizante. 3. apărută la Viena în 1788. devenit parte integrantă a cuvîntului. cum ar fi cea privitoare la declinarea cu articol. ei susţin că nu avem decît două genuri: feminin şi masculinâ. Disting. de asemenea. 167 . 1 LRC. foarte redus de altfel.prima gramatică tipărită a limbii noastre. şi anume Fridrich Diez. cum ar fi: formarea acuzativului cu prepoziţia pre. ei identifică sintaxa verbului românesc cu cea a verbului latinesc. 4. Micu şi Gh. doctorul I. Lucrarea cuprinde 4 capitole: 1. şi nu forma latinizantă sînt. 1956. noi sentem (sîntem) etc. alcătuieşte o gramatică în limba germană Deutsch walachische Sprache.

Autorul îşi dă seama că limba română „are lipsă de îndreptare şi de înmulţire. z. Velarizarea vocalelor anterioare e şi i după consoanele dure (ş. în cuvintele de tipul joc.. din 1838-1840. judicioase şi vădesc orientarea autorului mai ales spre formele ce s-au impus mai tîrziu ca norme ale limbii literare moderne. Ortografia sau scrierea dreaptă. obişnuită în limba veche şi în unele subdialecte dacoromâne. mai ales. C. 3. deşi are caracter normativ. Alt bănăţean. Diaconovici-Loga. El propune cîteva soluţii judicioase de îmbogăţire a lexicului românesc prin mijloace interne. Lucrarea nu are o valoare deosebită. apare la Buda cartea bănăţeanului P. aceasta se poate face de vom aduce-o la regule fixe". Etymologia sau deducerea cuvintelor. Unele dintre afirmaţiile autorului privesc direct limba literară şi surprind prin justeţea lor. precum şi normele morfologice şi sintactice propuse de C. care l-au entuziasmat pe I. iar în locul africatei dentale sonore dz. El constată diferenţa dintre vorbirea oamenilor instruiţi şi a celor neinstruiţi şi încuviinţează crearea limbajului savant. este incorectă şi trebuie evitată. însă autorul ei se dovedeşte a fi unul dintre cei dintîi filologi români care au încercat să creeze o terminologie gramaticală românească. o Gramatică romanească pentru îndreptarea tinerilor. sînt. tot la Buda. făcîndu-l să exclame în prefaţa gramaticii sale din 1828: „Vrednice de toată lauda sînt sfaturile pentru cum să îndrepteze limba rumânească ale lui P. 4. Iorgovici în Curierul de ambe sexe.R. datorită unei tendinţe 168 . H. I. Prosodia sau măsura tonului. Tempea publică la Sibiu. În semn de omagiu. o gramatică. Rădulescu. în domeniul foneticii. o Gramatică românească. După cum se vede din titlu. în 1797. judeţ etc. în general. conform pronunţiei din graiul crişean. tipărite la Buda în veacul trecut”. Şincai. dar atrage atenţia asupra faptului că înlocuirea africatei prepalatale cu fricativa corespunzătoare. este preferată fricativa sonoră z. pentru că autorul vedea în şcoală principala instituţie prin intermediul căreia puteau fi răspîndite şi impuse normele rostirii şi scrierii corecte. Heliade retipăreşte lucrarea lui P. În 1799. s. Ortoepia sau grăirea dreaptă. în care sesizăm influenţa lui Ienăchiţă Văcărescu Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor gramaticii rumâneşti. Palatalizarea labialelor este ocolită cu grijă. care nu este. însă precizează că învăţatul care scrie pentru publicul larg "trebuie să întrebuinţeze aşa cuvintele cu care vorbind să-l înţeleagă aceia pentru care scrie" (p. el propune ca unică forma corectă cu j în locul lui gi. 5. de la cea latină. lucrarea era destinată mai ales şcolarilor. j. 2. Sintaxa (Alcătuirea cuvintelor). de fapt. Astfel. apărută la Rîmnic cu zece ani mai înainte. Cartea cuprinde 5 părţi: 1. Regulile ortoepice şi ortografice. cartea sa cuprinde şi alte idei interesante privitoare la studiul limbii în general şi a limbii române în special. r) este. respinsă. de asemenea. pe care le ilustrează cu numeroase exemple. dar şi influenţa lui S.76). Iorgovici Observaţii de limba rumânească. ţ. Micu şi Gh. ba chiar. Iorgovici. pornind. Diaconovici-Loga. ci este prima lucrare importantă de lexicologie a limbii române. tipăreşte în 1822.

formele latinizate sînt sporadice şi nu apar aproape niciodată singure. modificările fonetice în spirit latinist propuse de C. iar pentru condiţionalul trecut se recomandă şi o formă alcătuită din imperfectul verbului a vrea + 169 . să fii cugetat. iar referitor la prepoziţia pe constatăm că. Diaconovici-Loga. atunci cînd intră în componenţa adverbelor. chepetenie etc. după un model latin. tinăr. În cuvîntul român şi derivatele sale î este înlocuit peste tot cu a. de aceea el n-a încercat să elimine din rostirea literară sunetele ă şi î. Bunăoară. C. ă şi î sînt uneori înlocuiţi cu i şi e. a vedea etc. ăst. nu sesizează existenţa genului neutru. menite să asigure o mai înaltă claritate şi precizie structurii gramaticale româneşti. verbul auxiliar a fi are forme variabile. după persoane. propune formele leau. după apar ca în limba actuală. acel. el recomandă ca fiind mai corecte formele neiotacizate ale verbelor a auzi. De asemenea. Totuşi C.). acolo unde limba literară îi păstrează: învevetură. Cele mai multe particularităţi regionale pot fi întîlnite în flexiunea verbală. a imperfectului indicativ. dar aceste se află înşirate mai totdeauna după cele care au devenit literare. Prepoziţiile de. pe acolo. Diaconovici-Loga a fost un latinist moderat. Diaconovici-Loga sînt rare şi nesupărătoare. Şi în domeniul morfologiei. Fonetismele regionale de tip bănăţean sînt acceptate ca norme de rostire literară numai atunci cînd lasă impresia că se apropie de norma existentă în latină. îl recomandă pe formos în locul lui frumos şi distinge. Faptele de limbă populară apar mai frecvent în gramatica lui C. El încearcă să impună forma cu u la pers. de pildă. pentru că la verbele regulate păstrează forma nediferenţiată (el lăuda – ei lăuda). pe de alături etc. cu toate că sînt înregistrate şi formele regionale cest. e notată ca în exprimarea literară de azi: pe aici. a III-a pl.latinizante. pe care însă nu uită să le pună alături. iei. cît şi pentru acuzativul cu pre (pre pîne. ai. ia. petroni [=pietroi] etc. el voia – ei voiau). să fiţi cugetaţi). Diaconovici-Loga încearcă să stabilească forme de ablativ pentru substantive. pre mine etc. care s-au impus în limba literară din Principate abia la sfîrşitul secolului trecut. cum ar fi. spuni [=spui]. cu toate că în gramatica sa nu pierde prilejul de a spune despre ele că „au un ton tîmp şi nefiresc”. Astfel. el adoptă formele diferenţiale ale articolului genitival al.. formele de mai-mult-ca-perfect perifrastic de tipul am fost auzit „auzisem” stau alături de cele sintetice. pronume şi articol. adjective. indică formele cazuale exacte atît pentru articolul hotărît. grupul verbelor deponente. ale. la perfectul conjunctivului (să fiu cugetat. iar pentru pronumele demonstrativ sînt recomandate mai ales formele aceasta. acest. să fim. În general însă. est. El mai propune şi numeroase reguli morfologice. Astfel. leai lea pentru iau. a. ci sînt însoţite de formele populare sau de cele care s-au impus mai tîrziu în limba literară. din. pre răul. dar numai pentru verbele auxiliare (el era – ei erau.

în care se dau. dicţionarele sînt lucrări fundamentale şi indispensabile pentru stabilirea şi impunerea normelor limbii literare. sintaxa. Tipărită în multe exemplare şi într-o vreme cînd lucrările de acest fel. concepţie care nu putea să rămînă fără ecou la formarea şi unificarea limbii române literare moderne. Aceasta a fost prima formă a Lexiconului budan. această operă a marelui cărturar transilvănean a rămas în manuscris. comparativ şi superlativ etc. În 1805. cu titlul Temeiurile gramaticii româneşti. care au pregătit apariţia acestei opere. 170 . Gramatica lui I. integral sau parţial. Schiţă de istorie a lexicografiei româneşti. Micu) este cea dintîi lucrare lexicografică de tip poliglot sau bilingv. beneficiind şi de autoritatea ştiinţifică a autorului ei. pe care. ca în limba veche: şi turcii atunci nu vre scăpa nici unul. Diaconovici-Loga a fost citită şi învăţată de numeroase generaţii de şcolari nu numai în Transilvania şi Banat. morfologia. adverbia. Contribuţia reprezentanţilor Şcolii ardelene a fost hotărîtoare în acest domeniu. După cum se poate vedea din cele expuse mai sus. În 1812. în 1803. mai multe lucrări lexicografice.infinitivul verbului de conjugat (eu vreau bate = aş fi bătut). p. cartea lui C. Pînă la apariţia Lexiconului de la Buda. pronumele. Terminologia gramaticală folosită de el este surprinzător de actuală: numele. 1968. Seche. BudaiDeleanu este alcătuită după principiul progresiv al reprezentării cunoştinţelor. erau încă foarte rare. ortografice şi gramaticale româneşti. După cum observă Mircea Seche. graduri de comparaţie: pozitiv. autorul terminase şi versiunea latinească a acestei scrieri: Fundamenta gramatices romanicae seu ita dictae valachicae. În felul acesta. lucrarea era terminată. O valoroasă gramatică românească a elaborat şi I. tipărită abia la 1825. încearcă să-l transforme într-unul în 4 limbi. S. prepoziţia. verbul. de aceea capitolele mari ale scrierii sale sînt: fonetica. C. Diaconovici-Loga a anticipat cu cîţiva ani înainte multe dintre formele propuse de I.22. 1 Vezi M. Din nefericire. alături de cuvintele-titlu româneşti mai rare şi definiţii explicative”1. partiţipia. Astfel. Alături de gramatici. „dicţionarul lui Klein (aşa i se mai zicea lui S. conjuncţia şi interjecţia. ci şi peste munţi. Micu terminase un Dictionarum valachico-latinum. scrise în limba română. Bucureşti. Heliade Rădulescu şi rolul pe care l-a jucat gramatica sa în procesul complex de impunere a normelor limbii române literare moderne în Transilvania şi Banat este asemănător cu cel care l-a avut gramatica lui Heliade—Rădulescu în Muntenia şi Moldova. de la simplu la complex. Budai-Deleanu în jurul anului 1812. în Moldova şi Bucovina. în 1801. s-a răspîndit o concepţie unitară despre normele ortoepice. cărturarii transilvăneni au elaborat.

poesie. În 1825 apare la Buda Lexicon românescu-latinescu-ungurescu-nemţescu (quare de mai mulţi autori. Al. în sfîrşit. Iorgoviсi a redactat un dicţionar poliglot român-german-francez-latin. în faţa unui dicţionar în care se înregistrează atît sensurile de bază. încearcă să stabilească numeroase etimologii. revizuirea şi desăvîrşirea acestei lucrări monumentale au colaborat cîţiva dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai Şcolii ardelene: S. proprietate. dicţionarul cuprinde un material lexical de factură populară sau regională.I. chirurgu. În 1818 era gata pentru tipar. dar. între care se includ şi numeroşi termeni tehnici. care însă nu s-a păstrat nici în manuscris. modă. Potrivit aprecierii lui M. Pentru prima oară în istoria lingvisticii româneşti o lucrare lexicografică se bazează pe un material obţinut prin despuierea textelor. găsim cea dintîi expunere de motive a unui lexicograf român asupra concepţiei sale. cît şi sensurile secundare ale cuvintelor româneşti. Importanţa acestei lucrări pentru limba română literară constă. asupra categoriei gramaticale a genului (la substantive) şi a diatezei (la verbe). din motive necunoscute. dar multe dintre acestea sînt forţate ori hazardate. etimologică. cortină. Cel mai valoros dicţionar din seria celor netipărite rămîne însă Lexiconul românesc-nemţesc. nu a fost editat. execuţie. plantă. Lexiconul lui I. bancă. Budai-Deleanu este cea dintîi lucrare lexicografică în care se dau sistematic indicaţii asupra accentului cuvîntului-titlu. Molnar-Piuariu tipăreşte la Sibiu un Vocabularum nemţesc şi românesc. Teodori. I. mai ales. conversaţie. de asemenea. companie. examen. provenit mai cu seamă din graiurile transilvănene.Şt. Budai-Deleanu de-a lungul a 35 de ani. P. epilogu. încă în 1802. Dornici să scoată în evidenţă şi cu acest prilej originea latină a limbii noastre. Corneli. V. în numărul mare de neologisme latineşti şi romanice pe care le înregistrează. familie. contagios. ne aflăm la începuturile lexicografiei românei moderne.. autorii Lexiconului. Ne aflăm. În afară de neologisme. Colosi. chitară. în prefaţa acestei lucrări. ordinea sensurilor la cuvintele polisemantice fiind în general cea istorică. asupra valorii lor stilistice. cadavru. I. magie. Seche. 171 . în cursul a trudeei şi mai multoru ani s-au lucratu sau Lexicon valachico-latinohungarico-germanicum quod o pluribus autoribis decursum triginta et amplius annorum elaboratum est). multe dintre ele păstrîndu-se cu forma dată de autori pînă azi. În 1822. dr. Crişan Körösi elaborase pentru tipar. odată cu apariţia lexiconului de la Buda. a răspîndirii geografice a cuvintelor şi. Maior. La redactarea. condiţie. fabulă. gazetă. respiraţie etc. Micu. Se poate afirma că. egal ca număr de cuvinte cu Lexiconul de la Buda (cuprinde circa 10 000 de termeni). Teodorovici. un Lexicon român-latin-maghiar. redactat de I . iar P. generosu. bibliotecariu.. Iată cîteva exemple: bal.

de asemenea. Indicînd drept principală sursă de îmbogăţire cu neologisme a limbii române literare limba latină şi limbile neoromanice. Spre deosebire de latiniştii altor secole. precum grecilor le iaste slobod în lipsele sale a se împrumuta de la limba elinească. Logica.” [S. Micu. filologii transilvăneni săvîrşeau un act revoluţionar de importanţă capitală pentru modernizarea limbii noastre culte. 57] La rîndul său. adică nemţeşti sau ungureşti cu turceşti sau slavoneşti sau dintr-alte limbi. Iară unde lipseşte în limba noastră românească şi nu avem cuvinte cu care să putem spune unele lucruri. Spre sfîrşitul veacului al XVIII-lea. ş. Micu: „Pentru aceea vorbim. În procesul de îmbogăţire a lexicului românesc cu neologisme. turceşti şi greceşti pătrunşi în scrierile cărturarilor din secolele anterioare şi în limba de la curtea domnitorului erau puţini şi adesea rău adaptaţi sistemului morfologic şi fonetic al limbii române. Buda. Prin această scriere se încununează strădaniile promotorilor Şcolii ardelene în sensul celor mai mari tendinţe ale dezvoltării limbii literare: îmbogăţirea ei cu elemente noi şi codificarea principalelor norme de vorbire corectă. Una din problemele cele mai complexe şi. Graţie extensiunii materialului cuprins şi întocmirii lui judicioase. reclamau crearea unei terminologii ştiinţifice adecvate. elaborate sau traduse de ei. 1800. Termenii slavoni. P. dintre care cei mai mulţi au fost adaptaţi şi asimilaţi. Lexiconul de la Buda a însemnat o etapă importantă în evoluţia limbii literare şi o temelie trainică pentru dezvoltarea ei ulterioară. pentru că limba noastră cea românească este născută din limba cea latinească. ca alţii să înţeleagă. á „ă”). ca din cea mai învăţată. şi sîrbilor şi 172 . Lexiconul de la Buda urmează destul de fidel sistemul de scriere propus de S. Latina şi limbile romanice apusene au dat românei. Cărţile ştiinţifice de tot felul. ei au acţionat conştient şi moderat. un număr important de termeni. ori din cea latinească. mai ales pentru învăţături şi în ştiinţe. p. Maior. Meritul de a fi îndreptat limba românească spre izvoarele ei fireşti latino-romanice revine. El constituie un monument de seamă în dezvoltarea limbii şi culturii româneşti. Micu. începînd cu preajma anului 1780. introducînd în scrierile lor termenii absolut necesari limbii române. De aceea se pare edificatoare afirmaţia lui S. propune: „Unde întru ştiinţele cele înalte nu ne-ar ajunge unele cuvinte. reprezentanţilor Şcolii ardelene. corifeii Şcolii ardelene s-au ferit de exagerări. atunci cu socoteală şi numai cît este lipsă putem să luăm ori din cea grecească. limba română se afla într-o stare nefavorabilă din acest punct de vedere. totodată. mai importante pe care le ridică procesul de dezvoltare şi modernizare a oricărei limbi este crearea unui fond lexical capabil să asigure exprimarea tuturor noţiunilor şi ideilor din orice domeniu al vieţii materiale şi spirituale a unui popor. ca de la a noastră maică. folosindu-se doar de cîteva semne deosebite (ţ.În ce priveşte ortografia. Nu se cade să mestecăm cuvinte străine în limba românească. constatînd lacunele din vocabularul ştiinţific românesc de la începutul veacului trecut.

proporţie „între două părţi asemănare”. Acest lucru se poate uşor constata citind. porţie „o parte măsurată”. fără îndoială. mai ales prin derivare de la rădăcini moştenite din latină. agronomia etc. cu cea frîncească şi cu cea spaniolească”1. De cele mai multe ori însă derivatele propuse de el sînt neologisme împrumutate din latină sau din limbile romanice. chimia. neintrînd în uzul general. Contribuţia lui Gh. Astfel. fondul istoric latin al limbii s-a îmbogăţit cu un mare număr de neologisme romanice. cît mai ales prin ideile judicioase privitoare la cultivarea şi unificarea limbii române. b) limba română literară trebuie ridicată la nivelul celorlalte limbi de cultură prin racordarea ei la necesităţile şi exigenţele ştiinţei moderne. Se desprind de aici două importante idei: a) lexicul limbii literare trebuie întregit prin introducerea neologismelor de origine latină şi romanică. poate nu atît prin rezultatele practice imediate. fizica. 183. 173 . ei nu au văzut în latină şi în limbile romanice singura sursă de împrumut. au rămas adesea neadaptaţi la sistemul fonetic şi morfologic al limbii noastre. cum sînt: astronomia. Maior. 1813. mai ales din punct de vedere practic lingvistul transilvănean a pus în circulaţie numeroşi termeni. Iorgovici în familia substantivului parte: particulare „osebit”. Istoria bisericei românilor. Buda. cu cea italienească. răspîndite apoi şi în scrierile autorilor munteni şi moldoveni. de pildă.ruşilor de la limba slovenească cea din cărţi. parţialitate „ţinerea cu o parte” imparţialitate „neţinerea cu nici unul”. remarcabilă. părţire „împărţire”. P. ba şi cu surorile limbii noastre. matematica. Privită în ansamblu. În felul acesta. Iorgovici şi-a dat seama că limba română poate fi îmbogăţită şi cu elemente lexicale create pe teren propriu. p. aşa şi noi toată cădinţa avem a ne ajuta cu limba latinească cea corectă. dintre care unii s-au păstrat şi azi în anumite ramuri ale ştiinţei. Prin strădania oamenilor de cultură transilvăneni din această epocă. ci s-au pronunţat mai ales împotriva acelor termeni care. termenii incluşi de P. 1 P. Şincai la crearea terminologiei ştiinţifice româneşti este şi ea remarcabilă. grecismele şi turcismele pătrunse în limba literară au putut fi înlăturate în numai cîteva decenii. botanica. contribuţia Şcolii ardelene la întemeierea limbii române literare moderne este. De asemenea. Latiniştii nu au respins în totalitate elementele străine pătrunse în ţesătura limbii române.

se încearcă fixarea unor norme de scriere corectă. iar nu pentru cei morţi?”. După reîntoarcerea la Bucureşti. eric. nu cuprind expuneri detaliate asupra vreunui sistem ortografic românesc. paeric. 174 . încă de la începuturile scrisului. În afară de aceasta. Societatea literară din Braşov. Ienăchiţă Văcărescu foloseşte numai accentul ascuţit. în 1787. asigurînd. Nemaiţinînd seamă de tradiţie. Reforma propusă de el nu a avut ecou între contemporani. Motivîndu-şi acţiunea. adică odată cu apariţia celor dintîi gramatici. Heliade a reuşit să impună un alfabet alcătuit din 30 de slove. asistăm doar la încercări sporadice şi nesemnificative de simplificare a alfabetului chirilic. şi unele probleme de ortoepie. înlocuirea treptată a alfabetului chirilic cu cel latin. titlă). membrii Societăţii şi-au continuat preocupările de limbă şi ele au dat rezultatul scontat: a apărut Gramatica românească a lui Ion Heliade Rădulescu. avîndu-se în vedere. Bucoavnele (cea mai veche datează din 1699). Abia în a doua jumătate a secolului al XVIIIlea. întemeiată în 1821 la Braşov. în felul acesta. iar mai tîrziu a generat numeroase confuzii la interpretarea grafiei textelor noastre vechi.Contribuţia cărturarilor din principate la cultivarea şi modernizarea limbi române literare. Astfel. el se declară partizan al principiului fonetic. pe care tot el le-a modificat încă de două ori. românii au menţinut în alfabetul chirilic un mare număr de slove inutile. normele ortografice şi ortoepice. În Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orînduelelor gramaticii rumâneşti. Spre deosebire de I. Pînă la sfîrşitul veacului al XVIII-lea. arătînd că „pentru ce să nu scrim cum pronunţiem. nici chiar autorul ei n-a respectat-o integral. chiar şi pe ultima silabă. Epoca Ion Heliade Rădulescu Simplificarea alfabetului şi fixarea normelor ortografice Datorită tradiţiei. I. care slujeau la deprinderea scrisului. precum şi de oportunitatea eliminării din alfabetul românesc a slovelor de prisos. Heliade Rădulescu face o reformă radicală a ortografiei româneşti cu slove chirilice. îşi propunea simplificarea alfabetului chirilic şi adaptarea lui la sistemul fonetic al limbii române. Heliade a reuşit să-şi convingă contemporanii de inutilitatea semnelor diacritice (accente. renunţă la titlă ca semn distinctiv al slovelor-cifre şi propune utilizarea unui ifen dedesubtul diftongilor. în 1836 şi 1844. tipărită la Rîmnic. cărturarul muntean propune reducerea alfabetului româno-chirilic la 33 de semne. Văcărescu. totodată. în 1828. Acest fapt a făcut imposibilă adoptarea unui sistem ortografic unitar pentru toţi românii şi a creat mari dificultăţi celor care încercau să înveţe a scrie româneşte. cînd scrim pentru cei care trăesc. Prima încercare „oficială” de reducere a slovelor chirilice o datorăm lui Ienăchiţă Văcărescu. dar şi datorită lipsei unor lucrări de gramatică românească. pentru că în scrierile sale folosea 38 de slove în loc de 33. care s-a tipărit la Sibiu. spirite. menite să stabilească.

Cu toate că adopta numeroase fonetisme şi forme gramaticale munteneşti. notat însă prin apostrof. mai cu seamă în realizarea unităţii şi stabilităţii lor. pe care încerca să le impună ca norme ale limbii corecte. rămîne a fi fără 175 . Autoritatea ştiinţifică şi culturală de care se bucura Heliade în prima jumătate a secolului al XIX-lea. poci. faţă de cele munteneşti voi. care a avut consecinţe dintre cele mai bune şi asupra unificării normelor fonetice ale limbii literare.Cu toate că reforma propusă de Heliade are un caracter revoluţionar. măcar şi dă era începută dă la 105 dă la Hristos. iar dă vom da că să schimbă t trebuie să se schimbe în ţ. celor din Transilvania. pot. constatăm şi cîteva concesii pe care el le-a făcut tradiţiei. învăţatul muntean acceptă fără justificare slova γ „i”. Mai departe însă Văcărescu afirma că „limba noastră au la 1688 au luat începutul cel dă al doilea sau acum”. la noi însă s-au obicinuit poci şi nepăzind nici un canon. şcolarilor din Ţara Românească şi. Astfel. el constată şi importanţa textelor scrise în limba română pentru fixarea normelor exprimării literare. semnul scurtării (ě. Considerînd mai corecte formele moldoveneşti vreau. Editată în acelaşi an la Rîmnic şi Viena. De aceea el consideră că „limba românească dă la anul 1688 (cînd s-a tipărit Biblia de la Bucureşti) s-au început. eventual. nu pot să fac şi aşa este regula. în primul rînd. й). să să zică încai pot. politice şi culturale româneşti au asigurat succesul deplin al acestei îndrăzneţe reforme ortografice. dar mai ales procesul de înnoire a vieţii economice. această gramatică este destinată. Încercări de normare a limbii culte prin intermediul gramaticii Cea dintîi gramatică românească tipărită scrisă în limba română aparţine lui Ienăchiţă Văcărescu şi se întitulează Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orînduelelor gramaticii rumâneşti. precum şi pe u mut la sfîrşitul cuvintelor terminate în consoană. Ienăchiţă Văcărescu ţine seama şi de situaţia existentă în celelalte graiuri dacoromâne. Cărturarul muntean intuieşte bine rolul hotărîtor pe care-l au lucrările de gramatică în viaţa limbilor culte. el afirma: „Am băgat de seamă că la multe graiuri din obicei moldovenii păzesc regula gramaticească mai cu scumpătate. Totodată. A putere trebuie să facă pot. nu vreau să merg zic. ceea ce ne face să credem că Ienăchiţă Văcărescu aprecia ca foarte important rolul gramaticii sale în procesul de formare a românei literare. adică cu 1583 de ani mai înainte”.

a pronumelui relativ care. printr-o structură mai amplă şi mai adecvată descrierii sistemului gramatical românesc. cum ar fi: piste – pîste. I. Ienăchiţă Văcărescu a utilizat şi numeroşi termeni de origine italiană: anormal (< it. Spre deosebire de Eustratievici Braşoveanul. greacă şi latină. Deşi propune şi susţine cu convingere diferenţierea auxiliarului a avea la pers. apreciată pentru ideile referitoare la ortografie şi la principalele căi de modernizare a lexicului. mai puţin savant şi mai apropiat de înfăţişarea pe care o avea limba vorbită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. care s-a folosit aproape exclusiv de calcuri după slavă. iar aspectul literar al românei are în gramatica sa un caracter mai puţin elaborat. Totuşi. anormale). Rădulescu. Văcărescu a putut fi obiectiv în aprecierea faptelor de limbă. prin claritatea şi concizia cu care sînt formulate normele gramaticale. şi pl. femeie de-a doilea. dar cînd se întîmplă să noteze două variante.. optează pentru o singură formă. ca în limba textelor vechi: fost-au acest Ştefan vodă…. Poate că datorită acestei atitudini. concordanza) etc. Această lucrare se distinge. a perfectului compus. Prin lucrarea sa. cvalita (< it qualita). concordanţa (< it. uneori întîlnim şi forma carele: cel dintîi carele au aflat tiparul. mai corectă forma transilvăneană eu lucru faţă de eu lucrez şi apreciază respectul transilvănenilor pentru ortografie. Ienăchiţă Văcărescu a deschis seria gramaticilor tipărite în limba română şi a exercitat o importantă influenţă asupra celorlalţi învăţaţi care au realizat astfel de scrieri mai tîrziu. De regulă. în cîteva situaţii Heliade oscilează între norma propusă şi o formă populară neconsemnată în gramatică. prima este cea pe care o recomandă şi o foloseşte în scrierile sale. III-a sg. El consideră. I. dîn – din etc.regulă”. întîlnim şi forma au pentru singular. Heliade Rădulescu. dar se limitează aproape exclusiv la materialul oferit de varianta literară muntenească şi de limba veche. Deşi propune o formă unică pentru sg. Pe lîngă numeralul ordinal a doa. întrebuinţează şi forma veche . printr-o terminologie surprinzător de modernă şi. Gramatica românească Cea mai valoroasă lucrare la capitolul Gramatici rămîne pentru totdeauna Gramatica românească a lui Ion H. Cărturarul muntean a fost nevoit să-şi creeze singur terminologia gramaticală. Spre deosebire de predecesori. el admite în gramatica sa şi unele forme duble. păstrată în graiuri. de asemenea. Heliade întreprinde o selecţie riguroasă a formelor. care stau alături de cei latineşti şi slavi. faţă de scrierile similare apărute pînă atunci. 176 . mai cu seamă. cvantita (< quantita).

menite să îndrepte limba noastră literară pe calea desăvîrşirii. această carte a contribuit decisiv la impunerea bazei munteneşti a limbii române literare moderne. considerate de el mai clasice ale pronumelui demonstrativ: acest. ci eu m-am supus totdeauna la 177 . dar în texte foloseşte aproape exclusiv varianta cea mai răspîndită: pe. Negruzzi. Gramatica românească este. cea mai izbutită lucrare normativă a exprimării culte din Muntenia. de aceea el respinge la începutul activităţii sale încercările raţionaliste de a schimba limba arbitrar. Heliade a rămas fidel acestor norme.-D. care i-au împărtăşit opiniile clare şi i-au acceptat opiniile judicioase. publicate în Muzeul naţional sau în Curierul românesc. pînă cînd s-a lăsat cucerit de ideea italienizării limbii noastre culte. de fapt. Circulînd şi în alte provincii româneşti şi beneficiind de autoritatea ştiinţifică a autorului. veţi – eţi. acele. articolul demonstrativ a. acel. cum ne-am fi aşteptat. ăl. I. alături de care citează şi formele munteneşti ăst. el a reuşit pentru un timp să-i adune în jurul său pe cei mai reprezentativi scriitori şi oameni de cultură din principate. va. de un moment Heliade în istoria limbii noastre literare. precum şi formele diferenţiate după persoane ale auxiliarului la conjunctiv perfect: să fiu fost. La fel procedează cînd trebuie să aleagă între formele devenite literare şi cele populare munteneşti ale auxiliarului a voi: voi – oi. Gh. acei. n-au fost niciodată porunci. Cele mai judicioase opinii ale sale nu sînt formulate în Gramatica românească. Poenaru. H. Dacă filologii şi alţi intelectuali din această perioadă au intuit calea teoretică a cultivării limbii. Celelalte norme consemnate sau propuse de Heliade în Gramatica sa sînt în general identice cu cele din româna literară actuală. vei – ei. În esenţă. „Vorbele mele. Heliade preferă formele mai vechi. să fii fost. ăi. între 1828 şi 1840. deşi precizează corect norma Pentru prepoziţia pe recomandă formele pre şi pă. Rolul său în această privinţă este considerabil. tutulor şi nimului.o. Heliade era un romantic. conjuncţia daca etc. Impunîndu-se de tînăr ca o prestigioasă personalitate culturală. Rădulescu a căutat să stabilească principiile raţionale şi practice care urmau să ducă la înfăptuirea ei. amintim: formele pronominale de G. ci în scrisorile sale către C. Tot sub influenţa vechii române literare. pe care le-a promovat mai ales în şcoală şi în presă. prepoziţiile dupe „de pe” şi pintre. Cu toate că se formase şi crescuse în respectul faţă de ideologia literară clasică. De aceea sîntem îndreptăţiţi să vorbim.Heliade confundă uneori formele pronumelui de întărire (ne-o arată însuşi limba latinească). să fie fost etc. vor – or. Bazată aproape integral pe materialul de limbă oferit de varianta literară munteană. Heliade acceptă mai-mult-ca-perfectul perifrastic (am fost avut). Dintre normele morfologice munteneşti recomandate şi utilizate curent de Heliade. Bariţiu şi P. scrie el. vom – om. încadrarea verbului a scrie la conjugarea a IV-a (a scri).

zise. mîne. „pronunţe-l fiecare după obiceiul loculuiâ”. pentru că aceste derivate provin de la latinescul gyrus. fără u (ei cînta). ci. Este lesne de constatat că aproape toate recomandările făcute de Heliade au fost acceptate. Sînt literare formele muntenească simte şi moldovenească socot. menite să ducă la unificarea limbii române literare. şi nu pe cele iotacizate (să auză). Negruzzi). În morfologie. de limba literară. se va scrie pîne. Peste toate trebuia să domnească însă logica limbii. nasce. scit. care sînt astăzi corecte. Trebuie respinsă forma verbală moldovenească de hiperrepriză m-am dusu-m-am. dar variantele munteneşti ale unor verbe sînt recomandate în locul celor moldoveneşti (săvîrşeşte. Prepoziţiile pe. Se va scrie singur. şi cine este român se va supune şi el cu mine” (Scrisoare către C. ca în Muntenia şi în limba bisericească. auxiliarul a avea să se scrie a. după s să se păstreze diftongul ea: seară. Nu sînt recomandabile participiile de tipul înviet. nu giudecă. Fără a ţine seama de transformările fonetice specifice unor graiuri. cîne (dar cu privire la rostire. agiutoriu). pe care nici un „legiuitor” nu le poate ignora. ce. nici sufixele de tip nordic –ariu. La indicativ imperfect să se întrebuinţeze forma bănăţeană cu u (ei cîntau). zisă. comp. nu cu moldovenescul tare. iubesc. nascit) decît ştiu. pe care le credea „mai clasice” (lat. dar nu el vorbeşti. nu moldovenescul simţeşte şi muntenescul socoteşte (socoteşte şi socoate sînt lucruri diferite). de se vor scrie aşa. pîrăşte). la fel. să se scrie e. la indicativ perf. În concepţia sa. trei. al regularităţii gramaticale şi cel al eufoniei. dar nici pi. putea. ci înţeleg. ci variantele munteneşti –ar. de asemenea. nu e: pre. binile. naşte din restul graiurilor. nu au. În fonetică. -oriu (moraiu. Recomandă formele verbale neiotacizate (să audă). structura şi tendinţele ei interne. pers. nu cea veche.poruncile şi la glasul limbii. di. mai devreme sau mai tîrziu. iubăsc. ca în graiul muntean. ca în Muntenia. Heliade propune să se formeze superlativul cu adverbele foarte sau prea. cel al uzului sau al circulaţiei acestor forme. nu sară. pute. III sg. sînt nerecomandabile formele cu e trecut la i în moldovenismele carile. mea. tot aşa el vorbeşte. dă. ci înviat. Heliade recomandă formele asemănătoare cu cele bănăţene scui. nu înţăleg. nu sîngur. îi. -or. Întemeindu-se pe aceste principii. Varianta conjunctivului la pers. a III-a să deie să fie înlocuită cu să dea. judecă. Selecţia normelor unice ale românei culte trebuia să se facă în baza a 4 criterii fundamentale: criteriul latinităţii formelor. 178 . me. Le notăm pe cele mai importante. acolo unde am avut putere să-l înţeleg. ca în Muntenia. Heliade propune o serie de norme fonetice şi gramaticale. samănă. binele. să se scrie şi să se pronunţe ea în prea. este. în loc de mold. trii şi recomandă carele. dintre care cele mai multe s-au impus în a doua jumătate a secolului trecut. ca şi cea muntenească a făcutără. dar in împregiurări. şi nu pă. ca în Moldova. încongiur gi trebuie păstrat. seamănă. limba literară nu se putea constitui decît printr-un amplu efort de selecţie din materialul întregii limbi româneşti.

transilvănenii. dacă luăm cuvîntul din greceşte. Deci trebuie să spunem patriotism. nu s-a dovedit viabil. El merge. formele simţite azi ca învechite: condiţiune. tendinţa limbii române literare mergînd în direcţia prevăzută de Heliade (cf. Acestea sînt poziţiile principale adoptate acum în materie de cultivare – prin împrumuturi – a limbii literare. ci şi legitim: a lua. ci şi în al verbelor. ocazie. ci luăm cu îndrăzneală de la maica noastră moştenire şi de la surorile noastre partea ce ni se cuvine”. privileghiu sau mai bine colegiu. împrumutîndu-i din altă parte: grecii de la fenicieni. Trebuie să recunoaştem că formele pentru care optase Heliade sînt şi cele actuale. şi tot aşa coleghiu. Cantemir şi Gh. Nici greaca nu-şi pierduse încă prestigiul dobîndit cu milenii în urmă şi răsfrînt în structura latinei clasice şi populare. Adoptarea terminologiei latino-romanice sau greceşti nu oferea însă cheia potrivită să deschidă de la sine porţile modernizării unei limbi vechi. bucovinenii şi 179 . de fapt. de unde trebuie şi într-o formă care să nu contrazică în chip flagrant spiritul limbii române. să scriem şi să rostim naţie. „după genul şi natura limbii”. de la D. Tipul ocaziune. limbile romanice şi greaca. Iorgovici. iar popoarele Europei de la romani. dacă împrumuturile sînt latineşti. De aceea era firesc să se acorde drept de cetăţenie terminologiei ştiinţifice de origine grecească. Heliade porneşte de la exemplul altor popoare care şi-au creat termenii necesari pentru exprimarea noţiunilor ştiinţifice şi ale „meşteşugurilor”. Aici însă Heliade recomandă să nu se ia decît ceea ce este necesar. aceleaşi pentru neologismele adoptate în limbă. cu deosebire că „noi nu împrumutăm. şi nu patriotismos. fiindcă la un moment dat. recoandarisesc etc. Spre deosebire de latinişti. scriind formalicesc. Numeroase limbi moderne împrumutaseră direct sau indirect termeni greceşti. deosebită de înfăţişarea ei moştenită de veacuri. iar alături de ea. care nu trebuia totuşi să-şi schimbe în felul acesta fizionomia cu alta. privilegiu. Şincai şi P. romanii de la greci. propoziţiune etc. Heliade înţelegea adoptarea elementelor de împrumuturi ca o a d a p t a r e la specificul limbii noastre: „Vorbele străine trebuie să înfăţoşeze în haine româneşti şi cu mască de rumîn înaintea noastră. alături de cea latină. în privinţa aceasta. pe drumul indicat de tradiţia noastră mai veche.Cunoscător al culturii şi al mai multor limbi străine. şi nu a împrumuta din latină însemna a intra în stăpînirea unei zestre care zăcea ascunsă şi aştepta să i se dea întrebuinţare. impus mai tîrziu de latinişti. Era o primă soluţie în care locul predominant îl deţinea latina. Dar limba latină nu era unica limbă chemată să furnizeze materialul necesar . se creaseră sisteme flexionare diferite nu numai în cazul substantivelor. Drumul acesta este – şi trebuie să fie – al limbii noastre. datorită filierelor prin care pătrunseră elemente noi. egiptenii de la asirieni. Muntenia prefera sufixul grecesc -isi.. Iată deci un izvor aflat nu numai la îndemînă.) Unificarea limbii reclama deci şi acceptarea unor forme.

în loc de jurămînturi. Limba oamenilor instruiţi este mai bogată decît cea „de obşte”. cu ajutorul cărora se pot crea numeroase cuvinte noi. în orice caz nepotrivite pentru ea”. de la înainte. deoarece ea cuprinde cuvinte în plus pentru noţiuni necunoscute omului simplu. Cu remarcabilul său simţ lingvistic. mormînturi. diplomatic etc. şi. prin analogie cu acestea. Motivul este de ordin „economic”: aceste forme sînt mai scurte şi deci preferabile. obraz şi atunci pronumele personale ar fi numite pronume obraznice. compatriot. cu pref. ataşîndu-le sufixul -ălui: formăluiesc. Un exemplu îl oferă franceza. Nimic nu ne împiedică să facem şi noi de la cuvîntul „primitiv” (moştenit) loc derivatele localitate şi local. formînd din materialul ei cuvinte noi şi „cîrpind” cu ajutorul lui pentru a umplea golurile? Soluţia arfei neinspirate şi ar duce la ridicol. Sugestia o găsise Heliade la Paul Iorgovici.se pot forma de la sare. şi. avînd substantive moştenite ca lieu „loc”. de la ducere. Heliade recomandă folosirea „prepoziţiilor” (prefixelor) neologice. se cuvine să se folosească în conjugare „la înmulţit” (plural) formăm. iar la „singurit” (singular) – form. care se silesc să îmbrace limba română „cu haine pestriţe prea lungi sau prea scurte. Ce cale trebuie urmată pentru a-i adăuga ceea ce-i lipseşte? Să se pornească oare exclusiv de la limba populară. Analizînd lista de derivate propuse în Paralelism între limba rumînă şi italiană. Patru ani mai tîrziu. de la înapoi.. nu a ezitat să formeze şi altele ca localité şi local. în Repede aruncătură de ochi asupra limbei şi începutului rumânilor (1832). formă şi recomand. dar pe altă cale. reducere etc. Pentru aceeaşi raţiune. observă Heliade.. resare. pe care-l citează elogios. El porneşte de la o definiţie a limbii care pune în evidenţă deosebirea dintre limbajul popular şi limba literară: „Limba este mijlocul prin care ne arătăm cunoştinţele şi cugetările noastre. Limba ţăranului este. Se uită. cu cît unui om i se întind şi i se înmulţesc cunoştinţele. din acest motiv şi în mod fatal. Heliade pledează pentru adoptarea formelor de plural jurăminte.. înaintare. recomandare sînt de conj. nu politicesc. tratînd cu aceeaşi vervă familiară şi ironică pe „croitorii” de sisteme artificiale. prin urmare. atrăgea atenţia Heliade. Plecînd de aici. cu atîta i se înmulţesc şi zicerile prin care îşi numeşte ideile sale. nu regulamenturi. iar „partiţipia trecută” – format. recomandă. paradigma căreia îi aparţine verbul: formare. 1. în loc de persoană (gramaticală). avînd infinitivul a forma. iar personalitatea obrăznicie”. recomanzi. morminte. recomăndăluiesc etc.bănăţenii întrebuinţau aceleaşi verbe. ea fiind limitată la denumirile date obiectelor şi acţiunilor din sfera îndeletnicirilor curente ale vieţi rurale. ar trebui să se spună. este de dorit să spunem politic. procedînd astfel. Remediul trebuie căutat tot în posibilităţile limbii. necesare limbii culte: cu re. înapoiere. să se spună regulamente etc. mai săracă. conse obţin concetăţean. căci. Heliade avea să reia unele din ideile expuse mai întîi. recomandînd „cu cinste” Observaţiile acestuia din 1799. în prefaţa Gramaticii. formi. care. compătimire etc. diplomaticesc. 180 .

în virtutea căreia lat. cu „întocmirea lor pe teapa (în spiritul) graiului”. Heliade înclină spre forma franceză project în locul formei proiect. un loc larg acestei forme şi. făcînd uz de o explicaţie istorică. el crede că e necesară forma de gerunziu adjectival murindul. au şi un sufix flexionar -ez: lucrez. O limbă literară este varianta îngrijită şi unitară. În aplicarea criteriului logic – şi analogic – Heliade a pierdut însă din vedere că unele din verbele româneşti de conjugarea 1. a găsit răsunet larg. A forma s-a orientat după acest tip – nu însă şi a recomanda. aşa cum a fost înţeles de Heliade înainte de anul 1840. formă. excadron (sic!) etc. Un sprijin găsise Heliade în această privinţă şi în forma italiană a cuvintelor în discuţie. cu atît mai mult în cazul cuvintelor luate din alte limbi. îmbrăţişînd o întreagă realitate filologică şi tinzînd spre realizarea unei unificări a formelor gramaticale. nu expediţie. Pentru moment. dacă de la a cînta avem cînt. atunci şi de la a forma. şi nu pămînto-măsură. răsărinda (lună). Dacă autorul scrisorii relua ideile lui Heliade ori se lăsa călăuzit de propriul său bun-simţ interesează mai puţin decît faptul că exista un consens aproape unanim între el şi scriitorul muntean în ce priveşte programul modernizării limbii. cum se ştie. „Şansa” limbii noastre literare a fost că sensul modernizării şi al integrării împrumuturilor în specificul limbii literare. care i se pare nepotrivită. escadron. În virtutea acestuia. crede Heliade (vezi supra). Heliade priveşte lucrurile dintr-o perspectivă largă. murinda. exponere a devenit în româneşte spune(re). El a acordat. Conachi.. Este de-ajuns să-l menţionăm pe C. Căci noţiunea de limbă este inseparabil legată de ideea de unitate a întrebuinţării mijloacelor ei.după acest model să se scrie. veghez etc. ca să ne limităm la un singur exemplu. În sfîrşit. iar de la a lucra (eu) lucru. Cultivarea limbii prin completarea şi modernizarea fondului lexical nu era deci singura condiţie ce se cerea îndeplinită în vederea constituirii unui instrument de comunicare evoluat şi adecvat necesităţilor vremii. ci espediţie. De asemenea. în scrisul românesc al secolului al XIX-lea. cînţi. invocă „pruba maicei sale latinei” şi recomandă „primirea de cuvinte străine”. după el. fără a ne ruşina. care are altă valoare decît adjectivele în -tor: muritor etc. după pilda altor limbi. sub aspectul ei de limbă comună. şi nu iubire de înţelepciune. fără sacrificarea specificului ei naţional. care. la fel geometrie. alţi scriitori. ar trebui să avem form. Limba română literară n-a păstrat toate formele propuse de Heliade. în Scrisoare către mitropolitul Veniamin despre învăţăturile în Moldova (1837). Firesc i se pare poetului moldovean să zicem filozofiei astfel. naţională. cîntă. care era călăuzit de principiul analogiei. direct sau indirect. în creaţia lor poetică. formi. vorbind despre „sporirea şi pentru întocmirea cuvintelor neapărat trebuincioase” în limba română literară.În schimb. acest lucru trebuia spus răspicat. Acest atribut ea îl dobîndeşte dintr-o sinteză de trăsături lingvistice întemeiată pe reflectarea particularităţilor celor mai generale şi specifice comunităţii de vorbitori 181 . Heliade cere să se românizeze neologismele formate cu prefixul ex.

scrie el. G. cel mai consecvent apărător al limbii vechi. singura care putea oferi o bază pentru fixarea unor norme comune. iar acesta se apropie de limba cărţilor bisericeşti. Ibrăileanu. ci limba textelor bisericeşti de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Cipariu mai tîrziu. Întoarcerea la limba veche însemna. Săulescu.care utilizează idiomul în cauză. datorită caracterului ei mult mai unitar în comparaţie cu limba vie din secolul al XIX-lea. dacă avem în vedere caracterul muntean al limbii textelor lui Coresi sau cel muntenizat din cărţile religioase tipărite pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. de T. care dobîndise un caracter unitar prin generalizarea variantei literare muntene în toate cărţile româneşti tipărite. Aceasta era şi obiecţia pe care filologul moldovean conservator G. unde m-am născut”) în alegerea bazei limbii române literare. în realitate. Unificarea stătea. ca o imitaţie servilă a limbii scrierilor religioase. Norma limbii vechi bisericeşti a fost invocată şi de alţi cărturari din această vreme. pentru a se reţine ceea ce apărea drept „clasic” şi pentru a se îndepărta tot ceea ce contrazicea normele unei exprimări corecte sub aspect gramatical. Săulescu. Principiul selecţiei trebuia să acţioneze şi într-un alt sens. este tot Heliade. şi nici de T. indicînd căile posibile pentru înfăptuirea ideii de unitate lingvistică. un alt aspect esenţial care întră în definiţia însăşi a conceptului de limbă literară. Se cerea o alegere. prin urmare. din acest punct de vedere. înţeles şi aplicat în mod diferit în a doua jumătate a secolului. vertical. implicit. pe care l-am putea numi orizontal. iar mai tîrziu. Cum trebuia să se procedeze pentru a se ajunge la realizarea unităţii ei prin stabilirea unui corp de norme care să prezinte şi să împace toate graiurile (subdialectale) deosebite în vorbire. exclude criteriul regional transilvănean („dialectul. ca urmare a procesului de „corupere” la care fusese supus vechiul fond romanic în decursul istoriei. Cipariu. sub semnul viitor al purismului. o triere a materialului. Ideea va fi susţinută şi de moldoveanul G. repunerea în circulaţie a cuvintelor de origine latină. Bariţiu. programul astfel conceput – de Heliade şi de alţi – ducea. i-o aducea lui Heliade. faţă de cel istoric. Principiul său este de ordin estetic: el înclină spre graiul „care place mai mult urechilor”. Trebuie să precizăm că formula revenirii la limba veche nu era interpretată de Heliade acum. la „muntenizarea” limbii. Dar Heliade înţelege prin limba veche bisericească nu atît limba lui Coresi. cum credea G. şi nu mai puţin prin sistemele ortografice folosite în cele trei provincii? Cel care intervine şi de data aceasta. de pildă. dispărute cu vremea. Heliade nu pretinde ca în acţiunea de unificare a limbii să se acorde un 182 . Soluţia lui era aceasta: întoarcerea la limba scrierilor religioase vechi. În fond. aşezată de el la temelia programului de reformare a limbii culte prin „dezgroparea” elementelor uitate în cărţile bisericeşti din secolele trecute. Discuţiile despre problemele limbii literare nu puteau ocoli. anume unificarea ei în raport cu structura graiurilor.

Heliade este recunoscut drept „legiuitor” al limbii. ca în italiană. Lingvistul muntean întreţine o corespondenţă publică cu C. al unuia sau altuia dintre elementele ce trebuiau să intre în normele exprimării literare. ne place a te vedea model în scrierile şi traducerile noastre şi vă aducem laudă ce se cuvine unui literat reformator şi legiuitor al limbii”. bucovinenii. el se sprijină pe un argument scump latiniştilor: în 183 . că noi. giudecată. Negruzzi se adresa lui Heliade. mîne. dar multe au toţi şi rele. Aceste rînduri sînt un document de însemnătate capitală pentru etapa istorică a ideii de limbă literară din preajma anului 1840 şi pentru sensul evoluţiei ei ulterioare. coleghia (venite prin filieră rusească) vor trebui abandonate în favoarea celor propuse de Heliade: privilegiu. a lui Heliade. În 1839. gioco. naţional: „Multe au bune moldovenii. multe au bune muntenii. regulamente. domnul meu. Negruzi. Săulescu –. De asemenea. precum şi pronunţarea lor de către „cea mai mare parte de români”. gioc. bănăţenii. nu al limbii vechi sau al graiului moldovean. general. Deci. Heliade recomandă să se ţină seamă de răspîndirea cuvintelor pe tot cuprinsul teritoriului locuit de români. cînd optează pentru fonetismul cîne. o limbă să avem…”. ideile lui Heliade au fost acceptate şi îmbrăţişate şi în Moldova. să îmbrăţişăm ce e bun de la toţi şi între toţi şi să primim şi înnoiturile cele bune. preţuind ostenelile d-tale. în speţă celui muntean. Negruzzi. el ţine să precizeze acest lucru. în această materie. şi nu -oriú. formele de „neam femeiesc” ale unor substantive (la origine neutre) ca privileghia. făcîndu-i această mărturisire: „Crede. Respingînd variantele munteneşti. colegiu etc”. prozatorul moldovean se arată partizan al etimologismului. Negruzzi crede că ar trebui păstrate fonetismele cu gi. gios. „va trebui să se scrie şi în Moldova -ori. Italienizat pe de o parte (înaintea lui Heliade!). C. şi nu regulamenturi.loc privilegiat unui anumit grai. selectate din toate graiurile cu scopul de a se asigura limbii un caracter unitar. arătînd care sînt condiţiile ce trebuie avute în vedere pentru a pune la temelia limbii literare elementele comune. Concesiile nu sînt totuşi generale. Într-o scrisoare adresată în 1838 lui C. z se va pronunţa ca în Muntenia zi. pîne. de către cel care avea să devină peste cîţiva ani cel mai reprezentativ prozator al Moldovei. Un trup să fim cu toţi. astăzi etc. multe au bune ungurenii. Moldovenii găsesc un model de limbă literară în scrierile lui Heliade şi declară că-l vor urma. Să lepădăm ce-i rău. continuă Negruzzi. C. arătînd că este necesar să aibă în vedere cuvintele cu răspîndire largă. fapt ce trebuie considerat drept un moment esenţial în procesul fixării regulilor comune cu privire la unificarea limbii române prin recunoaşterea şi acceptarea autorităţii. multe au bune macedonenii. Negruzzi. În 1836. C. el revine asupra acestei idei. Condus şi de data aceasta de un remarcabil simţ al realităţii şi lipsit de orice prejudecată exclusivistă regională. Exceptînd un număr foarte limitat de filologi – între care primul loc îl deţinea acelaşi G. giudice. adică de caracterul popular. ca în mold. de unde „derază zicerile aceste”: giù.

ortografia italiană). greşeşte. principalele trăsături ale limbii române literare în perioada 1780 – 1840. Este foarte importantă înlocuirea. nici forma şenă pentru scenă. Negruzzi a avut un rol esenţial în propagarea ideilor pozitive ale cărturarului muntean în Moldova. sînt treptat şu definitiv abandonate. erudiţia filologică şi talentul literar. u final. de data aceasta. cane… în sfîrşit. susţinîndu-le cu convingere şi după ce autorul lor le-a abandonat. Fonetică. îmflă sau trecerea lui î la i în ride. În afara divergenţelor regionale. Ideile sale privitoare la modernizarea şi unificarea limbii române literare. se pune la contribuţie. civilizat cum scrie Heliade (care urma. în general. Astfel. îmblă. Negruzzi nu admite însă. e > i (citi. C. au fost preluate. dzise) cu z în toate variantele literare de tip nordic. ţivilizat. care le înlătură pe cele simţite ca fiind arhaice. Trăsături ale limbii literare din această perioadă În lucrările filologice scrise de muntenii Ienăchiţă Văcărescu şi Ion Heliade Rădulescu sau de moldovenii Toader Şcoleriu şi George Săulescu. Iată. Chiar dacă n-a fost de acord cu toate propunerile făcute de Heliade. tot aşa cum latinismul şi. cu o largă circulaţie în toate scrierile din perioada anterioară. şi pe bună dreptate. şi mai ales preferinţa tot mai accentuată pentru împrumuturile latinoromanice. curajul opiniei personale şi capacitatea de a intui surprinzător esenţa problemelor cercetate i-au permis lui Heliade să se manifeste ca un vizionar. a africatei dentale dz (audzi. în cazul celor dintîi. el. nu proces. el îndeplinind astfel în Principate un rol similar cu cel pe care l-a avut Şcoala ardeleană în Transilvania. sint. Unele fonetisme arhaice. şi a lui i cu î în împle. cum sînt: adoptarea unor fonetisme şi forme morfologice noi. este doar un ornament grafic. lui Negruzzi i se pare că este mai potrivit să se pronunţe şi să se scrie ca în Moldova: proţes. variantele literare din această perioadă prezintă şi tendinţe comune. Printre alte fonetismeam putea menţiona: păstrarea vocalei ă în păhar. aproape exclusiv material oferit de varianta literară muntenească. rădica. Acestea s-au menţinut nu 184 . pe scurt. fiind gata totuşi să renunţe la grafia şi pronunţia moldoveană sţenă în favoarea celei care s-a şi impus: scenă. iar în cazul celor din urmă. Cultura vastă. răsipi etc. din. deşi se formează unele păreri despre unificarea normelor limbii române. de varianta moldovenească. dintre etc. iaste) este înlocuit cu ie. slova ђ notează şi în variantele nordice vocala e în cuvintele de tipul lege.latină (şi în italiană) nu se zice painis. exprimate pînă la 1840. după 1780. ca deschizător de drumuri în cele mai variate domenii ale culturii româneşti.). profunzimea gîndirii. cainis ci pane. diftongul ia (priiaten. de fapt. singe etc. curentele puriste din secolul trecut au continuat principalele idei ale Şcolii ardelene. dezvoltate şi aplicate de reprezentanţii curentului istoric şi popular. deşi este notat frecvent în Gramatica lui Heliade. după cum precizează însuşi autorul cărţii.

nu numai pentru că în graiul bănăţean fenomenul în cauză e mai răspîndit. Dar ğ e menţinut în cuvinte ca împregiur. recoreşte. detor. dătorii. curend (curînd). mai ales de către filologii transilvăneni. năcăji (necăji). trămura etc. Din dorinţa de a reduce cît mai mult frecvenţa vocalelor „intruse”. În limba intelectualilor transilvăneni apar frecvent.. Ei ajung la astfel de forme. şi alte forme regionale cu o circulaţie mai largă în graiurile din Transilvania.numai datorită tradiţiei. rădite (ridiche) etc. Setea de întoarcere la un prototip de limbă i-a determinat pe cărturarii Şcolii ardelene să apeleze şi la alte fonetisme vechi şi populare. dintră. ci şi în virtutea aplicării. fonetismele cele mai potrivite pentru constituirea unui sistem fonetic simplu şi unitar. lapădă (leapădă). mîne. iar a neaccentuat trece la ă în dător. întîlnite şi la alţi scriitori români1. personă. Aşa se explică şi alte schimbări fonetice în spirit latinist. reu. în special bănăţenii P. Privit în ansamblu. forte. cît şi din graiurile populare. uneori chiar la regionalisme. fiind cei dintîi învăţaţi români care au studiat fonetica istorică a limbii noastre.. auzi). P. dar introduc şi altele din graiul natal.Diaconovici-Loga. dirept etc. pe care le întîlnim la cei doi filologi. e devine ă după grupurile consonantice st şi tr: blăstăma. a crepa. aspectul fonetic al limbii reprezentanţilor Şcolii ardelene nu diferă totuşi prea mult de cel al limbii literare moderne. DiaconoviciLoga întîlnim constant formele roman. teu (tău) etc. De asemenea. holbură (volbură). Romania. romanesc. numer (număr). alchetuiesc (alcătuiesc). În scrierile din Transilvania. cei doi cărturari menţin o veche normă a variantei literare bănăţene: n netransformat în i în cuvinte ca petroni (pietroi). sunt (sînt). Astfel. diregătorie.. 185 . De pildă. Unii dintre ei. ci şi datorită faptului că s-au străduit să „corecteze” formele româneşti după modelul latin. scriind adeche (adică). Aceasta se explică prin faptul că. strein. redecină (rădăcină) etc. în această perioadă. judeţ) şi z pentru dz (zic. care. Din aceleaşi considerente. unde poate fi recunoscut latinescul gyrus. desvăli (dezveli). scie (ştie) etc. resplăteşte. ţini (ţii) etc. dacă acestea puteau sluji idealului apropierii de modelul latin. tinăr. a uri etc. de altfel. care să permită o cît mai reuşită încadrare a 1 De exemplu. zădar etc. încungiura. pe care le considerau a fi mai apropiate de cele latineşti: scamn (scaun). cum sînt: acăţa (agăţa). fără corespondent în latină (şi în celelalte limbi romanice) – ă şi î – filologii transilvăneni acceptă forme regionale ca beutură. Iorgovici scria portem (purtăm). a principiului ortografic etimologic. se vor păstra în limba cultă pînă la sfîrsitul secolului al XIX-lea. ei acceptă ca norme unice j pentru ğ (joc. la C. luom (luăm). potere (putere).Conachi întîlnim formele resboae. spuni (spui). tăbac. extind această pronunţie şi asupra altor cuvinte. cărindar (calendar). capetém (căpătăm). iar la C. formos etc. înveţetură (învăţătură). incătrău (încotro). ei utilizează formele fără i: cîne. pîne. zedar. Uzuale sînt şi formele cu e(i) nesincopate: direg. Iorgovici şi C. ei au putut să aleagă atît din limba română scrisă în diferite locuri şi timpuri.

care mai tîrziu au fost acceptate şi de alţi scriitori şi filologi români. pi. Menţionăm. dăşărt (deşert). ci. gre. pîne.reducerea diftongului ea la e: a ave. scrierile normative. sînt generale unele norme mai vechi ale variantei literare munteneşti: z (zi) şi j (joc. 186 . r moale în sufixele -ar. velarizarea vocalei e după oclusivele d şi p în cuvinte ca dă (de). de pildă. mîine. păstrează africata ğ în gioc. -tor: cepariu. hotăraşte). În Moldova şi în Muntenia. şărpi. grijă. giudecată.neologismelor latine şi romanice în structura limbii noastre. reprezentată mai ales de limba cărţilor apărute în Tipografia Albinei. la unificarea normelor limbii române literare. pîine). ş. în special gramaticile. formele fără i: mîne. consemnează. două şi chiar trei variante pentru aceeaşi formă morfologică. Morfologie. făcem. ţîn. z. mai frecvent decît în scrierile de pînă atunci. cînd sînt abandonate sub presiunea normelor unitare. spăriet. s. În schimb. veştejaşte. în continuare.trecerea lui ea la ie: mîngîiet. dar şi încongiura). pă (pe) etc. unele forme noi. Unele fenomene fonetice de tip nordic au acum o frecvenţă mai mare în limba scrisă din Moldova. cum este. cîteva dintre cele mai importante inovaţii morfologice care tind să se impună în această perioadă a.. ale. hier. ceriu etc. limba cultă prezintă mai puţine inovaţii fonetice decît în Transilvania. Dintre acestea fac parte: .rostirea dură a consoanelor s.. dăstul (destul). În structura morfologică a limbii române literare nu se produc modificări importante faţă de epoca anterioară. f se palatalizează sporadic: hiară. a. Prin lucrările filologice tipărite de ei s-au răspîndit şi o seamă de norme fonetice. în i: adivărul. ţ. Heliade Rădulescu. ştiutoriu etc. adesea. în etapa următoare. continuă să aibă o frecvenţă mai redusă faţă de cele care s-au impus în limba literară mai tîrziu. binili. dar nu reuşesc să se impună ca norme.închiderea lui e medial neaccentuat. . care s-au impus în limba literară modernă. mai rar în poziţie finală. . j. Majoritatea normelor vechi şi populare specifice limbii culte din secolul al XVIII-lea se păstrează şi în această perioadă.ă protonic trecut la a: capitan. În scrierile transilvănene se constată tendinţa de înlocuire a articolului genitival invariabil a cu formele al. Dintre labiale. Unele fonetisme specifice. joi. sîngur. în pofida faptului că şi aici se produce o „invazie” a fonetismelor populare. . iar celelalte variază în diferite regiuni ale acestui grai. în special de I. îi (cîine. dar şi agiutoriu. Doar în Gramatica românească a lui I. Varianta literară moldovenească. ai. fără a fi însă nici aici perfectă. Aceste fonetisme se menţin în scrierile majorităţii intelectualilor moldoveni pînă la 1780. însă alături de ele apar. Heliade Rădulescu selecţia e mai riguroasă. . păşînd. r duri înaintea diftongului ea (covîrşaşte. j: sară. Reflectînd această situaţie. deşi apar mai des. contribuind astfel.

deschise la tot ceea ce era nou în Vezi G. pot (ultima formă alternînd cu poci. nr. a III-a pl: (ei) erau etc. în special la filologii bănăţeni.. modernizarea s-a produs mai de timpuriu. fireşte. Despina Ursu. şi în urma influenţei tot mai puternice a sintaxei populare şi a modelelor romanice. spun. 1 187 .3. Lexicul suferă schimbări esenţiale în această perioadă. Heliade Rădulescu.b. formele iotacizate (eu) auz. în timp ce moldovenii şi transilvănenii păstrează încă forma nediferenţiată au. În scurt timp. Întrucît direcţiile principale deschise de Şcoala ardeleană în această privinţă au fost urmate în secolul al XIX-lea de aproape toţi intelectualii români. 1956. să steie alternează cu cele în -ea (-a). influenţele orientale (greacă. unde acţiunea de „reromanizare” a limbii culte începuse pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. mai cu seamă după 1836. în special a modelului sintactic francez. nici el nu le respectă decît parţial. dar. ei) mergea continuă să fie majoritare. consemnăm preferinţa pentru formele verbale cu dentala refăcută la pers.371 – 379. Ca şi morfologia. cu toate că. formele cu u la imperfect. a indicativului prezent: aud. O notă aparte faţă de limba cultă actuală o dau structurii morfologice din perioada la care ne referim numeroasele neologisme latino-romanice. a lui I. sintaxa mai păstrează încă numeroase elemente vechi şi populare. Leonte. I sg. p. XIV. pers. specifice limbii cărţilor bisericeşti din secolul al XVIII-lea. vocabularul românesc îşi va schimba radical fizionomia în Principate. Fonetica şi morfologia neologismelor româneşti de origine latină şi romanică // SCL. ca urmare a lărgirii influenţelor romanice. În textele munteneşti întîlnim. a perfectului compus. care au o altă încadrare morfologică decît cea de azi1. Abia spre sfîrşitul perioadei de tranziţie. VII.1-24. Iar în Transilvania. În deceniul al IV-lea al secolului al XIX-lea se amplifică şi în ţările româneşti procesul de modernizare a lexicului literar – proces început încă pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. rusească) fac ca lexicul intelectualilor români de pînă la 1840 să ne apară învechit şi relativ sărac. Încadrarea morfologică a verbelor neologice în limba română din perioada 1760 – 1860 //LR. d. e. în special a celei italiene şi franceze. se generalizează auxiliarul a la pers. Surprinzător este faptul că la cei dintîi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene nu întîlnim decît rar construcţii sintactice alcătuite după modelul latin. vom insista asupra contribuţiei lor la înnoirea şi îmbogăţirea lexicului românesc. Toate aceste forme sînt recomandate de Heliade. dar cele identice cu singularul (el. turcă. ca norme ale limbii române literare. În Moldova şi Muntenia. Se răspîndesc acum. aproape fără excepţie. conjunctivele neregulate de tipul să deie. c. în primul rînd. Sintaxa. Ivănescu şi L. a III-a sg. 1963. p. În toate scrierile. structura sintactică a limbii literare începe să se clarifice şi să se modernizeze datorită intervenţiei. În varianta literară munteană. spui. Spirite universale. să ieie. pînă la 1840. dar şi în textele moldoveneşti. Tot la ei.

închipuire peste tot „idee universală”. director. inscripţie. El credea despre limba sa maternă că aceasta într-adevăr este o oglindă a universului pentru cine s-ar fi priceput să scotocească prin ungherele şi tainiţele ei. mod. sistemă. cărturarii transilvăneni şi-au propus. să organizeze dezvoltarea culturii noastre pe o cale nouă. În acest sens. hotărîre „definire”. Totuşi primii latinişti nu numai că n-au abuzat de neologisme. derivat. Aşa se explică. să traducă lucrări religioase şi chiar s-au încumetat să elaboreze unele scrieri literare. pe de o parte. ei n-au încetat să alcătuiască opere istorice. menţinerea aproape integrală a fondului lexical existent în vechile scrieri româneşti. sufragiu. O astfel de acţiune era însă aproape imposibil de întreprins cu mijloacele de care dispunea limba română din secolul al XVIII-lea. . ţivilizaţie. poziţie. urban. proprietate. lavă. iar pe de altă parte. modernă. Micu aşeza limba românească alături de toate limbile mari în care cei mai de seamă filozofi ai timpurilor au încercat cîndva să-şi exprime gîndurile. dar s-au străduit chiar să romanizeze terminologia filozofică curentă de origine greacă sau latină. pronunţie. imperfect. cauză. compoziţie. soţietate. presidium. Termeni ştiinţifici: articul. magistru. columnă. verb. pedagog. medicină. a replica. literă. termen etc. întregime „integritate”. securitate. orator. matematică.cultura europeană din acea epocă. închipui „imagina” a împururi „a eterniza”. gen. Neologismul e admis de Klain numai „unde graiul nostru s-ar afla în lipsă”. regulă. S. ci s-au împotrivit mai cu seamă adoptării neologismelor provenite din altă sursă decît cea latină sau romanică. cujugţie. să creeze terminologia necesară exprimării celor mai importante noţiuni ştiinţifice. principalele surse de sporire a vocabularului literar nu puteau fi decît latina şi limbile romanice. filologii transilvăneni n-au manifestat tendinţe puriste. dialect. elocvent. preferinţa manifestată de cărturarii transilvăneni faţă de termenii calchiaţi sau traduşi. iar dintre acestea. ei au iniţiat cea dintîi acţiune organizată de traducere şi elaborare a numeroase şi variate opere din diverse ramuri ale ştiinţei: filozofie. De aceea filologii transilvăneni s-au străduit. logică. în primul rînd. constituţie. Cum era şi firesc. naţioane (naţiuni). dar şi cu unii termeni arhaici sau regionali. contaminat. . Aşadar. întrucît ei n-au dorit să elimine cuvintele străine pătrunse în ţesătura limbii române de-a lungul timpului. agronomie etc. ocasie. natură. şi în bună măsură au reuşit. pori. italiana. omagiu. modă. gramatică. 188 . interjecţie. condiţie. Iată o listă sumară a elementelor lexicale caracteristice pentru limba învăţaţilor transilvăneni: Neologisme latino-romanice: atentat. impostor. a recomenda. dar nu au neglijat nici îmbogăţirea de ansamblu a lexicului românesc. înainte de toate. virtuos. speriinţă. Termeni calchiaţi sau traduşi: chipuri „moduri”. mai ales dacă aceştia erau de origine latină. veneraţie etc. conferenţie. fizică. Totodată. memorie. pe care ei s-au străduit să-l completeze cu numeroase cuvinte create prin derivare sau compunere.

cloambă “ram”. pe care i-au introdus în scrierile lor cu intenţia de a întregi fondul latino-romanic al vocabularului românesc literar. a custa „a trăi” (lat. şi anume: abandonarea treptată a faptelor de limbă învechite. greacă. moştenite din latină: advenire „a veni la cineva. Paralel. singuratec „individual”. cu tot mai numeroase neologisme latinoromanice. constatăm că. de asemenea. ad hora). a comînda „a face masa de pomenire pentru omul mort” (lat. alium). terminologii ştiinţifice. - 189 . spiţă „specie”. iluminare (luminare). opus est). pleşug “chel”. zicere „afirmaţie” etc. provenire „a veni din pămînt” (de la venire) etc. modernizarea lexicului prin adoptarea împrumuturilor latino-romanice. este necesar” (lat. putem observa însă continuarea unor tendinţe inovatoare. a principalelor stiluri funcţionale. populară rostrum) etc. lucru”.nestrăbătuincios „impenetrabil”. prelucire „strălucire” (de la lucire). Atenţia lor s-a îndreptat. încercări de unificare a normelor exprimării culte. putinţă „posibilitate”. fondul lexical românesc cu termeni noi prin derivare şi compunere. stăriîmprejur „circumstanţe”. Reprezentanţii Şcolii ardelene au preferat mai ales termenii arhaici. în linii mari. create prin derivare de la elemente lexicale mai vechi. imperit „neştiut”. În Observaţii de limbă rumânească. a sosi”. constare). periculós „plin de frică”. trup „corp. commandare). iosag “avere”. prevenire „a ajunge la ceva”. dărăb “bucată”. rost „gură” (lat. O trăsătură specifică a lexicului literar din această perioadă este interferenţa elementelor orientale. temei „subiect”. sau a împrumuturilor din maghiară şi germană – în Transilvania. Între aceştia se numără: aorea „odinioară” (lat. provenite din turcă. ea mai păstrează încă o parte din trăsăturile specifice vechii române literare. în primul rînd. crearea unei delimitarea. devenire „a veni în jos” (toate de la verbul venire). ai „usturoi” (lat. op „trebuie. convenire. Paul Iorgovici propune o listă foarte bogată de cuvinte noi. imperiţie „neştiinţă”. spre rădăcinile moştenite din latină. Învăţaţii transilvăneni au încercat să completeze. convenciune „împecare”. ce se vor dezvolta în următoarele decenii. regionali şi populari de origine latină. a tăgădui “a nu recunoaşte”. cătană “soldat”. periculu „cercare cu frica”. datorită atît filierei străine prin care ne-au venit. a făgădui “a promite”. Examinînd structura limbii române culte din perioada de tranziţie. fărtai “sfert” etc. în ansamblu. ghib “cocoşat”. neogreacă şi rusă – în Moldova şi Muntenia. Frecvente sînt şi regionalismele ardeleneşti de alte origini: armariu “dulap de vase”. tină “noroi”. a căror aspect diferă adesea de cel pe care pe care l-au căpătat mai tîrziu în română. cît şi modului în care au fost adaptate la sistemul fonetic şi morfologic al limbii noastre.

printre care se aflau şi unii revoluţionari. are loc alta. au adus cu ei nu numai cultura franceză. deschide o şcoală. Contactul cu limba franceză datează în Principate după anul 1700. egalităţii şi fraternităţii. pe care însă turcii nu o cunoşteau. Influenţa neolatină a) Influenţa franceză O însemnătate fundamentală pentru limba română literară.Fireşte că toate acestea sînt o consecinţă a procesului de renaştere culturală şi social-politică. M.Alecsandri. C. numeroşi nobili regalişti emigrează în Europa. sub aspectul desăvîrşirii caracterului ei modern. O parte din emigranţi se angajează ca dascăli în casele boiereşti. 190 . Kogălniceanu. În urma ei. ajungînd şi la noi şi fiind primiţi cu bunăvoinţă. învăţau franceza. a avut-o influenţa f r a n c e z ă. I . Alături de această cale. devenită familiară şi în rîndurile unui număr mare de boieri. dar mai ales la însuşirea limbii străine şi la prelucrarea limbii române prin traduceri şi adaptări din franceză. care erau pregătiţi în vederea viitoarelor cariere politice. Fiii lor. Pătrunderea elementelor franceze s-a făcut în mai multe etape şi pe mai multe căi. de pătrundere a limbii franceze în Principate. ci şi interesul pentru ideile politice. mai ales consecinţa Revoluţiei de la 1789. care pregătise revoluţia franceză sub flamura libertăţii. alături de Costache Negri. Cîteva nume au rămas întipărite în amintirile contemporanilor. preceptorul lui Costache Conaci. la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Rosetti. evocat de V. Franceza era cunoscută într-un cerc restrîns de boieri care aveau legături cu curtea domnească. filozofice ale secolului raţionalist. indirectă. La venirea în ţările noastre. limba diplomatică a timpului. Ea este consecinţa evenimentelor politice care s-au petrecut în Franţa. Începuse să se citească şi să se traducă literatură franceză. dl Cuenim. Grigore Alexandrescu. La Bucureşti. noii domnitori îşi aduceau sau li se impuneau secretari francezi. directă. unde au învăţat Ion Ghica. Viillant. Rolul ei a continuat să prevaleze pe tot parcursul secolului al XIX-lea şi nu a încetat după aceea. un alt francez. cunoscători ai limbii franceze. care i-a fost elev. Aceştia sînt dl Feury. îndeosebi datorită prestigiului de care se bucura cultura Franţei. fiindcă le era interzis de Coran să înveţe limbi străine. dar mai ales în a doua jumătate a secolului următor. A. cînd în Muntenia şi Moldova sînt numiţi domnitori dintre dragomanii de la Poarta Otomană.Cuza. ce s-a manifestat în toate provinciile româneşti. începînd din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Al. aceasta contribuind la familiarizarea cu scrierile apusene ale timpului. Aceştia erau oameni culţi. Aceşti intelectuali.

întîlnim cuvintele spiculaţii. rezervă (N. electirc. armată. disciplină. I.) au rămas intacţi în româna contemporană. Unele neologisme franceze şi romanice au pătruns în română prin filiera rusă. franceza intrase sub scutul legii. substantivele artilerie. N. V. P. În unele şcoli se predau chiar cursuri în franceză. O bună parte a împrumuturilor franceze şi-ai găsit. Mai tîrziu. La baza influenţei limbii franceze a stat conştiinţa latinistă a descendenţei romanice comune a celor două limbi şi popoare. M. Heliade). care nu au reuşit să se impună: a developa “a dezvolta”. comandant. Franceza devine acum limba la „modă” a protipendadei. Ghica. ambasadă. trepta. pentru scurtă vreme. corespondentele lor franceze actuale epocă. Russo – în Elveţia. aceşti „bonjurişti” devin exponenţii influenţei franceze în ideologia epocii. Bălcescu. la formarea limbii române moderne? G. forma cu care s-au încetăţenit în limba literară. Mumuleanu. a reorganiza. Termenii filozofici (idee. alături de curentul latinist. logică. dacă latina era „maica” limbii noastre. Alecsandri petrec mai mulţi ani în Franţa. Consemnăm doar cîteva fapte din scrierile anilor 1820-1860. infanterie. Influenţa franceză se impune progresiv pe măsură ce dispare. Kogălniceanu. în mod special. N. unde găsim franţuzisme cu forma actuală: confuzie. cărora le vor lua locul. gardă. reformă (I. Reîntorşi în ţară. bunăoară. unde învaţă franceza ca sursă. linie de bătaie etc. bunăoară. comandir. analiză. Multe franţuzisme însă au trecut prin mai multe faze de adaptare la normele limbii române moderne. C. în locul celei greceşti. Ibrăileanu menţiona că. De aceea e şi firesc să mai întîlnim unele neologisme ruseşti de tipul epohă. Bolliac. Cunoaşterea ei varia în funcţie de treapta socială a claselor avute. punînd alături un echivalent impropriu – căutare – pentru a exprima ideea de “trecere în revistă”. O listă completă a cuvintelor de acest fel este imposibil să se întocmească. Al. Bolintineanul. alianţă.t influenţa neogreacă şi în timp ce îşi face loc. Bălcescu). de asemenea. Bălcescu. după 1850. fantomă. De aceea la B. franceza era sora ei mai mare şi mai „norocoasă”. sînt trimişi la Paris D. a imagina. Mica boierime năzuia să se ţină în pas cu moda 191 . colonel. tot mai mulţi tineri sînt trimişi la studii în Apus. armie. eroare etc.Prin Regulamentul organic. enteres. Instructive sînt mai cu seamă neologismele la N. funcţionar. De ce influenţa franceză a avut un rol decisiv. polcovnic. opinie (Iancu Văcărescu). energie. Terminologia franceză stă la baza mai multor traduceri filozofice. filozofie. cinovnic. După 182-1830. sensibilitate. Bălcescu nu găseşte uneori termenul corespunzător românesc şi de aceea el scrie reviu şi revistă. urmînd chiar o pronunţie franceză. influenţa rusească. chiar de la începutul secolului al XIXlea. infernal. eterogen. este greu să stabilim cine le-a folosit prima dată. a dispoza “a dispune”. în cultura şi limba noastră. terminologia administrativă şi militară. a redija “a redacta”.

turcismele. distinsul lingvist român. fuoco. iar aici un rol central îi revine lui I. b) Încercări de italienizare a limbii române În acelaşi timp cu influenţa franceză. bunică. bunel. 192 . om. constatăm că asemănarea este şi mai mare: în multe părţi ale Italiei se aude pronunţîndu-se „curat româneşte”. cînd înrudirea strînsă i se părea evidentă. bunişor etc. După cum observă V. munte. Căutînd o soluţie pentru remedierea acestei stări de lucruri. punte. Alecsandri în Chiriţele… sale. ci două dialecte ale uneia şi aceleiaşi limbi. Iar dacă facem comparaţie cu dialectele italienei. într-o fază mai veche a acestei limbi. el porneşte de la un număr de peste 1300 de cuvinte de origine latină. observă că procesul de cultivare a limbii române suferă de pe urma a numeroase „ciume” literare. încît să semene mai mult cu cele italieneşti. foco. avînd în vedere germanismele. în lucrarea sa Paralelism între limba română şi italiană. Bineînţeles. de la bun avem bunătate. bunic. Că într-o epocă veche nu existau deosebiri între aceste „dialecte” se poate vedea dacă ne întoarcem îndărăt pe drumul istoriei limbii italiene. El porneşte de la premisa că româna şi italiana nu sînt limbi deosebite. Vrînd să readucă limba la înfăţişarea ei dintr-o perioadă veche. timp de secole. foc. cuvintele noi trebuie astfel formate.timpului şi simţea necesitatea să amestece expresii franţuzeşti în limbajul familiar. care puteau servi ca punct de plecare pentru formarea de noi familii de cuvinte. uomo. deci aproape ca în limba română: loc. Heliade Rădulescu. româna literară a fost supusă încă unui proces de „modernizare”. putem lua lucrurile de-a gata de la ei. Heliade dă o listă de afixe – neologice şi moştenite – precum şi derivatele ce s-ar putea alcătui cu ajutorul lor. Heliade este acesta: să se restituie limbii române formele ei vechi. benedire). Dacă ele nu se aseamănă întru totul astăzi. Heliade construieşte. În 1840. pentru care avem la îndemînă “dupăpoziţii” (sufixe). Bunăoară. prescriere etc. aceasta se datoreşte faptului că asupra italienei s-a exercitat. Astfel. maghiarismele. ci în limba scrierilor bisericeşti. ponte se pronunţă în multe graiuri italiene frunte. ce trebuie făcut pentru a se ajunge la unitatea limbii? Răspunsul lui I. fronte. De la scriere se pot obţine: descriere. Aşa stînd lucrurile. o parte din franţuzisme au devenit jargonisme. şi d e r i v a ţ i a . de la aceeaşi rădăcină se poate ajunge la binecuvîntare (it. o întreagă teorie pentru a-şi sprijini pe ea încercarea de i t a l i e n i z a r e a limbii. pe cînd româna a fost lipsită de acest privilegiu. proscriere. care nu trebuie căutate în latina clasică. Cuvintelor li se dau corespondentele lor din italiană pentru a se ilustra asemănarea dintre cele două limbi. Avînd exemplul fraţilor italieni. influenţa culturii. în articolul amintit. monte. omo. bunicuţă. şi nu luoco. grecismele şi alte „-isme”.. se pronunţa loco. Astfel. vorbite iniţial în Italia. Pentru aceasta există două mijloace: c o m p o z i ţ i a (compunerea). şi anume i t a l i e n i z ă r i i. unde ne folosim de prepoziţii (prefixe).

leptură “lectură” etc. nu germană.(cons. pentru basma de gît (fular). c) Pumnismul analogist În cadrul direcţiilor reformatoare s-a manifestat un timp şi pe o tendinţă născută dintr-o concepţie aparte. campus > cîmp). italiană sau „fabricate” de el. dar recomandă şi folosirea unor semne diacritice destul de numeroase. El vrea să romanizeze limba. oglindă în schimbul unor italienisme. fatică. Dacă lipseşte cuvîntul italian. Deoarece a neaccentuat a dat în română ă (farina > făină). mîndrie. italienismul lui I. care dorea să dea limbii române o înfăţişare identică cu a „maicei” sale. pe care el vroia să-l impună limbii noastre. În loc de turcismul basma se poate spune năsăriu. a cărei teoretician a fost Arom Pumnul (pumnismul). Eminescu este adeptul scrierii fonetice cu litere latine. fiertate. fireşte este să se asculte de aceste legităţi la scrierea sau la rostirea altor cuvinte. cantat > cîntă. Clădit pe o teorie falsă. maghiarismele etc. Heliade vroia cu tot dinadinsul să elimine din română toate slavonismele. Nu acelaşi lucru se poate spune despre alte numeroase exemple. Teoria lui viza atît a s p e c t u l f o n e t i c al neologismelor. Aron Pumnul este mai puţin purist. Aceste idei stau la baza „şcolii fonetice bucovinene” sau a analogismului pumnist.Fiind un purist ca şi latiniştii. care căuta salvarea limbii literare în italienizare. 193 . ci lătină. în firea limbii române este să se scrie şi să se pronunţe nu plantă. dar în felul său. vrednicie se poate înlocui prin demnitate. potrivit căruia. se va zice nu latină. Faţă de purismul latinist. ci germînă etc. intuiţia lui Heliade coincide de multe ori cu sensul evoluţiei multor cuvinte analizate mai sus în româna contemporană. “Este în uz şi batistă pentru basmalele cele albe”. Bogat trebuie înlocuit cu avut. înavuţit. Este vorba de respectarea principiului analogiei. trebuie să supunem acestei legităţi toate cuvintele noi care conţin acest fonetism.) sau a+m+cons. Heliade. După cum se vede. completează I. franţuzisme şi latinisme propuse de el: campană. Dacă. fiindcă grupul consonantic latinesc ct a evoluat în română în pt (octo > opt). a+n+voc. Încercarea lui de a reforma scrierea se sprijină pe convingerea că limba română trebuie să-şi redobîndescă fire. de pildă cărăpter “caracter”. Fostul profesor al lui M. Heliade nu putea duce la altceva decît la consecinţe grave în privinţa caracterului italienizant. în zadar –prin in darn. mai cu seamă neologismele pătrunse în limba noastră. bunăoară. oboseală. unde prejudecata puristă îl îndeamnă să scoată din limbă substantivele clopot. faţă de purismul heliadist.> î (lana > lînă. cît şi s t r u c t u r a lor ca atare. şi să le înlocuiască cu elemente de origine latină. turcismele.strofiu. subiept “subiect”. dacă se vor respecta cu stricteţe regulile (fixate de el!) „în deducerea şi strămutarea cuvintelor”. ci plîntă. nimic nu ne împiedică să creăm un cuvînt nou. Tot aşa. specol. Prin urmare. cuvintele noi urmează să se supună legităţilor moştenite ale limbii.

Negruzzi. pe lîngă munteni şi moldoveni. Heliade Rădulescu. etimologie. scoaterea din limbă a elementelor nonromanice. scriemînt „ortografie”. Noul for ştiinţific era format. din transilvănenii Timofei Cipariu şi Gavril Munteanu. ignorînd caracterul lor limitat în timp. Alecsandri şi C. Sbierea. fost elev al lui Aron Pumnul. cugetămînt. În lucrarea Formaciunea cuvintelor româneşti. iar în 1879. în raport cu sufixul mai vechi -ţiune. precum sînt toţi “ţărmurii ştiinţiali” (termenii ştiinţifici). Urmează o întreagă listă de asemenea „ţîrmuri ştiinţiali”. slujbă. Busolă nu a devenit busoală nici medicament – medicamînt. cugetămînt „logică”. Etapa limbii române moderne În 1866 se înfiinţează Societatea Literară Română. De aceea corect şi potrivit cu specificul limbii noastre este să se spună numai năciunal „naţional”. G. stelemînt „astronomie” etc. între care: literemînt „abecedar”. Forma cu -ţie „este o rană înfiptă în limbă de fiii ei cei nepricepuţi”. De exemplu. ca de exemplu: gramatică. el cere. căci el are în vedere o perioadă din istoria limbii cînd aceste legi erau active. care îl are ca preşedinte pe I. carile “curat româneşte” s-ar zice aşa: limbămînt. Dintre aceste. conform legităţilor fonetice de evoluţie normală. iznoavă. nu înseamnă însă că şi neologismele. toate provinciile româneşti erau reprezentate prin oameni de cultură dintre cei mai autorizaţi să-şi exprime opinia în probleme de limbă. iar pavimentum > pămînt. vorbămînt. Nu e de mirare că @ciunismul”. Nu putem trece cu vederea că Aron Pumnul a fost totuşi adeptul principiului fonetic în scrierea cu litere latine.Teoria pumnistă nu este mai puţin curioasă şi deşenţată cînd are în vedere romanizarea lexicului neologic. filologie. ca şi latiniştii. n-a găsit răsunet decît în rîndul cîtorva elevi de-ai lui Aron Pumnul. filozofie. simţămînt „estetică”. principiu susţinut şi acceptat de Titu Maiorescu. instituţia nou creată îşi propunea: 194 . Academia Română. Evident că Aron Pumnul interpretează faptele de limbă într-un mod foarte personal. care i-a dat o fundamentare ştiinţifică. În felul acesta. care este o formă “foarte tinerică”. năciunalitate „naţionalitate” etc. precum şi dintr-un reprezentant al Bucovinei – I. unde fiecare sunet „se poate da cuvînt deplin din legile cele universale ale limbile sub carile stau toate cuvintele”. limbistică. unele “cuntrazic” şi “strică” natura limbii noastre. avînd aceeaşi formă cu cele latineşti. slugă. El nu s-a bucurat nici măcar de cinstea de a fi combătut. cum a fost numită teoria lui Aron Pumnul. şi nici slavonescul rana nu a devenit rînă. Altele sînt “minciunoase”.. devenită în 1867 Societatea Academică Română. Căci dacă latinescul mola a dat în română moară. se vor supune vechilor legi. ci a fost ridicularizat de V. Înlocuirea uneia cu cealaltă ar fi rezultatul necunoaşterii istoriei limbii. Tot aşa se va proceda şi cu neologismele terminate în -ţie din exemple de tipul naţie. Prin chiar actul de constituire. spiritămînt „psihologie”.

precum şi la forma de plural a substantivelor: pάrti.apostroful (. Aşadar. Contribuţia lui Titu Maiorescu la dezvoltarea limbii române literare Istoricul ortografiei noastre trebuie raportat la contribuţia adusă la dezvoltarea limbii române literare de către Titu Maiorescu. indicativul şi la imperativul verbelor.să elaboreze gramatica limbii române. . Cel grav e notat la infinitivul. întaniu. supune dezbaterilor un proiect de norme. pentru un moment. mόre (moare). cas’a. prezidată de G. care se retraseră între timp. Acesta prevedea: . z se admite în cuvintele străine (zeamă). reintră în componenţa Academiei ca membri. cărţi. bunătăţi). principiul etimologic a învins (cel puţin o parte din el) şi în felul acesta se asigură dezvoltarea ulterioară a limbii române. Maiorescu. cuvîmt). gh. Bariţiu. cuvêntu (atît. Y sînt considerate străine). Normele ortografice adoptate în 1867 de Timofei Cipariu sunau astfel: 1. la capitolul Despre fonetica limbii române. Acesta este primul proiect ortografic definitiv şi oficial al Academiei Române. Regulile ortografice speciale şi în amănunt urmau să se fixeze de gramatică. t. . În 1879. marcînd diftongii. auzi).să înceapă şi să ducă la bun sfîrşit dicţionarul limbii române. Toate sunetele „primitive” [etimologice] se vor scrie cu literă corespunzătoare din alfabetul latin (literele Q. urmate de i. adică z. s. Accentul grav se mai foloseşte la perfectul simplu al verbelor: tacú. K. . dar în terminaţii se notează di: lucrediu “lucrezu”. iar problemele de ortografie sînt reluate în discuţie. s). Vasile Alescandri şi Titu Maiorescu. Toate sunetele derivate (ţ.) notează forma articulată a substantivelor feminine. În 1880. În sesiunea din 1869 a Academiei Române s-a adoptat un nou sistem.accentul circumflex (ˆ) se pune la sunetele nazale: atît. . ş) se vor scrie cu literele sunetelor corespunzătoare din care derivă (t.literele d. . g΄ se notează ch. punctul de vedere al latinismului etimologizant. Proiectul este votat în 1881.să fixeze regulile ortografice ale limbii române. furtun’a etc. bunetάti (părţi.se introduce accentul grav (΄) şi cel circumflex (ˆ). 2. se scriu fără sedilă. . facú. sor’a. Societatea Academică se transformă în Academia Română. Preocupările sale în legătură cu problemele scrisului românesc 195 . . gramatec’a.ţ se notează ci în cuvintele acia. în care triumfa. fiind plasat înaintea finalei a: mam’a. o nouă comisie. audί (tăcu.sunetele ĸ΄. raportor fiind T. realizîndu-se legătura ei cu limbile romanice. glacia facia etc. De exemplu: légăna (leagănă). care s-a menţinut pînă în 1881.. Acesta este primul sistem ortografic al Academiei Române. făcu. Stabilirea regulilor de scriere cu litere latine s-a aflat în atenţia Academiei Române timp de cîteva decenii. întîi. ş ţ. cάrti.

vedui pentru văz „văd” etc. Recunoscînd meritul Academiei Române în căutarea unor soluţii pentru reglementarea scrierii cu litere latine. ğ). inexistente în latină şi ortografiate diferit. ţ. să exprime toate sunetele şi nuanţele lor dintr-o limbă. ele sînt insuficiente pentru a nota toate sunetele specifice limbii noastre. Maiorescu ţine să observe că proiectele ortografice propuse de Academie nu s-au bucurat de popularitate şi prin aceasta ea a pierdut din terenul pe care şi-l cîştigase iniţial. T. Maiorescu problema ortografiei este discutată concomitent cu critica direcţiei fonetice a lui A.datează încă din 1866. el cere notarea lor cu semne diacritice. chestiune asupra căreia revine în aceeaşi revistă în 1867 şi în 1873. î din a neaccentuat – antaneus „întîi”. considerîndu-l o nuanţă de „umbrire” a lui ъ slavon. z din zic < dico etc. În studiul lui T. fără a introduce nici un semn diacritic pentru notarea sunetelor specifice limbii române (ă. Pentru înţelegerea acestui conflict. Ei făceau deosebire dintre sunetele “primitive”: a din acus. şi deci fără funcţie gramaticală. î era evitat şi înlocuit cu ă. care să facă posibilă reproducerea 196 . Conflictul dintre cele două direcţii – fonetismul şi latinismul etimologizant – înregistrează acum o nouă etapă. Important este. mai întîi. în scrierea fonetică. ch. În Convorbiri literare. ş. respectiv cu sedile. nu poate şi nici nu e necesar să cuprindă. Dacă aşa ar sta lucrurile. Făcînd o incursiune în fonetica istorică a limbii române şi invocînd autoritatea unor lingvişti ca Diez. După adepţii Şcolii ardelene. audiu pentru auz „aud”. Vom aminti una din tezele adepţilor scrierii etimologice de a păstra toate semnele alfabetului latin. Care este principiul de bază pe care se sprijină sistemul fonetic recomandat de Titu Maiorescu? El însuşi l-a definit cu toată claritatea. frundi’a pentru frunză. nu un fonetism absolut. deoarece ele sînt prea numeroase pentru scrierea limbii române. Maiorescu prezintă un tablou al pronunţării sunetelor din latină şi al corespondentelor lor în română. este necesar să examinăm contribuţia lui T. Maiorescu arăta că nu pot fi adoptate toate semnele alfabetului latin. Se scria mănă „mînă”. în cercul “Junimii”. Pumnul şi cea etimologică a lui T. sau cu i (riu). pentru sunetele româneşti. Maiorescu şi concepţia sa expusă şi discutată. ş. cînd el publică în Convorbiri literare studiul Despre scrierea limbii române. Pe de altă parte. trebuia să se scrie în principiu man’a pentru mînă. č. Cipariu. Maiorescu a renunţat la această teorie. ortografia s-ar complica enorm. î. T. Maiorescu nu acceptă la început în scriere pe î (ă). T. gh. Schuchardt ş. şi cele derivate: ă din casă. ca în ortografia actuală. ci o restrîngere măsurată a numărului de semne. T. Literele trebuiau să reflecte natura limbii. Ulterior însă. adică etimonul lui.a. T. afirmînd că un alfabet nu cuprinde. aşa-zise derivate (ă. ţ). care avea să ducă la înfrîngerea etimologismului şi deci la cîştigarea bătăliei de către adepţii principiului fonetic. iar această „natură” era pentru latinişti forma latinească a cuvîntului. recunoscînd că î a intrat în uzul general al limbii române şi trebuie notat ca atare. s din sedet „şede”. Astfel. s din stella. î..

Maiorescu intuieşte deosebirea dintre sunet şi ceea ce numim noi astăzi fonem. adevăr ignorat de curentul latinist. Maiorescu supune unei critici severe etimologismul latinist. propuse principiile cuprinse în studiul pe care l-am rezumat mai sus. impus şcolilor. care se silise să restituie foneticii româneşti formele ei vechi. este o piedică şi un pericol pentru dezvoltarea intelectuală a unui popor. de care se lăsau călăuziţi scriitorii şi oamenii de cultură ai epocii. principiul etimologic. mai menţine încă unele elemente etimologice. atîtea cîte sînt absolut necesare pentru deosebirea sensurilor cuvintelor şi a formelor flexionare. Dimpotrivă. Şi de data aceasta expunerea sa se întemeiază pe rezultatele obţinute de ştiinţa despre limbă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. în calitate de raportor al comisiei. scie – ştie. Făcînd apel la argumentul dependenţei raţionale a regulii fonetice de principiul logic în scrierea limbii. nu mai puţin etimologizant şi greoi. de aceea sistemul ortografic ce urmează să fie stabilit acum nu mai corespunde cu exprimarea urmaşilor. limba se află într-o permanentă transformare. dar dzile < lat. în speţă în direcţia istorică şi comparativistică. între altele: . Concesiile făcute acestui principiu sînt. În esenţă. în funcţie de originea nelatină sau latină. şi nu simple semne fonetice. ele urmînd să fie completate şi îmbunătăţite prin amănunte ulterioare. Dezbaterile au fost reluate în 1880. altă pronunţare. Maiorescu ţinuse să precizeze. puse 197 . Vom aminti că Ministerul Instrucţiunii elaborase şi el un sistem ortografic.redarea grupului şt prin sci: Bucuresci . tot astfel ş din paşi face distincţie dintre plural şi singular. a cuvintelor: zare < rus. constată el. Cine pierde din vedere acest lucru uită sau nu vrea să ţină seama de împrejurarea că principiul fonetic reprezintă însăşi viaţa limbii şi este o condiţie a înţelegerii ei de către vorbitori. Recunoaştem în aceste argumente logice un punct de vedere ştiinţific valabil şi la etapa actuală. În ultima parte a studiului. după cum scrie D. scrierea fonetică pe baze fonologice. T. după ce prealabil se constituise o nouă comisie. Cu acest prilej. De aceea era necesar să se reia discuţia cu privire la ortografie pentru a se pune de acord normele scrierii cu uzul. Sunetele „derivate” răspund unei funcţii gramaticale de diferenţiere morfosemantică: ă din laudă faţă de a din lăuda deosebeşte prezentul de imperfect. scrierea cu z sau dz. Proiectul său. T. T.scrierea cu ss a cuvintelor de origine străine: rassă. Maiorescu a fundamentat. care vor trebui să se reflecte în ortografie. Literele sînt semne esenţial logice. Uzul va impune alte forme. fonetic în esenţă. T.sunetelor importante. Maiorescu. Ortografia rămîne în urma acestei prefaceri.Bucureşti. Macrea. în raportul său din 1880. etimologice: să se „arunce limba cu un secol înapoi”. cassă. căci T. care contrazice ideea de evoluţie a limbii. заря. dies. . Schimbările considerate de latinişti un rezultate al „corupţiei” de-a lungul secolelor reprezintă în fond un stadiu firesc al evoluţiei. că propunerile făcute nu trebuie considerate definitive.

sfinţi. şi apoi altele. nici de Parlamentul Republicii Moldova. în linii generale. tacere. sistemul ortografic bazat pe principiul fonetic a învins după lungi şi dificile dezbateri şi reflectă. la care s-a revenit în legătură cu scrierea lui î din a (â). numit din nou raportor. regulile Academiei stabileau ca î să se scrie din î. normele actuale. frazeologie şi sintaxă. Ortografia fonetică repurtează o victorie decisivă abia în 1904. între. î în mijloc de cuvînt. în care. după cum formele flexionare arată că el provine din una dintre aceste vocale: lăudînd. Tot atunci. Ovid Densuşianu. Iacob Negruzzi. Principalele modificări propuse de T. Căci limba română literară era ameninţată nu numai de primejdia scolasticismului latinist. la care s-a revenit prin decizia Academiei Române. Etimologiştii au izbutit totuşi să smulgă şi alte cîteva concesii făcute sistemului lor cînd propunerile au fost supuse totuşi votului. deşi Radioteleviziunea ambelor state. presa periodică utilizează acest model de scriere. În aceeaşi situaţie sînt verbele vînd şi sfînt. vechiu. se acceptă scrierea cu î din i. în 1953. Ion Bianu. care atingeau specificul ei naţional. El a mai desfăşurat şi o activitatea intensă şi salutară într-un domeniu numit de noi astăzi cultivarea limbii. Activitatea lui T. vênd. rîpă etc. Modificările propuse de astă-dată şi acceptate de Academie duc la eliminarea unor elemente ale scrierii etimologice. Ei au obţinut (cu majoritate de 1 vot!) păstrarea lui u (ŭ) final şi i (ĭ) final scurt. pentru că avem logoformele vinzi. care aduce ca argument principal uzul. conform normelor Academiei. sînt: se suprimă dz. După cum e lesne de observat. Limbajul presei din aceste provincii se afla sub o vădită influenţă a modelelor neromâneşti în lexic. é şi ó marcînd diftongi sînt înlocuiţi cu ea şi oa. după ce s-au făcut unele modificări în 1932. Pe lîngă aceasta. grupul sci se înlocuieşte cu şt: Bucuresci – Bucurerşti. Maiorescu. u final mut în cuvinte ca unchiu. exceptînd cazurile cuvîntului român si derivatele lui. întrucît se considera că tăcînd ar trebui să se scrie cu ê (lat. În studiul Limba 198 . Maiorescu. în esenţă. ar trebui să se noteze î prin i. s-a acceptat forma verbală sînt în loc de sunt. Dar vînd şi sfînt nu are nimic comun cu acestea din urmă.se suprimă ŭ şi ĭ din finala cuvintelor. ê şi î. ci şi de alte influenţe. ci reproduce un e latin accentuat (vēndo) şi un S slavon împrumutat şi nazalizat: СВђТЪ. cel de azi.de acord cu normele stabilite de gramatica şi dicţionarul limbii române. facênd. deoarece î din aceste două cuvinte nu este derivat din i. tacendo). Din comisie fac parte acum. Maiorescu pe tărîmul limbii literare nu se limitează numai la contribuţia sa esenţială la stabilirea principiului fonetic în ortografie. cînd au fost înlăturate ultimele „resturi” etimologice. Bucovina şi Banatul. păstrîndu-se numai z. în afară de T. dar chestiunea n-a fost ratificată nici de Senatul României. în 1953. mormênt. Astfel de influenţe se exercitau în special asupra limbii culte din celelalte provincii româneşti: Transilvania. sistemul adoptat fiind. indiferent de originea cuvintelor. Eegula se bazează însă pe o explicaţie falsă. chiar dacă el nu corespunde de multe ori realităţii şi nu reflectă totdeauna etimologia. .

Iacob Negruzzi. Să cităm un pasaj în care este vorba de un senator pe nume N. justificate. cuvînt de origine asemenea latină. deşertăcuine în loc da vanitate. a lua asupra-şi în loc de a-şi asuma. Titlul studiului publicat în 1881. greşeli de folosire a cuvintelor inspirate din dorinţa de a afişa o falsă originalitate. Obiectul criticii sale în formează mai ales următoarele aspecte ale stilului publicistic din periodicele timpului: germanismele introduse prin traducerea cuvînt cu cuvînt. ca şi în alte compartimente ale vieţii noastre culturale. întitulat sugestiv Beţia de cuvinte. T. a înapoia în loc de a restitui. pas de part („n-ai carte. dinadins în loc de intenţiune. devenind mai flexibilă. îmbunătăţire în loc de ameliorare şi sute de alte exemple. Maiorescu se schimbase cu timpul.a m i n t e (nu atenţie!) la această regulă stilul multor 199 . n-ai parte”) şi alte asemenea glume”. arată limpede care erau convingerile sale în această materie. Pentru ce să zicem. dacă i-am face pe franţuzeşte ceea ce face d-sa pe româneşte. de exemplu. el constată că modul în care este folosită limba română în publicaţiile de „peste munţi” nu mai îngăduie tăcerea. T. agerime în loc de sagacitate. exprimate în Scrisori. a încredinţa în loc de a confia. şi să nu zicem este de ajuns. consideraţi de el inutili. adică rezervată. retipărit în volumul Critice. cum scrie dl I. a parveni la ceva. Blarenberg: „De asemenea limbă rîd toţi oamenii cu mine şi autorul. Maiorescu s-a pronunţat cu aceeaşi autoritate.română în jurnalele din Austria. Popescu din Sibiu. Maiorescu!) a ajunge la ceva în loc de a parveni sau. pas de livre. în ceea ce priveşte întrebuinţarea neologismelor. se întitulează de data aceasta Neologismele dovadă că atitudinea lui T. unde condamnă întrebuinţarea unor neologisme de tipul pantă. aprig în loc de avid şi imperios. erau. stilul confuz. este suficient. Maiorescu. incintă sau a unor calcuri. uneori chiar ostilă. dacă i-am zice cu ton serios: ne vous battez la tête avec ses pensées. însă înţeles de toată lumea? Tot aşa va trebui să zicem (să se observe tonul imperativ al lui T. aspru în loc de sever. Titu Maiorescu îşi îndreaptă atacul împotriva stricătorilor de limbă. chiar dacă evoluţia ulterioară a limbii nu i-a dat dreptate. care folosesc din abundenţă barbarisme. cuvînt care nu-l înţelege nici un ţăran român. Maiorescu în Direcţie nouă în poezia şi proza română (1872). Părerile sale. ne asigură T. exprimîndu-şi îngrijorarea faţă de valul de neologisme care reprezentau pentru el „o adevărată îmbolnăvire literară”. şi în privinţa neologismelor. Acelaşi studiu. Într-un alt studiu. adînc în loc de aprofundat. Cercul “Junimii” luase în dezbatere această problemă şi adoptase o poziţie în mare măsură comună. că numai cu puţină l u a r e . Maiorescu conchide: „Dar trebuie să vorbim în contra acelor neologisme de prisos care se strecoară prin scrierile noastre fără a bate prea tare la ochi şi ne înstrăinează limba din ce în ce mai mult de la înţelesul ei popular. Sîntem încredinţaţi. În contra neologismelor. Acelaşi lucru îl susţine şi T. de exemplu. într-un fel. se declarase împotriva introducerii unor termeni noi.

atitudinea sa izvorăşte din aceeaşi concepţie a apărării culturii naţionale. fără drept de replică. Kocălniceanu) pentru prelegere. Limba sa este. a stărui. drept purist1. la rigoare. Care sînt. observări “observaţii” în locul perifrazei mai vechi băgări de seamă. Maiorescu ne apare în acest pasaj. că T. în genere. T. indiferent de originea lor. Chiar dacă şeful „Junimii” nu credea oportună introducerea lor – lucru infirmat de evoluţia limbii literare – poziţia de apărător al patrimoniului limbii populare într-o avalanşă neologică este îndreptăţită şi corespunde. S-ar putea susţine. T. Problema este însă alta. propăşire. în ultima instanţă. Faptele reproduse de Maiorescu sînt un exemplu edificator despre stadiul la care limba română literară ajunsese spre sfîrşitul secolului al XIX-lea. Maiorescu însuşi mai scrie stimulant pentru stimulent. nu sînt strict necesare limbii române. Puşcariu în Limba română. De fapt. adică adversar al neologismului. tendenţă pentru tendinţă. de a calchia cuvintele străine. La 1880. produceri pentru producţii şi. cu toate rezervele pe care le putem avea faţă de purismul său formulat pe un ton de sentinţă. făcîndu-le să intre în tiparul materialului lexical românesc. luare aminte (atenţie). a se mărgini (a se limita) etc. Formele nu erau încă întru totul unificate. Maiorescu nu-şi făcuseră încă drum bătătorit. 200 . Maiorescu nu este un adversar al neologismelor luate “în sine”. neologismele sancţionate de T. devenea el însuşi purist”. Maiorescu pledează pentru acceptarea termenilor noi cînd sînt reclamaţi de introducerea unor noţiuni noi. p. dat fiind că majoritatea termenilor noi proscrişi de el (exceptînd pe a confia) s-au încetăţenit în limba literară. îndreprîndu-se împotriva uşurinţei cu care era adoptat neologismel. criteriile după care pot fi acceptate neologismele? Iată regulile indicate de Maiorescu: 1 Aşa cum îl considera S. prelecţie (ca şi M. De aceea. Este însă evidentă tendinţa lui Maiorescu de a se adresa limbii populare şi. cînd în limba română există echivalentele necesare. trebuie combătut termenul amăsurat (care provine din germană) din ziarele transilvănene şi înlocuit cu conform.. I: “Titu Maiorescu. academicii. ci al acelora care. însemnătate. De aceea el preferă să scrie cugetare. de asemenea. Maiorescu porneşte de la principiul evitării împrumuturilor făcute de dragul împrumutului. De altfel. care este de origine franceză. momentului cultural al epocii. sub influenţa limbii franceze: academicienii etc. a pune în cumpă etc.scriitori de-ai noştri s-ar îndrepta şi s-ar face adevărat românesc din prea împestriţat şi străin ce este astăzi”. Izvorul principal al modernizării limbii literare este şi pentru el lexicul limbilor romanice. luptătorul cel mai bine înarmat împotriva şcoalei latiniste. observă el în acelaşi articol. la prima vedere. matematicii în locul variantelor consacrate prin uz. un model de limbă literară pentru o epocă de mari prefaceri şi tendinţe filologice divergente. Pe de altă parte. desluşire. cum realitatea lingvistică îl obliga în cele mai multe cazuri să procedeze. cultură care trebuie să-şi păstreze nealterate rădăcinile populare. simţămînt (şi simţimînt). 385. sau înrîurire (alături de influenţă). fizicii. nu fără temei. fără îndoială.

de pildă în folclorul literar şi în literatura cultă. Pînă unde puteau ajunge excesele maniei neologizante. cuvîntul este un complex de înţelesuri şi de simţiri care nu există niciodată singuratice.dacă există în limbă un cuvînt de origine latină. se vede din limba fabricată de latinişti şi de I. care. conjugată cu lipsa de osteneală în privinţa cercetării vechilor texte ale literaturii române. care continua ideile mai vechi ale Daciei literare şi ale lui Alecu Russo. Maiorescu sînt. se pot preface îndată în alte unităţi. sinonimul neologic nu este necesar. 181. este nu numai o eroare. “Punctul de vedere al lui Maiorescu.156. T. Maiorescu revine la problemele teoretice ale discuţiei. de exemplu. Maiorescu. cuvîntul slavon trebuie înlăturat. cînd recomandă neologismul numai în cazul în care nu avem un cuvînt vechi (de origine latină). Există împrumuturi lexicale vechi puternic înrădăcinate în limbă şi. şi nu circumstanţă. . prin aceasta. prin permutări. Iaşi: Junimea. se va spune deci împrejurare. pusă în legătură cu viaţa sufletească a vorbitorului şi a poporului care întrebuinţează limba şi prin care se defineşte ca entitate psihică şi socială: căci „cuvîntul numai în dicţionarele cărturarilor se înfăţişează ca o unitate izolată de cîteva litere împreunate laolaltă. ci sînt totdeauna legate cu înţelesurile şi simţirile din alte cuvinte şi alcătuiesc astfel între ele ţesătura cea trainică a personalităţii unui individ. p. Neologismele. în realitatea vieţii sufleteşti. Heliade. ca şi a unui popor”1.Alecsandri. cum se vede. limba poetică a lui V. adaugă T. devenite populare. Maiorescu susţine că eliminarea din limbă a elementelor vechi. În partea finală a studiului Neologismele.dacă pe lîngă un cuvînt slavon există un curat românesc.. Părerile lui Maiorescu şi soluţiile respective propuse de el în privinţa neologismelor nu sînt lipsite de o anumită rigiditate şi de o vizibilă coloratură antilatinistă 2. Ele îşi află însă explicaţia în 1 2 Titu Maiorescu. indiferent de originea lor. era prea de tot utilitarist şi nu ţinea seama de faptul că limba unor gînditori 201 . şi nu benedicţiune. dacă am înlocui expresia neagra veşnicie din vorbirea obişnuită prin neagra eternitate sau stea iubită prin stea amată. călăuzit fiind de ideea păstrării şi cultivării specificului naţional al limbii şi culturii noastre. în întreaga viaţă sufletească a poporului. de exemplu blagoslovenie trebuie să cedeze locul lui binecuvîntare. anume la caracterul complex al conţinutului semantic al cuvîntului din exprimarea vie. Ce ar deveni. În virtutea acestei concepţii. căci se situează constant pe principiile salutare ale tradiţiei populare. greu de combătut. cum ar dori partizanii neologismului? Temeiurile invocate de T. ci şi o acţiune fără sorţi de izbîndă. Sensul lor distinctiv este întrebuinţarea cuvîntului respectiv în toate manifestările generale din viaţa unui popor. binecuvîntare. T. Maiorescu vede explicaţia abuzului de neologisme pătrunse în limba română – fapt ce are ca urmare alterarea fondului ei popular – în necunoaşterea de către scriitori a valorilor şi posibilităţilor reale ale limbii noastre. spre a exprima aceeaşi idee.

supuse unei logici şi unei argumentări bazate pe fapte. populară şi naţională a limbii. poate. Creangă. p. incomplet. adică de spiritul. Russo. cu unele rezerve pe care le putem avea după un secol de evoluţie a limbii literare. pe marginea unor chestiuni atît generale (cum ar fi. Ca şi atîtea alte sectoare ale culturii noastre. pe alocuri. de natura ei – înţeleasă cu totul altfel decît o făceau latiniştii – T. de tablouri pe pereţi şi de un stil în liniile mobilierului”. al presei. Există însă în această perioadă şi o altă tendinţă care îşi urma drumul firesc. în faţa unor realităţi care infirmau sau corectau teoriile sale atît în ortografie. I. de exemplu. Eminescu. conceptul de are nevoie de sinonime. mai ales. I. Stilurile limbii literare – al literaturii. Deşi nu era un specialist în materie (drept dovadă ne poate servi însăşi acţiunea lui Al. trebuiau să iasă de aici înainte puruficate de zgura influenţelor străine şi de falsa originalitate ocrotită de semicultură. Maiorescu oferă un exemplu de înţelegere ştiinţifică şi realistă a promovării limbii cercetate de el în strînsă dependenţă de întregul proces al formării unei culturi naţionale. care înseamnă pînă la el achiziţie numerică. cum observă autorul Luceafărului. remarcabile nu prin cantitatea.peisajul cultural al epocii şi în literatura de presă a vremii. prin Maiorescu. istoria limbii române literare îi datorează lui T. teoretic. I. Maiorescu tot atît cît datorează critica şi estetica noastră literară. fapt ce nu putea să ducă decît la o reală corupţie. prin pierderea legăturii cu substanţa veche. supuse unei judecăţi lucide şi obiective. Intervenţia sa. precum omul cu o cultură mai rafinată are nevoie în interiorul său de un covor pe jos. capătă. I. Cultivarea limbii. Maiorescu însuşi a cedat. 202 . iar tezele sale şi-au găsit formele unei expuneri sistematice şi ştiinţifice. prin substanţa lor. totuşi „cugetările” sale. scria S. cu timpul. L. Slavici. în afara forului oficial al Academiei sau al unor filologi animaţi de spiritul reformelor radicale. motivată. Ea era reprezentată de scriitorii celei de-a doua jumătăţi ai secolului al XIX-lea: M. care purtau pecetea unei evidente tendinţe de modernizare pripită şi superficială a exprimării literare. Nu se poate contesta însă că poziţia sa era. a fost mai mult decît oportună. Caragiale. un conţinut nou. Puşcariu în Limba română. care nu rezidă „într-o înfruntare cu adversarii în termenii şi cu mijloacele ştiinţei limbii”. subapreciată sau de a fi schiţată. Punîndu-se sub autoritatea uzului şi lăsîndu-se condus de geniul limbii. în care spiritul critic şi ideea de naţionalitate sînt factori suverani. 390. „pururea întineritor al expresiei literare”. pentru care limba populară alcătuia izvorul principal. dacă s-ar trece cu vederea peste reflecţiile lui judicioase privind diverse probleme de limbă. al scrierilor ştiinţifice. cît şi în privinţa neologismelor. îmbogăţire cu orice preţ a mijloacelor de exprimare. Curentul istoric-popular Unele reflecţii lingvistice ale lui Alecu Russo Rolul lui Alecu Russo în cultura şi ştiinţa românească are şanse de a fi. dar.

95-96]. Russo poate fi just înţeleasă şi interpretată fără echivoc. a vecinătăţii şi a o mie de alte condiţii ce alcătuiesc istoria” [Russo. limba inimii neamului. se făceau tentative energice din partea reprezentanţilor latinismului exagerat al lui August Treboniu Laurian. la statornicia sintaxei şi a ortografiei”. De aceea. dar peremtoriu: „Cînd se naşte o limbă în lume. cu şcoala limbii cronicarilor. de „a impune la noi. Analizînd formarea şi dezvoltarea limbii române. ci trebuie „să se mărginească la definiţia rînduielilor limbii. precum este „o frazeologie strălucitoare pentru ochii slabi” intenţia de a aşeza limba. dar după limba ce avem”. limba istoriei. iar „o gramatică a limbii” trebuie elaborată „nu după limba ce ar trebui să avem. limba credinţei. 74-75]. italienismului lui Ion Heliade Rădulescu. de şarlatani sau de mişei”. Cu referire la domeniul lingvisticii. limba publică. Russo e unul din puţinii scriitori care a pus în discuţie raportul dintre obiectul investigat şi subiectul care cercetează acest obiect. „să reformeze” limba după placul lor. 26]. ce nu seamănă nici cu una şi nu se leagă cu nimică cu tradiţiile scrise şi orale” [Ibidem. altul în /iu. Cu alte cuvinte. Acest „cel mai de pe urmă născut” dialect 203 . Al. fonetismului lui Aron Pumnul de a încorseta limba „în canoane puriste şi intolerante”. că încercarea „de a înturna şi răsturna o limbă împotriva trasului (= traseului) ei” este o „chestie de pedanţi. care şcoale îşi dau mîna din veac în veac. pînă la şcoala ardelenească de astăzi. într-un moment de vitală şi delicată articulare a tradiţiei cu nevoia de înnoire. precum românii pe condiţiile climei. După ferma convingere a lui Al. 45]. cît şi particulare (cum ar fi. cu şcoala limbii cîntecelor populare. izvoarele de îmbogăţire a limbii literare sau rolul „străinismelor”) sînt în consonanţă deplină cu adevărurile ştiinţei despre limbă. se naşte negreşit pe o bază solidă. Russo consideră. în dorinţa „de a călca sănătos şi după logică”. altul în /ţie. anume în perioada respectivă. şi cu şcoala limbii hrisoavelor. „pe nişte baze mai solide”. Russo. se naşte cu organismul ei. dacă aceste observaţii vor fi proiectate pe fundalul intensei agitaţii în diverse domenii ale timpului. puriştii greşesc atunci cînd consideră că istoria limbii române începe cu istoria românilor şi „cu şcoalele Ardealului. Al. filologii nu trebuie „să prefacă”. Trebuie să menţionăm în mod special că valoarea observaţiilor lingvistice ale lui Al.„limbă înţeleaptă” sau geneza „logicii limbii”). cu şcoala limbii traducătorilor cărţilor bisericeşti. pe baza alteraţiilor sau a decompoziţiei altor limbi. Al. Astfel. chipurile. după părerea lui Al. Argumentul invocat împotriva unei atare normări a limbii este simplu. Russo opinează că la baza ei stă latina vulgară a soldaţilor şi coloniştilor din Dacia. de neştiutori. de exemplu. pe condiţiile vieţuirii a poporului ce o înfie sau care se naşte cu ea. pe bună dreptate. altul în /înt…de nu ştii cum să te întorci între aceste patru puncturi cardinale a gramaticilor” [Russo: 1998. latinismului moderat al lui Timothei Cipariu. Russo. putem constata că anume în perioada respectivă „unul preface toată limba în /iune. exageraţia şi chiar mai mult: aberaţia” [Regman.

(care îşi are rădăcină în Galia. El pleda insistent pentru stabilirea unor astfel de norme literare ale limbii ce ar asigura dezvoltarea ei liberă şi multilaterală. Ca şi ceilalţi scriitori ai timpului. se ridică şi se impune dregătorilor. ridicarea nivelului ei de cultură. de exemplu. o fală sau o simţire. fie ea turcită. cînd vorbeşte de neam şi s-a născut cu el. Probabil. Ca şi orice altă limbă. 107]. unde se vorbeşte moldoveneşte” [Russo: 1989. în Spania. grecită. Al. 281]. limba poetică a lui V. T. precum moldovenii şi valahii nu mai erau vechii romani. cum ar dori partizanii neologismului?” [Maiorescu. Şi. Russo lui M. franţuzită şi slavonită. În legătură cu acest moment. Russo a manifestat un interes constant pentru diverse aspecte ale limbii române literare. ce nu îmbogăţesc cu nimic limba literară: „Munceşte-ţi pana şi pune o zăbală străinismului…[care] începe de o vreme şi subt toate chipurile a ne înăduşi”. 185]. vom avea şi o limbă cu adevărat literară. şi tradiţiile ideii naţionale trăitoare la noi ce îşi au perechea în unele din ţările citate” [Ibidem. influenţat de Cugetările lui Al. Dar. dimpotrivă. Numai în felul acesta. democratizarea ei şi. obştea cea nepoliglotă. ca să poată bieţii oameni avea o legătură. Russo şi în intenţia de a lua atitudine faţă de valul de neologisme ce invadau limba română. Astfel. Al. scria Al. de originalitatea” ei de a desemna realitatea etc. un locuşor pe pămîntul moldovenesc. astfel numea Al. 85]. În acelaşi timp. Acest idiom însă nu mai era limba latină. o dată cu întemeierea domniilor în Valahia şi în Moldova. „Literatură a patosului”. dacă am înlocui expresia neagra veşnicie din vorbirea obişnuită prin neagra eternitate sau stea iubită prin stea amată. de „colaborarea” ei cu alte limbi. sfătuindu-l ca ziarul „să scrie pentru obşte. dialectul se întăreşte. e o limbă nepieritoare şi cu anevoie de a stîrpi” [ibidem. Al. şi în fiecare cuvînt stă o tradiţie istorică. de rînd cu celelalte limbi de cultură din Europa. Maiorescu scria: „Ce ar deveni. vom rămîne în patosul unde ne găsim (adică la anul 1855)” [Russo: 1998. Alecsandri. 98]. Russo 204 . 99]. nefranţuzcă. de felul de a fi al poporului care o vorbeşte. nelatină. dar se găsesc în limbile noastre. Russo. limba română are un specific al ei – specific determinat de originea ei. după părerea lui Al. Normele literare ale limbii. el respinge categoric „străinismele”. de patrie. totodată. şi o literatură cu adevărat naţională. care s-a format din amestecarea elementului de baştină cu alte popoare: „dovadă că limba nu este latină stau: ţesătura şi cuvintele cele numeroase care lipsesc în latină. Kogălniceanu. cînd spune de trecut. „logicii” ei. dacă „vom alerga după visurile pedanţilor. ci un popor nou. Russo menţiona cu deplină încredere: „O limbă. Acelaşi detaliu aveau să-l confirme şi interogaţiile retorice: „Scoate din limba românească ramurile străine…Unde e limba…unde e originalitatea ei?” [ibidem. trebuie să corespundă întru totul normelor intrinsece ale limbii. în Grecia mare) era utilizat multă vreme numai în viaţa casnică şi în relaţiile private. Russo va interveni autoritar în discuţiile despre utilizarea împrumuturilor. în Italia. transformîndu-se treptat în limbă. începe a fi folosit în actele publice. o durere.

după părerea lui Şt. Al. „în forme”. care se străduiau să reducă limba literară. „caracterul pămîntului” [Ibidem. 46]. ele se „naţionalizează”. Russo scria: „Adevărat. al literaturii pedante în „condei”. O astfel de literatură. odată statornicite. 43]. Astfel. 21]. ne dă tot românismul cărţilor bisericeşti şi al cronicarilor. iar. el arăta că principala greşeală a acestora consta anume în faptul că ei prefăcuseră neologizarea într-un mijloc de îmbogăţire a limbii. În plus. Ţâra. copiază întru totul limba populară. Departe de a nega necesitatea în utilizarea neologismelor. 87]. Russo în manieră cronicărească. spre deosebire de teoreticienii neologişti-purişti. literatura aceasta nu are rădăcină. care „din pricina neştiinţei limbii şi a tradiţiilor părinteşti” [Ibidem. neţinută în seamă de şcoale. „îneacă şi omoară în ţările române închipuirea sub o r i d i c o l ă i n g e n i o z i t a t e a cuvintelor” [Ibidem. „în idei”. Russo era de părerea că stabilirea normelor literare ale limbii trebuie să se întemeieze pe concepţia raţională a dezvoltării ei. ca Al. [Munteanu. Declarînd o luptă neîmpăcată pedanţilor neologişti. şi ideile nouă au nevoie de cuvinte nouă” [Ibidem. filomela este cuvînt poetic. Russo considera justificat că încetăţenirea în limba română a neologismelor de origine străină presupune adaptarea lor la specificul fonetico-morfologic al limbii noastre. Russo să ia atitudine faţă de creaţia unor confraţi de condei. El a relevat marele rol al împrumuturilor neologice în procesul de îmbogăţire şi de perfecţionare a limbii naţionale literare. azura îi frumos. pe bunul-simţ. Russo privea schimbările în limbă „ca un axiom ce nu are nevoie de demonstrare”. Al. al stilului „manierat”. coborînd-o la nivelul intelectual al 205 .literatura cosmopolită şi antirealistă creată pe la mijlocul secolului al XIX-lea de către apologeţii sistemelor purist-neologiste. În acelaşi timp. scria Al. zise astăzi balade. geniul. Al. în acest context. nici dă roadă” [Ibidem. 21-22]. astă tradiţie pe care este zidită naţionalitatea română împrăştiată într-o minunată asemănare şi unire pe toate laturile româneşti. 11]. 47]. Al. „îmbrăcînd” cum zicea el. 218] în următorul pasaj „Tradiţia orală a neamului nostru cuprinsă în cîntecele vechi. deşi neinteligibili orfei” [Ibidem. detestînd verbalismul şi retorismul creaţiilor literare ale lui Heliade Rădulescu şi ale discipolilor săi. Al. sau pentru că sîntem încă prea barbari şi nedemni de lirele acestor armonioşi. al „pretenţiozităţii”. 43]. vine din pricina neştiinţei limbii şi a tradiţiilor părinteşti. propovăduitori ai „norodniciei mojiceşti” false. Era şi de aşteptat. inspiraţia şi filomela cu suavele ei modulaţii plîngeferi nu ne încîntă sau pentru că sînt străine. într-un scop în sine. orizonul nu-i slut […] Dar ce folos! limbajul. iar nu române. rătăciţi „în întreitul pedantism al formei cuvintelor şi momiţăriei străinilor” [Ibidem. Munteanu. Fundamentarea populară a limbii literare o găsim exprimată. Astă tradiţie orală. care „îneacă şi omoară în ţările româneşti dezvoltarea spiritului şi a închipuirii. pe dreapta judecată şi evitarea oricăror exagerări. deoarece “nevoile nouă cer mijloace nouă. iar nicicum românismul nou. Teoreticianul „României literare” era un adversar hotărît al „artificialităţii de stil”. e limba” [Russo: 1998. Russo ironiza şi pe vulgarizatorii limbii.

exprimată în fapt prin publicarea pentru prima oară a doinelor şi cîntecelor bătrîneşti. 22]. Russo va consemna programatic: „Cînd românii vor întorloca o societate serioasă. V.omului fără cultură. starea actuală de lucruri din domeniul limbii – fapt ce actualizează profeţia alecsandriană: „Numele lui Alecu Russo creşte cu timpul şi va străluci glorios” [Alecsandri. indigenate. Alecsandri. eşti tentat să afirmi că ostaşul propăşirii a anticipat. „Cine au intrat la vorbă frăţeşte cu locuitorul de la cîmp şi nu s-au mirat de ideile. de giudecăţile lui şi nu au găsit o mare plăcere a asculta vorba lui împodobită cu figuri originale?”. simplă. Russo. fapt care trebuie să fie principiul de călăuză şi al limbii noastre literare contemporane. 411]. Departe de a efectua o „inventariere” exhaustivă a diversităţii reflecţiilor lingvistice ale lui Al. 91]. Vasile Alecsandri şi curentul istoric-popular Chiar de la începutul activităţii sale. se întreabă V. Al. de consecinţele nefaste ale acţiunilor „pedanţilor” în acest proces. dînd apoi o serie de exemple din vorbirea populară. ca are maţe pestriţe (pentru un om rău). spre aşezarea şi dezbaterea chestiunilor limbii. totuşi. a condiţionat şi admiraţia lui faţă de limba acestor producţii. Viziunea lui Al. că nimica nu omoară pedantismul ca o carte frumoasă. iar pe de altă parte. dar după duhul istoriei şi al originilor neamului. el respingea cu tărie toate încercările acestora de a introduce în circulaţia literară diferite forme agramate. pe de o parte. Nu poate fi acceptată nici gramatica actuală. Fiind conştient. hiere pentru fiere. pşene în loc de pesemne etc. e bun ca sînul mamei (pentru un om bun) etc. Admiraţia sa faţă de literatura populară. cînd se va aşeza sintaxa şi ortografia nu după placul fieştecărui. dar totdeauna împoncişătoare [= contrare] realităţii” [Ibidem]. pe care unii o mai confundă cu graiul. primitive sau schimonosite ale unor cuvinte şi expresii de tipul şeapă în loc de ceapă. deoarece ea „nu dă extrasul limbii vii. atunci literatura îşi va lua zborul şi va fi expresia neamului […] În acea zi pedanţii se vor şterge ca umbrele. [Apud Iliaşenco. de misiunea scriitorului în procesul de dezvoltare a limbii naţionale şi de faptul că literatura trebuie să fie „expresie a neamului”. ci produce teorii ingenioase cîteodată. de gust şi de idei” [Ibidem. în mod firesc. Alecsandri a stat în primele rînduri ale acelora care luptau pentru o limbă literară bazată pe limba vie a poporului. 206 . cînd societatea aceea va încheia jurnal de toate cuvintele primite. Russo referitoare la valorificarea trecutului şi a limbii populare capătă o importanţă deosebită la etapa contemporană. Ca şi comilitonii săi. la multe capitole. lepădate. 101]. Deşi era ferm convins că acestea sînt izvorul principal de îmbogăţire a limbii române literare. sintetizînd cele spuse. [ibidem. el nu considera totuşi ca operele scrise să îmbrace cu totul mantaua limbii populare. cînd vor pune pe izvod tot ce au. înnoite sau învechite din ţările unde se vorbeşte româneşte.

care abandonează genul poeziei romantice la modă. şi-mi făgăduii cu tot dinadinsul să las la o parte încercările mele de versificaţie franceză şi să-mi urmez calea ce-mi croisem singur în domeniul adevăratei poezii româneşti” [Nicolescu. au fost. în comedii şi vodeviluri. care aveau să intre mai tîrziu în culegerile amintite. Nu vom stărui aspra entuziasmului cu care bardul de la Mirceşti a întîmpinat poezia populară şi nici asupra evenimentului pe care l-a reprezentat pentru literatura română publicarea celor două volume de Poezii poporale (1852-1853). Heliade sau Al. El a contribuit pe altă cale. inclusiv încercările scrise în limba franceză. Dezvoltarea ştiinţei. indirectă. 1965. mai ales prin piesele de teatru Rusaliile în satul lui Cremine (1840). ca I. cum aflăm din povestirea O plimbare la munţi (1844). 207 . Bucureşti. gramatică. Chiriţa în Iaşi (1850) ş. de la heliadism la latinism şi de la galomanie la „ciunism”. 8]. ca Istoria unui galbăn etc. Timp de 10 ani a cules cîntece. Doina. Pornindu-se de la această premisă generală absolut justă. Ţâra. în scrisori. 119-120]. au făcut obiectul satirei lui. Russo.17 Aşadar. Problema perfecţionării lexicului era extrem de acută. Iorgu de la Sadagura (1844). în general. iar autenticitatea ei era garantată de însuşirea unei anumite modalităţi de construcţie şi expresie specifică poeziei populare [Munteanu. Opere I. şi incidental.Cea dintîi victorie de prestigiu a limbii populare şi a creaţiilor populare în sensul dorit de Dacia literară se realizează prin opera poetică a lui V. improvizai cele mai bune poezii ale mele: Baba-Cloanţa. o tribună pentru problemele limbii. izvorîtă din 17 Vasile Alecsandri. Revelaţia folclorului a avut-o poetul prin 1843. Alecsandri însă nu a fost un teoretician al limbii literare.. a feluritor genuri literare. Întîlnirea cu folclorul a produs o schimbare şi în privinţa gustului literar al poetului. Apariţia lor a avut un răsunet deosebit şi general. legende. toată evoluţia societăţii. Activitatea lui intensă pentru perfecţionarea limbii literare se manifestă şi prin faptul că paginile revistei România literară (1855). cerea îmbogăţirea lexicului cu elemente noi şi perfecţionarea celor existente. Alecsandri privesc trei domenii esenţiale: lexic. ortografie. de fapt. în care şi-a expus concepţia progresistă şi Al. poetul avea conştiinţa că a descoperi drumul spre poezia românească autentică. tipărindu-şi Cugetările. strigături. în gramatica tipărită la Paris în 1863 şi în discursurile rostite la Academie. toate curentele filozofice. Preocupările lingvistice ale lui V. Russo. la promovarea ideii de apărare a bazei populare şi de cultivare a limbii prin scrierile sale. Ne-o spune el însuşi mai tîrziu: „Atunci scrisei sau. publicate în presa timpului. Strunga. Alecsandri se manifestă direct în articole speciale. Alecsandri. mai bine zis. În Dicţionar grotesc. V. redactată de el. în unele scrieri în proză. Activitatea lingvistică a lui V.a.

al treilea născocea tot felul de cuvinte „pentru a-i păstra firea” şi toţi împreună contribuiau la stagnarea limbii. 1869. împotriva tuturor încercărilor de a o stîlci prin introducerea a tot felul de cuvinte născocite. prin articole lingvistice speciale. T. III. România literară. animă. întitulîndu-şi astfel şi articolul din Convorbiri literare [Apud Iliaşenco. Referitor la cuvîntul resbel pentru război. este firesc ca acei literaţi care aveau bunul simţ al limbii. Alecsandri scrie: „Ostaşii lui Ştefan şi Mihai erau războinici (vezi cronicele vechi). introdus de latinişti. 23]. dar a izbutit numai a naşte o stahie epistolară” [Idem]. Cu multă vervă satirică îşi exprimă el indignarea de faptul publicării dicţionarului lui A. Massim. Corpul medical a declarat că această boală este din aceeaşi categorie ca holera-morbus. Ostaşii vechi se răsboiau ca nişte lei.m. la groapa cu gunoi a istoriei.d. care ajunge uneori la satiră muşcătoare. În această situaţie. ca un balast netrebnic. Prin asemenea scrisoare.a. zice V. „autorul a vrut să zică frumoase lucruri şi să exprime poetice idei. 208 . Alecsandri într-un articol-scrisoare. V. Laurian şi A. dacă ar lua parte la dînsa modernii resbelnici. Dicţionar grotesc //Convorbiri literarer. fiind îmbuibat cu tot felul de expresii. Multe cuvinte înregistrate de dicţionarul lui Laurian şi Massim au fost aruncate. vorbeşte V.. pedanticeşte grăind?. Alecsandri. Alecsandri încearcă să formeze adjectivele respective morbos. Prin urmare. am considerăciune. El a scris cîteva articole speciale privitoare la lexic. ba o împingeau cu cîteva secole înapoi. Alecsandri a luptat activ. 24]. alţii căutau s-o apropie de limba italiană. să se ridice împotriva exagerărilor de tot felul. După cum observăm.” [Ibidem. ca pedanto-morbus etc. bătălia de la Răsboieni ar trebui să se numească bătălia de la Resbeleni. pentru o limbă literară armonioasă. chiar fără a fi teoreticieni. conduşi de resbel pentru a ce.. p. Alecsandri. 18 V. fără nici o bază în limba poporului şi fără nici o trebuinţă la exprimarea ideilor şi noţiunilor noi.a. Un model de lexic grotesc prezintă V. ca: amoare. Printre aceştia a fost şi V. Ce vor face ostaşii noi. pe care-l numeşte „un dicţionar grotesc”. ostaşii de acum cată să fie resbelnici după botezul pedanţilor. Alecsandri. beléţă s. Unii căutau să ducă limba spre latinizare. s-a ajuns însă la o „babilonie” lexicală. În acelaşi ton ironic. Alecsandri. Alecsandri şi despre alte cuvinte introduse în dicţionar.. dragoste şi grijă pentru soarta ei. gata spre serviciune ş. Proh pudor”18. publicat în România literară. tipărite în revistele Convorbiri literare. de la care V. morboşi. cum zicea V. observînd cu multă ironie: „Noua boală inventată şi răspîndită între români de acei ce pretind a lucra la înaintarea neamului românesc. V. ca: infelicitatea m-au vetat de a vă revede. Stilul acestei scrisori este numit de poet „balmuş literar”. Astfel este substantivul morb pentru boală. 308. morboasă.necesităţile istorice ale dezvoltării limbii.

dînd dovadă de mult spirit de observaţie. în rîs. pentru că felulde a vorbir. în capitolul Elemente latine.. care începuse.Dar ian întrebă pe croitorii lor (acelor cuvinte) dacă înţeleg cuvintele teşmecherii şi haram şi vezi ce ţi-ar răspunde: nu te capisc sau nu te cumprind. 26-32. admiterea unui jargon artificial ori împestriţarea cu străinisme sînt strîns legate cu mentalitatea omului. dar şi la istoria unor cuvinte existente în limbă. 19 A. şi care provine din latinescul lenis. iar femeile. lenitus. prezentînd peste 200 de cuvinte întîlnite în limba lui Rabelais. Cele mai multe din cuvintele menţionate de V. Alecsandri merită o cercetare filologică. Alecsandri nu uită niciodată să biciuiască pe făuritorii de limbă artificială. V. la care Paraua întreabă. V. Principalul fapt care vrem să-l subliniem aici este că V. întîlnit încă la Molier. Apărătorul vechiului regim trebuia să vorbească limba veche a clasei boiereşti. şi pe stricătorii de limbă. Alecsandri sînt descrise în Dicţionarul etimologic al lui Cihac. amiratore dela prestidigitazione.Problema lexicului este tratată de V. el îl numeşte.. 101]. lentus. totodată.] Latinistul trebuia să fie democrat şi democratul latinist. cupa cu corespondentul vechi francez coupe şi cope. 1876. cu apucăturile lui. Cihac dă o lămurire justă existenţei în limba română a unor cuvinte corespunzătoare celor întrebuinţate în franceza veche. şi anume prin „legătura de comunitate a originii limbilor romanice”19 [ Apud Iliaşenco. de curînd. ce se descopere acum la Bucureşti. lenire. ca: a alinta – care corespunde vechiului francez alinter. Heliade. 10. V. În Istoria unui galbîn. 25]. Alecsandri a criticat.. probleme de lingvistică comparată. Cînd Galbînul vorbeşte de Heliade. Cihac. pp. Şi nici nu se putea altfel. Prin acest articol. Cihac.. Despre cîteba cuvinte din Rabelais // Convorbiri literare. la îmbogăţirea lui. el subliniază că observaţiile lui V. 209 . primele primitoare de civilizaţie. să „plănuiască” o nouă limbă. Într-un articol Despre cîteva cuvinte din Rabelais. Alecsandri şi în articolul Din albumul unui bibliofil. boldind ochii: – Ce cuvinte sînt acestea? Galbînul: – Aceste sînt cîteva cuvinte dintr-o limbă nouă românească. nr. provenit de la latinescul cupa şi multe altele. care a fost reluată de filologul A. el îl atacă chiar pe I. cu modul său de a se comporta în diferite împrejurări. dispărute apoi din limba franceză. A. o românească franţuzită” [Ibrăileanu. „Acel care dispreţuia starea din acea vreme şi vroia să reformeze totul trebuia să reformeze şi limba [. Ridicularizînd tendinţele sociale. Alecsandri pune o problemă lexicologică mai largă. Alecsandri a pus unele probleme lingvistice cu referire nu numai la lexicul timpului său. corespondentele lor fiind păstrate în limba română.

acestea stîrnind în sufletul domnului Charl nu numai amărăciune. public. De aici bestie incapace. dar şi dispreţ [Coroban. Gahiţa Romarinovici etc. La cuvîntul baie se dă varianta feredeu. Antipatia lui Alecsandri este mai mare însă pentru latinişti.. ca Iorgu de la Sadagura. El a fixat şi cuvinte pe care le credea necesare limbii române. Părerile sale privitoare la lexic V. El s-a răzbunat pe latinişti prin Ianus Galuscus.Şi-ntr-adevăr. precede d’une apercu historique sur la langue roumaine par A. Alecsandri a avut meritul de a face prin opera sa critică un mare serviciu limbii româneşti” [Ibidem. pe lîngă mania celor care vroiau să arate învăţaţi de a întrebuinţa cuvinte franţuzeşti mai era şi o întrebuinţare exagerată. V.. fie ele cuvinte din limba vorbită. Chiriţa traduce cuvînt cu cuvînt expresiile idiomatice româneşti în franceză. sau ţi s-o înflăcărat imaginaciunea sau emociuni şi alte expresii. de florile cucului – pour les fleurs de coucou. Cuvintele pe care V.a. ele se croiau la Bucureşti şi erau combătute în Moldova. publiez. a se deranjarisi este înţeles ca a se rînjarisi (a se rînji) ş. Alecsandri le foloseşte personal şi le propune pentru întrebuinţare se dau în Gramatica21 lui la rubricile Vocabularul şi Dialoguri. Se ştie cu cîtă greutate cuvintele franţuzeşti au fost „puse pe calupul” limbii române. Cucoana Chiriţa. Neologismele se asociază în mintea ei cu cuvintele neaoşe din viaţa satului. În vocabularul prezentat de Alecsandri.Şi desigur. vorbeşte în limba croită de filologi. care exclamă: – Domnule. Aşa. Acrostihescu. am ascultat toate aberăciunile cîte le-ai debitat fraţilor români şi fac aici declărăciune că eşti un perturbator. intrarea şi fără bilet de legitimaţie. Alecsandri le-a expus nu numai prin ironizarea cuvintelor străine limbii. Loja de la teatru devine pentru ea lozniţă. ridicularizîndu-l în diferite tipuri. dar se mai întrebuinţează şi ianuar. nevinovată: „invadarea cuvintelor netrebuitoare pe lîngă cele trebuitoare. unde spiritul critic s-a trezit de la începutul culturii din veacul al XIX-lea” [Idem]. „cînd limbile româneşti nu se croiau peste munţi (ca la T. Maiorescu). Paris. Cucoana Chiriţa este ridicolă nu numai în concepţiile ei. ea le schimonoseşte. Mircesco. panglice. ca scriitor lipsit de talent de la începutul literaturii veacului al XIX-lea. pentru verbul publier a fost ezitare între publicarisesc. pe care îi zugrăveşte cu mai mult umor. cordele. Alecsandri a combătut franţuzismul. fie neologisme. dar şi în vorbire. publiciuesc. 102]. Grammaire de la langue roumaine par V. Alecsandri. În poezia lui V. luna ianuarie este numită ghenar. De exemplu: dobă de carte – tambour d’instruction. 126]. Oricum. Ubicini. Dorind să însuşească în grabă cuvinte fără a cunoaşte noţiunile. dantele are sinonimele horbote. publicăluiesc20. aproape fiecare cuvînt are cel puţin un sinonim: a promite – Se mai simte încă influenţa greacă asupra limbii române. 1863 21 20 210 . graţie îmbulzelii.

mîndru – fudul. nu înţelege româneasca de astăzi. „Muza” aceasta e cucoana Caliopi Busuioc. era un gerg hibrid. sub domniile străine. Faptul că V. În Scrisoarea a XXXII-a ne spune că limba. Anume din seria epistolară a lui C. avut – bogat.. ca să înţelegi pre a noastră. C. naive. ingrat – nerecunoscător etc. Ele stau însă sub semnul unei epoci care le-a generat într-o vreme cînd istoria limbii artistice şi tradiţia literaturii beletristice numărau puţine decenii. deseori. cînd pune în gura unui ţăran. Alecsandri. a spera – a nădăjdui. Russo şi ilustrată prin scrisul lor mai întîi de C. s-a corupt şi ea: „Nu mai era acum limba lui Dositeu şi a lui Cantemir.. fundamentată teoretic de Al. necesitatea selecţionării lor. a invita – a pofti. Accente ale curentului istoric-popular în operele lui C. literară şi socială a concentrat-o în Muza de la Burdujăni. Întreaga sa critică lingvistică. inovaţia pripită. Odobescu Limba română literară va merge pe drumul deschis de noua orientare iniţiată de curentul istoric-popular. după ce „lipsiră zicerile turco-greco-slave. că dacă n-a învăţa franţuzeşte şi latineşte. care face versuri ca acestea: „Azi cu o petiţiune M-adresai către Amor Şi-l rugai cu-ncordăciune Să astîmpere-al meu dor 211 .”. mondenă şi excesele celor ce voiau să înstrăineze limba de graiul popular s-au acoperit de ridicol. poetul vedea înnoirea în materie de limbă nu în moda franţuzită a vremii. ca să înveţe nemţeşte. Odobescu. a ordona – a porunci.” Aceeaşi atitudine critică o are şi faţă de literatura vremii. Spirit inovator.a făgădui. Alecsandri. următoarele vorbe pline de înţeles: „– Pe unul am să-l dau la şcoală la Iaşi. dobîndind accente particulare. Ea se prelungeşte prin Al. vezi d-ta. El preferă pe Dosoftei maculaturii literare din timpul său (Scrisorile XVII şi XXXII). da. Dar. – Dar româneşte nu? – Ba şi româneşte. Prin activitatea lui V. Acum trebuie să ştii multe limbi. a fi biruitor – a fi învingător. Negruzzi putem cunoaşte ideile sale despre limbă şi literatură. amestecat cu ziceri turcogrece etc. Negruzzi şi Al. care vroia să-şi dea copilul la şcoală. culpabil – vinovat. franţuzeşte şi latineşte. se introduseră cele latino-franco-italiene”. Mijloacele lingvistice ale satirei folosite de autorul Chiriţei la Iaşi ne par astăzi facile şi. şi nici în reformele radicale care ameninţau să altereze şi să falsifice o limbă ale cărei energii şi a cărei frumuseţe el le descoperise în cîntece vechi. nici a cărţilor bisericeşti. Negruzzi şi-a expus părerile în multe articole adunate în Scrisorile sale. Alecsandri prezintă pentru un cuvînt din limba franceză mai multe corespondente româneşti subliniază necesitatea alegerii cuvintelor celor mai potrivite. Iar în Scrisoarea a XXV-a îşi bate joc cu mult spirit de mania latinistă şi franţuzită. o fată bătrînă. Negruzzi şi V.

ş-atunci aş putea suferi viderea dumitale. trebuia urmărită simplificarea sistemului gramatical şi ortografic al limbii. cum. Considerîndu-se o femeie modernă. 80]. „zi vi der Şiller vi der Ghete”: „– Ghete! Şiller!. am putea spune. într-o bună măsură. scopul ni-l spune autorul însuşi într-o notă de la sfîrşitul piesei: „Noi am fost zis – nu ne mai aducem aminte unde – că sînt mulţi care schingiuesc şi sfîşie frumoasa noastră limbă şi în loc de creatori se fac croitori şi croitori răi.” Caliopi Busuioc e o femeie „romanţoasă”. ea îl sfătuieşte pe bătrînul său amorez: „. a întregii literaturi mai vechi româneşti [Ibrăileanu:1984. ci şi satirizarea ridicolului izvorît din amestecul fanariotismului pămîntean cu civilizaţia apuseană neasimilată. De ce scriitorii secolului al XIX-lea.Te îndură. reforma produsă de Heliade. ca şi cucoana Chiriţa ori Gahiţa Rozmarinovici ale lui Alecsandri. pentru a le zugrăvi. În locul nădragilor acelor roşi. crezînd că facem un bine. Odată cu acest proces.. dorită încă de pe vremea lui Simion Ştefan.e întreaga operă a lui Alecsandri. „Caliopi Busuioc. ci curat tezistă. Asta ne-a îndemnat a compune această comedie. cerule! mă sparii”. să pui un pantalon elegant. Acestor necesităţi le răspundea. comprinzi.. Alecsandri – pe Gahiţa Rozmarinovici. căci această bucată e nu numai tendenţioasă. botine de glanţ. cînd acesta îi spune că doreşte o femeie „care să facă la mine poezii”. neînvingibilă. Negruzzi această farsă. crearea a ceea ce C. fiind influenţată de toate maniile lingvistice ale vremii (pusăciune. arătînd ridicolul unor asemine neologişti. înnoirea lexicului. Un scriitor de talia lui Negruzzi nu putea ignora importanţa tezelor scriitorului muntean. au ales. sînt „Ziţele” epocii de la 1848” [Ibidem. atunci cînd au vrut să ridicularizeze mania civilizaţiei. 81].. falsului pretendent. baron! Feblele mele talente cum vor răspunde la aşteptarea dumitale?” Caliopi Busuioc strică limba..” Muza de la Burdujăni conţine nu numai ridicularizarea maniei lingvistice.. atăşăciune etc. Ce nume înalte ai rostit.). o. care răspune baronului Flaimuc. cucoana Chiriţa etc. 212 . Negruzzi numea un „stil mai potrivit cu civilizaţia veacului nostru”. „Scopul pentru care a scris C. femeile? Însuşi Negruzzi răspunde la această întrebare în felul următor: el a vrut să ridicularizeze pe „croitorii” de limbă şi a ales o femeie. un bonjur făcut după jurnal ca toată lumea bine educată. mitropolitul Ardealului. fără a neglija îmbogăţirea. dar în halul acesta.să te îmbraci după modă.. zeu de foc! De nu vrei protestăciune Să întind în orice loc. Una din problemele capitale ale limbii în acea epocă era cerinţa unificării ei.

de bîntuirile ţerii şi am venit s-o mîntui. Destul. – Să nu bănuieşti Măria ta. de iznoavă înseamnă din nou. deopotrivă. ţeara este liniştită. Povestirea istorică se impune prin dinamism şi concentrarea mijloacelor limbii. vedem că moşia noastră a să cadă de iznoavă în călcarea păgînilor. silindu-se a zîmbi. – Bine-aţi venit. Culoarea locală şi forţa conflictului între eroii epocii sînt sugerate prin cuvinte. Din punctul de vedere al rolului scriitorului în selecţionarea şi organizarea elementelor limbii. Acţiunea situată pe la mijlocul veacului al XVI-lea trebuie redată prin mijloace expresive potrivite. nuvela Alexandru Lăpuşneanul e cel mai interesant document literar din prima jumătate a secolului al XlX-lea. Sosirea noului domn e primită cu răceală de boieri. de nu vrea să fac din ciolanele lui surle şi din pielea lui căptuşeală dobelorâ mele. al stărilor sufleteşti descrise. Cînd astă negură de turci va prăda şi va pustii ţeara. C. expresii şi construcţii luate din fondul istoric al limbii: „– Cu voia Măriei tale.. La apariţia ei. urmă Alexandru. Negruzzi apare aici mai ales în : a) adaptarea mijloacelor limbii la specificul mediului. se închinară pînă la pămînt. celui ce v-au trimes = celui ce v-a trimis. dar au venit vremea să vă mulg şi eu pre voi. Negruzzi a ilustrat atît capacitatea expresivă a limbii literare. boieri! zise acesta. apoi construcţii vechi (unele păstrate în graiul regional de azi): a să cadă = va cădea. Voi mulgeţi laptele ţării. cititorii au recunoscut în autorul ei un prozator de mîna întîi. răspunseră boierii. nu cu banii ţăranilor pre care-i jupiţi voi. fără a-i săruta poala după obicei. cît şi posibilităţile care modelează materialul limbii după cerinţele conţinutului. – Să fii Măria ta sănătos. Construcţii şi cuvinte amintind de cronicari se pot întîlni des aici. eroii apar vii sub ochii noştri: „Apropiindu-se de Alexandru Vodă. boieri! Întoarceţi-vă şi spuneţi celui ce v-au trimes să se ferească să nu dau peste el. zise Motoc.În nuvela Alexandru Lăpuşneanul. pe ce vei domni = peste ce. scriitorii şi. şi poate că Măria ta ai auzit 213 . pe ce vei domni Măria Ta ? – Şi cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgîni ce aduci cu Măria ta ? adăugi Spancioc – Cu averile voastre. dar straturile lexicale atît de variate în această nuvelă nu stînjenesc înţelegerea textului. b) sinteza elementelor expresive şi dozarea particularităţilor arhaice şi regionale. al personajelor. Originalitatea creaţiei lui C. Cititorul nu are nevoie de glosar ca să poată urmări pe povestitor. zise Stroici. au venit vremea = a venit vremea. Puternic reliefată e ciocnirea dintre cele două tabere. Am auzit. . În pasajul citat: moşie e explicat chiar de autor (ediţia 1857) prin patrie. ştiu că ţeara m-aşteaptă cu bucurie..

construită prin subordonare. Aspectul dramatic reiese astfel mai pregnant. iar fraza devine scurtă. ce nu are nimica s-o umbrească” etc. căci aşa este obiceiul norodului nostru. Orice „adaos prisoselnic”. despre care vorbea în alt loc. ca să fixeze liniile mari ale epocii istorice. dar nu avem impresia că autorul dibuieşte în căutarea unor formule artistice. Se vede că. 148]. formează un întreg indivizibil. Negruzzi foloseşte un singur alineat. Lăpuşneanul. într-o situaţie similară. Prima frază a nuvelei e caracteristică în această privinţă: într-o înlănţuire de subordonate se prezintă succint o bogăţie de fapte istorice privind trei domnitori din trecutul Moldovei: Eraclid. stilul uneori discontinuu ajungînd chiar la izolarea părţilor frazei. caracteristice analizei psihologice. Sîntem la începutul literaturii moderne. după normele tradiţionale ale gramaticii. vocabularul e nou. acest cap d-operă de stil energic şi pictură dramatică” (Introducere la ediţia din 1872) [apud Bulgăr. Stările psihologice în care domină pasiunile violente sînt construite într-un pitoresc amestec de elemente vechi şi de neologisme necesare pentru fixarea nuanţelor afective. şi Măria ta să te întorci înapoi ca. – Dacă voi nu mă vreţi. Pentru aceea obştia ne-a trimes pre noi să-ţi spunem că norodul nu te vrea. a fost eliminat. Aceste calităţi fundamenâtale l-au făcut pe Alecsandri să caracterizeze nuvela astfel: „Alexandru Lăpuşneanul. Cu totul altceva se întîmplă cînd autorul descrie mediul sau amănuntele acţiunii. remarcabilă e concentrarea frazei.. valabile. să facă din ţînţar armăsar. ori fără voia voastră. expresive. care. ca floarea espusa arşiţii soarelui.. În analiza psihologică. cînd prezintă portretul doamnei Ruxanda. e potrivita descrierii. Ca stil. Fraza amplă. cu puţine particularităţi lingvistice. din punctul de vedere al exprimării. a căruia ochi scînteiară ca un fulger. era tristă şi tînjitoare. autorul s-a situat la nivelul limbii literare moderne: au dispărut formele regionale ca: nu te vre etc. nici te iubeşte. Îmbogăţirea vocabularului se vede mai ales din utilizarea neologismelor şi a termenilor vechi în procesul zugrăvirii artistice a realităţii. din care reţinem: „privise pe un frate lepadîndu-şi relegea. Să mă-ntorc ? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt! A! Nu mă vrea ţeara? Nu mă vreţi voi. Oricare alt scriitor ar fi dezvoltat într-un întins capitol evenimentele care au precedat venirea lui Lăpuşneanul. potrivit cu situaţia de tensiune sufletească a celor ce se înfruntă. uneori neaşteptat de nou. Precizia amănuntului vestimentar şi evocarea figurii ei curg într-o limbă domoală. nervoasă. spre deosebire de frazele scurte. eu vă vreau. răspunse Lăpuşneanul. dinamica dialogului. Tomşa. în fraze bogate. Citim astfel de îmbinări de cuvinte: „Ca să sece 214 .lucrurile precum nu sînt. şi voi merge ori cu voia. cum înţăleg ?” Caracterul voluntar şi despotic al lui Lapuşneanul apare viguros conturat în replici hotărîte.

dar inima ei ce se hrănea de dragoste nu putea via fără amor.. ea trebuia." (1838) S-ar putea cita numeroase alte pasaje în care folosirea neologismelor nu distonează cu tonul firesc al povestitorului inspirat din realităţile societăţii vechi ori moderne. ori albaştri. atribuirea unei funcţii metaforice proverbelor şi zicătorilor vechi (cum va face mai tîrziu. Elementele noi în limbă se văd la Negruzzi încă în primele lui bucăţi cum sînt cele grupate în ciclul Amintiri de juneţe.. precizie şi vigoare. de fapt. care reflectau noutăţile veacului şi influenţa literaturilor europene clasice. expresii şi cuvinte din care scriitorii cu dragoste de limbă au luat ceea ce le trebuia ca să exprime colorat şi plastic o idee. Şi de unde se stoarce acest nămol de aur? Din sudoarea poporului ce geme sub împilarea despotismului şi a aristocraţie” etc. un material nou în vocabularul limbii literare. pe această linie analistul modern. fie verzi. În citatele de mai sus : melancolie. Negruzzi a deschis calea pentru utilizarea tuturor mijloacelor existente la acea epocă în limbă. în mai mare măsură.pigmei degeneraţi.. psiholog în adevăratul înţeles al cuvîntului. care nu micşorează valoarea vechiului tezaur de forme. rămas din timpurile barbare. Ştiu că e o absurditate a se bate cineva pentru ochii unei actriţe. şi e o nebunie a căuta sfezile şi gîlcevile. – înnoirea continuă a construcţiei stilistice din rezervorul limbii populare şi din tezaurul istoric. adesea. uitîndu-mă la domnul acest care nu voia să se bată şi care aştepta un răspuns.influenţa boierilor şi să stîrpească cuiburile feudalităţii. [Zoe] se lăsă la o melancolie ce o făcu mai interesantă. Ion Creangă).simtiment de onor. boierii închinau şi urau pre domn cu vivate zgomotoase” etc. în scopul evocării sugestive. îi despuie de averi sub feluri de pretexte. nu numai al poporului. dar şi al cărturarilor vremii sale. cenzurează regionalismele şi formele artificiale care nu erau „potrivite pe tipul limbei”. lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care putea ademeni şi corumpe pre norod. a oamenilor şi mediului prin: – aplicarea unui criteriu estetic just de selecţionare şi de organizare a materialului limbii. reflexie..aste reflexii” ca altele. precise şi dinamice a acţiunii. Astfel construcţiile de mai sus: „Se lăsa la o melancolie ce o făcu mai interesantă. Fraza lui capătă originalitate. dacă nu voieşte a lasă o pată numelui său şi o ruşine familiei sale. În acelaşi timp: sfadă 215 .” (1828) Ştiu că duelul este un prejudeţ.duelul este un prejudeţ. să le parafrazeze. ţidulă vestitoare greşalei lui. absurditate. Făceam aste reflexii. „Amăgită în deznădejdea sa. stabilind legături interioare între fondul vechi şi noile achiziţii ale limbii. C. se conţin nuanţe pe care limba veche greu le-ar fi putut reda. fatal. influent de felul de a vorbi. – înseamnă. în acelaşi gen: „feluri de figuri fantastice să nu te ajungă intriga şi calomnia. sînt însă cazuri fatale cînd un om ce are cel mai mic simtiment de onor nu poate face altfel şi trebuie să se facă ucigaş sau jertfă.

– gîlceavă. neologismele. greu de înţeles. lexicul devine variat. Ca în nuvela care 1-a consacrat în 1840. moaşte. variantele : fie. a limbii scrierilor vechi. Noi nu ne împrumutăm cu cuvintele ce ne lipsesc. sau ca un Briareu îşi întinde braţele în toate părţile. precum un mare caleidoscop”. de unde sînt zicerile: om. Ne referim în special la Scrisoarea a XIX-a – Ochire retrospectivă şi la Scrisoarea a XXVI-a – Pelerinagiu. barbă. cînd au început a să cultiva. beat de vuiet. adesea. braţ. dinte. criteriul estetic se întăreşte şi formele neasimilate. rapida dispariţie a grecismelor şi a turcismelor. să ne întoarcem. limbă. cap. văzduh.a. ori. Va mai adaugă ca fieştecare limbă. publicate în diverse periodice. aer. sau. apă. vin. să ne înturnăm devin: cuvinte. culcat pe costişa lui ca să-şi odihnească mădularile cele de granit? Luat-ai seama atunci la o ceaţă ce vine şi se întinde ca un giulgiu mortuar piste vîrful turnurilor şi al clopotniţelor. atunci cînd întocmeşte volumul din 1857. timp. mînă. Un bogat material lingvistic poate ilustra felul cum Negruzzi a înţeles să contribuie. ilustrează principalele tendinţe în dezvoltarea limbii literare de pe la mijlocul veacului al XIX-lea: folosirea materialului limbii vorbite. ci le luăm ca o moştenire de la maica noastră (latina) şi ca o parte ce ni se cuvine de la surorile noastre”. masă. autorul. însemnînd feluri de figuri fantastice. Reminiscenţele lecturilor din cronicari se împletesc aici cu cele din lectura clasică antică. Scrisorile lui Negruzzi oferă imaginea desfăşurării mijloacelor lingvistice de care dispunea scriitorul pentru a reda plastic realităţile vieţii. care uneori. casă ş. Acestor conservatori pare să le răspundă scriitorul în aceste rînduri care reflectă concepţia autorilor clasici din acea vreme faţă de problemele îmbogăţirii şi cultivării limbii literare: „Cît pentru cuvintele streine ce el (traducătorul) au întrebuinţat în traducere. Atitudinea pozitivă faţă de neologisme şi faţă de stilul capodoperelor universale putea stîrni critici din partea partizanilor tradiţiei istorice. îmbogăţirea limbii literare prin introducerea neologismelor în legătură directă cu progresul culturii moderne şi. ceaţă grea ca somnul trădătorului şi rece ca mîna soartei. onor. relicvie. devin: invitat. de îl vor întreba de unde sînt zicerile aceste. clarum ). vreme. ochi. cinste. nas. ucigaş. spune-mi înturnatu-ţiai vederea de pe culmele învecinate pline de verdeaţă şi de bucurie asupra oraşului ce zace la picioarele tale. jertfă sînt toate necesare şi scriitorii nu s-au gîndit să le lepede de dragul noutăţilor. ca „sînt de acolo de unde este toată limba noastră. iau locul cuvintelor regionale ori vechi: poftit. În îndreptările pe care le aduce textelor. odată cu asta. în epoca maturităţii. sau s-au împrumutat de acolo de unde au văzut că este izvorul ştiinţelor şi a meşteşugurilor. ca un zeu. iar metafora însufleţită: chiar e forma veche a lui clar (din lat. se încolăceşte împregiurul oraşului. în aceste scrisori. În acelaşi timp. 216 . au avut trebuinţă de numiri nouă sau şi le-a făcut de sine. va răspunde ca un literat bărbat roman. urechi. făină. sînt corectate: rezoane. la evoluţia limbii: „în acel chiar-obscur priincios ochiului.

din cercetarea corecturilor prin care căuta să promoveze valorile sugestive ale cuvintelor şi expresiilor. Negruzzi (în epoca maturităţii.. fără a face abuz de elementele particulare ale graiului vechi ori regional. Negruzzi a renunţat la unele forme arhaice sau regionale şi s-a alăturat tendinţei de a fixa reguli gramaticale care să stea la temelia unui sistem logic. pentru că ai săi totdeauna l-au împilat: proţesele au ajuns.surugii care duceau caii. ceaţa grea ca somnul trădătorului şi rece ca mîna soartei. precum un mare caleidoscop. C. Scriitorul nu s-a ferit de influenţa neologismelor. împregiur. acest proiect. Mai devreme decît oricare scriitor moldovean. demoralizaseră ostile. spre sfîrşitul activităţii lui literare (Scrisoarea a XXII-a. al limbii literare. Din compararea variantelor. a limbilor străine... C. mădulari de granit. viguros. dar se introduseră cele latine-franco-italiene. nu onoare).priincios ochiului. acest drept. Şi cum exagerările se manifestau mai ales în curentele filologice şi în activitatea publicistică a unor gazetari improvizaţi. special contra abuzului de neologisme într-o epocă „în care traducătorii cădeau dintr-un exces în altul. odată cu alţi scriitori ai vremii. Principiul unităţii limbii scrise şi scopul cultivării ei treptate prin strădania scriitorilor l-au călăuzit în crearea unui instrument de comunicare limpede. Modelul de limbă literară pe care 1-a urmărit şi realizat într-un chip original C. Înaintea lui Kogălniceanu. a combătut lipsa criteriului logic şi estetic în folosirea limbii. familiar şi nou de atîtea ori.. mi-ar face onoare (nu onor. 1862) împotriva exagerării influenţelor din afară. concentrat. stabil.Totul e organizat cu o mînă de artist experimentat în fixarea nuanţelor expresive. asimilare şi şlefuire a materialului limbii naţionale. Alecsandri. s-a îndepărtat 217 .(nu agiuns). comparaţii care amintesc de arsenalul stilistic al romantismului: oraş. de la ai săi nu aşteptă vreun bine. treptat-treptat. care oglindesc o comunicativitate caldă şi o înţelegere adîncă a omului şi a vieţii. două luntre. luat-ai seama. cîmpul activităţii critice putea fi lărgit în multe direcţii.. modul just de îmbogăţire a limbii literare. Aspectele negative în mînuirea limbii sînt combătute cu spirit. Te am o columbelă Divină şi mult belă. ca un Briareu. Negruzzi e rodul unei pasionate munci de cunoaştere. căci în adevăr lipsiră zicerile turcogreco-slave. a apărut în urma unei continue selectări a elementelor şi a formelor limbii. deşi Alecsandri insistase pînă tîrziu să se scrie onor. C. prin creaţia lui artistică. mi-ar plăcea.. N-a admis însă nicăieri exagerările.. franţuziţi. al căror scris a contribuit la stîlcirea limbii scrise. beat de vuiet. largi perspective de folosire artistică a tezaurului limbii vechi şi a limbii populare.. Negruzzi a ilustrat concret. după 1840) scria: „Nenorocitele războaie ale lui Vasile Vodă slăbiseră ţara. Ne âtrezim cu poezii de felul acesta: Şarmantă damicelă Cu ochi ca de gazelă. inversiuni şi interogaţii retorice: inturnatu-ţi-ai vederea... a deschis. Stilul lui plastic şi dens. se poate vedea cum Negruzzi. Russo. Cu aceeaşi vervă satirică Negruzzi se ridică în ultima lui Scrisoare. culoarea locală apare în forme ca: piste.

Russo.. Şi tot atît de caracteristic e faptul că. E semnificativ faptul că publicaţia la care se adresează tînărul muntean Odobescu este această revistă critică din Iaşi.de regionalismele abundente la A. zice Al. sprintenă. Negruzzi. În cadrul acestei adunări. sînt caracterizate astfel: „. Rosetti. Autorii dicţionarului. de la început. cărţilor şcolare şi în genere scrisului românesc din Transilvania. ca membru al Academiei. 150]. prilejuite de împlinirea unui an de la înfiinţarea Societăţii Academice Române. noi scriem pentru cei de azi. Odobescu. adept al luptei pentru păstrarea unităţii de limbă – şi nu numai de limbă – a tuturor românilor. începută în 1871. A. Odobescu. 218 . Cipariu. polemică reluată şi dusă. scrie Al. în cadrul Academiei Române. dicţionarului lui Laurian şi Massim. pentru a da culoare naraţiunii. Odobescu ia parte. Al. cursivă. care erau impuse ziarelor. ci ai tuturor provinciilor locuite de români. Revista română. Odobescu. Lovinescu este cel dintîi dintre critici care dă o importanţă Scrisorilor lui C. care nu-şi putuse tipări opera întreagă. dar şi veşnicul zîmbet al spiritualului scriitor” [Lovinescu. cu larg ecou în epocă. România literară fiind nevoită să-şi suspende apariţia. Bolliac. împotriva latiniştilor prin repetatele critici ce aduce. A preluat cu măsură elementele arhaice. nu pun în dicţionar limba românească vorbită şi scrisă. fără întorsături căutate. fără icoane multe. o limbă cum li se părea lor că trebuie să se fi vorbit într-o epocă mai veche. oglindind cu lesniciune în cutele cuvintelor şi ideea dreaptă. Sion) la serbările de la Braşov ale Astrei. colaborator al României literare. Odobescu. produse de T. sînt aprobate regulile ortografice bazate pe principiul etimologic. „Iar ideea că acel dicţionar ar putea să pătrundă în tinerime şi că limba din el ar putea să devină limba urmaşilor îi provoacă o adevărată spaimă” [Ibrăileanu:1984. E. O personalitate care reprezintă cu adevărat spiritul critic în Muntenia este Al. pe care îl găsim. Adversar al etimologismului în genere. Asachi într-o bună parte a operei sale. în 1863. alături de alţi intelectuali din Principate (C. Odobescu e de părerea că o problemă atît de importantă cum era aceea a adoptării unei ortografii oficiale a limbii române trebuie dezbătută şi hotărîtă nu numai de reprezentanţii unei singure provincii. 321]. dar cu toate astea. urmarea Cugetărilor lui Al. Donici. G. după ce sînt analizate unele sau amintite altele. care.totul e scris într-o limbă fluidă. limpede. mai tîrziu. el publică. Al. n-a abuzat nici de neologisme. În iulie 1862. după 1870. Este cunoscută lupta lui Al. iar nu de dragul de a le reda viaţa apusă. nu fac din dicţionar „oglinda limbii din trecut pînă în prezent”. de la primii paşi pe care îi face în publicistică. Articolul referitor la adunarea Astrei marchează începutul polemicii autorului cu latiniştii. cu unele neologisme supărătoare. ci recomandă crearea unei limbi mai asemănătoare cu limba latină. cînd are revista sa. cum încerca Ch. şi nu pentru cei din trecut. cum face uneori C.. Dar.

înaltul for instituie o comisie care să revizuiască dicţionarul în discuţie.). precum şi ale lui Gr. Bariţiu. prezintă. să stea în atenţia celor însărcinaţi cu elaborarea dicţionarului limbii române: a) urmărirea cuvintelor în evoluţia lor istorică. Greceanu. R. De un mare efect. Odobescu critică vehement lucrarea. Gluma lui Odobescu a prins. M. cerînd colegilor s-o respingă. D. Sturza. Comisia. Urechia. A.. precum sînt. Cantemir ş. -nic etc. Al. Odobescu). vor învăţa dintr-însul acea limbă în care rolul predominator este dat numai cuvintelor şi formelor ce au găsit graţie dinaintea comisiunii (adică din partea autorilor dicţionarului) sau pe care dînsa le-a închipuit. pe care d-nii Laurian şi Massim le-au aruncat la gunoiul Glosariului. erau. Costin. 74-75]. 219 . Ionescu.a. prin Odobescu. desfăşurată în toate provinciile. de exemplu.. dicţionarul suscită dezbateri aprinse şi îndelungi în forul academic. „D-lui (adică Al. pentru a se putea studia cu înlesnire limba veche românească. N. În 1874. un raport în care se precizau cîteva principii de bază care trebuiau. D. V. precum şi alte traduceri tipărite în sec. se înspăimîntă la ideea că junele noastre generaţii. toate cuvintele. de asemenea. b) ilustrarea cuvintelor de uz curent prin citate din cei mai importanţi scriitori contemporani. a termenilor tehnici în meşteşugurile tradiţionale ale poporului român din toate provinciile. stîrnind haz în presă şi în cercul larg al opiniei publice.D-lui declară cu francheţă că odată cu viaţa n-ar voi ca limba dicţionarului d-lor Laurian şi Massim să devină limba succesorilor noştri” [Păcurariu. Ureche. în care Laurian şi Massim redactaseră atunci primul dicţionar al limbii române. consemnează procesul-verbal al unei şedinţe a Academiei din 9 septembrie 1871.Redactat după principii etimologice şi puriste. prînz la care lista de bucate era întocmită în spiritul jargonului latinist. necesare cîteva lucrări preliminare: tipărirea. D-lui crede că nu este în dreptul lexicografilor de a modifica pînă într-acest punct o limbă. în combaterea latinismului. 76] a celor mai importante scrieri în limba română din secolele anterioare (cărţile lui Coresi. după părerea raportorilor. Dosoftei. XVII-XVIII. c) introducerea în dicţionare a multor elemente „uitate ale limbajului poporan şi ale idiotismelor locale”. de asemenea. precum şi a termenilor ştiinţifici: În vederea redactării dicţionarului. a fost prînzul dat de Al. chiar de origine latină. alcătuită din Odobescu. peste trei ani. luînd un asemenea dicţionar în mînă. Odobescu în 1871 membrilor Academiei. -iţă. o largă acţiune de culegere a termenilor tehnici privind ocupaţiile şi meşteşugurile la români. demonstrînd la ce aberaţii poate duce concepţia etimologizantă a adepţilor latinismului. de a introduce într-însa un aşa îmbelşugat material propriu şi de a lepăda din ea aşa multe forme şi terminaţiuni înrădăcinate în limbă.. în ediţii critice („cu glosare speciale şi cu indice şi note lexicografice”) [Păcurariu. cu terminaţiile în –iaţă. scrierile lui Varlaam. Antim Ivireanul. Dezbaterile pe marginea dicţionarului purist continuă şi în anii următori în Academie.

véră (vară) etc. scriind. pucin (puţin). şi dacă le-am alunga. în folclorul literar şi în literatura cultă. Să nu uităm însă că Al. căci slavonismele – mai ales de ele era vorba – sînt justificate prin uz. căci nu sînt necesare decît acele neologisme care denumesc idei ori lucruri nouă. ca atare. cum ar dori partizanii neologismului? 22 220 . şi nu mene. n-a putut scăpa de influenţa „sistemelor” lingvistice. care cu greu poate fi atins” [Idem]. Odobescu. El era de părere că trebuie să reînviem arhaismele pierdute de origine latină. Sensul lor distinctiv este întrebuinţarea cuvîntului respectiv în toate manifestările generale din viaţa unui popor. 25]. Maiorescu. Alecsandri.Intrînd în detalii. – ceea ce n-ar fi spus-o. căci nu scriem pentru trecut. Al. Cipariu în special. care ne-ar face să ne pomenim în două limbi: una în Ardeal. gazetele unei provincii au ajuns să nu fie înţelese în celelalte provincii. pentru că limba bisericească are un caracter venerabil. limba vorbită de Vom observa că această idee e similară celei a lui T. ci pentru prezent. dacă am înlocui expresia neagra veşnicie din vorbirea obişnuită prin neagra eternitate sau stea iubită prin stea amată. Cum trebuie studiată limba într-o ţară ca a noastră. adaugă T. la care mai contribuie şi provincialismele. Să nu fie „prodigă” în neologisme. Ce ar deveni. Al. şi alta de facto. ca şi cele „arhaizate cu iz slavon”. trebuie să ştie să ocolească tendinţele latiniste. Şi anume: în Ardeal ar circula o limbă creată prin concesii făcute arhaismelor. de exemplu. Odobescu se ridică cu putere împotriva ortografiei latinizante în general şi a celei a lui T. de exemplu. şi nici ele toate. se întreabă Al. şi altă limbă creată prin concesii făcute limbilor neolatine moderne.). spre deosebire de alte limbi romanice (care sînt latine plus germanice etc. Odobescu observă că din cauza acestor sisteme. şi încă acele care fac parte din limba bisericească actuală nu trebuiesc înlocuite decît foarte încet. el recomandă Academiei să nu fie riguroasă în alegerea cuvintelor româneşti şi în etimologism şi să nu fie „prodigă” în neologisme. autori „clasici” care să fi fixat şi perfecţionat instrumentul lingvistic? Într-o epocă în care scrierea limbii române se află încă sub imperiul arbitrarului. Operele literare trebuie să fie scrise într-o limbă curată. Slavonismele care trebuiesc alungate. Al. sînt cele datorite influenţei a două slavone. în scrierile sale. Russo. afirmă Al. de pildă. Maiorescu: “Există împrumuturi lexicale vechi puternic înrădăcinate în limbă şi prin aceasta în întreaga viaţă sufletească a poporului. unde lipseşte tradiţia unei mişcări literare bogate. limba poetică a lui V. după limba vechilor traduceri de cărţi bisericeşti [Păcurariu. Odobescu. cele influenţate de sintaxa limbii franceze. e alcătuită din limba latină. Odobescu e muntean şi. traducerilor bisericeşti. iar în unele cazuri. Academia nu trebuie să fie prea riguroasă privind etimologia cuvintelor din limba română: forma cuvintelor trebuie să fie aşa cum e în limba vie – mine. de pildă. pentru care nu există cuvinte neaoşe22. scriitorul. el va face unele concesii principiului etimologic al latiniştilor. care. Să nu fie riguroasă în alegerea cuvintelor. „am răpi originalitatea limbii române. plus slavona. Odobescu îşi dă seama că e greu să scăpăm de aceste „sisteme”.

mai veche. nu poate dispărea. va dispare şi limba română cu caracterul său propriu şi constitutiv. surorile ei. care însă să fie adaptate structurii limbii române. Această influenţă slavonă. spaniolii. tot slave. Odobescu privind evoluţia şi structura limbii române. în perioadele de ocupaţie a Principatelor.popor. italienii. Deosebit de interesante sînt consideraţiile lui Al. ale lui Al. „Într-un cuvînt. dar chiar între-aceste vorbe noi să păstrăm formele gramaticii noastre şi să ne ferim mai mult decît orice de neologismele gramaticale. Russo în Cugetări. precum şi Al. în cancelarii şi în biserică. Provenţalii. de asemenea. La acestea se adaugă administraţia rusă. de la 221 . Elemente eterogene există în toate limbile neolatine. în sensul spuselor lui Heliade din prefaţa Gramaticii. era slavona. Acestei influenţe vechi i s-au adăugat altele. care. conferindu-le acestora caracterul original. dispare cu timpul. de către traducătorii secolelor XVI-XVII. prin cultivarea cu grijă a limbii. Al. să valorifice în acelaşi timp limba veche a cronicilor şi să îmbogăţească vocabularul. cînd e nevoie. cu o logică şi o argumentare mai savantă însă – şi chiar să nu voim a şterge urmele înrîuririi primitive. s-o păstrăm în întregimea sa. Heliade Rădulescu în prefaţa Gramaticii sale de la 1828. cu originalitatea sa de limbă neolatină formată sub o influenţă diferită de acelea ce au predominat la formarea limbilor neolatine din occident. luate din altă limbă. care nu găseau în limbajul uzual expresii adecvate pentru a transpune în româneşte termeni abstracţi pentru interpretarea ideilor filozofice şi morale. care preconizau scoaterea din limbă a cuvintelor de origine nelatină. şi cît despre adausele cerute de deosebitele trebuinţi. Le-au exprimat într-o formulare foarte apropiată I. un număr de cuvinte. 2526]. Pledînd pentru împrumuturi din alte limbi. dar nimeni nu s-a gîndit să le scoată în mod arbitrar. Autorul constată o puternică influenţă slavă. ideea noastră e că trebuie să respectăm limba care e în gura poporului nostru. căci atunci putem zice că. căci printr-însele se strică cu totul fizionomia unei limbi” [Ibidem. împreună cu dînsa. în dezvoltarea limbii lor. Ele aparţineau epocii eroice în care s-au combătut etimologismul şi purismul. portughezii au urmat. Cealaltă. Odobescu respinge concepţiile puriste. conchide autorul. cu elemente noi. Russo şi C. care ne-a lăsat. Negruzzi. termeni tehnici privind administraţia. şi le luau din limba oficială. căi cu totul diferite de aceea în care. pentru că ea a fost asimilată organic şi limba română nu poate fi concepută fără acest element slav. viaţa socială şi politică. venită mai tîrziu. pentru că ele au intrat deja în structura organică a limbilor respective. francezii. Ideile acestea nu sînt noi. într-o epocă îndepărtată. pentru fixarea şi permanentizarea jaloanelor limbii române literare. „Să nu sperăm însă niciodată – afirmă Odobescu. problema îmbogăţirii ei. influenţă care nu a schimbat caracterul latin al limbii române. Acelaşi lucru se poate spune în legătură cu limba română. să le facem prin împrumutări din limba latină sau chiar şi din limbile moderne cînd cuvintele trebuincioase însemnează lucruri locale şi moderne.

să nu cătăm a o asimila în zadar la regulile de dezvoltare a lor.început. prin operele marilor scriitori. ideea reactualizării unei forme vechi. ci mai bine să studiem cu atenţie cum s-a strecurat elementul modificator la noi şi. dar salută. Odobescu. ea manifestîndu-se în direcţii multiple. o acerbă campanie. a luptat pentru apărarea limbii. limba populară apare în opera sa ca produs al culturii. a fost aruncată limba latină din Dacia. el a manifestat permanent o mare preţuire pentru istoria ţării. sub acest aspect. pentru emanciparea culturală şi politică a poporului român şi a nutrit convingerea că arta trebuie să exprime năzuinţele înalte ale societăţii şi poporului căruia artistul le aparţine. Direcţia nouă. în Academie. Să nu voim dar a croi limba noastră pe tipare neasemuite. cunoscută sub denumirea de curentul istoric-popular. adică neologismele. Slavici. însuşit de scriitor pe cale cărturărească. Articolul sugerează. CONCLUZII O mare şi generoasă idee călăuzită de un spirit lucid al realităţii lingvistice. 23 Vezi I. În Scene istorice. Odobescu la dezvoltarea culturii româneşti este una dintre cele mai originale. În Pseodo-kynegetikos. o găsim la I. alte influenţe au determinat modificările limbei latine la dînşii. Amintiri. Alte elemente. care au fost asimilate în ultima vreme. să ne ferim întotdeauna de a ataca principiile ei constitutive. a tradiţiei umaniste şi patriotice a literaturii paşoptiste. Piatra era aruncată în grădina latiniştilor (al căror reprezentant era şi T. Ţâra. altele cu totul au fost la noi. E ceea ce va face el însuşi. cînd voim a ne curăţi limba de străinisme. în acelaşi timp. de aici caracterul uşor preţios al stilului şi impresia de limbă populară căutată dinadins sau făcută la masa de scris după modelul limbii vorbite [Munteanu. 220-221]. cu un rar simţ artistic al limbii. pentru ctitorii înaintaţi ai culturii naţionale. dispărute din uz. Al Odobescu extinde latura istorică documentară a evocărilor şi se complace în utilizarea materialului lexical arhaic menit să sugereze aşa-numita culoare locală. 544-546. s-a dovedit fertilă şi salutară. substanţa limbii române literare moderne. Cipariu). 1967. Slavici în comunicarea ţinută la Academia Română sub titlul Aşezarea vorbelor în româneşte23. O analiză atentă a limbii lui Al. Contribuţia lui Al. de simţ critic şi de curajul de a înfrunta opinii savante pentru a îndrepta limba literară pe făgaşul naţional – iată meritul principal şi durabil al direcţiei promovate de mişcarea literară şi culturală de la 1840. venită la timp. pentru folclor. Bucureşti. pentru îmbogăţirea şi împrospătarea limbii. erudiţiei scriitorului în ramurile diverse ale artei i se adaugă informaţia filologică. folclorică şi lingvistică. în scrierile sale. Continuator. ea determinînd. p. „formele nimerite şi elegante”. 58-59]. 222 . împotriva cărora va porni mai tîrziu. în bună parte. împotriva denaturărilor etimologice. Scalpelul ce voieşte a purifica limba nu trebuie să pătrunză mai adînc decît unde este adevărata rană” [Ibidem.

dovedesc un deosebit simţ literar. Stabilind exact rolul literaturii şi ştiinţei în dezvoltarea limbii naţionale. Editura Eminescu. Andriescu. Despre contribuţia lui Negruzzi la dezvoltarea limbii literare // Biblioteca critică. Gabriel Dimisianu. Preocupările lui Kogălniceanu cu privire la limbă //LR. 1973. gruparea de la Dacia literară. al XIX-lea //SILRL. p. Şt. 1981. Reprezentanţii curentului istoric-popular participă activ la dezbaterea problemelor lingvistice complicate. nr. Editura de Stat a Moldovei. Vasile Coroban.6. 1983. Gheorghe Bulgăr. Bucureşti. 2. promovarea şi dezvoltarea spiritului autohton. Constantin Negruzzi. Editura Cartea Moldovenească. 1991. I. îndreptarea moravurilor prin satirizarea viciilor orînduirii feudale şi slujind model de exprimare literară.Operele reprezentanţilor curentului istoric-popular au avut un puternic caracter militant. Editura Eminescu. 6. Referinţe bibliografice: 1. în realizarea programelor sale sociale. V. contribuind astfel la dezvoltarea limbii române literare. Chişinău. Negruzzi şi V. Alecsandri au contribuit pe cale indirectă la promovarea ideii de apărare a bazei populare şi de cultivare a limbii prin scrierile lor. Istoria limbii române literare. slujind idealurile revoluţionare: eliberarea şi unitatea naţională.) în creaţia scriitorilor din prima jumătate a sec. Odobescu) au adus o contribuţie meritorie în crearea şi consolidarea unei terminologii ştiinţifice adecvate. 223 . tabel cronologic şi bibliografie selectivă de Ana-Maria Boiariu. teoreticienii curentului istoric-popular (Al. culturale şi politice. fixîndu-i norme clare pentru dezvoltările ulterioare. Al. varsă multă lumină în cursul discuţiilor. 1981. Vasile Alecsandri. 5. 6. C. Constantin Negruzzi. formarea unei limbi literare unice şi a unei ortografii unitare. prefaţă. 4. 1953. Russo. a fixat. Ana-Maria Boiariu. Continuînd vechile tradiţii româneşti. 8. istorice şi populare. 7. nr. 335-354. Munteanu. Mihail Kigălniceanu şi limba literară //RLŞL. optează pentru fixarea limbii literare româneşti pe întregul teritoriu naţional pe baza limbii populare şi a cronicilor. Haralambie Corbu. Al. au evidenţiat capacităţile creatoare ale limbii. Bucureşti. 3. Bucureşti. texte religioase etc. M. Kogălniceanu. Editura Minerva. 1957. au depus eforturi considerabile pentru a îmbogăţi şi perfecţiona limba literară. Teodor Cotelnic. Introducere în opera lui Constantin Negruzzi. ca un punct de maximă importanţă. pe lîngă dezvoltarea literaturii pe baze naţionale. Bucureşti. Antologie. Dănescu S. Alecsandri şi teatru. 1984. Editura Didactică şi Pedagogică. Valorificarea limbii şi stilul vechilor texte româneşti (cronici. Ţâra.

1966. vol.. Nicolae Predescu. C. 1913. Editura Albatros. 18. Chişinău. Civilizaţie modernă şi naraţiune: Mihail Kogălniceanu. 16. S. Alexandru Piru. – Bucureşti. Bucureşti. Ion Slavici. Simionescu D. 11. 29. 15. 23. Bucureşti. 13. Bucureşti. Bucureşti. activităţii şi concepţiilor sale. 1960. Contribuţia lui Kogălniceanu la dezvoltarea şi îmbogăţirea limbii literare //Contribuţii la istoria limbii române literare în sec. Dimitrie Bolintineanul. 12. Viaţa lui Vasile Alecsandri. I. Subiecte posibile. 1998. vol. Sugestii de rezolvare. 1973. 21. Chişinău. Istoria literaturii româneşti în secolul aş XIX-lea. Eugen Lovinescu. 1979. Editura Cartea Moldovenească. A. 26. Bucureşti. E. Teodor Aman. Editura Albatros. Emil Ghiţulescu. 24. Păcurariu. Popescu. 1997. Bucureşti. Editura Hyperion. Grigore Alexandrescu. Editira Litera. Chişinău. Mihail Kogălniceanu şi unele probleme ale limbi române //RLŞL. 1980. 108. Dumitru Hîncu. Tatiana Iliaşenco. 22. Titu Maiorescu. Gabriela Duda. Bucureşti. Editura Imprimeria La Roumania. Îndreptar de literatură română pentru bacalaureat. Kogălniceanui. Bucureşti. 1900. Augustin Pop. D. 20. Iancu Văcărescu. Negruzzi C.9. Editura Institutului de Arte grafice Minerva. 1979. Iaşi. Bucureşti. Nicolae Grigorescu. Editura Spiru Haret. Editura Tineretului. 1967. Romel Moga. Virgil Ionescu. 25. Ion Osadcenco. Enăchiţă Văcărescu. Vasile Alecsandri: Orizonturi şi repere. 1956. Spiritul critic în cultura românească. Florin D. Editura Tineretului. Limba şi stilul poeziei lui Vasile Alecsandri. 1969. 19. 1993. Odobescu. I. sub îngrijirea şi cu un studiu introductiv de Paul Cornea. Editura Spot-Turism. Vasile Alecsandri: Monografii. 1961.1. Mihai Vornicu. 1966. Editura Ştiinţa. Nicolescu. Editura Didactică şi Pedagogică. Ion Roman. al XIX-lea. 1990. Structuri tematice şi retorico-stilistice în romantismul românesc (1830-1870). Bucureşti. Roxana Sorescu. Cerbu. Mihail Kogălniceanu: Contribuţii la cunoaşterea vieţii. 28. Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu. 10. Negruzzi – viaţa şi opera lui. Constantin Schifirneţ. Limba şi stilul poeziei lui Vasile Alecsandri. Garabet Ibrăileanu. 1963. 1976. Poeţi şi artişti: Vasile Alecsandri. Ion Nuţă. Bucureşti. 224 . Mihaela Mancaş. nr. 3. Amintiri. Chişinău. 1996. Constantin Negruzzi: Viaţa şi opera. Bucureşti.George C. 14. 17. Nicolae Iorga. Mihai Zamfir. Mihai Eminescu. 27.

30. Pop L. Probleme de limbă în cercul Kogălniceanu //Studii şi cercetări ştiinţifice: seria 3: Ştiinţe sociale, 1955, nr. 1-2.

225

Literatura recomandată: 1. Corlăneanu, Nicolae. Purice, Mihail. Schiţe de istorie a limbii moldoveneşti literare,
Chişinău, 1987. 2. Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, Bucureşti, 1956. 3. Munteanu, Ştefan, Ţîra, Vasile. Istoria limbii române literare, Bucureşti, Editura didactică şi Pedagogică, 1983. 4. Istoria limbii române literare: Epoca veche (1532 – 1780), Bucureşti, 1977. 5. Ivănecu, George. Istoria limbii române literare, Iaşi, 1980. 6. Limba română: origini şi dezvoltare, Bucureşti, 1996. 7. Macrea, Dumitru. Studii de istoria limbii române literare: sec. al XIX-lea, vol.I, Bucureşti, 1969.

226

Sumar Partea I. Istoria limbii române (de la origini pănă în secolul al XIV-lea)

PRELIMINARII I. Obiectul Istoriei limbii române 2. Deficienţele de studiere a limbii române din punct de vedere istoric 3. Primele încercări de studiere a istoriei limbii române 4. Pe scurt din istoricul apariţiei limbii române Evoluţia sistemului vocaluic latinesc Evoluţia sistemului consonantic latinesc Lexicul latinei populare şi influenţa lui asupra celui din română Influenţa slavă Elementul autohton Influenţa maghiară Influenţa turanică Clasificarea etimologică a cuvintelor

1 1 3 3 5 10 17 29 36 43 45 47 49

Schimbări în cadrul părţilor de vorbire şi al categoriilor gramaticale în perioada de formare a românei 52 Evoluţa şi constituirea articolului Cauzele apariţiei articolului ca parte de vorbire Evoluţia şi constituirea articolului substantival definit Articolul substantival nehotărît, etapele constituirii lui Apariţia şi constituirea articolului posesiv (genitival, pronominal) Evoluţia articolului demonstrativ Evoluţia pronumelor personale 1. Generalităţi 2. Evoluţia pronumelor personale în latina populară 3. Evolubia pronumelui „eu”. Opinii şi sugestii 4. Evoluţia celorlalte forme ale pronumelor personale 5. Evoluţia pronumelor personale de persoane a III-a 6. Alte tipuri de pronume personale 55 55 58 60 62 63 64 64 65 66 67 68 70

227

Evoluia celorlalte tipuri de pronume 1. Pronumele reflexive 2. Pronumele posesive 3. Pronumele demonstrative 4. Pronumele nehotărîte 5. Pronumele interogativ-relative 6. Pronumele negative Evoluţia verbului. Modul indicativ al diatezei active 1. Preliminarii. Restructurarea morfologiei verbului în sfera modului central – indicativ 2. Evoluţia formelor de indicativ prezent 3. Evoluţia verbelor a avea, a fi şi a voi 4. Evoluţia formelor de imperfect 5. Evoluţia formelor de perfect 6. Mai-mult-ca-perfectul indicativ 7. Perfectul compus 8. Timpul viitor Modul conjunctiv Modul imperativ Modul condiţional Formele nominale ale verbului Infinitivul Participiul Supinul Gerunziul Adverbul 1. Modificări în sistemul adverbului latinesc 2. Îmbogăţirea arsenalului adverbelor româneşti pe bază de împrumuturi 3. Evoluţia adverbelor circumstanţiale 4. Evoluţia adverbelor calitative Prepoziţia 1. Restructurarea sistemului prepoziţional în latina populară 2. Evoluţia ulterioară a prepoziţiilor latineşti 3. Apariţia prepoziţiilor noi

72 72 73 75 77 78 79 79 79 80 83 84 85 88 89 90 91 94 96 97 97 98 99 100 100 100 101 103 105 106 106 109 110

228

Epoca Ion Heliade Rădulescu 174 Simplificarea alfabetului şi fixarea normelor ortografice Încercări de normare a limbii culte prin intermediul gramaticii I. Obiectul de studiu. Precizări teoretice Baza dialectală a limbii române literare Periodizarea istoriei limbii române literare Începuturile scrisului în limba română Ошибка! Закладка не определена.Partea a II-a (Istoria limbii române literare) Preliminarii. Metode de cercetare. Heliade Rădulescu. „Gramatica românească” Trăsături ale limbii literare din această perioadă Influenţa neolatină a) Influenţa franceză b) Încercări de italienizare a limbii române c) Pumnismul analogist Etapa limbii române moderne Contribuţia lui Titu Maiorescu la dezvoltarea limbii române literare Curentul istoric-popular Literatura recomandată 174 175 176 184 190 190 192 193 194 195 202 226 229 . Însemnătatea tipăriturilor lui Coresi Caracteristicile generale ale primelor texte româneşti Dezvoltarea limbii române literare în secolele XVII-XVIII Problemele şi evoluţia limbi române în perioada anilor 1780 – 1840 141 142 150 163 113 122 136 Contribuţia cărturarilor din principate la cultivarea şi modernizarea limbi române literare.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful