Modulul Istoria limbii române se introduce în planul de studiu pentru studenţii Facultăţii de Filologie la anul II.

El se constituie din două părţi: Istoria limbii române, care studiază istoria formării dialectului dacoromân, începînd cu căderea Sarmisegetuzei, în anul 102, şi pînă în secolul al XV-lea. Partea I constă din 3 capitole mari: Fonetica, Lexicologia şi Gramatica. La capitolul Fonetica se cercetează cazurile de apariţie a fiecărui fonem vocalic şi consonantic. Capitolul Lexicologia studiază fondul latin principal, elementul geto-dacic şi împrumuturile slavone, turanice, maghiare şi săşeşti. La capitolul Gramatica se studiază evoluţia tuturor părţilor de vorbire. Partea a II-a a modulului, care se numeşte Istoria limbii române literare, stidiază evoluţia limbii odată cu apariţia primelor texte scrise în limba română şi pînă la etapa contemporană, cuprinzînd şi ea cîteva capitole mai importante: Unele prercizări terminologie, Probleme cu care se confruntă disciplina de studii, Probleme ale dezvoltării limbii române în secolele XVII-XVIII, înte anii 1780-1840, în Principatele româneşti, în perioada modernă. Pentru studierea modulului se rezervează 45 de ore prelegeri şi 30 de ore practice. Cursul se încheie cu un examen.

Partea I. ISTORIA LIMBII ROMÂNE PRELIMINARII I. Obiectul Istoriei limbii române
Istoria limbii române sau Gramatica istorică, cum era numită altădată această disciplină filologiecă universitară, este unul din compartimentele principale ale istoriei limbii literare şi are ca obiect de cercetare procesul constituirii şi evoluţia sistemului limbii, a normelor lingvistice ca formă a progresului general al limbii naţionale. Altfel spus, Istoria limbii române studiază felul în care o variantă a limbi, atestată în scris sau în mod verbal, trecînd ptrin difetrite ipostaze şi fiind supusă legităţilor fonetice de evoluţie, s-a impus, s-a dezvoltat şi s-a consolidat ca normă unică în diferite epoci istorice, devenind expresia unitară şi superioară a limbii naţionale. Studierea limbii din punct de vedere istoric este legată de alte discipline umanitare, cu care tangentează. Ea este, în primul rînd, o disciplină lingvistică şi, în consecinţă, se bazează pe principiile teoretice ale ştiinţei despre limbă. În al doilea rînd, ea ţine seama de istoria şi filozofia neamului. Bunăoară, cei care au încercat să dovedească cum că dacii, care au dat naştere poporului român, locuiau doar pînă la Dunăre şi în regiunea Carpaţilor, au primit o ripostă cruntă din partea istoriei. În anul 1912, lîngă satul Ezerovo de lîngă oraşul bulgar Plovdiv, a fost găsit, într-un mormînt, alături de osemintele răposatului, ale soţiei sale – un inel, care, din 19 variante posibile, avea următorul conţinut, cel mai verosimil: „O Rolistene, eu, a ta tînără soţie, a ta aleasă, mor alături de tine, iubitul meu pe veci”. Acest conţinut a fost pus de istoricieni în legătură cu cele

1

povestite de istoricul antic Herodot, care ne relatează despre obiceiurile întîlnite doar la daci. Şi anume: dacii bogaţi aveau mai multe soţii şi, dacă se întîmplă să moară capul familiei, între soţiile acestuia se isca o mare ceartă – care dintre ele a fost, pentru răposat, cea mai iubită? Şi cea asupra căreia a căzut alegerea, fiind proslăvită de rude, era înjunghiată chiar pe mormînt şi înmormîntată împreună cu soţul. Acest fapt istoric ne dovedeşte că strămoşii noştri şi-au extins teritoriile şi după Dunăre. Un alt moment la elucidarea căruia vin argumentele istorice. Unii cercetători au încercat să dovedească că limba română s-a format doar pe baza latinei vorbite de către colonizatorii romani şi că elementul autohton a fost nul, deoarece, cică, romanii i-au nimicit pe toţi bărbaţii daci. Întradevăr, unele cronici ale timpului scriau: „Dacia, duiterno bello Decibali, viris fuerat exhausta” 1. Desigur, brutalitatea conflictelor dintre daci şi romani, setea de libertate a autohtonilor, sentimentul că o moarte onorabilă e mai preferabilă decît robia şi înjosirea i-au făcut pe mulţi viteji să-şi găsească sfîrşitul pe cîmpul de bătaie sau să-şi pună capăt zilelor, urmînd exemplul neînfricatului lor rege Decebal. Cu toate acestea, cea mai mare parte a populaţiei dacice a supravieţuit dezastrului, supunîndu-se cuceritorilor şi acceptînd noua realitate. În afară de aceasta, documentele istorice ne informează că pe teritoriile ocupate de romani se formau unităţi militare alcătuite din autohtoni daci. Numai provincia carpatică număra cel puţin 12 auxilia (unităţi militare auxiliare), ocupînd locul al doilea (după Syria), ceea ce demonstrează că în Dacia exista un mare potenţial uman autohton, acest fapt infirmînd ideea exterminării dacilor de către romani. De aici mai tragem concluzia că la baza formării limbii române a stat nu exclusiv limba vorbită de coloniştii romani, ci că limba română mai poartă coloritul dacic şi filosofia strămoşilor noştri. Adepţii existenţei a două limbi în arealul daco-romanic (română şi moldovenească) încearcă să ne convingă că Imperiul Roman şi-a extins graniţele doar între Dunăre şi Prut, iar partea basarabeană nu s-a aflat sub influenţa Romei, şi deci limba „moldovenească” s-a format dintr-un amestec al limbilor popoarelor barbare. Cercetările arheologice însă vădesc despre existenţa în secolele II-IV d. Hr. a circa două mii de urme ale aşezărilor omeneşti. Chiar şi în cele mai mici şi mai îndepărtate din acestea au fost găsite vase, monede, alte lucruri din lut şi aramă confecţionate în stil roman. Pe teritoriul Republicii Moldova numai, au fost găsite peste o mie de monede romane, fapt care ne vorbeşte despre o adîncă influenţă a romanilor asupra spaţiului nistreano-carpantin. În sfîrşit, studierea limbii din punct de vedere diacronic mai este strîns legată de istoria literaturii, deoarece marii scriitori au avut şi au un rol important în acţiunea de cultivare şi de

1

În îndelungatul război al lui Decebal, Dacia a fost secătuită de bărbaţi. 2

îmbogăţire a expresiei culte, dar mai cu seamă în aceea de a fi contribuit la progresul expresiv, estetic al limbii.

2. Deficienţele de studiere a limbii române din punct de vedere istoric
Studierea limbii, mai ales a românei, se loveşte, în plan istoric, de o serie de dificultăţi. Dintre toate graiurile romanice, limba română are, într-adevăr, trecutul cel mai puţin cunoscut şi cel mai puţin studiat. Epoca cea mai importantă a istoriei sale, care cuprinde evul mediu, nu poate fi reconstituită după izvoare directe, deoarece, după cum se ştie, nu găsim nici un document scris în limba română înainte de secolul al XVI-lea. Dacă ne-au fost păstrate cîteva forme vechi româneşti la cronicarii bizantini şi în documentele slave, latine, ele sînt prea puţine şi cît se poate de insuficiente, ca să ne putem face o închipuire mai precisă despre starea în care se afla limba română înainte de secolul al XVI-lea. Filologul, cercetătorul limbii se află, astfel, în faţa unui gol de mai multe secole şi, lipsit fiind de informaţii directe, el trebuie să se mulţumească cu simple presupuneri. Dificultăţile nu dispar nici chiar atunci cînd ajungem la secolul al XVI-lea şi vrem să schiţăm istoria limbii române, pornind de la această epocă şi pînă în zilele noastre. Căci influenţa sintaxei limbii din care au fost traduse textele religioase prezintă un interes mediocru pentru cercetător. Documentele publice şi private, care sînt cele mai importante pentru cunoaşterea trecutului unei limbi, n-au fost publicate decît într-un număr foarte restrîns. Chiar şi cele care au fost scoase din praful bibliotecilor n-au fost încă studiate din toate punctele de vedere, ceea ce explică insuficienţa cunoştinţelor noastre actuale privind limba română veche.

3. Primele încercări de studiere a istoriei limbii române
Printre primii care relatează despre originea latină a limbii române au fost cronicarii Grigore Ureche şi Miron Costin. În lucrarea de căpătîi Descriptio Moldovaie, Dimitrie Cantemir menţionează că limba română conţine o serie de elemente de origine dacică. Fondatorii Şcolii ardelene, transilvănenii Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Mayor subliniază, în lucrările lor, că limba română nu este doar o limbă derivată din latină, ci şi că ea a păstrat cu fidelitate vechiul său fond latin; graiurile străine, cu care a venit în contact, nu i-au alterat întru nimic structura internă. Iar dacă şi se găsesc în ea cîteva cuvinte slave, greceşti etc., acestea sînt într-un număr mic şi ar putea, la rigoare, să fie eliminate şi înlocuite cu altele, de origine latină.

3

Scopul principal al reprerzentanţilor Şcolii Ardelene a fost să-i combată cu energie pe adversarii lor, care mergeau pînă-ntr-acolo încît contestau caracterul prin excelenţă latin al limbii române cu scopul de a o prezenta ca un amestec al tuturor idiomurilor barbare din ţările balcanice. Cel care s-a dovedit a fi cel mai fidel tradiţiilor inaugurate de Şcoala latinistă a fost Timothei Cipariu. El a dezvoltat multe din ideile lui Petru Mayor. Ca şi predecesorul său, T. Cipariu a încercat să lege dezvoltarea limbii române de latină. Dar greşeala lui a fost că, explicînd evoluţia unor cuvinte româneşti, el pornea totdeauna de la formele latinei clasice, iar pentru a da o înfăţişare cît mai „latinească” cuvintelor româneşti, el le-a apropiat totdeauna de formele latinei clasice, ortografiindu-le aproape la fel ca acestea. O altă lacună a studiilor lui T. Cipariu constă în lipsa de cunoştinţe în domeniul limbilor slave, în ignorarea influenţei acestora asupra limbii române. Or, pentru a înţelege trecutul istoric al limbii române, slava veche, elementele ei sînt tot atît de importante ca şi cele latineşti. T. Cipariu n-a înţeles deloc utilitatea studiilor slave pentru filologia română. Adepţii Şcolii latiniste considerau chiar dezonorant pentru limba română ca ea să fie împresurată cu elemente slave. Influenţa slavă era considerată ca fiind dezastruoasă pentru cultura românească şi era asociată cu ideea de barbarie. Cu totul altul, chiar diametral opus, a fost drumul parcurs de Cihac în lucrările de lexicografie. Dar nici el n-a putut evita exagerările. Deoarece partizanii Şcolii latiniste nu vroiau să recunoască influenţa limbilor slave asupra românei, Cihac s-a străduit să dovedească contrariul. Pentru a-şi susţine mai bine teza, el a încercat să descopere în lexicul limbii române un număr cît mai mare de elemente de origine slavă. Importanţa studiilor slave pentru cercetarea limbii române a fost pusă pe deplin în lumină de cercetătorul Micloşich. El a scos în evidenţă mai ales acele elemente slave care pătrunseră în limba română mai de mult, în timp ce Cihac s-a ocupat şi de cele apărute în română la o dată mai recentă. Marele merit al lui Miclosich este de a fi precizat mai bine decît se făcuse pînă la el legăturile limbii române cu celelalte limbi balcanice. Tot lui Miclosich i se datorează şi primele studii de dialectologie română. Un mare răsunet în filologie l-au avut lucrările lui Rösler, apărute între anii 1870-1875. El a combătut ideile celor care îi considerau pe români urmaşi direcţi ai coloniştilor latini stabiliţi în Dacia. Conform teoriei sale, naţiunea română s-a format în sudul Dunării, în Moesia, şi acolo a continuat să se dezvolte pînă la începutul secolului al XII-lea, cînd o ramură desprinsă din ea a dat naştere dacoromânilor, care şi-au părăsit vechea aşezare pentru a se stabili în regiunea Carpaţilor. După cum se ştie, a greşit şi Rösler.

4

Întrucît locuiau pe un spaţiu atît de imens. o parte considerabilă a Europei de Sud-Est – de la Marea Egee în sud şi pînă la Nistru în nord. a ajuns în Dobrogea şi a impus cetăţenilor greci tratate de alianţă. nemulţumită de tendinţele regelui de a centraliza prea mult puterea statală.). În faţa acestor pericole. Conform informaţiilor lui Strabon. Dar în anul 62 p.Hr. romanii au 5 . Se presupune că dispariţia lui Burebista s-a produs cam în aceeaşi vreme cu asasinarea lui Caesar (anul 44 p. În secolul I p. avansau cu cuceririle lor spre nord. împăratul Augustus a încercat din nou să supună Dobrogea. conform binecunoscutului principiu „divide et impera”. pas cu pas. după cu menţionează geograful şi istoricul grec antic Strabon. Aceste triburi vorbeau aceeaşi limbă şi aparţineau aceluiaşi popor. Deja unele triburi dintre Balcani şi Dunăre fuseseră nevoite să recunoască supremaţia Romei şi această perspectivă viza întreaga lume geto-dacică. de la Transilvania în apus şi pînă la Marea Neagră în răsărit – era populată de tracii septentrionali. de o parte a aristocraţiei. Burebista a fost ucis în timpul unei răscoale. condusă de generalul Lucullus. Pe scurt din istoricul apariţiei limbii române La începutul mileniului 1 p.Hr. spre inima Transilvaniei.4.Hr.Hr. pătrunzînd tot mai aproape de Carpaţii Orientali. cei care locuiau pe teritoriile dintre munţii Balcani şi rîul Nistru au fost numiţi traci septentrionali. iniţiată. La est. cei mai mulţi dintre conducătorii daco-geţilor au înţeles necesitatea şi avantajele unirii forţelor. bastranii. sciţii şi sarmaţii presau fără întrerupere asupra teritoriilor getice. în urma unei răscoale la care au participat şi geţii. Pe timpul lui Augustus. acceptîndu-l pe Burebista ca rege al întregii Dacii. pe care le-a alungat departe spre vest. Încă în anii 72–71 p. mai ales că autorii antici vorbesc despre intenţia lui Iulius Caesar de a trimite o armată contra Daciei. Astfel. triburile geto-dacice erau ameninţate dinspre vest şi nord-vest de celţi. Abia după moartea lui Burebista. unde romanii. doar puţine au ajuns la o organizare statală reală. Nu este exclusă nici intervenţia din umbră a Romei.. care avansau. Din cele peste o sută de triburi tracice. probabil. Burebista a zdrobit neamurile celţilor.Hr. Pericolul cel mai mare venea însă de la sud. ei au început să fie denumiţi după teritoriile pe care le populau. după ce transformaseră în provincii Macedonia şi Grecia. luptînd contra regelui Pontului Mithridate. spre Dunăre. guvernatorul Macedoniei Hybrida a fost înfrînt. o armată romană. menţionate de izvoarele scrise. Cele mai numeroase triburi din lumea nord-tracică erau geţii şi dacii. trimiţîndu-l împotriva geţilor pe generalul Crassus. iar cei care populau teritoriul de la sud de Balcani – traci de sud. pierzînd şi steagurile sale.

Toate încercările lui Decebal de a amîna deznodămîntul au eşuat. viteaz în luptă. anul 14) a constituit aici provincis Moesis. meşteri şi instructori militari – motiv pentru care această pace a fost considerată ruşinoasă pentru Roma. recîştigînd cu greu multe poziţii pe care le pierduse în iarnă. În primăvara anului 102. Decebal cu cîţiva oameni de încredere a încercat să fugă spre răsărit pentru a organiza o nouă rezistenţă. „pentru că era priceput în ale războiului şi iscusit la faptă. împăratul s-a grăbit să încheie pace cu Decebal. 1 d. iar dacii au capturat stindarde romane. pătrunzînd în Dacia pe drumul urmat de Tettius Iulianus. Romanii au tăiat conductele de aprovizionare cu apă şi. Pentru a-l determina pe Decebal să nu mai atace trupele imperiale.cucerit cea mai mare parte a ţinuturilor dintre munţii Balcani şi Dunăre. Iulianus nu şi-a putut continua înaintarea spre capitala dacică. situaţia era net favorabilă romanilor. care au asaltat zona munţilor Orăştiei din mai multe direcţii. Traian a reluat ofensiva. Acesta a cerut pace şi Traian a acceptat. dar a suferit mari pierderi. O nouă ofensivă împotriva Daciei e începută de Traian în anul 105. Aşa fiind situaţia. iar împăratul Tiberius (sec. care a înaintat prin Banat şi a dat o bătălie grea la trecătoarea Porţile de Fier ale Transilvaniei. dacii. i-a oferit mari sume de bani. un protivnic de temut”. meşter a întinde curse. care a suferit o înfrîngere catastrofală. în anul 87. Capul şi mîna dreaptă a 6 . ştiind a se folosi cu dibăcie de victorie şi de a scăpa cu bine dintr-o înfrîngere. Pentru a nu împodobi triumful învingătorului. Domitian a trimis o nouă armată. Într-o cetate din preajma Sarmizegetuzei. pentru care lucruri a fost mult timp. dar a fost ajuns de urmăritori. Deşi a ieşit victorios. condusă de experimentalul Tettius Iulianus. Împăratul a trimis în Dacia. deoarece avea mari pierderi. a regăsit stindardele pierdute de Cornelius Fuscus şi a luat-o prizonieră pe sora lui Decebal. În faţa invaziei iminente. În anul 88. regele-erou a avut tăria morală să se sinucidă cu paloşul său. iar în cele din urmă a fost asediată şi Sarmizegetuza.. după o rezistenţă eroică. ceea ce era considerat lucrul cel mai ruşinos pentru onoarea armatei imperiale. nu au mai putut opri asaltul final al trupelor romane. ştiind cînd să năvălească şi cînd să se retragă la timp.) a făcut pregătiri pentru supunerea definitivă a Daciei. sleiţi de puteri.Hr. În primăvara anului următor. Toate aceste calităţi pe care le atribuie istoricienii romani lui Decebal el le-a dovedit din plin chiar din prima confruntare pe care a avut-o cu oastea lui Domitian. bătrînul rege Duras a oferit de bună voie domnia lui Decebal. pe generalul Cornelius Fuccus (comandantul gărzii imperiale). Fortificaţiile din preajma capitalei au căzut rînd pe rînd. De data aceasta.Hr. Traian (98–117 d. recunoscîndu-l ca rege şi acordîndu-i statut de client al Romei. pentru romani. Noul împărat. Fuccus a pierdut o întreagă legiune. el a declanşat războiul.

În macedoromână 2 3 „ca să cultive ogoarele şi să populeze oraşele”. Calculele arată că pe parcursul stăpînirii romane şi-au făcut serviciul militar aproape 61 mii de soldaţi din rîndurile coloniştilor. stăpînirea romană s-a extins asupra unui număr mare de autohtoni. şi nu latina clasică. în cultura şi civilizaţia romană. Prin intermediul coloniştilor. la integrarea dacilor în civilizaţia romană. ca tot poporul să vadă că duşmanul cel mai de temut al Imperiului nu mai există. şi alte zone locuite de daco-geţi. economic al Imperiului Roman. temporar. latina vulgară (vulgus dicitur). colonii primeau loturi de pămînt (peculium „lot de pămînt lucrat de coloni”). se implică în relaţiile economice dintre sat şi oraş. care au format permanent provinciile Moesia şi Dacia. căci e greu de presupus că ostaşii şi cei adunaţi de pe aiurea din întregul Imperiu Roman vorbeau la perfecţie latina clasică. După demobilizare. după care ostaşii erau lăsaţi la vatră. participă la apărarea acesteia. Astfel. Teritoriile respective trebuie considerate părţi componente ale Imperiului. La 11 august 106. politica de integrare a populaţiei locale în structurile politico-administrative au modificat treptat statutul autohtonilor. romanii au mai ocupat. militar. a fost constituită provincia romană Dacia şi mulţi veterani din legiunile romane au fost lăsaţi la vatră. inclusiv din rîndurile bărbaţilor daci. „in toto urbe Romano”. Îndată după cucerirea Daciei. ceea ce înseamnă că războiul se încheiase cu cîteva luni înainte. mai degrabă. astfel încît mulţi geto-daci primesc cetăţenie romană: „In urbe Romano qui sunt ex constitutione imperatoris Antonioni cives Romani effecti sunt”. Anume latinescul veteranus a dat în limba română (numai în arealul dacic!) cuvîntul bătrîn. Prezenţa acestui cuvînt la români dovedeşte că în aria sud-dunăreană a teritoriului de formare a limbii române a fost instituit colonatul. ci. 7 . formele administrative ale Imperiului. În afară de teritoriile dacice.lui Decebal au fost duse împăratului şi apoi trimise la Roma. iar limba de comunicare între populaţie era. fără îndoială. intră în relaţii cu autorităţile şi populaţia colonială. Progresul treptat al romanităţii. care au fost incluşi în sistemul politic-administrativ. Coloniştii aduşi proveneau din toată lumea romană3. a început popularea ei cu cetăţeni romani şi cu locuitori ai Imperiului „ad agros et urbes colendas”2 . Contactul nemijlocit al coloniştilor cu autohtonii în oraşe şi sate au condus la schimbul de cuvinte. Ei devin un factor activ în viaţa provinciei. latina. consolidarea stăpînirii imperiale. au ajuns în stînga Dunării elementele culturii materiale şi spirituale romane. ca zone de romanizare intensă a autohtonilor şi de etnogeneză românească. Serviciul militar dura 25 de ani.

povestesc despre un episod al războiului bizantinilor cu avarii. campus > cîmp. cantare > a cînta. a căzut raniţa cu merinde. detaşamentul militar al autohtonilor s-a întors. În urma acestor cuvinte. canutus – cărunt. schimbări care nu se întîlnesc în elementele împrumutate de limba română din limbile slave. ραηα ) n-a suferit astfel de modificări fonetice şi n-a devenit rînă sau rînră. aceste cuvinte „au fost spuse în limba locului. 8 . în rezultatul căreia a ieşit învingător. în limba părintească”. În această perioadă. în dacoromână – Picui – „localitate”. agonisită cu intenţia de a fi lăsată ca moştenire”. să se transforme în română. Printre legităţile fonetice cele mai importante menţionăm: – închiderea lui a urmat de o nazală+o vocală sau o consoană în î: lana > lînă. Tot de aici provine şi expresia populară a umbla după chicuri (după chicuşuri). sub presiunea triburilor barbare din răsărit. Cuvîntul rană (v. Astfel îi numeau grecii şi pe cei de la sate.picil’u – „avere în bani. armata localnicilor se retrăgea în munţi. care a fost transmis. De pe şeaua unui cal. limba română. În timpul uneia din lupte. Deci procesul de formare a limbii române a durat peste 160 de ani de stăpînire romanică şi s-a încheiat aproximativ prin secolul al VII-lea. sl. ca şi celelalte limbi romanice. care. iar populaţia care o vorbea era denumită cu termenul de romani. Cu toate că Dacia. a fost părăsită în anul 271. avînd în vedere ca acela să se întoarcă şi să-şi ridice pierderea. care. grecii înşişi îşi ziceau romani. din cauza că nu prea aveau un grad înalt de cultură. după cum subliniază cronicarii bizantini. De altfel. În secolele III-IV. limba latină de la Dunăre a început. nu celui cu pierderea. cînd sonanta n din cuvintele de origine latină (în afară de nn) a trecut în r sau şi l-a alăturat pe r: manus – mărule. populaţia localnică a continuat să participe la răspîndirea şi dezvoltarea limbii latine populare şi după aceasta dată. referindu-se la evenimentele din anul 587. nu era considerată încă o limbă bine distinctă de latină. Dar cuvintele ostaşului au fost interpretate cu un ordin. Primele surse de informaţie despre limba română ca limbă romanică nou constituită ne-au fost transmise de cronicarii bizantini Theophilactos Symocates şi Theophanes Confessor. treptat. aşa că nu aveau nici un motiv de a considera populaţia de la Dunăre tot romani. Dacă. din gură în gură. Un ostaş a vrut să-l prevină pe colegul său despre pierdere şi i-a strigat: „Torna. mane > mîine. ci întregului detaşament. (mîinile). Deci prin limba ausonă. – fenomenul rotacismului. nu puteau fi identificaţi de greci cu ceea ce-şi închipuiau ei cînd rosteau cuvîntul roman. menre – mine. a primit lupta. ceea ce rezultă din schimbările fonetice care s-au produs în această perioadă de peste şase secole. Grecii numeau poporul de pe ambele maluri ale Dunării ausoni. torna fratre!”. pînă la ostaşii din capul coloanei. pentru noi e cert că avem de-a face cu fapte de limbă din perioada de formare a limbii române.

cum o numeau grecii. Cugetul. Dardana. 3. Ion Hîncu. cuprinzînd provinciile dunărene Dacia. de unde putem deduce că e vorba de perioada de formare a limbii române. pag. 1990. Editura Universitas. trebuie să înţelegem că e vorba de un grai latinesc întrucîtva corupt. Deci limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman. Moesia. Gheorghe Postică. Chişinău . 1991. Pannonia. Această limbă a suferit însă schimbări şi transformări neîncetate atît prin evoluţia ei normală. 1. cap. Istoria românilor (antică). Din bibliografie: 1. 9 . cît şi prin influenţa exercitată de limbile cu care a venit în contact. IX // ziarul Moldova Suverană din 4 decembrie 1991. nr. din momentul pătrunderii limbii latine populare în aceste provincii şi pînă în zilele noastre. 9-19. Revistă de istorie şi ştiinţe sociale. cap. Istoria românilor. 2. 4.Iaşi. X // Moldova Suverană din 6 decembrie 1991. Istoria românilor.

a III-a sg. persoana a IV. 10 . de obicei.: adunavit – adună. pers. Evoluţia vocalei [ā] Vocala [a] s-a păstrat cel mai bine în poziţie tare (la început de silabă sau cuvînt şi în silaba accentuată): largus > calidus > lacrima> larg cald lacrimă altarium> muttare> albus> altar a muta alb latus> partem> rarus> lat parte rar În limba română contemporană. lavamus – (să) lăm. modificări condiţionate lingvistic. au un accent paroxiton şi care la singular au terminaţia –ă. devieri de la legităţile de evoluţie. adunamus – (să) adunăm. ● la perfectul simplu. ele vor fi tratate reieşind din: poziţia ocupată faţă de alte foneme. iar la plural –i. apare un ă la substantivele feminine. stamus – (să) să stăm . adunavimus – adunăm. mai ales în cadrul verbelor româneşti monosilabice: damus – (să) dăm. laudavit – laudă. –uri: brăţară ţară lumînare – brăţări – ţări – lumînări cămară nară cîntare – cămări – nări – cîntări alamă aramă – alămuri – arămuri Ă în loc de a latinesc e prezent şi în flexiunea verbală. persoana a IV-a: lăudamus – (să) lăudăm.Evoluţia sistemului vocaluic latinesc (tabelul) Influenţa popoarelor slave a întărit aceste particularităţi fonematice ale limbilor romanice orientale. Vorbind despre evoluţia fiecărui fonem. laudavimus – lăudăm. în loc de a. cantamus – (să) cîntăm . care. –e. mai ales la: ● indicativ şi conjunctiv prezent. şi I pl. ● la indicativ prezent şi la conjunctiv prezent.

vară. el trece în e: clamo > chem. faţă – feţe. căror. glacia > gheaţă. romanus > român. dar a primit şi un ě semivocală: clamat > cheamă. καmφορa > camforă. aranea >rîie. fiecărei. frondia – frunză. sambata > sîmbătă 3) a + n + consoană: angelus > înger. cărei. În cazul cuvintelor mîine. calcaneum >călcîi. panem>pîine. quantum > cît4. manus >mînă. a precedat de grupurile consonantice cl. vitea – viţă. beată – bete. inclavo > închei. ca şi mamă. strambus > strîmb. ● la verbe (conjunctivul amputat): înfaşă – înfeşe. devine ă: acia – aţă. branca >brîncă. şi gl s-a păstrat. întîlnim forma anremă sau înремэ pentru “inimă”. pîine. canis >cîine. fiecărui. î a mai alăturat un i semivocalic. 4 Notă: urmată însă de o nazală geminată. scamnum > scaun. care s-a produs în cadrul latinescului anima. oricărui. b) dacă în silaba următoare apare o vocală deschisă (a). fiecăror. Procesul de închidere a lui a urmat de o consoană sau o vocală în î s-a încheiat prin secolele III-IV. Δαημε > danie. 2) a + m + consoană: campus > cîmp. E vorba de aşa-numitul fenomen al rotacismului şi de asimilarea vocalică regresivă totală. deoarece neologismele de tipul clavicuă. deoarece în împrumuturile din limbile slave a+ nazală + vocală (consoană) nu trece în î: ραηα > rană. glacial nu ne oferă astfel de modificări. căreia. care în latina clasică însemna “suflet” . oricăror etc. masă. Procesul acesta s-a încheiat prin secolul al IV-lea. mane >mîine. a exclama. fontana > fîntînă. A final. apasă – apese. canto >cînt. În cadrul evoluţiei lui a pot fi stabilite trei legităţi de trecere a lui a în ă: 1) a + n + vocală: beteranus > bătrîn. fiind precedat de o vocală anterioară. Dacă în cuvintele de origină latină a urma după grupul consonantic cl. prandium >prînz. cărora. a s-a păstrat: annus tertius > anţărţ. lana > lînă. ● la adjective: deşartă – deşarte. oricărei. casă etc. faţă. masă – mese. 11 . βραηα>vrană. casă – case. În textele vechi. se poate stabili legitatea: dacă vocala din silaba următoare era reprezentată de un e. a>e a) dacă în silaba următoare a unui substantiv feminin apare un e: fată – fete.● la imperativ singular în cadrul verbelor monosilabice româneşti: dă! fă! lă! A latinesc e prezent prin ă şi în logoformele pronumelui care (qualem): căruia. cîine şi a derivatelor acestora. damnum > daună. blandus >blînd.

septem > şeapte > şepte > şapte. melem > miere. terra > ţeară > ţară. în ea. fremitus > freamăt. secretus > secret. Evoluţia lui ę ( din ē şi ĭ ) Încă în latina clasică aceste două vocale se confundau. tremulo > tremur. în limba veche. pellem > piele. în cel al lui e acţionează legităţile de închidere a lui atunci cînd este urmat de o nazală: 1) e + n + vocală > i: bene >bine. leporem > iepure. z. e. 2) e + n + consoană > i: dentem> dinte. dextrem > dzeastre > zestre. Latinescul merula. conform evoluţiei fonetice normale. sebum > seu. aranea > rîie. 3) e+m + consoană > i: tempus > timp. densus > des. Tot sub influenţa derivatelor nu se produce diftongarea lui e în ie în cuvintele: allego > aleg. nigrum > negru. haedus > ied. s-a diftongat Unele variante însă au rămas literare sub forma diftongată: sella > şea. închiderea lui e în i nu se producea: genna > geană. verres > vier. -are > a îneca. apoi s-a revenit la procesul monoftongării: decem > dzeace > zece. circo > (în)cerc. de aceea mai ales i > e: applico > aplec. Urmînd după oclusivele c (k). tenere > a ţine. avunculus > unchi. digitus > deget. E vorba de procesul cunoscut cu numele de afereză: agnellus > miel. verso > vărs. neco. picaturile. În textele vechi şi în unele graiuri teritoriale a apare pentru ă: mariră.A de la începutul cuvîntului dispare. felem >fiere. quem + ne > cine. d. medula > măduvă. t şi după spirantele s. Mercuri + dies > miercuri. meus > meu. a aburca. circus > cerc. trebuia să devină miarlă. 12 . Ca şi în cadrul lui а. disligo > dezleg. anellus > inel. gemo > (eu) gem. Dar în cadrul evoluţiei lui merula s-a făcut analolgie cu masculinul mierloi şi cu diminutivul mierliţă. prin analogie cu petra > piatră. Cînd însă e era urmat de nn sau de m + o vocală. testa > ţeastă. vetulus > veclus > vechi. g. Evoluţia vocalei ę (din ě) În poziţie tonică e (s-a diftongat) în ie: exire > a ieşi. a aligni. autumna > toamnă. medium > miez. A apare necondiţionat la început de cuvînt în calitate de proteză: a aburi. vermis > vierme. a agăţa. pectus > piept. fenestra > fereastră.

e > i. E vorba de aşa-numitul fenomen al rotacismului şi de asimilarea vocalică regresivă totală. ressonare > a răsuna. eccum illoc >acolo. să ajungă-a fi stăpînă şi pe ţară. După o labială sau după rr. venenum > venin.) > bea. ingluttire>a înghiţi. ingrassiare>a îngrăşa. dentem > dinte.E (i) din silaba finală s-a diftongat în ea: bibit > be (reg. Urmat de n + vocală (consoană). I > ă: illum>el>ăl. incalciare>a încălţa. mai ales în cadrul particulei de accentuare eccum. se(ne) > sine. e>a: eccum hic > aci> aici. capitaneus > căpătîi. intelligere>a înţelege. te(ne) > tine. prehendere > a prinde. şi pe noi?! 13 . fetum > făt. venetus > vînăt. Dar: corrigia > curea. În textele vechi. i>î la început de cuvînt . capistrum > căpăstru. vendit > vinde. e > i: me(ne) > mine. eccum illle > acel. grevis > gre (reg.) > abia. în afară de cazurile cînd urmează după c. e(i) + n + vocală > î: fenum fîn. g. erici>arici. viridis > verde. medularem > mădular. l. ăst gunoi. La M. eccum istum > acest.) > grea. dacă e urmat de o nazală sau de o vocală anterioară în silaba următoare: crepare > a crăpa. peccorarius > răcurar. istum>est>ăstnotă. lingua > limbă. notă mensura > măsură. cena > cină. eccum modo > acmu > acum. picula > păcură. dacă în silaba următoare nu apare un e sau un i. melum > măr. pissatum > păsat. e > ă: ad de verum > adevăr. în prefixul de origine latină in-: innatare>a inota. conventum > cuvînt. dar cînd în silaba următoare apare o vocală anterioară. În aceeaşi situaţie (e + n + vocală). La început de cuvînt. ad + vix > ad + bix > aghe (reg. februarius > făurar. stringo > strîng. mino > mîn. care în latina clasică însemna “suflet” . e(i) + n + consoană > î: vendo > vînd. ě>ă şi după o consoană. E iniţial aflat înaintea unei lichide >a: erama>aramă. care s-a produs în cadrul latinescului anima. nivem > nea stet > (să) stea. Eminescu întîlnim: Astă pleavă. inaltiare >a înălţa. venatus >vînat. dacă lipsesc poziţiile precedente: arena > arină. pilossus > păros ressina > răşină. întîlnim forma aнpeмэ sau înремэ pentru “inimă”.

hieri > ieri. horrire > a urî. berbecem > berbec. cantas >cînţi. e s-a supus aferezei: exbattere > a zbate. ● la persoana a II-a sg. sentire>a simţi. alteori s-a păstrat.Dar: circare > a cerca. La fel. Epiteza lui e: sex>şase (prin analogie cu septem>şapte). Evoluţia lui i (>din ī) În poziţie accentuată ī s-a păstrat: audīre > a auzi. digerare > a degera. homo – homini. desertus > deşert. e final uneori a dispărut. extrigat >strigă. Urmat de o nazală + o consoană. fīllius > fiu. rimat > rîmă. gallīna > găină. solicem > şoarece > şoarec. În poziţie atonă: 1. dies>zi. I final s-a conservat din următoarele motive: ● pentru marcarea pluralului numelor masculine şi neutre: lupus – lupi. 14 . excadere > a scădea. scrībere > a scrie. panticem > pîntece > pîntec. excaldare > a scălda. prin analogie cu substantivele masculine şi neutre. i din silaba acoperită s-a păstrat: ficcatum > ficat. În rezultatul disimilării. e s-a apocopat şi în cuvintele pavonem>păun. În derivatele cu prefixul ex-. 2. e din silaba iniţială >i: mentire>a minţi. frigus –frigori. După r sau rr însă i>î: ridere > a rîde. farina > făină. legumen > legumă.. frīgus > frig. frictura > friptură. i central s-a conservat: scribere > a scrie. est>este (prin analogie cu verbele regulate de conjugarea a III-a). ● la pluralul pronumelor şi adjectivelor posesive: nostri – (ai) noştri. 3. extricare > a strica. O dată cu dispariţia lui m final de la substantivele neutre. terrina > ţărînă. vestri – vostri – (ai) voştri. formînd diftongi: hiberna > iarnă. mutas >muţi. consoana finală s se transformă în i: afflas > afli. temporivum>timpuriu. ripa > rîpă. excurtare>a scurta. dīcere > a zice. i>e: cristianus > creştin. formînd aşa-numitele dublete ale substantivelor: vervex > berbex > berbecem > berbece > berbec. i iniţial a devenit semivocală. serenus > senin.

cunuscut. rupere > a ripe. surdus > surd. viridis > verde. diftongarea nemotivată a lui o: coaperu. corona > cunună. Devieri condiţionate în evoluţia lui o: 1 o+n+vocală > u: Creationem > Crăciun. *domnus > domn. gustus > gust. lupus > lup. Dacă în silaba următoare apare o vocală deschisă sau semideschisă. dominus > domn. socrus > socru. quod>că. în locul lui ŏ. oblitare > a uita. Evoluţia lui u (din ū şi ŭ) În poziţie accentuată u s-a păstrat: avunculus > unchi. -are > a cugeta > cuget. arburii. bonus > bun. 2. locus > loc. tondere > a tunde. dui > doi. o se diftonghează în oa: brosca > broască. muria > moare. ducere > a duce. gula > gură. acoapere. fontana > fîntînă. rustrul. formica > furnică. colorem > culoare.I s-a sincopat: vestimentum > veşmînt. dulcem > dulce. Printre modificările condiţionate în evoluţia lui o se cere menţionată legitatea o+n+ consoană (cu excepţia lui n) >î: gonflare > a se (în)gîmfa. întîlnim un u: adurmi. o+n+ consoană > u: frondia > frunză. mortus > mort. coquo > coc. novem > nouă. cogito. numerus > număr. uspăta. întîlnim uneori u: rugu-vă. Încă în latina populară o se confunda cu u: ostium > ustia > uşă. pontem > punte. tute zece. 15 . dominus > domn. occidere > a ucide. frontem > frunte. În textele vechi. În cuvintele monosilabice o>ă: vos>vă. mola > moară. Dar: somnus >somn. o+m+ consoană > u: (cu excepţia nazalelor): comparo > cumpăr. homo > om. rota > roată. o s-a păstrat: carnosus > cărnos. rogationem>rugăciune. 3. tot aşa u > o: autumna > toamnă. cufea > coif. În textele vechi. dominica > duminică. porcus > porc. În poziţie neaccentuată. în loc de o. dolus > dor. luna > lună. la început şi la mijloc de cuvînt. După cum o > u. humerus > umăr. corvus > corb. mulgere > a mulge. Evoluţia vocalei o (din ō şi ŭ) În poziţie tonică. Dar: cognatus > cumnat. coronare > a cununa. pluvia > ploaie. domna > doamnă. o > u: cottizare > a cuteza. orbus > orb.

urceolus > ulcior. virtuosus > vîrtos. salutare > a săruta. U din silaba posttonică. excurtare > a scurta. pugnum>pumn. U final a dispărut pe parcursul secolelor XVII-XVIII. ridere > a rîde. e accentuat urmat de n+ vocală (consoană): venetus > vînăt. conventum > cuvînt. am putea conchide că vocalele noi din limba română. rimare > a rîma. subglutio > sughiţ. o nazal: fontana > fîntînă. infundare > a înfunda. judicare > a judeca.Modificări condiţionate în evoluţia lui u: U precedat de grupul consonantic cl (gl) > i: ingluttire > a înghiţi. rodu. i accentuat după rr sau r iniţial: horrire > a urî. oculus > oclus > ochi. multum>mult. cît şi în cele nonlatine: pămăntu. glasu. vetulus > veclus > vechi. includere > a închide. o împrumutat: порколаб > pîrcălab. lutus>lut. ă şi î. s-a sincopat: radicula > radicla > ridiche. În poziţie accentuată. a dispărut şi el: blandus >blind. vendo > (eu) vînd. u iniţial şi medial s-a păstrat: aducebat > aducea. blandus > blînd. Făcînd o generalizare a celor menţionate pînă aici. longum ad > lîngă. i neaccentuat: ridebat > rîdea. antaneus > întîi sau din a neaccentuat urmar de r+n: carnaseus > cîrnaţ. angustare > a îngusta. a nazal neaccentuat: angustus > îngust. lingula > lingură. gustus>gust. multu. au derivat din: Î provine din: a nazal accentuat: campus >cîmp. crudus>crud. viscosus > vîscos. unquat > încă. fundu. devenit în română nazal: ΡЂД > rînd. după dispariţia consoanei finale. Textele vechi îl mai păstrează pe u la sfîrşit de cuvînt atît în cuvintele de origine latină. e neaccentuat: venosus > vînos. U final. corvus>corb. i (ъ) împrumutat: връста > vîrstă. trunculus > trunclus > trunchi. lana > lînă. scumpu. дръзь > dîrz. e împrumutat. ripa > rîpă. U+n+ consoană > î: hirundinella > rîndunea. 16 . u aton: hirundinella > rîndunea. свят > sfînt. dereptu. teriinna > ţărînă.

ff. arsura. într-o serie de inscripţii din Dacia.. melum > măr. rr. în lucrările de fonetică latineşti era înregistrat aşa-numitul fenomen al betacismului. 5. aşa cum se pronunţă astăzi în limba română. 4. magis > mai. adică mai puţin energic.) şărvăt. e latin aton: veteranus > beteranus > bătrîn. o împrumutat: кадило > candelă. t. gelum > ger. b) g urmat de e (i) a evoluat în ğ: legem > lege. o latin accentuat: foras > fără. lacrima. O dovadă în acest sens o aduc confuziile grafice ci şi ti: condicione – conditione. cînd v iniţial sau intervocalic era pronunţat ca b: vovis – vobis. picula > păcură. veteranus – beteranus etc. vom menţiona următoarele: 1. 17 d. i împrimutat aton: лебедь > lebădă. коса >coasă.Hr. crepare > a crăpa. întîlnite în inscripţii începînd cu secolul al II-lea. facit > face etc. lă. . se palatalizează. sivi – sibi. коливо > colivă. titionem > tăciune. inclusiv de cel românesc. consoanele geminate (pp. cel consonantic latinesc a suferit o serie de modificări care au fost preluate ulterior de idiomurile neolatine. în locul lui b era înregistrat v: albeus – alveus. I p. după sec. бездуна > beznă. Şi viceversa. a împrumutat. tt. блана > blană. Hr. e împrumutat: serviétte > (reg. Consoanele finale încep să amuţească în latina tîrzie prin secolul I frater > frate.) încep să se simplifice. fillius > fiu. primavera.. Bonifatio – Bonifacio. ss etc. 6. articulîndu-se ca şi consoanele simple. urmate fiind de i în hiat. Încă începînd cu sec. berbex – vervex.H.: decem > zece. Printre cele mai importante modificări ale consonantismului latin tîrziu. ele se pronunţau respectiv ţ şi dz (z). i latin aton: radicina > rădăcină. 2. Consoanele oclusive dentale d. Velara sonoră palatalizată (g) a evoluat în latina tîrzie pe două căi: a) g intertvocalic a dispărut: ego > eu. fă. are loc şi palatalizarea velarelor. mm.Ă provine din: a latin aton: caldura. Deja prin secolele II-III d. 3. ligatura. I d. ll.Hr. никовалo > nicovală. a latin neaccentuat în cuvintele derivate monosilabice: dă. u împrumutat: въздγχъ > văzduh. nn. Paralel cu palatalizarea dentalelor. u latin aton: pulmonem > plămîn. În latina tîrzie. овьсъ > ovăz. EVOLUŢIA SISTEMULUI CONSONANTIC LATINESC Ca şi sistemul vocalic. e (i) latin accentuat: fetus > făt. eccum tale > acătării.

palumbus > porumb. cînd b intervocalic > v. soarta consoanei respective în poziţie finală. carpinus > carpen. quattuor > patru etc. sibi > sie. soarta consoanei respective în poziţie iniţială şi medială. la distanţă). habui > avui etc. devieri condiţionate de poziţia sunetului respectiv. libertare > a ierta. bubalus > bour. B final. habere > a avea. B > u în formele pronumelor personale în dativ: nobis > nouă. s-a păstrat: campus > cîmp. habetis > aveţi. carbonem > cărbune. cuppa > cupă. comparare>a cumpăra. tibi > ţie. sappa > sapă. rubeus > roib. sorbire > a sorbi. 2. crepo > crăp. Există şi unele excepţii de la această legitate. pellis > piele. capistrum > căpăstru. subtus > sub. caballus > cal. scribere > a scrie. Modificări condiţionate: B intervocalic. B iniţial şi medial s-a păstrat: basilica > biserică. dacă se află în componenţa formelor tone ale verbului a avea: habemus > avem. cubitus > cot. P final. regresivă. Vorbind despre evoluţia fiecărui fonem consonantic în parte. aqua > apă. platanus > paltin. caput > cap. sorbus > sorb. Devieri în evoluţia lui p P > n: nuptiae > nunţi (asimilare consonantică. tempus > timp. parţială. regresivă. cauzat de amuţirea lui u final. Grupurile consonantice se reduc la o singură consoană: exire > a ieşi. berbecem > berbec. vobis > vouă. după dispariţia consoanei finale. prin contact) . plangere > a plînge.7. din necesitatea de a uşura pronunţia. albus > alb. strambus > strîmb. parere > a părea. Evoluţia oclusivelor labiale P iniţial şi medial s-a păstrat: paganus > păgîn. a dispărut: abellona > alună. P > t: despectus > deştept (asimilare consonantică. 18 . baptisare > a boteza. capra > capră. parţială. blandus > blind. apoi a lui u. 3. repaussare > a răposa. excaldare > a scălda. sanguem > sînge. le vom cerceta sub 3 aspecte principale: 1. rămâne intact.

uber > uger. Devieri în evoluţia lui b: 1. grăunte > grăuncior. turma > turmă. oaspete > ospeţior. mentionem > minciună. potentia > putinţă. sitem > sete. Precedat de o vocală şi urmat de o lichidă. lutum > lut. T final a amuţit. sagitare > a săgeta. ventus > vînt. dimineaţă > diminecioară. bibit > bea. hosti > oşti. imperator > împărat. scribet > scrie. subglutiare > a sughiţa. abscondere>a ascunde. intrare > a intra. stet > să stea. petiolus > picior. t a rămas intact: canto > cînt. vivitia > viţă. el nu se transformă în ţ sau în č: angusti > înguşti. Dacă însă t este precedat de consoana s. 3. b s-a păstrat: robeus > roib. cu rare excepţii. tabanus > tăun. b > u: fabrum > faur. astectare > a aştepta. 2. inclinationem > închinăciune.Uneori. stratum > strat. sementia > sămînţă. încă în perioada latinei populare: ad post > apoi. Oclusivele dentale şi velare T iniţial şi medial s-a păstrat (cu excepţia cazurilor de africatizare): turturella > turturea. b s-a vocalizat: presbiter > preot. sub(u)lum > sul. panticem > pîntece. cînd t final este urmat de sufixul diminutiv –ior: slut > sluţior. b s-a palatalizat: fimbria > frînghie. Ajuns prin metateză între o vocală şi o semivocală. b intervocalic >g (ğ): rubus > rug. hospitium > ospăţ. În urma dispariţiei lui u final. subglutiare > a sughiţa. dacă e urmat de sufixul diminutiv –ior: cîrnaţ > cîrnăcoir. b a fost disimilat de consoana imediat următoare: ablongare > a alunga. cuminte > cumincior. chiar de este urmat de o vocală anterioară. Modificări condiţionate: T + o vocală anterioară în hiat > ţ: credentia > credinţă. Dar: sunt. frate > frăţior. habeat > să aibă. mustum > must. 19 . aut > au. porta > poartă. februarius > făurar. T+e (i) în hiat cu ō sau ū > č: Creationem > Crăciun. tondere > a tunde. fetiola > fecioară. rogationem>rugăciune. Această legitate e valabilă şi pentru limba română contemporană. Tot aşa se comportă astăzi în limba română contemporană t sau ţ final.

Încă în perioada latinei tîrzii. Devieri în evoluţia lui t: 1. culmen > culme. arcus > arc. porcus > porc. În urma dispariţiei lui u final. lacus > lac. 1. sacus > sac. peccatum > păcat. cucuta > cucută. D iniţial şi medial a rămas neschimbat. quod > că. ustia > uşă. caldura > căldură. t dispare. intendo > întind. la pers. 20 .tristi > trişti. circus > cerc. După dispariţia lui u final. laudasti > lăudaşi. coda > coadă. 2. cuccus > cuc. c(k) s-a păstrat: accus > ac. prandium > prîndz > prînz. asternere > a aşterne. d+e (i) în hiat > dz > z: diana > dzînă > zînă. caldaria > căldare. surdi > surdzi > surzi. vendo > vînd. detonare > a detuna. d a fost disimilat regresiv: admissarius > armăsar.). petiginem > pecigine.: cantasti > cîntaşi. hordeum > ordz > orz. Precedat însă de s. dacă nu era urmat de o vocală anterioară: dentem > dinte. dare > a da. D din componenţa grupului consonantic ndc a fost disimilat: mand(u)care > mîncare. Devieri în evoluţia lui d: 1. dar urmat de i în hiat. Disimilare regresivă parţială: adjungere > a ajunge. C(k) a rămas intact dacă nu preceda o vocală anterioară: cantus > cînt. ostiolum > uşor (subst. sucus > suc. t > č fiind asimilat regresiv de o consoană africată: monticellus > muncel. t dispare: pastionem > păşuine. prehendo > prind. extergere > a şterge. depanare > a depăna. dies > dzi > zi. dormire > a dormi. D final a amuţit încă în perioada latinei tîrzii: ad > a. quid > ce. d s-a păstrat: cado > cad. crudus > crud. calidus > cald. II sg. t s-a sonorizat: urtica > urdica > urzică. 2. tenda > tindă. Modificări condiţionate: d+e (i) > dz > z: decem > dzece > zece. fiind disimilat. dormisti > dormişi. frondia > frundză > frunză. mai ales în cadrul formelor de perfect simplu.

octo > opt. inclinare > a încheia. cotoneus > gotoneus > gutui. largus > larg. nascere > a naşte. radic(u)la > ridiche. invinco > înving. Modificări condiţionate: 1. c+e(i) s-a africatizat: cera > ceară. G final. intellectus > înţelept. fumigat > fumegă. maxilla > măsea. urmat de s. ligat > leagă. s-a contopit cu acesta: exire > a ieşi. dirigo > dreg. veclus > vechi. G iniţial şi medial. clavem > cheie. factum > fapt. 7. discalciare >a descălţa. c din cadrul grupului consonantic cl s-a palatalizat în k´(ch): clamare > a chema.În unele cuvinte. disculcius > desculţ 3. vitricus > vitreg. ducere > a duce. caelum > cer. lexiva > leşie. în urma disparuţiei lui u final. c a dispărut: fascia > fîşie. lucta > luptă. inglacio > îngheţ. fagus > fag. judicium > judeţ. Precedat de s şi urmat de e(i). franxisti > frînseşi. longus > lung. disfaciolare > a desfăşura. s-a păstrat: gallina > găină. Modificări condiţionate: rumegat > rumegă. nutricium > nutreţ. 1. g+e(i) s-a africatizat în ğ: jugum > jug. cernere > a a cerne. 4. c(k) s-a sonorizat: conflare > a se (în)gîmfa. allego > aleg. c după o vocală atonă. 6. graulus > graur. gula > gurp. 2. nescio quid > nişte. grevem > greu. pectus > piept. dulcis > dulce. macelarius > măcelar. circus > cerc. c după o vocală accentuată şi urmat de s sau t >p: coctorius > cuptor. 5. laxare > a lăsa. fructus > frupt. includere > a închide. cervus > cerb. ceapa > ceapă. c+e(i) în hiat cu o vocală accentuată sau cu o (u) neaccentuat s-a transformat în ţ: arsicia > arşiţă. c > t: cognoscere > a cunoaşte. vescidus > veşted. dixisti > ziseşi. dar urmat de e (i) în hiat. 21 . directus > drept. În aceeaşi poziţie. dacă nu era urmat de o vocală anterioară. frictura > friptură. a rămas intact: castido > cîştig. rogat > roagă.

e cazul să facem o generalizare a legităţilor care au condiţionat apariţia consoanelor africate în limba română: c+e(i): circellus > cercel. qu+e(i) > č: quinque > cinci. care a evoluat din: d+e(i): dico > dzic > zic. equa > iapă. gu+o > g: unguo > ung. genna > geană. 2. sanguinare > a sîngera. z 22 . 1. pugnum > pumn. t+ e(i)+ō sau ū: petiolus > picior. care exprimă acţiuni dimanice şi care conţin litera g. g >n: lignum > lemn. coquo > coc. ung(u)lus > unghi. ğ ţ gu+e(i): sanguem > singe. înterguare > a întreba. unguere > a unge. j+a: jaceree > a dzace > a zace. ingluttire > a înghiţi. -legis > lege. apare în limba neîngrijită africata dz. c+e(i) în hiat cu o vocală neaccentuată: socia> soaţă. lex. č c+e(i)+ō sau ū: urceolus > ulcior. diana > dzînă > zînă. 2. a fugi. ung(u)la > unghie. quattuor > patru. signum > semn. t+e(i): terra > ţară. 5. ungere > a unge. 2. g+e(i) în hiat cu a dispare: corrigia>curea. sagitta > săgeată. sanguem > singe. Analizînd cele expuse. cognatus > cumnat. g din grupul consonantic gl s-a palatalizat în g’ (gh): glacia > gheaţă. qu+a > p: aqua > apă. g+e(i): sagitta > săgeată. quomodo > cum. Forma a mere devine a merge prin analogie cu a alerga. tibi > ţie. t+e(i) în hiat cu o vocală neaccentuată: hospitium > ospăţ. quesivi > a cerşi. radeat > radză > rază. civitatem >cetate. 4. 3. glandem > ghindă. torquo > torc. intinguo > înting. extinguere > a stinge. d+e(i) în hiat:cadeat >(să) cadză > cază. Ca variantă a spirantei z. gu+a >b: lungua > limbă. jidicum > judeţ. Evoluţia oclusivelor velare 1. Fiind asimilat de un n imediat următor. 3.gelum > ger. subglutiare > a sughiţa. gu+e (i)ğ: extinguere > a stinge. coquere > a coace. vivitea > viţă. intelligere > a înţelege. rogationem > rugăciune. 3. Qu urmat de o vocală s-a redus la c (k): quod > că. gelum > ger.

m s-a păstrat: comparat > cumpără. anima > inimă. mons. 2. sptrinten > sprinteior. mane > mîine. danum > daună.Sonantele nazale M iniţial şi medial s-a păstrat: mensa > masă. N iniţial şi medial s-a păstrat: nasus > nas. n+e(i) în hiat s-a palatalizat: antaneus > întîi. cînt apare sufixul –ior: bălan > bălăior. N final a dispărut încă în perioada latinei tîrzii: culmen > culme. pomus > pom. asimilarea: formica > furnică. scump > scunchi. m deseori > n: ghimpi > ghinchi. partem > parte. mens. legumen >legumă. 2. montis > munte. necare > a îneca. alteori a dispărut: comprehendit > cuprinde. La finala secundară m s-a păstrat: fumus > fum. cuneus > cui. mentionem > minciună. strîmbi > strînghi. 3. mentis > minte. mensura > măsură. adunamus > adunăm. cotoneus > gutui. Modificări condiţionate: 1. noctem > noapte. În componenţa prefixului com-. prunus > prun. disimilarea: malva > nalbă. mentire > a minţi. În varianta populară. dormire > a dormi. vinea > vie. Printre devieri în evoluţia lui m pot fi menţionate: 1. lumen > lume. mutus > mut. calcaleum > călcîi. homo > om. timeo > (mă) tem. panem > pîine. banea > baie. salicem > salce. vinum > vin. M final a amuţit încă în latina tîrzie: dentem > dinte. Modificări condiţionate: 1. cerno > cern. Urmat de u final. uneori. termulus > ţărm. comnator > cumătru. n s-a păstrat: cornu > corn. 23 . minaret > a mîna. care mai apoi a dispărut. dominica > duminică. musca > muscă. ningere > a ninge. fontem > frunte. nomen > nume. torno > torn. compitis > cumpăt. lana > lînă. Palatalizarea lui n are loc şi astăzi. 2. M precedat de a şi urmat de n (a+m+n) > u: scamnum > scaun. bătrîn > bătrîior.

densus > des. sanitatem > sărătate > sănătate. caldura > căldură. 4. porcellus > purcel. Asimilarea lui n urmat de b. exponis > spui. convenire > a (se) cuveni. fenestra > fereastră. trecute fiind prin paradigma declinării. caballus > cal. Urmat de s. acesta s-a transformat în r: fel. mel. fulgerare > fulgera. (in)plantare > a împînta. În prefixul con. suponis > supui.3. stabullum > staul. ranunculus > rărunchi. allevatum > aluat. La substantivele care-l aveau pe l la N.soarta lui n e similară celei a lui m: uneori s-a păstrat: contenio > cuntenesc. pruni > pruni. circellus > cercel. catellus > căţel. ponis > pui. n+i final se palatalizează în radicalul unor verbe: apponis > apui. n s-a păstrat în cadrul unor forme de perfect simplu al verbelor de conjugarea III-a: strinxi > strînsei. alteori a dispărut: confundare > a cufunda. fenomen cunoscut cu numele de ritacism: bonus > buru > bun. melem > miere. illac ad > la. Urmat de s. unxi > unsei. nonni > nuni. În textele vechi. La nume însă. sal. palma > palmă. pensare >a păsa. solem > soare. 4. conjugo > (în)conjur. L final s-a păstrat după dispariţia lui u final: agnellus > miel. n intervocalic din cuvintele de origine latină (cu excepţia celor în care n era geminat: nn). 2. abellona > alună. 24 .. salem > sare. planxi > plînsei. era scris r. norma literară îl păstrează pe n: boni > buni. Dar: annus > an. subullum > sul. (re)manes > (ră)mîi. reponis > răpui. Disimilarea lui n: canutus > cărunt. p: (în)pacare > împăca. 5. lactem > lapte. neminem > nimărui. Epenteza lui n: grangulus > graur. Devieri în evoluţia lui n: 1. mostrare > a mustra. (în)blandire > a îmblînzi. 3. felem > fiere. în aceleaşi condiţii (n+i final). conventum > cuvînt. sol. genna > geană. homini > oameri > oameni. n a fost disimilat de acesta: mensa > masă. Evoluţia lichidelor L iniţial şi medial (ci excepţia poziţiei intervocalice) s-a menţinut: lacrima > lacrimă.

novella > nuia. melum > măr. vitella > viţea. filius > fiu. clamare > a chema.Modificări condiţionate: 1. 5. 3. familia > femeie. fera > fiară. 4. bubalus > bour. ll urmat de a. s-a păstrat: caballus > cal. 2. capistrum > căpăstru. circellus > cercel. l din componenţa grupurilor consonantice cl. ille > el. gelum > ger. mai ales în cadrul substantivelor feminine. L intervocalic > r: caelum > cer. gl s-a palatalizat. gh: clagum > cheag. mola > moară. stella > stea. voleo > voi. turturella > turturea. taliat > taie. risus > rîs. alium > ai „usturoi”. apoi a dispărut: folia > foaie. a dispărut: margella > mărgea. Asimilarea: fuliginem > funingine. carraria > cărare. gula > gură. 25 . glacia > gheaţă. ll însă. pellem >piele. metateza: pulmonem > plămîn. clavatoria > cheutoare. putem menţiona: 1. paludem > pădure. clavem > cheie. terra > ţară. aranea > rîie. 2. Printre d e v i e r i în evoluţia lui l. inglutire > a înghiţi. oricla > ureche. Disimilarea: ululare > a urla. dolus > dor. palumbus > porumb. porcella > purcea. clarum > chiar. palea > paie. socrus > socru. R iniţial şi medial s-a păstrat: resonare > a răsuna. qualem > care. milia > mie. 3. vallem > vale. aceste grupuri transformîndu-se respective în ch. doliosus > duios. l+e(i) în hiat la început s-a palatalizat. glandem > ghindă. filum > fir. hirundinella > rîndunea. satullus > sătul. în această poziţie. olla > oală. arcus > arc. anellus > inel. galleta > găleată. petiolus > picior.

ca şi n. în afară de poziţia intervocalică: valem > vale verus > văr venatus > vînat venenum > venin venator > vînător conventum > cuvînt convenire > a (se) cuveni convenientia > cuviinţă 26 . Există însă şi cîteva excepţii. se palatalizează: paris > pari > pai. F în poziţie iniţială şi medială s-a păstrat: facere > a face factum > fapt factura > făptură formica > furnică fenestra > fereastră frictura > friptură fructus > frupt frons. farina > fănină. care s-a păstrat în poziţie iniţială şi medială. stufus > stuf. venator > vînător. cînd r final s-a păstrat. taurus > taur. comnater > cumătru. în limba vorbită. R de la finala secundară s-a păstrat: aurus > aur. scribere – a scrie. chiar dacă nu s-a produs metateza: vultur > vultur. fulger >fulger. dacă n-a avit loc metateza. a dispărut ca orice consoană finală: imperator>împărat. şi r descendent din l latin intervocalic: salis > sari > sai. admissarius > armăsar. Fricativa v apare la o etapă mai tîrzie a latinei populare. sternutare > a strănuta. super > spre. Aceeaşi evoluţie o are . venatoria > vînătoare. carrus > car.R final. S-a produs metateza: formosus > frumos. r s-a apocopat: dare – a da. februarius > făurar. R a fost disimilat: turbulare > a tulbura. ferrum > fier. pereat > piară > pieie. R final. În inifinitivul verbului. quattuor > patru. queri > ceri > cei. s-a păstrat: inter > între. frater > frate. muria > moare. stare – a sta. rostrum > rost. Devieri în evoluţia lui r: R+i. În limba vorbită însă. dintr-un u semivocalic latinesc. suffero > sufăr. r. se palatalizează şi dispare: velis > veri > vei. R a fost asimilat: corona > cunună. ca şi n+i. cibrum > ciur. venire – a veni. Dar r+i în hiat s-a păstrat: adjutorium > ajutor. mirionem > minune. rarus > rar. humerus > umăr. serenus > senin. în cazul metatezei. frontis > frunte inflare > a umfla inflorire > a înflori afflare > a (se) afla scrofa > scroafă F din finala secundară s-a păstrat: cufea > coif.

a unor numerale (tres > trei) şi a unor adverbe (magis > mai). exventare > a zvînta. crescere > a creşte. habebat > avea. 4. disligare > a dezlega. S iniţial şi medial s-a păstrat: sanitosus > sănătos serenus > senin salicem > salcie sementia > sămînţă risus > rîs excadere > a scădea extemperare > a astîmpăra grossus > gros S final a dispărut încă în latina vulgară. ci i. sessus > şes. grassi > graşi. păstrînsu-se însă la finala secundară: densus > des fusus > fus grassus > gras risus > rîs ursus > urs visum >vis Modificări condiţionate: 1. constatăm că inventarul de fricative al limbii române a fost completat cu noi foneme: 27 . S + c (t) + e (i) > ş: cognoscere > a cunoaşte. habutus > avut etc. clavatoria > cheutoare. exbattere > a zbate. a des–şuruba > a deşuruba. j. -re. ceresia > cireaşă. v s-a menţinut în formele tone ale acestuia în locul lui b: habere > a avea. cantas > cînţi). astectare > a aştepta. S urmat de o consoană sonoră este asimilat de aceasta şi se sonorizează. În paradigma verbului habeo. alvea > albie. grossi > groşi. Uneori. dispare din motove de pronunţie: avunculus > unchi pavonem > păun tardivus > tîrziu cantavi > cîntai clavem > cheie novem > nouă juvenca > juncă novella > nuia pluvia > ploaie Precedat de l. nascere > a naşte. septem > şapte. 3. Sub imfluenţa unor forme pronominale (illi > ei. habui > avui. verbale (laudas > lauzi. a des-şeua > a deşeua. 2. S + e (i )> ş: deserto > (eu) deşert. densi > deşi. vos > voi). Generalizînd cele expuse mai sus. devenind z: disbinare > a dezbina. disbracare > a dezbrăca. v > b: alvina > albină.În poziţie intervocalică. a se des–zice > a se dezice. S din componenţa prefixului –des e asimilat de ş. habuisset > avuse. nos > noi. levare > a lua. asternere > a aşterne. s a fost înlocuit. ca şi b. v. prin analogie. trecînd în u: alevatum > aluat. habeat > să aibă. camisia > cămaşă. vesica > beşică. z: a des–şăla > a deşela. v intervocalic s-a vocalizat.

care provine din: împrumuturi: turc. cazer > a caza. s+ e (i): sella > şea. hojma. sonoră: disligare > a dezlega. adjungere > a ajunge. a se şupuri. жаратекь >jăratec. din creaţii interne: a şuiera. castigo > cîştig Ş. J latin iniţial: jocum >joc. fr. creaţii interne: a hăi.Z. J latin medial: adjutare > a ajuta. ung. şah. ung. hordeum > orz. turc. harpe >harpă. care provine din: e+ō: deorsum > gois > jos. s+ cons. a jăpni împrumuturi: slav. слота > zloată. a se zghihui etc. şfară. hîrjoană. a hăcui. jaquette > jachetă. жалоба> jalbă. care provine din: d+ e (i): decem > zece. pe calea împrumuturilor: slav. z grecesc împrumutat: ςαμα >zeamă. camisia > cămaşă s+c (t)+e (i): cognoscere > a cunoaşte. împrumuturi: slav. chauvin > şovin. fr. J. Şonka > şuncă. храм > hram. turc. din creaţii interne: a zurui. Jovis diez > joi. creaţii interne: javră. fr. dicere > a zice. germ. care provine din: 28 . zarzavat. szufla > juflă. fr. hoţ etc. habar. a se şuşoti. Kaizer. exbattere > a zbate. (Semnificaţia unor slove ale alfabetului chirilic) H.

mîrţoagă”. Compunerea. 5. varianta equus a dispărut aproape complect. În latina vulgară.a. la bărbaţi. caballus devenise aici sinonim cu equus. pe care-l întîlnim într-o serie de expresii şi locuţiuni verbale de tipul a lua apă-n gură. În studierea lexicului latinei vulgare trebuie să deosebim două categorii de cuvinte: 1. 29 . mai conservînd şi noţiunea latinească clasică – cea de „mijloc de transport”. 2. Cuvintele care în latina vulgară aveau o semnificaţie mai mult sau mai puţin diferită de cea din latina clasică.Lexicul latinei populare şi influenţa lui asupra celui din română 1. cît şi în română. situat în partea facială şi acoperit cu păr. Cu acest sens el s-a dezvoltat în română. Formarea cuvintelor. Adaptări directe şi mutaţii de sens în cadrul paradigmei latina clasică – latina populară – româna. Dintre cuvintele din prima categorie menţionăm următoarele. 4. iar în română ea a dat prin evoluţie normală iapă. mai frecvente în latina populară şi. Încă în latina vulgară el şi-a extins sensul de a lua foc. Barba avea numai sens de loc al corpului omenesc. Apprehendere în latina clasică aveau numai sensul de „a lua”. a lua cu binişorul. În vorbirea populară latină şi în română el a mai căpătat şi sensul de „bărbie”. a deoseb”i. Juvenal îl găsim însă cu sensul de „cal în general”. devenind un verb polisemantic. a se aprinde. 2. Aranea avea în latina clasică numai sensul de „păiangen” sau „pînză de păiangen”. Caballus era întrebuinţat de scriitorii clasici mai ales în accepţiunea de „cal prost. Carrus. În limbile romanice îl găsim mai ales cu sensul de „a cerne făina”. În limbile romanice. care nu erau cunoscute de latina clasică. ultima interpretare era cea mai răspîndită. Cernere în latina clasică însemna „a separa. respectiv. La Lucilius. a o lua la sănătoasa ş. în lexicul activ al limbii române: Afflare era cunoscut în latina clasică numai cu semnificaţia de a sufla. Conversiunea. acest cuvînt a mai primit semnificaţia de „rîie”. Cu acest sens el a venit şi în sistemul stelar popular românesc. Acest cuvînt căpătase în latina vulgară o semnificaţie specială de constelaţie: Carul Mare şi Carul Mic. Cuvintele latinei vulgare. a lua în căruţă. În latina vulgară. a lua la ochi. Derivarea. 3. În română şi celelalte limbi romanice acest verb apare cu sensul de „a se găsi”. a inspira. Horaţiu.

mai ales din sfera substantivului. Ca şi a lua. it. În vorbirea populară acest cuvînt trebuie să fi fost foarte răspîndit. uneori – „a complota”. Levare în latina clasică însemna „a ridica.-a avea în latina clasică accepţia de „rudă în genere”.Cuvitas. a-şi face cruce. a face poate face bloc cu aproape orice cuvînt semantic. Civitas l-a substituit pe urbs în tot domeniul romanic. a da şi-a extins mult semantica. Mamma e un cuvînt din limbajul copiilor. după cum zicea un lingvist. Dar în latina clasică mamma avea sensul de „mamelă”. Focus. Latina vulgară i-a îngustat sensul. (fratele miresei) sau uxoris (frate al 30 . Dare avea sensul special de a produce. de la a face pîine pînă la a face copii. a da de gol.a. a da drumul ş. a face Paştile. nu de lege creştinească. sinonim cu latinescul mater. În latina vulgară era folosit cu sens mai larg de „a lua”. Cognatus. Cele mai vechi expresii cu a face sînt cele ce ţin de religie: a face păcate. devenind în română un verb polisemantic şi dînd naştere unei serii de locuţiuni verbale: a da şfară-n ţară. ungues facere. De aici a venit şi cuvîntul românesc aluat prin proteza lui a la participiul verbului luat. cea de astăzi în limba română: mola machinaria = moara măcina. Cu acest sens apare des în scrierile vechi: Turcii sînt de altă lege. folosit în latina clasică pentru a desemna „drepturile cetăţeanului roman” se identificase în latina vulgară cu urbs. Frigus. a da de dracu. Ca şi verbele a da şi a lua. focus trecuse în latina vulgară la acela de „foc”. cite. O altă schimbare de sens pe care o prezintă levare în limba română este aceea de a fermenta. Astăzi. dîndu-i explicaţia care echivalează cu frater mariti mirelui). În cea vulgară el era echivalent cu „a crăpa. Machinari în latina clasică era interpretat cu sensul de „a inventaI. cetate. Astfel. Crepare însemna în latina clasică „a răsuna”. a da de sminteală. inclusiv al omului. el a devenit polisemantic. şi îşi poate extinde sfera semantică. Lex avea sensul de „lege” (în latina clasică lex-legis). De la înţelesul de „cămin”. citta. a sustrage” (o avere). care în latina clasică avea forma de plural frigori. a plesni”. În latina vulgară el mai capătă un sens de religie. fr. În limbile romanice el şi-a extins semnificaţia şi astăzi denumeşte un organ al oricărui animal sau pasăre. a trecut în latina vulgară cu sensul de „febră” şi şi-a păstrat acest sens în denumirea populară a bolii friguri în limba română. Ficatum era asociat la origine cu jecur. În latina vulgară el a căpătat o altă semnificaţie. ceea ce însemna „ficat de gîscă îngrăşată cu smochine”. Încă în latina clasică existau cîteva sensuri particulare pe care putea să le aibă verbul facere: barbam facere. avem: dr.

care în latina clasică era pater. a ucide. a dat varianta populară mormînt. Monumentum se ăntîlneşte uneori la autorii clasici cu sensul special de „monument funerar”. Veteranus. mai ales că „soldatul care şi-a făcut datoria” era trecut de anii tinereţii. Odată cu apariţia creştinismului sensul lui a devenit „păgîn”. a sugruma”. menţionate la începutul temei: care existau în vorbirea poporului. Sera era. Lingviştii latini subliniau că acest cuvînt nu trebuie întrebuinţat cînd e vorba despre om. la origine un adjectiv cu sensul de „tîrziu”. şi tata. fr. apoi trecerea lui e în ă şi. a devenit substantiv şi se folosea independent.: sera.: seară. În latina clasică însemna „soldat care şi-a satisfăcut stagiul militar”.: soir. Paganus în latina clasică însemna „locuitor de la ţară”. apoi a lui u. a devenit în latina vulgară substantiv şi a căpătat în epoca creştină înţelesul de „săptămînă”. dispariţia consoanei finale m. Manere trecuse de la înţelesul de „a rămîne” la acela de „a petrece noaptea într-un loc”. se întîlneşte destul de des. La Empiricus rostrum este chiar sinonim cu os. În limba română a căpătat sensul „om în vîrstă”. it: mamma. A suferit fenomenul betacismului. După trecerea lui e neaccentuat în ă şi sincoparea celui deal II-lea e aflat în poziţie neaccentuată.: tata. În română rost e întrebuinţat tocmai cu sensul de „gură” şi e întîlnit de expresiile a lua la rost. Alături de mamma. Necare în latina clasică însemna „a face să piară. prov. La început era asociat cu dies şi hora. iar în latina vulgară şi în română a venit cu accepţia de astăzi: „a îneca”. fr. Cu timpul. Septimana. în dr. orfan”. Îl mai întîlnim şi în alte arii ale limbilor romanice: it. visa nocturna.: ser.odată ce este întîlnit pe plăcile funerare ale multor morminte din epoca veche. el s-a izolat de acestea. vechea franceză: taie. În latina vulgară şi în română vine cu accepţia de astăzi: vis. it. 31 .: mamman. În română el a dat două semnificaţii: mîner şi a rămîne. Orbus în latrina clasică însemna „lipsit de ceva. Mai puţin numeroase sînt formele care aparţin celei de-a doua categorii de cuvinte. De exemplu. folosit în latina clasică în calitate de adjectiv. în aceleaşi inscripţii. dr. de asemenea. populară: tata. orb. adică „cel care nu este creştin”. Evoluţia normală prin disimilarea lui u (sincopa) şi rotacizarea lui n.: mama. dar nu erau în lexicul latinei clasice. Acesta a fost etimonul cuvîntului mama pentru mai multe dintre limbile romanice. De exemplu: dr. a avea rost. Rostrum însemna în latina clasică „cioc”. a devenit bătrîn Visum în latina clasică însemna „apariţie”: visa somniorum. „bot”. respectiv. În latina clasică el era conceput ca lipsit de vedere.

Carnaseus – cîrnaţ. sapă. Capitaneus – căpătîi. 3. – fătat. – strat. Scortea – scoarţă. la noi – „găleată”. tuta) a evoluat în română în ţîţă. port: teter. după cum ştim. a-i da o labă”. prin trecerea aceleiaşi forme dintr-o categorie în alte. de asemenea. Sappa era determinat ca un „genus instrumenti rusticorum” (un fel de instrument de la ţară).: teta. Vom cerceta fiecare din aceste cazuri de constituire a lexicului limbii române sub influenţa latinei populare. Au trecut la categoria substantivelor. 2. Novella – nuia. prin adăugarea de elemente noi (sufixe şi prefixe) la formele existente (afixarea). Tita.. cu diferite variante. adică „a-i da cu mîna. De aici şi a îmbrînci. Vom mai adăuga aici substantivele provenite din adjective şi cercetate de noi în paragraful de mai sus sera – seară şi septimana – săptămînă. Substantive Aici trebuie să cităm cîteva cazuri de apariţie a cîtorva substantive din adjective. Spinalis – spinare 32 . Galineceus – găinaţ. Aceasta este una din trăsăturile caracteristice ale oricărei limbi populare. iar ca verb e asociat ca „a suge”: fr. urmînd ordinea diferitor categorii gramaticale. Linea – ie. o serie de participii la perfectiv: buccata fetatum stratus – bucată. „mamelă”. sp. În limbile romanice găsim o serie întreagă de cuvinte înrudite cu acesta care înseamnă. prov. exista în latina vorbită ca un cuvînt propriu vorbirii copiilor (dida. Latina vulgară era mai mult înaintată decît cea clasică în ceea ce priveşte formarea cuvintelor noi. teta.Branca cu înţelesul de „labă”. Cuvintele noi se formează. prin compunere. Fontana – fîntînă Frondea – frunză.: teter. ca şi mama. aşa-zisa conversiune. în trei feluri: 1. Galetta era folosit în latina populară cu sensul de „mensura vinaria”. II.

-a: -ulum. -ellus: hirundinella – rîndunea. dogarius – dogar. – – anus a fost înlocuit cu -o. lucor – lucoare. – ulus. Trebuie să menţionăm aici cîteva schimbări de sufixe care se produseseră în latina vulgară. amaritia – amăreaţă. trunculus – trunchi. radicina – rădăcină. Găsim chiar în latina clasică variantele catullus – catellus. mînzoc. frictura – friptură. carraria – cărare. împrumutat din greacă a pătruns în latina vulgară mai ales în perioada epocii creştine şi este folosit în limbile romanice la formarea substantivelor abstracte: avuţie. -issa a pătruns prin intermediul limbii greceşti: diaconissa – diaconeasă. mămucă. de exemplu. omenie ş. imperatrissa – împărăteasă. caldaria – căldare. calura – căldură. -occus. tătucă etc. -ucus.a. arsura – arsură. soricellum – şoricel. padulem – pădure. 33 . vitullus – vitellus. -sura: dulcitia – dulceaţă. În locul clasicului geniculum avem genuculum – genunche. calcaneus – călcîi. muncel. Tot cu sufixul -ellus s-au format substantivele particella – părticea. pecorarius – păcurar. -a: -ule: -ina: -aneus: -or: -ura: -arius: matteuca – măciucă. -ucus. cripatura – crăpătură. preotissa – preoteasă etc. -cellus: monticellus – munticel. teneritia – tinereţe. -icus. surcella – surcea. necunoscute în latina clasică. cavula – gaură.Substantivele formate cu sufixe: -ia (-ie). au existat în cea vulgară şi au dat în limbile romanice o serie de derivate de tipul păsărică. -onis în tabanus – tăun. -entia: suferentia – suferinţă. seminatura – semănătură. -itia: -ura. Marcel. aratura – arătură. tărie. a fost înlocuit cu -ellus. găticel. uculus în loc de -iculus apare în peduculus – păduche. Acest sufix. margella – mărgea.

Ca pronume nehotărîte.ivus: . nec + hominis = nimeni. temporivus – timpuriu. latina vulgară cunoştea deja construcţiile nescio quem + ne – neştine.utus: .osus: flocosus – flocos. cîte doi ş. Verbul Vom studia mai întîi verbele derivate din substantive sau din adjective prin adăugarea directă a unei terminaţii verbale la tema acestora. venenosus – veninos. . Aceste forme datează din latină. panticosus – pîntecos. Ambele pronume negative sînt nişte formaţii ale compuşilor latineşti. – quenne. verbe derivate din substantive: bucca – îmbucare. în timp ce în limba română e cunoscut exclusiv ca numeral. frigorosus – friguros. neque unus – niciunul. nehotărîte şi negative. care a pătruns de timpuriu în latină şi a fost asociat cu unus după modelul grecesc. vere unus – vreunul. Aşadar. mucosus – mucos. nec. nec + mica = nimica. braca – îmbrăcare. pronumele demonstrative de tipul acesta. Toate aceste derivate postnominale aparţin conjugărilor I şi a IV-a.a.a. tardivus – tîrziu. limba română foloseşte construcţiile de tipul cîte unul. Astfel. Pronumele compuse În limba română avem o serie de pronume demonstrative.m. care au provenir de la compuşii latineşti. un împrumut din greacă prin intermediul latinei vulgare. Numerale În calitate de numerale distributive. acela au derivat de la formantele latineşti ecce + iste (ille). Cîte este grecescul cata. printre care: .Deja în latina populară se formează o serie de substantive compuse: caprifolium > Domine deus > căpriori Dumnezeu manus stergium > prima vera > mîneştergură primăvară Prin derivare cu sufixe s-au format în latina populară cîteva adjective.iscus. port. românesc.d. care formează numeroase derivate cu actualul sufix românesc -esc: bărbătesc. ossuosus – osos. omenesc. 34 . ostăşesc ş. canutus – cărunt. În limbile romanice occidentale expresia cata unus apare ca pronume nehotărît: fr.– cada uno.

sella – inselare – a înşela. vezica – vezicare – a beşica. pedica – împiedica. turbo – turbulare – a tulbura. lumen – luminare – a lumina. mors (mortis) – admorţire– a amorţi uvum – uvare – ouare – a uoa. -icare: caballus – cablallicare – încăleca. interritus – interritare – a întărîta. -ugare: fumus – fumigare – a fumega. largus – adlergare – a alerga. grassus – grassiare – îngrăşare. tener – tenerire – a întineri. Un alt grup de verbe s-a format prin derivare de la substantive sau adjective. -inare: scarpere – scarpinare – a scărpina. genunculum – genunculare – a îngenunchea. subtilis – subtiliare – subţiare. ventus – exvento – a zvînta. Notăm următoarele derivate: -iare: altius – altiare – ălţare – înălţare. mollius – molliare – muiare. între tema cărora şi terminaţia verbală -re s-a mai adăugat un element. excapitare – a scăpăta. fetus – fetare – a făta. circus – circare – a cerca.capitare – a căpăta. corda – incordare – a încorda. Verbe derivate din adjective: calidus – excaldare – a scălda. carrus – carricare – încărca. tardivus – tardivare – a întîrzia. unus – adunare – a aduna 35 . -ulare: tremo – tremulare – a tremura. longus – ablongare – a alunga. forfex – forficare – a forfeca. -tare: libertus – libertare – a ierta. Noi forme verbale s-au format şi cu ajutorul prefixelor. ferrum – ferricare – a fereca. ventus – ventulare – a vîntura. Printre cele mai frecvente prefixe atestăm următoarele: lenis – alenare – a alina. oblitus – oblitare – a uita. subţiere.

disligare – a dezlega. cu nişte imigranţi dîrji. adspectare – a aştepta. ei au înaintat. puţin cîte puţin. discalciare – a descălţa. 36 . Venirea slavilor transformă complet fizionomia Peninsulei Balcanice. excadere – a scădea. 3. inclavare – a încheia.-ad: adbatere – a abate. -de: -dis: degelare – a degera. La început. Avem a face. ei au trecut în grupuri mici acest fluviu cam pe la sfîrşitul secolului al III-lea. în care s-ar situa pentru totdeauna cu traiul. 4. adlentare – a alinta. Ea determină o adîncă răsturnare în partea Europei Orientale. ingluttire – a înghiţi. spre malurile Dunării. împinşi numai de dorinţa jafului. I. 2. poate chiar o nouă patrie. puţin timp după părăsirea Daciei de legiunile romane. -in: (Formele derivate şi compuse ale celorlalte părţi de vorbire (adverbe. excarminare – a scărmăna. Lexicul de origine slavă. adormire – a adormi. Pătrunderea slavilor în Peninsula Balcanică trebuie considerată ca un eveniment îndelung pregătit. cu nişte cuceritori ferm hotărîţi să-şi caute un nou sălaş. introducând un element nou în sînul populaţiei romane abia formate. Cei care îşi fac acum apariţia în istorie nu mai sînt nişte incursori trecători. Sufixele de origine slavă în română. adfumare – a afuma.) Influenţa slavă 1. ca goţii. coborîţi de la nord în regiunea Carpaţilor. incuneare – a încuia. -ex: exbattere – a zbate. excambinare – a schimba. discuneare – a descuia. adfundare – a afunda. adlegere – a alege. Influenţa morfologică slavă asupra limbii traco-dacilor. adlactare – a alăpta. incalciare – a încălţa. Din istoricul problemei. prepoziţii) le vom studia la temele respective. acum. La început.

acţiunea slavă asupra limbii române este foarte redusă. În prima jumătate a secolului al VII-lea. Dar. Şincai şi P. Gh. aceste grupuri mici au locuit în Moesia şi Tracia. dz a alternant cu j. Maior s-au străduit să reducă la minim această influenţă. sub influenţa limbii vechi bulgare. cînd pe acest teritoriu au venit legionarii romani. decît mai ales lexicul din perioada secolelor IV-VII şi XI-XIII. pronumele negative nimeni. Acesta este cazul cuvîntului mijloc. Micu. Influenţa slavă asupra limbii române este mai evidentă în morfologie. lupe. Nu avem în vedere. după modelul bulgăresc zeno sau al celui ucrainean susidko. cea stalinistă. cînd ostrogoţii părăsesc ţările dunărene pentru a se îndrepta spre Italia. brejnevistă şi bodiulistă. aproape toată Peninsula Balcanică se afla în mîinile slavilor. II. Face să fie menţionat mai ales cazul Vocativ la substantivele feminine. cu toată rezistenţa ce le-o opun trupele imperiale. lăsînd terenul liber slavilor.S. reuşesc să cucerească cea mai mare parte a teritoriului sud-dunărean. Atunci slavii asaltează cu adevărat Imperiul Bizantin. ничто. Nu putem releva decît alternanţa pe care au suferit-o sunetele cîtorva cuvinte sub influenţa formelor slave. Moldoveneşti. l-au putut schimba pe e din negaţia nec în i numai datorită asemănării funcţiei acestor pronume cu cele slave никто. 37 . nimic. oame după modelul bulgăresc boze [boje]. cu care ele prezentau o oarecare asemănare. nec + mica. Cînd priveşte anul 1812. provenite de la nec + hominis. O statistică a cuvintelor latine şi slave care sînt cel mai des folosite ar putea demonstra că elementele slave sînt tot atît de expresive şi de vii ca şi cele latineşti. După cum am văzut mai înainte. Ne-am face vinovaţi de o falsificare a istoriei dacă n-am recunoaşte marea influenţă pe care a avut-o slava asupra limbii române.A. Aici ar trebui să ne întrebăm dacă nu trebuie să admitem o influenţă analogă şi pentru vocativul substantivelor masculine care se termină în e: coarbe. perioada R. care se formează pe întreg teritoriul românesc prin desinenţa o. Adevărata imigraţie slavă începe în ultimii ani ai secolului al V-lea.S. influenţa a fost nefastă pentru dezvoltarea limbii române din spaţiul dintre Prut şi Nistru.În secolele IV-V. Pentru istoria Europei Orientale acesta era un eveniment tot atît de important ca cel ce avuse loc cu 5-6 secole înainte. ca şi bulgărescul mezda. Dar mai ales lexicul a fost împresurat cu numeroase elemente slave. în limba veche. Influenţa slavă din această perioadă se observă în multe din particularităţile morfologice. pe care le-a împrumutat româna. unde d urmat de i trebuia să alterneze cu z sau. Ei profită de confuzia care domnea în Imperiu şi. provenit din compuşii latineşti medius+locus. lingviştii latinişti S. Din punct de vedere fonetic. Tot aşa. cu dz. cînd vorbim despre influenţa binefăcătoare a elementului slav.

se întîlnesc doar în compusele formate în slavă: izbire. nicidecum nu putem admite că vocativul cu -ule este o variantă a nominativului latinesc. po-. derivat din limba bulgară suto. la care s-a ataşat. năpădire. Trebuie să admitem că sintaxa compunerii numeralelor cardinale a fost. păgubire. Cît priveşte verbul. Unele din ele au pătruns în română odată cu cuvintele slave. În al doilea rînd. care erau deja nişte compuşi cu prefixe. primire. ar trebui să cităm aici cîteva exemple. pur şi simplu. Cît priveşte formarea numeralelor cardinale de 11 pînă la 19. pe care le folosesc unii vorbitori ai limbii noastre. trebuie să cităm mai multe prefixe.Am putea mai degrabă să presupunem că vocativul românesc reproduce modelul latin. întărită. şi astăzi întîlnim în limba bulgară un sufix -le care se adaugă numelor de persoane cînd li se adresează cineva. Vorba e că. scumpule. prepoziţia spre e provenită şi ea din limba latină de la super care înseamnă „deasupra”. ar trebui să subliniem că vocativele româneşti cu e la masculin sînt destul de rare. toate elementele numeralelor compuse româneşti sînt de origine latină. Mai degrabă am putea avea de a face cu o influenţă slavă. pri. locul lor ocupîndu-l vocativul cu ule: omule. unde româna foloseşte reflexivul după modelul slav. iar modelul slav doar a putut să accentueze această variantă cazuală. Ar trebui însă să remarcăm că formarea verbelor reflexive ţine mai mult de psihicul naţional al fiecărui popor luat în parte. drăguţule bace etc. împrumutate de la modelele bulgăreşti чyдити ce şi мoлити се. prefixele iz-. articolul substantival definit. libe „iubit” – libile „iubitule”. Căci formele reflexive verbale de tipul a se învăţa. descendent din pronumele demonstrativ latinesc ille. De exemplu. Tot de origine slavă este şi numeralul sută. na. 38 . a se duce. În primul rînd. Şi din contra. copiindu-le pe cele ruseşti (учиться). Într-adevăr. sînt condamnate de normele limbii literare. şi nu al celui latin. ar trebui să fim mai cu rezerve cînd se afirmă cum că formaţiile româneşti ar fi o copie leită a celor slave. Limba româna datoreşte slavei mai multe adverbe: aievea < a+jave(а+яве) de iznoavă < изу нову razna < разно de obşte < обще îndeosebi < осебити înzadar < за дару Influenţa slavei vechi se observă mai ales la derivate. ca în limba rusă. a se gîndi din limba noastră nu se fac cu se (cя. pe de altă parte. Dar. pe care româna le-a moştenit din slavă. Pe de altă parte. în primul rînd. pocăire. E vorba de verbele a se mira şi a se ruga. adică „peste”. cimentată de formaţiile omogene slave. pur şi simplu. -pa-.

Din mulţimea de prefixe de origine slavă numai următoarele au fost productive în limba română: Ne. În afară de razu-. a. verbe. dezleda. Mult mai numeroase sînt sufixele slave introduse în limba română prin intermediul slavei. răzmeriţă – a despărţi. nedreptate. nesaţ. Observăm aici mai ales numeroase derivate de origine latină. desculţa. necrescut. Deoarece acest prefix este deseori confundat cu prefixul de origine latină răs-. распадити – „a răscoli. El poate echivala cu locuţiunea “peste măsură de”.în limba română. Acest fapt ne dovedeşte că slavonescul пре. pe care. Îl întîlnim. ca să arătăm care sînt formele unde avem într-adevăr a face cu prefixul slav. În istroromână. Compusele cu ne. le înlocuieşte completamente. de asemenea. neom.sînt destul de numeroase în limba română. adjective.în cîteva cuvinte ca расколити. Ca să nu-l confundăm pe -ac de 39 . în cuvintele ca: prostănac. neînvăţat. desculţ. această funcţie a prefixului răs. Printre ele găsim substantive. la exprimarea negaţiei. adjectivelor. ne vom opri mai mult asupra lui. siraku = bugeac. descoperi.serveşte în română. neapărat. în slavă mai exista şi prefixul ras. răzbate – pentru a-i bate.şi latinescul prae. a separa de pace. de asemenea. nespus etc. nebun. Prefixul prea. neomeneşte. rescuts. nenorocire. neadormit. necopt. neastîmpăr. neputinţă. a separa de bunătate.şi se alătura substantivelor. deşi mai puţin răspîndit decît ne-. rescoperi. adverbe: neadevăr. dezvăţa.s-au consolidat reciproc. Elementele citate ne arată cît de viu este ne. neascultător. preaştiutor. încît el l-a înlocuit adesea pe des-: reskl’ide. negreşit. neştiinţă.serveşte în general pentru exprimarea ideii de despărţire şi corespunde latinescului dis-: răzbunare – a despărţi. în vorbirea populară. rescutso. ca şi în slavă. rezmetso = deschide.[-res] a fost atît de bine înţeleasă. porumbac. nedrept. nenorocos. neînsurat. rezlego. trebuie să-i desparţi. Sufixul -ac corespunde vechiului bulgăresc -aku: bujaku. sărac. a răspîndi”. băbac. pentru a da un sens peiorativ cuvîntului cu care intră în compoziţie. nemăritată. gînsac. necioplit. preaplin. verbelor şi adverbelor cînd trebuia să marcheze gradul superlativ: preafrumos. neadevărat. nesimţire. godac. preaînţelept. Răzu. Razu-. El corespunde latinescului in. numeroase derivate. care au format cuvinte noi cu negaţia de origine slavă ne-. formează.s-a suprapus latinescului prae. nemurire. i.

tutunişte. pe cînd latinescul -accus e ataşat la substantivele sau adjectivele de origine latină: fundac. -niţă. cît şi unrele denumiri de animale de genul feminin: lupoaică. croială. -an.origine slavă cu -accus de origine latină. şurubelniţă. steguleţ. doniţă.d. datornic. cît şi diminuative: cuibuleţ. urechelniţă. denumeşte în limba română acţiuni abstracte: curăţenie. mîntuială. -ogu: milog. troiţă. cerboaică. bulg. casnic. lungan. vîrtelniţă. -ici. El indică patria sau originea: moldovean. Derivatele cu acest sufix prezintă uneori un sens augmentativ: golan. formează în română adjective: destoinic. ursuleţ. -că este derivativul de vechea bulgară de la -uka. leoaică. slăbănog. făţarnic. năzdrăvan. -uku. Împreună cu sufixul -oai. iatac. pojghiţă. -ugă – de la v. olog. ferestruică. drumeţ. lustruială. -enie. cheltuială. săteancă. ursoaică. gîscan. -anie. italiancă. formează substantive masculine: ciocîrlan. trebuie să ţinem cont de faptul că cel de origine slavă e prezent mai ales la cuvintele de origine şi ele slavă. amăgeală. tremurici. zbîrciog. împărtăşanie. -că formează substantive de genul feminin şi indică un titlu. iste. bucureştean. păpuşoişte. cristelniţă. bulg. cîntăreţ. cărăruică. de la v. -iku şi desemnează mai ales naţionalitatea sau originea: armeancă. sătean ş. cîrpaci. mai arată partea obiectului indicat în radical şi trimite la menirea. -eţ. cetăţean. rîuleţ. este adăugat la tema verbelor pentru a indica rezultatul acţiunii exprimate de verb: ameţeală. ţigancă. reproduce sufixul din bulg. ş. tărancă. habarnic. -àci a dat derivatele: cîrmaci. îndrăzneală. bulg. formează substantivă: botniţă. rezultat din cuvinte slave ca progrebenie. din v. Se mai adaugă adesea şi la diminutive: cămeşuică. derivat din –inică. coderişte. -ìci formează substantive abstracte: gîdilici. -iţa ne vine din v. cînépişte. hrănaci. robaci. trăgaci. derivat din v. bîrfeală. 40 . puică. -işte se trage din v. orăşeancă. comănac. bulg. videnie. româncă. strigoaică. formează nume de agent: călăreţ. bulg. boşorog.a. veche – eninu. clopotniţă. întrebunţarea obiectului: toporişte. şontorog. redus după r. beţivan. suliţă. Ultimul exprimă mai degrabă o calitate de a fi şiret decît o acţune. bulg. ianinu. bicisnic. ţ la –an. petrecanie. săculeţ. ţopîrlan. darnic. -eală.m. –anu. bulgar -uga: buturugă. –eli. -ica: undiţă. el arată mai ales locul unde se găseşte un obiect şi se referă la denumirile de plante: inişte. stîngaci. -nic. -og e derivat de la v. amarnic. reprodus din –inicu. şiretenie. cojiţă. -ean. plăvan. nevăstuică. Întîlnim şi cîteva adjective cu sufixul -an: bălan. o stare: boieroaică.

regret. zdravăn. Hvala “laudă” – fală. necaz. glorie.a boli. cui mic. a omorî. Ceta “monedă” – ţintă. a ocoli. Numărul cuvintelor slave introduse în diferite sfere de activitate umană este considerabil. Bezakonie “nedreptate”. vrednic. zărire ş. a posti. a hrăni. a lua” – grăbire. vîrf. . împotriva obiceiurilor. Dognati.-av. Burea “furtună” – bură. ciudăţenie. bazaconie „necuviinţă. slugă. la dispoziţiile-i psihice. Semnificaţia cuvîntului românesc se leagă de aceea a vcechii bulgare prin etapele „lucru făcut împotriva legilor (scrise sau nescrise). -iv (-ivu) a dat derivatele: beţiv. a primeni. O dată pătrunse în limba română. burniţă. Dar cea mai mare influenţă asupra românei a avut-o totuşi lexicul slav. a certa. zglobiu. a se trudi.blajin. năprasnic.pleşuv. . dojeno “a urmări” – dojenire. a plăti. ciudat”. ca şi cele din latina clasică prin intermediul celei populare. de la -avu. Pentru a arăta cît de mult se îndepărtează ele de prototipurile lor. lacom. a zămisli. se foloseşte extrem de rar şi formează adjective: hulpav. a încetini. a răzvrăti. 41 . Dospeti “a ajunge” – a dospi (a fermenta). a linişti. Aceste cuvinte se referă mai ales la om. a vrăji. a milui. condiţiile sociale şi activitatea lui: . veselie. Domoliti “a ruga” – domolire. scîrnav. bolnav. multe dintre cuvintele slave. a pipăi. oricît ar fi de surprinzătoare. Această schimbare de sens. . Beliti “a face alb” – “belire” – a scoate pielea. a modera. ceaţă. a potoli. zglobiu.a. Dedina “moştenire” – datină (obicei. oraş” – gard. leneş. Ciudo “miracol” – cuidă. a tălmăci. vrednic. buiac. la particularităţile lui fizice şi morale. Gradu “zid. uscăţiv. a ţese. Astfel el a şi fost calchiat în româna veche: fărădelege. lucru excepţional. destoinic. Blajenu “fericit” – blajin.rîvnă. a jupui. prost. straşnic.trudă. milostiv. Bezdŭna “prăpastie fără fund” – întuneric. caraghioslîc”. trîndav. poate fi totuşi explicată. straşnic. a porunci. strălucire. şi-au schimbat sensul primar. ocolire. Grabiti “a răpi. mînie. guraliv. lacom. . a obloji. obscuritate. a răzbi. a pomeni. nătîng. tradiţie). milostiv. năpraznic. blînd. vom compara cîteva cuvinte din vechea bulgară cu corespondentele lor româneşti. drag. slab.

de snopi. Pătrunderea unor termeni slave a avut ca urmare dispariţia termenilor corespunzători latini. – искустный > iscusit. a fixa” – necaz. a spăla cu apă caldă”. Grulo „gîtlej” – gîrlă. necăjire. Nacazu nakazati „hotărîre. Stogu „grămadă” – căpiţă de fîn. Bolovanu „coloană. dar şi „podul casei”. Suvora „legătură” – sfoară. a lovi. Astfel: etas – вρъстα > vîrstă. Lobivu „rău. statuie” – bolovan. Grai. amo.Iskaliti “a înnegri” – iscălire. punte. curajos. stana „a înceta” – ostenire. schimbare” – izmene. Podu „pămînt. Dar denumirea vine de la numele împăratului Traian. Skapu „zgîrcit” – scump. Okno „fereastră” – ocnă (mină de sare). a semna. Ustati. 42 calvus crusta debeo dexter – плεшивый > pleşuv. propada „a despărţi” – a prăpădi. -are – любити >a iubi. – згръчитъ > – трyпъ > trup. Kokoşi „găină” – cucoş. – кожα > cpajă. soldat”– viteaz. Slota „iarnă” – sloată (timp ploios. Propasti. Oblojiti „a aplica” – a obloji „a pansa. Izbiti “a ucide” – a izbi. care a construit o mulţime de-a valuri pentru fortificaţii. adică ceia ce cade din cer. graiati „cîntec. adică tot una ceea ce se schimbă. a cromcăni” – grai. Zapadu „cădere” de la zapasti „a cădea” – zăpadă. – трεбовати > a trebui. puternic. răutăcios” – zglobiu. avarus corpus zgîrcit . a stabili. a pierde. Traiati „a dura” – a trăi. a vorbi. Voinicu „răzbionic. vesel. Troianu „ridicătură de teren” – troian de zăpadă. Zoria „lumină” – zori. Logoditi „a conveni” – logodire. Izmena “trădare. ploaie în două cu ninsoare). palmă” – pod.

e. G. care este înrudită cu ilira. Ele a urmat să se păstreze pe un teritoriu destul de întins. n. Chişinău. şi mai ales în lexicul limbii române. – αд > iad. Dar nici influenţa puternică a limbii eline. Bibliografie: 1. Istoria limbii române. Un mare ajutor în studierea elementelor geto-daco-tracice ne oferă limba albaneză. Rosetti. în coroana Carpaţilor. – извоρ > izvor.) susţinea că geţii şi dacii vorbeau aceeaşi limbă. – грαдинα > grădină. Al. nici asimilarea de mai tîrziu a limbii latine n–au făcut ca aceste limbi să dispară cu totul. împreună cu traca şi ilira. vol. 1991. III Elementul autohton Romanii numeau daci poporul care trăia pe teritoriul de la nordul Dunării. la cursul inferior al Dunării. n. Curs de gramatică istorică a limbii române. Geograful şi istoricul grec Strabon (a. -are – мукα > muncă. Ne–au rămas doar unele cuvinte răzleţe. spre deosebire de limbile latină. introduse în diferite texte greceşti sau latine. se poate spune că. mai ales din cauza faptului că nu s-au păstrat texte care ar fi fost scrise în daco-getă. – сирαку > sărac. are fons hortus infernum – грεшити > a greşi. laboro. iar dacii – mai spre vest. Unul dintre primii lingvişti care a pus problema relaţiilor lingvistice albano-est- 43 . acelaşi popor era numit geţi. – a. daco-geţii au cunoscut chiar scrisul. 64 p. Se ştie că pînă la începutul erei noastre limbile traco-dacice au suferit schimbări esenţiale. – дαρъ > dar. numai că primii locuiau spre răsărit. Cît priveşte aspectul fonetic al acestei limbi. n. greacă. – трεбα > treabă. pînă la cucerirea Daciei de către romani. în gramatică. pp. celtă. nudus opera pauper strenum – голый > gol. Cercetarea elementelor daco-getice are de înfruntat însă multe dificultăţi. Istoria limbii române. Ivănescu. ea făcea parte din sistemul limbii indo-europene. care făceau parte din limbile kentum.eror. În procesul dezvoltării istorice limba daco-geţilor a fost asimilată de limba latină populară. aşa numita limbă satem. La greci. Se crede că în secolul I p. 27-32 2. 351-363 3.. Regiunea tracă propriu–zisă se întindea în mileniul I de pînă la era noastră la sudul Dunării. pp. e. Triburile daco-geţilor reprezentau ramura de nor a tracilor. paradisum – ραй >rai. 24 e. totuşi ea n-a putut să nu lase anumite urme atît în fonetică.

termeni balaur. breth brîu – alb. reconstituiţi de B. Al. Stînă este cunoscut de vechea bulgară – stana „locuinţă”. giush groapă – alb. Cuvîntul românesc are paralelă în albaneză – stopan – „baci”. dhalle ghimpe – alb. berr “oaie” bucur – alb. Cuvîntul smîntînă s-a dovedit a fi totuşi de origine slavă (v. shut “fără coarne” codru – alb. kesule gălbează – alb. gafe ciuf – alb. cufe „păr lung de lup” copil – alb. stăpânesc. gurmas 44 . buze mînz – alb. brenu buză – alb. avul baci – alb. p. shump bucur – alb. bukure fluier – alb. gelbaze cătun – alb. buze căciulă – alb. ţin în loc. Cuvîntul strungă este asociat de Al. P. katunt ceafă – alb. a fost derivat de la rădăcina stap. Philippide dă ca fiind probabilă originea tracică a cuvintelor spăpîn. aşez” + sufixul -anus. kopil „om tînăr” moş – alb. moshe murg – alb. perrua scrum – alb. byc „paie de cânepă” buză – alb. bardhe “alb”). grope grumaz – alb. Stăpîn. Tot elemente tracice sînt considerate de Al. bac „frate mai mare” balaur – alb. Haşdeu. fluoiere ghiuj – alb. stînă şi smîntînă. Haşdeu prin asemănare cu albaneza. murgu pîrău – alb. Al. pe care mulţi cercetători le considerau pînă la el de origine slavă. sîmbure şi viezure. kodre “movilă” brad – alb. bolle „şarpe mare” baltă – alb. bîr! (interjecţie) – alb. în sîrbă şi albaneză stan înseamnă acelaşi lucru. Philippide cu rădăcina stru(sru) „a curge”. În vol. şi în vechea slavă – stopanu „stăpân”. . Rosetti consideră drace sau dace următoarele cuvinte: abur – alb.romanice a fost marele savant B. bucure “frumos” ciut. Aceiaşi rădăcină o au şi bulgărescul stapu „baston”. Philippide şi barză (alb. meze zară – alb. gjemp În Istoria limbii române (vol. de la care ar proveni în macedoromână stăpuescu „opresc. I al lucrării sale Originea românilor. mazăre. II. bulg. 108-124). Astfel. P. sut – alb. care presupune un trac stopanu. byc „mocirlă” buc alb . şi germanul stab „baston”.rusă – smetana). balte bîlc – alb. sînt recunoscuţi de mai mulţi cercetători ca fiind de origine tracică.

Goma. bunăoară. 1 d. Influenţa maghiară Pînă în sec. putem presupune că ţap este de origine traco-dacică. pînă la anul 1200. a dispărut din toate limbile romanice din cauza omofoniei cu capra. în anul 896. În secolele X şi XI ei au pătruns în Crişana şi Ardeal.. se mută între Nipru şi Nistru. Sub presiunea pecenezilor. în revista Grai şi suflet. prin secolele VII-VIII. alcătuită din volohi şi slavi. De aceea era şi firesc ca termenul omofon latinesc să fie înlocuit cu unul autohton. În franceză. Rosetti. Istoria limbii române. conform evoluţiei fonetice normale. adică era o populaţie romanizată. numită mai târziu machiari. trecînd prin stepa Tisei. cucerind aceste teritorii treptat. Cronicarul anonim al regelui maghiar Bela III (1172-1196) povesteşte că pătrunderea ungurilor pe aceste teritorii (Transilvania de astăzi) s-a izbit de rezistenţa populaţiei locale. Din bibliografie: N. cu un termen german. Hr. s-au aşezat. porc – scroafă etc. iapă – armăsar. această populaţie este atestată între Ural şi Volga. apoi între Don şi Nipru. populaţia fino-ugrică. care. pe teritoriul fostei provincii romane Panonia. Franţuzescul mouton „oaie” e de origine celtă. ungurii au pustiit teritoriul pe care-l ocupă Basarabia şi Moldova de astăzi şi. magule năpîrcă – alb. 89-90. berbec – oaie. p. Mai tîrziu. Istoria limbii române. Bucureşti. urdha Cercetătorul elementului autohton Tache Papahagi. 186-191. plecînd de la constatarea că latinescul caper. mai ales că se simţea necesitatea de a avea un termen deosebit pentru fiecare sex al animalelor domestice: bou – vacă. p. p. În sec.măgură – alb. 251-257. Al. 1964. o populaţie fino-ugrică locuia pe teritoriul dintre munţii Altai şi nordul Iranului. şi nu ucraineană. nr. şi de ce a dispărut latinescul hircus „ţap”. al IX-lea. sub conducerea lui Arpad. 1. Ivănescu. 1982. sau unguri. neperke ţeapă – alb. 1980. 2002. probabil. thep urdă – alb. Astfel. L M L C. trebuia de dea reflexul capre. Impunerea unui termen străin sau autohton explică. p. 51-63. cum se credea pînă nu demult la noi.Corlăteanu. Chişinău. ţapul se numeşte baec. Basarabia (Roman) // Viaţa Basarabiei. P. G. între Dunăre şi Carpaţii Apuseni. 45 . face presupunerea că acest termen a dispărut chiar în latina populară. Iaşi.

de asemenea. se disting două perioade ale influenţei maghiare asupra limbii române: prima epocă în care această influenţă s-a exercitat asupra tuturor românilor şi epoca a doua. neavînd categorie gramaticală de gen. pe care autorul nu o consideră încă încheiată. dîndu-li-se sufixul ui (mai rar .oi ) şi sufixul -i de origine slavă (< . au fost încadrate la unul din cele trei genuri din română pe baza terminaţiei. au tradus în limba lor toponimele slave. originii lor maghiare. iar integrarea la substantivele neutre s-a făcut şi pe bază de înţeles: substantivele terminate în consoană au devenit neutre dacă denumeau lucruri. Oraşul numit atunci de slavi Bălgrad ( Cetatea Albă ) l-au numit Tehervar.Ocupînd totuşi aceste teritorii. de la care au împrumutat denumirile de localităţi (Bistriţa – Beszterce. Alteori. maghiarii au venit în contact cu românii şi slavii. După cum menţionează Simion Mîndrescu în studiul său Elemente ungureşti în limba română (Bucureşti. Ei se referă mai ales la: 46 . Verbele de origine maghiară au fost încadrate la cele de conjugarea a IV-a. De origine maghiară sînt substantivele: belşug < bolseg zăbală < zabala guler < galer gînd < gond dobă < dob haită < haita hoit < holt mohor < mohar neam < nem pildă < pelda seamă < szam sicriu < szekreny chin < kin chip < kep gazdă < gaxda hîrciog < horcsog hadarag < hadaro oraş < vareş cotlon <catlan marfă < marfa (“vită”) helge < holgy Substantivele de origine maghiară. de influenţă regională. 1892). Clij + vareş – Coloşvar ).ити): a alcătui < alkot a altoi < olt a mistui < emeszt a bîntui < bant a bănui < ban a birui < bir a cheltui < kolt a chibzui < kepez a făgădui < fogat a hăitui < hayt a hălădui < halad a îngădui < enged a mîntui < ment a tăgădui < tagad a tămădui < tamad Plecînd de la faptul că majoritatea termenilor de origine maghiară se pot raporta la viaţa feudală şi de la faptul că feudalismul s-a afirmat destul de puternic la noi în secolele XI–XIII. Ceahlău şi Chivirig se datoresc. putem conchide că mulţi dintre termenii în discuţie au pătruns şi s-au încetăţenit în limba română anume în aceste secole.

• organizarea socială: neam („gintă”). nemeş („om liber”). dudău. codău. beteşug. de la răsăritul şi sudul Carpaţilor. dobă. • organizarea militară: a birui. În secolul al X-lea. desiş. mărunţiş. a gîndi. uriaş. (a fi fugar) chip. • comerţul şi viaţa orăşenească: oraş. • medicina populară: a tămădui. • particularităţi ale omului: chipeş. aldămaş. ilău. („a dispărea”). vălmăşag. galeş. • agricultură: belşug. harţă. Limba română mai cunoaşte şi cîteva sufixe de origine maghiară: şag: rămăşag. teritoriile respective au fost ocupate de cumani. haită. Poate că şi termenii pîrjol. • meseriile şi produsele lor: bardă. Influenţa turanică În secolul al X-lea. lăcătuş. Toţi nepoftiţii despre care s-a vorbit mai sus erau de neam turcesc. pecenegii au ocupat părţile de şes ale actualei Românii. megieş. meşteşug. • vînătoare: helge. • locuinţa: a locui. megieş. hotar. feredeu. prieteşug. • stări sufleteşti şi fiziologice: chin. gealău. a chibzui. mai („ficat”). bătăuş. frunziş. holdă. gingaş. etc. a se zgîrci. şirag. seamă („socoteală”). hîrdău. sobă. beteag. • înmormîntare: sicriu. mereu au intrat în română în această perioadă. a se bizui. budăi. pieptiş. iş: aluniş. măritiş. zăbală. ţintirim. pildă. ham. bir. hoit. şug: belşug. mohor. bîlci. raită. bocanc. viclean. • vitărit: labă. stejăriş. • relaţiile dintre oameni: a făgădui. 47 . marfă. pahar. chipeş. dărăb. a îngădui. a bîntui. a bîigui. sălaş. gureş. a bănui. imaş. dijmă. eş: vameş. lungău. a hălădui. gealău. iobag. • alte realităţi: a se mistui. şalău. hadarag. tăpşan. a sudui. • pescuit: heleşteu. feteleu. ciupercă. pietriş. furtişag. ceatlău. a se burzului. Din secolul al XIII-lea şi pînă în secolul al XIV-lea. tătarii au stăpînit Moldova şi Muntenia. haidău. hîrciog. gazdă. a hăitui. uş: lătăuş.a uliu. a tăgădui. ghizdele. şoim. oloi. luminiş. ău: ilău. a cheltui.

putem admite că altădată exista un cuvînt ciumnel. gavanos. calup. caftan. cerdac. fără îndoială. al III-lea. Din tătară au pătruns în română termenii arcan. există substantuvul giumle (pl. • obiecte casnice: balama. cu ajutorul unui dicţionar din sec. în acest caz. cazan. în Imperiul cumanilor şi domnia lui Basarab. Şi cuvîntul cinel e de origine cumană. N. cumane şi tătare de cele turceşti de mai tîrziu. cîntar. din care poate proveni cinel. pilaf. scris de un călugăr catolic. divan.Pentru a distinge influenţa pe care au exercitat-o aceste limbi asupra românei de influenţa de mai tîrziu a limbii turcilor osmanlîi. 48 . saltea. Iorga. halat. se pot afla elementele ce ni le-au împrumutat ei. ca şi ale tătarilor. au devenit chiar nume de botez: Coman. chirie. şi cu ajutorul celorlalte limbi turceşti. Ele au pătruns în lexicul limbii române mai ales în perioada celor trei secole de asuprire a poporului nostru (1513-1812). halva. cioban sînt. dulap. rîu” sînt cumane: Bahlui. Chiar numele Basarabia. albaneză tshoban. dar. proverb”. O serie de cuvinte de origine turcească se referă la: • îmbrăcăminte: basma. telemea. Totuşi termenii beci. greacă zobanos. ciomag. ţol. butuc. Cuvinte de origine turcă întîlnim nu numai în română. Informaţiile asupra limbii pecenegilor şi cumanilor nu sînt tocmai vaste. buzdugan. cuvîntul cioban are corespondente în bulgară чобан. haraba. medean. În turcă. Calmaţui. sarma. numit Codex cumanicus. • arme: buzdugan. Tătar. E greu de separat împrumuturile pecenege. Numele de ape în -ui „vale. la origine un nume de botez. care înseamnă „ghicitoare”. leafă. duşman. Dar fiind că în graiul ardelenilor se întîlneşte verbul ciumilesc „ghicesc”. Astfel. giumel) „sentinţă. ceaun. Numele cumanilor. Printre cuvintele de origine turcească întîlnim şi de cele care denumesc noţiuni abstracte: belea. Teleorman „pădure mare”. • unelte de lucru: cazma. bucluc. căpcană. foarte veci. Caracala „cetate neagră”. dovedeşte că o parte din boierimea română era de origine cumană. pentru că purta nume cumane. e cuman. Mult mai numeroase sînt unităţile lexicale de origine turcească. • bucate: cafea. tacîm. • instituţii: hazna. burnuz. ciulama. ar trebui să vorbim despre o influenţă turanică mai veche. De asemenea. Densuşianu. Fălciu „luntraş” sînt cumane. ci şi în multe alte limbi. după cum o dovedeşte şi Ov. Covurlui.

ştreang < Strang. împreună cu care a fost împrumutat. fudul. încăperi auxiliare: şopru < Schoppen. sarai. marfagiu (maghiară). De originea turcească sînt. („trandafiriu”). nu numai substantive. bursuc. prelucrarea lemnului: buştean < Bumstam. după cum am putut observa din exemplele de mai sus. mofluz („sărăcit”). încep să iasă din uz. devenind arhaisme. -luc: buluc. stacogiu. bacşiş. dugheană. care alcătuiau mai ales clasa tinerei burghezii. şiret. pătrunşi în această epocă. alte domenii: şold < Schulter. cîte puţin. construcţiile medievale: turn < Turn. bazar. cuvinte cu etimologie sigură.giu a fost destul de productiv în limba română. cuvinte cu o etimologie presupusă. hazliu. încet. printre care: -giu: boiangiu. se referă mai ales la: Rabler. ceacîr („cu ochi de culori diferite”). duelgiu (franceză). Un timp oarecare. precum şi la cuvintele de alte origini: tractirgiu (slavă). < Schindel. caracul. O oarecare influenţă asupra românei din epoca feudală a exercitat-o şi limba saşilor din Ardeal. O dată cu scuturarea jugului turcesc. moft. chefliu. Din turceşte au fost împrumutate şi unele sufixe. Termenii de origine săşească din română. laptagiu (latină). ciubuc. băbacă. 2. borangic. hambar. sură < Schyren. administrarea oraşelor: burghez < Burger. hatîr. roabă < Clasificarea etimologică a cuvintelor Cuvintele din dicţionarul etimologic al limbii române formează trei grupuri: 1. harbuz. zăbon. 49 . scandalagiu (greacă). divan.Cuvintele apărute mai recent sînt cele ce se referă la perioada stăpînirii fanariote. cuvintele împrumutate din turcă. mahmur („cu capul tulbure”). lulea. De aceea el s-a putut ataşa atît la cuvintele de origine turcă. şindrilă. neneacă. sunduc. Printre ele: bostan. geamgiu. bucluc. iaurtgiu. tulup. ci şi o serie de adjective: boştur („deşert”). -liu: ghiurghiuliu. barmengiu (engleză). şanţ < Schonz. Unele cuvinte turceşti au venit în limba noastră prin filiera slavă: cişmea. sufixul . mahalagiu. laţ < Latz. lalea. în română.

3. cuvinte cu etimologie necunoscută. Cuvintele din primul grup au un etimon atestat, recunoscut de lingvişti pe baza aplicării legilor fonetice generale, evoluţiei semantice a cuvintelor. Etimonul acestor cuvinte constă dintr-un corp fonetic care poartă un anumit sens sau care are un anumit sens într-o limbă străină şi acest cuvînt are existenţă în limba de împrumut, în textele vechi, în cele moderne, în dicţionare. Bunăoară, pentru orişicare vorbitor al limbii române e clar că substantivul muncitor a provenit de la verbul de origine slavă a munci + sufixul -tor, a reface – de la verbul latin facere, cu prefixul re-, lexemele lana, blandus, cantare, deşi reprezintă clase de cuvinte diferite, au evoluat din latină pe baza aceleiaşi legităţi fonetice: închiderea lui a + o nazală + o vocală (cons.) în î. Unele cuvinte româneşti pot fi formate după modele străine. De exemplu, fărădelege s-a format după modelul prepoziţie + substantiv atestat în slavă (без+законие). Există însă situaţii cînd este necesară reconstituirea etimonului. Cuvintele cu etimon neatestat de dicţionarele limbii latine, bunăoară, pot fi considerate cu etimologie sigură, dacă în urma unei analize minuţioase se constată că el are forme asemănătoare şi nuanţe semantice apropiate în una sau în cîteva limbi romanice. De exemplu, se presupune că verbul a (se) aşeza e de origine latină (< *şedere)5. Această presupunere e confirmată de reflexele acestui verb în spaniolă (assear), portugheză (aseian). Uneori, pentru a demonstra etimologia sigură a unui cuvînt, se aplică legităţile fonetice. De exemplu, cuvintele româneşti dinte, minte, lege, munte n-au putut să provină de la formele de nominativus dens, mens, lex, mons, nici de la cele de genitivus dentis, legis, mentis, montis, ci de mla formele de acuzativus: dentem, legem, mentem, montem. Tot aşa, latinescul frigus a dat două substantive în limba română: frig – de la forma de nominativ şi friguri „febră” de la forma de genitiv frigori. În cadrul a vreo 20 de cuvinte cu etimon neatestat, dar reconstituit, se consideră că este corect etimonul, chiar dacă el nu are corespondente în alte limbi romanice decît în română: pendia > pînză, extemperare > a (se) astîmpăra, ingrassiare > a (se) îngrăşa. Etimoanele sînt considerate corecte, deşi nu au fost atestate de dicţionare cînd li s-au aplicat legităţile fonetice. Faptul acesta a fost demonstrat atunci cînd unele etimoane au fost atestate în manuscrise, în textele vechi, descoperite după refacerea etimonului. Astfel, forma latinească paludem a suferit procesul metatezei încă în latina populară, de unde a dat în română pădure < (lat. pop. padulem). De obicei, formele latinei populare neatestate în dicţionarele latinei clasice sînt date în dicţionarele etimologice cu asterix (*).

5

Atunci cînd etimonul cuvîntului este presupus, el este însoţit de asterix.

50

Unul şi acelaşi etimon poate avea în limba româna actuală cîte două corespondente. Unul dintre aceste corespondente a evoluat dintr-o formă a latinei populare conform legităţilor fonetice generale, (monumentum > monmentu > mormînt: n>r (rotacismul, e + n + cons > î, m, apoi u în poziţie finală dispar; cel de-al doilea corespondent, monument, a apărut mai tîrziu în calitate de neologism. Tot aşa s-a întîmplat şi cu cuvîntul carbonem ( > 1. cărbune; 2. carbon). Unele împrumuturi din franceză au fost luate după forma grafică (bord (la o navă), altele – după cea acustică – bor < (bord) la pălărie. Iar cuvîntul linie are chiar o etimologie triplă în limba romănă: 1. cu sensul tehnic (linie de prelucrare a tomatelor) e împrumutat din germană prin intermediul rusei şi francezei; 2. cu sens geometric – din franceză; 3. cu sens militar (se moare pe prima linie) – din latină. În situaţiile cînd sensul cuvîntului românesc e altul decît sensul cuvîntului din limba de împrumut, atunci acesta din urmă se ia în ghilimele: (“habar”, turc.) = mită; cocoş < кокошъ slav– „găină”, lipcă (a se ţine lipcă) < v.br. „pisălog”; „etichetă”, ceea ce se lipeşte. În dicţionarele etimologice, întîlnim cuvinte ale căror etimoane nu sînt indicate, deşi acestea sînt cunoscute chiar şi de cei neiniţiaţi în studiul literelor. E vorba de interjecţii, mai ales de cele onomatopeice: cu-cu!, cucurigu!, poc! La unele interjecţii se indică totuşi etimonul, dar acestea vin ca nişte împrumuturi sau sub influenţa altor limbi: vai (lat.vae), bg. vai, ngr. vai ), bravo (fr. bravos).

II. O altă clasă de cuvinte sînt cele cu o etimologie nesigură, pentru care s-au propus etimoane, dar pentru care nu există siguranţă absolută a cercetătorilor, ele fiind doar credibile. Din această clasă de cuvinte fac parte, în primul rînd, cuvintele a căror origine probabilă e daco-getă sau tracă, adică ele provin din substratul autohton al limbii române. Atunci cînd e vorba de acestea, se face trimitere la limba albaneză, iar etimoanele sînt precedate de abrevierea „comp.”, adică compară. Astfel se sugerează ideea că termenul românesc e înrudit cu cel din albaneză, fără însă a se putea credea că româna l-a împrumutat din albaneză. Vorba e că ambele limbi (şi româna, şi albaneza) au preluat cuvîntul în discuţie dintr-o limbă anterioară lor sau din limbi anterior înrudite genetic. buză – (alb. buze); brîu – (alb. brenu); ciut, şut, (alb. shut „fără coarne”); codru, (alb. kodre „movilă”).

Tot din acest grup fac parte şi cuvintele cu aspect derivativ, dar care, din motive de ordin fonetic, trebuie raportate totuşi la cuvinte din alte limbi după sensul lor: a înfiripa (< în + cerep (bulg. ukr. череп); toboşar ( toboş, maghiar – toba, doba)+ sufixul –ar.

51

În sfîrşit, cuvinte comune pentru limba română şi alte limbi, de obicei, limbi învecinate sau coexistente cu româna pe teritorii întinse, fără a se putea preciza dacă româna le-a împrumutat din acestea sau că aceste limbi le-au împrumutat din română. comp. magh. badaro – rom. bădăran; comp. bulg., sb. kuce, maghiar. kuszi – rom. cuţu; comp. bulg., ngr., sb. nena „mamă” – nene (rom). III. Cel de-al treilea grup îl constituie cuvintele cu etimologie necunoscută. Acestea sînt, în mod obişnuit, regionalismele, aproximativ 2500 de cuvinte, cărora nu li s-a putut identifica vreun etimon corespunzător în nici o limbă. În cazul lor, dicţionarele fac precizarea: „etimologie necunoscută, neclară”. Printre acestea se numără: băţ, a bîrfi, bîtă, a nărui, a născoci, terci, titirez, văgăună etc. În special, rămîn cu o etimologie necunoscută multe toponime şi antroponime. Referitor la această сategorie de cuvinte, în lucrările etimologilor, de ultimă vreme, se încearcă să se propună etimoane fie pentru cuvintele care s-au mai discutat, fie că se resping propunerile anterioare fără a se propune ceva nou. Astfel, rămîn pînă astăzi încă nesigure sau discutabile etimologiile cuvintelor doină, Moldova, raţă. Mai există un grup de cuvinte ce formează etimologia populară. Ea constă în modificarea formei unui cuvînt mai puţin cunoscut de vorbitori sub influenţa altui cuvînt care seamănă ca formă şi chiar ca sens uneori. De exemplu: reclamaţie – lăcrămaţie, cooperativă – cumparativă, batoză – bateză, acoladă – arcoladă, funebru – funegru, limbă maternă – limbă mamernă.

Schimbări în cadrul părţilor de vorbire şi al categoriilor gramaticale în perioada de formare a românei
După cum se ştie, majoritatea substantivelor cu terminaţia în -a în latina clasică constituiau clasa substantivelor de declinarea I. Odată cu evoluţia sistemului vocalic latinesc, substantivele din această clasă n-au variat considerabil, ele rămînînd la acelaşi tip de declinare, dat fiind faptul că vocala a în poziţie neaccentuată a trecut în ă. Marca determinantă a majorităţii substantivelor feminine la plural o constituie vocala e (din ae): masă-mese, casă-case, fată-fete. Foarte probabil că, în epoca de formare a limbii române, unele substantive feminine de declinarea I au căpătat la plural terminaţia -i, în loc de obişnuitul -e: seară-seri,

52

scară-scări, poartă-porţi, vacă-vaci. Acest -i a apărut, probabil, prin analogie cu pluralul declinării a III-a a femininelor de tipul partem > parti > părţi. Partea finală -uă a unor substantive feminine nearticulate de tipul steauă, neauă (arh.), parte provenită din latinescul illa, a dispărut la forma de singular nedefinit aproape în toate graiurile dacoromâne. Această desinenţă -uă a putut să dispară după apariţia formei atone a pronumelui personal în acuzativ o, care, la rîndul său, a provenit din uă, o variantă a pronumelui demonstrativ latinesc illa (eauă). Propoziţii de tipul Eastă steauă uo vedzu s-au redus mai tîrziu la Astă stea o văd. Prin analogie, s-au creat substantive noi, care, mai ales acele ce denumesc pomi, au format dublete substantivale de gen. Astfel, abellona a dat reflexele alună şi alun, cereşia – cireaşă şi cireş, prunus – prun şi prună6. S-au produs şi încadrări ale unor substantive la alte clase de declinare decît cele din latină. Latinescul nepos, -nepotis, conform legităţilor fonetice, trebuia să evolueze în nepoate. Dar această formă, apărînd frecvent în dialog, a fost considerată ca un vocativ de tipul doamne. De aceea, pentru a fi diferenţiată, s-a transformat la N.-Ac. în nepotu. Apoi s-a creat şi femininul nepoată, care pînă atunci nu exista în limbă, ideea de feminin exprimîndu-se, probabil, prin acelaşi nepoate. Din cele mai vechi timpuri, în exprimarea neafectivă, adjectivul românesc ocupă locul de după substantivul determinat. Dar cînd se exprima un sentiment de admiraţie sau de compătimire faţă de o persoană, sau de indignare, de dispreţ, adjectivul se situează în prepoziţia substantivului. Bineînţeles, ne referim la adjectivele strict calitative. Dar dintre acestea două fac excepţie, limitîndu-se, fiecare în parte, la poziţii strict diferenţiale faţă de substantivul determinat. E vorba de adjectivele beată şi biată. Fiind paronime, ele puteau trezi confuzii, avînd sensuri completamente diferite. Pentru a evita omonimia, adjectivul biată s-a întrebuinţat exclusiv înaintea substantivului determinat, iar beată – după acesta. Diferenţierea dintre acel şi cel, acest şi cest s-a realizat şi ea în epoca de formare a românei, mai ales după ce cel a devenit articol demonstrativ, pe care unele gramatici ale noastre îl numesc adjectival. Acesta din urmă termen nu e tocmai potrivit, deoarece această parte de vorbire apare nu numai în prepoziţia adjectivului, ci şi în cea a substantivului, ca în exemplele: casa cea de piatră, inelul cel de aur etc. Mai ales că articolul acesta participă şi la formarea numeralelor ordinale: cel dintîi prieten, cel din urmă drumeţ. Mai întîi au apărut sintagmele ille bonus > celu bunu > cel bun > ăl bun, iar mai tîrziu cele de tipul frater ille magnus.

6

Ultimul DOOM nu face distincţie între căpşun şi căpşună, ţinînd cont, probabul, de uz.

53

dăţile. soră-sa. Dacă astăzi pronumele săi nu se poate referi la un substantiv ce trimite mai mulţi posesori şi la mai multe obiecte posedate (Elevii şi-au luat fiecare cărţile lor (nu sale). la care a adăugat. În limba română veche însă. sa. la care se adaugă articolul definit. al nouălea. ceea ce ne face să conchidem că sistemul de numerale traco-dacic se construia după un model asemănător. treilu. al optul. De altfel. Limba română a recurs la mijloacele proprii pentru formarea numeralelor ordinale. 54 . al optulea. ai. unde se păstrează doar în cadrul termenilor de rudenie (tatăsău. mamă-sa. şi ca articol înaintea unui pronume posesiv (al meu. articolul substantival definit. provenit din sintgme annus tertius. În dialectul menglenoromân există expresia di la prima uşă sau primar. care înseamnă „drumul parcurs de mireasă spre casa mirelui”. ai săi). circulă şi cele de tipul ţinţile. iar în graiul bănăţean – expresia cale primară. Cu timpul însă. iar mai tîrziu. în acest ultimul caz limba limitîndu-se. noaulu. sale: măniară ei cu sveatul său. Printre numeralele ordinale latineşti de tip sintetic se numără adverbul anţărţ. şi-au ataşat articolul l. cumătră-sa etc. lăsa-vor streinilor bogătatea sa. formele săi. în aceste cazuri. optule. Celelalte substantive şi numerale. doar la forma de feminin singular a. frate-său. Articolul enclitic la aceste numerale azi e le(a). frater + le > fratele. şi ca părţi componente ale numeralelor cardinale. iar macedoromâna – pe cele cu lu.). numeralele ordinale apăreau doar cu articolul l: al patrul. Cu totul alta era situaţia în epoca de formare a românei. după cum s-a văzut. El s-a păstrat doar în cîteva dialecte şi graiuri. româna a generalizat formele cu le. în procliză – articolul pronominal a. Limba română a trebuit să-şi formeze pe teren propriu această categorie de numerale. ca şi astăzi în unele graiuri. a ta. a. primară. săi. ţinţilu. formîndule de la numeralele cardinale.Cercetările ne demonstrează că adjectivele posesive său. alături de formele doilu. în encliză. ale servesc. De aici am putea face concluzia că la numeralul ordinal situaţia s-a prezentat exact ca la substantivele masculine terminate în – e: leporem + le > iepurele. Morfemele al. atunci limba veche folosea cu prisosinţă. lărgiră spre menre rosturile sale. cel latinesc dispărînd din limba vorbită aproape completamente. numeralul ordinal din albaneză se formează tot din numeralul cardinal. nu l ca la majoritatea substantivelor masculine care se termină în consoană: al patrulea. începînd cu această perioadă. În macedoromână. rădicară popoarele glasul său. sale şi-au restrîns cu mult sfera de întrebuinţare mai ales în limba vorbită. noaurili. al.

Tustrele componentele provin de la verbul latinesc voleo. / Jelui-m-aş murgului. 161-170. iar mai tîrziu s-a ajuns la utilizarea substantivului nearticulat. Curs de gramatică istorică a limbii române. -şi. constituit pe bază de material latin. În textele vechi. Nemaiavînd suport (motiv) de diftongare. p. I. 214-216. Al. substantivul era articulat cu articol definit. 119-120. Re a fost concepută ca o terminaţie a infinitului latinesc şi. împreună cu pronuimele relative şi unele adverbe circumstanţiale. Tot în epoca de constituire a românei s-au format pronumele şi adverbele nehotărîte alcătuite cu particulele oare. Acest procedeu trebuie să se fi creat în epoca de formare a românei. Va a devenit particulă şi formează. Din bibliografie: 1. Trăire-aţi trei zile cu cea de alaltăieri! În limba română. 3. cîndva. o se diftonghează sub influenţa lui e din silaba următoare. pronume nehotărîte şi adverbe hehotărîte: cineva. Dormire-ai somnul de veci să dormi. vol. şi anume de la forma persoanei a III-a volet (t final dispare. -ere. G. În asemenea expresii. 150-153. după ce a dispărut din cadrul verbului. Istoria limbii române. cîţiva. 55 . Ivănescu. E o regulă a topicii cuvintelor neaccentuate. Şi totuşi articolul este o formaţie comună pentru toate limbile romanice.În textele vechi. valabilă încă în latina clasică de a nu începe o comunicare cu cuvinte neaccentuate. l intervocalic trece în r. Evoluţa şi constituirea articolului Cauzele apariţiei articolului ca parte de vorbire Gramaticianul latin Quintilian afirma: „Noster sermo aticulos non desiderat”. p. Istoria limbii române. Exemple numeroase de acest fel avem şi astăzi. unde îi avea funcţie de complement indirect. cumva etc. p. Acelaşi lucru se observă şi în macedoromână: braţa-li. regulă valabilă şi pentru verbele auxiliare: Înţelegu-te şi deregu-te în calea acesta se mergi. undeva. El s-a născut în propoziţii de tipul braţele îi sînt puternice. -va. braţu-i. s-a redus şi din forma voare > voa. Spure-voiu voauă tuturor ce vă e frică de Dzeul. mai ales în poezia populară: Jelui-m-aş şi n-am cui. 2. întîlnim formele varecine. careva. formele neaccentuate ale pronumelor personale şi reflexive au valoare de adjective posesive. Rosetti. voa s-a monoftongat în va. mai ales cînd sînt ataşate în imediata encliză a unui substantiv: sînu-mi. pronumele personale şi cele reflexive atone stăteau după verb. varecare. voare).

din sintagma homo ille bonus reiese că noi îl cunoaştem deja pe acest om. care. în speţă. şi-a păstrat mai bine flexiile cazuale. În al doilea rînd. că el este numai unul. şi. al VII-lea se poate vorbi de constituirea în limbile romanice a unui articol propriu-zis. într-un singur exemplar. Atît demonstrativul ille. Şi această opoziţie poate fi marcată astfel: homo Ǿ-nedeterminare unus homo ½-semideterminare homo illle 1-determinare totală La început. de numeralul cardinal de tipul unus. se simţea necesitatea logico-stilistică de a reda opoziţia dintre un nume determinat şi altul nedeterminat. b) cu ajutorul actualelor forme de articole. Procesul de trecere de la pronumele demonstrativ sau de la numeralul cardinal la articol a fost lent şi îndelungat. aceste două părţi de vorbire s-au desemantizat. Abia cu începere din sec. Articolul a putut să apară în rezultatul desemantizării a două părţi de vorbire existente în latină. ne mai referim la el o dată. Astfel. demonstrativul ille şi numeralul unus aveau valoare determinativ-expresivă. În latina vulgară. poate fi făcută opoziţia dintre noţiunea de ordin general – homo. Ca rezultat.Cauzele apariţiei articolului trebuie căutate. numele individualizat din clasa de obiecte omogene – unus homo şi acelaşi nume bine cunoscut. în al doilea rînd. ce aveau această funcţie în latina clasică. în acelaşi timp. Din cauza folosirii lor frecvente pe lîngă nume. s-a recurs. arătînd. Fiind folosite frecvent pe lîngă nume. despre care s-a mai vorbit anterior – homo illle. E vorba. pierzîndu-şi respectiv valorile semantice iniţiale demonstrative şi cantitative. comparativ cu alte tipuri de pronume. cît şi numeralul unus. în primul rînd. în faptul că în latina populară. bine 56 . în primul rînd. se pierdeau flexiile ce desemnau funcţiile gramaticale pentru fiecare caz la nume. În sintagma unus homo despectus numeralul unus evidenţiază acelaşi substantiv homo din clasa de obiecte omogene homo sapiens. întrebuinţarea lor începînd să se cristalizeze într-un sistem gramatical. caracterul expresiv al acestor determinanţi se anihilează. de pronumele demonstrativ de depărtare de tipul ille. folosită ca mijloc de comunicare în toate provinciile romanizate ale Imperiului Roman. aveau menirea de a preciza mai bune un nume şi de a-l evidenţia din clasa de obiecte omogene. Bunăoară. au apărut în latina tîrzie alte mijloace gramaticale apte să realizeze opoziţia nedeterminat/ semideterminat şi să marcheze explicit valorile gramaticale ale numelui. în locul consoanelor finale. în urma analizei celor două sintagme. la două mijloace: a) exprimarea raporturilor dintre cuvinte a început să se facă prin intermediul prepoziţiilor. Aceasta este data cînd articolul apare cu o fizionomia clară. o dată cu reducerea fonemelor finale.

articolul şi-a asumat şi funcţia morfologică de a marca categoriile gramaticale de gen. unus barbatus. pronominal). substantival (definit şi nehotărît). Dacă demonstrativul ille se referea la un substantiv. el a evoluat în articol genitival (posesiv. număr şi caz ale numelui. deşi acestea sînt unice în felul lor şi ni au nevoie de opoziţia determinat/nedeterminat. vulpe. în texte. adică asupra noţiunilor „continui” de tipul bucurie. adică substantive ce exprimă noţiuni limitate de forma lor. De aici şi clasificarea contemporană a articolului în limba română: 1.). ginerele Mavrocordatului. 2. articolul s-a extins asupra substantivelor concrete. posesiv (genitival. ele au dat naştere articolului substantival: barbatus ille. pronominal): una casa. în perioada de formare a limbii române (secolele II . illa parentillorum „o casă a părinţilor”. Dacă demonstrativul ille şi numeralul unus se refereau la un substantiv. opoziţia concret/abstract. şi articolul nu modifica prea mult felul de prezentare a acestor noţiuni în conştiinţa umană. adevăr. 3. Din acest moment. Utilizarea numelor proprii cu articol s-a produs un timp oarecare în cadrul numelor de familie masculine: Alexandru Lăpuşneanul.VII d. determinat/nedeterminat era limpede şi se încadra în contextul vorbirii cu o precizie mai mare. Într-o perioadă mult mai tîrzie de dezvoltare a limbii române. însoţit de particula de accentuare ecce „anume”. preceda un adjectiv. indicînd gradul de determinare a acestuia. numite în lexicografie „incontinui”.. necaz. şi chiar la o perioadă mai recentă: La mormîntul lui Aron Pumnul. În cadrul acestor substantive. s-au constituit diferite tipuri de articol: 1. 57 . articolul s-a extins şi asupra substantivelor nelimitate de forma lor. masă. copil etc. cinste etc. el capătă funcţie de determinant al numelui. demonstrativ (adjectival). În dependenţă de prezenţa acestor „sateliţi” desemantizaţi faţă de nume şi în funcţie de natura morfologică a acestuia din urmă. Concomitent cu această funcţie. Mai tîrziu. Hr. deoarece în conştiinţa umană ele apar ca lipsite de formă.. dar era în poziţie apozitivă faţă de acesta şi se plasa în prepoziţia unui alt substantiv în G. el s-a transformat în articol demonstrativ: homo ecce ille bonus „omul cel bun”. 2. de tipul casă. Dacă demonstrativul ille. La început. 3. cîine. scaun.determinată. mullier ecce illa formosa „muierea cea frumoasă”. articolul a început să fie folosit chiar şi pe lîngă numele proprii.

care avea nişte legi stricte de utilizare a unor sau altor forme gramaticale. care a devenit articol genitival. nu puteau admite nicidecum schimbarea topicii pronumelui demonstrativ de tipul ille în raport cu numele determinat atîta timp cît latina se vorbea şi se scria în anumite cercuri culte. s-a creat una comună pentru toate aceste trei cazuri – illo. De aceea. Articolul substantival definit la masculin are două forme: le şi l. În felul acesta. Dar el devine o formă general admisă în graiurile maselor populare doar mai tîrziu. în special a dacoromânei. La D. Forma l. şi Abl. abia în epoca de formare a limbilor romanice. Care era cauza acestei eliminări la scris? Se ştie că în limba latină clasică. Acest tip de articol se adaugă la substantivele masculine terminate în – e după dispariţia consoanei finale: frater + le > fratele. şi mulţi vorbitori care aveau cunoştinţă de existenţa lui îl redau prin formele lui tone. el şi-a pierdut silaba iniţială şi a devenit le. la Ac. demonstrativul ille devine elle. în latina populară. cînd normele limbii scrise slăbesc cu totul (Imperiul Roman s-a distrus. iar în unele cazuri şi regiuni şi proclitic. Forma le a evoluat de la latinescul ille în felul următor: în latina populară. se admitea utilizarea pronumelui demonstrativ doar după un substantiv. actele ce se întocmeau în partea orientală a Imperiului Roman şi în biserică. Dat fiind faptul că acest elle apărea deseori ca un morf şi deci era neaccentuat. biserica creştină se afla doar întîmplător pe teritoriul daco-tracic). a fost moştenit din latina populară. religioase sau oficiale. era folosit ca o apoziţie a unui substantiv într-o construcţie sintagmatică cu un alt substantiv în G. După cum am mai menţionat. cînd populaţia autohtonă a fost deja romanizată. ca şi legile latinei clasice. demonstrativul illle avea forma illum. Pînă la anul 602. – forma illo. a urmat o altă cale de evoluţie. în epoca de formare a limbilor romanice. ille > ello > ellu (o 58 . De acea utilizarea articolului definit (proclitic sau enclitic) în forma sa atonă apărea ca o abatere gravă de la regulile latinei clasice. Am pomenit în treacăt că fostul pronume demonstrativ ille. leporem + le > iepurele. Latina vorbită nu putea să impună limbii scrise articolul definit în forma sa scurtă. se va impune definitiv în limba vorbită articolul definit în forma sa populară şi se va modifica conform legităţilor pe care le-a suferit în aria de est a fostului Imperiu Roman. descendentă şi ea din ille.Evoluţia şi constituirea articolului substantival definit Articolul definit enclitic. Vorba e că pînă la anul 602 acest tip de articol era eliminat din vorbire sub influeţba limbii scrise. demonstrativul ille devine elle (are loc deschiderea vocalei iniţiale). care avea şi ea canoane stricte. În urma unificării acestor trei forme.

prima silabă dispare. în ramificaţia dacoromână. prima silabă. cognatus + lui > cumnatului. se formează illuis. ca şi în cadrul formelor de N. vulpi + lei > vulpilei. Forma lui s-a ataşat la substantivele masculine şi neutre. Deci forma ella devine alla. melum + lui > mărului.-D. aspectul capra alla > capră a > capra. forma articolului era aceeaşi pentru ambele genuri: illorum. mărul. Deci illa > ella. conform legităţii fonetice l+e(i). cît şi în cadrul particulelor. din cauza utilizării lor frecvente şi din motivul economiei în vorbire. Haplologia primei silabe şi dispariţia consoanei finale au dus la forma loru. iar ultima se statorniceşte ca articol. alla > aa > a. care se sufixează la substantiv: caprae + lae > caprele. pierd din corpul lor (procesul haplologiei) prima silabă. În primele faze ale dezvoltării balcano-romanei. bărbatu. care mai tîrziu pierde prima silabă. lu >l: lupul. Ambele forme de gen. din cauza pierderii accentului în cadrul comunicării. bărbatul. după dispariţia consoanei finale a acestora: frater + lui > fratelui. care mai apoi îl pierde pe u final şi devine lor. e iniţial se transformă în a.-D. vulpem alla > vulpe a > vulpea. De exemplu: caprae + lei > caprele > capreei > caprei. homini + li > ominili > oamenii. De exemplu: cani+li > cînili > cîinii. articolul îşi ia începutul de la latinescul illae. În latina populară orientală. la începutul formării limbilor balcano-romanice.-Ac. l dispare (libertare > a ierta). ca şi elle. forma cuis. măru. În epoca romanică tîrzie. în latina populară. illaei > ellaei. vulpi + lae > vulpile. ellu devine lu. care avea la D. erici > arici. ellaei > lei > ei > i. devine ellae. devenind li. plural. Sintagma substantivului cu fostul demonstrativ trebuia să aibă.final aton > u). După dispariţia lui u final. pentru G. devenind respectiv: ellui > lui. Prin analogie cu pronumele interogativ quid. La G. vitella > viţea). devine e: illui > ellui.. La feminin singular. lupi + li > lupili > lupii. illi capătă aspectul elli. Pierzînd. illi. 59 . iar pentru feminin – illaei. i iniţial se deschide în e. caprae + lor > caprelor. De exemplu: lupi + lor > lupilor. Ulterior. articolul definit îşi ia începutul din forma pronominală illa. care devine în latina populară ellorum. I iniţial. La genul feminin plural. La G. care. O astfel de modificare are la bază legitatea fonetică de trecere a lui e iniţial neaccentuat în a atît în cuvintele semnificative de tipul erama > aramă. Mai tîrziu. vulpiei > vulpii. pentru început. eccum modo > acmo > acmu > acum.-D. ca şi substantivele masculine şi neutre de tipul lupu.-A. La masculin plural articolul provine de la forma de N. Avînd la bază o altă legitate fonetică (dispariţia lui ll intervocalic urmat de a: stella > stea. demonstrativul latinesc masculin avea forma illius. lupus + lui > lupului. Forma de feminin a suferit o evoluţie mai complicată. eccum hicce > aci > aici. parti + lae > partile > părţile.

dar îl determină parţial. ca şi în celelalte limbi romanice. deoarece nu se creaseră încă opoziţiile necesare. substantivul mai are un determinativ. Cazuri de plasare a articolului definit în prepoziţia substantivului sînt atestate doar la forma de G. Tot Meyer-Lübke constată că în limba română veche nu se articulau cu articol definit substantivele abstracte. că vine blînzenie(a) spre noi. folosit pe lîngă substantiv. Astăzi în română. ca şi orice numeral cardinal. Unus şi-a asumat funcţia de articol abia după ce ille a devenit o marcă a determinării totale a substantivului. În aceste situaţii. cazul substantivului soare din cuvintele compuse soare-răsare. ce denumesc punctele cardinale „răsărit” şi „asfinţit”. Mavrocordatului sau în prepoziţia substantivelor-nume de persoană: lu voievodu. Este. După cum afirmă cercetătorul limbii noastre Meyer-Lübke. plasat şi el în prepoziţia substantivului determinat: a lor săi bărbaţi. fostul numeral şi-a pierdut nuanţa de indice al cantităţii şi imprimă substantivului o semnificaţie nedefinită. în comparaţie cu substantivul fără unus: homo „orice om” / unus homo „un om oarecare”. a ei noastră credinţă (Codicele Voroneţean). una. Formaţiile cu numeralul unus şi un substantiv erau destul de frecvente în limba latină: Dicitur unus ymnus „se cîntă un imn”. de obicei. cu atît mai mult. o. folosit totdeauna în procliza substantivului. nu avea încă funcţie de articol. uni. cazul substantivului Dumnezeu. De exemplu: Dumnezeul musulmanilor este Allah. de asemenea.Textele vechi ne oferă un tablou dublu al poziţiei articolului faţă de substantivul determinat. care nu a ajuns pînă astăzi să fie articulat. Desigur. Appropiet ad illum una mullier pulhra „se apropie de el o muiere frumoasă”. în limba română contemporană. Să luăm. în latina populară articolul definit se întrebuinţa cu mult mai rar decît în româna veche şi. cînd este opus dumnezeilor altor popoare decît cele creştine. Din cauza utilizării frecvente. În latina tîrzie însă. determinativul unus. etapele constituirii lui Articolul substantival nedefinit un. articolul şi-a extins sfera de utilizare. substantivele ce desemnează lucruri unice în univers nu au nevoie de determinare. unae. pe cînd în româna contemporană ele se articulează: Şi nedreptate(a) să nu scadă de calea lui. adică lipsea categoria logică determinat/ nedeterminat. adică de articol definit. unii. Articolul substantival nehotărît. care. 60 . decît în cazurile cînd se are în vedere o altă fiinţă divină. soare-apune. este atribut acordat. În textele vechi din secolele XVI-XVIII întîlnim utilizarea articolului în postpoziţia substantivelor proprii-nume de familie: Lăpuşneanului. bunăoară. unele îşi trage originea de la numeralul cardinal latinesc unus.

care au intrat în fondul activ al limbii române.: unae > une. Odată cu dispariţia lui u final de la substantivele masculine şi neutre. 1.-Ac. acesta dispare şi din cadrul articolului – un. Schimbări fonetice însemnate a suferit forma de feminin singular una. Forma de plural pentru G. unu barbatu. trebuie să admitem oo. > o > uo. are loc ataşarea formelor articolului substantival definit: N. în mod firesc. a căror finală o > ă: длато. pl. unorum. plural trebuiau să aibă la origine aspectul uni barbati. 2. поpекло. una > ună. La masculin singular N. apoi o. fem. Consoana n în poziţie intervocalică dispare: ună > uă. никовало. după dispariţia lui u final.-D. după constituirea articolului definit. 3. unei au apărut mai tîrziu. Apoi vocala ă. articolul un este înregistrat uneori ca un u simplu. lana > lînă. masc. În textele vechi. Forma uo este înregistrată în primele texte vechi: uo dzi ca uo mie de ani (Codicele Voroneţean). Astfel: una capra > ună capră > uă capră > oo capră > o capră. Formele de N. sg. una. unus.La o anumită mfază de dezvoltare a limbii române. masculin şi feminin ale articolului nehotărît unui. care. La numeralul cardinal cu funcţie adjectivală s-a adăugat articolul substantival definit respectiv: uni+li barbati > unii bărbaţi.: unus > unu. La statornicirea acestui proces au mai contribuit cîteva substantive de origine slavă.-Ac. Acest u trebuie interpretat. G.-D. existentă în latină. ca un u nazal: [ũ]. unae + lae caprae > unele capre. pl. ca orice a neaccentuat din finala substantivelor feminine. unae + lae > une + le > unele. Formele de G. 61 . unus. a final. devine ă: capra > capră. Astfel. după dispariţia consoanei finale m şi a lui u final. 4.: uni. care s-a sufixat la tipul unic masculin unu+ i > unui şi la feminin: unae + laei > une + lei > uneei > unei. probabil. devine unor. în calitate de articole.-Ac. b) la cea de-a doua fază. el evoluează exact ca un adjectiv simplu. unae + laei > une + ei > unei. provine de la forma unică pentru ambele genuri.-D. uni + li > unili > unii. fem.Evoluţia articolului nehotărît cunoaşte două etape: a) la prima fază. au suferit o serie de schimbări de ordin fonetic şi formal. este înregistrat de textele vechi cu forma unu: unu ucenicu. 5.. Se creează forme pentru ambele forme şi genuri: masc.: una > ună. сито. În procesul evoluţiei. sg. unae caprae.

bălaie (M. nişte exemple latineşti cu prepoziţia ad de tipul Hic requiescunt membra ad duos fratres „Aici odihnesc osemintele a doi fraţi”.Apariţia şi constituirea articolului posesiv (genitival. o dulce ploaie / Pe creştetele a doi copii cu plete lungi.on Coteanu susţine că articolul posesiv ar fi provenit în mod direct de la prepoziţia ad. care. se utilizează înaintea unui substantiv precedat de un numeral cardinal: Miroase florile-argintii şi cad. cea mai verosimilă. care este. Prepozibia a. illa parentillorum. Ivănescu) aduc întru susţinerea acestei afirmaţii exemple de tipul una cassa. deci trebuia să aibă forma a.. illa. cu terra. De aceea. substantivele cu determinare totală (l). pronominal) Cît priveşte apariţia şi constituirea articolului posesiv. Rosetii. le. adică cele însoţite de articolul definit. se aduce sintagma de tipul terra ad illo homine. aflat în poziţie apozitivă faţă de un substantiv la forma nehotărîtă şi urmat de un substantiv în genitiv. a evoluat în ţară. este teoria constituirii articolului posesiv (genitival. substantivul homine din sintagma de mai sus e la Abl. pronominal) direct din pronumele demonstrativ de depărtare latinesc ille. N. Drept exemplu. nu la G. la. în limba literară. mamă a (la) zece copii etc. atunci cînd formează sintagme cu alte substantive în G. Piotrovski susţin cum că articolul posesiv ar fi provenit din prepoziţia ad ataşată la formele de gen şi număr ale pronumelui demonstrativ latinesc de depărtare ille. După părerea noastră. deoarece. articolul trebuie să capete forma al). ad illo trebuia să dea reflexul al. illa. Ca argument în favoarea acestei afirmaţii se aduce faptul că în majoritatea graiurilor româneşti se foloseşte o singură variantă a articolului posesiv – a. în calitate de argument. cică.. nu cu cel în genitiv pe care-l precedă (în cazul nostru. lingvistica românească cunoaşte mai multe puncte de vedere. Ov. s-au format mai tîrziu. illae. se pare. după cum se ştie. care să fie clară şi pentru interlocutorii acestuia. a devenit a. illi. Al. 1. 3. iar dacă ar fi la G. I. Tiktin. Se pare să aibă dreptate sus-numiţii cercetători şi iată de ce: a) după cum se ştie. care. Cea de-a treia ipoteză.. Celelalte variante. Al. 2. nu mai au nevoie 62 . Densuşianu. ceea ce nu ni se pare verosimil. Philippide. i. G. orice obiect cunoscut de vorbitor are nevoie de determinare. poate fi substituită cu prepozibia la: osemintele a (la) doi fraţi. după dispariţia lui d final. conform evoluţiei fonetice normale. aici ad a dat în limba română nu articolul a. care. Dar se ştie că articolul posesiv în limba română se acordă în gen şi număr cu substantivul determinat. prin ataşarea articolului definit l. Eminescu). R. illi. o eventuală transformare. după cum se ştie. Pecec. ci prepoziţia a. participant a (la) două războaie mondiale. Adepţii acestei teorii (H. illae. Adepţii acestei teorii aduc.

ale. pronumele de tipul ille precedînd un substantiv la cazul genitiv. c) în limba vorbită. alta atonă (articolul demonstrativ): ecce ille (ellu) > acel. cît şi forme scurte (ăla. Ma soeur est plus belle que la votre „Sora mea e mai frumoasă ca a voastră”. ca aceasta să fie reluată prin articolul posesiv. alea). illae > ellae > alle > ale. care. În limba franceză. b) După cum se ştie. după cum se poate observa. ceea ce face să fie „uitată” determinarea. are o determinare parţială (1⁄2). morfemele din componenţa pronumelor posesive sînt absolut identice cu formele articolului substantival definit: le. a dat două variante: una tonă (accentuată) – pronumele demonstrative de depărtare. aceia. sînt descendente nu din prepoziţia ad + pronumele demonstrative de tipul ille. iar în altă limbă-soră – de la alta. illa > ella > alla > aa > a. a. cel. al său etc. illi >elli > alli >ali > ai. articolul posesiv constituie un morf constituent al pronumelor posesive al meu. ăi. pronumele demonstrative de depărtare au atît forme lungi (acela. la. care vine aici cu valoare pronominală şi de aceea el se mai numeşte pronominal: casa bătrînească a părinţilor. acelea). adică e semideterminat însoţit de articolul nehotărît (o casă a părinţilor) sau substantivul determinat mai are un determinativ de natură calitativă. după ce s-a constituit articolul substantival definit. Deci pronumele demonstrative de depărtare latineşti au evoluat în articole posesive astfel: ille > ellu > alu > al. al tău.de o determinare suplimentară şi între aceste substantive nu apare (şi nici nu poate să apară. de la o formă. unde particula de întărire ecce. ai. într-o limbă. aceea. El apare doar în cazurile cînd substantivul determinat nu are nici un determinativ (casă a părinţilor). Evoluţia articolului demonstrativ Articolul demonstrativ (adjectival) a apărut într-o perioadă mai tîrzie. seamănă mult cu formele articolelor posesive al. Susţinem deci teoria că articolul posesiv a putut să apară din construcţii sintactice alcătuite dintrun substantiv urmat de pronumele latinesc de depărtare în funcţie apozitivă faţă de substantivul determinat. les. aia. Acestea din urmă. ăa. Tes caiers sont plus soignes que les mien „Caietele tale sînt mai îngrijite ca ale mele”. nu încape îndoială. împreună cu demonstrativul ille. ci direct din acest demonstrativ: Mon frère est plus fort que le tien „Fratele meu e mai puternic ca al tău”. Credem deci că este imposibil ca un morf să provină. din construcţii analitice alcătuite dintr-un substantiv şi un adjectiv de tipul homo ecce ille bonus. 63 . conform legilor gramaticale) articolul posesiv.

tot ille a căpătat o valoare semantică nouă – cea a posesivităţii. şi adjectival. a preluat funcţia pronumelui personal de pers. pierzînd doar un c (în latina tîrzie consoanele duble nu s-au păstrat. ecce illae > acele. această particulă s-a păstrat incorpore. de fiecare dată. a III-a. Considerăm că termenul nu este tocmai adecvat. articolul demonstrativ mai este numit. La fel. (illu).ecce illa > acea. În urma schimbărilor fonetice generale (dispariţia lui m final şi trecerea lui o în u). în latina populară. demonstrativul ille şi-a contopit unele forme cazuale de Ac. Astfel. ci se plasează. Demonstrativul latinesc a dat naştere şi la două tipuri de articol – cel definit şi cel posesiv (genitival. (illum). au dezvoltat şi forme atone. a dispărut forma genului neutru. şi în procliza unui substantiv (inelul cel de aur. cele. În cadrul variantelor tone. cea. casa cea de piatră etc. pentru că el. din cauza omonimiei cu alte forme cazuale. reflexiv şi demonstrativ). is). Generalităţi Pe parcursul dezvoltării istorice a pronumelui latinesc. Unele forme ale pronumelui latinesc (personal. înaintea unui adverb (ziua cea de ieri. demonstrează. Ca şi în cazul celorlalte tipuri de nume. 64 . D. fiind şi o parte componentă a unor forme de caz ale articolului nehotărît. demonstrativul ille etc. Astfel. În variantele atone (cele ce au evoluat în articole demonstrative).). De aceea considerăm că acest tip de articol trebuie numit demonstrativ. ecce illi > acei. ordinal (cel deal doilea. Evoluţia pronumelor personale 1. visul cel de mîine etc. cei o sută etc. particula ecce (acce) a pierdut prima silabă. ele nu se mai pronunţau la fel de energic ca în latina clasică). altele au căpătat funcţii noi. de multe ori. O restructurare esenţială s-a produs şi în sistemul cazual al pronumelui latinesc. din cauza dispariţiei consoanelor finale.). Particula ecce. deoarece practica lingvistică ne demonstrează că el nu precedă exclusiv un adjectiv. de la ille (în îmbinare cu elementul latinesc ecce) au apărut forme pronominale noi – pronumele demonstrativ şi articolul demonstrativ. în latina populară.). pe lîngă formele accentuate. cei. uneori. pronominal).). şi V. cel de-al cincilea etc. au dispărut cazurile Abl. s-au produs regrupări şi restructurări importante: unele forme ale pronumelor au dispărut completamente (hic. devine acce. în procliza unui numeral cardinal (cei trei. (illo) şi Abl. posesiv. În literatura de specialitate.

pentru care în latină nu existau forme speciale bine distincte. de D. şi de alte forme dialectale ale latinei populare. chiar şi pentru nespecialişti. vos. De exemplu: fuissem > eu să fi fost fuisses > tu să fi fost fuisset > el (ea) să fi fost fuissemus > noi să fi fost fuissetis > voi să fi fost fuissent > ei (ele) să fi fost Deja în latina vulgară. evoluţia formelor de N. tu. nos. în urma dispariţiei consoanelor finale. s-a produs o coincidenţă de forme. ” (= Şi el zice: „Mulţumesc. tibi > ţie) şi de Ac. Astfel. s.Dar chiar fiind supletive. ducebat nu puteau fi clare o dată cu dispariţia consoanelor finale m. tene > tine). devine destul de clară. gramaticienii latinişti îl includ pe ille la pronumele personale. Categoria de persoană a verbului. I şi a II-a se deosebeau de cele din latina clasică. De exemplu: Et ille dicet: „Graţia. locul lui is este preluat de pronumele demonstrative ille şi ipse. Cît priveşte persoana a III-a. ceea ce a solicitat apariţia şi utilizarea obligatorie pe lîngă formele verbale a pronumelor ego. Evoluţia pronumelor personale în latina populară Pe lîngă schimbările fonetice. mai ales în cazul formelor accentuate ale pronumelor personale. verbele de imperfectum indicativi activi ducebam. al IV-lea. a pronumelor la pers. adică se reduce la i. completînd. tu. tu. pierde din corpul sonor. Şi atunci. De exemplu. în latina clasică. nu se menţine. întrucît. Atunci cînd formele cazuale clasice erau m o n o s i l a b i c e. era inclusă în desinenţa acestuia şi utilizarea pronumelui pe lîngă verb nu era obligatorie pentru a indica persoana. (mene > mine. nepoate”). folosit în această funcţie în latina clasică. Deja prin sec. ca indice pronominal al formei verbale respective începe să se folosească pronumele demonstrativ. confundîndu-se cu alte forme pronominale demonstrative (hic > ic > i). tu > tu). Pronumele is. is. iar latina vulgară a creat forme noi. unele forme ale pronumelor personale de pers. şi o serie de modificări de ordin funcţional. vos. ducebas. mai lungi. ca de altfel. formele pronumelor româneşti au păstrat mai fidel decît celelalte tipuri de pronume prototipurile cazuale latineşti. astfel. nepos. pronumele personale latineşti au suferit. care a stat la baza formării limbilor romanice. Acestea din urmă au fost cauzate mai ales de transformările care au avut loc în sistemul verbului. ele au rămas n e a c c e n t u a t e. seria 65 . t decît ataşîndu-li-se pronumele personale ego. nos. pronumele demonstrativ completează sistemul de trei persoane al pronumelui personal. în urma evoluţiei fonetice generale. (mihi > mie. I şi II (ego > eu. pe parcursul evoluţiei lor. alături de ego. În latina populară. Ulterior. 2.

Evolubia pronumelui „eu”. Cu totul surprinzătoare însă e dispariţia lui g înainte de o în pronumele ego. îţi. je sui venu. nos. voi (vă) Astfel. pierdea adesea accentul în frază. există diferite opinii. voi nouă (ne. vobis Ac. D. vos no. prin analogie cu pluralul substantivelor masculine de declinarea a II-a şi al celor feminine de declinarea a IV-a. tu mie (mi. forme existente şi în limba română contemporană. tibi. vos D. me. tu D.pronumelor accentuate. va spune: Moi. io. nobis. me. mi). Dar dispariţia lui g are loc mai ales în cazurile cînd acesta este urmat de i. De exemplu: Me ne interogas? „Pe mine oare mă întrebi?” Formele nos şi vos. latina populară a absorbit în tema pronumelui particula interogativă ne „oare”.. care apărea în propoziţii interogative după primul cuvînt al propoziţiei. vi. Mai există o opinie. magister > maestru. în calitate de pronume. l-a pierdut pe g: it. te eo. care crede că diapariţia lui g în ego s-ar datora faptului că acest cuvînt. ni. îmi. tine (te) Limba română P l u r a l N. 66 . me+ne. ego. Pentru a crea forme tone. l-au substituit de s final cu i. şi Ac. eu. menglenoromână eu. te+ne eu. vouă (vă. vo. Ac. te. pronumele personal de pers. Printre altele. Tabloul evoluţiei formelor pronominale la persoanele I şi a II-a din latina clasică în latina vulgară şi apoi în limba română poate fi prezentat astfel: Latina clasică Latina populară S i n g u l a r N. pronumele personale de pers. prov. un francez. în toate limbile romanice. no. ve noi. 3. Opinii şi sugestii Cît priveşte evoluţia lui ego în eu. catalană jo. vi) noi (ne). Astfel. tu mio. vove ne. je. tive.. ţie (ţi. nos. ţi) mine (mă). ni). I şi a II-a au păstrat numai 3 forme de caz: N. pentru a sublinia că anume al face o acţiune. mihi. Această situaţie se întîlnea mai ales la formele de Ac. care în limba română s-a constituit ca un indice al pluralului şi al persoanei a II-a singular. fr. Regula generală de evoluţie a sistemului vocalic latinesc în limbile romanice orientale constată dispariţia lui g intervocalic: magis > mai. I sg. vo nove. cea a lingvistului german Neumann.

a trecut în ă: 67 . liberto > iert. b intervocalic a trecut în v (fenomenul betacismului). ţi-aminteşti). fr. cît şi în limbile romanice: it. care apoi s-a vocalizat şi a devenit u. l-au pierdut încă în latina tîrzie pe s final. scribo > scriu etc. sg. l-au pierdut pe h şi pe b intervocalic. II sg. Aceste două forme au cîte două variante: una silabică – atunci cînd se plasează înaintea unei forme verbale reflexive (mi se pare. lămîie – alămîie. vos. ţapuş – aţapuş. o final neaccentuat din eo a evoluat în u: ego > eo > eu. Formele de D. nobis. care îl precedă pe g. După dispariţia lui g. n-a suferit nici un fel de schimbări la N. Formele de plural în D. l-au substituit pe s final prin analogie cu substantivele masculine şu neutre. vobis. mihi. a IV-a. Birt.Un alt lingvist german. urmate fiind de un verb care începe cu o vocală şi unde i din componenţa acestor două tipuri de pronume atone formează împreună cu o vocală un diftong ascendent (mi-aduc aminte. pentru facilitarea pronunţiei. -are „a cantona. cu numeralul tres. se adaugă. tu. ca în exemplele de tipul prehendere > a prinde. cu verbele la pers. cu cele feminine de decl. Aşa şi în cazul pronumelui aton mi > ami > ămi > îmi (aici acţionează legea fonetică a + m + consoană > î). consideră acest fenomen pur latin şi atribuie căderea lui g vocalei e. Niciuna dintre aceste ipoteze nu poate fi acceptată. sînt urmate de un pronume aton (mi-o spui. inima-mi bate). Formele îmi. vove. conform regulilor generale de evoluţie fonetică. mai ales că în latina vulgară a fost atestată forma pao în loc de pago.. Am menţionat mai sus că formele de N. după cum se vede. devenite în latina populară nove. Formele mihi şi tibi au dat respectiv mi şi ţi conform regulilor generale de evoluţie fonetică (contopirea celor două vocale în una singură). 4. nos. vocala a: miroase – amiroase. e final neaccentuat din noile forme. Evoluţia celorlalte forme ale pronumelor personale Pronumele latin tu. vos > voi. asilabică – cînd se rostesc muiat. ţi s-a spus) sau în cuplu cu un alt pronume aton (mi-l amintesc. atît în latina populară. cînd. E vorba de procesul fonetic numit proteză. tibi. adesea. ţi-o faci) sau sînt plasate în postpoziţia unui substantiv. prn i: nos > noi. rom. căpătînd o certă valoare semantică posesivă (geniu-ţi romantic. tu etc. îţi au evoluat şi ele din motive condiţionate lingvistic. a face un canton”. Forma ţi şi l-a adăugat pe î prin analogie cu forma îmi. pl. conform regulilor generale de evoluţie fonetică. tu. şi o altă formă. unde g într-adevăr dispare atunci cînd este urmat de o. ţi-i alinţi).

menglenoromână. precedate de locuţiuni prepoziţionale adverbiale. înregistrate în diferite izvoare. au evoluat în nă. făcînd. vo. G. care foloseşte pronumele latinesc ipse. Încă în latina populară. în encliză. pl. prepoziţia de: de-a dreapta de menre – în dreapta mea. retoromână. corp comun cu forma pronominală. în latina vulgară. Folosirea lui ille în această funcţie datează de foarte multă vreme. de pregiur de noi – împrejurul nostru. În textele vechi româneşti. Declinarea pronumelui ille a suferit. după cum am văzut mai sus. 68 . o dată ce este comună tuturor limbilor romanice. sg. silaba accentuată se diftonga: noauă.. Spre deosebire de formele de singular mi şi ţi. vă (după cum quod > că). care mai tîrziu. iar nă. de regulă. După cum am menţionat mai sus. în mod obligatoriu. de rînd cu alte elemente lexicale: doauă oauă moauă. În dacoromână aceste două forme au evoluat în una singură – lui. fiind monosilabice. el devenise illuis. vobis > vobes > vove > voue > vouă. întrebuinţa demonstrativul ille. Şi în celelalte limbi romanice situaţia a rămas aceeaşi: lui. tene au luat naştere la început în componenţa propoziţiilor interogative. la D. tu. în cadrul cărora funcţia interogativă o avea particula ne. te. pentru a face opoziţie cu vă. Evoluţia pronumelor personale de persoane a III-a Ca pronume de persoana a III-a. La masc. În limba română contemporană. cele de plural nu au forme asilabice.: nos > noi. prin genitivul analitic al pronumelor personale cu formă de Ac. formele accentuate mene. vi. în urma dispariţiei lui s final. – illui. a trecut în ne. voi nu au forme de G. pronumele eu. vos > voi.nobis > nobes > nove > noue > nouă. iar mai tîrziu. au apărut formele ni. Atestăm această formă şi în italiană. existau formele atone no. în componenţa cărora întra. modificări adînci. Forma vă a rămas pînă în zilele noastre. Dar într-un şir de sintagme din limba română veche aceste forme existau şi se realizau acestea. cu excepţia sardei. O dată cu procesul invers de închidere a vocalelor (e > i). voauă. franceză. aceasta şi-a pierdut nuanţa interogativă. ploauă etc. noi. Această fază de diftongare apare şi în cadrul unor forme dialectale. pl. vendere > a vinde). înlăuntru de noi – înăuntrul nostru. 5. latina populară. pre mijloc de voi – în mijlocul vostru. Dezvoltarea formelor de Ac. erau iniţial me. Formele de Ac. Pronumele mene şi tene au evoluat în mine şi tine conform legităţilor fonetice generale (e + n + vocală > i: bene > bine. e analogă cu a celor de N.

Deoarece latina tîrzie tindea să uniformizeze declinarea pronumelor cu cea a substantivelor. aveau să intre în uz şi alte forme analogice. El presupune că illa > ella > ela > eală > eauă. Forma de masculin plural a evoluat astfel: illi > elli. exista şi illic. cuius. au apărut formele queius. După ce illo şi illae s-au constituit în latina vulgară. după modelul illeius. făcîndu-l să dispară: elli > eli > el΄i > ei. prin trecerea lui i iniţial în e şi reducerea lui ll la l. Evoluînd din eală. folosită şi ca N. Astfel de forme diferenţiate căpătau şi alte tipuri de pronume personale: ipso – ipsae. illo (în locul clasicului illi) se creează o formă unică – illu. illo pentru masculin şi illae pentru feminin. În acest timp.La G. Aşadar. pe parcursul evoluţiei ulterioare. să se creeze. forma de N. Mai tîrziu. quoic au trecut la huius. ea a devenit ton. cu timpul. În rezultatul ecestei evoluţii. feminin. alături de ille. care au evoluat în dacoromână lei > ei. despre care vom vorbi mai jos. quoius. Această transformare a fost favorizată de faptul că. Schimbările survenite la masculin s-au răsfrînt şi asupra femininului. iar forma eauă a dat naştere pronumelui neaccentuat o. respectiv. illei. De aici reiese că hoic şi quoi l-au influenţat pe illo. cît şi pentru feminin. bunăoară. hoic. transformîndu-l în illoi. quei. forma illu a devenit elu.-D. În sfîrşit. Mai există o părere a lui Al. cu care era adesea asociat în frază. care în latina populară devine ella. adică ll intervocalic urmat de a a dispărut: ella > ea. Astfel. s-a creat forma unică illa. existau. La feminin. illum. formele obişnuite ale lui hic şi quid au fost mult timp hoic şi quoi. Vom reveni la aceste forme cînd vom cerceta alte tipuri de pronume. 69 . isto –istae. hui.hoi. i final îl palatalizează pe l. cui. illo şi Abl. genitivele hoius. italiană) sau l΄ei (menglenoromână). illi. ca şi a substantivelor feminine ce aveau în componenţa lor elementul ella (stella. formele illeus – illaeius. care era considerat ca un compus al lui ille + hic. transformîndu-l în illoius. nu putea să rămînă izolat de hic şi de quid. cînd hoius. quoius au influenţat asupra lui illius. s-a ajuns la illuis >elluis > ellui > lui. vitella etc. se întîmpla ca alături de D. ill . Ille. s-a ajuns la formele illois – illaeius. şi declinat ca acesta din urmă: ill-hoius. Philippide în privinţa evoluţiei lui ea. comun atît pentru masculin. Astfel. Cercetările dialectologice ne demonstrează că formele cu l΄ palatalizat se menţin în sudul Dunării (el΄i) şi în macedoromână (iel΄i). ille din latina tîrzie a ieşit din uz. porcella. u final dispărînd în procesul general de reducere la nume abia prin secolul al XVIII-lea: elu > el. Evoluţia de mai departe a acestui pronume a decurs pe aceeaşi cale. D. iar în unele limbi romanice a rămas forma lei (retoromână. s-a întîmplat că ille l-a influenţat pe quid.). Din Ac. Forma elu s-a menţinut mult timp.

care s-a format datorită procesului fonetic numit haplologie. masc. Formele neaccentuate de D. devenind silabic: îl. ulterior. în una > ună > uă > uo >o. 70 . le. ce aveau. bunăoară.-D. sesizată de Al. ellorum > lorum > loru > lor. Fiind folosit adesea după formele verbale de gerunziu şi participiu terminate în u. La feminin singular.: ellu > el. se mai utilizau şi pronumele ipse şi idipse. După pierderea silabei iniţiale. i a căpătat un î protetic. fiind plasată în prepoziţia verbului. a final > ă şi forma eauă devine uă. după ce a dispărut silaba întîi neaccentuată. forma illorum se folosea în latină pentru ambele genuri. îşi pierde silaba iniţială. ellae. ellae > ele. Alte tipuri de pronume personale În latina populară. pentru amîndouă genurile se dezvoltă forma atonă ĭ (semivocalic). forma o a derivat din pronumele ella. Formele neaccentuate însă au urmat o altă cale de evoluţie. şi anume i (plin. vădzîndu + a). Le a derivat de la forma de feminin plural N. Pentru G. Forma de G. devine le. devenind îi. a devenit laei. apărut prin analogie cu ellui. Mai tîrziu. din latina clasică illius. illu (ellu). illaei. care. Genitivul feminin sg. silabic). Philippide eauă. I şi a II-a. şi anume de la varianta populară. care. quid. pl. devenind îi. care s-a identificat cu D.-Ac. evoluează. alături de pronumele ille. ella > ea. sub influenţa lui hic. devenind l: întreabă-l. învaţă-l etc. Cea de masculin. sg. Formele accentuate de Ac.Forma de feminin plural suferă următoarele schimbări: illae > ellae > eale >ele.-D.-Ac.. apoi cu ellui. În cele din urmă. Forma unică de N. ca şi articolul substantival nehotărît. Aflat în postpoziţia verbului. 6. apocopa primei silabe neaccentuate a dat forma lui. capătă un î protetic. lu l-a pierdut pe u final. au evoluat exact ca cele de N. elli > ei. a din componenţa pronumelui ella formează cu u un diftong (vădzutu + a. L capătă un î protetic. quoi. li sînt în rezultat al evoluţiei formelor de Ac. Paralel cu formele tone de G. mai există o variantă poziţională. formele hoic. în urma procesului de haplologie şi a monoftongării diftongului latinesc ae în e. Dispariţia lui l după palatalizarea şi modificarea diftongului latinesc ae în e a dat naştere formei ei. care. a fost substituită în latina tîrzie cu illoi. illi a dat naştere formei atone i: illi > elli > li > i. Pe lîngă formele i şi îi. Textele vechi îl înregistrează cu această formă: lu întreabă. respectiv. devenind lu. prin analogie cu formele atone de pers. adapă-l.

În latină. în felul acesta. Pronumele de reverenţă Acestea c-au creat pe teren romanic. apoi epsu (vocala finală e > u. idipsi > edipsi > depsi > densi > dînşi+i > dînşii. dintre. în între. care a evoluat exact ca şi pronumele de tipul ipse. 71 . voastră sau pronumele personal în G. ipsae > epsae > ensae > înse+le > insele. Deci: ipse > epse > epsu > ensu > însu+l > însul. un morf distinct al numelor masculine la singular). Posesivul din cadrul acestor formaţiuni. Alteţea etc. şi astăzi avem în limba română formele într-însul. numai construcţia cu termenul domnia. Luminţia. indică persoana. prin contact din punctul de vedere al locului de articulaţie) şi. prin contaminare cu pronumele posesive. ei. pers. ipsa > epsa > ensa > însă+a > însa. ca şi alte tipuri de pronume. 7.Deschizîndu-şi. de inter. derivat de la dominus > domnu > domn + pronumele posesiv ta (tale). astfel. dumneaei (genul feminin). În limba veche. ataşat în encliză. Dintre acestea. II: dumneata. Împărăţia. numite apoi reverenţiale (de politeţe). > î. La acestea s-au adăugat formele de gen şi număr ale articolului substantival definit. care au evoluat. dumnealor (numărul plural). vocala iniţială. ipse devine epse. În continuare. printre. III: dumnealui (genul masculin). cu prepoziţiile latineşti inter. p este asimilat de s (asimilare consonantică. per inter. cu excepţia că vocala iniţială a acestuia a suferit procesul aferezei: idipse > edipse > depsu > densu > dînsu+l > dînsul. Avînd legea de evoluţie a vocalei e+n+cons. pe baza termenului de adresare domnia. epsu > ensu. Pronumele îns s-a întrebuinţat. genul şi numărul: pers. sa (sale). în special. lor. căpătăm forma însu. idipsae > edipsae > depsae > densae >dînse+le > dînsele. devenind. printr-însul etc. dintrînsul. idipsa > edipsa > depsa > densa > dînsă+a > dînsa. lui. regresivă.. ipsi > epsi > ensi > însi > înşi+i > inşii. a dat naştere formelor speciale de pronume personale. existau o serie de construcţii cu pronume posesive şi alţi termeni de adresare. respectiv. în afară de domnia cum ar fi: Măria. mai exista pronumele idipse.

îi). îl. sibi Ac. În textele vechi. marcînd posesorul. devenind nişte istorisme. şi dumneavoastră – cea mai mare gradaţie de politeţe. dumneata – o gradaţie ceva mai mare. arătînd stima. pronumele reflexiv avea 3 forme cazuale: G. construcţiile de tipul domnia voastră. Aceste compuse însă nu s-au păstrat în limba română modernă. Aceste forme erau de pers. apoi l-a închis pe e în i. a dispărut din uz din cauza omonimiei cu pronumele posesive. Evoluia celorlalte tipuri de pronume 1. I şi a II-a: forma de D. cиђ etc. синpe. III. Gradaţia acestui respect este următoarea: mata – un respect ce ţine mai mult de relaţiile familiare. sui. forma sie are diferite forme: сие. ca şi orice nume în G. Alteţea Sa etc. Formele sibi şi se au suferit o evoluţie identică cu cea a formelor cazuale respective ale pronumelor personale de pers. sineş. forma şi capătă un î protetic. dumneavoastră. îţi. tine. a fost refăcută în limba literară în mata. ca şi mine. se. > i (dacă e urmat în silaba următoare de un e): sine. conform legităţii generale e+n+voc. Pronumele reflexive În latina clasică. care. respectul vorbitorului faţă de interlocutori sau faţă de o altă persoană care lipseşte la discuţie. prin faza intermediară duneata (disimilarea lui m). fără distincţie de gen şi număr. domnia lui. Prin analogie cu pronumele personale (îmi. mata s-au păstrat în limbă datorită faptului că au căpătat un nou conţinut semantic. Formele dumneata. Forma de Ac. cînd formele accentuate sînt urmate de cele neaccentuate: sieşi. si > şi (trecerea lui s+e (i) în ş). sine a evoluat.. forma dumneata. fiind sesizată ca o palatalizare dialectală (se miară – se n´ară. şi-au restrîns sfera de întrebuinţare sau au dispărut din uz. În condiţiile actuale de dezvoltare a societăţii. miere – n´ere). domnia sa. sui D. сїђ. cînd a dispărut asuprirea omului de către om şi. Forma de G. Aceste texte mai păstrează şi forme de pronume reflexive compuse. sinemi: Dziseră cătră eişi: nu poci eu să fac sinemi nemică (Dosoftei). echivalent uneori cu tu. a căpătat forma n´eata. sibi > sii (disparibia lui b intervocalic) > sie (deschiderea lui i neaccentuat în e). devenind îşi. supuşenia oarbă.În unelesubdialecte româneşti. respectiv. Luminăţia Voastră. 72 . ca şi construcţiile mai vechi Măria Ta. din se + particula interogativă ne: sene.

sistemul pronumelor posesive a suferit schimbări esenţiale. şi mum.2. melem > miere. Pronumele posesive pentru u n s i n g u r p o s e s o r au evoluat de la formele de N. apar forme sincopate ca ta. genetivus mi. feminin. a dat forma meu. După modelul lui tus. persoană şi număr. care au derivat fie de la forma tonă. această transformare corespunde regulii generale de evoluţie a sistemului vocalic latinesc: bonitatem > bunătate. e > ie (vitae > vieţi. sis. sus. Astfel. nostrum. tuus. Ca şi în celelalte cazuri. suis. fie de la cea atonă. La fel. meo a devenit mo. Despre aceste forme de pronume posesive vorbeşte gramaticianul Virgiliu: „Sunt et alia pronomina ut mus. sus la N. limba literară a recurs la formele meu şi mei. meus > mieu. II-a masc. Toate aceste scurtări au dus la destrămarea declinării pronumelor posesive. în limbile romanice s-a păstrat numai cîte o singură formă pentru fiecare gen. sanitatem > sănătate (i neaccentuat > e > ă). Pronumele posesive În latina vorbită. în urma reducerii consoanei finale s. Prin analogie cu forma de G. care marchează. paralel cu formele pline meus. O sincopare similară cu cea a formelor de singular s-a produs şi la formele de plural. în latina populară. Evitînd palatalizarea. după modelul meus. iar forma de D. tum. Această formă este atestată în variantele textelor vechi din sec. apar de timpuriu şi formele sincopate mus. 73 . Cît priveşte trecerea lui e în ă. sa. mellus > miel). pentru N. tus. atunci cînd e urma după o consoană bilabială sau labiodentală. la palatalizarea lui m în n: mintă >n΄intă . şi sensul de mai multe obiecte posedate pentru un singur posesor. dativus mo. şi de plural a substantivului stea –stele. La pers. al XVI-lea: mieu. forma de G. suus de N. vestrorum au evoluat respectiv în mis. mieu > n΄eu. Ca rezultat. nostrorum. în rezultatul sincopării vocalei e în poziţie de hiat.. tău a evoluat din latinescul tuus. formele pline meis. la început în teus. sum la Ac. Exact la fel a evoluat şi forma mei din miei pentru masculin plural. Formele cu ĭ (iot) au dus. ca şi în cazul celorlalte părţi de vorbire. care era făcută prin analogie cu substantivele feminine la forma nehotărîtă de tipul stea – steauă. totodată. accusativus mum. în felul următor: La persoana I masculin meus. În textele vechi. Astfel. sic erit et tus pro tuus”. a apărut şi forma mele.-Ac. miercuri > n΄ercuri. se mai utilizează forma regională meauă. mei a devenit mi. Forma de feminin singular a venit direct din latinescul mea. vestrum.

frat-niu etc. ale pronumelui personal în locul celor posesive exista încă în latină. La pers. mele). dintru împărăţia ta etc. au apărut într-o perioadă destul de timpurie a românei şi sînt întîlnite în cele mai vechi texte: ochiul tău prostu. în limba română. III-a masc. măsi-i. III-a se folosesc. ale pronumelor personale de persoana a III-a lui. ta pentru un singur posesor şi un obiect posedat. de asemenea. ei. II-a (tăi. La pers. cît şi Fillii amant illorum patrem. forma sale este o formaţie analogică cu mele. forma unică nostru (< noster. masc. Formele pronumelor posesive pentru mai m u l ţ i p o s e s o r i s-au dezvoltat pe baza formelor unice de gen şi de număr. În limba română contemporană s-a stabilit forma săi. Formele tău. sa. Paralel cu formele pronumelor posesive său. tăi. Tendinţa de a folosi formele de G. săi. tale. La plural masculin. tale) au evoluat prin analogie cu cele de persoana I (mei. pronumele seus. I sg. În textele vechi. metateza nostre. săi este o formaţie analogică cu mei..Forma de feminin ta a venit direct din latina populară şi a rămas intactă pînă în prezent. sale. 74 . şi formele de G. care este o formaţie analogică cu meus. ca şi forma mea. La feminin plural. Astfel. e > u ca marcă a masculinului singular) s-a menţinut pînă în prezent. sînt atestate două forme ale acestui pronume: săi şi sei. ilalei. Neculce). prin trecerea lui e accentuat în ă. descendente din pronumele latineşti de depărtare illui. forma sincopată sa (cea plină era sua) s-a menţinut intactă. apărute încă în latina populară. sînt atestate două forme ale acestui pronume: forma mai veche seu (facu voie trupului seu – Dosoftei) şi său (a tot rodul său – ibidem). lor. devine său. II-a. ultima forma (său) fiind caracteristică şi pentru limba română modernă. dintre care ultima apare în mod sporadic: pornitu-s-au cu moldovenii sei (I. La feminin. datorită valorii semantice de apartenenţă pe care o are cazul G. S-a întîmplat că în limba vorbită adjectivele posesive autentice aproape că au fost completamente substituite de cele personale în G. în cadrul cărora posesivele capătă uneori nişte forme mult distincte decît cele literare: tat-su. pentru pers. la pers. latinii se puteau exprima atît Fillii amant suum patrem. posesivele autentice păstrîndu-se doar în componenţa termenilor de rudenie. Formele pentru m a i m u l t e o b i e c t e p o s e d a t e la pers. illorum. sg. În textele vechi.

în funcţie de pronume demonstrative apar fie două pronume (ille .-Ac. 3. Pentru pers. iste. masc. pronumele posesive autentice nu şi-au păstrat această funcţie. şi cu valoare de pronume personale sau ca determinative ale numelui. pe cînd în celelalte limbi romanice aceste pronume s-au format din pronumele latinesc ipse. cc s-a simplificat în unul singur: 75 . în care pronumele posesive pentru mai mulţi posesori şi mai multe obiecte posedate (свой. Francezii. is. fie că se adaugă înaintea pronumelui particula de accentuare ecce sau eccum: ecce ille „acel”. în limba română actuală se foloseşte pronumele personal în G. ipse. în limba română. Încă în latina populară s-a început un proces de contaminare a particulei ecce cu pronume ellu şi iste. au trecut printr-o evoluţie fonetică firească. Atît forma de feminin vostra > voastră. în rezultatul căruia s-au obţinut două variante: eccelu şi eccestu. II-a sg. ale pronumelor demonstrative de depărtare au suferit anumite schimbări de ordin fonetic: vocala iniţială e s-a deschis în a. valoarea demonstrativă a acestor pronume slăbeşte. De aceea.ipse). Forma unică de pers. Nici în limbile romanice occidentale. Unele forme (hic. sale: Creştinii trebuie să iubească pre dzeii săi. pentru indicarea acestor raporturi. din latina populară vester >voster (prin analogie cu noster) > vostre (are loc metateza) > vostru (e > u ca marcă a unificării masculinului). Ulterior. nu se foloseau pronumele săi. funcţa lor fiind preluată de ille. Pronumele demonstrative În sistemul pronumelor demonstrative din latina clasică au survenit schimbări radicale. sale. formele de N. III plural. idem) au dispărut. au stat formele compuse ale lui ille şi iste cu particula de întărire ecce. mai tîrziu. La baza creării pronumelor demonstrative. Forma noastre a suferit şi ea o evoluţie firească: nostrae > nostre (ae se monoftonghează) > noastre (o urmat în silaba următoare de o vocală deschisă sau semideschisă > oa). eccum tale „cutare”. Aceasta însă nu însemnează că în latina populară şi în limba română veche. în funcţie de pronume posesiv ce indică m a i m u l ţ i p o s e s o r i şi mai multe obiecte p o s e d a t e .Forma de masculin plural nostri a evoluat conform regulii generale: grupul str + i final > ştr: nostri > noştri. своu) seamănă întrucîtva cu pronumele româneşti săi. care încep să fie întrebuinţate. ca şi românii. Datorită cumulării mai multor funcţii. lor. nu pot să se exprime decît Les enfants aiment leurs parantes „Copiii îşi iubesc părinţii lor”. cît şi ambele forme de plural vostri > voştri şi vostrae > voastre. Acest lucru se datoreşte şi influenţei slave.

ecce+ellu > acelu > acel. ecce+ elli > aceli > acei. ecce+ellae > acele. ecce+ ella > acea. 76 .

Particulă de întărire şi. 4.-D. cît şi cele de apropiere. aproape totdeauna. aceştia. capătă. illa > ella > ala >aia. pronumele demonstrative de depărtare şi cele de apropiere au forme prescurtate. pentru singular şi plural au evoluat cu participarea formelor corespunzătoare de articol substantival definit: ecce+ ellui >acelui. aceea. prin mijloace interne. ista > esta > asta > astă. ceste. În limba română. Se întîlnesc. illae > ellae > ale > ălea. precum şi forme articulate: ceştii. două tipuri de pronume: unele cu forme pline (accentuate) şi altele cu forme scurte (neaccentuate). a contribuit la formarea pe terenul limbii române a pronumelor demonstrative de identitate: acelaşi. isti >esti > asti > ăşti. ceilalţi. cel. Pronumele nehotărîte În dacoromână. cii. diferite variante ale acestor forme: cie. aceleaşi. s-au dezvoltat o serie de pronume nehotărîte atît pe baza prototipurilor din latină. cît şi pe bază de material intern. folosind pentru aceasta pronumele nehotărît altul: celălalt. ceal.. ecce+istae > aceste. limba română şi-a creat. aceiaşi. Sînt atestate şi cazuri de folosire a particulei de întărire împreună cu pronumele demonstrative: acestaşi. ecce+ ellaei > acelei. Atît demonstrativele de depărtare. care provin direct din pronumele demonstrative latineşti istu şi ellu: istu > estu > ast > ăst. celelalte. în calitate de epiteză. încă o clasă de pronume demonstrative. ecce+ista >această. de asemenea. Din această îmbinare au evoluat pronumele demonstrative de apropiere: ecce+istu > acest. aceasta. Cît priveşte îmbinarea ecce+istu etc. ea a trecut aceeaşi cale de evoluţie. cestele. 77 . Aceste forme s-au păstrat în limba română contemporană datorită tendinţei limbii de a-şi crea. aceastălaltă. ecce+ ellorum > acelor. ceşti. Textele vechi atestă pronumele demonstrative cu afereza lui a: cest. aceeaşi. acestei. istae>estae>aste. cele de diferenţiere. atunci cînt se află în postpoziţia unui substantiv sau îl substituie.Formele de G. ca şi îmbinarea ecce+ ellu. ille > ellu > alu > ăla. acestălalt. De asemenea. acestuiaşi. illi >elli > alli >ali > ăia. aceştilalţi. vocala a: acela. Celelalte forme s-au dezvoltat din îmbinările cu formele cazuale ale lui istu: acestui. cealaltă. aceia. acestelalte. împreună cu pronumele demonstrative de depărtare. acestor. ecce+isti > aceşti. acesta.

unul (cu variantele una. în limba română veche. mult (cu variantele multă. o serie de pronume nehotărîte noi: a) particula vare + un pronume relativ: oarecare. forma quem. Printre formele compuse atestăm: neque+unus > niciunul. prin compunere. carii. multa. totus > tot (cu variantele totul. multi. d) conjunctivul amputat al verbului a fi + un pronume relativ: fiecare. care (provenit din qualem prin trecerea lui l intervocalic în r. fiece cu variantele în componenţa cărora intră şi verbul a şti: fiştecare. căruia. carele. multe). orişicît. au complinit. Împreună cu particula interogativă ne (ca şi me. provenite din formele latineşti multus. quantus. prin analogie cu alte forme pronominale. În limba română contemporană. te. articolul substantival definit. acestea capătă formele cazuale pentru G. cineva. număr şi caz. oarecine. vreo. orişice. altele). ceva. mulţi. fiştece. Pe teren romanic oriental. care se folosesc doar regional. eccum + talis > cutare. quid. se). nescio+quem+ne>neştine. toţi. orişicine. eccum + talis > cutare. alţii. fiştecine. 5. a numeralului cardinal latinesc de tipul unus. căreia. Intrînd în sistemul pronominal. quem a stat la baza formării pronumelui cine. dispariţia lui m final). ele se subdivizează în forme s i m p l e şi c o m p u s e. şi-a ataşat articolul substantival definit. cărora.Cît priveşte pronumele nehotărîte moştenite din latină. oarece.-D. 78 . unii. nescio+quem+ne>neştine. care. pentru evidenţierea formelor de gen. pe calea îmbinării de elemente deja formate. evident. vreunor. unele) a venit din utilizarea frecventă pe lîngă nume. multae. s-au constituit. vreunii. alta. carea. eccum + tantus > atît. iar uneori şi independent. toate). cîtva. eccum + tantus > atît. Pronumele latinesc quid avea la Ac. căpătînd forme de gen şi număr: carele. b) verbul volet + particula şi + un pronume relativ: orişicare. fiecine. Printre cele simple menţionăm: alter > alt (cu variantele altul. quem. vreunele. neque+unus > niciunul. c) un pronume relativ + particula postverbală volet: careva. vere+ unus +ille > vreun. orişicui. toată. avînd variante de gen şi număr şi doar uneori varianta de caz tuturor. Pronumele interogativ-relative Limbile romanice orientale au dezvoltat drept pronume interogativ-relative părţile de vorbire latineşti qualem.

a + n + cons. s şi u final dispar). quuius > cui a suferit doar schimbări de dispariţie a sunetelor finale s şi u. pe quod. n urmat de t este disimilat de acesta. 79 . Pronumele nimica are forma palatalizată a nazalei: n΄in΄ica (n΄in΄icuţă). există două pronume negative: nimeni şi nimic. Rosetti. Pronumele nimeni a fost supus procesului fonetic de rotacism şi la G. Editura Cartea Moldovenească. Pronumele negative În limba română. deoarece în slavă aceleaşi pronume au formele никто şi ничто. Din bibliografie: 1. în primul rînd. Al. în latina populară. pronumele quid > ce. Sub influenţa limbilor slave. În textele vechi. 1964. deoarece în română nu există nici un cuvînt care ar începe cu grupul consonantic nt. e din silabele iniţiale ale acestor pronume > i. 123-125. Bucureşti. a căpătat. I. p. Schimbările mari în sistemul verbal al latinei populare se datorează factorilor de ordin intern: a) tendinţa latinei tîrzii spre analitism. Curs de gramatică istorică a limbii române.Forma latinească de D. Chişinău. Cît provine de la quantus (qu urmat de a devine c. Restructurarea morfologiei verbului în sfera modului central – indicativ Modificările ce au avut loc în cadrul sistemului verbal latinesc şi restructurările din morfologia verbului în general ţin. 1964. 6. fiind supuse procesului fonetic de epiteză. Pronumele latinesc quid îl substituia. în textele coresiene de la Maramureş şi în unele graiuri. grupul consonantic qu (dacă nu era urmat de o vocală anterioară) > c. forma nimărui. africatizării lui qu+i>č şi trecerii lui i în e. Evoluţia verbului. Ambele forme. a evoluat în nemini şi la început însemna „nici un om”. Deci nemeni > nimeni. În urma dispariţiei lui d final. 247-252. pronumele cui era însoţit uneori de particula şi: Dă lui şi cuişi de în sămînţa lui). 2. Modul indicativ al diatezei active 1. Preliminarii. Ambele sînt nişte formaţii compuse din latina populară: a) nec hominis. Istoria limbii române. de formele categoriale temporale ale modului indicativ al diatezei active. > î. p. b) nec mica „nici o bucăţică” > nemică. conform unei evoluţii clare. vol. şi nemica > nimic. devin respectiv nemeni şi nemică.-D.

IV. 2. imperfect. prezentul indicativ al verbelor durative exprima o acţiune prezentă imperfectă. cum sînt în limba contemporană. IV cantamus > cantamu > cîntam > cîntăm. Formele verbelor la prezent au suferit un şir de modificări. VI au fost supuse unor modificări pur fonetice: I III canto > cantu > cînt. VI cantant > canta > cînta > cîntă Celelalte două forme (II – cantas şi V – cantatis) au fost supuse modificărilor de natură fonetică. II laudas. Procese fonetice condiţionate lingvistic au suferit formele de conjugare moştenite din latină la paradigmele timpului prezent. 80 . iar indicativul prezent al verbelor momentane – o acţiune imediat viitoare şi perfectivă. dar nu lauzi. s-au creat un sistem calitativ nou. acestea datorîndu-se anume procesului analogiei cu formele verbale de conjugarea a IV de tipul dormi. care în latină aveau următoarele forme: canto cantas cantat cantamus cantatis cantant Calea de evoluie a acestor verbe a fost diferită. V dormitis > dormiţi. Formele de pers.b) acţiunea legilor de evoluţie fonetică. ca şi în româna contemporană. trebuiau să dea reflexele laudă. I. Ele s-au creat pe baza analogiei cu formele verbelor de conjugarea a IV-a: II dormis > dormi. Evoluţia formelor de indicativ prezent În limba latină. sintetico-analitic. III. cîntă. cantas etc. La clasa I de verbe se refereau verbele latineşti de conjurarea I (canto. precum şi celor determinate de procesul analogiei. c) legea analogiei. în rezultat. -are). Datorită acestor factori. cînţi. formele latineşti de prezent la pers. Tendinţa spre analitism a constituit unul din factorii principali care au dus la crearea formelor analitice de perfect şi de viitor. în rezultatul dispariţiei sunetului final s. Să analizăm cum au evoluat cele 6 clase de verbe: 1. cantat > canta > cînta > cîntă. sistemul verbal latinesc flexionar a suferit restructurări considerabile şi. Conform legilor fonetice. perfect simplu şi mai-mult-ca-perfect.

Clasa a IV-a o formau verbele de conjugarea a IV de tip sufixal. care îl sincopează pe i intervocalic: dormo > dormu > dorm. VI dormiunt > dormu > dorm. V dormitis > dormiti > dormiţi. III) şi la a III-a plural (VI): I întîlnesc II întîlneşti III întîlneşte IV întîlnim V întîlniţi VI întîlnesc 5. dormiunt > dormu > dorm. pers. cu deosebirea că la tema infinitivului s-a adăugat sufixul gramatical –ez. Clasa a III-a o alcătuiau verbele de conjugarea a IV-a de tipul dormio. 2. La clasa a II-a de verbe (cele de conjugarea a II-a de tipul venare) evoluţia formelor de prezent a fost aceeaşi. i > e: dormi(t) > dorme > doarme. sub influenţa lui i. II dormis > dormi(s) > dormi. a III-a (dormit) şi a V-a (dormitis). III dormit > dorme > doarme: IV dormimus > dormimu > dormim. venit în latina populară odată cu împrumuturile greceşti: I vînez II vînezi III vînează IV vînăm V vînaţi VI vînează 3. mai întîi. Aceasta priveşte. Au fost supuse modificărilor şi pers. În rezultatul modificărilor fonetice. care în latină aveau următorul aspect: I taceo IV tacemus 81 . de tipul a întîlni. cantatis > cantati > cîntaţi. V..Deci cantas > canti > cînţi. t > ţ: dormiti > dormiţi. În flexiunea celei dintîi forme. sistemul de forme capătă aspectul: I dormio > dormo > dormu > dorm. la pers. 4. cu sufixul de provenienţă grecească –esc.ire. care aveau în latină următorul aspect: I dormio II dormis III dormit IV dormimus V dormitis VI dormiunt Formele date au fost supuse unor schimbări fonetice condiţionate lingvistic. -ere. La clasa a V-a se referă verbele de conjugarea a II-a de tipul taceo. sufixul ataşîndu-se la toate cele 3 persoane de singular (I. II. I (dormio) şi VI (dormiunt).

e la pers. d) legea analogiei. Ele au căpătat aspectul: II taces > tacis > taci. V dicitis) au fost influenţate de formele conjugării a IV-a cu infinitivul Pe parcursul evoluţiei formelor de prezent. Aceste schimbări au fost cauzate de mai mulţi factori: a) acţiunea legităţilor fonetice generale. II sg. I. V tacetis > taceţi. Clasa a VI-a o alcătuiesc verbele de conjugarea a III-a de tipul duco. IV ducimus > ducimu > ducemu > ducem.II taces III tacet V tacetis VI tacent Forma pers. (tacetis. IV de tipul dormio. II şi a la pers. . Al. Celelalte forme (II ducis. Prin analogie cu verbele de acest tip. s-au produs anumite schimbări şi în tema unor verbe. V ducitis > duciţi > duceţi. au evoluat şi altele care aveau un e precedat de o labiodentală în temă: înfăş > înfeşi > înfaşă. c) evoluţia desinenţelor. II şi III pl. III singular: apăs > apeşi > apasă (appēnso). b) modificarea accentului. Rosetti susţine că la unele verbe care aveau e în temă s-a dezvoltat pe cale fonetică alternanţa vocalică ă la pers. -ire): II ducis > duci. 6. I a parcurs următoarea cale de evoluţie: taceo > tacio > taco > tacu > tac. e) alternanţele fonetice. care în limba latină aveau următorul aspect: I duco II ducis III ducit IV ducimus V ducitis VI ducunt. 82 . îmbăt >îmbeţi > îmbată (bibĭto). tacent) au fost influenţate de formele verbelor de conj. VI tacent > tacunt > tac. III ducit > duci > duce. -ere. Acad. (taces). VI ducunt > ducu > duc.ire. Patru dintre formele date au evoluat pe cale pur fonetică: I duco > ducu > duc. Pers. în –ire (doirmio.

vor. ele sînt oxitone (adun. vor. Evoluţia verbelor a avea. Anume de aici provin ambele paradigme ale prezentului cu formele: a) tone: vreau. Formele de prezent cu accentul pe sufix au fost moştenite din limba latină cu acest accent. III habet > havet > aet > a.) şi paroxitone (tremur. II velis > veli > vei. I şi-a modificat vocala finală a temei datorită analogiei cu persoana respectivă a verbelor de conj. arunc etc. laud etc. (are) VI habunt > avunt > (au) Verbul voleo. tremură). II. vrei.). vei. V habetis > havetis > (aveţi). pe cînd la persoanele I şi II plural accentul cade pe flexiune: tremurăm. şi III pl. vrei. VI volunt > voru > vor. d) o serie de verbe şi-au mutat accentul radicalului de pe antepenultima silabă (proparoxiton) pe ultima (paroxiton): ālligo >alég.ere a evoluat astfel: I habeo > habiu > aibu > amu. III sg. tremuri. trece. 3. Cît priveşte locul accentului. formele de prezent reprezintă două grupuri mari: a) cele cu accentul pe sufix (verbele de tip sufixal din clasele II şi IV). vrem. (tremur. (veţi) III volet > vole > vore > voare > va. aemu > amu >am. treci. b) cu accentul pe radical (celelalte verbe). Cît priveşte formele de prezent cu accentul pe radical. b) atone: voi. IV habemus > havemus > (avem). 83 . va. a fi şi a voi Schimbări mari au suferit formele de prezent ale verbelor habere. II sg. aduc. volere. grăiaşte > grăieşte etc. -ere a suferit următoarele modificări fonetice: I voleo > voliu > voiu > voi. āpplico >apléc. trecem. treceţi. IV : laudas > laudis >lauzi: Există forme de prezent care în limba veche aveau alt aspect al temei în raport cu cel din limba română contemporană: purceade > purcede. V voletis > vuleti > vureti > vreţi. cît şi la cele auxiliare. a verbelor de conj. vrea. c) accentul rămîne neschimbat în toată paradigma prezentului numai la clasa a VI-a de verbe (cele de conjugarea a III-a: trec. aţi. esse atît la formele lor pline (predicative). tremuraţi. veţi. trec). la celelalte clase de verbe păstrîndu-se numai la pers. IV volemus > vulemu > vuremu > vrem.. II habes > havi >ai. I. vom. Verbul habeo.Pers.

pers. s. VI (sînt). est(e) > este. II sg. IV şi V – prin analogie cu pers. În cele din urmă. cît şi în flexiune. sunt şi estis. III. -ēbam (dicēbam). vocala e. Flexiunea de la conj. -ēbam. formele de imperfect au suferit modificări atît în temă. la pers.. III sg. -s. îi sîntem sînteţi sînt. II –ēbam. VI: săntem. Formele imperfectului în limba latină erau următoarele: I II cantabam cantabas IV cantabamus V cantabatis VI cantabant III cantabat I dicebam IV dicebamus V dicebatis VI dicebant II dicebas III dicebat I II audi(e)bam audi(e)bas IV audi(e)bamus V audi(e)batis III audi(e)bat VI audi(e)bant 84 . I sg. Încă în textele vechi apar formele atone şi asilabice –i. V: eşti. pers. sînteţi. Evoluţia formelor de imperfect Pe parcursul evoluţiei sale de la limba latină la limbile romanice. pentru ambele conjugări s-a stabilit terminaţia –ēbam. De aceea. Imperfectul avea următoarele terminaţii: -ābam (narabam). pers. a evoluat prin analogie cu pers. e. la prezent indicativ următoarea paradigmă: I sum II es III est IV sumus V estis VI sunt sunt (sînt) (s. -iebam (audiebam). prin analogie cu verbele de conj.Verbul esse avea în latină. forma verbală e. s-a adăugat în calitate de epiteză. Prin proteza lui î s-au creat forme scurte de sine stătătoare îs. îi. – prin analogie cu pers. îs) esti >eşti. 4.ībam. III -iebam se confunda cu cea de la conj. din paradigma conjugării verbului latinesc esse la prezent. i. îs Formele scurte ale lui esse sînt creaţii mai vechi: din paradigma latinească s-au păstrat doar formele est. După cum vedem. treptat. se obţine un sistem opoziţional din 3 flexii: -ābam.

pendere) şi pentru o parte a verbelor de conj. a IV-a (veni. a III-a (credidi. caracteristic pentru majoritatea verbelor de conj. stare). dare. formele de pers. e) perfectul sigmatic (în si) caracteristic pentru unele verbe de conj. ridere. I. prandere. a III-a (cognovi. sg. coincid: I cantaba(m) I II dicebam dicebas I audi(e)bam II cantaba(s) III cantaba(t) VI cantaba(nt) II audi(e)bas III audi(e)bat VI audi(e)bant III dicebat VI dicebant Persoanele I şi II pl. monui.. dicere). monere). ardere). s-a adăugat i final ca marcă a acestei persoane. b) perfectul în ui. mai exact diftongul au. a II-a (prandi. caracteristic pentru majoritatea verbelor de conj. la pers. venire) şi pentru unele verbe de conj. credere. perdidi. capătă o formă unică: II audi(e)bas III audi(e)bat VI audi(e)bant Persoanele I şi II pl. Acest tip de perfect mai era caracteristic şi pentru unele verbe de conj. cantabatis > cîntaţi. a II-a (complevi. Celelalte forme pronominale au evoluat prin analogie: – – – la pers. complere). caracteristic pentru unele verbe de conj. steti. videre). a III-a (dixi. dicebamus > dziceam > ziceam. a II-a (risi. şi IV pl. II sg. mutavi) şi a IVa (venire. I. Evoluţia formelor de perfect Limba latină a cunoscut cîteva forme de perfect: a) perfectul în vi.I (mitare. capătă următorul aspect: cantabamus > căntamu > cîntam. cognoscere). II. habere. d) perfectul format din radical (fără reduplicare). audiebamus > audzeam > auzeam. precum şi pentru unele verbe de conj. c) perfectul cu radicalul reduplicat. a III-a (rupi. I (dedi. 85 . venivi). Doar aceste forme puteau fi întrebuinţate fără a adăuga pronumele personale noi şi voi.a adăugat semivocala u. bibere). unele verbe de conj. pentru unele verbe de conj. s-a adăugat terminaţia m prin analogie cu persoana I pl. caracteristic pentru unele verbe de conj. 5. perdere). descendent din verbul habere > habunt > au. III pl.În rezultatul modificărilor fonetice. dar mai ales pentru verbele de conj. la pers. III sg. audiebatis > audzeaţi > auzeaţi. bibi. dicebatis > dziceaţi > ziceaţi. a II-a (pependi. arsi. s. III plural. care a devenit caracteristică pentru toate verbele la pers. rupere. a II-a (habiu. vidi.

au căpătat înterfixul –ră-. Lombard). şi-au păstrat tipurile de perfect fără schimbări deosebite. apoi cel în -ivi. perfectul cu radicalul în si dispare (cu rare excepţii). Dintre tipurile de perfect pe care le-au menţinut limbile romanice. fiind cele mai multe la număr. caracteristic pentru verbele de conj. În felul acesta. personale I şi a II-a plural. Formele de perfect în -avi şi ivi aveau în latină următorul aspect: I cantavi II cantavistis III cantavit IV cantavimus V cantavistis VI cantaverunt VI cantara* I dormivi II dormivisti III dormivit IV dormivimus V dormivistis VI dormiverunt Unii cercetători ai istorie limbii latine (A.. caracteristic pentru verbele de conj. apar formele sincopate: I cantai II cantasti III cantat IV cantamus V cantastis VI cantara I dormii IV dormimus V dormistis VI dormira II dormisti III dormit Apoi intervin alte schimbări: dispar consoanele finale. IV. dormira. devin cantavēre. II şi parţial a III-a. Încă în latina populară. la forma de singular s-au produs doar schimbări de ordin fonetic: I cantai > cîntai 86 . după dispariţia silabei ve. iar după albii (A. cel mai răspîndit este perfectul în -avi. Verbele de conjugarea I şi IV. caracteristic pentru verbele de conj. trecerea de la un tip de conjugare la altul etc. I. prin analogie cu pers. aceste forme încep să piardă sunetul intervocalic v sau chiar grupul vi. tipurile de perfect amintite mai sus au fost supuse unor modificări diferite (analogia. III. dormivēre. cel sigmatic. Astfel.). şi perfectul în ui. a III-a pl. dormiverunt). Ele au urmat aceeaşi cale de evoluţie. caracteristic mai ales pentru verbele de conj. formele persoanei VI (cantaverunt. Rosetti) – cantara. dispariţi de sunete.Pe parcursul evoluţiei de la latină la română.

şi de substituire a lui i posttonic prin e) ele devin: I dixu II dixeşi III dixe IV dixemu V dixeti VI dixera Consoana d+e(i) s-a africatizat. au suferit o cale de evoluţie mai complicată: a fost disimilată consoana t (legitatea t precedat de s şi urmat de i). I şi a II-a pl. -īvi) devine următoarea: I cantavi > cîntai IV cantavimus >cîntam>cîntarăm V cantavistis > cantasi >cîntaţi >cîntarăţi VI cantaverunt > cantara > cîntară II cantasti > cantasi> cîntaşi III cantavit >canta > cîntă I dormivi > dormii II dormivisti > dormisi > dormişi III dormivit > dormi IV dormivimus > dormim >dormirăm V dormivistis > dormisi > dormiţi > dormirăţi VI dormiverunt > dormira > dormiră. devin sinonime: cantastis > cantasti > cînasi > cîntaşi. prin analogie cu pers. La pers. la pers. a II-a sg. caracteristic pentru pers. şi pl. forma de la pers. Formele de perfect sigmatic aveau următorul aspect: I dixi II dixisti III dixit IV diximus V dixistis VI dixerunt În urma modificărilor fonetice (de adăugare a lui e după tema latinească la pers. vechea paradigmă a perfectului sigmatic capătă următorul aspect: I zisei IV ziserăm V ziserăţi VI ziseră II ziseşi III zise 87 . capătă aspectul cîntaţi prin analogie cu desinenţa persoanei respective de la celelalte timpuri. În urma acestor inovaţii. a III-a pl. paradigma conjugării verbelor în -vi (-āvi. În felul acesta. ca şi la pers.. Celelalte forme evoluează ca şi formele respective ale perfectului în -ai (cîntai). II pl. De aceea. trecerea lui s+i >ş: cantasti > cantasi > cîntaşi. se ataşează. formantul –ră-. a III-a pl. În felul acesta... I sg. pers. I pl. a II-a pl. apare formantul –ră-. şi cea de-a II-a pl. -ii (venii). dînd naştere sunetului dz (z).III canta > cîntă I dormii > dormii VI cantamu > cîntam III dormi > dormi III dormimu > dormim Persoanele a II-a sg. În afară de aceasta.

mai mult ca perfectul conjunctiv latin se folosea cu forma sincopată (fără silaba vi). Mai-mult-ca-perfectul indicative latin (mutaseram. mutaserat etc. 6. a căpătat terminaţia m prin analogie cu pers. formele de perfect simplu păstrează vechiul accent latinesc neschimbat: ziséi. Paradigma mai mult ca perfectului era următoarea: I mutavissem > mutasem II mutavisses > mutases III mutavisset > mutase IV mutavissemus > mutasem V mutavissetis > mutassetis VI mutavissent > mutasent În rezultatul evoluţiei fonetice normale (dispariţia consoanelor finale). I pl. -ĕre: nascui > născui. care în limba franceză se conjugă cu verbul auxiliar être. VI au coincis: I mutavissem > mutase II mutavisses > mutase III mutavisset > mutase VI mutavissent > mutase Paradigma mai mult ca perfectului devenise următoarea: I mutase II mutase III mutase IV mutasemu V mutaseti VI mutase Pers. III. perfectul latinesc de tipul natus sum s-a păstrat pentru vreo 15 verbe. zisérăm.) nu sa păstrat în limbile romanice. c) Formele de perfect în -ui aveau în latină următorul aspect: I tacui II tacuisti III tacuit Aceste forme au evoluat astfel: I tacui > tăcui II tacuisti > tacusi > tăcuşi III tacui > tăcu IV tacuimus > tăcum > tăcurăm V tacuisti > tacusi > tacuti > tăcuţi > tăcurăţi VI tacuerunt > tacura >tăcură. mutaseras.Cu excepţia persoanelor II şi VI. Încă în latina clasică. formele persoanelor I. I sg. IV tacuimus V tacuistis VI tacuerunt Cu -ui se forma şi perfectul verbului nascio. pe cînd în partea occidendală. 88 . II. La baza mai mult ca perfectului indicativ sintetic în limbile romanice orientale stau formele sincopate de mai mult ca perfect conjunctiv latin. În aria orientală a Imperiului Roman. această creaţie a luat locul perfectului latin natus sum.

nu s-au păstrat. apoi au dispărut totalmente. posse. La început. -seră. prin analogie cu perfectul simplu. create după modele slave. următorul aspect: I mutasem IV mutasem V mutaseţi VI mutase II mutasei III mutase Pentru formele de plural. în textele latine. -se. I. E de menţionat că în limba veche a existat un sistem de mai-mult-ca-perfect perifrastic. la un moment dat. În urma tuturor modificărilor. care sînt creaţii mai recente. ea fiind supusă unor modificări. (amu > am). care participă la formarea perfectului compus. paradigma verbului muto. -sei. pl. Deosebim următoarele tipuri de mai-mult-ca-perfect alcătuite din: a) imperfectul verbului a fi + participiul verbului de conjugat: era merşi = merseseră. el şi-a pierdut sensul de posesivitate şi începe procesul de gramaticalizare a perifrazei de tipul habeo scriptum. -serăşi. 89 . şi-a adăugat terminaţia i ca marcă a acestei persoane. II sg. am fost. deoarece se foloseau rar. Perfectul compus Pentru a arăta că acţiunea s-a terminat. I. c) mai mult ca perfectul verbului a fi + participiul verbului de conjugat: se fusese rădicatu = se ridicase. şi formele cu –serăm. s-a păstrat numai mai-mult-ca-perfectul sintetic. debere) cu participiul trecut. format pe baza timpurilor trecute ale verbului auxiliar a fi (eram. Aceste forme. fusesem) + participiul verbului de conjugat. limba latină folosea îmbinări de verbe cu sens abstract (habere. tenere. Verbul habere suferă unele modificări: I habeo > habiu > aibu > aiu II habes > havi > ai III habet > havet > aet > a IV habemus > havemus > aemu > am V habetis > havetis > aeti > aţi VI habunt > havunt > au Formele pline (predicative) ale verbului habere la unele persoane (III – are. Ca normă literară. b) perfectul verbului a fi + participiul verbului de conjugat: s-au fost dus = se dusese. apar.Pers. Cu timpul însă. V aveţi) au urmat o altă cale de evoluie: (condiţional) III haberet > (h)aere > are IV habemus > (h)abemu(s) > avem V habetis > (h)abeti(s) > aveţi. Forma de pers. 7. IV – avem. aibu este înlocuită cu forma pers. sg. verbul habere era folosit cu sensul de „a avea”. -are la mai-mult-ca-perfectul indicativ avea. paralel cu terminaiile –sem.

La baza formării viitorului în limbile romanice stă perifraza de tipul voleo cantare. în latina tîrzie. au apărut. La început. Deci ambele forme ale viitorului I se datorează existenţei a două tipuri stabile de perifraze în latina tîrzie. la conjugările I şi a II-a au coincis persoanele a II-a şi a III-a sg. Verbul conjugat (de bază) ia forma infinitivului neprepozibional (fără prepoziţia a). Aceste perifraze exprimau mai mult atitudinea vorbitorului faţă de realizarea aciunii. care nu este un reflex al viitorului anterior din limba latină.: II dices III dicet VI dicent Toate aceste coincidenţe au avut drept urmare destrămarea completă a paradigmei de viitor sintetic latin. volo bibere. Se cerea apariţia unor noi forme de viitor. Evoluţia verbului volere am analizat-o mai sus. În dependenţă de tipul de conjugare. habeo ad cantare. voleo. el s-a format de la o altă perifrază care exista în latina tîrzie. debeo manducare). viitorul avea diferite terminaţii. Mai tîrziu. perifraza căpătînd aspectul am să cînt. şi III pl. În acest scop.Formele pline (predicative) ale verbului a avea vor căpăta următorul aspect: I am IV avem V aveţi VI au. Timpul viitor Limbile romanice orientale nu au moştenit timpul viitor latin. are loc înlocuirea infinitivului prin conjunctiv. Cît priveşte viitorul I forma a II-a. Pe baza viitorului verbului a fi şi a participiului verbului de bază apare o nouă formă de viitor (voi fi cîntat). mai degrabă. o dice > dzice > zice 90 .: II cantabis. (-bo la conjugările I şi II. au existat amîndouă formele de viitor: am a cînta şi am să cînt. care însemna „am a cînta”. Bunăoară. III cantabit = cînta La conjugările III şi IV coincid persoanele II şi III sg. debeo) şi infinitivul verbului principal (habeo cantare. au avut loc modificări fonetice ce au dus la identitatea formelor de viitor. ci. Perifraza de tipul voleo cantare a stat la baza formării viitorului I forma I (eu voi cînta). II ai III are 8. Aceasta se datorează mai multor cauze: a) în latina clasică timpul viitor nu avea o paradigmă unică. -am la conjugările III şi IV). perifraze formate dintr-un verb cu funcţie de auxiliar (habeo. b) în procesul de evoluţie.

IV-X). Cît priveşte căile de transformare a conjuncţiei condiţionale să în formă modală de conjunctiv. Modul conjunctiv În perioada de formare a limbii române vechi (sec. c) Limba română a moştenit din latină formele de prezent şi de imperfect. Aceasta şi-a pierdut. Această formă de viitor se întrebuinţează rar. În consecinţă. şi va mai continua să apară cu această valoare în textele din secolele al XVI-lea şi al XVIIlea. conjunctivul a căpătat ca morfem specific lui fosta conjuncţie latinească si „dacă”. în procliză. pe aproape întregul teritoriu al limbii noastre. alcătuită prin analogie cu alte forme supracompuse (aş fi cîntat. deoarece se confundă cu formele de viitor pasiv şi potenţial (prezumtiv). cel mai răspîndit este perfectul simplu. în limba română veche. cu deosebirea că se adaugă. f) Limbile romanice orientale nu moştenesc timpul viitor latin. a luat naştere viitorul II sau viitorul anterior. dar cu unele mici modificări.formaţie relativ recentă. constituit din viitorul I forma I al verbului a fi şi participiul verbului de conjugat. s-a realizat şi o altă modificare în structura acestui mod verbal. sensul de condiţional. vei fi lucrat). care a avut la baza perifraze de tipul habeo scriptum. în anumite împrejurări. verbele la modul conjunctiv prezent se modifică exact ca la prezentul indicativ. Pe terenul propriu al limbii române se formează viitorul anterior. există mai multe opinii ale cercetătorilor. rămînînd însă cu valoare de „dacă”. modificare care a adus modul conjunctiv la structura sa actuală: la persoanele I şi a II-a sg. Viitorul I cu formele sale I şi II s-a format de la perifraze de tipul volo cantare şi habeo ad cantare. din cele expuse mai sus se desprind următoarele Concluzii: a) Modificările ce au avut loc în sistemul verbal latinesc şi-au lăsat amprenta pe formele categoriale de timp ale modului indicativ al diatezei active. În felul acesta. 91 . morfemul să. fapt ce a făcut să se facă deosebire dintre aceste două moduri personale. d) Dintre tipurile de perfect pe care le-au moştenit limbile romanice. şi pl. b) Sistemul verbal latinesc sintetic suferă anumite modificări şi se creează un nou sistem sintetico-analitic. Odată cu impunerea lui să ca morf al conjunctivului. e) În limba română s-a format un nou tip de perfect compus.

Menţionam anterior că si a devenit ulterior să mai întîi pe lîngă verbe la pers. iar cealaltă – secundară. Punctul de plecare spre structurile cu conjunctiv trebuie văzut. Al. au. 7 8 I. Bucureşti. Creangă: Să am eu atîţia bani în pungă. I indicativ. trecut. cîteodată. I şi a II-a. a III-a sg. Bucureşti. deosebite de cele ale indicativului. 2. valoare de ireal prezent. te rog să taci ar fi rezultat din două propoziţii independente. Schiţe de sintaxă istorică romanică.. Gramatica elementară a limbii române. la persoanele I şi a II-a. te rog. Aşadar. nu cu să: mă bucur că vii. Consuderăm că obligatorie e numai cea de-a doua explicaţie. după verbul a şti la forma negatuvă: nu ştiu să fi venit decanul „dacă a venit decanul”. I. cantamus „dacă ar veni. 92 . Philippide dădea un exemplu din I. limba română a introdus prezentul noului mod creat de latina populară – condiţionalul-optativ. Al.1. Al. Deoarece în latină se utiliza procedeul si veniat. dintre care una cu să. ambele cu să. singura care a fost moştenită din latină. acest semn distinctiv se extinde şi asupra pers. am cînta” pentru exprimarea irealului prezent. în propoziţiile condiţionale incomplete: dacă ai tăcea. bunăoară. 1954. aceasta din urmă fiind propoziţia principală. Meyer-Lübke consideră. care ar fi chiar verbul de dorinţă sau voinţă. care crede că schimbarea cu participarea conjunctivului s-a realizat în fraze de tipul nu ştiu să fi venit şi să fiu mai tînăr. Iordan7. şi pl. pentru care erau utilizate formele de indicativ prezent. Philippide8 menţiona că forma de prezent şi cea de perfect al conjunctivului. p. b) în propoziţii condiţionale cu conjunctivul prezent. Mai tîrziu. Pe noi nu ne interesează decît forma de prezent. mai întîi. mai întîi. Iordan vede două căi de transformare a lui să condiţional în să – morf al conjunctivului: a) în propoziţii completive directe cu să „dacă”. Iordan. în care s-a păstrat să condiţional. Dar însuşi cercetătorul respinge această ipoteză din motivul că în limba română verbele ce exprimă sentimente se construiesc cu conjuncţia că. dacă. p. 280. fiind înlocuit cu de. este limpede că limba română a moştenit forma de prezent a conjunctivului latin. în propoziţii completive directe. Cercetătorul Meyer-Lübke mai dă o explicaţie a constituirii conjunctivului: morfemul să a devenit marcă a acestui mod în propoziţiile completive directe şi indirecte care începeau cu si condiţional: geudeo si venitas „mă bucur dacă vii”. O nouă explicaţie o găsim la I. 1951. aceasta întrebuinţîndu-se în propoziţii secundare condiţionale. şi alta la pers. că formele de conjunctiv ar fi apărut. 58. Philippide. nu mi-ar mai trebui alta. Să a rămas morf al conjunctivului din momentul în care a dispărut din limbă în calitate de conjuncţie condiţională. m-aş apuca de această muncă. care ar fi exprimat dorinţa sau rugămintea. respectiv. deşi aici existau forme speciale. În propoziţia principală. după verbe ce exprimă o dorinţă: rog să taci sau o voinţă: voiu să cînt.

cel amputat exprimă. ducă-se etc. treacă. denotînd o dorinţă: Помрачитεся ωчи иχ Întunecă-se ochii lor Да святитися имя твое Sfinţească-se numele tău În unele graiuri. conjunctivul prezent face o distincţie netă omofonă şi omografă de formele prezentului indicativ. conjunctivul capătă terminaţia ă (să meargă. appropiet talliant. formele de conjunctiv coincideau cu cele de indicativ. adesea. în rezultatul evoluţiei fonetice. a început să fie folosit. de exemplu limba franceză. să şteargă). cu verbele la care. În textele vechi. appropiat taie. mai ales la Baia Mare. 93 . În limba română actuală. I şi a II-a. apropie Pentru a evita echivocul. appropient taie. fosta conjuncţie latinească se foloseşte fără modificări: si aibă. zică. să lucreze) şi invers: unde prezentul indicativ se termină în e (merge. conjunctivul capătă terminaţia e (să cînte. care purta valoare semantică de imperativ.Extinderea lui să asupra pers. o dorinţă. fără morfemul să. b) imbolduri (Să creştem o generaţie demnă de faptele strămoşilor noştri!). adică pentru a diferenţia conjunctivul de indicativ. apropie III conjunctiv VI indicativ talliet. forma de conjunctiv prezent apare într-o serie de formule de adresare şi în cadrul construcţiilor stabile ce exprimă: a) urări (Să trăiţi! Să înfloriţi! Să fii sănătos!). tot aşa cum în celelalte limbi romanice. mai există o formă de conjunctiv. lucrează). În limba română contemporană. mai ales în traducerile din slavă. De exemplu: III indicativ talliat. appropiant VI conjunctiv tallient. mai ales după ce în cadrul verbului au intervenit schimbări fonetice de ordin general. c) imprecaţii (Bată-l Dumnezeu să-l bată! Afurisit să fie!). probabil. pentru diferenţierea pers. Spre deosebire însă de imperativul propriu-zis. Acest tip de conjunctiv completează paradigma modului imperativ cu persoana a III-a sg.: facă. si sie etc. a III-a începe. Salonta (România) şi Rîbniţa – Camenca (Republica Moldova). Acolo unde prezentul indicativ se termină în ă (cîntă. un îndemn: Aibă parte de noroc! Forma conjunctivului fără să trebuie considerată mai veche decît cea cu să. şi pl. mai degrabă. În limba română. se folosea. şterge). aşa-numitul conjunctiv amputat. morfemul se. conjunctivul amputat al verbelor reflexive la forma inversă. formele de conjunctiv fără que sînt anterioare celor cu que.

Prin analogie cu forma de conjunctiv prezent, la pers.a III-a sg. şi pl. să aibă, formele aceleiaşi persoane ale verbelor să ştie, să fie, în unele graiuri (moldovenesc şi crişean–ardelenesc) au dezvoltat reflexele să ştibă şi să fibă. Conjunctivul trecut, ca şi alte moduri compuse (condiţionalul-optativ, potenţialul), s-a format pe teren romanic oriental şi a creat o formă nouă, distinctă de cea a omologului său din latină. Astăzi, conjunctivul trecut se formează de la prezentul conjunctiv al verbului a fi şi participiul verbului de conjugat. În textele vechi din secolele XVI- XVIII, conjunctivul trecut apărea cu forma plină a verbului auxiliar a fi: să fiu, să fii, să fie, să fim, să fiţi, să fie + participiul verbului conjugat: Scriu că începătorul şi aţiţiitorul acestui lucru să fie fost Marco-episcopul (Varlaam). Formaţiile cu a fi variabil s-au utilizat pînă la o perioadă mai recentă. Astfel de forme ca să fie întrecut pe Ştefan vodă, să-i fie cădzut săgeata, să-i fie tăiat capul etc. se întîlnesc frecvent la Gr. Ureche, I. Neculce şi la alţi cronicari. Abia prin sec. al XIX-lea, auxiliarul a fi invariabil s-a fixat şi s-a generalizat în calitate de normă a limbii române literare. Acest fenomen se explică prin echivalenţa semantică a conjunctivului trecut cu forma de condiţional trecut, aceste două moduri alternînd: Sinion paşa, să nu fie aflat o luntre mică, cu care au scăpat peste Dunăre, ar fi cădzut la prinsoare (Gr. Ureche). Stabilirea formei de conjunctiv trecut cu a fi invariabil mai are o cauză. Vorba e că limbile slave formează timpurile compuse în mod analitic cu acelaşi verb auxiliar – БЫТИ + un participiu. Şi în limbile slave verbul БЫТИ din componenţa timpurilor compuse avea forme scurte de tipul
БИМЪ, БИ, БЫ, Б. În slavonă chiar şi topica verbului invariabil БЫ coincide cu cea a lui a fi din

componenţa conjunctivului românesc: да бы горел „să fi ars”. Deoarece primele scrieri româneşti au fost în limba slavă bisericească şi pentru aceasta se folosea alfabetul chirilic, iar normele ortografice au putut să se consolideze numai datorită unei literaturi scrise, în limba română s-a stabilit ca normă literară conjunctivul trecut cu auxiliarul a fi invariabil. În limba română veche, se mai întîlnea şi o formă de mai mult ca perfect conjunctiv, creată din conjunctivul trecut al verbului a fi cu formă plină (să fiu fost) + participiul verbului conjugat. De exemplu: Află-se că în această ţară să fie fost lăcuit şi alţii înaintea noastră (Gr. Ureche). Întrucît această formă de conjunctiv nu avea un aspect temporal specific care ar fi deosebit de cel al conjunctivului trecut, ea nu s-a păstrat.

Modul imperativ
În latina clasică, imperativul avea forme speciale pentru prezent: (II muta, mutate), şi pentru viitor (II mutato, mutatote, VI mutanto). Dar încă în perioada formării limbilor romanice, imperativul viitor în –to dispare din uz. Rămîne doar imperativul prezent: 94

conj. I: muta, mutate; conj. II: tene, tenete;

conj. III: unge, ungite; conj. IV: dormi dormite.

Cel mai fidel s-a păstrat imperativul la verbele din clasa I (cele de conj. I de tip nesufixal), care, în urma evoluţiei fonetice normale, la pers. a II-a sg., în locul vocalei finale a, a căpătat vocala ă: muta > mută, da > dă, iudica > judecă etcNOTĂ. Verbele la imperativ care aveau terminaţia a după vocală au căpătat la pers. a II-a sg. terminaţia e: despolia> despoaie, incunea > încuie, mollia > moaie, appropia > apropie. În e se termină şi actualele forme de imperativ ale verbelor de comj. I avînd a după i: a sfîşia – sfîşie, a împrăştia – împrăştie, a zgîrîia – zgîrîie etc. Verbele din clasa a II-a (cele de conj. a II-a de tip sufixal) se modelează după forma de imperativ a verbelor sus-amintite de tip nesufixal, adică se formează cu sufixul -ează: lucrează, modelează, luminează etc. Verbele din clasa a III-a (de conj. IV de tip nesufixal) au dezvoltat 3 tipuri de terminaţii de natură diferită: a) un grup de verbe a moştenit terminaţia latinească a imperativului: mori, dormi, peri > piei (din ochii mei); b) un alt grup de verbe l-a modificat pe i în e după modelul pers. III sg. a indicativului prezent: înghite, ascute, azvîrle, soarbe etc.; c ) cel de-al III-lea grup îşi ia terminaţia -a, de asemenea prin analogie cu pers. III sg. a indicativului prezent: sprijină, coboarăNOTA 2, doboarăNOTA 3. La verbele din clasa a IV-a (de conj. a IV-a cu prezentul de tip sufixal) s-a statornicit doar terminaţia e: domneşte, priveşte, hotărăşte etc. La verbele din clasa a V-a (de conj. a II-a), imperativul singular a păstrat terminaţia latinească numai în unele cazuri (tene > ţine, excade > scade, imple > umple). Celelalte verbe moştenite din latină îl substituie pe e etimologic cu i: vezi, încapi. Cît priveşte verbele de conj. a III-a (din clasa a VI-a), doar cîteva din ele l-au schimbat pe e în i, prin analogie cu verbele de conj. a IV-a: treci, mergi. Verbele a duce, a zice, a face şi compusele lor moştenesc prototipurile monosilabice latineşti: duc > du, dic > zi, fac >fă.

Verbul a sta formează imperativul stai! Prin analogie cu forma de prezent indicativ. La M. Eminescu întîlnim forma cobori în jos, Luceafăr blînd... NOTA 3 Verbul a veni are mai multe variante de imperativ: a) vină : De ce nu vii tu, vină! (ca la verbele din clasa I); b) Vino :Vino-n codru la izvorul /Care tremură pe prund, prin analogie cu vocativul substantivelor feminine; c) cu terminaţia Ǿ: O, vin, odorul meu nespus, / Şi lumea ta o lasă.
NOTA 2

NOTĂ1

95

La pers. a II-a plural (V), toate verbele la modul imperativ au căpătat flexia –ţi, care este caracteristică în genere acestei persoane la toate modurile, aspectele şi formele temporale. Pentru exprimarea valorii de imperativ negativ, încă în latina clasică se întrebuinţa infinitivul precedat de negaţiile non sau nole. În limbile romanice tipul de imperativ negativ non dare capătă o extindere generală. Deja în primele texte româneşti pers. II sg. este atestată cu forma redusă de infinitiv. Datorită terminaţiei –ţi, care, de rînd cu terminaţiile pers. a IV-a (I plural), a fost destul de conservatistă şi s-a păstrat, infinitivul plin + terminaţia –ţi s-a menţinut mai mult decît la pers. a II-a sg.: nu dareţi, în loc de nu daţi. La pers. a III-a sg. şi pl., în funcţie de imperativ negativ se folosesc de timpuriu formele de prezent ale conjunctivului amputat atît la forma afirmativă, cît şi la cea negativă: facă – nu facă, zică – nu zică, cînte – nu cînte etc. În textele vechi, se utiliza o formă de imperativ negativ alcătuită din conjunctivul prezent al verbului a avea + infinitivul lung al verbului conjugat: nimeni să nu aibă a lucrare în zi de sărbătoare, caracteristică pentru stilul cancelăresc şi cu nuanţă de viitor.

Modul condiţional
În latina clasică, un mod condiţional ca atare n-a existat. Sensul de condiţional era redat prin diverse forme ale modului conjunctiv: Să am „dacă aş avea” eu atîţia bani în pungă, nu mi-ar mai trebui alta (I. Creangă). Istoriile spun să-i fi tăiat capul „că i-ar fi tăiat capul”. Că să fi întrercut pre Ştefan „că l-ar fi întrecut pe Ştefan”. Condiţionalul românesc s-a format din infinitivul verbului conjugat cu participarea diferitelor forme ale auxiliarului a avea: I (mai mult ca perfectul) : habuissem > habessim > aessi > aş II (prezentul indicativ) : habes > aes > ai

III (prezentul conjunctiv): haberet > aere > are > ar IV (prezentul indicativ) : habemus > aemu > amu > am V (prezentul indicativ) : habetis > aeti > ati > aţi

VI (prezentul conjunctiv) : haberet > aere > are > ar. În limba română veche, formele neaccentuate ale verbului a avea se ataşau direct la infinitivul lung al verbului şi se situau în encliza lui: Închinare-aş şi n-am cui.

96

Aşa-numitele forme „inverse” de condiţional prezent se întîlnesc în cadrul diferitelor imprecaţii: Dormire-aţi somnul de veci să-l dormiţi! Trăire-ai trei zile cu cea de-alaltăieri! (I. Creangă).

Cît priveşte condiţionalul trecut (perfect), limba română veche ne oferă mai multe modele de formare a lui: a) perifraze alcătuite din verbul a vrea + infinitivul verbului conjugat: Multă scîrbă întră în inima lui, că încotro vre întoarce („ar fi întors”) oastea mai înainte, totuna nu scăpa (Gr. Ureche). Trei-patru dzile de-ar mai fi zăbovit turcii pe loc, nici unul nu vre scăpa „n-ar fi scăpat” (I. Neculce). b) auxiliarul a vrea la perfectul compus + infinitivul: În ce chip au vrut pute dezgropat trupul. c) forma actuală, constituită din condiţionalul prezent al verbului auxiliar a fi invariabil + participiul verbului conjugat: aş fi mers, aş fi venit etc.

Formele nominale ale verbului Infinitivul
În latina clasică existau 3 forme de infinitiv: prezent (muto, -are), perfect (mutavisse) şi viitor (mutaturum esse). În lima română s-a păstrat numai infinitivul prezent, cel cu terminaţia –re. Tipurile de conjugare se distingeau după vocala finală din temă: conj. I: a: mutāre, cantāre; conj. II: e: tacēre, bibēre; conj. III: cons.: dicĕre, facĕre; conj. IV: i: venīre, horrīre.

Infinitivul românesc s-a format prin reducerea terminaţiei -re. Această reducere a fost cauzată de faptul că infinitivele cu -re, denumind o acţiune, s-au substantivat şi au început să primească chiar articole substantivale, încadrîndu-se, astfel, în clasa numelui. În felul acesta, s-a creat o omonimie gramaticală, care a putut fi evitată, după modelul unor limbi din masivul balcanic, prin reducerea lui –re9. Cu timpul, pe lîngă infinitivul scurt, s-a adăugat prepoziţia a, care îşi ia începuturile încă din latina clasică, în formele de tipul aggedior ad dicere „încep a zice”, apoi în latina tîrzie, unde formá un tip de viitor analitic, constituit din sintagme de tipul habeo ad cantare „am a cînta”. Prin evoluţie fonetică normală, ad îl pierde pe d final. Apoi prepoziţia a îşi pierde funcţia de a exprima raporturile dintre cuvinte şi, în felul acesta, devine un morf al infinitivului.

97

II. cît şi forme actuale (Iaste încă slab păcătosul a se scula). Placitus „Plăcutul” ş.a. substantivele actuale unt. 9 Limba bulgară. -itus: venitus. unele participii au putut deveni substantive. -tus (scriptus). s-a specializat şi forma veche de participiu stătut. Participiile unor verbe tranzitive realizează funcţii de adjective calitative: haină ruptă. -utus: minutus. din care făceau parte participiile în -tus: amatus. De multe ori. În limba veche. avem substantivele postverbale aratul. dres. care în latină aveau următoarele terminaţii: -tus: laudatus. auditus. în latină se distingeau 2 tipuri de participiu: a) cu accentul pe vocala finală a radicalului. tort. cu valoare substantivală apărea forma de gen neutru a participiului delictum „delict”. strîns. vas spart etc. Astăzi. strînsul. vidi > videdi > văzut etc. strinctus > strîmt. semănatul. carne afumată. Pentru participiile acestor verbe au fost create forme noi: înţeles. Din punctul de vedere al accentului. fapt erau încă participii: Şi multe băseareci au fapt fără lene (Gr. la care e>u: umpletus > umplutus > umplut. Tendinţa de substantivare a participiului a existat încă în latină. mutatus. bunăoară. limba română le-a moştenit numai pe cele ale participiului pasiv. Participiile actuale ale acestor verbe sînt uns. Prin intermediul funcţiei lor adjectivale. care în limba veche şi în unele graiuri mai păstrează încă forma verbală: au stătut la sfat. a redus la verbe terminaţia -ти 98 . Terminaţia –utus apare la verbele cu perfectul reduplicat: vendidi > vendutus > vîndut. semănatul. tors. multe participii latineşti s-au menţinut numai ca nişte adjective: intellectus > înţelept. auditus. Ureche). b) participiile cu accentul pe radical. Veniţii de pe aiurea nu se dau duşi nicicum. La acestea s-au mai încadrat şi participiile unor verbe de conj. erau frecvente numele Tacitus „Tăcutul”. făcut. Tendinţa de substantivare a participiilor se manifestă şi în limba română contemporană: Nemulţumitului i se ia darul. de demult”. vinctus. Participiul Dintre toate formele de participiu existente în limba latină. Plecaţii la bătălie nu s-au mai întors. Pe parcursul evoluţiei ulterioare. în calitate de adjectiv. directus > drept etc. La fel. care aveau terminaţiile –itus (dolitus). sus (risus).Textele vechi fixează atît forme ale infinitivului lung (el se opreşte a ne certare). cadedi > cadutus > căzut. -sus: risus. dar are şi valoare adjectivală: apă stătută „veche. Astfel.

menirea obiectului: perie de spălat. Modul supin intră în componenţa îmbinărilor stabile de cuvinte: nici în ruptul capului. aratul. spusă. arat. ce pot fi percepute cu ajutorul: – organelor senzoriale: rîsul. bun venit!. în special pe lîngă cele concrete. se foloseşte modul infinitiv: speranţa de a trăi. existent încă în latină. semănat. maşină de tocat.a. Modul supun se mai utilizează şi pe lîngă adjective: bun de băut (de mîncat. Din latină au fost moştenite ca substantive şi alte nume de acţiuni: freamăt < fremitus. dorinţa de a învinge. ce cumulează diferite calităţi de supin propriu-zis (maşină de spălat = care spală) şi de infinitiv (e greu de făcut = e greu a face ). ci dezrădăcinarea beţiei. Pentru exprimarea sensului de supin. unde era întîlnit un vechi nume al acţiunii: auditus – auscultare „auz”. – a c ţ i u n i din v i a ţ a c o t i d i a n ă : însuratul. Astfel. Numele participiale desemnează fenomene ale naturii: revărsatul zorilor. boronitul. ele şi l-au creat pe teren propriu. numele de acţiune participial poatze avea formă de feminin (faptă. nu dezrădăcinarea. Dar ele nu se folosesc pentru numirea acţiunilor abstracte.Supinul Limbile romanice nu au moştenit supinul latinesc. vrednic de iubit (de stimat) ş. s-a constituit pe baza numelui de acţiune participial. În limba română. a-şi lua rămas bun. fiecare limbă recurgînd la mijloace specifice. muget < mugit. bun găsit! etc. pentru a denota o însuşire a lor. în limba română. cu nepus în masă. pescuit. Mai există cîteva prepoziţii a căror utilizare 99 . Supinul apare deseori pe lîngă substantive. înscrisul. maşină de frizat. trăsnet < trasnit. în limba română se folosesc. sforăitul. supinul a ajuns azi să desemneze acţiuni: c o n c r e t e. logoditul.. de stricat). lătratul. de bătut). foarfece de tuns. strîns). dar nicidecum nu se spune dezrădăcinatul beţiei. răsăritul (apusul) soarelui. Cît priveşte substantivele abstracte. tradiţional. nechezatul mieunatul. prepoziţiile la (la cules.. descălecatul ţării. sfredelitul. bunăoară. Această formaţie nouă. Se spune. în faptul zilei. fier de călcat etc. arhaicul răsărita soarelui) sau de masculin (cules. arătînd. dezrădăcinatul viţei-de-vie. de mîncat. mulţumită. scîrţîitul. plînsul. de obicei. – procese de muncă: cositul. descensus – descendere „coborîre”. la arat) şi de (de băut. plăcerea de a iubi etc.. Substantivul geamăt este un reflex al participiului gemut. Ceea ce poartă astăzi numele de supin este o formaţie analitică ulterioară. măritatul.

cu supinul e rarisimă: după. gerunziul a suferit puţine schimbări. cu modificările respective de ordin fonetic. fiind o parte de vorbire neflexibilă. care. Ca şi la adjective. Modificări în sistemul adverbului latinesc Spre deosebire de celelalte părţi de vorbire semnificative. nemaivorbind de etc. Schimbările fonetice erau determinate de legităţile fonetice ce caracterizau evoluţia elementelor moştenite din latină în genere. iend. Stratul de bază al adverbelor latineşti. la drept vorbind. Gerunziul intră în componenţa structurilor osificate (fixe): vrînd-nevrînd. gerunziul latinesc se declina. neavînd categorii gramaticale specifice doar lui. el se prezenta ca un sistem de forme ale numelui de acţiune. Ca şi alte nume. Forma de gerunziu intră în componenţa modului potenţial prezent: va fi trăind. formele sintetice de exprimare a gradelor comparativ şi superlativ sînt înlocuite prin perifraze cu participarea adverbelor magis. Îl întîlnim. iar mai tîrziu. de atîta ele încă nu s-au cristalizat în construcţii bine fixate pentru exprimarea funcţiei de participiu al acţiunii. modificări de ordin fonetic. de adaptarea împrumuturilor din alte limbi la procesul de evoluţie de la latina populară la limba română. moştenit din latină: 100 . mîini tremurînde. a fost. adverbul. forte. cantandi cantando tacendi tacendo tacendum tacendo ungendi ungendo ungendum ungendo audiendi audiendo audiendum audiendo Ac. pe parcursul evoluţiei fonetice normale. calitativ. Gerunziul românesc se poate adjectiva. avînd forme doar pentru cazurile oblice: G. În latina clasică. în fond. -end. cantando Prin urmare. de la. dacă nu va fi murit. avînd în vedere. a suferit. lebădă murindă etc. uneori. derivate de la tema imperfectului cu ajutorul sufixului gramatical –nd. Suferă schimbări şi gradele de comparaţie. adică de supun. în fond. talis etc. în procesul de evoluţie. cantandum Abl. D. cantitativ şi. în latină formele gerunziului se reduceau la 3 sufixe gramaticale: -and. Gerunziul Pe parcursul evoluţiei sale. au dat respectiv reflexele –înd şi –ind. Probabil. pentru. în componenţa construcţiilor standarde de tipul cerinţe crescînde. în această ipostază. trăind şi nemurind. Adverbul 1.

Un număr însemnat de adverbe au apărut pe teren romanic. sensul de la origine. forte < forte. împrumuturile din slavă: îndeosebi < осεбити. limba română a moştenit din latină şi o serie de formaţii. Ele s-au format: 101 . mai bine. alegro < allegro. adverbul unde însemna în latină „dincotro”. tocmai < тъкъмa. iute < люто. au evoluat în adverbele: abia < ad vix < ad bix. aiurea < aliubi+re. acolo < eccum illoc. alandala < ant’ olla. Turceşti: berechet < bereket. dimpotrivă < протива. Adverbele moştenite din latină şi-au păstrat. Italiene: în darn < in darno. menţionăm. unele mutaţii de sens. Îmbogăţirea arsenalului adverbelor româneşti pe bază de împrumuturi Pe parcursul evoluţiei ulterioare a limbii române. adineaori < de in illa hora. numai < non magis. înzadar < задару. hăt < геть. buluc < bolluk “mai mult. de iznoavă < изO новO. clarum > chiar deorsum > jos. Ca şi forte. îndărăt < in de retro. Magis însemna „mai mare”. Azi el participă la formarea gradului superlativ absolut la adjectivele şi adverbele calitative. în fond. abitir < beter. asemenea < ad similis. tardivum > tîrziu. departe < de partem înapoi < in ad post. asupra < ad asupra. altminteri < altera mente. Astăzi. înainte < in avante. afară < ad foras. Neogreceşti: agale < agolia. în limba română. anapoda < anapoda. apoi < ad post. pe parcursul evoluţiei. acum < acmu< eccum modo. În afară de adverbele simple. hieri > ieri. angro < en gros. atunci < ad tuncce. Franceze: apropo < à propo. el indică locul.bene > bine. în primul rînd. deja < deja. acătării < eccum tale. Printre acestea. barem < варемъ. azi < hac dies. quando > cînd. aşa < ad sic. mane > mîine. mai tare decît”. el participă la formarea gradului comparativ şi a celui superlativ relativ. Forte însemna „puternic”. multum > mult. care. Bunăoară. 2. fondul ei de adverbe s-a completat cu numeroase împrumuturi din alte limbi. adevărat < ad de verrum + -at. conform evoluţiei fonetice normale. Unele adverbe însă au suferit.

indicînd. în primul rînd. cu părere de rău. se întrebuinţează cu alt sens. astfel că deosebirile dintre adverbele întîlnite în textele vechi şi cele din limba română contemporană nu sînt prea însemnate. de o serie de adverbe care au intrat direct în lexicul limbii române prin intermediului folosirii maximelor latineşti: Hic Rondus. 102 . îndeobşte. adverbul chiar îşi păstrează sensul de „clar” (lat. cot la cot. În perioada de cînd datează primele texte româneşti. -iş: pieziş. Bunăoară. dănăoară < de una hora. hic salta „Aici e Rondus. de nou < де нову. -uş: tupiluş. clarum). b) prin compunere: – pronume + adverb: altcum. îndeajuns. aci. – prepoziţie+adverb: îndeaproape. – adjectiv+substantiv: deseori. cîineşte. mai apropiat de celal etimonului său. altcumva. de preună < de per una. tutinderea < tota intindere. coibâbăneşte. Unele adverbe din textele vechi. deşi nu se deosebesc prin formă de cele din limba română contemporană. deloc”: nemica să vă sfiiţi (M. grăpiş. care se folosesc mai ales în stilurile publicistic şi ştiinţific. În ultimul timp. Costin). Bunăoară. pe furiş. făţiş „de faţă”. frăţeşte. indiseară. altădată. mai desluşit legătura cu etimonul. clasa adverbelor se formase deja. mînă de la mînă etc. în felul acesta. forma acice e mai aproape de forma de la origine eccum hicce decît actuala formă aici. nicicînd.a) prin sufixare: -eşte: omeneşte. De asemenea. aici sai”. c) prin frazeologizarea unor expresii: cu noaptea-n cap. Mai desluşit apar părţile componente şi la următoarele adverbe şi locuţiuni adverbiale din textele vechi româneşti: acmu < eccum modo. nece cum < necce quomodo. rareori. niciunde. este mai aproape de etimonul slav forma (în)potrivă (< протива) decît forma actuală împotrivă. – negaţie + adverb: niciodată. impenetrabile pentru vorbitorii de rînd din cauza că în şcoli şi licee nu se lucrează îndeajuns asupra explorării pe larg a cuvintelor neologice. nemica „defel. Se întîlnesc însă unele adverbe circumstanţiale care au un aspect fonetic mai apropiat de cel de la origine. altcîndva. Ubi concordi. E vorba. dar rămîn. nemţeşte. numărul adverbelor româneşti a început să crească pe contul împrumuturilor directe din limba latină. ibi voctoria „Unde-i înţelegere acolo-i victorie”.

festina lente „grăbeşte-te încet”. moderato „cu un tempou mijlociu”. Spre deosebire de latina clasică. 3. hac „aici”. consone „într-un glas”. care descifrează „urgent”. ad libitum „după plac”.ibidem „la acelaşi autor”. care este cel mai indicat clasic al literaturii noastre în ceea ce priveşte utilizarea sensurilor lexicale ale cuvintelor. hic. avînd un caracter internaţional. sînt însoţite de adverbe ce indică felul în care acestea trebuie interpretate. şi cele de indicare a plasării obiectelor în spaţiu. longo „departe”. repede”. În limba vorbită se face abstracţie de aceste semnificaţii. De exemplu: allegro „repede”. acestea „pişcîndu-se”. Chiar la M. in medias res „în toiul evenimentelor” etc. Picicato se referă mai ales la interpretarea partiturilor muzicale la instrumentele cu coarde. pe de altă parte. per jocum ”în glumă”. picicato „sacadat” . întîlnim: Unde te duci? Cînd o să vii? Iar la Al. Donici amîndouă adverbele se folosesc în aceeaşi propoziţie: Da dincotro şi unde alergi tu aşa iute?/ Bursucul. Partiturile muzicale. fortissimo „foarte tare ” etc. sursum „în sus”. Printre cele mai frecvente adverbe din latina populară. idem „tot acolo”. multum. previter „pe scurt”. adverbele se împart în circumstanţiale şi calitative. foras „în afară”. in tempore opportuno ”la momentul potrivit”. ad hoc „special cu această ocazie”. illoc „acolo”. mai frecvent folosindu-se adverbul unde pentru ambele sensuri. Aceste două tipuri de adverbe au evoluat în mod diferit. volens-nolens „vrînd-nevrînd”. a-ntrebat. întîlnind pe Vulpe. cito „repede”1. nu cantitativ. pianissimo „foarte incet”. alteras „altă dată”. 2 103 . Eminescu. propre „aproape”. Evoluţia adverbelor circumstanţiale Din punctul de vedre al sensului. pe de o parte. prompte „lesne. deorsumn ”jos”. piano „încet”. 1 Cito se scrie pe reţete eliberate de medici pentru farmacişti. illac. pro forma „formal”. menţionăm: illic. de iure „din punct de vedere juridic”. 2 forte „tare”. ad litteram „cuvînt cu cuvînt”. non multa „calitativ. în cea populară încep să se confunde mijloacele de indicare a direcţiei.

Pentru a indica locul obiectului în spaţiu, apropiat de vorbitor, se foloseau adverbele hic şi hac, însoţite, în procliză, de particula ecce. În rezultat, au apărut adverbele ecce + hic > ici > aci; ecce + hac >acici >aici. Adverbul latinesc infra „în jos” este substituit în latina vulgară prin deorsum „jos”, iar adverbul supra (cu varianta super) – prin sursum > sus. Paralel cu adverbul propre, coexista şi varianta ad propre > aproape. În loc de adverbul aliorsum, se folosea aliubi, la care s-a adăugat -re, devenind aliubire >aiurea. Din seria de sinonime vicem, volta, data, toate avînd sensul „odată”, limba română l-a moştenit pe data. Adverbul hodie „azi” n-a fost moştenit de limba română, care a folosit în locul acestuia expresia ce exista la romani hac dies, adică ziua de Hac, în care se achitau toate datoriile. De aici şi expresia a-i veni cuiva de hac, „pentru a-i sechestra toată averea din motiv de neplată”. Adverbul hieri s-a păstrat aproape în toate limbile neoromanice. O răspîndire mare capătă adverbul mane, care în latină însemna „dimineaţă”. Cuvîntul românesc dimineaţă provine de la mane+ -eaţă, ca şi cîntăreaţă, glumeaţă, fortăreaţă etc. Adverbul latinesc nunc „acum” este înlocuit în latina populară cu eccum modo > acmu > acum. Olim „cîndva” a fost substituit cu perifraza altera data > altădată. Locul lui saepe îl ocupă adjectivul cu sens de adverb densus (ad densus > adesea). Printre adverbele interogative, folosite şi în calitate de cuvinte conjunctive, în latina populară erau răspîndite quando > cînd; quantum > cît; quomodo > cum. Adverbul latinesc ubi dispare din uz, fiind înlocuit cu unde, care în latina clasică, după cum am mai menţionat, însemna „de unde”. Pentru a indica direcţia de plecare, limba română totuşi l-a folosit pe unde, formînd adverbul încotro (< in contra ubi). Clasa adverbelor circumstanţiale s-a îmbogăţit pe baza unor construcţii latineşti formate din prepoziţii şi adverbe: ad post > apoi; ad propre > aproape; în ad pos > înapoi; ad tuncce > atunci; de ad supra > deasupra; eccum hocce > încoace; ad foras > afară; in ad ante > înainte; in de retro >îndărăt.

În afară de formaţiile cu prepoziţii şi adverbe, încă în latina populară, cu funcţie de adverb, erau folosite diferite construcţii prepoziţionale alcătuite dintr-o prepoziţie şi un substantiv sau un substitut al acestuia. Cele mai frecvente prepoziţii erau ad, de, in. Multe din aceste construcţii s-au adverbializat de timpuriu, elementele lor sudîndu-se într-un tot întreg: ad partem > aparte; ad lenem > alene; ad laturam > alături; ad partem > aparte; ad cassam > acasă; in per una > împreună.

104

Acest proces a continuat şi mai tîrziu pe bază de elemente romanice. Datorită adverbializării relativ tîrzii, elementele componente ale adverbelor şi locuţiunilor adverbiale apărute în această perioadă pot fi uşor recunoscute: alocuri – a locuri; demult – de mult; diseară – de seară; arar – a rar; deodată – de o dată; devreme – de vreme; anume – a nume; deplin – de plin; destul – de sătul; îndelung– în de lung.

îndemînă–în de mînă; îndeseară– în de seară; distincţi: de-a rîndul, pe drept, pesemne, în sfîrşit etc.

Unele dintre acestea apar şi astăzi în calitate de locuţiuni adverbiale cu constituenţi bine În latina populară, substantivele cu sens temporal în funcţie adverbială puteau fi însoţite de un determinativ exprimat printr-un adjectiv, un pronume sau un numeral: hoc anno „anul acesta”, regnavit tres annos „guvernă trei ani”, domi sedet totos dies „şede acasă toate zilele”. Acest procedeu a fost moştenit de limba limba română, care a format adverbe prin compunere de tipul: astă-noapte, astă-iarnă, altădată, alteori, astfel, totodată etc. Adverbe noi au apărut şi prin alipirea la adverbele simple a particulelor oare, ori (< volet) sau va (< volet): oriunde, oricînd, oarecum, cîndva, cumva etc.

4. Evoluţia adverbelor calitative
Adverbele calitative, fiind legate de adjective, au suferit aceleaşi schimbări ca şi acestea din urmă. În calitate de adverbe, limba latină folosea adjectivele la genul neutru: flos formosa „floare frumoasă” – cantat formosum „cîntă frumos”. Folosirea adjectivelor cu funcţie adverbială a căpătat amploare în limba română, în acest proces încadrîndu-se, în primul rînd, adjectivele moştenite din limba latină: clarum > chiar; directum > drept; reum > rău; mereu; gr. ςντυρος >sigur. Acest fenomen s-a răspîndit şi asupra neologismelor: actual bizar categoric docil discret etern excelent net sever melancolic prudent accesibil rapidum > rapid; grossum > gros; talem > tare; formosum > frumos; tale > tare; de plenum > deplin,

precum şi o serie de adverbe împrumutate: sl. видомъ >aidoma; turc. beter >abitir; ung. mero >

105

Arsenalul de adverbe româneşti s-a îmbogăţit pe baza unor expresii idiomatice cu funcţie circumstanţială, care trebuie considerate nişte echivalente analitice adverbiale, acestea fiind foarte variate din punctul de vedere al structurii lor: amar de vreme; cu vîrf şi îndesat; cu chiu - cu vai; cu una - cu două; cu vai nevoie nici în ruptul capului;

c-o falcă-n cer şi cu alta- n pămînt;

c-un ochi la făină şi cu altul la slănină etc.

Valoare de adverb capătă şi unele substantive din componenţa expresiilor stabile, acestea exprimînd o caracteristică a acţiunii şi avînd un rol metaforic: a se duce glonte (săgeată), a tăcea chitic, a şedea cloşcă, a se aduna ciotcă, a se îmbăta criţă etc. Adverbele calitative (de mod) care au în calitate de corespondenţi adjective pot avea grade de comparaţie, la formarea cărora se folosesc aceleaşi mijloace ca şi la adjective, adică adverbele mai, foarte, tare, mult etc. Spre deosebire de celelalte regiuni ale Imperiului Roman, unde s-a încetăţenit construcţia cu adverbul plus, în partea răsăriteană, pentru formarea gradului comparativ al adverbelor şi adjectivelor, s-au menţinut şi s-au dezvoltat structurile cu magis. Mai tîrziu, o dată cu dezvoltarea şi constituirea articolului demonstrativ ca parte de vorbire bine distinctă, sistemul gradelor de comparaţie la adjective şi adverbe a fost completat cu gradul superlativ relativ, format din gradul de comparaţie comparativ precedat de articolul demonstra-tiv cel, cea, cei, cele pentru adjective şi de articolul cel pentru adverbe. Referinţe bibliografice: 1. Curs de gramatică istorică a limbii române, Chişinău, Editura Lumina, 1991, p. 247-253. 2. Al. Rosetti, Istoria limbii române, vol. I, Bucureşti, 1964, p. 142-143. 3. Ov. Densuşianu, Istoria limbii române, vol. I, Bucureşti, 1961, p. 384-391.

Prepoziţia 1. Restructurarea sistemului prepoziţional în latina populară
În latina clasică, exista un sistem de prepoziţii cu ajutorul cărora se exprimau numeroase raporturi dintre cuvinte. Fiecare prepoziţie însoţea un substantiv sau un substitut al acestuia la unul din cazurile oblice, de cele mai dese ori la Ac. sau Abl. În procesul evoluţiei de la latina clasică la cea populară, cînd limba începe să capete un pronunţat caracter analitic, prepoziţiile îşi multiplică posibilităţile de exprimare a raporturilor cazuale. În perioada latinei tîrzii, tot mai multe îmbinări unde legătura dintre elementele componente se făcea, în latina clasică, cu ajutorul flexiilor cazuale cedează locul îmbinărilor în cadrul cărora această legătură se face prin mijlocirea prepoziţiilor. Deci tendinţa spre analitism actualizează funcţiile prepoziţiilor ca instrumente gramaticale.

106

În latina populară, erau destul de frecvente construcţiile cu prepoziţiile de şi ad pentru a reda, respectiv, cazurile G. şi D.: G. – dolus de patrem „dorul tatălui, dor de tată”, în loc de dolus patris; D. – dare literas ad aliquem „a trimite scrisoare la cineva” pentru dare aliqui literas „a trimite scrisoare cuiva”. Construcţiile cu prepoziţia ad de foloseau şi în locul genitivului, mai ales cînd era vorba de posesivitate: membra ad duos fratres „oseminte a doi fraţi”, precum şi în locul Ac., cînd arăta direcţia: Ibimus ad Nazarethi „vom merge la (spre) Nazareth” sau pentru locativ, dacă era vorba de toponime:Veniram ad Roma „sosirăm la Roma”. Ablativul instrumental, care în latina clasică se folosea fără prepoziţii, este însoţit, în latina tîrzie, de prepoziţia cum: cum medicamento ungeto „să ungi cu medicamente”. Aceeaşi soartă o are complementul instrumental şi în limba română comtemporană: ce-i sris cu peniţa nu se taie cu bărdiţa. Chiar şi Ac. cu funcţie de complement direct, mai ales cînd substantivul avea valoare partitivă, putea fi însoţit adesea de prepoziţia de: Catelli edunt de micis „căţeii mănîncă fărîmituri”. Îmbinările constituite dintr-un substantiv + verb au suferit modificări, ajungînd să se construiască, în latina populară, cu prepoziţii. E vorba, mai ales, de formele nominale ale verbului – infinitivul, gerunziul şi supinul: tempus veniendi, prin intermediul structurii tempus de veniendi, s-a transformat în tempus de venire „timpul de sosire”. Pentru exprimarea raporturilor finale, s-au specializat construcţiile cu prepoziţia ad, în care gerunziul era înlocuit prin infinitiv. Bunăoară, pentru casa ad vendetum a început să fie folosită îmbinarea casa de vendere „casă de vînzare”. În aria orientală a Imperiului Roman, a căpătat răspîndire îmbinarea dintre un substantiv şi un supun. Astfel, canis de venatu („cîine vînătoresc”) îşi însuşeşte valoare semantică de „cîine pentru vînătoare”. Aşadar, folosirea tot mai intensă a construcţiilor cu prepoziţii pentru exprimarea diferitelor raporturi cazuale îngustează sfera de întrebuinţare a formelor sintetice de caz, substituindu-le, mai tîrziu, definitiv. Acest proces a fost favorizat de reducerea desinenţelor cazuale, condiţionate mai tîrziu, la rîndul lor, de amuţirea consoanelor finale. Substituirea desinenţelor cazuale prin prepoziţii face să dispară corelaţia dintre prepoziţii şi forma respectivă de caz, care era respectată cu stricteţe de latina clasică. Astfel, după cum se ştie, prepoziţiile se întrebuinţau mai ales pe lîngă cazurile Ac. şi Abl. Acuzativul cerea prepoziţiile:

107

per „prin”. în prepoziţiile ce se foloseau cu două cazuri. ad „de. Allergo in urbe „alerg spre oraş”. ad. adversus. Cauza acestei destrămări trebuie căutată. s-au specializat prepoziţiile: a. către < contra.: Venisit în Galia „sosi în Galia”. una din prepoziţiile seriilor amintite. post „după”. în latina populară. spre < super. are loc o reducere considerabilă a numărului acestora. 108 . ex „din. circa. cum „cu”. trans „dincolo”. prepoziţia in se foloseşte cu Abl. Acest proces se datorează mai multor factori: a) multe prepoziţii latineşti formau serii sinonimice. în comparaţie”. unele dintre ele şi-au extins uzul pe contul altora.. cînd se folosea cu Ac. extra „în afara. În latina populară. ex. circum. pro „pentrru. în primul rînd. contra „contra. arăta locul. În unele inscripţii din Dacia. între < inter. către”. sub < subtus. ad. circum „în preajma. a. Paralel cu folosirea tot mai intensă a prepoziţiilor pentru exprimarea raporturilor cazuale. în toate cazurile. adversus „contrar. iar cînd se folosea cu Abl. cu < cum. Latina populară nu mai ţinea cont de asemenea diferenţiere. făcîndu-le pe acestea din urmă să dispară. lîngă < longum. înaintea”. infra „dedesubt. Cu Abl. propre „aproape”. De exemplu. circa „în jurul”. – direcţia. ads. ante „în faţa. Tot aşa: Sum in urbe „mă aflu în oraş”. îndreptat spre” cineva”. b) datorită apropierii funcţionale dintre prepoziţii. dintre toate prepoziţiile enumerate mai sus. e. de < de. fără < foras. Această confuzie s-a extins şi asupra celorlalte prepoziţii. Astfel. ultra „dincolo. prae „din cauza”. sub”. acolo unde latina clasică recomanda Ac. împotriva”. de la. Trei prepoziţii cereau cazul G. folosind. versus „către”. în afară de”. cauza „pentru”. spre. ads. împrejurul”. supra „peste”. apud ”la”. e. în limba română s-au menţinut doar: a < a. dependenţa prepoziţiilor de anumite cazuri începe să se destrame. Bunăoară. adversum. de „despre”.ad „la.: graţia „datorită”. citra. Şi invers: In hoc sepulorum volverit „în acest sicriu se află”. cis. peste”. către. după”. prepoziţia in. pe < pre < per. ergo „aşadar”. pînă la”.

de Odobeşti. prepoziţia de şi-a mai asumat cîteva valori suplimentare. Extinsă aproape pe întreg teritoriul Imperiului Roman. prepoziţia latinească sine „fără” nu s-a menţinut în Răsărit. acumulînd valori noi. altele însă. prepoziţiile au suferit mai puţine schimbări în raport cu celelalte părţi de vorbire. O răspîndire largă capătă în latina populară prepoziţia cum. în limba română. vasum apud apis. Astăzi. La prima etapă de acumulare a noilor valori. lingvistul Em. Dar fiecare limbă a moştenit şi prepoziţii specifice. – locative: vinuri de Cotnar. pe care nu le avea în latina: – finale: ierburi de leac. de Romaneşti. au dispărut din uz. – deliberative: Mai spuneţi de (despre) rădăcină un bun cuvînt. Mai tîrziu. fiind înlocuită de prepoziţia foras „fără”. şi-au consolidat situaţia şi s-au menţinut în limbă. vasum ad apis. care în latina clasică erau exprimate cu ajutorul flexiilor cazuale. – comparative: plus de triginta pedubus „mai mult de 30 de picoare”. Dintre prepoziţiile moştenite 109 . Ea putea exprima raporturi: – sociative: vivere cum aliquo „a trăi cu cineva”. – temporale: zori de ziuă se revarsă peste vesela natură. încă în latina populară. încep să fie exprimate raporturi de: – conţinut: saculum plenu de radicibus „sac plin cu rădăcini”. – materiale: vasum plenum cum vinum „vas plin cu vin”. – leagă un substantiv de un numeral cardinal începînd cu 20: de foi. – instrumentale: vincere cum mentem „a învinge cu mintea”. sistemul prepoziţional moştenit s-a completat cu formaţii noi. Bourciez citează 4 variante ale aceleiaşi sintagme cu prepoziţii diferite – toate exprimînd sensul „stup de albine”: vasum de apis. cînd prepoziţiile nu-şi fixase încă uzul. folosite numai de ea. – partitive: unus de multis „unul din mulţi”.În legătură cu procesul de reducere a prepoziţiilor. 2. unele din ele îşi însuşesc capacitatea de a exprima raporturi noi. vasum cum apis. Limbile romanice au moştenit un fond comun de prepoziţii latineşti. Evoluţia ulterioară a prepoziţiilor latineşti Fiind nişte instrumente gramaticale. Un exemplu clasic în această privinţă ni-l oferă prepoziţia de. aceeaşi îmbinare liberă de cuvinte putea fi construită cu prepoziţii diferite. fiind rar folosite. În felul acesta. cu ajutorul căreia. Astfel. – cauzale: Se scutură salcîmii de ploaie şi de vînt. unele prepoziţii. – materii: urbs de petras „oraş de piatră”.

spune la minciuni. asimilarea lui a iniţial. Bunăoară. dinspre (din + spre). pentru exprimarea raporturilor cazuale. pe care vorbitorii contemporani nefilologi le interpretează ca pe nişte prepoziţii simple: de inter > dintre. Părţile lor componente sînt bine desluşite.de limba română. prepoziţiile au continuat să se înmulţească pe contul adverbelor. Procesul de formare a prepoziţiilor compuse continuă şi astăzi în limba română contemporană. Celelalte au suferit modificări de ordin fonetic: – contra > către (disimilarea lui n. Astăzi. pe sub. sub. dar le-au pierdut mai tîrziu. fenomen caracteristic pentru limbile indoeuropene. de post > după. termenii de rudenie. formînd uneori un singur cuvînt: despre (de+ spre). prepoziţia a cu acest sens este parte componentă a adverbelor alături. inexistente în limba latină. prespre. pren. per inter > printre. subt (sub). Spre e folosită cu sens de „pe. se recurgea la combinaţii din două sau trei prepoziţii. Aici. acasă. În procesul evoluţiei limbii. pînă peste sau chiar trei cuvinte: de pe după. Astfel. Apariţia prepoziţiilor noi Deja în latina populară. pronume ce ţin locul persoanelor. illac ad > la. Pre are sensul de „pentru”: Sfîntul nume al lui pre agiutoiu să-l chemăm (Biblia de la Matei). înspre (în + spre). aiurea. doar unele şi-au păstrat forma intactă: a. pînă pe. pînă în. a final > ă. Afinitatea dintre adverbe şi prepoziţii se putea 110 . În limbile romanice. prepoziţiile mai păstrează unele sensuri pe care le aveau în latină. unele prepoziţii capătă funcţii noi. 3. În limba română. Formele de trecere de la prepoziţiile latineşti la cele actuale sînt atestate în textele vechi: pre (pe). ă>e). prepoziţia a e folosită cu sensul de „la”. per > pre (metateza) > pe. – super > spre (sincopa lui u. indicînd direcţia: ieşind a vînat (Dosoftei). alteori – două cuvinte: de pe. asupra”: Şi-şi puse mărule (mîinile) spre ei (ibidem). peste. de sub. complementul direct poate avea şi prepoziţia la. metateza). de pe lîngă. Fazele de trecere de la prepoziţiile compuse latineşti la formele actruale se întîlnesc în primele texte româneşti: de in. de. paene ad > pînă. cum. in > în (i>î). pe a devenit în limba română marcă a complementului direct şi se ataşează la substantivele proprii-nume de persoană. de pe sub etc. cătră (către). fapt ce a dus la apariţia unor prepoziţii compuse. Prepoziţia de apare cu sens partitiv: Întru ura (una) de (din) sîmbete (Codicele Voroneţean). care aduce cu sine o nuanţă cantitativă nedefinită: mănîncă la plăcinte. per extra > peste. de super > despre. per intro > pentru.

în comparaţie cu adverbele şi alte părţi de vorbire. de-a curmezişul etc. au fost supuse mai puţin modificărilor. Unele adverbe-prepoziţii latineşti au devenit. ele îndeplineau funcţie de adverb: post venit „vine pe urmă”. atunci aveau funcţie de prepoziţie: post quinque dies venit „vine peste (după) cinci zile”. sau este urmat de o prepoziţie. capătă funcţii de prepoziţii şi unele substantive însoţite de prepoziţii şi urmate de un substantiv în G. Atunci cînd acestea se refereau la verbe. al unui obiect. 1 Ne vom aminti că în latină prepoziţia graţia se specializase pentru cazul G. pe vremea lui Pazvante Chiorul. împreună cu prepoziţia de origine franceză gras à > graţie. Prin analogie cu adverbele. ainte de – înainte de. în procesul de evoluţie. Altele şi-au modificat aspectul fonetic în comparaţie cu forma pe care o aveau în textele vechi: a dreapta – în dreapta. de sau cu (alături de clădire.1 Pentru G. împotriva < sl. în virtutea circumstanţelor. totuşi. care. post. Prepoziţia latinească intro > întru. De exemplu: alegîndu de „în afară de”. de-a latul. în faţa casei). Dacă însă ele apăreau cu valoare circumstanţială. circum. Acest proces este activ şi astăzi. cu ajutorul căreia se indica interiorul unei entităţi. lîngă < longum ad. s-au specializat prepoziţiile contra. Cîteva prepoziţii ce se mai întîlneau încă în textele vechi au dispărut din uz. Unele dintre acestea au apărut în perioada anemismului primitiv. precedînd un substantiv. precum şi ca adverbe. într-înşii. Valoare de prepoziţie capătă şi unele participii adjectivate: mulţumită < a mulţumi. precum şi locuţiunile prepoziţionale adverbiale de-a lungul. determinîndu-le. în inima pădurii. adversus. cînd omul asemuia obiectele din realitate cu înfăţişarea sa: la poalele dealului. pre descindea de „pe deasupra”. infra etc. E vorba de prepoziţiile actuale către < contra. Ce-i drept. prepoziţii propriu-zise şi nu se mai pot folosi în calitate de adverbe. Deşi prepoziţiile. ele au suferit şi unele transformări de ordin semantic.: din pricina furtunii. în timpul iernii. s-au specializat pentru cazul D. a ajuns să fie folosită în îmbinare cu pronumele îns < ipse: într-însul. pre asupra de – pe deasupra. în faţa casei etc. de crucişul de „împrejur de”. datorită < a datora. adverbul cu funcţie de prepoziţie capătă o formă specifică. supra. противα. inter. fără < foras. potrivită < a potrivi. asemănîndu-se cu cea a substantivului (capătă articol substantival definit: împrejurul curţii.observa uşor în latină. asupra < ad supra. în limba română. de aleanul „împrejurul”. De exemplu: ante. împreună cu prietenii). 111 . de regulă. într-însa. unde multe adverbe erau folosite atît ca prepoziţii. de pregiur – împrejurul.

Istoria limbii romăne. 4. Al Rosetti. 6. împreună cu ipse.într-însele. printr-însul etc. precum şi pe calea formării de prepoziţii noi: fie prin îmbinarea prepoziţiilor existente.. participii adjectivate). ediţia a doua. 1980. Astfel. fie prin antrenarea în această categorie a unor cuvinte semnificative (adverbe. Rosetti. Precedată de prepoziţiile de şi per. Cercetări asupra prepoziţiei în limba moldovenească. Editura Junimea. 1968. 2. s-a ajuns la formele pronominale dintr-însul. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Istoria limbii române. Literatura recomandată obligatorie: 1. Editura Lumina. 5. G. Iaşi. De la origini pînă în secolul al XVII-lea. am putea conchide că lărgirea sferei uzuale a prepoziţiilor a mers atît pe calea însuşirii de valori noi de către prepoziţiile existente. vol. Chişinău. 6. revăzută şi adăugită. Bucureşti. Vol I. care se folosesc numai la Ac. Bucureşti. 1966. 1991. vol. substantive. Editura Cartea Moldovenească. Istoria limbii române. 5. Istoria limbii române. 4. 112 . 3. Curs de gramatică istorică a limbii române. Ivănescu. Chişinău. Dîrul. Bucureşti. Al. Ovid Densuşianu. Al. Editura Ştiinţifică. 1961. I-II. 1963.

Istoria limbii literare prezintă un caracter particular din cauza prelucrării conştiente a materialului lingvistic folosit în procesul comunicării: exprimarea literară presupune o respectare (sau cît se poate de) riguroasă a anumitor n o r m e şi. este. a constituit un mare progres. limba evoluează în strînsă legătură cu istoria societăţii care o vorbeşte şi o scrie. strîns legată de istoria societăţii româneşti. OBIECTUL DE STUDIU. PRECIZĂRI TEORETICE Limba română literară. sublinia Ant.PARTEA A II-A. Se înţelege însă de la sine că istoria limbilor care au o literatură nu poate ignora istoria literară. ca element constitutiv al culturii noastre naţionale. ale dezvoltării limbii literare (apariţia formei scrise. METODE DE CERCETARE. în sensul restrîns al termenului. Istoria ei. ale căror metode sînt deosebite. i s t o r i a s c r i s u l u i r o m â n e s c d e l a origini pînă in prezent. etapele fundamentale ele istoriei limbii literare se leagă. dar este vorba de două istorii bine distincte. în general. În procesul de elaborare a normelor exprimării literare. 113 . În tradiţia lingvisticii româneşti. literatura. Meillet. fără să se identifice. în special de momentele mai importante ale dezvoltării culturale şi ale formării conştiinţei naţionale. o s e l e c t a r e mai atentă a mijloacelor lingvistice. în esenţă. În dezvoltarea ei. care explică anumite aspecte ale evoluţiei limbii. prin urmare. ocupă un loc de frunte. limba trece printr-o serie de stadii succesive. dezvoltarea diverselor stiluri ale limbii etc. De aici reiese şi necesitatea examinării cauzelor “externe”. sfera de folosire mai restrînsă sau mai largă a variantei literare. în forma pe care o cunoaştem astăzi. schimbările intervenite pot fi explicate prin anumite cauze “interne”. Raportarea însă numai la istoria internă a limbii nu ne permite înţelegerea integrală a procesului complex de evoluţie a ei. de momentele mai importante ale istoriei literaturii.şi cele ale criticii literare – operele literare – sînt de natură diferită.) nu pot fi explicate fără raportare la datele istoriei sociale. separarea istoriei limbilor de istoria literară.. Ca fenomen social. necesitatea metodologică de a nu ignora datele istoriei literare în interpretarea faptelor de istorie a limbilor a fost clar subliniată la 10 Ibidem. problemele originii. „În dezvoltarea lingvisticii. dat fiind că dezvoltarea limbii literare este în strînsă legătură cu dezvoltarea literaturii.. În special. normele de constituire şi de precizare a normelor unice supradialectale. care îşi au originea în însuşi sistemul funcţional al limbii ca mijloc principal de comunicare între membrii unei colectivităţi.” „Obiectele lingvisticii – limbile . de unde rezultă necesitatea unor metode de cercetare diferite”10. ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE PRELIMINARII. reprezintă rezultatul unei îndelungate şi complexe evoluţii.

să urmărească raporturile dintre aceste forme şi altele. paralel cu dezvoltarea literaturii. Densuşianu. de la primele manifestări ale literaturii artistice. constatăm o с o n t i n u i t a t e. a nu înţelege o parte din viaţa lor. ci şi realizările obţinute în procesul de perfecţionare estetică a limbii literare.) ne permite să observăm cum. ci trebuie să găsească metode adaptate la caracterul complex al obiectului studiat. contribuie. În lumina precizărilor de mai sus. interpretarea literară a unui text nu se poate identifica cu interpretarea lui lingvistică. Bucureşti. A privi fenomenele lingvistice independent de cele literare este a avea o concepţiune mărginită faţă de ele. cu prilejul unei prelegeri de deschidere. îşi păstrează şi azi valabilitatea. putem defini obiectivele principale care stau în faţa Istoriei limbii române literare. ale artei narative şi descriptive în genere. Istoria literară în învăţământul universitar.6. împrejurările care le-au dat un caracter hotărît şi le-au făcut să evolueze într-o anumită direcţiune”11. instrument suplu şi precis de comunicare. p. Studiul textelor ne dă posibilitatea să înţelegem nu numai modul lent de constituire a normei supradialectale unice. Pornind de la o orientare teoretică bine precizată şi bazat pe o 11 Ov. care poate fi urmărită în diferite monumente ale literaturii: de la limba stîngace şi greoaie a primelor scrieri din secolul al XVI-lea pînă la limba română literară contemporană. 114 . Cercetătorul limbii literare nu se poate limita nici la procedeele istoriei literare. deoarece scopurile urmărite de cele două discipline diferă. administrative. de către Ovid Densuşianu. îmbogăţindu-şi treptat procedeele artistice de exprimare. şi gîndul lor nu merge mai departe. la Facultatea de Litere din Bucureşti: „Există cercetători pentru care formele lingvistice sînt ceva izolat. prin efortul lor. De asemenea. Punctul de vedere al lui Ovid Densuşianu. se dezvoltă şi se îmbogăţeşte şi mijlocul ei de exprimare – limba literară. cele ale dialogului. între materialul lingvistic şi producţia literară proprie ei există totdeauna un raport determinat. numai un obiect de speculaţiune fonetică ori etimologică. să pătrundă mai adînc. Cercetarea textelor (beletristice. ştiinţifice etc. exprimat cu aproape un secol în urmă. nici la acelea ale lingvisticii tradiţionale. în strînsă legătură cu ele… Între felul de a se exprima într-o epocă. puşi în situaţia de a exprima noţiuni şu nuanţe noi cu mijloace de care dispune limba literară a unei anumite epoci. Oamenii de cultură.începutul secolului al XX-lea. Fără doar şi poate că istoria literaturii şi cea a limbii literare sînt domenii de investigaţii diferite. În procesul evoluţiei exprimării literare. la consolidarea normelor şi la îmbogăţirea limbii literare. Este interesant de urmărit modul în care primii noştri scriitori. 1911. pînă la soluţionarea problemelor mai complexe ale artei cuvîntului. rezolvă problemele portretului.

În atenţia unui astfel de studiu vor sta faptele de limbă aparţinînd diferitelor stiluri care intră în sfera noţiunii de limbă literară. Discuţia a avut mai întîi ca obiect limba română din scrierile vechi. a lui Heliade Rădulescu. în strînsă legătură cu istoria societăţii. evidentă abia spre sfîrşitul secolului al XIX-lea. Analiza faptelor se va face pe etape succesive. Victoria deplină a limbii literare. cînd au apărut în română primele texte scrise. începînd cu secolul al XVI-lea. Nici asupra ponderii deţinute de stilurile limbii în procesul de dezvoltare a limbii literare nu există un consens deplin. Vom aminti doar cîteva din p r o b l e m e l e c o n t r o v e r s a t e a l e studiului istoriei limbii române literare. dar ea îşi află aplicare cu atît mai mult în perioada consolidării limbii române moderne. al limbii literare. a fost precedată de o lungă etapă a căutărilor. limba noastră să se transforme. Deceniile 4-6 ale veacului al XIX-lea au fost pentru limba română o perioadă de “chin” al renaşterii.. al căror rol n-arr trebui să fie subestimat. după anul 1880. adică modul în care s-a ajuns la aspectul normat. influenţîndu-se reciproc. bunăoară. ca mai apoi. O astfel de metodă. apt să răspundă multiplelor funcţii ale unei culturi superioare şi civilizate. cercetătorul istoriei limbii române literare trebuie să urmărească. S-a combătut. va trebui să dezvăluie calea ascendentă a limbii române literare. Titu Maiorescu ş. Una dintre acestea se referă la baza dialectală a limbii române literare. nu fără truda unor lingvişti de forţă de talia celor din Şcoala latiniştilor. Poziţiile specialiştilor în această problemă nu sînt nici pe departe unice. Este necesar să precizăm din capul locului că în studierea istoriei limbii române literare trebuie să alegem cele mai juste din numeroasele poziţii teoretice şi metodologice privind abordarea unei astfel de cercetări. – cum au apărut diversele stiluri ale limbii literare şi cum s-au dezvoltat ele. de astăzi. la contribuţia adusă de graiurile limbii române la constituirea normelor ei actuale. dintr-un grai arhaic şi limitat ca resurse de 115 . de la origini şi pînă la epoca în care ea a devenit un instrument unitar şi evoluat. cum a numit-o Garabet Ibrăileanu.a. atenţia acordată de unii lingvişti locului limbii scriitorilor într-o istorie a limbii literare. avînd ca fundamentare teoretică generală principiile dialecticii. în raport cu perioada veche şi cu normele actuale. în detrimentul contribuţiei aduse de stilurile neartistice. cu momentele mai importante ale dezvoltării culturale: – cum s-a constituit norma unică supradialectală. mai exact spus. Nu mai puţine discuţii a suscitat şi problema perioadei de formare a limbii literare. Metoda specifică disciplinei noastre este cea diacronică. adică studierea limbii se fa face din perspectiva dezvoltării ei istorice.serioasă documentare.

Pe parcursul prelegerilor. Într-adevăr. 1967. are un rol primordial în dezvoltarea unei conştiinţe naţionale. “Cine vrea să gîndească bine. în funcţie 12 Р. lingvistul italian B. von urmări etapele cele mai importante pe care le-a străbătut limba română literară în evoluţia ei treptată spre succesiunea şi adaptarea mijloacelor de expresie necesare unei exprimări culte şi autorizate.exprimare într-un instrument complex. La această definiţie a noţiunii de limbă literară lingvistul sovietic R. стр. fie pe cale scrisă. printr-o secvenţă de grafeme (limba scrisă). Литературные языки и языковые стили. al literaturii şi artei. alături de noţiunea care o întrebuinţează. dintre care unul se manifestă sonor.Будагов. fiind unul din factorii decisivi care favorizează formarea unei naţiuni. suplu şi nuanţat printre limbile neoromanice. se confundă şi se identifică de multe ori cu naţionalitatea lui”. 1956). capabil să îndeplinească funcţiile reclamate de progresul social. – caracterul relativ al noţiunii de consolidare a normelor limbii literare (cu toată importanţa. Comunicarea lingvistică se poate realiza fie pe cale orală. Acestor două modalităţi de comunicare le corespund două sisteme coexistente ale aceluiaşi idiom naţional. afirma B. cea de limbă literară. Omul cult dispune de acest gen de diglosie şi. 116 . ideilor. al ştiinţei. sublinia Pascal. Haşdeu. şi definiţia ei”. 38. care dispune – într-o măsură mai mare sau mai mică – de o serie de norme consolidate prin scris. Dezvoltarea unei discipline ştiinţifice nu e posibilă însă fără o delimitare precisă a noţiunilor ei fundamentale. Obiectul Istoriei limbii române literare nu poate fi delimitat atîta timp cît noţiunea de bază. printr-o secvenţă de foneme (limba vorbită). „Limba unui popor. alături de comunitatea de teritoriu. trebuie să aibă. ea este variabilă în timp12. varianta literară este cea care contribuie la deşteptarea şi afirmarea conştiinţei naţionale. Limba literară reprezintă o formă cultivată a limbii întregului popor. Terracini a dat definiţia de limbă literară. nu este riguros definită.А. P. de viaţa economică şi de factura psihologică. La cel de-al VIII-lea Congres de studii romanice (Florenţa. comunitatea lingvistică. iar celălalt – grafic. М. A Budagov crede că este necesar să se sublinieze: – caracterul istoric variabil al noţiunii de formă civilizată (în diferite epoci şi la diferite popoare). Dintre formele de manifestare a limbii.

de diferite împrejurări. vasăzică etc. este folosită cu precădere limba literară. aceea. presupune reacţii rapide şi imediate din partea interlocutorilor. în sfîrşit. iar uneori prin cuvinte deictice şi mimică. în scris. el are posibilitatea de a reveni asupra textului. apar. în situaţii determinate. fără însă a coincide. unii vorbesc chiar mai bine decît scriu. În franceză sau în greaca modernă. numite prozodeme. aşa cum scrie. Limba vorbită este folosită. adesea. elemente accesorii. Limba vorbită se realizează. pauzele. valorile culturale s-au putut conserva. de unde. În exprimarea de tip oral. care se corectează prin retuşări aproximative. în conversaţia familiară. iar uneori chiar imposibilă.) cu un rol deosebit de important în limba vorbită. Limba scrisă nu este şi nici nu poate fi identificată cu limba vorbită. în primul rînd. ei bine. 117 . În unele limbi. nu scriem cum vorbim. în primul rînd. deosebirile dintre limba scrisă şi cea vorbită sînt considerabile. Textul scris este. reflectează şi îşi alege mijloacele de exprimare. ceea ce conferă comunicării un caracter alternativ şi discontinuu. dar totuşi importante ale comunicării (intonaţia. Eminescu: Unde vei găsi cuvîntul / Ce exprimă adevărul?). este limitată. operează cu cele două sisteme care corespund unul celuilalt. Jocul adresării şi al replicii. în dialog. vezi. iar deosebirea dintre aspectul vorbit şi cel scris al limbii nu ţine atît de caracterul familiar sau literar al exprimării. în dialog. de asemenea. cît mai ales de utilizarea unor mijloace şi procedee specifice în vederea comunicării unui anumit conţinut.). sub imperiul responsabilităţii cuvîntului care rămîne scris (vorba lui M. tempoul etc. deşi aceste diferenţe nu apar atît de proeminent. În general însă. intensitatea. opoziţia dintre cele două forme de comunicare este mai mare decît în altele. în anumite împrejurări. ca de exemplu în română. ele sînt totuşi destul de marcante şi se manifestă nu numai prin utilizarea unor elemente lexicale specifice. aşanumiţii indici situaţionali (aici. La acestea se mai adaugă mimica şi gesturile (care adesea explicitează şi suplinesc vorbirea) şi. Reflectarea în scris a elementelor de mai sus. el. spre a-l corecta şi a-l perfecţiona. în plus. iar alţii viceversa. o anumită imperfecţiune a exprimării ideilor. Datorită scrierii. de obicei. care capătă semnificaţii precise doar în anumite contexte. gesturi. Condiţiile de folosire a varintei scrise a limbii se deosebesc esenţial de acelea ale varintei vorbite ale acesteia. dar şi prin folosirea unor forme şi construcţii gramaticale şi particularităţi fonetice suprasegmentale specifice. accentul. Omul cult poate să vorbească. rodul unei îndelungate elaborări conştiente: cel care scrie. care reprezintă un adevărat instrument de exprimare a necesităţilor unei culturi superioare în cadrul unei colectivităţi civilizate. acolo. În alte limbi.

iar impresia veridicităţii în operele care aparţin realismului se datoreşte şi consemnării particularităţilor limbii vorbite. Cantemir. totodată. trebuie să ţină seama de anumite n o r m e unanim acceptate. Cantacuzino. T. în gramatică – la respectarea regulilor 13 R. cît şi mari maeştri ai cuvîntului literar (G.Istoria limbilor literare urmăreşte. Limba literară are un caracter normat. Creangă. Blaga. 118 . О некоторых вопросах истории языка. folosirea limbii literare presupune o selecţie mai atentă a mijloacelor de exprimare. Astfel. Caragiale. Avanesov. care au obţinut efecte remarcabile prin utilizarea procedeelor de limbă scrisă şi a căror operă reprezintă o realizare strălucită a stilului scriptic. Raporturile dintre limba vorbită şi limba scrisă nu au fost aceleaşi în diferite epoci ale istoriei limbii române literare. un instrument perfect de exprimare clară şi precisă a ideilor. istoria limbilor literare scrise”. constă în aceea că toţi cei care o folosesc. datorită imitaţiei originalelor slavone. O particularitate a limbii literare. Astfel. Druţă). şi limba textelor netraduse (scrisori. I. C a r a c t e r u l n o r m a t se manifestă în toate c o m p a r t i m e n t e l e l i m b i i . În fonetică el se reflectă la pronunţarea şi scrierea sunetelor. zicea cercetătorul sovietic R. În limba literară. Costin şi D. Notarea limbii vorbite cîştigă teren în creaţia literară din a doua jumătate a secolului al XIXlea: procesul notării graiului viu este o trăsătură a artei realiste. care o deosebeşte de celelalte varietăţi ale limbii naţionale unice. L. întrebuinţarea cuvintelor. Călinescu. Proza românească modernă cunoaşte atît excepţionali valorificatori ai elementelor de limbă vorbită (I. dar şi verbală. greceşti. 88. „Prin istoria limbii literare se are în vedere. Avanesov13. a formelor şi a construcţiilor sintactice şi realizarea lor fonetică sau grafică trebuie să respecte cerinţele acestor norme. Neculce sau a Antonimului brîncovenesc şi o opune. În secolele următoare. în esenţă. M. fenomenele lingvistice consemnate în texte de limbă scrisă. Spre deosebire de dialecte sau graiuri. Sadoveanu. Arghezi etc. în general. L. стр. I. acte particulare). 176. nai ales în forma ei scrisă. care este mai apropiată de limba vorbită.). se poate constata o deosebire dintre limba textelor traduse. I. respectiv stolnicului C. chiar la începuturile limbii literare.. I. vorbită în diferite grupuri sociale. Marii clasici evită să se limiteze la resursele exprimării literare propriu-zise şi se inspiră din ce în ce mai mult din limba vie a epocii. folosirea procedeelor exprimării orale la valorificarea artistică a elementelor vorbirii populare constituie trăsătura distinctivă a limbii lui I. limba literară dobîndeşte o anumită u n i t a t e şi s t a b i l i t a t e şi ajunge să corespundă multiplelor şi variatelor funcţii pe care le îndeplineşte. M. prozei savante şi livreşti a lui M. devenind mijloc perfect de comunicare. cu un caracter savant.

să ţină. cu eliminarea a tot ce este ocazional. pe care limba literară le evită. Dar limba română actuală nu se confundă cu particularităţile acestui grai. la rîndul său. De exemplu. în limba română se folosesc formele mai vechi. Toate aceste formaţii. să ţie. se situează în afara normei literare. după părerea majorităţii cercetătorilor. norma y habla. şăgaci (în Moldova). reţinînd numai elementele comune categoriei limbii care îndeplinesc o funcţie distinctivă”14. să audă. Ne vom limita la un singur exemplu din domeniul derivării. Această variantă care reflectă structura limbii naţionale se realizează. V. De exemplu. De aici rezultă că normele nu trebuie concepute ca realizări statice. aşadar. 119 . la baza limbii române literare contemporane. să auză.flexiunii şi ale construcţiilor. limba literară se situează deasupra dialectelor teritoriale. prin contribuţia – deşi inegală – a mai multor subdialecte ale acestei limbi. Acesta este factorul principal de care trebuie să se ţină seamă în explicarea apariţiei şi coexistenţei anumitor forme paralele în limba literară. în sensul că o normă există în măsura în care există abateri de la ea şi invers. cu timpul. în strînsă legătură cu procesul de dezvoltare a societăţii. sînt înregistrate mai multe variante pentru adjectivul glumeţ: şăgos. alături de formele mai noi. ea reprezentînd o normă supradialectală unică. Sistema. ci trebuie considerate în perspectiva dinamicii istoriei limbii. ele se constituie. Cum se constituie normele unei limbi literare? Ele au la bază trăsăturile lingvistice ale unui grai sau ale unui dialect. Crearea normelor literare a fost condiţionată de întregul proces istoric de dezvoltare a limbii. norma reprezintă primul grad de abstractizare şi cuprinde numai ceea ce are caracter social. p. în diacronie. reprezintă un grad mai înalt de abstractizare lingvistică. Lucrul acesta s-a întîmplat la 14 E. glumuos (în Maramureş).167. Între factorii care explică abaterile de la ceea ce e considerat la un moment dat corect sau incorect. iotacizate: să vază. şuguitori. care s-au impus în uzul literar. în afară de glumeţ. în lexic – la utilizarea cuvintelor înţelese pe întregul teritoriu lingvistic al naţiunii respective. glumaş (în Banat). glumeţ. iar îndreptarele şi tratatele academice consemnează existenţa lor în sincronie. cel mai important este modul în care s-au petrecut schimbările în dezvoltarea istorică a limbii. Ele sînt considerate deci elemente regionale. normă şi vorbire au fost precizate de Eugen Coşeriu: “Faţă de actul concret al vorbirii. Deşi continuă trăsăturile unui subdialect. individual. Raporturile dintre sistemul limbii. şod. Sistemul. analogice: să vadă. Coseriu. Noţiunea de normă şi noţiunea de abatere de la normă se află într-un raport de corelaţie. În ALR (serie nouă). stă subdialectul muntean cu sistemul său fonetic şi cu o bună parte din particularităţile lui gramaticale şi lexicale. şodeţ (în Ardeal). vol.

variabil în mod constant între fixare şi 15 B. locul acestora l-au luat lexemele mire (mireasă) şi plămîni. afară de unul singur? Iarăşi nu. limba literară este varianta prelucrată a limbii naţionale. fonetismul strein (striin. deşi sînt munteneşti. p. comentează Em. care este specific graiurilor nordice. Cuvente den bătrîni. Emil Petrovici. 120 . deci şi centrul cel mai important al vieţii politice şi culturale a românilor. Exemplele ar putea fi înmulţite. Petrovici. Ele demonstrează că limba literară n u reală coincide cu un d i a l e c t . dar a mai multor d i a l e c t e . Asupra cîtorva factori de acest gen a atras atenţia acad. Petrovici. Procesul unificării a continuat şi s-a desăvîrşit după formarea statului naţional român unitar. Este ea complexul celorlalte dialecte. Un subdialect. capitala Principatelor Unite. întîlnim o interesantă sinteză de trăsături dialectale deosebite. Bunăoară. se pot găsi şi în lexic. în anul 1918. În flexiunea verbală. Exemple. Limba literară se caracterizează printr-un fel de echilibru. dar nici faptul că limba este supusă unei evoluţii regulate. Limba vorbită de oamenii culţi din Bucureşti a avut un accident asupra limbii vorbite şi scrise de intelectualii din celelalte provincii. a dat formele. observă Em. Dar ea a fost influenţată. Limba naţională ne înfăţişează aşa-zicînd congresul tuturor acestor dialecte sub preşedenţia aceluia singur”15. dar că ele au o pronunţare muntenească. raportînd-o la factorii dialectali: „Limba naţională este ea oare acel singur dialect oarecum privilegiat? Nu. termenii ginere sau ginerică şi bojoci. începînd cu anul 1862. B. şi de oamenii instruiţi din Moldova şi Transilvania. aşa cum rezultă din ALR. T. întemeiată pe un dialect şi realizată prin contribuţia inegală. cu e neaccentuat transformat în i (ca în moldovenescul spunim).III. P. aşa cum a fost ea înregistrată de ALR în aria din jurul Bucureştiului şi în cea din jurul Iaşului: Bucureşti Iaşi Eu spui Tu spui El spune Noi spunem Voi spuneţi Ei spune eu spun tu spui el spuni noi spunim voi spuniţ ei spun Se vede. P. strin) din aria de est a regiunii Bucureşti a cedat locul lui străin. ci e s t e o limbă comună. Caracterul normat al limbii nu înseamnă însă că ea este o limbă fixată o dată pentru totdeauna. În acest sens. Iată paradigma verbului a spune. într-o anumită măsură. nu au fost acceptaţi de limba literară. Astfel. iar celălalt. cel muntean – pronunţarea.82. Haşdeu. cel moldovenesc.noi după ce Bucureştiul a devenit. că formele moldoveneşti sînt cele mai literare. Haşdeu a definit cu claritate această noţiune.

cum se rosteşte într-o mare parte a teritoriului dacoromân. dar nu o mers. aceea. adică de factorii extralingvistici. aşadar. şi etimologia etc. Bunăoară. căci modalităţile registrului nostru de exprimare variază în funcţie de situaţie. operează un principiu conştient. aia. or mers. care coincide. voluntar. cum s-a întîmplat cu verbul a rămînea. acela. istoric. Aceasta înseamnă că limba literară nu respinge inovaţiile pe care le oferă uzul. normele sînt. şaizeci. un produs al selecţiei. şi a scria (în Banat). care să exprime noţiuni şi judecăţi pe o treaptă de generalizare şi abstractizare superioară graiurilor. dar sună şi a scri (în Basarabia şi Muntenia). la perfectul compus auxiliarul are formele a şi au la pers. implicit. varianta veche se păstrează doar în limba populară. a cărui formă a fost înlocuită cu a rămîne. ele se opun normelor limbii comune şi dialectelor. ăl. dar ele au şanse să se impună. pronunţate şi scrise azi din ce în ce mai des a apare şi a dispare. pe care le-a impus uzul şi care au intrat în norma limbii literare. cu numeroase 121 . ci după altul. În felul acesta. de astă dată. de pericolul închistării în tipare rigide şi anacronice. de obicei. din textele maramureşene. Din această cauză. normele consfinţesc.. şi pl. pentru că aşa se spunea în limba veche. Chiar dacă sînt impuse de “sus în jos” de către o tradiţie scrisă culturală şi literară de prestigiu sau de către autorităţile ştiinţifice oficiale (academiile ţărilor respective). Faţă de această evoluţie divergentă. ăstea. ca bunăoară paisprezece. de adaptare a formelor. în timp ce limba literară păstrează formele pronumelui demonstrativ acesta. desprinse de fluxul viu al limbii vorbite. aceasta. Afirmaţia aceasta nu trebuie înţeleasă în sensul absolut al cuvîntului. Bunăoară. în mare măsură. prin care tradiţia şi convenţia sînt completate şi modelate de uz şi inovaţie. limba literară s-a călăuzit nu după criteriul “ce e muntenesc e şi literar”. De exemplu. şaisprezece. cel etimologic. care este mai săracă în această privinţă. ale căror transformări sînt un produs natural.evoluţie. În cazul limbii literare. faţă de variantele munteneşti şi populare ăsta. Există. ea a acceptat alte forme. în limba literară un proces continuu de înnoire. aceştia. III-a sg. dar mai bogată în mijloace suple de comunicare. al evoluţiei. Graiurile sînt mai bogate în resurse individuale de expresie în comparaţie cu limba literară. limba literară este ferită de primejdia separării de întreaga ei istorie şi. cu principiul răspîndirii formei în cauză. Limba literară nu a adoptat încă aceste forme. latinescul scribere sună a scrie pe o largă zonă lingvistică a Ţării. Am putea invoca aici şi tradiţia scrisului românesc. astă ăştia. Aceeaşi tendinţă de trecere de la conjugarea a II-a la conjugarea a III-a se observă şi la verbele a apărea şi a dispărea. un uz mai mult sau mai puţin general sau mai răspîndit pe cale orală sau scrisă al unuia dintre graiuri la un moment dat. Din cele expuse pînă acum reiese că fenomenele care se produc în procesul evolutiv de consolidare şi perfecţionare a normelor nu se confundă cu transformările petrecute în graiuri. Alteori. acestea. care deţin un rol important în împrejurări particulare. „Noi vorbim acasă altă limbă decît în public. Prin caracterul lor selectiv.

se scrie într-o limbă străină. potrivit modelului exprimării culte. un dialect devine limbă literară graţie rolului preponderent pe care îl are regiunea în care acesta se vorbeşte în viaţa economică.”16 Din cele expuse rezultă că limba literară acceptă. unul dintre dialecte tinde să-şi impună supremaţia. Baza dialectală a limbii române literareΣ 1. care se modifică cel puţin în unele aspecte sesizabile. 1. limba literară se îmbogăţeşte prin împrumuturi de ordin secundar: termeni ştiinţifici şi tehnici avînd valori stilistice precise. În prima perioadă. fonetisme. acţiunii factorilor externi (economici. Deci formarea limbilor literare îmbracă aspectul unui proces de durată şi se întinde de-a lungul unei perioade relativ lungi. 1. elemente variate.1. toate dialectele pot aspira în egală măsură la calitatea de limbă literară. S-a stabilit de mult şi este un adevăr general acceptat că limbile literare iau naştere ca o reacţiune împotriva diversificării dialectale a unei limbi. Tendinţa spre scindarea unităţii lingvistice se datoreşte. politici) şi ea poate lua o amploare deosebită în anumite epoci istorice. consecinţă directă a fărîmiţării teritoriului pe care ea se vorbeşte. sociali. lingvistul austriac Alwin Kuhn preciza la cel de-al VIII-lea Congres Internaţional de Studii Romanice că relaţiile dintre limba literară şi dialecte trebuie privite în funcţie de stadiul de evoluţie a limbii literare: 1) înainte. În momentul cînd comunicarea între grupurile lingvistice pare a fi compromisă sau se face cu dificultăţi din ce în ce mai mari. ajutat de factorii favorabili de ordin extern. În etapa a doua. În faza a treia. ea renunţă la tot ce acesta are strict particular şi acceptă. forme gramaticale şi cuvinte specifice celorlalte dialecte. De o limbă literară se poate vorbi doar în ultima parte a procesului schiţat de Alwin Kuhn. lexicale. în cursul căreia raportul dintre limba literară şi graiuri este variabil. înainte de toate. O problemă frecvent dezbătută a cercetărilor lingvistice din diferite epoci ale ştiinţei despre limbă este cea a constituirii limbilor literare.variante şi interferenţe fonetice. on ecrit en langue etrangere. în graiuri. De multe ori. idiomatice”. gramaticale. în urma împrumutului de elemente dialectale diferite. Oricît de compozită însă ar părea limba literară. încadrate apoi în norme. din diferite motive. 122 . politică şi culturală a întregii comunităţi 16 Se vorbeşte în limba maternă. În genere. de influenţă a limbii literare asupra graiurilor. Examinînd procesul de constituire a unora dintre limbile romanice. îşi asigură o situaţie dominantă în raport cu celelalte dialecte. de regulă acela care. se recunoaşte întotdeauna în structura ei elementul de bază.3. 2) în timpul şi 3) după constituirea acesteia. Avem de a face cu un proces invers. La baza constituirii acesteia se află totdeauna un dialect. în schimb. şi tot el adăuga: „On parle dans sa propre langue. limba literară începe calea spinoasă de constituire. Limba literară nu coincide niciodată cu dialectul aflat la baza ei. scria francezul Jean Paul Stuart.2.

dominant devine dialectul a t i c. să facem o expunere cronologică a problemei în discuţie pentru a face o urmărire cît mai exactă a modului în care s-au conturat. Importanţa crescîndă pe care o dobîndesc unele centre poate avea drept urmare schimbarea bazei dialectale a unei limbi.1. cele mai numeroase adeziuni este aceea după care la baza limbii române literare stă graiul m u n t e a n. datorită ascendentului politic şi cultural pe care l-a cîştigat Atena. totodată. De o sută de ani încoace. În Grecia antică s-a impus mai întîi ca limbă literară i o n i a n a.2. de regulă. Pentru a înţelege mai bine cum s-a ajuns la o asemenea situaţie şi a cunoaşte. mai ales în perioada lui Al. ele vor fi prezentate aparte. de asemenea. limba literară e încă departe de a avea un aspect absolut unitar.lingvistice. Prin secolele VI-V p. totodată. a unui oraş care a devenit capitală politică. 2. stadiul actual al cercetărilor româneşti la această problemă.2. de obicei. marele nostru cărturar conchide: „S-ar putea afirma în conştiinţă de cauză că pe la Σ Notă: Dat fiind faptul că trimiterile la această temă se fac din abundenţă. La baza limbii franceze literare stă dialectul din Paris şi din Ile-deFrançe. Avem în vedere numai acele opinii care au avansat idei noi sau au contribuit la adîncirea şi o mai bună întemeiere a unor opinii exprimate anterior. Nu există divergenţe mari în ceea ce priveşte baza dialectală a celor mai multe limbi europene. Variantele literare regionale nu prezintă. Nu acelaşi lucru însă se poate spune şi despre limba română literară. 2. Pornind de la constatarea că limba Catehismului coresian nu diferă de graiul vorbit în Ţara Românească şi în regiunile vecine ale Transilvaniei. politic sau naţional. 2. de-a lungul timpului. constituindu-se pe baza variantei literare a dialectului dominant. cele mai importante opinii asupra bazei dialectale a limbii române literare şi în ce măsură s-au precizat anumite chestiuni teoretice şi metodologice fundamentale. în care scria Herodot. Simplele afirmaţii şi adeziuni la o teorie sau alta le-am trecut cu vederea. De aceea. Macedon.1. deşi cercetările în acest domeniu sînt destul de vechi şi nu mai puţin remarcabile chiar. Specialiştii apreciază unanim că italiana sau spaniola s-au constituit ca limbi de cultură pe temelia dialectelor t o s c a n şi. Cea dintîi afirmaţie a acestei idei o găsim la B. 123 . Opinia cea mai veche şi care a întrunit. Se poate spune că vorbitorii unei limbi recunosc o normă comună datorită orientării lor spre acelaşi centru cultural. bibliografia problemei s-a îmbogăţit cu numeroase lucrări. vom face o expunere mai largă asupra opiniilor formulate pînă în prezent la acest capitol. Unificarea lingvistică nu se produce. Despre franceză am vorbit deja mai sus. Ne-am străduit. norme perfect unitare. la nivelul dialectelor. c a s t i l i a n. Hr. ceea ce nu a dus însă nici pe departe la armonizarea punctelor de vedere. P. respectiv. Limba latină literară era limba Romei. Haşdeu. ci la nivelul variantelor literare scrise ale acestor dialecte.

1881. Densuşianu merită o analiză atentă.. unele mai înapoiate. p. După ce subliniază importanţa tipăriturilor din secolul al XVI-lea. Voyelles toniques //Romania. el a arătat că în cele mai vechi texte literare româneşti fărîmiţarea dialectală era destul de vizibilă. B. Al. Densuşianu. Savantul român susţine că textele coresiene fixează în scris graiul din Muntenia şi Transilvania vecină. Ibidem. P. grai care. a menţinut unitatea limbilor scrise: „Diversele graiuri s-au stins în faţa acestei limbi scrise”2. Densuşianu nu a susţinut că în secolul al XVI-lea limba literară era unificată. E o afirmaţie care echivalează. limba tipică a românilor” 1. cette constatatipon rest debut”4.2. II.curent le plus d´influence et contribuerent dans une large mensure au developpement ulterieur du romain litteraire”3. Ov. Lambrior. Densuşianu precizează: „Les livres de Coresi. 3 Ov. Bucureşti. fără a suferi modificări esenţiale. cu rolul precumpănitor jucat de graiul muntean în unificarea lingvistică a limbii române. 1979. 4 Ov. nous voulons dire plus litteraire. între cari exista deja stratul cel devenit astăzi. al XVI-lea. Haşdeu se desprinde cu suficientă claritate. Nu limba lui Coresi s-a impus ca normă generală în sec. În accepţia sa. În ce înprejurări şi cînd graiul muntean a devenit bază a limbii române literare. întrucît ele vor constitui punctul de plecare al celor mai multe din opiniile ulterioare referitoare la rolul predominant ce l-a avut graiul muntean în unificarea limbii române literare.. graiul muntean se impune ca normă literară la finele unui proces încheiat către sfîrşitul secolului al XIX-lea. altele mai înaintate. avînd rol de limbă literară. vol. Essai de phonetique roumaine. 98. a ajuns. Densuşianu nu precizează. ci graiul aflat la baza cărţilor sale a devenit ulterior limbă inică de cultură. observaţiile lui Ov. ecrits dans cette langue d´une partie de la Valachie qui s´est imposée comme langue générale et a préparé le roumaine litteraire. La aceste întrebări au încercat să răspundă alţi cercetători.361. mai tîrziu. p. Lambrior. puisque sont écrits dans ce parler de Valachie dont allait se constituer aux siecles suivants” [Ibidem]. punctul de vedere al lui B.2. După cum rezultă din rîndurile de mai sus. Un punct de vedere apropiat se întîlneşte la Al. X. Deşi formulat în treacăt. Deşi fragmentare şi nu prea adîncite. limba literară unică a românilor de pretutindeni. Densuşianu. 2. Între limba secolului al XVI-lea şi cea de astăzi nu există diferenţe izbitoare: „Si on prend comm poin de comparation les textes de Coresi. 13. Historie de la lange roumain. p. Cuvente den bătrăni. Haşdeu. Paris. Dimpotrivă. P. Ideea aceasta este exprimată destul de clar în concluziile referitoare la fonetismul cărţilor coresiene. care „nous donnent un phonétisme plus pur. Ov.jumătatea secolului al XVI-lea limba română înfăţişa diferite straturi. 1902. aproape fără nici o schimbare. Ov. care arată că limba textelor tipărite la Braşov.3. de fapt.2. 2 1 124 . 2.

în secolul următor. Rosetti. Faptul acesta nu însemnează însă că limba textelor coresiene a devenit literară începînd cu secolul al XVI-lea: „Marea răspîndire de care s-au bucurat cărţile coresiene a înlesnit expansiunea unui anumit grai. care au fixat în scris acest grai. preponderenţa graiului muntean se explică prin influenţa exercitată de primele tipărituri româneşti. Limba corectă. Adept al Şcolii de la Bucureşti. Bucureşti. Al. Haneş e acela de a fi afirmat cu claritate că. Diversificarea a atins apogeul în prima jumătate a secolului al XIX-lea. care tindea să se impună în nord-est”1. al XIX-lea n-a putut contrabalansa dominaţia munteană. Epoca veche. Haneş. Cazacu arată că în textele imprimate de diaconul Coresi se observă „receptarea unor fenomene lingvistice din nordul Ardealului şi elaborarea. Ibidem. care a ajuns să aibă un prestigiu tot mai mare pînă la fixarea lui ca limbă comună şi literară”2. Dezvoltarea limbii literare române în prima jumătate a secolului al XIX-lea. 2. a unei forme de exprimare. B. se poate vorbi de 3 limbi literare la moi: una în Transilvania. alta în Moldova. Al. 2 1 125 . Diferenţele din limba scrisă erau mai mici decît cele din limba vorbită în Transilvania.2. p. 11-12. Al. 4 Al. Graur. vechea limbă literară românească nu era unitară. Noul Testament de le Bălgrad. Istoria limbii române. „deoarece se infiltraseră prea adînc caracterele munteneşti în graiul literar. V. Ceea ce a ridicat graiul muntean la rangul de limbă literară au fost împrejurările de ordin politic şi cultural. se bucură de P. „oraşul cel mai mare şi apoi capitala ţării”. În secolele următoare. graţie tiparului. În această perioadă. p. în pofida unei vizibile influenţe munteneşti.2. Graur subliniază rolul pe care l-a avut capitala în constituirea normei literare româneşti. 224. Bucureşti. Procesul de unificare lingvistică ia sfîrşit prin apariţia Bibliei de la Bucureşti (1688).2.4. alta – în Ţara Românească. Rosetti.2. 13. Bucureşti. cu Varlaam şi Dosoftei. Meritul de frunte al lui P. acad. După P. p. După ce în Studii de lingvistică generală a atras atenţia că impunerea graiului muntean se datoreşte tipăriturilor coresiene şi prestigiului cîştigat de Bucureşti. ci prezenta diferenţe în funcţie de regiunile unde era folosită. Haneş. Începînd cu Palia de la Orăştie şi. Moldova şi Muntenia. Una din ele a fost fixată prin tipar: „Cărţile lui Coresi erau mîndria limbii.7. V. 1920. Influenţa scriitorilor moldoveni din sec. Graur susţine că „baza pe care s-a creat limba literară este graiul din Bucureşti. pe baza graiului din sud-estul Ardealului şi din Ţara Românească. Muntenia a deţinut în permanenţă un rol privilegiat în viaţa politică şi culturală a ţării. Rosetti arată că în epoca de început a literaturii române existau cel puţin două limbi comune scrise. 1904.5. 2.6. 2. 1963. V. care.2. 3 Al. Bucureştiul avea o prea covîrşitoare superioritate din punct de vedere politic”1. limba acestei perioade a fost un model demn de urmat. Al. influenţat în unele privinţe de graiul oamenilor culţi din provinciile româneşti şi generalizat apoi de oamenii culţi din toată ţara”3.

3 Ion Cotenu. scriitorii moldoveni continuă să folosească particularităţi regionale şi după această dată. B. ş. 41 4 Ion Cotenu. Kogălniceanu. 1960. 1961. conservarea africatei ğ. I. Bucureşti. ea a început să se diversifice: „Evoluţia limbii române după secolul al XVII-lea se caracterizează printr-o serie de schimbări care se produc mai repede în regiunile periferice (în Moldova. la care se mai adaugă doi factori: numărul mare de tipărituri munteneşti din secolele XVI-XVIII şi ascendentul politic foarte pronunţat pe care l-a căpătat Muntenia în secolul al XIX-lea asupra celorlalte provincii româneşti. deşi.9. 49 2 1 126 . Limba literară şi problemele ei principale. ei ajung la concluzia că autorii sus-numiţi renunţă deliberat la o serie de particularităţi moldoveneşti în favoarea celor munteneşti corespunzătoare. O încercare de a demonstra caracterul muntenesc al limbii române literare o constituie lucrarea lui Mircea şi a Luizei Seche Contribuţii la problema unificării limbii literare în secolul al XIX-lea. Coteanu consideră că limba literară a suferit „două muntenizări” importante: în secolul al XVI-lea – prin activitatea lui Coresi. începînd cu secolul al XVIII-lea. Banat şi Crişana) decît în regiunea centrală.8. j. B. Lucrarea lui Ion Cotenu capătă o importanţă aparte. D. Istoria limbii literare şi problemele studierii ei. 25. Ibidem. Gh. Impunerea graiului muntean se datoreşte tocmai acestei stabilităţi. bunăoară. Cazacu. şi în secolul al XIX-lea4. p. 2. Din 11 asemenea particularităţi fonetice. care se manifestă mai ales în fonetică.). p. 2 sînt munteneşti şi 9 nemunteneşti. 3 – de altă provenienţă dialectală. Amintim. sporadic. 22. 2. Alecsandri. p. I. 15 din ele sînt munteneşti. trebuie considerată încheiată înainte de 1859. I. Ibidem. iar ulterior.2. ţ. Cazacu.2. alcătuită din sud-estul Transilvaniei şi Muntenia sau cel puţin nordul acestei provincii. z.a. trecerea lui ă protonic în a. pe care limba literară le respinge. deoarece pentru întîia oară în istoria problemei autorul încearcă să-şi întemeieze punctul de vedere pe o demonstraţie în care face apel la un mare număr de fenomene lingvistice. p. G. „Muntenizarea”. Bucureşti. durificarea lui s.o largă răspîndire în toate ţinuturile româneşti”1. Coteanu analizează 97 de cuvinte din diferite graiuri dacoromâne şi constată că din acestea 37 sînt acceptate de toate stilurile limbii române literare: 18 fac parte din fondul principal al vocabularului. Examinînd ediţiile succesive ale operelor unor scriitori moldoveni din secolul al XIX-lea (V. reducerea diftongului ea la e. Săulescu ş. Coteanu consideră că într-o fază mai veche româna era relativ unitară. M. Secolul al XIX-lea este epoca în care „se accentuează procesul de definitivare a n o r m e l o r u n i c e ale limbii literare şi în care se precizează în amănunt norma supradialectală literară unică”2. Gusti. examinînd o serie de particularităţi fonetice şi morfologice dialectale ale graiului muntean. iar din 13 particularităţi morfologice 4 sînt munteneşti şi 9 nemunteneşti. care reprezintă tendinţe clare spre stabilitate lingvistică3”. Asachi.

3 N. Philippide şi G. 1920. rotacismul) şi s-au apropiat tot mai mult de dialectul din Ardealul sudic. 84. deoarece Coresi n-a făcut altceva decît să răspîndească prin tipar „cu schimbări de tot mici. Iorga consideră că la temelia cărţilor difuzate de Coresi stă nu graiul muntean. 1947. care au pătruns în limba literară a românilor. Toscana noastră au fost acele sate de plugari şi păstori din muntele de miazănoapte al largii ţeri a românilor” 3. După părerea mea. Iaşi. moldovenească şi bănăţeană. N. Iorga afirmă că limba literară „s-a întemeiat prin activitatea lui Coresi”. După alţi cercetători. p. pe cînd începînd cu acest secol. pînă în secolul al XIX-lea. sînt mai puţine. Bucureşti. Pornind de la concepţia lui M. 1904. dar şi de la opiniile lui Al. Ibrăileanu. Spre deosebire de cercetătorii amintiţi mai sus. căci limba literară românească de astăzi tot a mai păstrat cîte ceva din vechile maramureşenisme. limba lor. 71. O poziţie intermediară între teoriile expuse mai sus ocupă G. 3. Istoria literaturii române. Epoca veche. Ardealul de nord sau Maramureşul ni dădură astfel. G. 127 . Şi a existat oricînd o bază dialectală maramureşeană. apoi una munteană. dar. dar numai pentru Muntenia. contribuind la „stabilirea unei limbi literare româneşti”1. Problemele capitale ale vechii române literare. G. corespunzînd cu cele 3 ţări unde înflorea literatura română. copiindu-se mereu.2. Coresi a stabilit „o formă a limbii care era înţeleasă pretutindeni”. şi a existat oricînd şi o bază dialectală ardelenească.3. Cîţiva ani mai tîrziu. scrierile acestea au pierdut unele arhaisme şi particularităţi dialectale neînţelese aiurea (bunăoară.1. care susţine că pe parcursul evoluţiei sale „limba română a cunoscut o dublă bază dialectală: întîi una maramureşeană. ci graiul maramureşean. Ivănescu. dar se utilizează pretutindeni”2. p. dar vede în limba tipăriturilor lui Coresi un compromis între graiul maramureşean (nord ardelean) şi cel muntean: „Întîii traducători husişti vorbeau în satele lor graiul sonor şi puternic din Transilvania de nord. la baza limbii române literare ar sta graiul m a r a m u r e ş e a n . Tipărindu-le. Iorga Istoria literaturii religioase a românilor. p.1. 72-73. identic în trăsăturile sale principale cu cel din Muntenia”. Epoca veche (1920) reia teoria maramureşeană. o dată cu cele dintîi cărţi. care distingea în veacurile 16 şi 18 trei variante ale limbii textelor noastre vechi. Ivănescu. vechile traduceri rotacizante. la capătul unei ample investigaţii asupra 1 2 Sextil Puşcariu. Ivănescu. În drumul lor spre miazăzi. Sextil Puşcariu în lucrarea Istoria literaturii române. Bucureşti. 4. După cum se vede. În Istoria literaturii religioase a românilor (1904). N. Gaster. fiecare din dialectele pomenite constituia o bază numai pentru limba scrisă în raza lui. a existat o bază dialectală muntenească oricînd. elementele din aceste dialecte. considerînd că rolul lui Coresi a fost decisiv în impunerea unei anumite norme lingvistice. niciunul dintre autorii pomeniţi mai sus nu se interesează de evoluţia limbii române literare dincolo de secolul al XVI-lea.

Unificarea limbii literare 1 2 C. au avantajul întîietăţii cronologice. cel maramureşean. atestat în Scrisoarea lui Neacşu (1521). aproape identic cu cel maramureşean. întemeiate pe graiuri dacoromâne diferite. op. reprezentat prin unele texte de la 1600. avusese loc o fuziune a dialectului literar ardelenesc cu cel bănăţean. cit. care-şi impune unele particularităţi ale tuturor latiniştilor. afirmînd că „s-ar putea că nu există. Ivănescu. Aşadar. care. 128 . Gheţie. cit. în tipăriturile coresiene. al XVI-lea. scrise în Transilvania propriu-zisă. şi că abia în secolul al XVIII-lea. care se menţin pînă în secolul al XIX-lea. 3. G. După cum observă G. p. Ivănescu nu susţine că în primele două secole de existenţă româna literară ar fi avut o bază exclusiv maramureşeană. al XVI-lea. din textele rotacizante. cuprins în textele de pe la mijlocul secolului al XVI-lea. moldovenească. cel din Moldova. Dar unificarea deplină a variantelor literare „nu se produce decît la 1880 şi l i m b a l i t e r a r ă n u e s t e c h i a r g r a i u l m u n t e a n . G. inclusiv asupra celor coresiene.]2. se observă 4 dialecte literare bine distincte unul de altul: cel muntenesc. În favoarea teoriei variantelor literare pledează şi I. acţiunea de „muntenizare” a limbii textelor bisericeşti din secolul al XVIII-lea se repetă în alte condiţii şi cu alte rezultate între anii 1840 şi 1880. începînd aproximativ din secolul al XVI-lea. – Gr.textelor vechii române literare. C. 2. ci un amestec între graiul muntean şi cel moldovean-ardeleanb ă n ă ţ e a n ”[s. Ivănescu. Domnia sa distinge mai multe variante literare. 4. op. Întrucît constată că în secolul al XVI-lea aceste „dialecte literare” sînt foarte asemănătoare. cel ardelenesc şi cel bănăţean”1. cel transilvănean. la drept vorbind.2. deşi cu un secol mai înainte se produsese cea dintîi „muntenizare” spontană a limbii cărţilor tipărite. atestat începînd din a II-a jumătate a sec. după opinia sa şi a altor cercetători. în cea mai veche limbă literară românească decît două mari varietăţi: una nordică. odată cu mutarea spre sud a centrelor vitale şi culturale româneşti. C. în scrierile din Banat. p.. varianta literară nordică a avut o influenţă asupra textelor din sec. „dialectul literar” bănăţean.. ardelenească. Ivănescu. dar fără rotacism. după ce. 4.136. ci consideră doar că primele texte rotacizante. Ivănescu nu susţine cu toată fermitatea divizarea lor de mai sus. începînd cu P. cel moldovenesc. cel din Muntenia şi Transilvania de sud (regiunea Sibiu-Braşov). ajunge la concluzia că. cînd elementele populare pătrund puternic în limba scrisă. putem distinge vreo 4 „graiuri” sau „dialecte” literare: 1.. 91. Ţara Haţegului şi Orîştie3. Maior..n. care slăbeşte în secolele următoare. bănăţeană în acelaşi timp.

A avut loc abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Baza dialectală a românei literare. c) 1881-1960. Gheţie. aproximativ 1750. cum ar fi cel maramureşean şi cel muntean”1. se întinde pe un interval de aproape 250 de ani. b) 1836-1881. diversificarea lingvistică. definitivarea în amănunţit a normelor limbii române literare contemporane. Procesul de unificare a limbii române literare a cunoscut o evoluţie lungă. constituirea principalelor norme ale limbii literare unice de astăzi. În cadrul acestei epoci am distins 3 perioade: a) anii 1532 şi 1588. nu se poate vorbi. De asemenea. după I. b) 1780-1836. în limitele căreia tendinţele de constituire a unei limbi unice de cultură sînt cu totul sporadice. Gheţie nu admite că la baza românei literare ar sta limba tipăriturilor coresiene. nu şi bazele acestei limbi luate în totalitate”3. p. Este epoca de consolidare a limbii unice supradialectale. momentul primei unificări. I. Prima epocă începe cu întîile texte literare româneşti şi se încheie la începutul secolului al XVIII-lea. în care însă variantele literare ne apar suficient de bine fixate pentru a admite că cel puţin unele din ele se constituiseră cu ceva timp înainte. pe baza variantei literare muntene. Cu atît mai puţin. Bucureşti. I. de o reală influenţă pe care ar exercita-o variantele literare între ele. Termenii extremi sînt între 1532 şi 1715. 1975. Gheţie. moldovenească şi sud-vest-ardelenească) c) 1656 – 1715. Gheţie a stabilit două mari etape în desfăşurarea procesului de unificare lingvistică. A doua epocă. 624. în cursul a 4 perioade: a) 1715-1780. I. 129 . faza consolidării principalelor variante ale românei literare (muntenească. cînd influenţele reciproce dintre variantele literare se manifestă cu o anumită intensitate. Ivănescu atunci cînd nu recunoaşte influenţa maramureşeană asupra variantelor literare din primele secole: „Deşi textele circulă dintr-o regiune în alta şi. în această perioadă. nu se pot observa rezultatele vreunei acţiuni de hegemonie exercitate de unele graiuri. Gheţie. Este prima fază a limbii literare. dar şi prin contribuţia celorlalte variante literare dacoromâne. Este epoca variantelor literare româneşti. Ibidem. unii copişti admit fapte străine de varianta literară în care scriu şi de graiul pe care-l vorbesc. în funcţie de exigenţa şi de gradul de cultură. Dar lingvistul bucureştean se îndepărtează de concepţia lui G. la capătul căreia unificarea cîştigată în secolul precedent este în mare parte pierdută. 3 1 I. întrucît „diaconul a pus bazele variantei munteneşti a limbii literare. b) anii 1588 – 1656. între 1715 şi 1960.

la această dată. a început „să se fixeze ca limbă comună un compromis între dialectele diferitelor provincii româneşti. cît şi după 1859. Pascu consideră că toate dialectele dacoromâne contribuie la formarea limbii comune româneşti. p. Iordan vede în româna literară o koine rezultată din integrarea unor variante regionale. 4. Ca şi Al. dar plasează după 1859 realizarea normei unice supradialectale sau a limbii comune.3. Philippide. Iordan porneşte de la ideea că unificarea lingvistică s-a petrecut abia în secolul al XIX-lea. ci ar fi un compromis între toate graiurile dacoromâne a fost susţinută pentru prima oară de Al. în general. graiul muntean a exercitat o influenţă asupra limbii literare. ci numai limbă scrisă sau. sporadic şi întîmplător. „graiul moldovenesc a căpătat un ascendent incontestabil în formarea limbii comune româneşti datorită valorii scriitorilor moldoveni din toate timpurile.4. S-ar părea că I. mai ales în urma tipăriturilor pe care le-au pus în circulaţie. Astfel. dar mai mult în morfologie. Aportul graiului moldovenesc se constată mai puţin în fonetism. al XIX-lea. pur şi simplu. În constituirea acestei limbi literare comune autorul pare a recunoaşte totuşi un rol mai important (dar nu şi decisiv) atribuit graiului muntean. Ardelenii şi muntenii au adus o contribuţie mai mare în fonetică. Apropiat în unele privinţe de concepţia Şcolii ieşene (căci admite participarea mai multor graiuri la formarea limbii literare) este şi Emil Petrovici. Procesul era. „Pînă atunci n-am avut limbă literară. cum o numeşte el: „Pînă la 1859 n-a putut exista o singură limbă comună pentru toată românitatea. dialecte literare. Iaşi. E adevărat că cel mai apropiat de limba literară este graiul muntean. Philippide. îndeosebi din punct de vedere fonetic. al XIX-lea.6. Atît înainte. care observă lipsa de unitate a vechii române literare.34. Înrîurirea aceasta a avut un caracter. este departe de a exista în România”. dar această influenţă a devenit puternică numai după 1859 şi 1918. Dacă la baza limbii literare stă un dialect. 4. Principii de istoria limbii. în cazul limbii române se poate vorbi de participarea mai multor variante locale la constituirea limbii naţionale şi a celei literare”1. I. sintaxă şi lexic. ori germană.5. În sec. precum e cea franceză ori italiană. 4. G. dar influenţa lui a fost contrabalansată de acţiunea exercitată asupra limbii literare de scriitorii moldoveni. căci în fiecare din provinciile Daciei limba era plină de provincialisme”2. Philippide. graiul muntean a tins spre preponderenţă. 130 . Abia spre sfîrşitul sec. care reduce norma unică la o 2 Al. ceea ce e tot una. 1894. Dintre toate graiurile. că la baza limbii literare româneşti stă graiul muntean. Celelalte graiuri au contribuit într-o măsură mult mai redusă la formarea limbii literare”. în plină desfăşurare şi de aceea o limbă comună românească.4. dar această situaţie nu ne dă dreptul să afirmăm. moldovenii s-au lăsat influenţaţi de munteni în secolele 17 şi 18. Concepţia după care limba română literară nu ar avea la bază un anumit grai.

conjuncţia daca. nu şi pe cele acceptate de ea. veniţi după 1859. p. forme fără pronunţarea lui n: genuchi.. Integrarea a avut loc la Bucureşti. mănuchi. adică vechea koine ieşeană. nr. au îndeplinit în acest sens un rol de primă importanţă. încît cu greu poate fi considerată un grai muntean. 131 . a imperfectului: el. III sg. Arghezi. la care s-au adăugat şi se adaugă necontenit elemente din celelalte graiuri româneşti”. Em. ei face. ei are să facă. şi pl. III sg. în –aşte: îngrijaşte. limba română literară. româna literară s-a constituit tîrziu. dar care conţine atîtea elemente moldoveneşti şi de alte origini şi îi lipsesc atîtea dintre particularităţile caracteristice graiului muntean. după Unirea Principatelor de la 1859. bojoci pentru plămîni. care sînt acceptate de limba literară. După autor. De aceea cercetarea sa nu poate da o imagine a contribuţiei tuturor graiurilor dacoromâne la constituirea limbii literare. un grai moldovenesc. Petrovici consideră că limba română literară „este o limbă comună. într-o oarecare măsură. În concluzie. existau două variante ale limbii literare. 6. a viitorului I forma II: el. la care s-au adăugat necontenit elemente din celelalte graiuri româneşti”2. 1 I. Iordan. pronunţată munteneşte. prezentînd particularităţi literare dialectale munteneşti şi moldoveneşti. – – perfectul compus de tipul am văzutără. forme de prezent indicativ. Em. Pînă la această dată. Acestea s-au integrat într-o koine unică. ei făcea. a prezentului indicativ: el.72. La temelia limbii literare stă acea koine bucuireşteană constituită după 1859. deoarece sînt folosite în opera lui T. adică o koine bucureşteană şi una ieşeană. III. promoroacă (chiciură). Preponderenţa numerică a elementelor munteneşti nu ne îndreptăţeşte să susţinem că limba noastră literară se bazează numai pe graiul muntean. identitatea pers. unde numeroşi intelectuali moldoveni. precum şi o serie de ardelenisme şi moldovenisme de tipul ciubotă (cizmă). 1954. dăşchide (deschide). pers. se citează cuvintele munteneşti ginere (ginerică) pentru mire. Pentru a-şi susţine afirmaţiile. Emil Petrovici examinează numai elementele munteneşti respinse de limba literară. păşaşte etc. Petrovici trece în revistă un număr de particularităţi munteneşti respinse de limba literară: – – – – durificarea lui d: dă (de). vorbite în scris de oamenii culţi din capitalele celor două ţări româneşti.fuziune a normelor regionale din Bucureşti şi Iaşi. o koine rezultată din contopirea vechilor koine vorbite şi scrise de oamenii culţi din capitalele celor două ţări româneşti. „rezultată din contopirea vechilor koine. Limba literareă (Privire generală) // Limba română. Ea a devenit. În domeniul lexicului.

Lambrior. Em. Ea era. dar e limpede că. limba unică. Lambrior. Nădejde. cînd se observă şi unele influenţe munteneşti asupra limbii scrise a moldovenilor. Latiniştii din Transilvania au ales dintre formele concurente pe cele mai apropiate de latină. La sfîrşitul secolului al XVIIIlea „vechiul dialect literar a căpătat o mînă de ajutor de la limba latină. Nădejde se referă la cea mai veche epocă literară. Capitala a impus graiul muntean.7. După 1800. unitară. rămas astfel mai arhaic şi. IX. Vocabularul urma să fie format în viitor. care e preferat şi pentru că e mai apropiat de limba literară scrisă. 1977. vorbeşte „mai munteneşte”. atunci limba aceasta nu are nici un drept a fi numită muntenească şi e mare greşeală a crede că limba literară a moldovenilor e luată de la munteni. Limba literară // Contemporanul. pînă la un punct. ceea ce are drept consecinţă sporirea elementelor populare acceptate de ea. mai ales în vorbirea claselor de sus: „Deci clasele culte şi. limba literară scapă de sub influenţa limbii bisericeşti. mai aproape de limba literară. 549. Ibrăileanu face o oarecare distincţie între vorbirea claselor de sus şi cea a poporului şi admite o pătrundere a elementelor populare în limba literară începînd cu secolul al XVII-lea. I. el consideră graiul muntean mai arhaic. ceea ce a avantajat dialectele rămase la stadiu de dezvoltare mai arhaic şi a dat „lovitura de moarte” celor ce suferiseră mai multe modificări în cursul timpului”.8.4. G. conform căreia la originile tradiţiei literare româneşti s-ar plasa tipăriturile coresiene. 5. mulţimea de ţărani vorbeau dialectul literar cîteva sute de ani înainte de tipărirea cărţilor bisericeşti în Transilvania”1. p. 78. p. După cum se vede. Uniformitatea limbii literare scrise în diversele provincii s-ar datora faptului că în epoca scrierii primelor monumente literare limba română era lipsită de varietăţi dialectale. Ivănescu. De aceea deosebirile dintre limba scrisă în Moldova şi în Muntenia în epoca lui D. prin aceasta. Nădejde. I: Nădejde respinge teoria lui Al. 54-64. I. Petrovici. Ca şi I. Aspectul definitiv al limbii literare începe să se precizeze după 1840. printr-o selecţie a cuvintelor luate din toate graiurile. de bună seamă. Cantemir erau neînsemnate. care. iar pe cel moldovenesc – mai evoluat. 2 1 132 . p. Difuzarea elementelor populare în limba cultă s-a făcut mai ales în secolul al XVIII-lea. 1960. Cînd cineva vrea să vorbească limba literară. era secolul al XV-lea. Diversificarea literară s-a produs în graiul moldovean. V. asemenea lui Al. era constituită deja în privinţa foneticii şi a morfologiei. 4. după el. I. această limbă literară unică a suferit o influenţă tot mai pronunţată din partea graiurilor populare. Dacă aşa stau lucrurile. După el. nr. şi mai puţin în cel muntean. Totuşi unele moldovenisme au fost acceptate prin intermediul literaturii beletristice1. Procesul se încheie pe la 1880. opera citată. Nădejde nu spune despre ce anume dialect e vorba. 1 Apud G. la data cînd se scria. fără ca elementele pătrunse din acestea să ajungă predominante. Baza dialectală a limbii noastre naţionale // Limba română. Începînd cu veacul al XVI-lea şi continuînd cu următoarele două.

Pe marginea discuţiilor despre limba literară // Cercetări de Lingvistică. Apropiată într-o serie de puncte de vedere de teoria lui I. În păstrarea şi consolidarea acestui aspect fonetic în limba noastră literară. I. I. Ţâra. cum pare a fi înclinaţi să creadă unii cercetători3. singura întemeiată pe o foarte minuţioasă analiză a faptelor culese dintr-un număr impunător de monumente literare. Ivănescu şi I. Analizînd punctele de vedere expuse mai sus. începînd cu scrierile coresiene. 1983. Vezi Şt. Diferenţele regionale ale vechii române literare erau neînsemnate. nu se identifică cu concepţia lui Al. Ibrăileanu este şi opinia lui D. dar într-o interpretare personală. care din acest punct de vedere este cel mai conservator dintre graiurile româneşti. G. Macrea. Lambrior. Graiului muntean i-a revenit rolul de a transmite şi a fixa acest aspect unitar al limbii literare. după Domnia sa. Istrate. Nădejde prin unele precizări preţioase. G. Munteanu şi V. Ibrăileanu întregeşte teoria lui I. 25-26. Iordan şi G. graiul muntean. al XIXlea. Admiţînd o influenţă muntenească asupra limbii literare în a II-a jumătate a sec. Editura Didactică şi Pedagogică. Nădejde şi G. Pascu. 1 133 . a avut. un rol hotărîtor”2. Bucureşti. ceea ce e cu totul altceva. E adevărat că I. acceptată în mare parte de către D. În timp ce Al. atunci cînd susţine rolul activ al Munteniei din secolul al XVI-lea încoace. nu numai cel muntean sau maramureşean. 1958. 2 D. Teoria lui Nădejde – Ibrăileanu. Nădejde şi cea a lui G. graiul muntean n-a făcut altceva decît să mijlocească impunerea limbii unitare a secolului al XVIlea.9. Ibrăileanu nu consideră că la baza limbii române literare stă dialectul dacoromân dintr-o epocă cînd acesta era unitar. Philippide. Munteanu şi V. II. deci nediferenţiat în graiuri. Macrea. p. 4. că la baza limbii române literare au stat mai multe graiuri. nu schimbă esenţial modul în care a fost pusă problema. care oferă cele mai convingătoare soluţii pentru rezolvarea problemei complexe a relaţiilor istorice dintre limba literară şi graiurile dacoromâne. D. Macrea se apropie deci de teoria Şcolii de la Bucureşti.După cum se poate vedea. deci cel mai apropiat de faza din secolul al XVI-lea a limbii noastre. Aspectul fonetic apropiat de cel muntenesc al limbii noastre literare îşi are originea tocmai în această fază relativ unitară a limbii române vechi. prin aceasta. după care limba română n-a avut „dialecte literare”: „Scrisul nostru vechi se caracterizează prin unitatea limbii. conchidem împreună cu Şt. Macrea. Gheţie. Philippide şi discipolii săi subliniază contribuţia tuturor graiurilor dacoromâne la formarea limbii române literare. Ţîra1. dar această colaborare se limitează la domeniul lexical şi. Nădejde vorbeşte de o colaborare a tuturor graiurilor la constituirea limbii române literare. Istoria limbii române literare. căci. adică acceptăm teoriile emise de G. el se apropie de Al.

ă protonic netrecut în a (bărbat). rostirea dură a labialelor şi a consoanelor s. de obicei. apărute în diferite regiuni. z. în general. pe graiul bănăţean şi pe cel moldovenesc de nord. după s. pe cînd cărţile traduse ori scrise la mănăstirile din Oltenia păstrează anumite forme specifice acestor graiuri. abandonate mai tîrziu. atît fonetice. ai. bunăoară. se observă: j (joc). Dintre normele variantelor de tip sudic menţionăm: j (joc). r din sufixele –ar. Aceste variante cultivate ale limbii române vechi nu au decît cîteva norme fundamentale prin care s-ar deosebi tranşant. graiul m u n t e a n. articolul posesiv are forme variabile (a. şăd. j + e duri (grijaşte. merge. insuficient însă pentru a se ajunge la o singură variantă literară a limbii române. b) cele de tip n o r d i c. argintari. dz. Dintre normele specifice vechilor variante literare. pe cînd în cele nordice apar: ğ (gioc). în epoca veche. mă jălui). î (mîne). printre care menţionăm: dz şi ğ păstraţi în elementele moştenite din latină (dzi. dz (dzice). -ea (vedea). dar şi în statornica unitate a despărţirii seculare administrative a românilor. dar în secolele XVI-XVII limba cărţilor tipărite la Braşov prezenta şi unele fenomene proprii graiurilor transilvănene. ţ. îi (mîine). transilvănene de nord şi de sud-vest. 134 . ţine. gioc). iubesc). dar suficient pentru a se îngădui destrămarea tradiţiei limbii noastre scrise prin admiterea unui număr prea mare de fenomene lingvistice regionale. z. dzîc. zic. în special tipăriturile religioase. ci mai multe. cît şi morfologice. j urmate de o vocală anterioară (sămn. ţîne. existînd mai multe variante cultivate ale limbii române. care au o serie de elemente comune. în funcţie de numărul variantelor literare. apărute mai tîrziu sau neacceptate la început ca norme ale exprimării culte. pîne etc. muiat (morari. al. pe care le identificăm în scrierile moldovene. Variantele literare de tip sudic au la bază. Celelalte cazuri prezintă numeroase alternanţe. ş. În variantele sudice. -or se pronunţă. am putea distinge două tipuri fundamentale de variante literare: a) cele de tip s u d i c. ale). vocalele anterioare nu se velarizează. sobari. româna făcînd parte dintre limbile romanice mai puţin diversificate dialectal. întîlnite în textele m u n t e n e ş t i şi în cele din s u d-e s t u l Transilvaniei. Variantele literare de tip nordic se întemeiază pe graiurile transilvănene de nord şi de sudvest. e firesc să nu căutăm o singură bază dialectală. Circulînd şi copiindu-se mereu pe întregul teritoriu dacoromân. Explicaţia o găsim în unitatea relativă a limbii noastre populare. de regulă. ţ şi dup labiale (semn. doar cîteva sînt respectate consecvent.Într-adevăr. s-au influenţat reciproc. mărg. ă protonic trece uneori la a (barbat). cînd centrul cultural se mută la Tîrgovişte. bănăţene. cărţile româneşti. diferenţiate în timp şi spaţiu. De aceea. z (zice). iubăsc. păşaşte). ş. -e (bine).. î menţinut în mîne. îi (mîine).

articolul posesiv este invariabil (a pentru toate formele). Aproape nimeni nu a încercat însă. avea ca trăsătură fonetică specifică r o t a c i s m u l. Între aceste puncte extreme şi-au găsit loc teorii care consideră limba română literară un rezultat al colaborării a două graiuri sau admit că. Ivănescu şi I. limba literară a avut la bază graiuri diferite. în opiniile lui G. Gheţie. Pînă la 1600. şi la D. închiderea frecventă a lui e aton medial şi final în i (oamini buni). dintre care pot fi menţionate mai ales: palatalizarea lui f urmat de i sub forma h (să hiu). adesea. întîni (lat. fie asupra epocii contemporane. de asemenea. la baza limbii române literare stă un singur dialect (muntean sau maramureşean). Iorga trăieşte şi astăzi. I. mijlocit prin tradiţie. Macrea. De obicei. Astfel. Celelalte variante de tip nordic se deosebesc între ele prin unele particularităţi fonetice. iar ideea că limba română reflectă o fază unitară a limbii vechi este formulată. pronumele demonstrativ (a)cesta. că majoritatea cercetătorilor aderă la teoria munteană a limbii literare. De aceea ne-am raliat la teoriile lor. varianta nord-transilvăneană. Munteanu (vezi operele citate la subsol). 135 . spre a vedea ce anume datorează ea unuia sau altuia dintre graiuri. Cele relatate pe parcurs ne-au arătat că niciuna dintre teorii nu a căzut cu desăvîrşire în desuetitudine. în parte. cercetătorii şi-au îndreptat atenţia fie asupra situaţiei în care se afla limba română în secolul al XVIlea. după unii cercetători. adverbul acmu (amu). Gheţie şi Şt. folosită în Moldova de nord. în afară de G. Mai trebuie amintită opinia după care limba literară este reflexul actual. şuguitori). Ivănescu. să cerceteze limba literară în cursul evoluţiei ei secundare. S-ar putea vedea că. Am putut observa. Aceste variante sînt caracteristice mai ales variantei literare moldoveneşti. al unei epoci cînd dialectul dacoromân nu era separat în graiuri. gramaticale şi lexicale.cheltuitori. dintr-un spirit de reacţiune faţă de teoria dominantă. antaneus). trecerea diftongului ea la e (pre ave). ceea ce a făcut ca ele să conteste mai mult decît să afirme. cu importante corecţiuni şi într-o concepţie schimbată. Niciodată însă adepţii acestei teorii nu au întrunit majoritatea sufragiilor. ci se prezenta ca o masă aproape inertă. cuneus). Pentru varianta literară bănăţeană menţionăm mai ales conservarea lui n: cuni (lat. Opiniile acestor savanţi cu renume s-au născut. Alţii însă consideră că toate graiurile au contribuit la fixarea aspectului unitar al limbii noastre de cultură. Ceea ce se profilează pe prim plan în calitate de c o n c l u z i i la capătul acestei expuneri este numărul mare de teorii formulate şi caracterul lor aparent ireconciliabil. în epoci diferite. Totdeauna a existat o opoziţie incluzînd nume dintre cele mai reprezentative ale lingvisticii şi culturii româneşti. teoria maramureşeană a lui N.

pune la baza limbii literare graiul din nordul Munteniei şi din sudul Transilvaniei. apărute. Majoritatea cercetătorilor însă sînt de acord că trebuie să distingem două epoci fundamentale: a) vechea română literară. scrieri cu caracter oratoric şi filozofic. aşadar. nu aveam o limbă literară propriu-zisă. de prin mijlocul secolului al XV-lea şi durează pînă la 1640. din care lipsesc cuvintele din slavonă şi maghiară. În epoca veche. doar faptul că din această epocă datează primele texte de limbă românească şi că în acest secol diaconul Coresi “ot Tîrgovişte”. Cea dintîi perioadă începe. dintre care nici una nu tinde. ci mai multe variante cultivate ale unor subdialecte dacoromâne. Influenţa grecească ajunge la 136 . de fapt. Influenţa turcească creşte în viaţa politică şi economică a ţărilor româneşti. probabil. b) româna literară modernă. aceasta reprezentînd. necunoscute în limba vorbită. Există totuşi în această etapă două variante literare: una de tip nordic (maramureşeană) şi alta de tip sudic (munteană şi sud-transilvăneană). A doua perioadă durează de la 1640 pînă spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea. În acest interval de timp se pot distinge două perioade mai importante. În traduceri întîlnim adesea. resimţindu-se şi pe plan lingvistic. Limba scrierilor din această perioadă prezintă încă un vocabular sărac şi pronunţate divergenţe dialectale. datorită influenţei originalelor. normată şi unitară. În acest interval. precum şi începuturile creaţiei artistice în proză şi în versuri. cel puţin pînă la 1750. textele juridice. către preponderenţă. Eforturile cărturarilor se îndreaptă acum nu spre fixarea normelor. Între acestea am putea să delimităm o perioadă de tranziţie. Caracterul livresc al lexicului textelor religioase apare evident cînd comparăm vocabularul textelor traduse cu cel al textelor netraduse. Apar noi forme de manifestare a literaturii: cronicile. în Transilvania. cuprinsă între anii 1780 şi 1840. cum scria însuşi Domnia sa.Periodizarea istoriei limbii române literare Asupra periodizării istoriei limbii române literare nu s-a ajuns încă la un punct de vedere unitar. mai ales. asumîndu-şi integral rolul unei limbi de cultură în toate ţările româneşti. Condiţiile de dezvoltare a societăţii româneşti din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea conferă literaturii române trăsături care o deosebesc de alte literaturi şi explică particularităţile specifice ale limbii literare din această epocă. prima etapă din istoria formării limbii române moderne. Limba română reuşeşte să devină limba oficială a bisericii şi a cancelariei domneşti. Acum limba română este cultivată prin puţine scrieri originale (în special documente şi scrisori) şi prin destul de rarele traduceri şi tipărituri bisericeşti. ci spre impunerea limbii române ca limbă de cultură în locul slavonei şi spre îmbogăţirea ei cu elemente lexicale noi. construcţii imitate după slavonă sau maghiară. Istoria limbii române literare reţine. româna înlătură definitiv slavona ca limbă oficială.

Prin activitatea poetică a lui Dosoftei (Psaltirea în versuri. 1643. în epoca fanariotă (1711-1821). apoi de cele neoromanice. imprimă relaţiilor sociale şi culturale din ţările româneşti un pronunţat caracter grecesc. în ritmul specific poeziei populare. cît şi prin prezenţa unor elemente de exprimare artistică. se impun atît prin caracterul viu şi colorat al expresiei. Predicile lui Antim Ivireanul. Întemeierea tipografiilor în ţările româneşti. cît şi prin elemente realiste ale criticii morale şi sociale. de elementele ruseşti. limba română se înmlădiază şi îşi îmbogăţeşte posibilităţile de exprimare artistică. stilul naraţiunilor consacrate vieţilor sfinţilor – cu tot conţinutul lor teologic – se distinge prin calităţile sale literare. În secolele XVII şi XVIII. Dar în ea întîlnim influenţa particularităţilor fonetice specifice textelor literare din Ţara Românească: fonetismele în îi (pîine. mai tîrziu. textul Psaltirii este supus exigenţelor versificaţiei. 137 .apogeu în cursul secolului al XVIII-lea. Dacă preocupările de folosire a unei limbi accesibile românilor de pretutindeni îşi află loc în Noul Testament al lui Simion Ştefan. Biblia de la Bucureşti. 1673) şi prin elocvenţa religioasă a lui Antim Ivireanul (Didahiile). 1688) şi folosirea lor nu numai în oficierea cultului. de psalmii traduşi în versuri scurte. ci. 1648. În tălmăcirea lui Dosoftei. se accentuează orientarea culturii româneşti spre Rusia şi Polonia. uneori. Totodată. cu colegiile din Polonia lasă urme adînci în scrisul acestora (mai ales în domeniul lexicului şi al sintaxei). jupîineşică etc. consolidarea variantei munteneşti la baza limbii literare se realizează prin tipărirea Bibliei de la Bucureşti. Cancelaria. faţă de moldovenescul pîne). atenţia cititorului este reţinută. Noul Testament de la Bălgrad. ca şi numărul crescînd de manuscrise şi tipărituri în limba greacă. Larga circulaţie pe calea tiparului a traducerilor de cărţi religioase (Cazania lui Varlaam. numeroase şcoli greceşti. Limba Cazaniei lui Varlaam se caracterizează printr-o serie de particularităţi ale graiului moldovenesc. Contactul cronicarilor cu cultura latină. reprezentant de frunte al oratoriei religioase în literatura română. şi ca manuale elementare pentru învăţarea citit-scrisului în şcolile mănăstireşti contribuie la începuturile de unificare a exprimării literare. generalizate prin analogie şi în tătîine. în special. moment important în evoluţia limbii române literare. au contribuit la răspîndirea scrierilor în limba română. atît prin valorificarea limbii populare. Locul elementelor turceşti şi neogreceşti va fi luat. mitropolitul Kievului. cît şi sprijinul lui Pertu Movilă.

la cronicari. în mare măsură. Unele pasaje. cronicarul Ion Neculce. în care pasiunile politice lasă loc. vorbite. Historia incrementorum atque decrementorum aulae othomanicae). 1290. ca de exemplu cunoscutul portret al lui Ştefan cel Mare. cu tradiţia textelor religioase şi valorifică elementele limbii vii. în acelaşi timp. cărţile populare (Alexandria. remarcabile progrese în arta compoziţiei literare. Halima etc. Dimitrie Cantemir are meritul de a fi dat literaturii româneşti primul roman alegoric (Istoria ieroglifică) şi de a fi încercat să creeze o terminologie ştiinţifică românească. Ureche. cunoscute cu titlul O samă de cuvinte. ca şi primele legiuiri laice oficiale (Pravila lui Vasile Lupu. pamfletului şi vervei politice. Ion Neculce) şi ale celor munteni (stolnicul Constantin Cantacuzino şi Radu Popescu). rup. care povesteşte istoria Moldovei de la descălecat (1359) pînă la a doua domnie a lui Aron Vodă (1595). În Viaţa lumii. au avut un rol important în dezvoltarea limbii române literare. Pravila lui Matei Basarab). Descriptio Moldaviae. marchează începuturile artei narative şi ale celei descriptive. Esopia. Letopiseţul lui Grigore Ureche. încearcă în Letopiseţul Ţării Moldovei (15951661) şi în De neamul moldovenilor să găsească o modalitate de expresie literară limbii româneşti. care a abordat domenii de cercetare dintre cele mai variate. Cronicarii iau în discuţie originile romanice ale poporului şi ale limbii române. Prin expresia plastică şi colorată. cărturarii epocii realizează. la care se mai adaugă contribuţia erudită a lui Dimitrie Cantemir. şi mai ales. Naraţiunea. 1688-1717. Istoriile domnilor ţărilor româneşti ale lui Radu Popescu întîlnim o proză vioaie. Prin scrierile cronicarilor moldoveni (Grigore Ureche. Nota savantă apare predominantă la Dimitrie Cantemir.Alături de literatura religioasă. cu o largă circulaţie. adesea. autor al Letopiseţului Ţării Moldovei. Îmbogăţind posibilităţile de exprimare prin împrumuturi savante din alte limbi. depăşeşte limitele genului istoric şi dobîndeşte o reală valoare literar-artistică. Autor erudit. Prezenţa elementelor savante din limba şi stilul lui Miron Costin se explică prin influenţa elementelor latine. Literatura artistică din această perioadă găseşte o încununare în scrisul continuatorului lui Miron Costin. se constată o nouă linie de dezvoltare în istoria limbii române. primul nostru istoric în accepţiunea modernă a cuvîntului şi învăţat de reputaţie europeană (Cronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor. În cronicile muntene (Letopiseţul cantacuzinesc. care povesteşte evenimentele de la Dabija vodă (1661) pînă la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat (1743) şi al legendelor istorice. Antonimul brîncovenesc. Continuatorul lui Gr. acelaşi cronicar deschide un nou capitol al poeziei româneşti culte: lirica filozofică. Miron Costin. Miron Costin.). incisivă. se impun prin concizia şi precizia exprimării. prin valorificarea procedeelor expunerii orale şi prin utilizarea măiestrită a portretului şi a 138 .

limba română reuşise să devină limba oficială a bisericii şi a cancelariei. Petru Maior. prin tipărirea celei dintîi gramatici a limbii noastre. contribuie la lărgirea funcţiilor limbii române literare. Şcoala şi. Neculce ajunge la o artă mai complexă a naraţiunii decît toţi ceilalţi cronicari. fapt remarcabil. înfiinţarea – datorită lui Gheorghe Lazăr în Muntenia şi a lui Gheorghe Asachi în Moldova – a învăţămîntului în limba română. alături de ea. mai ales. apar termeni în matematică. acela al învăţămîntului: încep să se predea diferite discipline în limba română şi. ale originii poporului român. După ce. tehnică. este delimitată. Epoca veche se încheie pe la 1780. unde se dă un glosar al neologismelor din diverse ramuri ale ştiinţei). în acelaşi timp. Ion Budai-Deleanu). ceea ce îi asigură un loc de frunte între marii noştri povestitori. numărul ştiutorilor de carte creşte şi se formează un public cititor. în prima jumătate a secolului al XIX-lea ea cucereşte un nou domeniu. Prin dezvoltarea învăţămîntului în limba naţională. odată cu secolele XVII şi XVIII. dar.dialogului. agronomie. I. gramatică etc. Prima etapă. Istoria modernă a limbii române literare cuprinde trei etape mai importante. în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. mai ales. a culturii şi a ştiinţei. Albina românească la Iaşi. începutul unui lung proces de normare şi unificare a exprimării culte. an care marchează. Se cuvine să remarcăm. Gheoghe Şincai. Apariţia în a doua jumătate a secolului al XIII-lea a unor manuale şi cărţi tehnice pune în circulaţie numeroase neologisme legate de dezvoltarea economiei. Dezvoltarea societăţii româneşti. Apariţia primelor gramatici ale limbii române corespunde necesităţii tot mai simţite de codificare a limbii literare. Cantemir deschisese calea în această direcţie. în secolele anterioare. Miron Costin) încep să o acorde discutării problemelor limbii şi. atenţia pe care oamenii de cultură (Simion Ştefan. încercînd să creeze un stil ştiinţific şi să introducă o terminologie adecvată. numită de unii cercetători şi premodernă sau de tranziţie. fizică. Discutarea anumitor probleme lingvistice de către unii cărturari români este o mărturie a interesului de care începe să se bucure limba română. în acelaşi 139 . fireşte aproximativ. şi o dovadă a lărgirii orizontului de preocupări ale oamenilor de cultură ai epocii. Face să amintim de Scara numerelor şi cuvintelor străine tîlcuitoare din Istoria ieroglifică. Grigore Ureche. se manifestă tendinţa de modernizare a exprimării literare şi de unificare a normelor prin activitatea reprezentanţilor Şcolii Ardelene (Samuil Micu. Totodată. a teatrului în prima şi. între anii 1780 şi 1840. Începe să se dezvolte stilul ştiinţific (eruditul domnitor moldovean D. geografie. în 1829. de creare a normei unice supradialectale. întemeierea presei. tînăra presă românească (Curierul românesc la Bucureşti. limba română devine ea însăşi obiect de predare.

o amploare deosebită. mai ales în publicistica acestei epoci. păstrată. În dezvoltarea limbii române literare secolul al XIX-lea este perioada în care se accentuează procesul de unificare a normelor. Al. Caragiale etc. adică a unei literaturi cu un conţinut izvorît din realităţile româneşti şi exprimată într-o limbă literară creată pe baza limbii vii a poporului. adică în cea de-a doua perioadă a limbii literare moderne. cu anumite particularităţi specifice. reprezintă factorii cei mai activi în răspîndirea şi impunerea normelor limbii literare. sînt supuse aceluiaşi fenomen de modernizare. în 1838). Kogălnicianu. care se precizează mai ales în a doua jumătate a secolului. Apare un nou stil. Acum are loc. Tot acum. se stabilesc definitiv bazele scrierii noastre fonetice. În prefaţa Gramaticii se afirmă necesitatea unei ortografii fonetice. Reprezentanţii diverselor curente (latinist propriu-zis. se dau soluţii pentru îmbogăţirea vocabularului prin împrumuturi. În această perioadă se introduce în limba literară un mare număr de termeni neologici. italienizat al lui Heliade. cuprinsă între anii 1840 şi 1880. se indică formele concrete de adaptare a neologismelor. în linii mari. datorită noilor condiţii cultural-istorice. încercări de codificare a ei. B. Creangă. L. care ia naştere. prin modificările aduse de Academia Română ortografiei. Stilul ştiinţific şi cel administrativ. adaptării lor. Russo. presa contribuie şi ea la modernizarea lexicului prin împrumuturi de origine latino-romanică. a bazei populare a limbii literare. Gramatica românească (1828) a lui Heliade Rădulescu este una dintre contribuţiile cele mai însemnate în această direcţie. În 1904. cu unele retuşări ulterioare. În această perioadă activează marii noştri clasici (M. “ciunist” al lui Aron Pumnul) încearcă să împiedice dezvoltarea normală a limbii literare. Cea de-a treia perioadă o situăm între anii 1880 şi 1900. Odobescu. P. cel publicistic. Al. I. Alecsandri. Dezbaterea problemelor referitoare la căile de evoluţie şi de cultivare a limbii literare dobîndeşte. unificarea variantelor literare. Haşdeu) iau atitudine fermă faţă de aceste curente şi preconizează crearea unei literaturi naţionale. etapă caracterizată prin discuţii teoretice şi propuneri concrete. transformînd-o în jargoane cu caracter artificial. Scriitorii progresişti (M. Academia română fixează şi principalele norme ale limbii române literare moderne. 140 . a ortografiei cu litere latine şi a unificării normelor. Eminescu. în centrul lor situîndu-se problema împrumuturilor. I. Tot acum se consolidează stilurile limbii române literare. Această perioadă reprezintă etapa căutărilor de soluţii privitoare la îmbogăţirea şi codificarea limbii. îndeosebi din latină şi din limbile romanice.an. Gazeta de Transilvania la Braşov. Tot în această perioadă se fac încercări de rezolvare fundamentală a problemelor de evoluţie a limbii române neliterare. ca şi teatrul românesc. V. pînă în prezent. în aceeaşi epocă.

tipărită cu litere latine. apărut între anii 1546 şi 1554. se şterg. în 1570. 141 . Molitvenicul (1564). Psaltirea (1570). cînd unele particularităţi din limba scrisă. Evangheliarul comentat (Cazania. Activitatea tipografică este continuată de diaconul Coresi “ot Tîrgovişte” în a doua jumătate a secolului al XVI-lea la Braşov. folosită de oamenii instruiţi din provinciile care au reintrat în componenţa României. în limba literară se întîlnesc. Procesul desăvîrşirii unităţii în exprimarea literară intră într-o fază nouă şi ultimă după formarea Statului Român unitar. morfologic şi de punctuaţie. imprimate de acelaşi tipograf pe nume Filip. Psaltirea slavo-română (1577). cunoscut sub numele de Întrebare creştinească. În această perioadă. avîndu-şi izvorul în tradiţia urmată de cei ce o folosesc. după reforma ortografică din 1953. 1564 şi 1581). state româneşti. mai ales scrierea literei â şi a formelor verbale de tipul sunt etc. urmăreau să-i atragă pe români la luteranism. în 2004. cu deschidere spre inovaţia lexicală şi stilistică. amintim mai ales: un Catehism luteran. primele două cărţi ale Bibliei. preocupările sînt îndreptate spre acţiunea de cultivare a limbii. După Catehismul luteran românesc. dar nu s-a păstrat pînă astăzi niciun exemplar. Scrisorile particulare care provin din această regiune se caracterizează prin aceeaşi particularitate lingvistică. se dezvoltă şi se propagă tendinţele vorbirii culte. care s-a păstrat doar fragmentar. în 1960. Printre acestea. a Îndreptarului ortografic. după retipărirea acestuia la Bucureşti şi la Chişinău. care ar fi fost scris pe la 1544. O deosebită vîlvă a trezit publicarea. Preocupările din ultimele decenii ale secolului al XX-lea. a noului DOOM. apare la Cluj. şi anume: Evangheliarul (1561). limba acestora integrîndu-se în normele generale şi oficiale reprezentate de uzul exprimării culte a intelectualilor din capitatele celor două. după Revoluţiile din 1989 din Bucureşti şi Chişinău şi după apariţia. la Orăştie. deocamdată. în anul 1918. Liturghierul (1570). un Evangheliar slavoromân. Fiind o variantă lingvistică superioară prin unitatea structurii sale şi o expresie a culturii naţionale prin funcţiile îndeplinite. Pravila (1570-1580). Ambele cărţi. iar în 1582 ies de sub tipar. ortoepic.Secolul al XX-lea se caracterizează prin utilizarea normelor unitare în limba scrisă. dar fără prea multe concesii făcute modei şi falsei originalităţi. Au existat în secolul al XVI-lea mai multe centre culturale unde s-au tradus în româneşte principalele cărţi de cult. o culegere de psalmi. Apostolul (1563). ne vin traducerile din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Din nordul Ardealului. diaconul Coresi şi ucenicii săi tipăresc la Braşov o serie de cărţi religioase în româneşte. Însemnătatea tipăriturilor lui Coresi Cele mai vechi tipărituri în limba română despre care avem astăzi informaţii au apărut la Sibiu pe la mijlocul secolului al XVI-lea. cuprinzînd şi Maramureşul. apărut la 1559. mai ales. cunoscute sub numele de “texte rotacizate”. de păstrare a unui anumit grad de corectitudine.

Caracteristicile generale ale primelor texte româneşti Faţă de limba greoaie. care se deosebeau de limba vorbită din nordul Munteniei şi din sud-estul Ardealului. Vom exemplifica această afirmaţie prin compararea psalmului 19 în versiunea Psaltirii Hurmuzachi şi a Psaltirii Şcheiene. supunîndu-le unei serioase revizuiri lingvistice prin înlocuirea tuturor elementelor fonetice şi lexicale. Astfel. totodată. într-o limbă curgătoare.Textele tipărite în a doua jumătate a secolului de Coresi şi ucenicii săi nu cunosc rotacismul. După cum conchid mai mulţi cercetători al limbii române. uneori. ce aparţine unui tînăr captiv şi trimisă părinţilor săi din Moldova. care au circulat în copii. Coresi şi ucenicii săi. apără- Psaltirea Hurmuzachi Ascultă-te Domnul în dzi de grije. Coresi a avut la îndemînă manuscrisele maramureşene. se impune în Moldova din secolul al XVII-lea prin scrierile cronicarilor moldoveni. cu anumite particularităţi moldovenei. după cum o dovedesc muntenismele din scrierile lui Varlaam şi Dosoftei. a tipăriturilor lui Coresi. fără a se preocupa dacă frazele au înţeles în limba română. “Siluirea” sintaxei româneşti o constatăm la tot pasul şi ea formează o trăsătură caracteristică a textelor din această perioadă. scu- 142 . În aceste texte. Cărţile lui Coresi au pătruns şi în Moldova. găsim deseori o expunere clară. Astfel. cu sintaxa în parte neromânească a traducerilor maramureşene. Nu încape îndoială că tipăriturile lui Coresi au pătruns pe întreg teritoriul românesc. a făcut ca tipăriturile sale să fie înţelese de un cerc cît mai larg de cititori şi să constituie. a tipăriturilor de la Sibiu şi. urmat de traducerea contemporană a acestui pasaj. El a tradus doar unele din copiile tipărite. Limba primelor traduceri româneşti de cărţi religioase este greu de înţeles de un cititor din zilele noastre fără ajutorul unui glosar sau al unui tratat de gramatică istorică a limbii române. astfel încît o parte din aceste texte poate fi luată în consideraţie pentru studiul limbii române literare din secolul al XVI-lea. păstrată în arhivele Bistriţei. prin munca de revizuire şi muntenizare a textelor maramureşene. Limba literară. Iar în continuare vom reproduce un pasaj dintr-o scrisoare particulară. în afară de unele stereotipuri la începutul şi sfîrşitul Scrisorii lui Neacşu. limba unor documente sau scrisori româneşti din secolul al XVI-lea este simplă şi uzuală. bazele pe care le-a dezvoltat limba literară. la baza ei literară stă anume subdialectul din nordul Munteniei şi din sudul Ardealului. Psaltirea Şcheiană Audzi-te Domnul în dzi de grije. Evangheliarul din 1561 a fost copiat în Ţara Românească de Radu din Munceşti (Teleorman) în 1574. Dificultăţile provin mai ales din faptul că traducătorii au urmat în mod servil sintaxa originalului.

Tremease-ti agiutoriu de la svîntul de SiTremease-ţi agiutoriu de sfîntu şi din on sprejeni-te. Psaltirea contemporană Domnul să te audă în ziua de restrişte. Eu am spus că m-au prinsu Mihai vodă de la Hotin şi m-au dus în Ţara Iungurească. eu m-am rugatu şi am spus că simt fecior Mogîldei. amin. Deci mă rog domnilor vostre ca lui Dumnedzeu den ceriu să nefoiţi să mă scoteţi în ţară creştină şi să nefoiţi să daţi ştire părintelui miu Mogăldei vornicoloi că au dzacu în temniţă de mă mănîncă liutul şi păduchie. numele Dumnezeului lui Iacob să te ocrotească. mări-mu-n .ti-te numele Domnullui a lui Iacob. Deci iară mă rog domnilor vostre să no mă zăboviţi părăsit aici. Aducă-şi aminte de toate prinoasele tale şi arderea de tot a ta să-i fie prea plăcută. de niu m-au pierdut. Împlu Domnului toată cererea ta. din cerurile sale sfinte. şi dup-aceea vă dau de ştire că simtul viu pînă acmu. Sionu apără-te. Deci m-au prinsu nişte saşi. Scrisoarea captivului Cocrişel părinţilor săi Scriu închinăciune şi moltă sănătate părinţilor mei Spiridon şi maicei mele Constdandeei. Acmu cunoscui că au scos Domnulu HrisŞi acum cunoscu că spăsit-au Domnul tosulu său. Domnul să împlinească toate cererile tale. Şi iu amo spos către Andriiaş că simtu nepot de frate de soflet giorat în besearecă. Ceşti în roate. şi ceia călări. aude el din cer sfîntul în puterea scoateriei dereptăţii lui. ce să mă scoteţi. şi aceia pre cai. audzi-l-va de in ceriu svatul tău. Şi îmbătrînesc. alţii pe caii lor. Hristosul său. deci a vrut să mă taie. măcar numai d-aş presi cu tropul. dăruiască-ţi după dorinţa inimii tale şi toate cîte ţi-ai pus în minte să le împlinească. dacă tropul meu ar putea rezista încă să ies în ţară că iu mor de dorol vostru. Acum cunosc că Domnul a izbăvit pe unsul său şi. ce amu scăpat de la Bălgrad. nu-s pierit. Pomenit-au toată jratva ta şi toate arsele Pomeneaşte toată cumăndarea ta şi tale grase-i fie. Ei au cerut 300 taleri. toate arsele tale grase fie. şi am făcut o barbă pănă la brîu. Împlă Domnul toată cererea ta. cînd au bătut Mihai vodă război cu ungorie. sveatul tău împle. Daţi-vă Domnului după înrima ta şi tot Deie-ti Domnul după înrema ta şi tot sfatul tău împlu. iară Andriiaş m-au scos dereptu 100 taleri şi m-au adus la Bistriţa. i-a răspuns prin faptele mîntuitoare ale dreptei sale. său întru sie spăsenie dereapta lui. 143 . Să tresăltăm de bucurie pentru ajutorul de care am avut parte şi întru numele Dumnezeului nostru să desfăşurăm flamura noastră. te numele Dzeului lui Iacob. Deci iu am trimes saşi de m-au cerşit. Trimite-ţi ţie ajutor din sfîntul său lăcaş şi din Sion să-ţi fie de sprijin. Aceste pre căruţe. o gospodi. Unii se bizuiesc pe carele de război. Şi să vă afle aiastă scrisoare a mea sănătoşi pre dumneavoastră. Bucurămu-ne de ispăşenia ta şi în numeBucurămu-nă de spăsenia ta şi în nule Domnului Dumnedzeului nostru mări-nemele Domnului Dumnedzeului nostru vom.

(vei) vede 6. care începe să fie atestat în sec. n palatalizat: cuvios. şi simtu nomai c-o cămeşă. la Spiridon.): cîine 5. semnalăm prezenţa în traducerile rotacizate efectuate în nordul Ardealului şi în Maramureş a unor cuvinte care nu au circulaţie în sudul Ardealului şi în Ţara Românească. caracterizate prin puternice trăsături dialectale. palatalizarea oclusivelor labiale şi a fricativelor labiodentale: hier. vreunul laţure mereit năsip prag 144 . 6. cu o limbă mai apropiată de cea din zilele noastre. n palatalizat păstrat: cuvinios. sudul Ardealului 1. nordul Ardealului 1. a în loc de ă (cadzu) 4. şi anume. ea analogic în seamă 2. Trăsăturile fonetice dialectale ale textelor acestei perioade sunt următoarele: Maramureş. Coresi şi ucenicii săi le-au înlocuit cu termeni care se foloseau în provincia lor. b) tipăriturile lui Coresi. z şi j: zice. tu spui 10. va hi 7. 3.XVII 7. rrădăcină Ţara Românească. păstrarea lui n neatins: bunătate 9. Să comparăm Codicele Voroneţean de biu cinrescuşi (cinescuşi ) pletituri văruit ariră (arină) spiţă cu versiunea Apostolului lui Coresi pînă la destul fieşcarele. jos 8. r normal În domeniul vocabularului. gios 8. ă păstrat (cădzu) 4. i după dz (dzic) 3. traduceri maramureşene. a etimologic păstrat în samă 2. diftongul ea final păstrat: mîna mea. Limba literară din secolul al XVI-lea e reprezentată prin următoarele texte: a) traduceri religioase din slavonă sau maghiară. r vibrant: urrăciune. dz şi gi păstraţi: dzice.(cons. e în loc de ea: (mîna) me. îi din legitatea a+n+voc. Pentru a fi înţelese şi în aceste zone. î după dz (dzîc). fenomenul rotacismului: bunrătate 9. î din legitatea a+n+voc(cons): cîne 5. lipsa acestui fenomen. tu spuni 10. c) acte şi scrisori particulare.Feciorul vostru Cocrişel. La părintele miu.

urăciune (< orationem) – urare. a reproşa. a via (<vivere) – a trăi. dau traducerilor de cărţi religioase din secolul al XVI-lea un colorit specific. dihanie "duh. bezaconic (< bezaconiku) – nelegiuit. a se ucloni (< uklonitisea) – a se abate etc. jale. Elemente m a g h i a r e : Şi şarpele era mai alnic (< alnok) – şiret . ainte (<ab ante) – adv. a spărţi (expartire) – a despărţi. Mai trebuie semnalat că o serie de cuvinte din traducerile secolului al XVI-lea au un sens diferit de cel obişnuit astăzi. păr unde 145 . silă "putere". mişel "sărac". urgie. fămeie "familie". Traducerile sînt împresurate de cuvinte luate din textele slave sau maghiare. a rosti. Elemente l a t i n e : acicea (< eccum hicce) – adv. bănat (< banat) – necaz. Iată cîteva cuvinte extrase din scrisorile particulare provenite în cea mai mare parte din Moldova şi adresate primarului de Bistriţa: bolgariu "piele rusească". a glăsi (< golosovati) – a a glăsui. gadină (< gadinu) – fiară. spaimă. stepenă (< stepeni) – treaptă. cislă (< cislo) – număr. nemzet (< namzet) – popor. port. transplantînd în traducerile lor o serie de termeni greceşti. găvoazde (< gvozdi) cuie. neam străin". dispărute azi din limbă. a şerbi (servire) – a sluji. băsău (< bosszu) – mînie. Unele cuvinte citate mai sus sînt cunoscute astăzi în Ardeal şi Banat. pripec (< pripek) – arşiţă. O mare parte din cuvintele enumerate mai sus mu figurează în scrisorile particulare. bezaconie "nelegiuire". limbă "popor. hrăborie (< hrabru) – vitejie. deală (< delo) – lucru. aci. jelanie "dorinţă". sminteală. a oteşi (< uteşiti) – a mîngîia. vidic (< videk) – regiune. greaţă "greutate". a hliipi (< hlipati) – a se văita. E l e m e n t e s l a v e: a besădui (<besedovati) – a vorbi. înainte. chelşug "avere". a deşidera (<desiderare) – a dori. a pofti. Iată cîteva exemple: a apăra "a opri". arbure (< arborem) – pom. clevetă (< kleveta) – calomnie. scîrbă. săblaznă (< sublaznu) – greşeală. Lipsesc în special cuvintele slave introduse de traducători în textele luate din originalele slavone pe care le aveau la îndemînă. a deştinge (<descendere) – a coborî. temoare (< timorem) – teamă. de biu (< bio) – din belşug. a săruta "a saluta". Şi traducătorii textelor slave de la sfîrşitul secolului al IX-lea au procedat la fel. a împuta (< imputare) – a învinui.de toate jigărăile. lucoare (< lucurem) – lumină. binecuvîntare. auă (< uva) – strugure. iuboste (< luiby) – dragoste. a gotovi (< gotoviti) – a pregăti. suflet".gerure (genune) mită valure vamă Vocabularul traducerilor e diferit de cel al textelor netraduse. împreună cu elementele slave şi maghiare. pentru care nu aveau termeni echivalenţi în vechea bulgară. asin (< asinus) – măgar . grobnic (< grobniku) – giulgiu. pristanişte (< pristanişte) – liman. în lipsa termenului românesc corespunzător. mărit (<maritus) – mire. Elementele latine.

ătate: bogătate "bogăţie". ime: necurăţime "necurăţenie. care imită textul slavon cu prepoziţia ot. pentru că imită în mod servil sintaxa originalului slav sau maghiar. părcălab ot Bistriţă. eală: odihneală "odihnire". lipsa pronumelui aton: (îti) dărui ţie . lipsa lui pre ca morf al complementului direct: ce purtai ca un berbec (pre) Iosif. şi mai tîrziu. aşezarea nefirească a adjectivului demonstrativ după nume: pasă cătră oamenii mei aceştia. bucuraţi-vă lui Dumnedzeu. ordinea cuvintelor imită originalul: Audzi-te Domnul în dzi de grije. tar "marfă. feţii tale roagă-se bogaţii oamerilor. rugai (pre) Pavelu. zaşcititu-te imea Boga Iakovle. ură: călcătură "urmă": oniu: vulponiu "vulpoi". 146 . Printre calculele sintactice menţionăm: • • • • • • • întrebuinţarea pleonastică a pronumelui de persoana a treia: să ştii că Domnul elu e dzeul nostru. os: pănos "acoperit cu pene".vom custa "cît vom trăi" de-aş presi co tropol "de-aş rezista cu trupul". apără-te numele Dzeului lui Iacob – uslîşi-te Gospodi v deni peciali. Textele netraduse nu cuprind astfel de construcţii influenţa slavă se exercită însă şi în aceste texte. străjar "grănicer". întrebuinţarea formelor accentuate în locul celor neaccentuate: dau lui blagoslovenie în veacul veacului. eu şoltuzul şi 12 părgari ot tîrgul Suceavei Textele din secolul al XVI-lea cuprind o serie de cuvinte derivate cu sufixe. inţă : întîinţă "întîietate". construirea unor verbe cu dativul. Alteori se întrebuinţează chiar modelul slav: i pan Simion. S I N T A X A traducerilor româneşti este uneori nefirească. ciune: fericăciune "fericire". ca în versiunea slavă: Domnul bătu-şi joc lor. Bunăoară: ame: mişelame "sărăcime". în construcţiile de tipul birăul de Bistriţă. Astăzi aceste formaţii sînt neobişnuite. dintre care unele sînt cunoscute şi în secolul al XVII-lea. nis: mizerernic "milos". mai ales.

pre în pentru. Banatul. care dă un aspect caracteristic limbii textelor maramureşene. inel (<înel). fonetismele din Ţara Românească j. urmat în silaba următoare de e: leage. norod (<nărod). şi anume: lege-călcare (zaconoprestuplenie). ţiitoriu – ţiitor. surorii. substantivul mărule (mănule) apare şi cu forma contemporană mînă. spui – spuniu. ht trecut la ft: pohtă – poftă. 2. constatăm că repartizarea lor e la fel ca în zilele noastre. 3. alături de fonetismul cu u (rumîn). apropierea de latinescul romanus. muiare > lege iepe muiere. -că. prezenţa diftongului îi (mîine.Traducerile din slavoneşte cuprind cuvinte compuse după modelele slave corespunzătoare. apar şi formele evoluare în -ei.-D. Ţara Românească şi sudul Ardealului. bunăfacere (blagodejanie). Printre particularităţile f o n e t i c e ale limbii literare din secolul al XVI-lea. slugă este de genul feminin. Moldova. Printre formele gramaticale ale textelor sec. avem de relevat: • • • prezenţa rotacismului. în -eei . la numele feminine. iape. -ăi: popei. ca şi în zilele noastre. ele grupîndu-se în următoarele unităţi: 1. opus lui gi.cuvinios. Nordul Ardealului – Maramureş. Luchii. vechile forme de G. dzi). pe. pîine) într-o parte a domeniului daco-român. inimă (<înimă). fonetismul cu o în român. care dovedeşte o influenţă savantă. dulce-dăriure (blagodarenie) etc. zi). trecere lui e la i : nici (<neci). Lucăei ) sunt înlocuite cu formele în –ei. asimilarea vocalică în ridica (<rădica). pe lîngă formele de G. În domeniul f o n e t i c i i. n palatalizat trecut la i: cuvios . XVI menţionăm mai ales: terminaţiile în -arui. dz (gios. pe cînd în Moldova şi în nordul Ardealului î a fost conservat (mîne).-D. -oriu ale numelor masculine şi feminine apar şi fără i: făcătoriu – făcător. z ( în jos.. disimilarea lui r din pentru. în -(e)ei la substantivele masculine terminate în –a. al XVI-lea.gă (popeei. Lucăi. În privinţa răspîndirii teritoriale a graiurilor româneşti. fetii. ii: fetei. 147 . avem de menţionat în textele din secolul al XVI-lea: • • • • • • • • • • • monoftongarea lui ea şi trecerea lui ia la ie. Este esenţial să observăm în aceste caracteristici fonetice viitoare structură a limbii române literare contemporane. în sec.

Limba traducerilor maramureşene e mai regională şi mai apropiată de originalele în limba slavonă. ceia ce se mestecă şi să împreună cu rugăciunea perinţilor. Şi căutai şi vădzui faptele lui ce-u făcutu în numele lui Dumnedzeu. P. Şi venea îngerul Domnului spre ei şi zise lor: auzi şi ascultă Dumnezeu rugăciunea voastră şi e să nască o feciorea dintre voi. Comparînd limba tipăriturilor lui Coresi cu cea a traducerilor maramureşene. Vom reproduce cîteva pasaje din două texte cu o mare circulaţie în secolul al XVI-lea primul text este Legenda Sfintei Vineri. Eu plînşu [=plînsei] şi zişu [=zisei] cătră îngeru: voi să văzu sufletele oamenilor. a cărui limbă are un caracter mai puţin arhaic. în toată viaţa sa ceia ce-u vişu [=trăit] pre pămîntu: şi toate faptele sta înainte lui în acela ceas. vreţi vreau. şi dă noao plod să fie şi să se nască dentre noi feciorel sau fecioriţă. direpţiloru şi a păcătoşiloru. doamne. şi ruga-se întru ascunsu cătră domnul. de a întrebuinţa forme mai simple în morfologie. şi vadzui că în fapte bune cu săvîrşitu şi s-au făcutu odihniale sufletului său. Hristoase împărate. de dativ şi acuzativ plural a pronumelui personal ne. şi vădzui u[n] omu murindu. eşti. veţi. publicat. vos). e [=şi] boiereasa [= soţia] lui chema-o Polfîia. publicată de B. dar şi vrem.Haşdeu pe la 1580: "Într-acelea zile era un om într-acea cetate creştin dulce şi curat. la indicativul prezent al verbului a fi sînt înregistrate şi forme recente. Şi ruga-se ei întru ascunsu în tot ceasul. şi zişu [=zisei] ce iaste. alături de formele nai vechi sem. seţi. pentru că are la bază graiul din regiunea Tîrgovişte-Braşov. care se va impune ca limbă literară în Muntenia.• • • înregistrăm forma analogică." Al doilea text este un fragment din Apocalipsul Apostolului Pavel. provenit din nă (fonetism normal. în ce chipu iasu din această lume. sînt. Şi-mi dzise îngerul: acela iaste di dreptu. E [= şi] cel om chema-l Agaton. Şi-mi răspunsă îngerul şi-mi dzise: caută în giosu.” 148 . Şi vădzuiu un nuoru [=nor] de focu prespre [peste] totu pămîntul. acela? Şi-mi dzise îngerul: acela nuor de focu iaste a oamenilor nebuni. vor. este. Şi căuta în giosu pre pămîntu. sînteţi. este mai apropiată de noi. verbul a vrea are şi formele vom. aşa dzicea: dă mie. noi da-l am sfinţiei tale cu toată partea ei. de asemenea.P. am constatăm un progres la Coresi. ca sînt. şi fu viaţa lor şi lăcuiră ei 35 de ai [=ani] fără de feciori. caută şi spre noi. sîntem. Haşdeu: „Şi dzise îngerul cela ce mă purta: acolo este măria şi iubirea oamenilor ceea deşartă. refăcută după te. de a imita mai puţin frazeologia originalului slavonesc şi a folosi cuvinte cunoscute pe o rază teritorială mai întinsă. de B. să fie numele ei Sfînta Vineri. Este într-adevăr un progres de a nu vorbi cu rotacism. din latinescul nos.

da-l-am [=l-am da]. împreună cu preoţii de la beseareca Şcheailor. diaconul. dar de alt tip. iară voi să dereptaţi. De exemplu: şi avem nedejde pre domnia voastră să 149 . astfel. iară mintea noastră şi firea doară nu se-au de toate domerit. Iuo [=unde] va amu fi trupul. marelui Serafim. a verbului a fi). C-am avut şi noi minte nedestulă şi întunecată cum doară şi pre voi puteţi socoti. den capetele ceriului pînă la sfîrşitul lor. cu manifestări de umilinţă. de o scoase den cartea sîrbească [=slavonească] pre limba rumînească. imitaţia sintaxei slave este totuşi vădită. Aciiaşi [=numaidecît] după scîrbitul [=suferinţe] zilelor acelor. ce era meşter învăţat într-acest lucru. Iată un pasaj din prefaţa la Cazania a II-a (1581): „Şi cu voia tuturor acestora. limba lui Coresi e mai evoluată. notarea cu e a lui i+n: Veneri etc. În domeniul morfologiei relevăm pe sem [=sîntem] (pers. să ştiţi că aproape iaste de secerat. să ştiţi că aproape iaste lîngă uşi”. Derept aceaia şi noi. Relevăm în acest pasaj stilul cărţilor religioase. derept ce că şi voi înşivă sînteţi oameni cu inimă de ţărînă. Că ne-am nevoit ş-am trudit. sau veţi scrie dentru ea ceva. pluralele neutre în – ure: lucrure etc. sintaxa lui Coresi este mai liberă. soarele va întuneca şi luna nu-ş va da lumina ei. noi o deadem [=dădurăm] lu Coresi. Reproducem un pasaj din Evangheliar (1560-1561). şi cu voia mitropolitului. şi cu fire neprecepătoare de toate”. De smochin învăţaţi-vă pildă. luate din formulare. cînd amu steblele [=ramurile] ei vor fi tinereale şi frunza înfrunzeaşte. găsim în scrisorile particulare. de lîngă cetatea Braşovului. şi stealele vor cădea din ceriu şi atunce se va ivi semnul fiului omenesc în ceriu. am avut… minte nedestulă şi întunecată. să nu blăstemaţi. Fraze stereotipe. de micşorare a personalităţii şi întrebuinţarea unor expresii consacrate: greşiţii şi nedostoinicii şi ticăloşii. chema-o. ceva neisprăvit bine sau greşit. În ceea ce priveşte fonetica şi morfologia. pe lîngă cel din Apostol de mai sus: „Zise domnul ucenicilor lui: Fulgerul ce iase de la răsărit şi se iveaşte pînă la apus. prez. 1. sînteţi oameni cu inimă de ţărînă etc. lipsa lui pre pentru construirea acuzativului: e boiereasa lui chema-o [ =pre boiereasa] lui. şi se vor aduna aleşii lui de patru vînture. mintea noastră şi firea doară nu se-au de toate domirit. greşiţii şi nedostoinicii şi ticăloşii carii ne-am trudit aicea. noi ne rugăm să ne milcuim [=rugăm cu umilinţă] fiecărora care-i veţi ceti acicea sau veţi propovedui altora. Aşa şi voi cînd veţi vedea acealea toate. În fonetică. Cînd nu este influenţată de originalul slav.Relevăm în aceste texte fraze mai curgătoare decît în traducerile maramureşene. şi unde să [=dacă] veţi afla ceva neisprăvit bine sau greşit. ind. ca şi noi. acolo aduna-se-vor vălturii [=vulturii]. pl. encliza pronumelui personal neaccentuat: chema-l. şi atunce vor plînge toate rudele [=generaţiile] pămîntului şi vor vedea fiul omenesc vii[n]d în nuorii [=norii] ceriului cu silă [=putere] şi cu slavă multă şi va tremeate îngerii lui cu buciune în glasurile mari. aşa va fi şi întru venitul fiului omenesc.

limba este greoaie. prin mijlocirea căreia pătrunde umanismul latin. Prin filiera polonă. creşte amestecul turcilor în viaţa politică şi economică a Ţării Româneşti şi a Moldovei. cît şi în Moldova. Secolul al XVII-lea marchează apogeul expansiunii turceşti în Europa. se exercită asupra dezvoltării limbii şi culturii Româneşti influenţele rusă şi polonă. deşi în ţările româneşti ea este încă destul de activă. Tinerii boieri moldoveni învaţă în coplegiile iezuite şi umaniste din Polonia. Dezvoltarea limbii române literare în secolele XVII-XVIII Condiţiile de dezvoltare a societăţii româneşti în diferite provincii în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea sînt asemănătoare. se exercită asupra limbii române o puternică influenţă latină. nevoi vom să facem prentru voia domnilor voastre. Limba literară din secolul al XVI-lea are un aspect diferit. mai ales. un mare ajutor ne-a parvenit din partea Rusiei la întemeierea tipografiilor. În felul acesta. atunci cînd limba literară se apropie de cea populară. cuvintele regionale şi se va perfecţiona neîncetat. realizate. 150 . Pe plan intern. o dată cu începutul secolului al XVIII-lea. pînă în secolul al XIX-lea. Limba literaturii artistice şi stilul individual al fiecărui scriitor pornesc anume de aici. domnitorii români caută în puterea vecină de la Răsărit un sprijin împotriva asupririi turceşti. prin toate mijloacele. Atît în Ţara Românească. Cu Rusia. Textele netraduse au o limbă mai apropiată de cea contemporană. uneori de neînţeles. în domeniul lexicului şi în cel al sintaxei. ea face progrese. În evoluţia sa. Ţările româneşti se află în plin feudalism. se accentuează orientarea culturii româneşti spre Rusia. ce va hi pohta şi treaba domnilor voastre la noi. În textele traduse. pe cînd marea boierime dobîndeşte o însemnătate din ce în ce mai mare în viaţa politică. Influenţa turcească în viaţa societăţii româneşti lasă urme adînci în plan lingvistic. pentru obţinerea puterii de stat. Îmbunătăţirea limbii literare se realizează anume pornind de la această bază firească. De asemenea. economică şi culturală a ţării. Prin urmare. şi aşijdere ne rugăm domnilor voastre de rîndul lui Tănase etc. mai ales. ţările româneşti au raporturi strînse. Pe plan extern. puterea turcilor însă începe să scadă. Polonia şi Peninsula Balcanică. limba literară va elimina din uz formulele complicate. puterea domnitorului scade. În ceea ce priveşte relaţiile culturale cu popoarele înconjurătoare. Acest proces poate fi urmărit în tot cursul evoluţiei limbii române literare pînă la etapa contemporană. care luptă. Dar chiar în secolul al XVI-lea am constatat progrese. marile familii boiereşti realizează averi considerabile şi se constituie în partide.daţi noao a şti de toate. în tipăriturile lui Coresi.

apar cărţi populare (Floarea darurilor. declinul culturii slavone. supremaţia politică şi economică a boierimii pămîntene în Ţara Românească şi în Moldova. iar în 1641 se întemeiază prima tipografie în Moldova. În toate aceste şcoli. dezvoltarea unei culturi în limba poporului. cea 151 . Petru Movilă. ele au constituit o dovadă pentru români că şi limba lor poate fi limbă liturgică şi i-au stimulat pe cărturarii din generaţiile următoare să realizeze traduceri mai apropiate de limba vorbită a poporului. în chiliile mănăstirii Sfîntul Sava. primele traduceri de cărţi religioase în limba română n-au reuşit să introducă limba poporului în biserică. mai ales. în biserică şi în literatura scrisă. Vasile Lupu întemeează colegiul Trei Ierarhi. În Ţara Românească. au determinat înlocuirea treptată a slavonei cu româna în administraţia de stat. exprimase. prin imperfecţiunile lor. maghiară) a pus în faţa traducătorilor numeroase probleme ale limbii literare. greaca sau slavona. se reînfiinţează tipografia în Ţara Românească. vin în ţările româneşti. oficial. Cu toate că. precum şi texte juridice. necesitatea introducerii limbii române în biserică.Influenţa grecească e puternică în secolul al XVII-lea şi ajunge la apogeu în cursul secolului următor. Chiar dacă. cît şi în legătură cu primele manifestări ale conştiinţei unităţii poporului român. precum şi alţi factori. În această epocă. În general. ia fiinţă. Pravilele lui Vasile Lupu şi Matei Basarab. încă în secolul al XVI-lea. încep să se manifeste preocupările teoretice ale cărturarilor români pentru unele probleme ale limbii române. În Moldova. În 1641. Cotnari şi Galaţi. Un fapt important în dezvoltarea culturii din secolul al XVII-lea este întemeierea în ţările româneşti a unor tipografii. diaconul Coresi. viaţa culturală din ţările româneşti se înviorează. Cantemir. ca Sevastos Kymenytes. limbile de predare erau latina. În 1635. în prefaţa la Întrebare creştinească (1559). călugării iezuiţi înfiinţează primele şcoli cu limba de predare latină la Iaşi. Teodor din Trapezunt ş. limba română se introduce în biserica ortodoxă în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea. Un mare centru de răspîndire a culturii greceşti şi latine este şcoala patriarhiei din Constantinopol. Împuţinarea traducătorilor de limbă slavonă. care a intrat în legătură cu Matei Basarab şi cu Vasile Lupu. procesul nu poate fi considerat ca încheiat decît la începutul secolului al XIX-lea. greacă şi română. din iniţiativa lui Şerban Cantacuzino. Traducerea cărţilor liturgice în limba română (din slavonă. vestiţi profesori. N. unde îşi fac studiile. pe lîngă călugării greci. Milescu şi D. În această epocă. În această epocă se dezvoltă şi învăţămîntul. Alături de textele religioase. ca de exemplu: problema regionalismelor. printre alţii. Primele teoretizări s-au dezvoltat în strînsă legătură cu procesul introducerii limbii române în biserică şi cu interesul cronicarilor pentru demonstrarea originii romane a poporului român şi a originii latine a limbii noastre. Alexandria). Apar cărţi în slavonă. Academia domnească.a. greacă. Astfel. Lucrul acesta a fost posibil datorită sprijinului acordat de mitropolitul Kievului.

cîţi se află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal. cum s-au pomenit mai sus. adesea. După.Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeţe (Iaşi. părinte. pe care ei le-au rezolvat. formulare care va fi reluată de mitropolitul Dosoftei în prefaţa Liturghiei traduse din greacă şi tipărite la Iaşi în 1679. să scot lumii la vedere felul neamului. mulier. datorită contactului cu popoarele învecinate. au pătruns cuvinte din alte limbi („aşijderea şi limba noastră din multe limbi iaste adunată şi ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur”). Gr. încă în prefaţa către citito. iar Pravila lui Vasile Lupu . cronicarul moldovean are un capitol Pentru limba noastră moldovenească. iar capitolul Pentru Ţara Ungurească de Jos şi Ardealul de Sus zice: „românii. El afirmă apoi descendenţa romană a poporului român („de la Rîm ne tragem”) şi face chiar unele apropieri etimologice între cuvinte româneşti şi latine („de la rîmleni. de la un loc sînt cu moldovenii şi toţi de la Rîm se trag”. În Predoslovia descălecării a Ţării Moldovei. în care urma să arate că în româneşte „pînă astăzi sînt cuvintele unele latineşti. femina.. vorbind despre munteni şi moldoveni. Cea de-a doua bază importantă pe care se întemeiază acum unele consideraţii cu privire la limba română literară o constituie problemele originii poporului român şi a limbii române şi problema unităţii poporului român. că de-am socoti pre amăruntu. În altă parte a lucrării. ei zic panis. Grigore Ureche.Ureche afirmă că „s-au tras de la un izvor”. Pornind de la preocupări de felul acesta. şi la Maramureş. Sînt semnificative.r unitatea şi originea comună a poporului român: „Biruit-au gîndul să mă apuc de această trudă. că toţi un neam şi odată descălecaţi sînt”. Originea comună şi unitatea poporului român sînt afirmate mai categoric şi în alte capitole ale cronicii. găină. al nostru. a rămas uluit de asemănarea dintre limba latină şi cea română. a normelor etc. aşa cum sînt ele dezbătute mai ales de cronicari. autorul trimite la „capul [=capitolul] de [=despre] graiul acestor ţări”. ce la zicem latini: pîine. 1646). fămeia. 152 . În Letopiseţul Ţării Moldovei. ei zic caro. 1643). Cazania mitropolitului Varlaam poartă titlul Carte românească de învăţătură (Iaşi. în acest sens. ei zic gallina. toate cuvintele leam înţelege”). din ce izvor şi seminţe sînt lăcuitorii Ţării noastre Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti. Varlaam se adresează în cartea sa către „toată seminţia românească”. în care constată că în română. Miron Costin în De neamul moldovenilor – prima scriere românească consacrată exclusiv problemei originii românilor – subliniază. iar altele italieneşti”. carne. pater. cu o intuiţie surprinzătoare. care îşi făcuse studiile la un colegiu umanist din Polonia. noster şi altile multe din limba latinească. muiarea. Conştiinţa unităţii poporului român este vie la aproape toţi cărturarii epocii vechi. chiar titlurile unor cărţi. unii cărturari au consideratcă este util să-şi exprime în scris părerile şi să le popularizeze.a neologismelor.

Miron Costin dă o listă de 87 de etimoane. fără a reuşi însă să dea exemple adecvate (se amintesc. numai cuvîntul stejar este de origine geto-dacică. moldovenii şi ceştia de ţara aceasta. prin „amestecătura” populaţiei romanice cu populaţiile vecine. între elementele autohtone. operă în care istoricul de rară erudiţie urmărea trecutul întregului popor român. După cum se ştie însă. păstrată într-un manuscris descoperit şi publicat de Ion Bogdan în Cronice inedite atingătoare de istoria românilor. pădure. După ce arată că „întreaga temelie a vorbirii şi pînă astăzi se ţine pe limba latină”. pe cînd pădure e de origine latină (< paludem). Bucureşti. originea romană a poporului român. ci toate. încă între dînşii mult să osăbesc…”. heleşteu). Asupra caracterului latin al limbii române insistă Miron Costin şi într-o altă scriere a sa: Istoria în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească. ceea ce a contribuit la „amestecarea” cu alte limbi. adunate şi publicate cu traduceri şi adnotaţiuni. nici feliurile limbilor în mii de ani tot acelea neschimbate şi nemutate pot sta. Cantemir consacră un capitol limbii române vorbite în Moldova (Despre limba moldovenilor). După ce discută părerile referitoare la originea limbii române şi menţionează unele împrumuturi din limbile popoarelor învecinate. De asemenea. întîlnim şi unele aproximaţii etimologice greşite (postulo – poftesc. stolnicul Constantin Cantacuzino exprimă ideea unităţii românilor din diferite provincii („rumînii den Ardeal. Că nimic supt soare iaste stătătoriu. D. originea romanică a poporului român („toţi aceştia dintr-o fîntînă au izvorît şi cură”). precar – priesc). între care. Deosebirile de grai dintre diversele grupuri de români se explică. Chestiunea latinităţii limbii este însă dezbătură mai pe larg într-o altă lucrare a lui Miron Costin. despre limbă ca fenomen social în continuă schimbare: „…nici un rod osăbit de oameni în veci poate rămînea în lume. 1895. această operă a rămas neterminată. 153 . occido – ucid. după Constantin Cantacuzino. Ideea originii comune şi a unităţii poporului român apare în mod explicit şi în Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor al lui Dimitrie Cantemir. de rînd cu hîrdău. în centrul atenţiei scriitorului a fost. autorul se opreşte asupra elementelor autohtone. În lucrarea cu caracter monografic Descriptio Moldaviae. cuvinte ca: stejar. cu ajutorul elementelor de limbă. În Istoria Ţării Rumîneşti întru care să cuprinde numele ei cel dintîi şi cine au fost lăcuitorii ei atunci. tot o limbă fiind. transmitto – trimit. cronicarul neapucînd să scrie capitolul în care intenţiona să argumenteze.cum se ştie. iar heleşteu e de origine maghiară. scribo – scriu). pe lîngă multe derivaţii juste (oculus – ochiul. în curgere şi în mutări sînt zidite”. tot un neam. dudău. hadarag etc. în aceeaşi cronică. Demnă de relevat este şi ideea cronicarului muntean despre caracterul dinamic al faptelor linguale. redactată În limba polonă: Chronika ziem moldawskich z muntanskich [=Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei]. şi problema originii comune a unităţii de neam şi de limbă a poporului român. cîte sînt.

nghie etc. Descendenţa romană a poporului român este menţionată şi de alţi cărturari români din epoca veche (Chesarie. Primul cărturar român care acordă o atenţie specială problemelor limbii literare este Simion Ştefan. domnitorul moldovean avea vie conştiinţa deosebirilor dialectale dintre graiul moldovenesc şi cel muntenesc. în prezenţa continuă a curţii domnului. m iniţial în ng. cu z polonez sau j francez. fenomen pe care-l considera specific vorbirii femeilor moldovence („şi femeile moldovence au o pronunţare deosebită de a bărbaţilor. tipărit la Rîmnic în 1779). le omit”). se referă la vocabular (îmbogăţirea cu neologisme.acuma. D. mai culţi”. Dumnedzeu (> deus). Acestea sînt coordonatele principale pe care se dezvoltă concepţia unor cărturari ai epocii vechi cu privire la problemele limbii literare. acmu (< nunc). pe care toate. Au chiar un număr de cuvinte necunoscute moldovenilor. căci schimbă silabele bi şi vi în ghi. fecior de babă (< filii vetulae)”). atinge şi problema marilor centre culturale în evoluţia limbii comune în general şi a limbii literare în special. Ţara Românească şi Moldova. ca giur. episcopul Rîmnicului. muntenii . la diferenţa dintre limba vorbită şi cea scrisă. de unii greu de pronunţat. în măsura în care au fost exprimate. De asemenea. în 1648. precum şi de deosebirile regionale existente („Rumînii nu grăiescu în toate ţările într-un chip”). fiindcă.Sînt interesante părerile sale în legătură cu palatalizarea labialelor. Ideile lor. pi în chi: pizmă „invidia” – chizmă. cînd scriu. tipărit la Bălgrad (Alba-Iulia). la fonetică şi morfologie (opoziţii dialectale). împrejurul Iaşilor. şi de aceea chiar astfel de oameni se zic. tratarea regionalismelor. Dacă vreun bărbat s-a deprins odată cu acea pronunţare. („Locuitorii din Muntenia şi Transilvania au aceeaşi limbă ca şi moldovenii. greu de tot se poate dezbăra de ea şi. de obicei. în prefaţa Mineului de ianuarie. În vederea realizării acestei sarcini. Cantemir. de obicei în rîs. piatră (< petra) – chiatră. ca mie (< mihi) . ca bine (< bene) – ghine.). muntenii – Dumnezeu. el preconizează drept criteriu de selecţionare a materialului lexical valoarea circulatorie a cuvintelor 154 . la rolul culturii în dezvoltarea limbii literare. munteanul zice jur. ca şoarecele. la necesitatea unificării limbii literare. totuşi pronunţarea lor este mai aspră. muntenii – ahăla. alegerea cuvintelor. În acelaşi capitol. se trădează totdeauna cu gura lui că a stat prea mult la sînul maică-sa. accesibilitatea vocabularului etc. vie (< vinea) – ghie. Simion Ştefan exprimă în mod categoric necesitatea creării unei limbi literare unice. vorbind de graiurile subdialectului moldovenesc. În Predoslovia cătră cetitori a Noului testament. Simion Ştefan ia în discuţie cîteva dintre chestiunile fundamentale ale exprimării literare. fără să adîncească însă aspectele acestui proces complex: „Limba cea mai curată este în mijlocul Moldovei. Conştient de unitatea românilor din Transilvania. locuitorii acelui ţinut ajung. acela (< hic).

Problema este rezolvată pe calea introducerii cuvîntului nou. pentru că alte limbi încă le-au lăsat aşea”). şi de veşminte. văzînd că alte limbi încă le ţin aşea. constată şi el „strîmtarea limbii româneşti”. în 1698. precum aceia. traducătorii nu o dată îşi exprimă părerile despre posibilităţile expresive ale limbii române în comparaţie cu cele ale altor limbi. care unele nici la lexicoane nu să află. că vedem că unele cuvinte unii le-au izvodit într-un chip. pentru multe alte pricini ce m-au impus. mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti arată. 1688). nu-i de vina noastră. adică nu are echivalente pentru absolut toţi termenii originalului („Iară Liturghia toată a o prepune pre limba noastră şi a o muta nice am vrut. În legătură cu opera destul de anevoioasă de traducere a cărţilor religioase în limba română. că banii aceia sînt buni în toate ţările. de s-au mestecat cuvintele cu alte limbi. să izvodim aşea cum să înţeleagă toţ(i). nume de oameni şi de leamne. mai ales. aşa şi ai noştri le-au lăsat precum să citesc la cea elinească”). În efectuarea traducerii sale. cumu-i synagoga şi poblican. Semnalînd insuficienţa lexicului românesc în comparaţie cu acela al limbii greceşti („că sînt cuvinte elineşti şi vorbe dupre locuri. contribuind însă efectiv. den cît am putut. altele. alături de alţii. Merită să fie reţinută mărturisirea lui Simion Ştefan în ceea ce priveşte strădania depusă în vederea elaborării unui text care să fie accesibil unei mase cît mai largi de cititori („Noi derept aceea ne-am silit. şi alte multe carele nu să ştiu rumâneaşte ce sînt. care a colaborat la definitivarea traducerii Bibliei (Bucureşti. 155 . ce pînă astăzi n-au ţinut”). Astfel. alţii – într-alt chip. de nu grăiescu toţ(i) într-un chip”). O atitudine asemănătoare în anumite privinţe cu ce exprimată de Simion Ştefan manifestă Radu Greceanu şi atunci cînd traduce Mineele tipărite de episcopul Mitrofan la Buzău. aşea şi cuvintele. acelea sînt bune carele le înţeleg toţi”). o am făcut şi pentru lipsa dascălilor – cum am zis – ce nu sînt întru ticălos norodul nostru şi pentru neobiciaiul besericii noastre. la îmbogăţirea ei cu neologisme. şi pietri scumpe.(„cuvintele trebuie să fie ca banii. de să şi află şi să înţeleg. şi gangrena. Simion Ştefan s-a lovit de lipsa în limba română a termenilor necesari redării anumitor noţiuni. a împrumutării lui odată cu noţiunea corespunzătoare din limba din care s-a efectuat traducerea („De aceasta încă vom să ştiţi. noi încă le-am lăsat greceaşte. Cărturarul Radu Greceanu. săvăi că şi pentru scurta limba noastră ce iaste. Iară noi le-am lăsat cum au fost în izvodul grecescu. că nu a îndrăznit să transpună toată slujba liturghiei în limba română şi pentru motivul că limba noastră este „scurtă”. în prefaţa Liturghiei traduse din greacă şi tipărită la Bucureşti în 1680. din greacă („Şi măcară că la unele cuvinte să fie fost cu nevoie tălmăcitorilor latinilor şi slovenilor. carele nu să ştiu rumâneaşte ce sînt. iară să [=dacă] nu vor înţeleage toţ(i). ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumînii printr-alte ţări. drept mărturisesc. nice am cutezat.

Ioan Zoba îşi dă seama că în vorbirea românilor din diverse regiuni există unele nepotriviri. cum există în epoca modernă. hasna – folosul. mai accesibilă şi mai nuanţată. cărturarii români din epoca veche aveau totuşi o noţiune mai mult sau mai puţin vagă referitoare la aspectul cel mai îngrijit al limbii comune a poporului. caracteristica principală a procesului de evoluţie a limbii române literare este tendinţa de impunere treptată a unei norme supradialectale. În epoca veche. a nemeri. este cea mai aleasă. de a folosi un vocabular „actual”. Totuşi. în stilurile limbii. pe care le-a folosit. deci îmbogăţit şi înnoit sau de a pune în circulaţie cuvinte noi. spre deosebire de cărturarii amintiţi mai sus. neşte. Cu toate că au lipsit factorii diriguitori şi coordonatori ai acestui proces. dat fiind că aceşti termeni apar în graiul din regiunea respectivă („le-am lăsat aşa după obiciaul cum grăiesc pre aciaste locuri”). atît în plan vertical. conservarea lui e în: den. pe care astăzi îl numim limbă literară. forma scrisă a acestei limbi. e vădită preocuparea cărturarilor epocii de a se exprima într-o limbă din ce în ce mai îngrijită. fără a fi folosit un termen propriu pentru a denumi limba literară şi fără a fi consacrat lucrări speciale dezbaterii problemelor limbii literare. de a renunţa la particularităţile dialectale. cît şi pe plan geografic. adică în toate provinciile locuite de români. alduiala – binecuvîntarea şi altele”.iară pentru îngustarea limbii româneşti. cum „iaste: în alean – împotrivă. Să vedem care este structura limbii literare a epocii vechi. el îi avertizează pe cititori că vor întîlni în textul traducerii o serie de termeni regionali. Preocupările referitoare la anumite aspecte ale limbii literare apar la noi în activitatea de traducere a cărţilor religioase şi în strînsă legătură cu deşteptarea interesului pentru originea limbii şi a poporului român şi cu formarea conştiinţei unităţii de limbă şi de neam a poporului român. nu pot veni la tălmăcit”). Cît priveşte aspectul fonetic al acesteia. aşa cum apare ea în cărţi. a rădica. tipărit la SasSebeş. Radu Greceanu arată că s-a străduit să dea o traducere cît mai pe înţelesul cititorilor („Iară eu am iscodit şi în tot chipul m-am nevoit a nu lăsa nici un cuvînt ca să nu dea întru înţelegerea limbii noastre cei rumâneşti”). a răsipi. După cum am văzut. Aceste preocupări constituie nişte dovezi incontestabile că atenţia multor cărturari s-a îndreptat tocmai spre cultivarea aspectului celui mai îngrijit al limbii comune. în 1683. vom observa că se menţin cu valoare de normă următoarele particularităţi: păstrarea vocalei ă: a lăcui. Pentru marea majoritate. 156 . Diferită de poziţia avansată adoptată de Simion Ştefan şi Radu Greceanu apare atitudinea exprimată de popa Ioan Zoba din Vinţ în Cuvîntul cătră cetitori al Sicriului de aur.

Structura morfologică păstrează şi în această perioadă numeroase forme vechi şi populare. dreptate. băte. în poziţie finală: abie. în cuvintele care astăzi se ortografiază cu u: împle. a umfla. dar numai atunci cînd în silaba palatalizarea labiodentalei f în stadiul h: hire. diftongul ea devine a după ş. rotacismul. Pe lîngă aceste. a nimeri. Se constată o tendinţă de individualizare a principalelor variante de tip nordic. a umfla. apar şi inovaţii. î>u sub influenţa lui m: a umbla. să răpadă. o dată cu deplasarea activităţii tipografice din Oltenia spre centrul Munteniei. întîrziet. vorovăscu. în cronicele muntene. La sfîrşitul secolului al XVII-lea. joc). îmflă. tinăr etc. apa şi forme noi. Se menţin ca norme fundamentale z şi j în elementele latine (zic. e>i în citi. dintre. spăriet. bănăţeană. careli. - Pierzîndu-şi cea mai caracteristică trăsătură fonetică. grăieşte. următoare nu se află un sunet palatal sau muiat: bat (beat). cîine. din. ride. priiaten. j. Alături de fonetismele arhaice. mai ales. piste: e şi ea sînt înlocuiţi cu ă. sint. înnoieşte. în varianta literară munteană îşi fac loc cîteva inovaţii determinate de contactul limbii scrise cu graiurile din această zonă. tăiet. ia > ie: boier. îmblă. a umplea. Cele mai importante trăsături ale acestora sînt: diftongul ea > e: avea. să margă. hiare. grijaşte. nu numai la scris. diftongul îi în mîine.este frecventă. respectiv. se menţine şi î. a risipi. singe. trecerea lui î la i în cuvinte ca: atita. se păstrează vocalele anterioare după labiale (iubesc). prieten. Toate variantele literare nordice (moldoveană. a după labiale. . varianta literară din Transilvania de nord se apropie de cea moldovenească şi de cea transilvăneană de sud-vest. purtătoriu). . pîine. grăiaşte. transilvăneană) păstrează africatele dz şi gi în cuvintele moştenite din latină (dzi. Printre acestea menţionăm: ă>i prin asimilare în a ridica.trecerea lui î la u în a umbla. r (şarpe. închiderea lui e neaccentuat: aproapi. uraşte). preluate mai tîrziu de limba literară modernă.. cu toate acestea. mai ales. majoritatea de provenienţă 157 . a umple. nişte. să vinim. comune tuturor variantelor literare. apare r muiat în sufixele –ar şi -tor (morariu. mai ales.- grafiile cu ia netrecut la ie continuă să fie majoritare: iaste. Aceste inovaţii sînt: . Structura fonetică a variantei literare muntene suferă puţine schimbări faţă de epoca anterioară. gioc). ceea ce confirmă presupunerea că forma grafică 0 avea suport şi la rostire.sincoparea lui i în drept. ia > ie.

ei) au fost.condiţionalul perfect construit cu auxiliarul a vrea: n-ar vre scăpa şi formele de perfect simplu arhaic dziş. Diverse tipuri de propoziţii sînt introduse prin conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale specifice limbii vechi. acordul gramatical după înţeles (căci neamul turcilor sînt mai întălepţ). cu excepţia variantei bănăţene. III sg. vocativul masculin în e. Bunăoară. . pronumele relativ care este articulat: carea. din pîntecele de la maică-sa. a suferit modificări fundamentale. Brîncoveanului. . . şi plural (el. - verbelor: (eu) auz. encliza particulei şi la pronumele relative: cineşi. Complementul direct nu este reluat de pronume atone (pre dînsul (îl) împodobeşte). genitiv-dativul în iei (nopţiei) apare mai rar. precum şi dativul cu la: au dzis la şoltuzul. cum că introduce completiva directă (măcar că ştim cum că adormirea iaste moarte trecătoare).mai mult ca perfectul perifrastic (au fost grăit) şi de viitor format din prezentul indicativ al verbului a avea + infinitivul verbului de conjugat (n-are a se duce). Structura sintactică a textelor acestei perioade. . spuş sînt însă mai rare decît în perioada arhaică. va să-l spînzure. la cele nehotărîte: cevaşi. spui. dintre care unele s-au impus mai tîrziu ca norme unice ale exprimării culte româneşti. careşi. la. moştenit din latină: oame.. nici pot face). talpe. în toate celelalte se generalizează formele iotacizate ale carevaşi şi la cele demonstrative: acestaşi. izbînde. carele. de. pămînte. atunce a spus a tot norodul. greşeala Radului –vodă. folosirea unei singure negaţii în loc de două (nici ştiu. văz. întrebuinţarea auxiliarului au la perfectul compus la pers. carii.dialectală.formele pre şi supt au încă o largă circulaţie. sai etc. acordul în caz al substantivelor în genitiv şi dativ cu atributele şi apoziţiile (starea cetăţii Cameniţii). deşi mai păstrează unele trăsături arhaice de tipul dativului adnominal (era nepot lui Traian). în schimb. cheltuiele. Textele epocii mai păstrează unele particularităţi arhaice de tipul dislocărilor sintactice dezordonate (şi ne de greşeale curăţeşte). sînt mai frecvente formele de genitiv analitic construite cu prepoziţiile a.sînt răspîndite şi formele de viitor construite cu va + conjunctivul prezent: va să vie. feciorul Mihnii -vodă. circumstanţiala cauzală se introduce prin pentru 158 . cumulul de conjuncţii (şi încă căci că şi de multe ori voievozii). de la: în mijloc de besearecă. poci. numele proprii apar articulate: Radul vodă Negru. iar unele prepoziţii sînt întrebuinţate cu valori diferite de cele pe care le au în limba română contemporană. Dintre fenomenele morfologice care au încă o frecvenţă în textele din toate provinciile româneşti se numără: pluralul în e la unele substantive feminine şi neutre: amăgele.

III-a sg. În timp ce cronicarii savanţi (M. morfem al superlativului absolut. C. cu o structură complexă.Ureche). În acelaşi sens. numai ce au vădzut că-i arde şi casa-ş” (Gr. şi au iscălit toţi. În scrierile cronicarilor mai puţin erudiţi. adesea incompatibilă cu ordinea cuvintelor în româna populară. complementul direct exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui personal de pers. În structura sintactică a textelor laice. legate între ele mai ales. apare şi înaintea predicatului: „Şi o au trimis la împărăţie de o au vădzut” (Gr. Cantemir şi atestă influenţa literaturii bizantine. sintaxa lor dobîndind astfel un caracter elaborat. şi verbele auxiliare din componenţa unor moduri şi timpuri compuse : „…ce foarte un lucru puţin…". o metamorfoză remarcabilă. şi împăratul" (Gr. traducătorii cărţilor bisericeşti au putut evita. a sintaxei lui D. alcătuite din propoziţii principale. şi i-au făcut toţi scrisori la mînă. Cantemir) s-au străduit să dea sintaxei româneşti o înfăţişare particulară. ce se caracterizează printr-un stil retoric bombastic. întîlnim aproape toate elementele proprii sintaxei populare. Frazele ample. Ureche). distingem două maniere diferite de exprimare. livresc. Urmînd modelul vorbirii populare. Cu toate acestea. structura sintactică a limbii celorlalţi cărturari români. întrerupte adesea de maxime şi sentinţe livreşti ori de proverbe şi zicători. trebuie remarcată şi topica unor părţi de propoziţie care în construcţiile sintactice actuale ocupă alt loc. în primul rînd. sau pentru căci n-au avut putere să facă aceia ce pohtea). iar: "a doua dzi s-au tocmit şi boierii cu Dumitraşco-vodă şi mitropolitul. O situaţie similară întîlnim şi în topica unor instrumente gramaticale cum sînt: adverbul foarte. în bună măsură. dar mai ales. nu mai puţin erudiţi. cu sintaxa vorbirii populare. prin Antim Ivireanul şi episcopul de la Rîmnic Chesarie. construcţiile sintactice greoaie şi neconforme cu structura limbii române. pe care le întîlneam atît de frecvent în limba cărţilor traduse din secolul al XVI-lea. 159 . Tot o particularitate a exprimării populare este şi reluarea printr-o formă conjunctă a pronumelui personal: „Şi după ce l-au slobozitu-l turcii să margă la casa-ş şi apropiindu-se de casa-ş. sintaxa cărţilor bisericeşti cunoaşte prin pana lui Varlaam şi Dosoftei. "lăsa-o-a oastea turcească la Hotin”. constituie o trăsătură specifică. se identifică. Ei preferă frazele scurte. Costin. cu ajutorul conjuncţiilor coordonatoare şi. în bună măsură. ce (ci). iar circumstanţialele finale au ca element introductiv conjuncţia de (ascultaţi de vedeţi ce zice fericitul Pavel). Cantacuzino. Ureche). înzorzonat. Principala trăsătură a sintaxei cronicarilor savanţi este preferinţa pentru o topică aparte.căci (dară păcatul încă nu l-au isprăvit cu lucrul. D. De pildă. prin perioade lungi şi întortocheate.

Cantemir s-a distins ca cel mai autorizat reformator al lexicului românesc literar. Se menţin încă numeroase elemente lexicale vechi. Pentru atingerea acestui scop. menţinute pînă azi în terminologia religioasă a românilor. Pe lîngă termenii populari. aceasta fiind soluţia cea mai potrivită. precum şi altele. Cu toate că în lexicul variantelor literare româneşti 160 . Scriitorii savanţi. Textele laice au un vocabular incomparabil mai bogat şi mai variat decît cele bisericeşti. Vocabularul cărţilor religioase din această perioadă este mai bogat şi mai variat decît cel pe care l-am întîlnit în scrierile similare din secolul al XVI-lea. latineşti şi turceşti. adoptîndu-se. În cărţile bisericeşti. a blagoslovi. neştine „cineva”. dar şi în progresul general al limbii române literare. neomogen din punct de vedere social şi cultural. voie vegheată „protecţie”. blagocin etc. Sînt abandonate acum majoritatea slavonismelor puse în circulaţie în textele româneşti din secolul al XVI-lea. În textele bisericeşti mai întîlnim o serie de calcuri sau construcţii calchiate după alte limbi. vocabularul scrierilor bisericeşti cuprinde şi unele arhaisme ori împrumuturi mai vechi din slavonă. n-au şovăit se creeze cuvinte noi. un caracter compozit. Elementele lexicale împrumutate din latină şi greacă privesc mai ales viaţa spirituală. lucoare „lumină”. în schimb. a da mulţemită „a mulţumi”. Explicaţia trebuie căutată în cultura traducătorilor (ne referim la Varlaam. Ceilalţi cărturari. de asemenea. Dintre aceste elemente amintim cîţiva termeni împrumutaţi din slavonă pe cale livrească: blagoveştenie. pe care româna modernă nu le-a preluat. precum şi unele locuţiuni specifice vechii române de tipul peste fire „extraordinar”. Dar. un mare număr de neologisme greceşti. Necesitatea de a spori cît mai grabnic posibilităţile de exprimare îi determină pe marii cărturari – aproape fără excepţie poligloţi – să caute cu asiduitate în vorbirea populară şi în limbile pe care le cunoşteau termenii de care aveau nevoie. se recurge la mijloace de exprimare proprii vorbirii populare. fără să ignoreze împrumuturile externe. ci şi la calcuri. chiar „clar”. a custa „a trăi”. au pus în circulaţie un număr mare de neologisme şi calcuri. cum sînt: a cerşi „a cere”. punînd la contribuţie şi mijloacele interne de îmbogăţire a vocabularului. Tot în această perioadă consemnăm strădania cărturarilor noştri de a crea o terminologie ştiinţifică românească. s-au mărginit la moştenirea pe care le-o puneau la îndemînă graiurile populare din provinciile în care trăiau. Ivireanul. pe care s-au străduit să le adapteze la structura fonetică şi morfologică a limbii române. Ştefan). între care D. A. Cu toate acestea. lexicul a suferit cele mai importante inovaţii în acest răstimp. S. de vreme ce cărţile religioase erau destinate unui public foarte larg. adesea. ei au apelat nu numai la împrumuturi lexicale din alte limbi.Ca şi celelalte compartimente ale limbii. pe cînd cele turceşti se referă la viaţa materială. formate pe terenul limbii române sau împrumutate din alte limbi. la cuvinte compuse şi chiar la termeni regionali. puitoriu de lege „legiuitor” etc. a prepune „a bănui” – toate moştenite din latină. Dosoftei. la derivare cu sufixe şi prefixe. lexicul literar din această epocă prezintă.

lucrări de fizică. curechi . liliac. gramatică. interjecţii: aman!. au pătruns în limba română şi numeroase neologisme de origine latină şi romanică. adverbe: abitir. a sudui. harbuz. româna literară trebuia să devină un mijloc de exprimare modern. ghiveci. D. doldora. era normal ca şi vocabularul limbii literare din ţările române să se îmbogăţească. magazie. haz etc. ci şi un fond lexical bogat. Cantacuzino. marafet. pită ş. întrucît au pătruns şi în graiurile populare. absolut necesară într-un moment cînd începuseră a se scrie şi a se traduce. Înlocuind slavona în funcţiile ei de limbă a culturii. prin strădania unor învăţaţi (C. dovleac. filozofie. matematică. hatîr. În primul rînd. floră: arpagic. Se impunea crearea unei terminologii ştiinţifice româneşti. Într-o vreme cînd asupra vieţii noastre social-politice şi culturale se exercita o puternică influenţă orientală. raft. tejghea. dulgher. cîntar. geam. a şugui. ciulama. agronomie etc. teanc. fapt care s-a reflectat şi în lexicul limbii literare din această perioadă. în majoritate. pătlăgea. glod. ţinterim. cazma. muşteriu. în limba noastră. hal. în moda şi obiceiurile de la curte. termeni abstracţi: belea. ceardac. Printre ele menţionăm: arină . în primul rînd. care să poată asigura exprimarea corectă a celor mai însemnate idei. moft. Desigur.pătrund acum numeroase elemente regionale. cu neologisme de origine greacă şi turcă. cafea. balama. Paralel însă. halal! locuinţă: acaret. capabil să pună la îndemîna vorbitorilor nu numai o structură fonetică şi gramaticală unitară. harbuz.a. buluc. compunere. bre!. Împrumuturile turceşti privesc aproape exclusiv viaţa materială şi cea socială. sarma. logică. meserii: boiangiu. halva. realizarea acestui deziderat impunea înfrîngerea unor dificultăţi deosebite. cît şi prim mijloace externe (împrumuturi din alte limbi). considerate la începutul secolului al XVIII-lea ca arhaice şi nepotrivite pentru textele cu caracter laic. şerbet. La rîndul lor. iaurt. schimbarea clasei morfologice). s-au păstrat pînă astăzi. Cuvintele turceşti care. precum şi în viaţa social-politică şi culturală. sentimente şi noţiuni. era firesc să se încerce îmbogăţirea vocabularului românesc atît prin mijloace interne (derivare. pîntece. chef. alimentaţie: baclava. cearşaf. În aceste condiţii. trebuia acoperit golul ce se crease prin abandonarea slavonismelor lexicale. Cantemir). puţine dintre acestea au o circulaţie limitată. comerţ: chilipir. pingea etc. cazan. pilaf. medicină. ciobotă. domniile fanariote au determinat unele modificări în structura administrativă a ţărilor române. 161 . omăt. se referă la: tava etc. duşumea. taman etc. bostan.

duelgiu. crailîc. dandana (< tc. tragodie „tragedie”. Turcismele au fost acceptate numai de munteni şi moldoveni. Odată cu neologismele turceşti. tertip „plan”) – rom. „belea. adoptaţi în Principate. Din turca osmanlîie românii au împrumutat numai substantive. cînd a atins apogeul. grecismele se referă la termenii din sfera spirituală. pentru că. vivliotecă „bibliotecă”. haraba (Moldova) – chervan (Muntenia). termenilor de origine turcă. arendă”. dar nici ei n-au avut o atitudine identică faţă de ele.În epoca fanariotă. dulap / almar.. dintre care multe au fost abandonate în secolul următor: ştiinţe şi învăţămînt: agramat „ignorant”. carvasara „birou vamal”. au fost adoptate sinonime turceşti diferite: bostan (Moldova) – dovleac (Muntenia). le corespund elemente lexicale maghiare sau germane: catifea / barşon. pomanagiu etc. În această perioadă. truc”. „bătrîn ramolit”. de obicei. „şiretlic. 162 . mai ales. escroc”. pentru a completa golurile din vocabularul românesc. care n-au pătruns în vorbirea populară şi au fost abandonaţi încă la începutul secolului al XIX-lea. întîmplare neplăcută”. beşli-aga „căpitan de beşlii”) – rom. limba română a împrumutat din turcă numeroşi termeni oficiali. savanlîc. în cele două provincii. au pătruns în limba română şi cîteva sufixe. tantana „alai militar”) – rom. pehlivan „acrobat”) – rom. căpătînd în limba literară actuală înţelesuri noi. În varianta literară din Transilvania. care s-au încadrat în sistemul derivativ românesc. pehlivan (< tc. care nu poate fi adaptată sistemului verbal românesc. savanţi sau istorici. cel puţin. Iată o serie a cuvintelor greceşti. uneori. în secolul al XVIII-lea. în timpul domniei grecilor fanarioţi. scandalagiu. ironice sau depreciative: beşleagă (< tc. cearşaf / lepedeu. cu ajutorul sufixului -giu (-ciu) s-au creat substantivele: barcagiu. După cum am mai menţionat. Astfel. Influenţa turcească asupra limbii române a fost limitată în timp şi spaţiu şi a atins numai anumite sfere ale vocabularului. vivlion „carte”. adverbe şi interjecţii. Nici un verb de origine turcă n-a pătruns în limba română. Printre aceştia se numără: agă „căpetenie militară”. „şarlatan. adjective. elciu „ambasador creştin pe lîngă Poartă” etc. musicos „muzician”. a spudaxi „a-si face studiile”. tutun / duhan. tertip (< tc. Alţi termeni de origine turcă şi-au schimbat valoarea semantică. artă: melos „cîntec”. mulţi dintre învăţaţii munteni şi moldoveni s-au folosit de greacă pentru a-şi redacta lucrările sau. barmengiu. deoarece verbele turceşti au terminaţia -mak sau -mek. Influenţa neogreacă s-a exercitat. cu sufixul –lîc (-lîc) s-au format cîteva substantive cu sens ironic: avocatlîc. ciftiric „moşie. servind la crearea unor cuvinte noi de diferite origini..

eclipsă. să lărgească şi să modernizeze vocabularul limbii române literare. administraţie: anaforă „raport adresat Domnului”. Remarcabilă prin consecinţele ce le va avea şi asupra dezvoltării limbii literare este tendinţa de laicizare a întregii culturi româneşti scrise. asupra variantelor literare din Moldova şi Muntenia. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821) marchează trecerea spre epoca modernă a istoriei poporului român. zulie „gelozie”. găsim o serie de neologisme de tipul: activitas.- politică: aftocrat „autocrat”. pe baza căreia au încercat. scrie Ovid Densuşianu. p. milă. oraş”. epidemie. Bucureşti. eterie „revoluţie”. Densuşianu. cei mai de seamă reprezentanţi ai curentului novator ce caracterizează această epocă se numără toţi acei cărturari 1 Ov. a chivernisi „a guverna. totodată. 163 . Costache Conachi. cea latină. coronaţie. senat etc. Influenţa greacă s-a exercitat. pentru că în Transilvania învăţaţii români au apelat la o altă limbă de cultură. Între cei dintîi şi. Ceea ce dă caracter deosebit acestei epoci este faptul că toţi care au scris în acest timp au urmărit aceleaşi idei şi au dat un exemplu rar de solidaritate intelectuală”1. Literatura română modernă. iarăşi. au devenit izvorul cel mai însemnat de modernizare a lexicului românesc. cînd apare la Viena gramatica lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai Elementa lingue dacoromanae sive valachicae. Se înmulţesc şcolile cu predare în limba română. Problemele şi evoluţia limbi române în perioada anilor 1780 – 1840 Data care marchează punctul iniţial al perioadei moderne a limbi literare române este anul 1780. Iancu Văcărescu. ţaţă „mătuşă”. politie „stat. apar în ţările române semne ale modernizării vieţii social-politice şi economice. „O etapă de regenerare începe pentru întreaga noastră intelectualitate. avocat. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. în primul rînd franceza şi italiana. metafizică. Spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea. se traduc lucrări din cele mai diverse ramuri ale ştiinţei. Dinicu Golescu) începe a se închega o literatură cultă în limba naţională. armistiţie. se editează manuale. providenţia. familie: babac „tată”. monetă. Fireşte. milion. calendar. paradă. experienţia. precum şi în veacul următor. 1920. şi de multe ori au reuşit. un rol deosebit de important în această privinţă l-a avut Şcoala ardeleană şi curentul latinist de mai tîrziu.1. cînd învăţaţii transilvăneni vin să propage prin scrierile lor convingerile pe care se întemeiază renaşterea noastră de la începutul secolului trecut. a administra”. argument. iar prin cîţiva poeţi şi scriitori (Enăchiţă Văcărescu. O serie de elemente latine şi neoromanice au fost introduse şi de cărturarii epocii în discuţie. latina şi limbile romanice. În scrierile lor.

mai ales în epoca de formare a limbii culte. Ei şi-au dat seama de faptul că modernizarea limbii române literare nu se poate face în afara contactului cu limba latină şi cu limbile romanice „surori”. de a 1 Al. în acelaşi timp. Petru Maior şi Ion BudaiDeleanu. alfabetul chirilic. una dintre preocupările de căpetenie ale reprezentanţilor Şcolii ardelene a fost alcătuirea lucrărilor de acest fel. Alături de gramatici. Gheorghe Şincai. este o muncă complexă şi anevoioasă. cum ar fi: P. Rosetti. Alături de ilustrele nume ale corifeilor Şcolii Ardelene. Diaconovici-Loga. să favorizeze unificarea limbii literare din punct de vedere fonetic. Introducerea şi adaptarea neologismelor. trebuie să arătăm că aceşti pionieri ai culturii româneşti au avut în vedere şi aspectul estetic al limbii. Una dintre problemele fundamentale ale oricărei limbi literare este îmbogăţirea vocabularului cu termeni şi sensuri noi. C. se cuvine să amintim aici şi cîteva nume mai puţin cunoscute. consemnează multiplele sensuri pe care le pot avea termenii respectivi. ca Samuil Micu. Budai-Deleanu. Şcolii ardelene îi datorăm şi elaborarea celor dintîi dicţionare româneşti. Rosetti1. p. Ei au văzut în limbă nu numai un instrument de cultură în general. Ele pun la îndemîna tuturor un material lexical bogat. Pentru stabilirea acestor reguli. ci şi un mijloc al exprimării artistice. mai ales că în vremea ceea se foloseau de alfabetul latin majoritatea popoarelor europene.15. Dar unificarea limbii se realizează deplin abia atunci cînd vorbitorii respectă şi un anumit număr de reguli morfologice şi sintactice. reprezentanţii Şcolii Ardelene şi-au pus pentru prima dată în mod deliberat problema creării limbii literare. Teodorovici. chiar şi cele care nu vorbeau limbi neolatine. cum zicea Al. sinonimele acestora şi cuvintele mai puţin uzuale. Tempea. Începuturile unora dintre ei. un rol fundamental în procesul de formare şi de îmbogăţire a limbilor literare îl au dicţionarele. Aşadar. Este lesne de înţeles că nici o limbă literară nu se poate unifica din punct de vedere fonetic atîta vreme cît cei care o vorbesc şi o scriu nu sînt constrînşi să respecte norme ortografice şi ortoepice precise. I. mai întîi. Învăţaţii Şcolii ardelene au arătat şi aici drumul pe care trebuia să-l străbată limba română. în special ale lui I. menite să faciliteze introducerea alfabetului latin în scrisul românesc şi. Iorgovici. la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea. În sfîrşit. trebuiau elaborate principiile ortografice. Fiind posesori ai unor temeinice cunoştinţe filologice. V. 1956. XIII-XVI. Totodată. dau indicaţii cu privire la scrierea şi pronunţarea cuvintelor înregistrate.a. Pentru aceasta.români din Transilvania care. dar mai ales. trebuiau scrise gramatici. dar foarte importante pentru istoria culturii româneşti. „haină împrumutată şi rău adaptată limbii române”. 164 . Colosi. Limba română în sec. Or. Corneli s. s-au străduit să asigure emanciparea culturală şi socială a românilor transilvăneni. ei s-au străduit să creeze o terminologie adecvată cerinţelor momentului istoric respectiv. I. trebuia să se înlocuiască. R.

Un sistem ortografic cu litere latine bazat tot pe criteriul etimologic. fără numai ca prin normă.crea şi dezvolta limbajul nostru poetic marchează debuturile încununate de succes ale limbii poetice româneşti. Prima încercare de a pune în practică acest punct de vedere o găsim în Carte de rogaciuni pentru evlavia homului creştin. precum am şi făcut. autorul indică alfabetul utilizat (identic cu cel latin) şi dă unele explicaţii ortografice. Şincai. tipărită cu alfabet latin de Samuil Micu la Viena în 1779. În felul acesta. Ortografia propusă de S. ci să le aleg după cum pre unele locuri mai bine vorbesc româneşte decît pre altele. că Biblia de la Bucureşti (1688) a fost tipărită „cu foarte şi încurcată aşezare şi întocmire a graiului românesc şi mult osibit de vorba cea acum obicinuită şi mai ales. Aici filologul transilvănean dă cea dintîi definiţie a limbii literare. precum şi a altor oameni. nu la cea română. La sfîrşitul acestei cărţi. îl găsim în prima gramatică amintită mai sus: Elementa linguae daco-romanae sive valachicae. afirmînd că „…vorba sau limba muselor nu este altă fără limba întru care se învaţă ştiinţele. ei sperau să apropie aproape pînă la identificare limba română scrisă de cea latină. Micu şi Gh. Petru Maior distingea şi el varianta literară de cea populară a limbii. care nu se află în vorba de obşte”. reprezentanţii Şcolii ardelene şi-au propus să elaboreze un s i s t e m o r t o g r a f i c b a z a t p e p r i n c i p i u l et imo lo g ic. buni cunoscători ai istoriei limbii române. Astfel. prin care trebuie să se îndrepte toţi oamenii. Acţiunea conştientă întreprinsă de filologii Şcolii ardelene pentru unificarea şi prelucrarea limbii literare poate fi urmărită în cele mai multe dintre scrierile acestora. nu pentru altă ceva. numai cît este mai curată de toate smintelile ce se află în limba lămurită şi adusă la regulile gramaticeşti. în prefaţa Bibliei tipărite la Blaj în 1795.” Samuil Micu constată. dar mai pe larg explicat şi argumentat. Filologi autentici. Şincai în această gramatică era menită să asigure 165 . de graiul şi de stilul cel din cărţile bisericeşti”. Micu a sesizat evoluţia limbii române în secolul scurs de la tipărirea Bibliei de la Bucureşti şi tocmai de aceea îşi propune să dea o nouă tălmăcire textului sacru. Această limbă se află la toate neamurile politice [=civilizate] la care folosesc învăţăturile şi este în sine tot aceeaşi limbă a norodului de obşte. arată că unicul scop al acestei lucrări este perfecţionarea limbii materne: „M-am străduit cît am putut ca de la cuvintele şi vorbele cele tocmai româneşti nicicum să nu mă abat şi depărtez. în prefaţa primei gramatici româneşti tipărite. BudaiDeleanu în lucrarea sa Dascălul pentru temeiurile gramaticii româneşti. în care să fixeze noua fizionomie a limbii culte. Reiese de aici că S. să se îndrepte şi să sporească şi limba noastră. dar el se referea la limba latină. Gh. Cea mai preţioasă constatare teoretică privitoare la limba literară o face însă I. apoi şi înmulţită cu cuvinte obicinuite de învăţături.

în Transilvania. a gramaticii istorice româneşti. Şincai. cea amintită mai sus. Mai trebuie să menţionăm că. În plus. Astfel. ge şi utilizînd prima dată semnele ş şi ţ. o ortografie ştiinţifică. de asemenea. în 1819. apărută la Buda. gi. Petru Maior fost cel dintîi care s-a ocupat în mod special de ortografie şi a tipărit chiar o lucrare în acest sens: Ortographia romana sive latino-valachica cum clavi. Fără îndoială. Micu. ideea înlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin şi propagat principiul etimologic în ortografie. Iordan. Ceilalţi reprezentanţi ai Şcolii ardelene au susţinut. Aici. Totuşi. bazată pe principiile morfologic şi fonetic. Maior admite şi alte principii ortografice. Nici pentru scrierea cu litere chirilice nu se elaborează. adoptînd sistemul italian de scriere a consoanelor africate (principiul silabic): ci. prin care ideea abandonării scrierii chirilice în favoarea celei latine a cîştigat un loc sigur şi definitiv în conştiinţa intelectualilor români. î. Aşa se face că aproape toţi lingviştii transilvăneni au propus şi au susţinut în exclusivitate sistemele ortografice mai mult sau mai puţin etimologice. Încercarea lui Ienăchiţă Văcărescu de a simplifica alfabetul chirilic şi de a stabili reguli ortografice a rămas fără ecou. Probabil că acest lucru a fost sesizat şi de Gh. pînă la începutul secolului al XIXlea. apar numeroase cărţi cu alfabet latin. desigur. deprinderea acestui principiu ortografic implică o bună cunoaştere a limbii latine şi. ceea ce i-ar fi obligat pe intelectualii noştri să se orienteze mai grabnic spre cultura latino-romanică. Filologii transilvăneni ne-au lăsat şi cîteva gramatici. cu toate că propune o ortografie etimologică. pentru că voiau să se facă înţeleşi de către toţi românii şi pentru că şi-au dat seama că vremea reformelor ortografice totale nu sosise încă. păstrate şi în ortografia actuală. de la 1800 încolo. Prima. Pentru ş se recomandă semnul ς: uςia < lat. Adoptarea scrierii etimologice ar mai fi avut o consecinţă: integrarea mai rapidă a culturii noastre în cea romanică. Dar. aşa cum afirmă acad. că un astfel de sistem de scriere era aproape impracticabil pentru cei care nu cunoşteau latina. ci. la acea dată nici tradiţia ortografică impusă prin scrierile româneşti din secolele anterioare nu corespundea realităţii fonetice. aςezemênt. pe care o tipăreşte la Buda în 1805. de vreme ce în a doua ediţie a gramaticii. uşă. De aceea constatăm şi un anumit haos chiar în scrierea tradiţională cu litere chirilice. mai ales. deşi e scrisă în limba latină (doar exemplele sînt româneşti) este deosebit de importantă pentru că e cea dintîi gramatică românească tipărită. Totodată. e (mîna. primii reprezentanţi ai Şcolii ardelene şi-au tipărit cele mai importante opere tot cu vechiul alfabet. se simte obligat să facă unele concesii principiului fonetic. deşi au luptat consecvent pentru înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin.o „haină cît mai latinească” limbii române şi cerea din partea celor ce s-au încumetat s-o utilizeze serioase cunoştinţe de fonetică istorică. pentru î se propun semnele î. „…pe lîngă faptul că este 166 . fără să indice şi numele lui S. ustia > rom. rîu). I. P.

se declină.Şincai a fost urmat. Molnar-Piuariu. ei identifică sintaxa verbului românesc cu cea a verbului latinesc. şi nu forma latinizantă sînt. Gramatica lui S.. forme de viitor pentru modurile imperativ. pornind de la Elementa linguae daco-romanae sive valachicae a lui S. În capitolul al II-lea Etimologia (Morfologia) se fac numeroase constatări juste.. Ortografia. cînd şi cum trebuie folosit articolul etc. care folosiseră o terminologie slavonă greoaie şi o clasificare complicată. unul. cum ar fi cea privitoare la declinarea cu articol. o exagerare. de asemenea. Lucrarea cuprinde 4 capitole: 1. întemeietorul filologie romanice ca disciplină cu adevărat ştiinţifică. Sintaxa. p. Astfel. ceea ce este. mai potrivite şi mai conforme cu structura limbii române. 1956. spaniola. cum ar fi: formarea acuzativului cu prepoziţia pre. peste ceva mai mult de jumătate de secol (1836). foarte redus de altfel. Micu şi Gh. care s-au străduit să elaboreze şi să tipărească gramatici româneşti destinate mai ales şcolarilor.prima gramatică tipărită a limbii noastre. de alţi învăţaţi români. avea s-o consacre. despre care se spune că numai articolul. să înveţe româneşte şi. încercînd să găsească forme şi pentru Abl. nu ţin seamă de reducerea cazurilor în limba română. fără temei. infinitiv şi chiar pentru participiu. cunoscători ai limbii latine. 167 . suntem. trebuie să reţinem că prima gramatică românească tipărită a adus o contribuţie reală la fixarea celor dintîi norme ale limbii române literare moderne. la scurtă vreme. Utilizînd terminologia şi clasificările gramaticilor latineşti. şi anume Fridrich Diez. apărută la Viena în 1788. ca un idiom romanic egal îndreptăţit în ochii specialiştilor cu franceza. La capitolul Sintaxa. italiana etc”1. Etimologia. Disting. Micu şi Gh. ea are meritul de a fi servit multor străini. Vrînd să dovedească însă că structura gramaticală a limbii române se confundă cu cea a limbii latine. Se adoptă forma populară a indicativului prezent de la verbul a fi: eu sent (sînt).751. 2. să-şi dea seama de originea latină a limbii române. 4. devenit parte integrantă a cuvîntului. iar la sfîrşit se dă un mic glosar român-latin. ei susţin că nu avem decît două genuri: feminin şi masculinâ. Şincai. cei doi autori au făcut un însemnat pas înainte faţă de predecesorii lor. cu toate că acesta dispăruse încă în latina preromanică. Printre aceştia. Formarea cuvintelor. 3. Dar şi aici se dau numeroase reguli judicioase. doctorul I. În capitolul I sînt expuse principiile ortografiei etimologice latinizante. noi sentem (sîntem) etc. regimul anumitor verbe. Exemplul lui S. Şincai are o importanţă deosebită şi pentru formarea terminologiei gramaticale româneşti. Lăsînd la o parte greşelile inerente pentru vremea în care au fost elaborate regulile şi lucrarea. Micu şi Gh. mai ales. 1 LRC. alcătuieşte o gramatică în limba germană Deutsch walachische Sprache. de asemenea.

R. lucrarea era destinată mai ales şcolarilor. j. Micu şi Gh. 3. Ortoepia sau grăirea dreaptă. Rădulescu. conform pronunţiei din graiul crişean. Ortografia sau scrierea dreaptă. ba chiar. dar atrage atenţia asupra faptului că înlocuirea africatei prepalatale cu fricativa corespunzătoare. tot la Buda. mai ales. Sintaxa (Alcătuirea cuvintelor). 2. Velarizarea vocalelor anterioare e şi i după consoanele dure (ş. însă autorul ei se dovedeşte a fi unul dintre cei dintîi filologi români care au încercat să creeze o terminologie gramaticală românească. o Gramatică romanească pentru îndreptarea tinerilor. însă precizează că învăţatul care scrie pentru publicul larg "trebuie să întrebuinţeze aşa cuvintele cu care vorbind să-l înţeleagă aceia pentru care scrie" (p. tipărite la Buda în veacul trecut”. Diaconovici-Loga. ci este prima lucrare importantă de lexicologie a limbii române. I. apărută la Rîmnic cu zece ani mai înainte. Prosodia sau măsura tonului. judicioase şi vădesc orientarea autorului mai ales spre formele ce s-au impus mai tîrziu ca norme ale limbii literare moderne. Iorgovici. precum şi normele morfologice şi sintactice propuse de C. sînt. este preferată fricativa sonoră z. În semn de omagiu. în care sesizăm influenţa lui Ienăchiţă Văcărescu Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor gramaticii rumâneşti. ţ. pentru că autorul vedea în şcoală principala instituţie prin intermediul căreia puteau fi răspîndite şi impuse normele rostirii şi scrierii corecte. Tempea publică la Sibiu. Autorul îşi dă seama că limba română „are lipsă de îndreptare şi de înmulţire.. Etymologia sau deducerea cuvintelor. pornind.76). o Gramatică românească. Palatalizarea labialelor este ocolită cu grijă. el propune ca unică forma corectă cu j în locul lui gi. 4. deşi are caracter normativ. Astfel. o gramatică. iar în locul africatei dentale sonore dz. Iorgovici Observaţii de limba rumânească. Cartea cuprinde 5 părţi: 1. C. El propune cîteva soluţii judicioase de îmbogăţire a lexicului românesc prin mijloace interne. s. judeţ etc. dar şi influenţa lui S. în general. pe care le ilustrează cu numeroase exemple. în domeniul foneticii. în cuvintele de tipul joc. Heliade retipăreşte lucrarea lui P. Iorgovici în Curierul de ambe sexe. 5. din 1838-1840. de asemenea. Şincai. În 1799. După cum se vede din titlu. Regulile ortoepice şi ortografice. r) este. făcîndu-l să exclame în prefaţa gramaticii sale din 1828: „Vrednice de toată lauda sînt sfaturile pentru cum să îndrepteze limba rumânească ale lui P. este incorectă şi trebuie evitată. de la cea latină. în 1797. aceasta se poate face de vom aduce-o la regule fixe". datorită unei tendinţe 168 . Alt bănăţean. Lucrarea nu are o valoare deosebită. respinsă. obişnuită în limba veche şi în unele subdialecte dacoromâne. H. cartea sa cuprinde şi alte idei interesante privitoare la studiul limbii în general şi a limbii române în special. El constată diferenţa dintre vorbirea oamenilor instruiţi şi a celor neinstruiţi şi încuviinţează crearea limbajului savant. care l-au entuziasmat pe I. Unele dintre afirmaţiile autorului privesc direct limba literară şi surprind prin justeţea lor. z. tipăreşte în 1822. Diaconovici-Loga. de fapt. care nu este. apare la Buda cartea bănăţeanului P.

. ale. propune formele leau. să fim. est. Diaconovici-Loga a fost un latinist moderat. petroni [=pietroi] etc.). Fonetismele regionale de tip bănăţean sînt acceptate ca norme de rostire literară numai atunci cînd lasă impresia că se apropie de norma existentă în latină. a imperfectului indicativ. adjective. tinăr. după un model latin. e notată ca în exprimarea literară de azi: pe aici. cu toate că sînt înregistrate şi formele regionale cest. pe acolo. În cuvîntul român şi derivatele sale î este înlocuit peste tot cu a. de pildă. a III-a pl. care s-au impus în limba literară din Principate abia la sfîrşitul secolului trecut. el recomandă ca fiind mai corecte formele neiotacizate ale verbelor a auzi. să fiţi cugetaţi). Faptele de limbă populară apar mai frecvent în gramatica lui C. ci sînt însoţite de formele populare sau de cele care s-au impus mai tîrziu în limba literară. pentru că la verbele regulate păstrează forma nediferenţiată (el lăuda – ei lăuda). iei. ai. indică formele cazuale exacte atît pentru articolul hotărît. menite să asigure o mai înaltă claritate şi precizie structurii gramaticale româneşti. pe care însă nu uită să le pună alături. el voia – ei voiau). Cele mai multe particularităţi regionale pot fi întîlnite în flexiunea verbală. Şi în domeniul morfologiei. În general însă.latinizante. verbul auxiliar a fi are forme variabile. pe de alături etc. acolo unde limba literară îi păstrează: învevetură. îl recomandă pe formos în locul lui frumos şi distinge. pre răul. de aceea el n-a încercat să elimine din rostirea literară sunetele ă şi î. iar referitor la prepoziţia pe constatăm că. iar pentru condiţionalul trecut se recomandă şi o formă alcătuită din imperfectul verbului a vrea + 169 . ia. iar pentru pronumele demonstrativ sînt recomandate mai ales formele aceasta. el adoptă formele diferenţiale ale articolului genitival al. a vedea etc. cît şi pentru acuzativul cu pre (pre pîne. Bunăoară. pronume şi articol. pre mine etc. a. Prepoziţiile de. la perfectul conjunctivului (să fiu cugetat. El încearcă să impună forma cu u la pers. cu toate că în gramatica sa nu pierde prilejul de a spune despre ele că „au un ton tîmp şi nefiresc”. El mai propune şi numeroase reguli morfologice. De asemenea. după apar ca în limba actuală. dar numai pentru verbele auxiliare (el era – ei erau. Diaconovici-Loga încearcă să stabilească forme de ablativ pentru substantive. ăst. formele latinizate sînt sporadice şi nu apar aproape niciodată singure. C. spuni [=spui]. ă şi î sînt uneori înlocuiţi cu i şi e. Astfel. chepetenie etc. după persoane. modificările fonetice în spirit latinist propuse de C. formele de mai-mult-ca-perfect perifrastic de tipul am fost auzit „auzisem” stau alături de cele sintetice. nu sesizează existenţa genului neutru. Totuşi C. grupul verbelor deponente. atunci cînd intră în componenţa adverbelor. dar aceste se află înşirate mai totdeauna după cele care au devenit literare. acest. leai lea pentru iau. cum ar fi. acel. Diaconovici-Loga. Astfel. să fii cugetat. Diaconovici-Loga sînt rare şi nesupărătoare. din.

S. erau încă foarte rare. sintaxa. tipărită abia la 1825. Budai-Deleanu în jurul anului 1812. Din nefericire. Pînă la apariţia Lexiconului de la Buda. care au pregătit apariţia acestei opere. concepţie care nu putea să rămînă fără ecou la formarea şi unificarea limbii române literare moderne. 1968.infinitivul verbului de conjugat (eu vreau bate = aş fi bătut). morfologia. BudaiDeleanu este alcătuită după principiul progresiv al reprezentării cunoştinţelor. dicţionarele sînt lucrări fundamentale şi indispensabile pentru stabilirea şi impunerea normelor limbii literare. În 1805. integral sau parţial. în 1801. autorul terminase şi versiunea latinească a acestei scrieri: Fundamenta gramatices romanicae seu ita dictae valachicae. ci şi peste munţi. Terminologia gramaticală folosită de el este surprinzător de actuală: numele. verbul. lucrarea era terminată. partiţipia. cărturarii transilvăneni au elaborat. După cum se poate vedea din cele expuse mai sus. mai multe lucrări lexicografice. beneficiind şi de autoritatea ştiinţifică a autorului ei. alături de cuvintele-titlu româneşti mai rare şi definiţii explicative”1. prepoziţia. Astfel. adverbia.22. Contribuţia reprezentanţilor Şcolii ardelene a fost hotărîtoare în acest domeniu. 170 . Seche. pronumele. în care se dau. pe care. Gramatica lui I. O valoroasă gramatică românească a elaborat şi I. În 1812. de aceea capitolele mari ale scrierii sale sînt: fonetica. graduri de comparaţie: pozitiv. în Moldova şi Bucovina. „dicţionarul lui Klein (aşa i se mai zicea lui S. în 1803. Alături de gramatici. Tipărită în multe exemplare şi într-o vreme cînd lucrările de acest fel. Schiţă de istorie a lexicografiei româneşti. cu titlul Temeiurile gramaticii româneşti. Micu) este cea dintîi lucrare lexicografică de tip poliglot sau bilingv. comparativ şi superlativ etc. C. Diaconovici-Loga a fost citită şi învăţată de numeroase generaţii de şcolari nu numai în Transilvania şi Banat. de la simplu la complex. Heliade Rădulescu şi rolul pe care l-a jucat gramatica sa în procesul complex de impunere a normelor limbii române literare moderne în Transilvania şi Banat este asemănător cu cel care l-a avut gramatica lui Heliade—Rădulescu în Muntenia şi Moldova. Bucureşti. Aceasta a fost prima formă a Lexiconului budan. Micu terminase un Dictionarum valachico-latinum. încearcă să-l transforme într-unul în 4 limbi. Diaconovici-Loga a anticipat cu cîţiva ani înainte multe dintre formele propuse de I. După cum observă Mircea Seche. ortografice şi gramaticale româneşti. cartea lui C. ca în limba veche: şi turcii atunci nu vre scăpa nici unul. conjuncţia şi interjecţia. s-a răspîndit o concepţie unitară despre normele ortoepice. În felul acesta. scrise în limba română. p. această operă a marelui cărturar transilvănean a rămas în manuscris. 1 Vezi M.

I. bancă. asupra valorii lor stilistice. de asemenea. examen. Seche. Maior. Pentru prima oară în istoria lingvisticii româneşti o lucrare lexicografică se bazează pe un material obţinut prin despuierea textelor. Budai-Deleanu este cea dintîi lucrare lexicografică în care se dau sistematic indicaţii asupra accentului cuvîntului-titlu. Micu. iar P. poesie. În 1825 apare la Buda Lexicon românescu-latinescu-ungurescu-nemţescu (quare de mai mulţi autori. odată cu apariţia lexiconului de la Buda. în prefaţa acestei lucrări. Molnar-Piuariu tipăreşte la Sibiu un Vocabularum nemţesc şi românesc.. din motive necunoscute. provenit mai cu seamă din graiurile transilvănene. chitară. cît şi sensurile secundare ale cuvintelor româneşti. dar multe dintre acestea sînt forţate ori hazardate. condiţie. Teodorovici. P. modă. V. fabulă.Şt. Budai-Deleanu de-a lungul a 35 de ani. respiraţie etc.. revizuirea şi desăvîrşirea acestei lucrări monumentale au colaborat cîţiva dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai Şcolii ardelene: S. a răspîndirii geografice a cuvintelor şi. încă în 1802. Al. epilogu. plantă. autorii Lexiconului. Cel mai valoros dicţionar din seria celor netipărite rămîne însă Lexiconul românesc-nemţesc. care însă nu s-a păstrat nici în manuscris. Crişan Körösi elaborase pentru tipar. Iată cîteva exemple: bal. redactat de I . încearcă să stabilească numeroase etimologii. etimologică. Importanţa acestei lucrări pentru limba română literară constă. În 1818 era gata pentru tipar. 171 . egal ca număr de cuvinte cu Lexiconul de la Buda (cuprinde circa 10 000 de termeni). ordinea sensurilor la cuvintele polisemantice fiind în general cea istorică. nu a fost editat. asupra categoriei gramaticale a genului (la substantive) şi a diatezei (la verbe). mai ales. dar. I. găsim cea dintîi expunere de motive a unui lexicograf român asupra concepţiei sale. bibliotecariu. La redactarea. în sfîrşit. execuţie. Dornici să scoată în evidenţă şi cu acest prilej originea latină a limbii noastre. companie. Colosi. în cursul a trudeei şi mai multoru ani s-au lucratu sau Lexicon valachico-latinohungarico-germanicum quod o pluribus autoribis decursum triginta et amplius annorum elaboratum est). dicţionarul cuprinde un material lexical de factură populară sau regională. dr. Se poate afirma că. gazetă. în numărul mare de neologisme latineşti şi romanice pe care le înregistrează. Ne aflăm. contagios. în faţa unui dicţionar în care se înregistrează atît sensurile de bază. Corneli. cortină. generosu. multe dintre ele păstrîndu-se cu forma dată de autori pînă azi. În 1822. Iorgoviсi a redactat un dicţionar poliglot român-german-francez-latin. cadavru. proprietate. Lexiconul lui I. familie. În afară de neologisme. Teodori. între care se includ şi numeroşi termeni tehnici. Potrivit aprecierii lui M. I. ne aflăm la începuturile lexicografiei românei moderne. conversaţie. magie. chirurgu. un Lexicon român-latin-maghiar.

Maior. Spre sfîrşitul veacului al XVIII-lea. Latina şi limbile romanice apusene au dat românei. de asemenea. Una din problemele cele mai complexe şi. elaborate sau traduse de ei. propune: „Unde întru ştiinţele cele înalte nu ne-ar ajunge unele cuvinte. Indicînd drept principală sursă de îmbogăţire cu neologisme a limbii române literare limba latină şi limbile neoromanice. adică nemţeşti sau ungureşti cu turceşti sau slavoneşti sau dintr-alte limbi. introducînd în scrierile lor termenii absolut necesari limbii române. limba română se afla într-o stare nefavorabilă din acest punct de vedere. atunci cu socoteală şi numai cît este lipsă putem să luăm ori din cea grecească. Cărţile ştiinţifice de tot felul. ei au acţionat conştient şi moderat. Lexiconul de la Buda urmează destul de fidel sistemul de scriere propus de S. Meritul de a fi îndreptat limba românească spre izvoarele ei fireşti latino-romanice revine. Buda. turceşti şi greceşti pătrunşi în scrierile cărturarilor din secolele anterioare şi în limba de la curtea domnitorului erau puţini şi adesea rău adaptaţi sistemului morfologic şi fonetic al limbii române. Graţie extensiunii materialului cuprins şi întocmirii lui judicioase. precum grecilor le iaste slobod în lipsele sale a se împrumuta de la limba elinească. constatînd lacunele din vocabularul ştiinţific românesc de la începutul veacului trecut. ca alţii să înţeleagă. Logica. De aceea se pare edificatoare afirmaţia lui S. á „ă”). reprezentanţilor Şcolii ardelene. ca din cea mai învăţată. Nu se cade să mestecăm cuvinte străine în limba românească. filologii transilvăneni săvîrşeau un act revoluţionar de importanţă capitală pentru modernizarea limbii noastre culte. P. începînd cu preajma anului 1780. Lexiconul de la Buda a însemnat o etapă importantă în evoluţia limbii literare şi o temelie trainică pentru dezvoltarea ei ulterioară. 57] La rîndul său. ori din cea latinească. În procesul de îmbogăţire a lexicului românesc cu neologisme. ş. totodată. ca de la a noastră maică.În ce priveşte ortografia. Micu. mai ales pentru învăţături şi în ştiinţe. Spre deosebire de latiniştii altor secole. Micu. Micu: „Pentru aceea vorbim. dintre care cei mai mulţi au fost adaptaţi şi asimilaţi. un număr important de termeni. reclamau crearea unei terminologii ştiinţifice adecvate. şi sîrbilor şi 172 . folosindu-se doar de cîteva semne deosebite (ţ. El constituie un monument de seamă în dezvoltarea limbii şi culturii româneşti. 1800. p. Prin această scriere se încununează strădaniile promotorilor Şcolii ardelene în sensul celor mai mari tendinţe ale dezvoltării limbii literare: îmbogăţirea ei cu elemente noi şi codificarea principalelor norme de vorbire corectă.” [S. Termenii slavoni. Iară unde lipseşte în limba noastră românească şi nu avem cuvinte cu care să putem spune unele lucruri. pentru că limba noastră cea românească este născută din limba cea latinească. mai importante pe care le ridică procesul de dezvoltare şi modernizare a oricărei limbi este crearea unui fond lexical capabil să asigure exprimarea tuturor noţiunilor şi ideilor din orice domeniu al vieţii materiale şi spirituale a unui popor. corifeii Şcolii ardelene s-au ferit de exagerări.

răspîndite apoi şi în scrierile autorilor munteni şi moldoveni. chimia. cu cea frîncească şi cu cea spaniolească”1. De cele mai multe ori însă derivatele propuse de el sînt neologisme împrumutate din latină sau din limbile romanice. neintrînd în uzul general. cum sînt: astronomia. fondul istoric latin al limbii s-a îmbogăţit cu un mare număr de neologisme romanice. grecismele şi turcismele pătrunse în limba literară au putut fi înlăturate în numai cîteva decenii. Acest lucru se poate uşor constata citind. ci s-au pronunţat mai ales împotriva acelor termeni care. Privită în ansamblu. proporţie „între două părţi asemănare”. 1813. de pildă. ba şi cu surorile limbii noastre. mai ales prin derivare de la rădăcini moştenite din latină. Iorgovici în familia substantivului parte: particulare „osebit”. Prin strădania oamenilor de cultură transilvăneni din această epocă. fără îndoială. Buda. În felul acesta. P. remarcabilă. Se desprind de aici două importante idei: a) lexicul limbii literare trebuie întregit prin introducerea neologismelor de origine latină şi romanică. termenii incluşi de P. Iorgovici şi-a dat seama că limba română poate fi îmbogăţită şi cu elemente lexicale create pe teren propriu. p. porţie „o parte măsurată”. ei nu au văzut în latină şi în limbile romanice singura sursă de împrumut. Astfel. poate nu atît prin rezultatele practice imediate. Istoria bisericei românilor. botanica. Şincai la crearea terminologiei ştiinţifice româneşti este şi ea remarcabilă. contribuţia Şcolii ardelene la întemeierea limbii române literare moderne este. matematica. 183. fizica. cu cea italienească. au rămas adesea neadaptaţi la sistemul fonetic şi morfologic al limbii noastre. b) limba română literară trebuie ridicată la nivelul celorlalte limbi de cultură prin racordarea ei la necesităţile şi exigenţele ştiinţei moderne. cît mai ales prin ideile judicioase privitoare la cultivarea şi unificarea limbii române. Contribuţia lui Gh.ruşilor de la limba slovenească cea din cărţi. Maior. Latiniştii nu au respins în totalitate elementele străine pătrunse în ţesătura limbii române. dintre care unii s-au păstrat şi azi în anumite ramuri ale ştiinţei. agronomia etc. 1 P. parţialitate „ţinerea cu o parte” imparţialitate „neţinerea cu nici unul”. 173 . părţire „împărţire”. De asemenea. aşa şi noi toată cădinţa avem a ne ajuta cu limba latinească cea corectă. mai ales din punct de vedere practic lingvistul transilvănean a pus în circulaţie numeroşi termeni.

Astfel. În afară de aceasta. care s-a tipărit la Sibiu. Spre deosebire de I. asigurînd. Abia în a doua jumătate a secolului al XVIIIlea. iar mai tîrziu a generat numeroase confuzii la interpretarea grafiei textelor noastre vechi. 174 . pentru că în scrierile sale folosea 38 de slove în loc de 33. După reîntoarcerea la Bucureşti. totodată. renunţă la titlă ca semn distinctiv al slovelor-cifre şi propune utilizarea unui ifen dedesubtul diftongilor. încă de la începuturile scrisului. I. Prima încercare „oficială” de reducere a slovelor chirilice o datorăm lui Ienăchiţă Văcărescu. precum şi de oportunitatea eliminării din alfabetul românesc a slovelor de prisos. Heliade Rădulescu face o reformă radicală a ortografiei româneşti cu slove chirilice. Reforma propusă de el nu a avut ecou între contemporani. titlă). Motivîndu-şi acţiunea. Heliade a reuşit să impună un alfabet alcătuit din 30 de slove. Ienăchiţă Văcărescu foloseşte numai accentul ascuţit. membrii Societăţii şi-au continuat preocupările de limbă şi ele au dat rezultatul scontat: a apărut Gramatica românească a lui Ion Heliade Rădulescu. arătînd că „pentru ce să nu scrim cum pronunţiem. întemeiată în 1821 la Braşov. îşi propunea simplificarea alfabetului chirilic şi adaptarea lui la sistemul fonetic al limbii române. Nemaiţinînd seamă de tradiţie. Acest fapt a făcut imposibilă adoptarea unui sistem ortografic unitar pentru toţi românii şi a creat mari dificultăţi celor care încercau să înveţe a scrie româneşte. Pînă la sfîrşitul veacului al XVIII-lea. spirite. în felul acesta. Bucoavnele (cea mai veche datează din 1699). adică odată cu apariţia celor dintîi gramatici. asistăm doar la încercări sporadice şi nesemnificative de simplificare a alfabetului chirilic.Contribuţia cărturarilor din principate la cultivarea şi modernizarea limbi române literare. avîndu-se în vedere. în 1787. menite să stabilească. care slujeau la deprinderea scrisului. Societatea literară din Braşov. înlocuirea treptată a alfabetului chirilic cu cel latin. dar şi datorită lipsei unor lucrări de gramatică românească. românii au menţinut în alfabetul chirilic un mare număr de slove inutile. cărturarul muntean propune reducerea alfabetului româno-chirilic la 33 de semne. şi unele probleme de ortoepie. se încearcă fixarea unor norme de scriere corectă. în 1836 şi 1844. eric. nici chiar autorul ei n-a respectat-o integral. cînd scrim pentru cei care trăesc. el se declară partizan al principiului fonetic. nu cuprind expuneri detaliate asupra vreunui sistem ortografic românesc. pe care tot el le-a modificat încă de două ori. în 1828. Văcărescu. chiar şi pe ultima silabă. Heliade a reuşit să-şi convingă contemporanii de inutilitatea semnelor diacritice (accente. tipărită la Rîmnic. paeric. Epoca Ion Heliade Rădulescu Simplificarea alfabetului şi fixarea normelor ortografice Datorită tradiţiei. În Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orînduelelor gramaticii rumâneşti. iar nu pentru cei morţi?”. normele ortografice şi ortoepice.

Astfel. й). De aceea el consideră că „limba românească dă la anul 1688 (cînd s-a tipărit Biblia de la Bucureşti) s-au început. eventual. semnul scurtării (ě. Mai departe însă Văcărescu afirma că „limba noastră au la 1688 au luat începutul cel dă al doilea sau acum”. adică cu 1583 de ani mai înainte”. pot. să să zică încai pot. şcolarilor din Ţara Românească şi. în primul rînd. poci. notat însă prin apostrof. celor din Transilvania. el constată şi importanţa textelor scrise în limba română pentru fixarea normelor exprimării literare. această gramatică este destinată. Autoritatea ştiinţifică şi culturală de care se bucura Heliade în prima jumătate a secolului al XIX-lea. rămîne a fi fără 175 . pe care încerca să le impună ca norme ale limbii corecte. Cărturarul muntean intuieşte bine rolul hotărîtor pe care-l au lucrările de gramatică în viaţa limbilor culte. Ienăchiţă Văcărescu ţine seama şi de situaţia existentă în celelalte graiuri dacoromâne. care a avut consecinţe dintre cele mai bune şi asupra unificării normelor fonetice ale limbii literare. Considerînd mai corecte formele moldoveneşti vreau. A putere trebuie să facă pot. dar mai ales procesul de înnoire a vieţii economice. mai cu seamă în realizarea unităţii şi stabilităţii lor. el afirma: „Am băgat de seamă că la multe graiuri din obicei moldovenii păzesc regula gramaticească mai cu scumpătate. măcar şi dă era începută dă la 105 dă la Hristos. Încercări de normare a limbii culte prin intermediul gramaticii Cea dintîi gramatică românească tipărită scrisă în limba română aparţine lui Ienăchiţă Văcărescu şi se întitulează Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orînduelelor gramaticii rumâneşti. nu vreau să merg zic. Editată în acelaşi an la Rîmnic şi Viena. Totodată.Cu toate că reforma propusă de Heliade are un caracter revoluţionar. politice şi culturale româneşti au asigurat succesul deplin al acestei îndrăzneţe reforme ortografice. nu pot să fac şi aşa este regula. învăţatul muntean acceptă fără justificare slova γ „i”. la noi însă s-au obicinuit poci şi nepăzind nici un canon. ceea ce ne face să credem că Ienăchiţă Văcărescu aprecia ca foarte important rolul gramaticii sale în procesul de formare a românei literare. Cu toate că adopta numeroase fonetisme şi forme gramaticale munteneşti. constatăm şi cîteva concesii pe care el le-a făcut tradiţiei. faţă de cele munteneşti voi. precum şi pe u mut la sfîrşitul cuvintelor terminate în consoană. iar dă vom da că să schimbă t trebuie să se schimbe în ţ.

I. faţă de scrierile similare apărute pînă atunci. Ienăchiţă Văcărescu a deschis seria gramaticilor tipărite în limba română şi a exercitat o importantă influenţă asupra celorlalţi învăţaţi care au realizat astfel de scrieri mai tîrziu. 176 . dîn – din etc. cvantita (< quantita). întrebuinţează şi forma veche . Această lucrare se distinge. optează pentru o singură formă. Pe lîngă numeralul ordinal a doa. el admite în gramatica sa şi unele forme duble. De regulă. Heliade întreprinde o selecţie riguroasă a formelor. Heliade Rădulescu. mai corectă forma transilvăneană eu lucru faţă de eu lucrez şi apreciază respectul transilvănenilor pentru ortografie.. El consideră. Cărturarul muntean a fost nevoit să-şi creeze singur terminologia gramaticală. printr-o terminologie surprinzător de modernă şi. Rădulescu. Deşi propune şi susţine cu convingere diferenţierea auxiliarului a avea la pers. a perfectului compus. Ienăchiţă Văcărescu a utilizat şi numeroşi termeni de origine italiană: anormal (< it. care stau alături de cei latineşti şi slavi. şi pl. mai cu seamă. care s-a folosit aproape exclusiv de calcuri după slavă. dar cînd se întîmplă să noteze două variante. Văcărescu a putut fi obiectiv în aprecierea faptelor de limbă. III-a sg. I. printr-o structură mai amplă şi mai adecvată descrierii sistemului gramatical românesc.regulă”. prin claritatea şi concizia cu care sînt formulate normele gramaticale. de asemenea. iar aspectul literar al românei are în gramatica sa un caracter mai puţin elaborat. mai puţin savant şi mai apropiat de înfăţişarea pe care o avea limba vorbită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Spre deosebire de predecesori. prima este cea pe care o recomandă şi o foloseşte în scrierile sale. concordanza) etc. Prin lucrarea sa. femeie de-a doilea. anormale). Gramatica românească Cea mai valoroasă lucrare la capitolul Gramatici rămîne pentru totdeauna Gramatica românească a lui Ion H. Spre deosebire de Eustratievici Braşoveanul. uneori întîlnim şi forma carele: cel dintîi carele au aflat tiparul. păstrată în graiuri. întîlnim şi forma au pentru singular. dar se limitează aproape exclusiv la materialul oferit de varianta literară muntenească şi de limba veche. a pronumelui relativ care. în cîteva situaţii Heliade oscilează între norma propusă şi o formă populară neconsemnată în gramatică. apreciată pentru ideile referitoare la ortografie şi la principalele căi de modernizare a lexicului. cvalita (< it qualita). Totuşi. Deşi propune o formă unică pentru sg. cum ar fi: piste – pîste. greacă şi latină. Poate că datorită acestei atitudini. ca în limba textelor vechi: fost-au acest Ştefan vodă…. concordanţa (< it.

publicate în Muzeul naţional sau în Curierul românesc. ci în scrisorile sale către C. Rolul său în această privinţă este considerabil.-D. Rădulescu a căutat să stabilească principiile raţionale şi practice care urmau să ducă la înfăptuirea ei. conjuncţia daca etc. Bazată aproape integral pe materialul de limbă oferit de varianta literară munteană. Dintre normele morfologice munteneşti recomandate şi utilizate curent de Heliade.Heliade confundă uneori formele pronumelui de întărire (ne-o arată însuşi limba latinească). „Vorbele mele. Heliade acceptă mai-mult-ca-perfectul perifrastic (am fost avut). această carte a contribuit decisiv la impunerea bazei munteneşti a limbii române literare moderne. să fie fost etc. dar în texte foloseşte aproape exclusiv varianta cea mai răspîndită: pe. pe care le-a promovat mai ales în şcoală şi în presă. prepoziţiile dupe „de pe” şi pintre. Bariţiu şi P. Heliade preferă formele mai vechi. H. În esenţă. scrie el. considerate de el mai clasice ale pronumelui demonstrativ: acest. vei – ei. să fii fost. de fapt. menite să îndrepte limba noastră literară pe calea desăvîrşirii. acele. tutulor şi nimului. ăi. pînă cînd s-a lăsat cucerit de ideea italienizării limbii noastre culte. deşi precizează corect norma Pentru prepoziţia pe recomandă formele pre şi pă. de un moment Heliade în istoria limbii noastre literare. va. Negruzzi. Dacă filologii şi alţi intelectuali din această perioadă au intuit calea teoretică a cultivării limbii. Gramatica românească este. care i-au împărtăşit opiniile clare şi i-au acceptat opiniile judicioase. încadrarea verbului a scrie la conjugarea a IV-a (a scri). La fel procedează cînd trebuie să aleagă între formele devenite literare şi cele populare munteneşti ale auxiliarului a voi: voi – oi.o. cea mai izbutită lucrare normativă a exprimării culte din Muntenia. Celelalte norme consemnate sau propuse de Heliade în Gramatica sa sînt în general identice cu cele din româna literară actuală. I. vom – om. n-au fost niciodată porunci. De aceea sîntem îndreptăţiţi să vorbim. el a reuşit pentru un timp să-i adune în jurul său pe cei mai reprezentativi scriitori şi oameni de cultură din principate. Cele mai judicioase opinii ale sale nu sînt formulate în Gramatica românească. între 1828 şi 1840. Tot sub influenţa vechii române literare. Cu toate că se formase şi crescuse în respectul faţă de ideologia literară clasică. precum şi formele diferenţiate după persoane ale auxiliarului la conjunctiv perfect: să fiu fost. ăl. Impunîndu-se de tînăr ca o prestigioasă personalitate culturală. veţi – eţi. vor – or. Heliade a rămas fidel acestor norme. ci eu m-am supus totdeauna la 177 . Poenaru. acei. articolul demonstrativ a. amintim: formele pronominale de G. Circulînd şi în alte provincii româneşti şi beneficiind de autoritatea ştiinţifică a autorului. acel. cum ne-am fi aşteptat. alături de care citează şi formele munteneşti ăst. de aceea el respinge la începutul activităţii sale încercările raţionaliste de a schimba limba arbitrar. Gh. Heliade era un romantic.

Selecţia normelor unice ale românei culte trebuia să se facă în baza a 4 criterii fundamentale: criteriul latinităţii formelor. tot aşa el vorbeşte. 178 . dintre care cele mai multe s-au impus în a doua jumătate a secolului trecut. cel al uzului sau al circulaţiei acestor forme. pers. Sînt literare formele muntenească simte şi moldovenească socot. în loc de mold. încongiur gi trebuie păstrat.poruncile şi la glasul limbii. putea. ce. Se va scrie singur. ci. „pronunţe-l fiecare după obiceiul loculuiâ”. nu giudecă. de se vor scrie aşa. nu cea veche. binele. judecă. zisă. sînt nerecomandabile formele cu e trecut la i în moldovenismele carile. după s să se păstreze diftongul ea: seară. trii şi recomandă carele. nu sară. pentru că aceste derivate provin de la latinescul gyrus. la indicativ perf. dar nu el vorbeşti. Prepoziţiile pe. Heliade recomandă formele asemănătoare cu cele bănăţene scui. binile. pe care nici un „legiuitor” nu le poate ignora. cîne (dar cu privire la rostire. iubesc. dar variantele munteneşti ale unor verbe sînt recomandate în locul celor moldoveneşti (săvîrşeşte. trei. nu cu moldovenescul tare. ca şi cea muntenească a făcutără. acolo unde am avut putere să-l înţeleg. ca în Muntenia şi în limba bisericească. -oriu (moraiu. samănă. fără u (ei cînta). Heliade propune o serie de norme fonetice şi gramaticale. pe care le credea „mai clasice” (lat. limba literară nu se putea constitui decît printr-un amplu efort de selecţie din materialul întregii limbi româneşti. al regularităţii gramaticale şi cel al eufoniei. Le notăm pe cele mai importante. nu au. -or. dar in împregiurări. dă. Este lesne de constatat că aproape toate recomandările făcute de Heliade au fost acceptate. Trebuie respinsă forma verbală moldovenească de hiperrepriză m-am dusu-m-am. ca în Moldova. III sg. ca în Muntenia. şi cine este român se va supune şi el cu mine” (Scrisoare către C. mai devreme sau mai tîrziu. Varianta conjunctivului la pers. dar nici pi. să se scrie şi să se pronunţe ea în prea. pîrăşte). de asemenea. nici sufixele de tip nordic –ariu. scit. În morfologie. În fonetică. Heliade propune să se formeze superlativul cu adverbele foarte sau prea. agiutoriu). ci variantele munteneşti –ar. Recomandă formele verbale neiotacizate (să audă). de limba literară. La indicativ imperfect să se întrebuinţeze forma bănăţeană cu u (ei cîntau). care sînt astăzi corecte. Negruzzi). şi nu pă. nu înţăleg. este. mîne. pute. seamănă. me. ci înviat. iubăsc. îi. ca în Muntenia. menite să ducă la unificarea limbii române literare. ca în graiul muntean. comp. nascit) decît ştiu. a III-a să deie să fie înlocuită cu să dea. Nu sînt recomandabile participiile de tipul înviet. nu moldovenescul simţeşte şi muntenescul socoteşte (socoteşte şi socoate sînt lucruri diferite). nasce. nu e: pre. Întemeindu-se pe aceste principii. şi nu pe cele iotacizate (să auză). la fel. structura şi tendinţele ei interne. nu sîngur. se va scrie pîne. Fără a ţine seama de transformările fonetice specifice unor graiuri. zise. În concepţia sa. să se scrie e. di. naşte din restul graiurilor. mea. Peste toate trebuia să domnească însă logica limbii. ci înţeleg. auxiliarul a avea să se scrie a.

de la D. Era o primă soluţie în care locul predominant îl deţinea latina. bucovinenii şi 179 . scriind formalicesc. ocazie. iar popoarele Europei de la romani. în privinţa aceasta. să scriem şi să rostim naţie.Cunoscător al culturii şi al mai multor limbi străine. „după genul şi natura limbii”. datorită filierelor prin care pătrunseră elemente noi. Trebuie să recunoaştem că formele pentru care optase Heliade sînt şi cele actuale. şi nu a împrumuta din latină însemna a intra în stăpînirea unei zestre care zăcea ascunsă şi aştepta să i se dea întrebuinţare. împrumutîndu-i din altă parte: grecii de la fenicieni. nu s-a dovedit viabil. ci şi legitim: a lua. propoziţiune etc. Iată deci un izvor aflat nu numai la îndemînă. Adoptarea terminologiei latino-romanice sau greceşti nu oferea însă cheia potrivită să deschidă de la sine porţile modernizării unei limbi vechi. Aici însă Heliade recomandă să nu se ia decît ceea ce este necesar. dacă împrumuturile sînt latineşti. Nici greaca nu-şi pierduse încă prestigiul dobîndit cu milenii în urmă şi răsfrînt în structura latinei clasice şi populare. romanii de la greci. privilegiu. dacă luăm cuvîntul din greceşte. Drumul acesta este – şi trebuie să fie – al limbii noastre. Heliade înţelegea adoptarea elementelor de împrumuturi ca o a d a p t a r e la specificul limbii noastre: „Vorbele străine trebuie să înfăţoşeze în haine româneşti şi cu mască de rumîn înaintea noastră. deosebită de înfăţişarea ei moştenită de veacuri. recoandarisesc etc. aceleaşi pentru neologismele adoptate în limbă. privileghiu sau mai bine colegiu. Muntenia prefera sufixul grecesc -isi. Numeroase limbi moderne împrumutaseră direct sau indirect termeni greceşti. Cantemir şi Gh. pe drumul indicat de tradiţia noastră mai veche. Deci trebuie să spunem patriotism.. transilvănenii. limbile romanice şi greaca. care nu trebuia totuşi să-şi schimbe în felul acesta fizionomia cu alta. de fapt. Spre deosebire de latinişti. şi nu patriotismos. ci şi în al verbelor. de unde trebuie şi într-o formă care să nu contrazică în chip flagrant spiritul limbii române. De aceea era firesc să se acorde drept de cetăţenie terminologiei ştiinţifice de origine grecească. se creaseră sisteme flexionare diferite nu numai în cazul substantivelor. fiindcă la un moment dat. Acestea sînt poziţiile principale adoptate acum în materie de cultivare – prin împrumuturi – a limbii literare. El merge. egiptenii de la asirieni. Heliade porneşte de la exemplul altor popoare care şi-au creat termenii necesari pentru exprimarea noţiunilor ştiinţifice şi ale „meşteşugurilor”. tendinţa limbii române literare mergînd în direcţia prevăzută de Heliade (cf. Iorgovici. cu deosebire că „noi nu împrumutăm. Şincai şi P. Tipul ocaziune. Dar limba latină nu era unica limbă chemată să furnizeze materialul necesar . impus mai tîrziu de latinişti. alături de cea latină. iar alături de ea. ci luăm cu îndrăzneală de la maica noastră moştenire şi de la surorile noastre partea ce ni se cuvine”. formele simţite azi ca învechite: condiţiune. şi tot aşa coleghiu.) Unificarea limbii reclama deci şi acceptarea unor forme.

se cuvine să se folosească în conjugare „la înmulţit” (plural) formăm. diplomaticesc. recomandînd „cu cinste” Observaţiile acestuia din 1799. şi. în orice caz nepotrivite pentru ea”. diplomatic etc. 1. reducere etc. Pentru aceeaşi raţiune. în loc de jurămînturi. paradigma căreia îi aparţine verbul: formare. înapoiere. recomandare sînt de conj.. formi. observă Heliade. în loc de persoană (gramaticală). nu regulamenturi. ar trebui să se spună. mormînturi. Se uită. tratînd cu aceeaşi vervă familiară şi ironică pe „croitorii” de sisteme artificiale. conse obţin concetăţean. recomanzi.bănăţenii întrebuinţau aceleaşi verbe. Limba oamenilor instruiţi este mai bogată decît cea „de obşte”. de la înainte. care se silesc să îmbrace limba română „cu haine pestriţe prea lungi sau prea scurte. pe care-l citează elogios. cu pref. Analizînd lista de derivate propuse în Paralelism între limba rumînă şi italiană. dar pe altă cale. înaintare. Motivul este de ordin „economic”: aceste forme sînt mai scurte şi deci preferabile. Ce cale trebuie urmată pentru a-i adăuga ceea ce-i lipseşte? Să se pornească oare exclusiv de la limba populară. compătimire etc. El porneşte de la o definiţie a limbii care pune în evidenţă deosebirea dintre limbajul popular şi limba literară: „Limba este mijlocul prin care ne arătăm cunoştinţele şi cugetările noastre. cu ajutorul cărora se pot crea numeroase cuvinte noi. ea fiind limitată la denumirile date obiectelor şi acţiunilor din sfera îndeletnicirilor curente ale vieţi rurale. din acest motiv şi în mod fatal. Plecînd de aici. mai săracă. Remediul trebuie căutat tot în posibilităţile limbii. Un exemplu îl oferă franceza. recomandă. prin urmare. Nimic nu ne împiedică să facem şi noi de la cuvîntul „primitiv” (moştenit) loc derivatele localitate şi local. este de dorit să spunem politic. procedînd astfel. resare. să se spună regulamente etc. Heliade avea să reia unele din ideile expuse mai întîi. şi. 180 .se pot forma de la sare. Cu remarcabilul său simţ lingvistic. prin analogie cu acestea. de la înapoi. iar personalitatea obrăznicie”. recomăndăluiesc etc. cu atîta i se înmulţesc şi zicerile prin care îşi numeşte ideile sale. Sugestia o găsise Heliade la Paul Iorgovici. avînd substantive moştenite ca lieu „loc”. iar la „singurit” (singular) – form. formînd din materialul ei cuvinte noi şi „cîrpind” cu ajutorul lui pentru a umplea golurile? Soluţia arfei neinspirate şi ar duce la ridicol. iar „partiţipia trecută” – format. care. Heliade recomandă folosirea „prepoziţiilor” (prefixelor) neologice. Limba ţăranului este. avînd infinitivul a forma. necesare limbii culte: cu re. deoarece ea cuprinde cuvinte în plus pentru noţiuni necunoscute omului simplu. căci. ataşîndu-le sufixul -ălui: formăluiesc. cu cît unui om i se întind şi i se înmulţesc cunoştinţele. în Repede aruncătură de ochi asupra limbei şi începutului rumânilor (1832). obraz şi atunci pronumele personale ar fi numite pronume obraznice. nu politicesc. morminte. nu a ezitat să formeze şi altele ca localité şi local. de la ducere. compatriot. în prefaţa Gramaticii. atrăgea atenţia Heliade. Patru ani mai tîrziu.. formă şi recomand. Heliade pledează pentru adoptarea formelor de plural jurăminte..

invocă „pruba maicei sale latinei” şi recomandă „primirea de cuvinte străine”. care era călăuzit de principiul analogiei. formă. Conachi. şi nu pămînto-măsură. formi. Este de-ajuns să-l menţionăm pe C. după pilda altor limbi. A forma s-a orientat după acest tip – nu însă şi a recomanda. Căci noţiunea de limbă este inseparabil legată de ideea de unitate a întrebuinţării mijloacelor ei. răsărinda (lună). a găsit răsunet larg. făcînd uz de o explicaţie istorică. cu „întocmirea lor pe teapa (în spiritul) graiului”. ca să ne limităm la un singur exemplu. în virtutea căreia lat. O limbă literară este varianta îngrijită şi unitară. nu expediţie. În sfîrşit. În virtutea acestuia. sub aspectul ei de limbă comună. murinda. Acest atribut ea îl dobîndeşte dintr-o sinteză de trăsături lingvistice întemeiată pe reflectarea particularităţilor celor mai generale şi specifice comunităţii de vorbitori 181 . Cultivarea limbii prin completarea şi modernizarea fondului lexical nu era deci singura condiţie ce se cerea îndeplinită în vederea constituirii unui instrument de comunicare evoluat şi adecvat necesităţilor vremii.În schimb. în scrisul românesc al secolului al XIX-lea. excadron (sic!) etc. fără a ne ruşina. vorbind despre „sporirea şi pentru întocmirea cuvintelor neapărat trebuincioase” în limba română literară. escadron. crede Heliade (vezi supra). au şi un sufix flexionar -ez: lucrez. dacă de la a cînta avem cînt. Dacă autorul scrisorii relua ideile lui Heliade ori se lăsa călăuzit de propriul său bun-simţ interesează mai puţin decît faptul că exista un consens aproape unanim între el şi scriitorul muntean în ce priveşte programul modernizării limbii. exponere a devenit în româneşte spune(re). iar de la a lucra (eu) lucru. îmbrăţişînd o întreagă realitate filologică şi tinzînd spre realizarea unei unificări a formelor gramaticale. care. cum se ştie. Pentru moment.. veghez etc.după acest model să se scrie. Limba română literară n-a păstrat toate formele propuse de Heliade. care are altă valoare decît adjectivele în -tor: muritor etc. Heliade înclină spre forma franceză project în locul formei proiect. direct sau indirect. un loc larg acestei forme şi. alţi scriitori. Heliade priveşte lucrurile dintr-o perspectivă largă. acest lucru trebuia spus răspicat. atunci şi de la a forma. fără sacrificarea specificului ei naţional. în Scrisoare către mitropolitul Veniamin despre învăţăturile în Moldova (1837). care i se pare nepotrivită. Un sprijin găsise Heliade în această privinţă şi în forma italiană a cuvintelor în discuţie. el crede că e necesară forma de gerunziu adjectival murindul. ci espediţie. „Şansa” limbii noastre literare a fost că sensul modernizării şi al integrării împrumuturilor în specificul limbii literare. cu atît mai mult în cazul cuvintelor luate din alte limbi. ar trebui să avem form. naţională. El a acordat. Heliade cere să se românizeze neologismele formate cu prefixul ex. De asemenea. cîntă. şi nu iubire de înţelepciune. aşa cum a fost înţeles de Heliade înainte de anul 1840. Firesc i se pare poetului moldovean să zicem filozofiei astfel. după el. la fel geometrie. cînţi. în creaţia lor poetică. În aplicarea criteriului logic – şi analogic – Heliade a pierdut însă din vedere că unele din verbele româneşti de conjugarea 1.

Norma limbii vechi bisericeşti a fost invocată şi de alţi cărturari din această vreme. sub semnul viitor al purismului. cum credea G. indicînd căile posibile pentru înfăptuirea ideii de unitate lingvistică. Întoarcerea la limba veche însemna. în realitate. dispărute cu vremea. aşezată de el la temelia programului de reformare a limbii culte prin „dezgroparea” elementelor uitate în cărţile bisericeşti din secolele trecute. pe care l-am putea numi orizontal.care utilizează idiomul în cauză. Săulescu. Se cerea o alegere. dacă avem în vedere caracterul muntean al limbii textelor lui Coresi sau cel muntenizat din cărţile religioase tipărite pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. înţeles şi aplicat în mod diferit în a doua jumătate a secolului. implicit. cel mai consecvent apărător al limbii vechi. Cipariu. prin urmare. datorită caracterului ei mult mai unitar în comparaţie cu limba vie din secolul al XIX-lea. de pildă. Principiul selecţiei trebuia să acţioneze şi într-un alt sens. Cum trebuia să se procedeze pentru a se ajunge la realizarea unităţii ei prin stabilirea unui corp de norme care să prezinte şi să împace toate graiurile (subdialectale) deosebite în vorbire. singura care putea oferi o bază pentru fixarea unor norme comune. i-o aducea lui Heliade. scrie el. programul astfel conceput – de Heliade şi de alţi – ducea. anume unificarea ei în raport cu structura graiurilor. unde m-am născut”) în alegerea bazei limbii române literare. Bariţiu. ci limba textelor bisericeşti de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Dar Heliade înţelege prin limba veche bisericească nu atît limba lui Coresi. Săulescu. iar acesta se apropie de limba cărţilor bisericeşti. Ibrăileanu. şi nici de T. faţă de cel istoric. vertical. Soluţia lui era aceasta: întoarcerea la limba scrierilor religioase vechi. Unificarea stătea. Heliade nu pretinde ca în acţiunea de unificare a limbii să se acorde un 182 . o triere a materialului. pentru a se reţine ceea ce apărea drept „clasic” şi pentru a se îndepărta tot ceea ce contrazicea normele unei exprimări corecte sub aspect gramatical. Aceasta era şi obiecţia pe care filologul moldovean conservator G. În fond. Discuţiile despre problemele limbii literare nu puteau ocoli. Ideea va fi susţinută şi de moldoveanul G. la „muntenizarea” limbii. ca o imitaţie servilă a limbii scrierilor religioase. şi nu mai puţin prin sistemele ortografice folosite în cele trei provincii? Cel care intervine şi de data aceasta. Trebuie să precizăm că formula revenirii la limba veche nu era interpretată de Heliade acum. care dobîndise un caracter unitar prin generalizarea variantei literare muntene în toate cărţile româneşti tipărite. este tot Heliade. un alt aspect esenţial care întră în definiţia însăşi a conceptului de limbă literară. repunerea în circulaţie a cuvintelor de origine latină. de T. G. Cipariu mai tîrziu. din acest punct de vedere. Principiul său este de ordin estetic: el înclină spre graiul „care place mai mult urechilor”. exclude criteriul regional transilvănean („dialectul. iar mai tîrziu. ca urmare a procesului de „corupere” la care fusese supus vechiul fond romanic în decursul istoriei.

În 1836. ca în mold. C. Respingînd variantele munteneşti. Italienizat pe de o parte (înaintea lui Heliade!).loc privilegiat unui anumit grai. multe au bune ungurenii. C. naţional: „Multe au bune moldovenii. C. fapt ce trebuie considerat drept un moment esenţial în procesul fixării regulilor comune cu privire la unificarea limbii române prin recunoaşterea şi acceptarea autorităţii. nu al limbii vechi sau al graiului moldovean. Heliade recomandă să se ţină seamă de răspîndirea cuvintelor pe tot cuprinsul teritoriului locuit de români. al unuia sau altuia dintre elementele ce trebuiau să intre în normele exprimării literare. În 1839. Negruzi. ca în italiană. arătînd că este necesar să aibă în vedere cuvintele cu răspîndire largă. pîne. „va trebui să se scrie şi în Moldova -ori. giudecată. Exceptînd un număr foarte limitat de filologi – între care primul loc îl deţinea acelaşi G. şi nu regulamenturi. formele de „neam femeiesc” ale unor substantive (la origine neutre) ca privileghia. şi nu -oriú. în speţă celui muntean. Negruzzi. gioc. general. domnul meu. el revine asupra acestei idei. Într-o scrisoare adresată în 1838 lui C. mîne. arătînd care sînt condiţiile ce trebuie avute în vedere pentru a pune la temelia limbii literare elementele comune. în această materie. adică de caracterul popular. prozatorul moldovean se arată partizan al etimologismului. de unde „derază zicerile aceste”: giù. Lingvistul muntean întreţine o corespondenţă publică cu C. Concesiile nu sînt totuşi generale. Moldovenii găsesc un model de limbă literară în scrierile lui Heliade şi declară că-l vor urma. Aceste rînduri sînt un document de însemnătate capitală pentru etapa istorică a ideii de limbă literară din preajma anului 1840 şi pentru sensul evoluţiei ei ulterioare. el ţine să precizeze acest lucru. ne place a te vedea model în scrierile şi traducerile noastre şi vă aducem laudă ce se cuvine unui literat reformator şi legiuitor al limbii”. selectate din toate graiurile cu scopul de a se asigura limbii un caracter unitar. Săulescu –. regulamente. o limbă să avem…”. gios. preţuind ostenelile d-tale. bănăţenii. Deci. cînd optează pentru fonetismul cîne. coleghia (venite prin filieră rusească) vor trebui abandonate în favoarea celor propuse de Heliade: privilegiu. precum şi pronunţarea lor de către „cea mai mare parte de români”. făcîndu-i această mărturisire: „Crede. că noi. Negruzzi se adresa lui Heliade. colegiu etc”. astăzi etc. de către cel care avea să devină peste cîţiva ani cel mai reprezentativ prozator al Moldovei. el se sprijină pe un argument scump latiniştilor: în 183 . dar multe au toţi şi rele. multe au bune muntenii. a lui Heliade. bucovinenii. multe au bune macedonenii. Să lepădăm ce-i rău. Un trup să fim cu toţi. Negruzzi. z se va pronunţa ca în Muntenia zi. Heliade este recunoscut drept „legiuitor” al limbii. giudice. să îmbrăţişăm ce e bun de la toţi şi între toţi şi să primim şi înnoiturile cele bune. Condus şi de data aceasta de un remarcabil simţ al realităţii şi lipsit de orice prejudecată exclusivistă regională. gioco. De asemenea. Negruzzi crede că ar trebui păstrate fonetismele cu gi. continuă Negruzzi. ideile lui Heliade au fost acceptate şi îmbrăţişate şi în Moldova.

cum sînt: adoptarea unor fonetisme şi forme morfologice noi. singe etc. se pune la contribuţie. în general. C. şi mai ales preferinţa tot mai accentuată pentru împrumuturile latinoromanice. iaste) este înlocuit cu ie. Cultura vastă. Unele fonetisme arhaice. În afara divergenţelor regionale. aproape exclusiv material oferit de varianta literară muntenească. Trăsături ale limbii literare din această perioadă În lucrările filologice scrise de muntenii Ienăchiţă Văcărescu şi Ion Heliade Rădulescu sau de moldovenii Toader Şcoleriu şi George Săulescu. curentele puriste din secolul trecut au continuat principalele idei ale Şcolii ardelene. susţinîndu-le cu convingere şi după ce autorul lor le-a abandonat. de fapt. Negruzzi nu admite însă. sint. iar în cazul celor din urmă. răsipi etc. nici forma şenă pentru scenă. el. şi pe bună dreptate. ortografia italiană). de data aceasta. şi a lui i cu î în împle. îmblă. Printre alte fonetismeam putea menţiona: păstrarea vocalei ă în păhar. civilizat cum scrie Heliade (care urma. Iată. ca deschizător de drumuri în cele mai variate domenii ale culturii româneşti. dezvoltate şi aplicate de reprezentanţii curentului istoric şi popular. după 1780. u final. cainis ci pane. dintre etc. a africatei dentale dz (audzi. au fost preluate. principalele trăsături ale limbii române literare în perioada 1780 – 1840. fiind gata totuşi să renunţe la grafia şi pronunţia moldoveană sţenă în favoarea celei care s-a şi impus: scenă. de varianta moldovenească. el îndeplinind astfel în Principate un rol similar cu cel pe care l-a avut Şcoala ardeleană în Transilvania. greşeşte. slova ђ notează şi în variantele nordice vocala e în cuvintele de tipul lege. sînt treptat şu definitiv abandonate.). care le înlătură pe cele simţite ca fiind arhaice. dzise) cu z în toate variantele literare de tip nordic. este doar un ornament grafic. din. erudiţia filologică şi talentul literar. Este foarte importantă înlocuirea. variantele literare din această perioadă prezintă şi tendinţe comune. deşi este notat frecvent în Gramatica lui Heliade. tot aşa cum latinismul şi. rădica. curajul opiniei personale şi capacitatea de a intui surprinzător esenţa problemelor cercetate i-au permis lui Heliade să se manifeste ca un vizionar. e > i (citi. cane… în sfîrşit. Ideile sale privitoare la modernizarea şi unificarea limbii române literare. cu o largă circulaţie în toate scrierile din perioada anterioară.latină (şi în italiană) nu se zice painis. deşi se formează unele păreri despre unificarea normelor limbii române. Astfel. pe scurt. profunzimea gîndirii. diftongul ia (priiaten. după cum precizează însuşi autorul cărţii. îmflă sau trecerea lui î la i în ride. Chiar dacă n-a fost de acord cu toate propunerile făcute de Heliade. exprimate pînă la 1840. lui Negruzzi i se pare că este mai potrivit să se pronunţe şi să se scrie ca în Moldova: proţes. Acestea s-au menţinut nu 184 . ţivilizat. Fonetică. Negruzzi a avut un rol esenţial în propagarea ideilor pozitive ale cărturarului muntean în Moldova. în cazul celor dintîi. nu proces.

. Ei ajung la astfel de forme. înveţetură (învăţătură). zedar. recoreşte. rădite (ridiche) etc. diregătorie. care. 185 . extind această pronunţie şi asupra altor cuvinte. Dar ğ e menţinut în cuvinte ca împregiur. DiaconoviciLoga întîlnim constant formele roman. de altfel. reu. trămura etc. capetém (căpătăm). În scrierile din Transilvania.. năcăji (necăji). zădar etc. în special bănăţenii P. unde poate fi recunoscut latinescul gyrus. pe care le considerau a fi mai apropiate de cele latineşti: scamn (scaun). redecină (rădăcină) etc. aspectul fonetic al limbii reprezentanţilor Şcolii ardelene nu diferă totuşi prea mult de cel al limbii literare moderne. încungiura. uneori chiar la regionalisme. ei au putut să aleagă atît din limba română scrisă în diferite locuri şi timpuri. formos etc. Iorgovici scria portem (purtăm). se vor păstra în limba cultă pînă la sfîrsitul secolului al XIX-lea. e devine ă după grupurile consonantice st şi tr: blăstăma. Din dorinţa de a reduce cît mai mult frecvenţa vocalelor „intruse”. auzi). numer (număr). a uri etc. alchetuiesc (alcătuiesc). Iorgovici şi C. a principiului ortografic etimologic. şi alte forme regionale cu o circulaţie mai largă în graiurile din Transilvania. Privit în ansamblu. dătorii. Unii dintre ei. holbură (volbură). P. detor. judeţ) şi z pentru dz (zic. teu (tău) etc. Romania. resplăteşte. tăbac. sunt (sînt). spuni (spui). fonetismele cele mai potrivite pentru constituirea unui sistem fonetic simplu şi unitar.numai datorită tradiţiei.Diaconovici-Loga. ei acceptă ca norme unice j pentru ğ (joc. iar a neaccentuat trece la ă în dător. ci şi în virtutea aplicării. mîne. potere (putere). cum sînt: acăţa (agăţa). curend (curînd). dintră. Uzuale sînt şi formele cu e(i) nesincopate: direg. Aceasta se explică prin faptul că. scie (ştie) etc. Setea de întoarcere la un prototip de limbă i-a determinat pe cărturarii Şcolii ardelene să apeleze şi la alte fonetisme vechi şi populare. cît şi din graiurile populare. dirept etc. fiind cei dintîi învăţaţi români care au studiat fonetica istorică a limbii noastre. desvăli (dezveli). De asemenea. dacă acestea puteau sluji idealului apropierii de modelul latin. pîne. pe care le întîlnim la cei doi filologi.Conachi întîlnim formele resboae. în această perioadă. personă. forte. luom (luăm). iar la C. cei doi cărturari menţin o veche normă a variantei literare bănăţene: n netransformat în i în cuvinte ca petroni (pietroi). la C. cărindar (calendar). strein. care să permită o cît mai reuşită încadrare a 1 De exemplu. De pildă. ci şi datorită faptului că s-au străduit să „corecteze” formele româneşti după modelul latin. Din aceleaşi considerente. mai ales de către filologii transilvăneni. ei utilizează formele fără i: cîne. romanesc. scriind adeche (adică). lapădă (leapădă). ţini (ţii) etc. nu numai pentru că în graiul bănăţean fenomenul în cauză e mai răspîndit. fără corespondent în latină (şi în celelalte limbi romanice) – ă şi î – filologii transilvăneni acceptă forme regionale ca beutură.. incătrău (încotro). În limba intelectualilor transilvăneni apar frecvent. dar introduc şi altele din graiul natal. Astfel. întîlnite şi la alţi scriitori români1. Aşa se explică şi alte schimbări fonetice în spirit latinist. tinăr. a crepa.

Unele fonetisme specifice. formele fără i: mîne. Dintre acestea fac parte: . sîngur. iar celelalte variază în diferite regiuni ale acestui grai. în etapa următoare. Morfologie. Unele fenomene fonetice de tip nordic au acum o frecvenţă mai mare în limba scrisă din Moldova. gre. păşînd. fără a fi însă nici aici perfectă. mai rar în poziţie finală. ci. Prin lucrările filologice tipărite de ei s-au răspîndit şi o seamă de norme fonetice. . ţîn. . . dar şi agiutoriu. grijă. deşi apar mai des. r moale în sufixele -ar. dar şi încongiura). adesea. Varianta literară moldovenească. velarizarea vocalei e după oclusivele d şi p în cuvinte ca dă (de). ai. . hotăraşte).. însă alături de ele apar. veştejaşte.ă protonic trecut la a: capitan. ştiutoriu etc. reprezentată mai ales de limba cărţilor apărute în Tipografia Albinei. limba cultă prezintă mai puţine inovaţii fonetice decît în Transilvania. consemnează. joi. Doar în Gramatica românească a lui I. dar nu reuşesc să se impună ca norme. Menţionăm.. de pildă. giudecată. cîteva dintre cele mai importante inovaţii morfologice care tind să se impună în această perioadă a. mîine. Heliade Rădulescu. făcem. în special gramaticile. scrierile normative. Reflectînd această situaţie. dăstul (destul). În scrierile transilvănene se constată tendinţa de înlocuire a articolului genitival invariabil a cu formele al. Majoritatea normelor vechi şi populare specifice limbii culte din secolul al XVIII-lea se păstrează şi în această perioadă. în special de I. ceriu etc. pă (pe) etc. În schimb. care s-au impus în limba literară modernă. cînd sînt abandonate sub presiunea normelor unitare. îi (cîine. Dintre labiale. unele forme noi. z. contribuind astfel. a. Aceste fonetisme se menţin în scrierile majorităţii intelectualilor moldoveni pînă la 1780. În structura morfologică a limbii române literare nu se produc modificări importante faţă de epoca anterioară.rostirea dură a consoanelor s. dăşărt (deşert). -tor: cepariu.trecerea lui ea la ie: mîngîiet. pi. ţ.reducerea diftongului ea la e: a ave. care mai tîrziu au fost acceptate şi de alţi scriitori şi filologi români. binili. păstrează africata ğ în gioc. spăriet. Heliade Rădulescu selecţia e mai riguroasă. două şi chiar trei variante pentru aceeaşi formă morfologică. 186 . j: sară.neologismelor latine şi romanice în structura limbii noastre. sînt generale unele norme mai vechi ale variantei literare munteneşti: z (zi) şi j (joc. În Moldova şi în Muntenia. r duri înaintea diftongului ea (covîrşaşte. şărpi. mai frecvent decît în scrierile de pînă atunci. pîne. în continuare. la unificarea normelor limbii române literare. cum este. în i: adivărul. ale. f se palatalizează sporadic: hiară. hier.închiderea lui e medial neaccentuat. ş. în pofida faptului că şi aici se produce o „invazie” a fonetismelor populare. continuă să aibă o frecvenţă mai redusă faţă de cele care s-au impus în limba literară mai tîrziu. j. pîine). s.

1963. p. rusească) fac ca lexicul intelectualilor români de pînă la 1840 să ne apară învechit şi relativ sărac. nici el nu le respectă decît parţial. O notă aparte faţă de limba cultă actuală o dau structurii morfologice din perioada la care ne referim numeroasele neologisme latino-romanice. în primul rînd. cu toate că. În Moldova şi Muntenia. conjunctivele neregulate de tipul să deie. formele iotacizate (eu) auz. d. în timp ce moldovenii şi transilvănenii păstrează încă forma nediferenţiată au.3. pot (ultima formă alternînd cu poci. c. spun. e. formele cu u la imperfect. Spirite universale. Fonetica şi morfologia neologismelor româneşti de origine latină şi romanică // SCL. Sintaxa. Ivănescu şi L. să steie alternează cu cele în -ea (-a). specifice limbii cărţilor bisericeşti din secolul al XVIII-lea. Se răspîndesc acum. În varianta literară munteană. mai cu seamă după 1836. fireşte. ca norme ale limbii române literare. pers. sintaxa mai păstrează încă numeroase elemente vechi şi populare. a III-a pl: (ei) erau etc. În textele munteneşti întîlnim. Despina Ursu. Abia spre sfîrşitul perioadei de tranziţie. a indicativului prezent: aud. 1 187 . Toate aceste forme sînt recomandate de Heliade. dar cele identice cu singularul (el. ei) mergea continuă să fie majoritare. care au o altă încadrare morfologică decît cea de azi1. Ca şi morfologia. Iar în Transilvania. în special la filologii bănăţeni. deschise la tot ceea ce era nou în Vezi G. dar. ca urmare a lărgirii influenţelor romanice. spui.1-24. Lexicul suferă schimbări esenţiale în această perioadă. a lui I. Heliade Rădulescu. a III-a sg. consemnăm preferinţa pentru formele verbale cu dentala refăcută la pers. dar şi în textele moldoveneşti. structura sintactică a limbii literare începe să se clarifice şi să se modernizeze datorită intervenţiei.b. Tot la ei. În scurt timp. 1956. În toate scrierile. Încadrarea morfologică a verbelor neologice în limba română din perioada 1760 – 1860 //LR. Întrucît direcţiile principale deschise de Şcoala ardeleană în această privinţă au fost urmate în secolul al XIX-lea de aproape toţi intelectualii români. Surprinzător este faptul că la cei dintîi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene nu întîlnim decît rar construcţii sintactice alcătuite după modelul latin. aproape fără excepţie. XIV. p. unde acţiunea de „reromanizare” a limbii culte începuse pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. se generalizează auxiliarul a la pers. influenţele orientale (greacă.. În deceniul al IV-lea al secolului al XIX-lea se amplifică şi în ţările româneşti procesul de modernizare a lexicului literar – proces început încă pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. turcă. în special a celei italiene şi franceze. a perfectului compus. VII.371 – 379. vom insista asupra contribuţiei lor la înnoirea şi îmbogăţirea lexicului românesc. vocabularul românesc îşi va schimba radical fizionomia în Principate. să ieie. I sg. în special a modelului sintactic francez. modernizarea s-a produs mai de timpuriu. şi în urma influenţei tot mai puternice a sintaxei populare şi a modelelor romanice. nr. pînă la 1840. Leonte.

menţinerea aproape integrală a fondului lexical existent în vechile scrieri româneşti. . italiana. dar şi cu unii termeni arhaici sau regionali. pedagog. Neologismul e admis de Klain numai „unde graiul nostru s-ar afla în lipsă”. De aceea filologii transilvăneni s-au străduit. să organizeze dezvoltarea culturii noastre pe o cale nouă. modă. În acest sens. urban. ţivilizaţie. elocvent. memorie. magistru. El credea despre limba sa maternă că aceasta într-adevăr este o oglindă a universului pentru cine s-ar fi priceput să scotocească prin ungherele şi tainiţele ei. securitate. închipuire peste tot „idee universală”. . interjecţie. ei n-au încetat să alcătuiască opere istorice. gen. închipui „imagina” a împururi „a eterniza”. întrucît ei n-au dorit să elimine cuvintele străine pătrunse în ţesătura limbii române de-a lungul timpului. imperfect. presidium. Aşadar. hotărîre „definire”. orator. mai ales dacă aceştia erau de origine latină. Termeni calchiaţi sau traduşi: chipuri „moduri”. pe de o parte. să creeze terminologia necesară exprimării celor mai importante noţiuni ştiinţifice. Aşa se explică. verb. poziţie. Cum era şi firesc. dar nu au neglijat nici îmbogăţirea de ansamblu a lexicului românesc. iar dintre acestea. dar s-au străduit chiar să romanizeze terminologia filozofică curentă de origine greacă sau latină. cauză. cujugţie. pronunţie. Termeni ştiinţifici: articul. Totuşi primii latinişti nu numai că n-au abuzat de neologisme. principalele surse de sporire a vocabularului literar nu puteau fi decît latina şi limbile romanice. natură. dialect. soţietate. sufragiu. columnă. ocasie. întregime „integritate”. înainte de toate. derivat. literă. cărturarii transilvăneni şi-au propus. mod. sistemă.cultura europeană din acea epocă. compoziţie. logică. constituţie. ei au iniţiat cea dintîi acţiune organizată de traducere şi elaborare a numeroase şi variate opere din diverse ramuri ale ştiinţei: filozofie. naţioane (naţiuni). a replica. modernă. speriinţă. şi în bună măsură au reuşit. să traducă lucrări religioase şi chiar s-au încumetat să elaboreze unele scrieri literare. a recomenda. condiţie. în primul rînd. fizică. omagiu. Totodată. impostor. pori. proprietate. iar pe de altă parte. inscripţie. O astfel de acţiune era însă aproape imposibil de întreprins cu mijloacele de care dispunea limba română din secolul al XVIII-lea. Iată o listă sumară a elementelor lexicale caracteristice pentru limba învăţaţilor transilvăneni: Neologisme latino-romanice: atentat. S. ci s-au împotrivit mai cu seamă adoptării neologismelor provenite din altă sursă decît cea latină sau romanică. contaminat. gramatică. agronomie etc. regulă. medicină. director. lavă. pe care ei s-au străduit să-l completeze cu numeroase cuvinte create prin derivare sau compunere. termen etc. 188 . Micu aşeza limba românească alături de toate limbile mari în care cei mai de seamă filozofi ai timpurilor au încercat cîndva să-şi exprime gîndurile. matematică. preferinţa manifestată de cărturarii transilvăneni faţă de termenii calchiaţi sau traduşi. conferenţie. virtuos. filologii transilvăneni n-au manifestat tendinţe puriste. veneraţie etc.

devenire „a veni în jos” (toate de la verbul venire). tină “noroi”. a comînda „a face masa de pomenire pentru omul mort” (lat. cu tot mai numeroase neologisme latinoromanice. temei „subiect”. în ansamblu. iosag “avere”. a sosi”. imperiţie „neştiinţă”. crearea unei delimitarea. ai „usturoi” (lat. iluminare (luminare). Atenţia lor s-a îndreptat. dărăb “bucată”. fondul lexical românesc cu termeni noi prin derivare şi compunere. op „trebuie. în linii mari. lucru”. a căror aspect diferă adesea de cel pe care pe care l-au căpătat mai tîrziu în română. regionali şi populari de origine latină. stăriîmprejur „circumstanţe”. opus est). prelucire „strălucire” (de la lucire). periculós „plin de frică”. spiţă „specie”. şi anume: abandonarea treptată a faptelor de limbă învechite. imperit „neştiut”. ghib “cocoşat”. este necesar” (lat. cît şi modului în care au fost adaptate la sistemul fonetic şi morfologic al limbii noastre. cloambă “ram”. ad hora). spre rădăcinile moştenite din latină. încercări de unificare a normelor exprimării culte. Învăţaţii transilvăneni au încercat să completeze. provenire „a veni din pămînt” (de la venire) etc. alium). Frecvente sînt şi regionalismele ardeleneşti de alte origini: armariu “dulap de vase”. putem observa însă continuarea unor tendinţe inovatoare. convenciune „împecare”. prevenire „a ajunge la ceva”.nestrăbătuincios „impenetrabil”. singuratec „individual”. neogreacă şi rusă – în Moldova şi Muntenia. fărtai “sfert” etc. a principalelor stiluri funcţionale. putinţă „posibilitate”. ea mai păstrează încă o parte din trăsăturile specifice vechii române literare. Paul Iorgovici propune o listă foarte bogată de cuvinte noi. sau a împrumuturilor din maghiară şi germană – în Transilvania. cătană “soldat”. pleşug “chel”. pe care i-au introdus în scrierile lor cu intenţia de a întregi fondul latino-romanic al vocabularului românesc literar. datorită atît filierei străine prin care ne-au venit. Paralel. moştenite din latină: advenire „a veni la cineva. Examinînd structura limbii române culte din perioada de tranziţie. - 189 . Între aceştia se numără: aorea „odinioară” (lat. a custa „a trăi” (lat. O trăsătură specifică a lexicului literar din această perioadă este interferenţa elementelor orientale. în primul rînd. de asemenea. convenire. constatăm că. ce se vor dezvolta în următoarele decenii. commandare). periculu „cercare cu frica”. create prin derivare de la elemente lexicale mai vechi. Reprezentanţii Şcolii ardelene au preferat mai ales termenii arhaici. provenite din turcă. a făgădui “a promite”. a tăgădui “a nu recunoaşte”. zicere „afirmaţie” etc. greacă. În Observaţii de limbă rumânească. rost „gură” (lat. terminologii ştiinţifice. modernizarea lexicului prin adoptarea împrumuturilor latino-romanice. populară rostrum) etc. trup „corp. constare).

C. Fiii lor. Rolul ei a continuat să prevaleze pe tot parcursul secolului al XIX-lea şi nu a încetat după aceea. M. alături de Costache Negri. I . a avut-o influenţa f r a n c e z ă. directă. Grigore Alexandrescu. Rosetti. de pătrundere a limbii franceze în Principate. preceptorul lui Costache Conaci. Viillant. numeroşi nobili regalişti emigrează în Europa. învăţau franceza. Contactul cu limba franceză datează în Principate după anul 1700. La Bucureşti. filozofice ale secolului raţionalist. dar mai ales la însuşirea limbii străine şi la prelucrarea limbii române prin traduceri şi adaptări din franceză. sub aspectul desăvîrşirii caracterului ei modern. indirectă. un alt francez. devenită familiară şi în rîndurile unui număr mare de boieri. Kogălniceanu. care erau pregătiţi în vederea viitoarelor cariere politice. la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. egalităţii şi fraternităţii. deschide o şcoală. Aceşti intelectuali.Cuza.Fireşte că toate acestea sînt o consecinţă a procesului de renaştere culturală şi social-politică. În urma ei. mai ales consecinţa Revoluţiei de la 1789. cînd în Muntenia şi Moldova sînt numiţi domnitori dintre dragomanii de la Poarta Otomană. cunoscători ai limbii franceze. evocat de V. Aceştia erau oameni culţi. ajungînd şi la noi şi fiind primiţi cu bunăvoinţă. au adus cu ei nu numai cultura franceză. A. ci şi interesul pentru ideile politice. Influenţa neolatină a) Influenţa franceză O însemnătate fundamentală pentru limba română literară. noii domnitori îşi aduceau sau li se impuneau secretari francezi. Alături de această cale. pe care însă turcii nu o cunoşteau. fiindcă le era interzis de Coran să înveţe limbi străine. 190 . Al. Pătrunderea elementelor franceze s-a făcut în mai multe etape şi pe mai multe căi. ce s-a manifestat în toate provinciile româneşti. printre care se aflau şi unii revoluţionari. începînd din prima jumătate a secolului al XIX-lea. unde au învăţat Ion Ghica. aceasta contribuind la familiarizarea cu scrierile apusene ale timpului.Alecsandri. Ea este consecinţa evenimentelor politice care s-au petrecut în Franţa. care i-a fost elev. îndeosebi datorită prestigiului de care se bucura cultura Franţei. are loc alta. La venirea în ţările noastre. limba diplomatică a timpului. Franceza era cunoscută într-un cerc restrîns de boieri care aveau legături cu curtea domnească. Cîteva nume au rămas întipărite în amintirile contemporanilor. care pregătise revoluţia franceză sub flamura libertăţii. Aceştia sînt dl Feury. dar mai ales în a doua jumătate a secolului următor. Începuse să se citească şi să se traducă literatură franceză. O parte din emigranţi se angajează ca dascăli în casele boiereşti. dl Cuenim.

după 1850. dacă latina era „maica” limbii noastre. comandir. Termenii filozofici (idee. cinovnic. sensibilitate. Unele neologisme franceze şi romanice au pătruns în română prin filiera rusă. este greu să stabilim cine le-a folosit prima dată. colonel. Bălcescu. a dispoza “a dispune”. cărora le vor lua locul. a reorganiza. chiar de la începutul secolului al XIXlea. în cultura şi limba noastră. rezervă (N. eroare etc. Al. infernal. Bolintineanul. Cunoaşterea ei varia în funcţie de treapta socială a claselor avute. P. C. Bălcescu). disciplină. a redija “a redacta”. armie. Bolliac. în locul celei greceşti.t influenţa neogreacă şi în timp ce îşi face loc. enteres. Multe franţuzisme însă au trecut prin mai multe faze de adaptare la normele limbii române moderne. Ghica. Instructive sînt mai cu seamă neologismele la N. forma cu care s-au încetăţenit în limba literară. analiză. Ibrăileanu menţiona că. Franceza devine acum limba la „modă” a protipendadei. urmînd chiar o pronunţie franceză.) au rămas intacţi în româna contemporană. V. care nu au reuşit să se impună: a developa “a dezvolta”. infanterie. alături de curentul latinist. aceşti „bonjurişti” devin exponenţii influenţei franceze în ideologia epocii. De aceea la B. electirc. Terminologia franceză stă la baza mai multor traduceri filozofice. influenţa rusească. de asemenea. După 182-1830. Heliade). Alecsandri petrec mai mulţi ani în Franţa. De ce influenţa franceză a avut un rol decisiv. De aceea e şi firesc să mai întîlnim unele neologisme ruseşti de tipul epohă. La baza influenţei limbii franceze a stat conştiinţa latinistă a descendenţei romanice comune a celor două limbi şi popoare. filozofie. O listă completă a cuvintelor de acest fel este imposibil să se întocmească. I. bunăoară. reformă (I. linie de bătaie etc. unde învaţă franceza ca sursă. Consemnăm doar cîteva fapte din scrierile anilor 1820-1860. corespondentele lor franceze actuale epocă. întîlnim cuvintele spiculaţii. la formarea limbii române moderne? G. Reîntorşi în ţară. polcovnic. N. gardă. N. Russo – în Elveţia. O bună parte a împrumuturilor franceze şi-ai găsit. Mai tîrziu. Kogălniceanu. unde găsim franţuzisme cu forma actuală: confuzie. ambasadă. franceza era sora ei mai mare şi mai „norocoasă”.Prin Regulamentul organic. energie. în mod special. funcţionar. comandant. armată. Influenţa franceză se impune progresiv pe măsură ce dispare. punînd alături un echivalent impropriu – căutare – pentru a exprima ideea de “trecere în revistă”. alianţă. franceza intrase sub scutul legii. tot mai mulţi tineri sînt trimişi la studii în Apus. bunăoară. a imagina. M. substantivele artilerie. logică. eterogen. sînt trimişi la Paris D. Bălcescu. trepta. Bălcescu nu găseşte uneori termenul corespunzător românesc şi de aceea el scrie reviu şi revistă. pentru scurtă vreme. opinie (Iancu Văcărescu). fantomă. În unele şcoli se predau chiar cursuri în franceză. terminologia administrativă şi militară. Mica boierime năzuia să se ţină în pas cu moda 191 . Mumuleanu.

se pronunţa loco. într-o fază mai veche a acestei limbi. aceasta se datoreşte faptului că asupra italienei s-a exercitat. foc. maghiarismele. ci două dialecte ale uneia şi aceleiaşi limbi. prescriere etc. timp de secole. foco. Iar dacă facem comparaţie cu dialectele italienei. şi anume i t a l i e n i z ă r i i.timpului şi simţea necesitatea să amestece expresii franţuzeşti în limbajul familiar. care nu trebuie căutate în latina clasică. De la scriere se pot obţine: descriere. în lucrarea sa Paralelism între limba română şi italiană. ci în limba scrierilor bisericeşti. ponte se pronunţă în multe graiuri italiene frunte. punte. Pentru aceasta există două mijloace: c o m p o z i ţ i a (compunerea). benedire). Heliade Rădulescu. o parte din franţuzisme au devenit jargonisme. Alecsandri în Chiriţele… sale. el porneşte de la un număr de peste 1300 de cuvinte de origine latină. munte. româna literară a fost supusă încă unui proces de „modernizare”. cuvintele noi trebuie astfel formate. monte. vorbite iniţial în Italia. bunic. bunişor etc. şi d e r i v a ţ i a . deci aproape ca în limba română: loc. În 1840. Aşa stînd lucrurile. influenţa culturii. Bineînţeles. Astfel. Bunăoară. constatăm că asemănarea este şi mai mare: în multe părţi ale Italiei se aude pronunţîndu-se „curat româneşte”. ce trebuie făcut pentru a se ajunge la unitatea limbii? Răspunsul lui I. pe cînd româna a fost lipsită de acest privilegiu. de la bun avem bunătate. care puteau servi ca punct de plecare pentru formarea de noi familii de cuvinte. El porneşte de la premisa că româna şi italiana nu sînt limbi deosebite. în articolul amintit. avînd în vedere germanismele. uomo. Vrînd să readucă limba la înfăţişarea ei dintr-o perioadă veche. bunică. Astfel. grecismele şi alte „-isme”. putem lua lucrurile de-a gata de la ei. pentru care avem la îndemînă “dupăpoziţii” (sufixe). o întreagă teorie pentru a-şi sprijini pe ea încercarea de i t a l i e n i z a r e a limbii. de la aceeaşi rădăcină se poate ajunge la binecuvîntare (it. cînd înrudirea strînsă i se părea evidentă. şi nu luoco. om. fuoco. fronte.. încît să semene mai mult cu cele italieneşti. 192 . Dacă ele nu se aseamănă întru totul astăzi. Heliade dă o listă de afixe – neologice şi moştenite – precum şi derivatele ce s-ar putea alcătui cu ajutorul lor. distinsul lingvist român. După cum observă V. bunicuţă. Cuvintelor li se dau corespondentele lor din italiană pentru a se ilustra asemănarea dintre cele două limbi. Avînd exemplul fraţilor italieni. unde ne folosim de prepoziţii (prefixe). Căutînd o soluţie pentru remedierea acestei stări de lucruri. turcismele. b) Încercări de italienizare a limbii române În acelaşi timp cu influenţa franceză. Heliade construieşte. Că într-o epocă veche nu existau deosebiri între aceste „dialecte” se poate vedea dacă ne întoarcem îndărăt pe drumul istoriei limbii italiene. observă că procesul de cultivare a limbii române suferă de pe urma a numeroase „ciume” literare. proscriere. omo. iar aici un rol central îi revine lui I. Heliade este acesta: să se restituie limbii române formele ei vechi. bunel.

Fiind un purist ca şi latiniştii. Clădit pe o teorie falsă. bunăoară. în firea limbii române este să se scrie şi să se pronunţe nu plantă. cantat > cîntă. în zadar –prin in darn. cuvintele noi urmează să se supună legităţilor moştenite ale limbii. unde prejudecata puristă îl îndeamnă să scoată din limbă substantivele clopot. ci lătină. subiept “subiect”. Deoarece a neaccentuat a dat în română ă (farina > făină). completează I. Tot aşa. Faţă de purismul latinist. mai cu seamă neologismele pătrunse în limba noastră. Aceste idei stau la baza „şcolii fonetice bucovinene” sau a analogismului pumnist. El vrea să romanizeze limba. Prin urmare. pentru basma de gît (fular). italienismul lui I. ci plîntă. vrednicie se poate înlocui prin demnitate. Fostul profesor al lui M. franţuzisme şi latinisme propuse de el: campană. fatică. Nu acelaşi lucru se poate spune despre alte numeroase exemple. care căuta salvarea limbii literare în italienizare. şi să le înlocuiască cu elemente de origine latină. specol. dacă se vor respecta cu stricteţe regulile (fixate de el!) „în deducerea şi strămutarea cuvintelor”. Teoria lui viza atît a s p e c t u l f o n e t i c al neologismelor. 193 . Bogat trebuie înlocuit cu avut.> î (lana > lînă.(cons. se va zice nu latină. Heliade nu putea duce la altceva decît la consecinţe grave în privinţa caracterului italienizant. care dorea să dea limbii române o înfăţişare identică cu a „maicei” sale.) sau a+m+cons. maghiarismele etc. turcismele. dar în felul său. oglindă în schimbul unor italienisme. Heliade. Dacă lipseşte cuvîntul italian. potrivit căruia. Încercarea lui de a reforma scrierea se sprijină pe convingerea că limba română trebuie să-şi redobîndescă fire. a cărei teoretician a fost Arom Pumnul (pumnismul). Este vorba de respectarea principiului analogiei. trebuie să supunem acestei legităţi toate cuvintele noi care conţin acest fonetism. Aron Pumnul este mai puţin purist. italiană sau „fabricate” de el. c) Pumnismul analogist În cadrul direcţiilor reformatoare s-a manifestat un timp şi pe o tendinţă născută dintr-o concepţie aparte. mîndrie.strofiu. Heliade vroia cu tot dinadinsul să elimine din română toate slavonismele. nimic nu ne împiedică să creăm un cuvînt nou. cît şi s t r u c t u r a lor ca atare. înavuţit. Eminescu este adeptul scrierii fonetice cu litere latine. nu germană. ci germînă etc. leptură “lectură” etc. Dacă. După cum se vede. intuiţia lui Heliade coincide de multe ori cu sensul evoluţiei multor cuvinte analizate mai sus în româna contemporană. de pildă cărăpter “caracter”. fireşte este să se asculte de aceste legităţi la scrierea sau la rostirea altor cuvinte. faţă de purismul heliadist. “Este în uz şi batistă pentru basmalele cele albe”. pe care el vroia să-l impună limbii noastre. fiertate. oboseală. campus > cîmp). a+n+voc. fiindcă grupul consonantic latinesc ct a evoluat în română în pt (octo > opt). În loc de turcismul basma se poate spune năsăriu. dar recomandă şi folosirea unor semne diacritice destul de numeroase.

Academia Română. Nu e de mirare că @ciunismul”. scriemînt „ortografie”. vorbămînt. De aceea corect şi potrivit cu specificul limbii noastre este să se spună numai năciunal „naţional”. slujbă. fost elev al lui Aron Pumnul. filologie. Sbierea. care îl are ca preşedinte pe I. În felul acesta. carile “curat româneşte” s-ar zice aşa: limbămînt. toate provinciile româneşti erau reprezentate prin oameni de cultură dintre cei mai autorizaţi să-şi exprime opinia în probleme de limbă. De exemplu. Prin chiar actul de constituire. Alecsandri şi C. Tot aşa se va proceda şi cu neologismele terminate în -ţie din exemple de tipul naţie. Dintre aceste. devenită în 1867 Societatea Academică Română. stelemînt „astronomie” etc. Urmează o întreagă listă de asemenea „ţîrmuri ştiinţiali”. Heliade Rădulescu. năciunalitate „naţionalitate” etc. care este o formă “foarte tinerică”. conform legităţilor fonetice de evoluţie normală. ignorînd caracterul lor limitat în timp. G. şi nici slavonescul rana nu a devenit rînă. avînd aceeaşi formă cu cele latineşti. Evident că Aron Pumnul interpretează faptele de limbă într-un mod foarte personal. ca de exemplu: gramatică. se vor supune vechilor legi. cugetămînt „logică”. instituţia nou creată îşi propunea: 194 . simţămînt „estetică”. pe lîngă munteni şi moldoveni.Teoria pumnistă nu este mai puţin curioasă şi deşenţată cînd are în vedere romanizarea lexicului neologic. unele “cuntrazic” şi “strică” natura limbii noastre. unde fiecare sunet „se poate da cuvînt deplin din legile cele universale ale limbile sub carile stau toate cuvintele”. scoaterea din limbă a elementelor nonromanice. precum şi dintr-un reprezentant al Bucovinei – I. Altele sînt “minciunoase”. iznoavă. căci el are în vedere o perioadă din istoria limbii cînd aceste legi erau active. filozofie. precum sînt toţi “ţărmurii ştiinţiali” (termenii ştiinţifici). etimologie. ci a fost ridicularizat de V. iar în 1879. limbistică. Negruzzi. cugetămînt. spiritămînt „psihologie”. principiu susţinut şi acceptat de Titu Maiorescu. Noul for ştiinţific era format. în raport cu sufixul mai vechi -ţiune. El nu s-a bucurat nici măcar de cinstea de a fi combătut. Busolă nu a devenit busoală nici medicament – medicamînt. Forma cu -ţie „este o rană înfiptă în limbă de fiii ei cei nepricepuţi”. nu înseamnă însă că şi neologismele. În lucrarea Formaciunea cuvintelor româneşti. el cere.. din transilvănenii Timofei Cipariu şi Gavril Munteanu. n-a găsit răsunet decît în rîndul cîtorva elevi de-ai lui Aron Pumnul. Nu putem trece cu vederea că Aron Pumnul a fost totuşi adeptul principiului fonetic în scrierea cu litere latine. Etapa limbii române moderne În 1866 se înfiinţează Societatea Literară Română. între care: literemînt „abecedar”. Înlocuirea uneia cu cealaltă ar fi rezultatul necunoaşterii istoriei limbii. cum a fost numită teoria lui Aron Pumnul. care i-a dat o fundamentare ştiinţifică. slugă. ca şi latiniştii. Căci dacă latinescul mola a dat în română moară. iar pavimentum > pămînt.

Aşadar.ţ se notează ci în cuvintele acia. . fiind plasat înaintea finalei a: mam’a. . prezidată de G.. raportor fiind T. bunetάti (părţi. Cel grav e notat la infinitivul. auzi). ş) se vor scrie cu literele sunetelor corespunzătoare din care derivă (t. Bariţiu. Normele ortografice adoptate în 1867 de Timofei Cipariu sunau astfel: 1. De exemplu: légăna (leagănă). Regulile ortografice speciale şi în amănunt urmau să se fixeze de gramatică. furtun’a etc. Stabilirea regulilor de scriere cu litere latine s-a aflat în atenţia Academiei Române timp de cîteva decenii. . s. Societatea Academică se transformă în Academia Română. s). K. În sesiunea din 1869 a Academiei Române s-a adoptat un nou sistem. Acesta este primul sistem ortografic al Academiei Române. Acesta prevedea: . Preocupările sale în legătură cu problemele scrisului românesc 195 . cuvêntu (atît. Toate sunetele „primitive” [etimologice] se vor scrie cu literă corespunzătoare din alfabetul latin (literele Q. facú. Vasile Alescandri şi Titu Maiorescu. Acesta este primul proiect ortografic definitiv şi oficial al Academiei Române.să fixeze regulile ortografice ale limbii române.sunetele ĸ΄. la capitolul Despre fonetica limbii române. cas’a. pentru un moment. adică z. dar în terminaţii se notează di: lucrediu “lucrezu”. realizîndu-se legătura ei cu limbile romanice. supune dezbaterilor un proiect de norme. întaniu.se introduce accentul grav (΄) şi cel circumflex (ˆ). Contribuţia lui Titu Maiorescu la dezvoltarea limbii române literare Istoricul ortografiei noastre trebuie raportat la contribuţia adusă la dezvoltarea limbii române literare de către Titu Maiorescu. . glacia facia etc. . în care triumfa.accentul circumflex (ˆ) se pune la sunetele nazale: atît. sor’a. Y sînt considerate străine). o nouă comisie. g΄ se notează ch. indicativul şi la imperativul verbelor. mόre (moare). . În 1879. punctul de vedere al latinismului etimologizant.să înceapă şi să ducă la bun sfîrşit dicţionarul limbii române. audί (tăcu. cuvîmt). z se admite în cuvintele străine (zeamă). principiul etimologic a învins (cel puţin o parte din el) şi în felul acesta se asigură dezvoltarea ulterioară a limbii române. precum şi la forma de plural a substantivelor: pάrti. . Maiorescu. bunătăţi). urmate de i.apostroful (. făcu. se scriu fără sedilă. Proiectul este votat în 1881. care se retraseră între timp. gramatec’a. gh. care s-a menţinut pînă în 1881. Toate sunetele derivate (ţ. întîi.literele d.) notează forma articulată a substantivelor feminine. 2. ş ţ. iar problemele de ortografie sînt reluate în discuţie. cάrti.să elaboreze gramatica limbii române. În 1880. marcînd diftongii. t. Accentul grav se mai foloseşte la perfectul simplu al verbelor: tacú. cărţi. reintră în componenţa Academiei ca membri.

ca în ortografia actuală. Ei făceau deosebire dintre sunetele “primitive”: a din acus. trebuia să se scrie în principiu man’a pentru mînă. sau cu i (riu). ţ. audiu pentru auz „aud”. considerîndu-l o nuanţă de „umbrire” a lui ъ slavon.. Maiorescu şi concepţia sa expusă şi discutată. Maiorescu a renunţat la această teorie. Literele trebuiau să reflecte natura limbii. deoarece ele sînt prea numeroase pentru scrierea limbii române.a. Maiorescu problema ortografiei este discutată concomitent cu critica direcţiei fonetice a lui A. Cipariu. s din sedet „şede”. ş. z din zic < dico etc. T. respectiv cu sedile. pentru sunetele româneşti. Recunoscînd meritul Academiei Române în căutarea unor soluţii pentru reglementarea scrierii cu litere latine. să exprime toate sunetele şi nuanţele lor dintr-o limbă. iar această „natură” era pentru latinişti forma latinească a cuvîntului. gh. În Convorbiri literare. După adepţii Şcolii ardelene. ch. Maiorescu nu acceptă la început în scriere pe î (ă). inexistente în latină şi ortografiate diferit. ğ). ţ). nu poate şi nici nu e necesar să cuprindă. Maiorescu arăta că nu pot fi adoptate toate semnele alfabetului latin. T. vedui pentru văz „văd” etc. î. Conflictul dintre cele două direcţii – fonetismul şi latinismul etimologizant – înregistrează acum o nouă etapă. În studiul lui T. Maiorescu ţine să observe că proiectele ortografice propuse de Academie nu s-au bucurat de popularitate şi prin aceasta ea a pierdut din terenul pe care şi-l cîştigase iniţial. Pe de altă parte. ortografia s-ar complica enorm. nu un fonetism absolut. Pentru înţelegerea acestui conflict. Dacă aşa ar sta lucrurile. ci o restrîngere măsurată a numărului de semne. Important este. chestiune asupra căreia revine în aceeaşi revistă în 1867 şi în 1873. î era evitat şi înlocuit cu ă. recunoscînd că î a intrat în uzul general al limbii române şi trebuie notat ca atare. adică etimonul lui. Ulterior însă. frundi’a pentru frunză. ş. aşa-zise derivate (ă. Se scria mănă „mînă”. cînd el publică în Convorbiri literare studiul Despre scrierea limbii române. î din a neaccentuat – antaneus „întîi”. î. în cercul “Junimii”. Făcînd o incursiune în fonetica istorică a limbii române şi invocînd autoritatea unor lingvişti ca Diez. Pumnul şi cea etimologică a lui T. mai întîi. T. T. care avea să ducă la înfrîngerea etimologismului şi deci la cîştigarea bătăliei de către adepţii principiului fonetic.datează încă din 1866. care să facă posibilă reproducerea 196 . T. în scrierea fonetică. Astfel. Care este principiul de bază pe care se sprijină sistemul fonetic recomandat de Titu Maiorescu? El însuşi l-a definit cu toată claritatea. s din stella. el cere notarea lor cu semne diacritice. afirmînd că un alfabet nu cuprinde. fără a introduce nici un semn diacritic pentru notarea sunetelor specifice limbii române (ă. şi cele derivate: ă din casă. Maiorescu prezintă un tablou al pronunţării sunetelor din latină şi al corespondentelor lor în română. Schuchardt ş. Vom aminti una din tezele adepţilor scrierii etimologice de a păstra toate semnele alfabetului latin. este necesar să examinăm contribuţia lui T. şi deci fără funcţie gramaticală. č. ele sînt insuficiente pentru a nota toate sunetele specifice limbii noastre.

adevăr ignorat de curentul latinist. dies. în calitate de raportor al comisiei. Maiorescu. nu mai puţin etimologizant şi greoi. Şi de data aceasta expunerea sa se întemeiază pe rezultatele obţinute de ştiinţa despre limbă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. impus şcolilor. cassă. şi nu simple semne fonetice. scrierea fonetică pe baze fonologice. scie – ştie. T. principiul etimologic.scrierea cu ss a cuvintelor de origine străine: rassă. între altele: . a cuvintelor: zare < rus. Dezbaterile au fost reluate în 1880. care vor trebui să se reflecte în ortografie. în funcţie de originea nelatină sau latină. dar dzile < lat. În ultima parte a studiului. este o piedică şi un pericol pentru dezvoltarea intelectuală a unui popor. scrierea cu z sau dz. în speţă în direcţia istorică şi comparativistică. Vom aminti că Ministerul Instrucţiunii elaborase şi el un sistem ortografic.redarea grupului şt prin sci: Bucuresci . Recunoaştem în aceste argumente logice un punct de vedere ştiinţific valabil şi la etapa actuală. Maiorescu intuieşte deosebirea dintre sunet şi ceea ce numim noi astăzi fonem. atîtea cîte sînt absolut necesare pentru deosebirea sensurilor cuvintelor şi a formelor flexionare. Sunetele „derivate” răspund unei funcţii gramaticale de diferenţiere morfosemantică: ă din laudă faţă de a din lăuda deosebeşte prezentul de imperfect. în raportul său din 1880. după ce prealabil se constituise o nouă comisie. căci T. În esenţă. Proiectul său. Dimpotrivă. Maiorescu supune unei critici severe etimologismul latinist. de care se lăsau călăuziţi scriitorii şi oamenii de cultură ai epocii. Macrea.sunetelor importante. T. care se silise să restituie foneticii româneşti formele ei vechi. De aceea era necesar să se reia discuţia cu privire la ortografie pentru a se pune de acord normele scrierii cu uzul. Ortografia rămîne în urma acestei prefaceri. заря. puse 197 . ele urmînd să fie completate şi îmbunătăţite prin amănunte ulterioare. Cine pierde din vedere acest lucru uită sau nu vrea să ţină seama de împrejurarea că principiul fonetic reprezintă însăşi viaţa limbii şi este o condiţie a înţelegerii ei de către vorbitori. T. tot astfel ş din paşi face distincţie dintre plural şi singular. Literele sînt semne esenţial logice.Bucureşti. care contrazice ideea de evoluţie a limbii. constată el. propuse principiile cuprinse în studiul pe care l-am rezumat mai sus. Maiorescu a fundamentat. Schimbările considerate de latinişti un rezultate al „corupţiei” de-a lungul secolelor reprezintă în fond un stadiu firesc al evoluţiei. după cum scrie D. fonetic în esenţă. T. limba se află într-o permanentă transformare. . Concesiile făcute acestui principiu sînt. altă pronunţare. Uzul va impune alte forme. Făcînd apel la argumentul dependenţei raţionale a regulii fonetice de principiul logic în scrierea limbii. Cu acest prilej. mai menţine încă unele elemente etimologice. de aceea sistemul ortografic ce urmează să fie stabilit acum nu mai corespunde cu exprimarea urmaşilor. că propunerile făcute nu trebuie considerate definitive. etimologice: să se „arunce limba cu un secol înapoi”. Maiorescu ţinuse să precizeze.

cel de azi. Limbajul presei din aceste provincii se afla sub o vădită influenţă a modelelor neromâneşti în lexic. deşi Radioteleviziunea ambelor state. în 1953. frazeologie şi sintaxă. pentru că avem logoformele vinzi. Dar vînd şi sfînt nu are nimic comun cu acestea din urmă. cînd au fost înlăturate ultimele „resturi” etimologice. s-a acceptat forma verbală sînt în loc de sunt. Ovid Densuşianu. exceptînd cazurile cuvîntului român si derivatele lui. indiferent de originea cuvintelor. întrucît se considera că tăcînd ar trebui să se scrie cu ê (lat. Căci limba română literară era ameninţată nu numai de primejdia scolasticismului latinist. rîpă etc. Pe lîngă aceasta. tacere. deoarece î din aceste două cuvinte nu este derivat din i. Maiorescu. Iacob Negruzzi. u final mut în cuvinte ca unchiu. dar chestiunea n-a fost ratificată nici de Senatul României. normele actuale. conform normelor Academiei. Modificările propuse de astă-dată şi acceptate de Academie duc la eliminarea unor elemente ale scrierii etimologice. După cum e lesne de observat. în afară de T. sfinţi. Maiorescu. şi apoi altele. Ion Bianu. păstrîndu-se numai z. Ei au obţinut (cu majoritate de 1 vot!) păstrarea lui u (ŭ) final şi i (ĭ) final scurt. î în mijloc de cuvînt. mormênt. în linii generale. . é şi ó marcînd diftongi sînt înlocuiţi cu ea şi oa. în care. în 1953. chiar dacă el nu corespunde de multe ori realităţii şi nu reflectă totdeauna etimologia. regulile Academiei stabileau ca î să se scrie din î. Ortografia fonetică repurtează o victorie decisivă abia în 1904. se acceptă scrierea cu î din i. în esenţă. vênd. Activitatea lui T. Tot atunci. sistemul adoptat fiind. El a mai desfăşurat şi o activitatea intensă şi salutară într-un domeniu numit de noi astăzi cultivarea limbii. ê şi î. Astfel de influenţe se exercitau în special asupra limbii culte din celelalte provincii româneşti: Transilvania. sînt: se suprimă dz. În aceeaşi situaţie sînt verbele vînd şi sfînt. grupul sci se înlocuieşte cu şt: Bucuresci – Bucurerşti. Maiorescu pe tărîmul limbii literare nu se limitează numai la contribuţia sa esenţială la stabilirea principiului fonetic în ortografie. după ce s-au făcut unele modificări în 1932. care atingeau specificul ei naţional. care aduce ca argument principal uzul. presa periodică utilizează acest model de scriere. Principalele modificări propuse de T. numit din nou raportor. ci reproduce un e latin accentuat (vēndo) şi un S slavon împrumutat şi nazalizat: СВђТЪ. ci şi de alte influenţe. la care s-a revenit în legătură cu scrierea lui î din a (â). după cum formele flexionare arată că el provine din una dintre aceste vocale: lăudînd.se suprimă ŭ şi ĭ din finala cuvintelor. la care s-a revenit prin decizia Academiei Române. nici de Parlamentul Republicii Moldova. între. Bucovina şi Banatul. facênd. În studiul Limba 198 . Din comisie fac parte acum. vechiu. ar trebui să se noteze î prin i. Eegula se bazează însă pe o explicaţie falsă. tacendo).de acord cu normele stabilite de gramatica şi dicţionarul limbii române. sistemul ortografic bazat pe principiul fonetic a învins după lungi şi dificile dezbateri şi reflectă. Etimologiştii au izbutit totuşi să smulgă şi alte cîteva concesii făcute sistemului lor cînd propunerile au fost supuse totuşi votului.

Părerile sale. greşeli de folosire a cuvintelor inspirate din dorinţa de a afişa o falsă originalitate. agerime în loc de sagacitate. Titu Maiorescu îşi îndreaptă atacul împotriva stricătorilor de limbă. Pentru ce să zicem. arată limpede care erau convingerile sale în această materie. Acelaşi lucru îl susţine şi T.a m i n t e (nu atenţie!) la această regulă stilul multor 199 . a lua asupra-şi în loc de a-şi asuma. adică rezervată. şi în privinţa neologismelor. că numai cu puţină l u a r e . dacă i-am face pe franţuzeşte ceea ce face d-sa pe româneşte. se declarase împotriva introducerii unor termeni noi. Maiorescu!) a ajunge la ceva în loc de a parveni sau. uneori chiar ostilă. de exemplu. unde condamnă întrebuinţarea unor neologisme de tipul pantă. incintă sau a unor calcuri. Iacob Negruzzi. Cercul “Junimii” luase în dezbatere această problemă şi adoptase o poziţie în mare măsură comună. de exemplu. se întitulează de data aceasta Neologismele dovadă că atitudinea lui T. a înapoia în loc de a restitui. cum scrie dl I. dacă i-am zice cu ton serios: ne vous battez la tête avec ses pensées. el constată că modul în care este folosită limba română în publicaţiile de „peste munţi” nu mai îngăduie tăcerea. în ceea ce priveşte întrebuinţarea neologismelor. Sîntem încredinţaţi. însă înţeles de toată lumea? Tot aşa va trebui să zicem (să se observe tonul imperativ al lui T.română în jurnalele din Austria. În contra neologismelor. Titlul studiului publicat în 1881. stilul confuz. justificate. adînc în loc de aprofundat. erau. pas de livre. chiar dacă evoluţia ulterioară a limbii nu i-a dat dreptate. aprig în loc de avid şi imperios. deşertăcuine în loc da vanitate. consideraţi de el inutili. a parveni la ceva. îmbunătăţire în loc de ameliorare şi sute de alte exemple. Maiorescu în Direcţie nouă în poezia şi proza română (1872). este suficient. T. pas de part („n-ai carte. cuvînt care nu-l înţelege nici un ţăran român. Să cităm un pasaj în care este vorba de un senator pe nume N. dinadins în loc de intenţiune. Obiectul criticii sale în formează mai ales următoarele aspecte ale stilului publicistic din periodicele timpului: germanismele introduse prin traducerea cuvînt cu cuvînt. Maiorescu conchide: „Dar trebuie să vorbim în contra acelor neologisme de prisos care se strecoară prin scrierile noastre fără a bate prea tare la ochi şi ne înstrăinează limba din ce în ce mai mult de la înţelesul ei popular. cuvînt de origine asemenea latină. exprimate în Scrisori. Maiorescu se schimbase cu timpul. Maiorescu. Blarenberg: „De asemenea limbă rîd toţi oamenii cu mine şi autorul. şi să nu zicem este de ajuns. Acelaşi studiu. întitulat sugestiv Beţia de cuvinte. devenind mai flexibilă. Popescu din Sibiu. n-ai parte”) şi alte asemenea glume”. a încredinţa în loc de a confia. T. aspru în loc de sever. Maiorescu s-a pronunţat cu aceeaşi autoritate. Într-un alt studiu. care folosesc din abundenţă barbarisme. ne asigură T. ca şi în alte compartimente ale vieţii noastre culturale. retipărit în volumul Critice. exprimîndu-şi îngrijorarea faţă de valul de neologisme care reprezentau pentru el „o adevărată îmbolnăvire literară”. într-un fel.

adică adversar al neologismului. a se mărgini (a se limita) etc. la prima vedere. fără îndoială. atitudinea sa izvorăşte din aceeaşi concepţie a apărării culturii naţionale. matematicii în locul variantelor consacrate prin uz. cînd în limba română există echivalentele necesare. sub influenţa limbii franceze: academicienii etc. observă el în acelaşi articol. Maiorescu nu este un adversar al neologismelor luate “în sine”. Izvorul principal al modernizării limbii literare este şi pentru el lexicul limbilor romanice. fără drept de replică. De aceea. devenea el însuşi purist”. ci al acelora care. 200 . Problema este însă alta. neologismele sancţionate de T. îndreprîndu-se împotriva uşurinţei cu care era adoptat neologismel. criteriile după care pot fi acceptate neologismele? Iată regulile indicate de Maiorescu: 1 Aşa cum îl considera S. Kocălniceanu) pentru prelegere. 385. nu fără temei. Maiorescu ne apare în acest pasaj. care este de origine franceză. La 1880. tendenţă pentru tendinţă. drept purist1. de asemenea. Chiar dacă şeful „Junimii” nu credea oportună introducerea lor – lucru infirmat de evoluţia limbii literare – poziţia de apărător al patrimoniului limbii populare într-o avalanşă neologică este îndreptăţită şi corespunde. simţămînt (şi simţimînt). un model de limbă literară pentru o epocă de mari prefaceri şi tendinţe filologice divergente. S-ar putea susţine. luare aminte (atenţie). Pe de altă parte. I: “Titu Maiorescu. dat fiind că majoritatea termenilor noi proscrişi de el (exceptînd pe a confia) s-au încetăţenit în limba literară. însemnătate. prelecţie (ca şi M. Maiorescu însuşi mai scrie stimulant pentru stimulent. propăşire. produceri pentru producţii şi. de a calchia cuvintele străine. p. desluşire. Formele nu erau încă întru totul unificate. făcîndu-le să intre în tiparul materialului lexical românesc. Maiorescu nu-şi făcuseră încă drum bătătorit. a pune în cumpă etc. nu sînt strict necesare limbii române. Este însă evidentă tendinţa lui Maiorescu de a se adresa limbii populare şi. Maiorescu porneşte de la principiul evitării împrumuturilor făcute de dragul împrumutului. De fapt. T. sau înrîurire (alături de influenţă). T. Limba sa este. trebuie combătut termenul amăsurat (care provine din germană) din ziarele transilvănene şi înlocuit cu conform. cum realitatea lingvistică îl obliga în cele mai multe cazuri să procedeze. cultură care trebuie să-şi păstreze nealterate rădăcinile populare. momentului cultural al epocii.. De aceea el preferă să scrie cugetare.scriitori de-ai noştri s-ar îndrepta şi s-ar face adevărat românesc din prea împestriţat şi străin ce este astăzi”. Maiorescu pledează pentru acceptarea termenilor noi cînd sînt reclamaţi de introducerea unor noţiuni noi. că T. observări “observaţii” în locul perifrazei mai vechi băgări de seamă. în ultima instanţă. indiferent de originea lor. De altfel. fizicii. cu toate rezervele pe care le putem avea faţă de purismul său formulat pe un ton de sentinţă. la rigoare. Puşcariu în Limba română. Faptele reproduse de Maiorescu sînt un exemplu edificator despre stadiul la care limba română literară ajunsese spre sfîrşitul secolului al XIX-lea. a stărui. academicii. luptătorul cel mai bine înarmat împotriva şcoalei latiniste. Care sînt. în genere.

Maiorescu susţine că eliminarea din limbă a elementelor vechi. cînd recomandă neologismul numai în cazul în care nu avem un cuvînt vechi (de origine latină). spre a exprima aceeaşi idee. se pot preface îndată în alte unităţi. ca şi a unui popor”1. în întreaga viaţă sufletească a poporului. p. cuvîntul este un complex de înţelesuri şi de simţiri care nu există niciodată singuratice. Maiorescu revine la problemele teoretice ale discuţiei. Maiorescu vede explicaţia abuzului de neologisme pătrunse în limba română – fapt ce are ca urmare alterarea fondului ei popular – în necunoaşterea de către scriitori a valorilor şi posibilităţilor reale ale limbii noastre. Iaşi: Junimea. dacă am înlocui expresia neagra veşnicie din vorbirea obişnuită prin neagra eternitate sau stea iubită prin stea amată. Pînă unde puteau ajunge excesele maniei neologizante. conjugată cu lipsa de osteneală în privinţa cercetării vechilor texte ale literaturii române. căci se situează constant pe principiile salutare ale tradiţiei populare.156. Maiorescu sînt. În partea finală a studiului Neologismele. “Punctul de vedere al lui Maiorescu. adaugă T.. şi nu benedicţiune. care. 181. cuvîntul slavon trebuie înlăturat. În virtutea acestei concepţii. prin aceasta. se vede din limba fabricată de latinişti şi de I. Există împrumuturi lexicale vechi puternic înrădăcinate în limbă şi. prin permutări. cum ar dori partizanii neologismului? Temeiurile invocate de T. anume la caracterul complex al conţinutului semantic al cuvîntului din exprimarea vie. de exemplu blagoslovenie trebuie să cedeze locul lui binecuvîntare. . Heliade. devenite populare. Ele îşi află însă explicaţia în 1 2 Titu Maiorescu. indiferent de originea lor. se va spune deci împrejurare.dacă există în limbă un cuvînt de origine latină. Maiorescu. ci sînt totdeauna legate cu înţelesurile şi simţirile din alte cuvinte şi alcătuiesc astfel între ele ţesătura cea trainică a personalităţii unui individ.dacă pe lîngă un cuvînt slavon există un curat românesc.Alecsandri. ci şi o acţiune fără sorţi de izbîndă. cum se vede. în realitatea vieţii sufleteşti. de exemplu. T. Sensul lor distinctiv este întrebuinţarea cuvîntului respectiv în toate manifestările generale din viaţa unui popor. şi nu circumstanţă. sinonimul neologic nu este necesar. este nu numai o eroare. greu de combătut. de pildă în folclorul literar şi în literatura cultă. Ce ar deveni. era prea de tot utilitarist şi nu ţinea seama de faptul că limba unor gînditori 201 . Neologismele. T. pusă în legătură cu viaţa sufletească a vorbitorului şi a poporului care întrebuinţează limba şi prin care se defineşte ca entitate psihică şi socială: căci „cuvîntul numai în dicţionarele cărturarilor se înfăţişează ca o unitate izolată de cîteva litere împreunate laolaltă. Părerile lui Maiorescu şi soluţiile respective propuse de el în privinţa neologismelor nu sînt lipsite de o anumită rigiditate şi de o vizibilă coloratură antilatinistă 2. binecuvîntare. călăuzit fiind de ideea păstrării şi cultivării specificului naţional al limbii şi culturii noastre. care continua ideile mai vechi ale Daciei literare şi ale lui Alecu Russo. limba poetică a lui V.

fapt ce nu putea să ducă decît la o reală corupţie. Maiorescu însuşi a cedat. 202 . totuşi „cugetările” sale. prin pierderea legăturii cu substanţa veche. adică de spiritul. în faţa unor realităţi care infirmau sau corectau teoriile sale atît în ortografie. Eminescu. în care spiritul critic şi ideea de naţionalitate sînt factori suverani. al presei. I. Cultivarea limbii. dacă s-ar trece cu vederea peste reflecţiile lui judicioase privind diverse probleme de limbă. cu unele rezerve pe care le putem avea după un secol de evoluţie a limbii literare. de exemplu. populară şi naţională a limbii. supuse unei logici şi unei argumentări bazate pe fapte. Deşi nu era un specialist în materie (drept dovadă ne poate servi însăşi acţiunea lui Al. Puşcariu în Limba română. Slavici. 390. Caragiale. L. conceptul de are nevoie de sinonime. cît şi în privinţa neologismelor. motivată. Russo. Intervenţia sa. îmbogăţire cu orice preţ a mijloacelor de exprimare. „pururea întineritor al expresiei literare”. Stilurile limbii literare – al literaturii. Maiorescu oferă un exemplu de înţelegere ştiinţifică şi realistă a promovării limbii cercetate de el în strînsă dependenţă de întregul proces al formării unei culturi naţionale. pe alocuri. supuse unei judecăţi lucide şi obiective. Curentul istoric-popular Unele reflecţii lingvistice ale lui Alecu Russo Rolul lui Alecu Russo în cultura şi ştiinţa românească are şanse de a fi. scria S. I. trebuiau să iasă de aici înainte puruficate de zgura influenţelor străine şi de falsa originalitate ocrotită de semicultură. care nu rezidă „într-o înfruntare cu adversarii în termenii şi cu mijloacele ştiinţei limbii”. incomplet. Nu se poate contesta însă că poziţia sa era. Ea era reprezentată de scriitorii celei de-a doua jumătăţi ai secolului al XIX-lea: M. pentru care limba populară alcătuia izvorul principal. un conţinut nou. mai ales. Maiorescu tot atît cît datorează critica şi estetica noastră literară. în afara forului oficial al Academiei sau al unor filologi animaţi de spiritul reformelor radicale. istoria limbii române literare îi datorează lui T. prin substanţa lor. pe marginea unor chestiuni atît generale (cum ar fi. a fost mai mult decît oportună. al scrierilor ştiinţifice. Ca şi atîtea alte sectoare ale culturii noastre.peisajul cultural al epocii şi în literatura de presă a vremii. de tablouri pe pereţi şi de un stil în liniile mobilierului”. p. remarcabile nu prin cantitatea. iar tezele sale şi-au găsit formele unei expuneri sistematice şi ştiinţifice. care înseamnă pînă la el achiziţie numerică. cu timpul. Există însă în această perioadă şi o altă tendinţă care îşi urma drumul firesc. Punîndu-se sub autoritatea uzului şi lăsîndu-se condus de geniul limbii. Creangă. dar. poate. cum observă autorul Luceafărului. I. precum omul cu o cultură mai rafinată are nevoie în interiorul său de un covor pe jos. care purtau pecetea unei evidente tendinţe de modernizare pripită şi superficială a exprimării literare. prin Maiorescu. I. capătă. de natura ei – înţeleasă cu totul altfel decît o făceau latiniştii – T. teoretic. subapreciată sau de a fi schiţată.

45]. după părerea lui Al. în dorinţa „de a călca sănătos şi după logică”.„limbă înţeleaptă” sau geneza „logicii limbii”). Analizînd formarea şi dezvoltarea limbii române. cu şcoala limbii cîntecelor populare. care şcoale îşi dau mîna din veac în veac. Russo. ci trebuie „să se mărginească la definiţia rînduielilor limbii. limba credinţei. „pe nişte baze mai solide”. limba inimii neamului. într-un moment de vitală şi delicată articulare a tradiţiei cu nevoia de înnoire. cu şcoala limbii traducătorilor cărţilor bisericeşti. cît şi particulare (cum ar fi. italienismului lui Ion Heliade Rădulescu. şi cu şcoala limbii hrisoavelor. precum românii pe condiţiile climei. fonetismului lui Aron Pumnul de a încorseta limba „în canoane puriste şi intolerante”. Russo opinează că la baza ei stă latina vulgară a soldaţilor şi coloniştilor din Dacia. izvoarele de îmbogăţire a limbii literare sau rolul „străinismelor”) sînt în consonanţă deplină cu adevărurile ştiinţei despre limbă. pe bună dreptate. puriştii greşesc atunci cînd consideră că istoria limbii române începe cu istoria românilor şi „cu şcoalele Ardealului. cu şcoala limbii cronicarilor. limba publică. Russo poate fi just înţeleasă şi interpretată fără echivoc. iar „o gramatică a limbii” trebuie elaborată „nu după limba ce ar trebui să avem. Russo. filologii nu trebuie „să prefacă”. la statornicia sintaxei şi a ortografiei”. „să reformeze” limba după placul lor. pe condiţiile vieţuirii a poporului ce o înfie sau care se naşte cu ea. putem constata că anume în perioada respectivă „unul preface toată limba în /iune. Russo e unul din puţinii scriitori care a pus în discuţie raportul dintre obiectul investigat şi subiectul care cercetează acest obiect. a vecinătăţii şi a o mie de alte condiţii ce alcătuiesc istoria” [Russo. Cu alte cuvinte. ce nu seamănă nici cu una şi nu se leagă cu nimică cu tradiţiile scrise şi orale” [Ibidem. altul în /înt…de nu ştii cum să te întorci între aceste patru puncturi cardinale a gramaticilor” [Russo: 1998. de exemplu. Al. 95-96]. precum este „o frazeologie strălucitoare pentru ochii slabi” intenţia de a aşeza limba. de neştiutori. de şarlatani sau de mişei”. de „a impune la noi. pe baza alteraţiilor sau a decompoziţiei altor limbi. Astfel. se naşte cu organismul ei. Argumentul invocat împotriva unei atare normări a limbii este simplu. exageraţia şi chiar mai mult: aberaţia” [Regman. pînă la şcoala ardelenească de astăzi. se făceau tentative energice din partea reprezentanţilor latinismului exagerat al lui August Treboniu Laurian. 74-75]. Al. anume în perioada respectivă. dacă aceste observaţii vor fi proiectate pe fundalul intensei agitaţii în diverse domenii ale timpului. latinismului moderat al lui Timothei Cipariu. De aceea. Trebuie să menţionăm în mod special că valoarea observaţiilor lingvistice ale lui Al. altul în /iu. altul în /ţie. că încercarea „de a înturna şi răsturna o limbă împotriva trasului (= traseului) ei” este o „chestie de pedanţi. Russo consideră. 26]. dar după limba ce avem”. dar peremtoriu: „Cînd se naşte o limbă în lume. După ferma convingere a lui Al. se naşte negreşit pe o bază solidă. Cu referire la domeniul lingvisticii. chipurile. limba istoriei. Al. Acest „cel mai de pe urmă născut” dialect 203 .

Russo şi în intenţia de a lua atitudine faţă de valul de neologisme ce invadau limba română. În legătură cu acest moment. începe a fi folosit în actele publice. Acest idiom însă nu mai era limba latină. unde se vorbeşte moldoveneşte” [Russo: 1989. o dată cu întemeierea domniilor în Valahia şi în Moldova. scria Al. de originalitatea” ei de a desemna realitatea etc. În acelaşi timp. Russo 204 . de rînd cu celelalte limbi de cultură din Europa. transformîndu-se treptat în limbă. şi o literatură cu adevărat naţională. dar se găsesc în limbile noastre. obştea cea nepoliglotă. în Grecia mare) era utilizat multă vreme numai în viaţa casnică şi în relaţiile private. franţuzită şi slavonită. totodată. dialectul se întăreşte.(care îşi are rădăcină în Galia. Russo lui M. cînd vorbeşte de neam şi s-a născut cu el. 281]. fie ea turcită. Russo va interveni autoritar în discuţiile despre utilizarea împrumuturilor. Ca şi orice altă limbă. „Literatură a patosului”. influenţat de Cugetările lui Al. T. ce nu îmbogăţesc cu nimic limba literară: „Munceşte-ţi pana şi pune o zăbală străinismului…[care] începe de o vreme şi subt toate chipurile a ne înăduşi”. Al. Maiorescu scria: „Ce ar deveni. „logicii” ei. care s-a format din amestecarea elementului de baştină cu alte popoare: „dovadă că limba nu este latină stau: ţesătura şi cuvintele cele numeroase care lipsesc în latină. cînd spune de trecut. 185]. ca să poată bieţii oameni avea o legătură. 98]. Alecsandri. ridicarea nivelului ei de cultură. nefranţuzcă. limba poetică a lui V. în Spania. sfătuindu-l ca ziarul „să scrie pentru obşte. Astfel. 99]. Acelaşi detaliu aveau să-l confirme şi interogaţiile retorice: „Scoate din limba românească ramurile străine…Unde e limba…unde e originalitatea ei?” [ibidem. Russo menţiona cu deplină încredere: „O limbă. limba română are un specific al ei – specific determinat de originea ei. de patrie. el respinge categoric „străinismele”. Numai în felul acesta. Dar. cum ar dori partizanii neologismului?” [Maiorescu. dacă am înlocui expresia neagra veşnicie din vorbirea obişnuită prin neagra eternitate sau stea iubită prin stea amată. un locuşor pe pămîntul moldovenesc. precum moldovenii şi valahii nu mai erau vechii romani. o durere. 85]. şi tradiţiile ideii naţionale trăitoare la noi ce îşi au perechea în unele din ţările citate” [Ibidem. e o limbă nepieritoare şi cu anevoie de a stîrpi” [ibidem. Ca şi ceilalţi scriitori ai timpului. Al. ci un popor nou. vom rămîne în patosul unde ne găsim (adică la anul 1855)” [Russo: 1998. de „colaborarea” ei cu alte limbi. 107]. se ridică şi se impune dregătorilor. Russo a manifestat un interes constant pentru diverse aspecte ale limbii române literare. după părerea lui Al. grecită. democratizarea ei şi. Kogălniceanu. de exemplu. vom avea şi o limbă cu adevărat literară. trebuie să corespundă întru totul normelor intrinsece ale limbii. Russo. în Italia. nelatină. o fală sau o simţire. Al. Şi. Probabil. şi în fiecare cuvînt stă o tradiţie istorică. Normele literare ale limbii. dimpotrivă. El pleda insistent pentru stabilirea unor astfel de norme literare ale limbii ce ar asigura dezvoltarea ei liberă şi multilaterală. de felul de a fi al poporului care o vorbeşte. astfel numea Al. dacă „vom alerga după visurile pedanţilor.

zise astăzi balade. literatura aceasta nu are rădăcină. Russo să ia atitudine faţă de creaţia unor confraţi de condei. 87]. odată statornicite. „în idei”. vine din pricina neştiinţei limbii şi a tradiţiilor părinteşti. într-un scop în sine. pe bunul-simţ. El a relevat marele rol al împrumuturilor neologice în procesul de îmbogăţire şi de perfecţionare a limbii naţionale literare. al „pretenţiozităţii”. el arăta că principala greşeală a acestora consta anume în faptul că ei prefăcuseră neologizarea într-un mijloc de îmbogăţire a limbii. Ţâra. scria Al. „îneacă şi omoară în ţările române închipuirea sub o r i d i c o l ă i n g e n i o z i t a t e a cuvintelor” [Ibidem. al stilului „manierat”. Fundamentarea populară a limbii literare o găsim exprimată. orizonul nu-i slut […] Dar ce folos! limbajul. Al. astă tradiţie pe care este zidită naţionalitatea română împrăştiată într-o minunată asemănare şi unire pe toate laturile româneşti. 21]. „în forme”. În plus. care „îneacă şi omoară în ţările româneşti dezvoltarea spiritului şi a închipuirii. „caracterul pămîntului” [Ibidem. Teoreticianul „României literare” era un adversar hotărît al „artificialităţii de stil”.literatura cosmopolită şi antirealistă creată pe la mijlocul secolului al XIX-lea de către apologeţii sistemelor purist-neologiste. rătăciţi „în întreitul pedantism al formei cuvintelor şi momiţăriei străinilor” [Ibidem. Russo considera justificat că încetăţenirea în limba română a neologismelor de origine străină presupune adaptarea lor la specificul fonetico-morfologic al limbii noastre. O astfel de literatură. În acelaşi timp. propovăduitori ai „norodniciei mojiceşti” false. în acest context. iar nu române. Departe de a nega necesitatea în utilizarea neologismelor. 218] în următorul pasaj „Tradiţia orală a neamului nostru cuprinsă în cîntecele vechi. „îmbrăcînd” cum zicea el. Munteanu. copiază întru totul limba populară. iar. care „din pricina neştiinţei limbii şi a tradiţiilor părinteşti” [Ibidem. e limba” [Russo: 1998. neţinută în seamă de şcoale. Declarînd o luptă neîmpăcată pedanţilor neologişti. Astfel. nici dă roadă” [Ibidem. al literaturii pedante în „condei”. spre deosebire de teoreticienii neologişti-purişti. azura îi frumos. detestînd verbalismul şi retorismul creaţiilor literare ale lui Heliade Rădulescu şi ale discipolilor săi. ele se „naţionalizează”. inspiraţia şi filomela cu suavele ei modulaţii plîngeferi nu ne încîntă sau pentru că sînt străine. Era şi de aşteptat. Russo privea schimbările în limbă „ca un axiom ce nu are nevoie de demonstrare”. iar nicicum românismul nou. Russo ironiza şi pe vulgarizatorii limbii. deoarece “nevoile nouă cer mijloace nouă. Al. ca Al. Astă tradiţie orală. 43]. coborînd-o la nivelul intelectual al 205 . [Munteanu. 46]. sau pentru că sîntem încă prea barbari şi nedemni de lirele acestor armonioşi. Al. ne dă tot românismul cărţilor bisericeşti şi al cronicarilor. 21-22]. filomela este cuvînt poetic. şi ideile nouă au nevoie de cuvinte nouă” [Ibidem. Russo în manieră cronicărească. care se străduiau să reducă limba literară. deşi neinteligibili orfei” [Ibidem. Al. pe dreapta judecată şi evitarea oricăror exagerări. Al. 11]. Russo scria: „Adevărat. Russo era de părerea că stabilirea normelor literare ale limbii trebuie să se întemeieze pe concepţia raţională a dezvoltării ei. 47]. geniul. după părerea lui Şt. 43].

dînd apoi o serie de exemple din vorbirea populară. starea actuală de lucruri din domeniul limbii – fapt ce actualizează profeţia alecsandriană: „Numele lui Alecu Russo creşte cu timpul şi va străluci glorios” [Alecsandri. ca are maţe pestriţe (pentru un om rău). 22]. pe de o parte. dar după duhul istoriei şi al originilor neamului. Ca şi comilitonii săi. se întreabă V. ci produce teorii ingenioase cîteodată. de consecinţele nefaste ale acţiunilor „pedanţilor” în acest proces. fapt care trebuie să fie principiul de călăuză şi al limbii noastre literare contemporane. cînd se va aşeza sintaxa şi ortografia nu după placul fieştecărui. indigenate. la multe capitole. 206 . eşti tentat să afirmi că ostaşul propăşirii a anticipat. a condiţionat şi admiraţia lui faţă de limba acestor producţii. Deşi era ferm convins că acestea sînt izvorul principal de îmbogăţire a limbii române literare. Alecsandri. Nu poate fi acceptată nici gramatica actuală. Vasile Alecsandri şi curentul istoric-popular Chiar de la începutul activităţii sale. Al. 91]. cînd societatea aceea va încheia jurnal de toate cuvintele primite. „Cine au intrat la vorbă frăţeşte cu locuitorul de la cîmp şi nu s-au mirat de ideile. cînd vor pune pe izvod tot ce au. lepădate. 101]. atunci literatura îşi va lua zborul şi va fi expresia neamului […] În acea zi pedanţii se vor şterge ca umbrele. Departe de a efectua o „inventariere” exhaustivă a diversităţii reflecţiilor lingvistice ale lui Al. pe care unii o mai confundă cu graiul. Alecsandri a stat în primele rînduri ale acelora care luptau pentru o limbă literară bazată pe limba vie a poporului. [ibidem. dar totdeauna împoncişătoare [= contrare] realităţii” [Ibidem]. Fiind conştient. el nu considera totuşi ca operele scrise să îmbrace cu totul mantaua limbii populare.omului fără cultură. 411]. [Apud Iliaşenco. simplă. în mod firesc. Russo va consemna programatic: „Cînd românii vor întorloca o societate serioasă. el respingea cu tărie toate încercările acestora de a introduce în circulaţia literară diferite forme agramate. e bun ca sînul mamei (pentru un om bun) etc. Russo. totuşi. hiere pentru fiere. deoarece ea „nu dă extrasul limbii vii. Viziunea lui Al. pşene în loc de pesemne etc. exprimată în fapt prin publicarea pentru prima oară a doinelor şi cîntecelor bătrîneşti. de gust şi de idei” [Ibidem. că nimica nu omoară pedantismul ca o carte frumoasă. de giudecăţile lui şi nu au găsit o mare plăcere a asculta vorba lui împodobită cu figuri originale?”. înnoite sau învechite din ţările unde se vorbeşte româneşte. iar pe de altă parte. primitive sau schimonosite ale unor cuvinte şi expresii de tipul şeapă în loc de ceapă. de misiunea scriitorului în procesul de dezvoltare a limbii naţionale şi de faptul că literatura trebuie să fie „expresie a neamului”. Russo referitoare la valorificarea trecutului şi a limbii populare capătă o importanţă deosebită la etapa contemporană. Admiraţia sa faţă de literatura populară. sintetizînd cele spuse. V. spre aşezarea şi dezbaterea chestiunilor limbii.

a.Cea dintîi victorie de prestigiu a limbii populare şi a creaţiilor populare în sensul dorit de Dacia literară se realizează prin opera poetică a lui V. mai ales prin piesele de teatru Rusaliile în satul lui Cremine (1840). în unele scrieri în proză. 207 . Timp de 10 ani a cules cîntece. toate curentele filozofice. Nu vom stărui aspra entuziasmului cu care bardul de la Mirceşti a întîmpinat poezia populară şi nici asupra evenimentului pe care l-a reprezentat pentru literatura română publicarea celor două volume de Poezii poporale (1852-1853). redactată de el. în gramatica tipărită la Paris în 1863 şi în discursurile rostite la Academie. 8]. Ne-o spune el însuşi mai tîrziu: „Atunci scrisei sau. ca Istoria unui galbăn etc. V. Alecsandri însă nu a fost un teoretician al limbii literare. în general. 1965. El a contribuit pe altă cale. o tribună pentru problemele limbii. Activitatea lingvistică a lui V. În Dicţionar grotesc. toată evoluţia societăţii. Bucureşti. cerea îmbogăţirea lexicului cu elemente noi şi perfecţionarea celor existente. Chiriţa în Iaşi (1850) ş. de la heliadism la latinism şi de la galomanie la „ciunism”. Alecsandri se manifestă direct în articole speciale. Activitatea lui intensă pentru perfecţionarea limbii literare se manifestă şi prin faptul că paginile revistei România literară (1855). Doina.17 Aşadar. Heliade sau Al. gramatică. ca I. improvizai cele mai bune poezii ale mele: Baba-Cloanţa. izvorîtă din 17 Vasile Alecsandri. 119-120]. inclusiv încercările scrise în limba franceză. au făcut obiectul satirei lui. Alecsandri. Alecsandri privesc trei domenii esenţiale: lexic. care aveau să intre mai tîrziu în culegerile amintite. au fost. strigături. Opere I. Apariţia lor a avut un răsunet deosebit şi general. Întîlnirea cu folclorul a produs o schimbare şi în privinţa gustului literar al poetului. în scrisori. publicate în presa timpului. la promovarea ideii de apărare a bazei populare şi de cultivare a limbii prin scrierile sale. cum aflăm din povestirea O plimbare la munţi (1844).. care abandonează genul poeziei romantice la modă. Revelaţia folclorului a avut-o poetul prin 1843. poetul avea conştiinţa că a descoperi drumul spre poezia românească autentică. a feluritor genuri literare. Dezvoltarea ştiinţei. tipărindu-şi Cugetările. şi-mi făgăduii cu tot dinadinsul să las la o parte încercările mele de versificaţie franceză şi să-mi urmez calea ce-mi croisem singur în domeniul adevăratei poezii româneşti” [Nicolescu. Problema perfecţionării lexicului era extrem de acută. Ţâra. legende. Strunga. Preocupările lingvistice ale lui V. mai bine zis. de fapt. Pornindu-se de la această premisă generală absolut justă. indirectă. Iorgu de la Sadagura (1844). iar autenticitatea ei era garantată de însuşirea unei anumite modalităţi de construcţie şi expresie specifică poeziei populare [Munteanu. Russo. ortografie. Russo. în comedii şi vodeviluri. în care şi-a expus concepţia progresistă şi Al. şi incidental.

. Proh pudor”18. introdus de latinişti. V. 308. ba o împingeau cu cîteva secole înapoi. p. 23].m. Alecsandri încearcă să formeze adjectivele respective morbos. ca: amoare.necesităţile istorice ale dezvoltării limbii. România literară. fără nici o bază în limba poporului şi fără nici o trebuinţă la exprimarea ideilor şi noţiunilor noi. Corpul medical a declarat că această boală este din aceeaşi categorie ca holera-morbus. observînd cu multă ironie: „Noua boală inventată şi răspîndită între români de acei ce pretind a lucra la înaintarea neamului românesc. „autorul a vrut să zică frumoase lucruri şi să exprime poetice idei. Alecsandri a luptat activ. conduşi de resbel pentru a ce. Dicţionar grotesc //Convorbiri literarer. Prin urmare.. În această situaţie. pedanticeşte grăind?. la groapa cu gunoi a istoriei. Alecsandri scrie: „Ostaşii lui Ştefan şi Mihai erau războinici (vezi cronicele vechi). de la care V. întitulîndu-şi astfel şi articolul din Convorbiri literare [Apud Iliaşenco. morboasă. Printre aceştia a fost şi V. 24]. bătălia de la Răsboieni ar trebui să se numească bătălia de la Resbeleni. Multe cuvinte înregistrate de dicţionarul lui Laurian şi Massim au fost aruncate. Prin asemenea scrisoare. dragoste şi grijă pentru soarta ei. 18 V. s-a ajuns însă la o „babilonie” lexicală. Unii căutau să ducă limba spre latinizare. În acelaşi ton ironic. Alecsandri. V. alţii căutau s-o apropie de limba italiană. Alecsandri. El a scris cîteva articole speciale privitoare la lexic. Alecsandri şi despre alte cuvinte introduse în dicţionar. ca un balast netrebnic. ca: infelicitatea m-au vetat de a vă revede. Massim. care ajunge uneori la satiră muşcătoare. chiar fără a fi teoreticieni.a. dar a izbutit numai a naşte o stahie epistolară” [Idem]. pentru o limbă literară armonioasă. împotriva tuturor încercărilor de a o stîlci prin introducerea a tot felul de cuvinte născocite. morboşi. Stilul acestei scrisori este numit de poet „balmuş literar”. Un model de lexic grotesc prezintă V. să se ridice împotriva exagerărilor de tot felul. Alecsandri. dacă ar lua parte la dînsa modernii resbelnici. III. ostaşii de acum cată să fie resbelnici după botezul pedanţilor. cum zicea V. Alecsandri într-un articol-scrisoare. zice V. 1869. al treilea născocea tot felul de cuvinte „pentru a-i păstra firea” şi toţi împreună contribuiau la stagnarea limbii. Laurian şi A. prin articole lingvistice speciale. fiind îmbuibat cu tot felul de expresii. Ce vor face ostaşii noi.a. T. animă. vorbeşte V.. Referitor la cuvîntul resbel pentru război.d. După cum observăm. ca pedanto-morbus etc. Cu multă vervă satirică îşi exprimă el indignarea de faptul publicării dicţionarului lui A. 208 . beléţă s.” [Ibidem. tipărite în revistele Convorbiri literare. publicat în România literară. Ostaşii vechi se răsboiau ca nişte lei. gata spre serviciune ş. pe care-l numeşte „un dicţionar grotesc”. este firesc ca acei literaţi care aveau bunul simţ al limbii. Astfel este substantivul morb pentru boală. Alecsandri. am considerăciune.

26-32. totodată. lenitus. Cihac. Şi nici nu se putea altfel. În Istoria unui galbîn. nr. cupa cu corespondentul vechi francez coupe şi cope. Despre cîteba cuvinte din Rabelais // Convorbiri literare. el îl numeşte. A. care începuse. Alecsandri pune o problemă lexicologică mai largă.Problema lexicului este tratată de V. amiratore dela prestidigitazione.. de curînd. 25]. primele primitoare de civilizaţie. care a fost reluată de filologul A. Apărătorul vechiului regim trebuia să vorbească limba veche a clasei boiereşti. în capitolul Elemente latine. cu apucăturile lui. Într-un articol Despre cîteva cuvinte din Rabelais. V. cu modul său de a se comporta în diferite împrejurări. V. V. prezentînd peste 200 de cuvinte întîlnite în limba lui Rabelais. 101].. Heliade.Dar ian întrebă pe croitorii lor (acelor cuvinte) dacă înţeleg cuvintele teşmecherii şi haram şi vezi ce ţi-ar răspunde: nu te capisc sau nu te cumprind. Alecsandri merită o cercetare filologică. dispărute apoi din limba franceză. lentus. probleme de lingvistică comparată.. Cihac. Alecsandri sînt descrise în Dicţionarul etimologic al lui Cihac. dar şi la istoria unor cuvinte existente în limbă. „Acel care dispreţuia starea din acea vreme şi vroia să reformeze totul trebuia să reformeze şi limba [. Principalul fapt care vrem să-l subliniem aici este că V. şi pe stricătorii de limbă. el îl atacă chiar pe I. Cele mai multe din cuvintele menţionate de V. Alecsandri a pus unele probleme lingvistice cu referire nu numai la lexicul timpului său. ca: a alinta – care corespunde vechiului francez alinter. în rîs. să „plănuiască” o nouă limbă. Ridicularizînd tendinţele sociale. şi care provine din latinescul lenis. corespondentele lor fiind păstrate în limba română. admiterea unui jargon artificial ori împestriţarea cu străinisme sînt strîns legate cu mentalitatea omului. 209 . 10. Cînd Galbînul vorbeşte de Heliade. pentru că felulde a vorbir. Alecsandri a criticat. întîlnit încă la Molier.] Latinistul trebuia să fie democrat şi democratul latinist. Cihac dă o lămurire justă existenţei în limba română a unor cuvinte corespunzătoare celor întrebuinţate în franceza veche. iar femeile. lenire. dînd dovadă de mult spirit de observaţie. 1876. Prin acest articol. provenit de la latinescul cupa şi multe altele. Alecsandri nu uită niciodată să biciuiască pe făuritorii de limbă artificială. pp.. o românească franţuzită” [Ibrăileanu. la îmbogăţirea lui. la care Paraua întreabă. Alecsandri şi în articolul Din albumul unui bibliofil. şi anume prin „legătura de comunitate a originii limbilor romanice”19 [ Apud Iliaşenco. 19 A. el subliniază că observaţiile lui V. boldind ochii: – Ce cuvinte sînt acestea? Galbînul: – Aceste sînt cîteva cuvinte dintr-o limbă nouă românească. ce se descopere acum la Bucureşti.

aproape fiecare cuvînt are cel puţin un sinonim: a promite – Se mai simte încă influenţa greacă asupra limbii române. ca scriitor lipsit de talent de la începutul literaturii veacului al XIX-lea. dar şi în vorbire. Alecsandri a avut meritul de a face prin opera sa critică un mare serviciu limbii româneşti” [Ibidem. publicăluiesc20.Şi-ntr-adevăr. ele se croiau la Bucureşti şi erau combătute în Moldova. Părerile sale privitoare la lexic V. Cuvintele pe care V. precede d’une apercu historique sur la langue roumaine par A. public. ca Iorgu de la Sadagura. Cucoana Chiriţa este ridicolă nu numai în concepţiile ei. 1863 21 20 210 . pe lîngă mania celor care vroiau să arate învăţaţi de a întrebuinţa cuvinte franţuzeşti mai era şi o întrebuinţare exagerată. Alecsandri le-a expus nu numai prin ironizarea cuvintelor străine limbii. a se deranjarisi este înţeles ca a se rînjarisi (a se rînji) ş. Alecsandri. În poezia lui V. luna ianuarie este numită ghenar.a. Loja de la teatru devine pentru ea lozniţă. Gahiţa Romarinovici etc. Ubicini. graţie îmbulzelii. Dorind să însuşească în grabă cuvinte fără a cunoaşte noţiunile. Alecsandri le foloseşte personal şi le propune pentru întrebuinţare se dau în Gramatica21 lui la rubricile Vocabularul şi Dialoguri. Se ştie cu cîtă greutate cuvintele franţuzeşti au fost „puse pe calupul” limbii române. De aici bestie incapace. El a fixat şi cuvinte pe care le credea necesare limbii române. sau ţi s-o înflăcărat imaginaciunea sau emociuni şi alte expresii. Acrostihescu. Grammaire de la langue roumaine par V. În vocabularul prezentat de Alecsandri. De exemplu: dobă de carte – tambour d’instruction. La cuvîntul baie se dă varianta feredeu. Paris. Oricum. fie neologisme. panglice.Şi desigur. Aşa. ridicularizîndu-l în diferite tipuri. Chiriţa traduce cuvînt cu cuvînt expresiile idiomatice româneşti în franceză... Maiorescu). 102]. acestea stîrnind în sufletul domnului Charl nu numai amărăciune. publiciuesc. 126]. publiez. Neologismele se asociază în mintea ei cu cuvintele neaoşe din viaţa satului. Mircesco. de florile cucului – pour les fleurs de coucou. vorbeşte în limba croită de filologi. unde spiritul critic s-a trezit de la începutul culturii din veacul al XIX-lea” [Idem]. dantele are sinonimele horbote. pe care îi zugrăveşte cu mai mult umor. dar se mai întrebuinţează şi ianuar. nevinovată: „invadarea cuvintelor netrebuitoare pe lîngă cele trebuitoare. cordele. am ascultat toate aberăciunile cîte le-ai debitat fraţilor români şi fac aici declărăciune că eşti un perturbator. Antipatia lui Alecsandri este mai mare însă pentru latinişti. El s-a răzbunat pe latinişti prin Ianus Galuscus. dar şi dispreţ [Coroban. V. fie ele cuvinte din limba vorbită. intrarea şi fără bilet de legitimaţie. „cînd limbile româneşti nu se croiau peste munţi (ca la T. Cucoana Chiriţa. care exclamă: – Domnule. ea le schimonoseşte. pentru verbul publier a fost ezitare între publicarisesc. Alecsandri a combătut franţuzismul.

El preferă pe Dosoftei maculaturii literare din timpul său (Scrisorile XVII şi XXXII). a ordona – a porunci. Negruzzi şi V. a spera – a nădăjdui. era un gerg hibrid. poetul vedea înnoirea în materie de limbă nu în moda franţuzită a vremii. mondenă şi excesele celor ce voiau să înstrăineze limba de graiul popular s-au acoperit de ridicol. mîndru – fudul. nici a cărţilor bisericeşti. inovaţia pripită. deseori. În Scrisoarea a XXXII-a ne spune că limba. Ele stau însă sub semnul unei epoci care le-a generat într-o vreme cînd istoria limbii artistice şi tradiţia literaturii beletristice numărau puţine decenii. s-a corupt şi ea: „Nu mai era acum limba lui Dositeu şi a lui Cantemir. următoarele vorbe pline de înţeles: „– Pe unul am să-l dau la şcoală la Iaşi. o fată bătrînă. nu înţelege româneasca de astăzi. amestecat cu ziceri turcogrece etc. naive. Mijloacele lingvistice ale satirei folosite de autorul Chiriţei la Iaşi ne par astăzi facile şi. franţuzeşte şi latineşte. dobîndind accente particulare. care face versuri ca acestea: „Azi cu o petiţiune M-adresai către Amor Şi-l rugai cu-ncordăciune Să astîmpere-al meu dor 211 . culpabil – vinovat. Alecsandri. Faptul că V. Negruzzi şi-a expus părerile în multe articole adunate în Scrisorile sale. avut – bogat.. Accente ale curentului istoric-popular în operele lui C. – Dar româneşte nu? – Ba şi româneşte. ingrat – nerecunoscător etc.” Aceeaşi atitudine critică o are şi faţă de literatura vremii. a fi biruitor – a fi învingător. necesitatea selecţionării lor. că dacă n-a învăţa franţuzeşte şi latineşte. care vroia să-şi dea copilul la şcoală.a făgădui. ca să înţelegi pre a noastră.. Anume din seria epistolară a lui C. vezi d-ta. da. Dar. Russo şi ilustrată prin scrisul lor mai întîi de C. Întreaga sa critică lingvistică. Spirit inovator. fundamentată teoretic de Al. C. Alecsandri prezintă pentru un cuvînt din limba franceză mai multe corespondente româneşti subliniază necesitatea alegerii cuvintelor celor mai potrivite. Negruzzi şi Al.”. se introduseră cele latino-franco-italiene”. cînd pune în gura unui ţăran. Ea se prelungeşte prin Al. literară şi socială a concentrat-o în Muza de la Burdujăni. Alecsandri. ca să înveţe nemţeşte. şi nici în reformele radicale care ameninţau să altereze şi să falsifice o limbă ale cărei energii şi a cărei frumuseţe el le descoperise în cîntece vechi. Acum trebuie să ştii multe limbi. sub domniile străine. Odobescu. după ce „lipsiră zicerile turco-greco-slave. Iar în Scrisoarea a XXV-a îşi bate joc cu mult spirit de mania latinistă şi franţuzită. a invita – a pofti. Prin activitatea lui V. „Muza” aceasta e cucoana Caliopi Busuioc. Odobescu Limba română literară va merge pe drumul deschis de noua orientare iniţiată de curentul istoric-popular. Negruzzi putem cunoaşte ideile sale despre limbă şi literatură.

212 . trebuia urmărită simplificarea sistemului gramatical şi ortografic al limbii. De ce scriitorii secolului al XIX-lea. cînd acesta îi spune că doreşte o femeie „care să facă la mine poezii”. crezînd că facem un bine. arătînd ridicolul unor asemine neologişti. căci această bucată e nu numai tendenţioasă.să te îmbraci după modă. ci curat tezistă.. Negruzzi această farsă. neînvingibilă.. ş-atunci aş putea suferi viderea dumitale. crearea a ceea ce C. botine de glanţ... a întregii literaturi mai vechi româneşti [Ibrăileanu:1984. „zi vi der Şiller vi der Ghete”: „– Ghete! Şiller!. cucoana Chiriţa etc. dorită încă de pe vremea lui Simion Ştefan. pentru a le zugrăvi.” Caliopi Busuioc e o femeie „romanţoasă”. Un scriitor de talia lui Negruzzi nu putea ignora importanţa tezelor scriitorului muntean. zeu de foc! De nu vrei protestăciune Să întind în orice loc. care răspune baronului Flaimuc.Te îndură. 80]. ea îl sfătuieşte pe bătrînul său amorez: „. să pui un pantalon elegant. Odată cu acest proces. Negruzzi numea un „stil mai potrivit cu civilizaţia veacului nostru”.. fiind influenţată de toate maniile lingvistice ale vremii (pusăciune. comprinzi. cum. reforma produsă de Heliade. scopul ni-l spune autorul însuşi într-o notă de la sfîrşitul piesei: „Noi am fost zis – nu ne mai aducem aminte unde – că sînt mulţi care schingiuesc şi sfîşie frumoasa noastră limbă şi în loc de creatori se fac croitori şi croitori răi. fără a neglija îmbogăţirea. ci şi satirizarea ridicolului izvorît din amestecul fanariotismului pămîntean cu civilizaţia apuseană neasimilată. „Scopul pentru care a scris C. un bonjur făcut după jurnal ca toată lumea bine educată. cerule! mă sparii”.e întreaga operă a lui Alecsandri. atăşăciune etc..).” Muza de la Burdujăni conţine nu numai ridicularizarea maniei lingvistice. femeile? Însuşi Negruzzi răspunde la această întrebare în felul următor: el a vrut să ridicularizeze pe „croitorii” de limbă şi a ales o femeie. au ales. În locul nădragilor acelor roşi. mitropolitul Ardealului. o. Considerîndu-se o femeie modernă. înnoirea lexicului. Alecsandri – pe Gahiţa Rozmarinovici. ca şi cucoana Chiriţa ori Gahiţa Rozmarinovici ale lui Alecsandri. atunci cînd au vrut să ridicularizeze mania civilizaţiei. baron! Feblele mele talente cum vor răspunde la aşteptarea dumitale?” Caliopi Busuioc strică limba. într-o bună măsură. sînt „Ziţele” epocii de la 1848” [Ibidem. „Caliopi Busuioc. Una din problemele capitale ale limbii în acea epocă era cerinţa unificării ei. Asta ne-a îndemnat a compune această comedie. dar în halul acesta. Acestor necesităţi le răspundea. Ce nume înalte ai rostit. falsului pretendent. 81]. am putea spune.

scriitorii şi. au venit vremea = a venit vremea. C. . pe ce vei domni Măria Ta ? – Şi cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgîni ce aduci cu Măria ta ? adăugi Spancioc – Cu averile voastre. al personajelor. expresii şi construcţii luate din fondul istoric al limbii: „– Cu voia Măriei tale. pe ce vei domni = peste ce. celui ce v-au trimes = celui ce v-a trimis. – Să nu bănuieşti Măria ta. Construcţii şi cuvinte amintind de cronicari se pot întîlni des aici. deopotrivă. nuvela Alexandru Lăpuşneanul e cel mai interesant document literar din prima jumătate a secolului al XlX-lea. – Bine-aţi venit.În nuvela Alexandru Lăpuşneanul. Negruzzi apare aici mai ales în : a) adaptarea mijloacelor limbii la specificul mediului. dar straturile lexicale atît de variate în această nuvelă nu stînjenesc înţelegerea textului. Sosirea noului domn e primită cu răceală de boieri. de iznoavă înseamnă din nou. zise Stroici. de nu vrea să fac din ciolanele lui surle şi din pielea lui căptuşeală dobelorâ mele. dar au venit vremea să vă mulg şi eu pre voi. Puternic reliefată e ciocnirea dintre cele două tabere. apoi construcţii vechi (unele păstrate în graiul regional de azi): a să cadă = va cădea. nu cu banii ţăranilor pre care-i jupiţi voi. răspunseră boierii. Cînd astă negură de turci va prăda şi va pustii ţeara. Am auzit. ştiu că ţeara m-aşteaptă cu bucurie.. se închinară pînă la pămînt. şi poate că Măria ta ai auzit 213 . boieri! Întoarceţi-vă şi spuneţi celui ce v-au trimes să se ferească să nu dau peste el. Acţiunea situată pe la mijlocul veacului al XVI-lea trebuie redată prin mijloace expresive potrivite. Originalitatea creaţiei lui C. ţeara este liniştită. urmă Alexandru. Voi mulgeţi laptele ţării. silindu-se a zîmbi. cît şi posibilităţile care modelează materialul limbii după cerinţele conţinutului. La apariţia ei. Negruzzi a ilustrat atît capacitatea expresivă a limbii literare. b) sinteza elementelor expresive şi dozarea particularităţilor arhaice şi regionale. Cititorul nu are nevoie de glosar ca să poată urmări pe povestitor. În pasajul citat: moşie e explicat chiar de autor (ediţia 1857) prin patrie. Povestirea istorică se impune prin dinamism şi concentrarea mijloacelor limbii. vedem că moşia noastră a să cadă de iznoavă în călcarea păgînilor. al stărilor sufleteşti descrise. fără a-i săruta poala după obicei. cititorii au recunoscut în autorul ei un prozator de mîna întîi.. Din punctul de vedere al rolului scriitorului în selecţionarea şi organizarea elementelor limbii. de bîntuirile ţerii şi am venit s-o mîntui. boieri! zise acesta. zise Motoc. Culoarea locală şi forţa conflictului între eroii epocii sînt sugerate prin cuvinte. eroii apar vii sub ochii noştri: „Apropiindu-se de Alexandru Vodă. – Să fii Măria ta sănătos. Destul.

construită prin subordonare. uneori neaşteptat de nou. Cu totul altceva se întîmplă cînd autorul descrie mediul sau amănuntele acţiunii. – Dacă voi nu mă vreţi. potrivit cu situaţia de tensiune sufletească a celor ce se înfruntă. În analiza psihologică. eu vă vreau. valabile. Fraza amplă. care. în fraze bogate. şi Măria ta să te întorci înapoi ca. vocabularul e nou. cu puţine particularităţi lingvistice. era tristă şi tînjitoare. Ca stil. ca să fixeze liniile mari ale epocii istorice. Se vede că. Orice „adaos prisoselnic”. nici te iubeşte. dinamica dialogului. Tomşa. Pentru aceea obştia ne-a trimes pre noi să-ţi spunem că norodul nu te vrea. iar fraza devine scurtă. cînd prezintă portretul doamnei Ruxanda. autorul s-a situat la nivelul limbii literare moderne: au dispărut formele regionale ca: nu te vre etc. 148]. expresive.. remarcabilă e concentrarea frazei. Stările psihologice în care domină pasiunile violente sînt construite într-un pitoresc amestec de elemente vechi şi de neologisme necesare pentru fixarea nuanţelor afective. Prima frază a nuvelei e caracteristică în această privinţă: într-o înlănţuire de subordonate se prezintă succint o bogăţie de fapte istorice privind trei domnitori din trecutul Moldovei: Eraclid. spre deosebire de frazele scurte. dar nu avem impresia că autorul dibuieşte în căutarea unor formule artistice. Sîntem la începutul literaturii moderne. acest cap d-operă de stil energic şi pictură dramatică” (Introducere la ediţia din 1872) [apud Bulgăr. Să mă-ntorc ? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt! A! Nu mă vrea ţeara? Nu mă vreţi voi. să facă din ţînţar armăsar. Precizia amănuntului vestimentar şi evocarea figurii ei curg într-o limbă domoală. caracteristice analizei psihologice. Lăpuşneanul. Negruzzi foloseşte un singur alineat. într-o situaţie similară. Îmbogăţirea vocabularului se vede mai ales din utilizarea neologismelor şi a termenilor vechi în procesul zugrăvirii artistice a realităţii. ce nu are nimica s-o umbrească” etc. căci aşa este obiceiul norodului nostru. din care reţinem: „privise pe un frate lepadîndu-şi relegea. despre care vorbea în alt loc. din punctul de vedere al exprimării. răspunse Lăpuşneanul. a fost eliminat. formează un întreg indivizibil. ca floarea espusa arşiţii soarelui. e potrivita descrierii.. şi voi merge ori cu voia. Oricare alt scriitor ar fi dezvoltat într-un întins capitol evenimentele care au precedat venirea lui Lăpuşneanul. cum înţăleg ?” Caracterul voluntar şi despotic al lui Lapuşneanul apare viguros conturat în replici hotărîte. Aspectul dramatic reiese astfel mai pregnant. Citim astfel de îmbinări de cuvinte: „Ca să sece 214 . stilul uneori discontinuu ajungînd chiar la izolarea părţilor frazei.lucrurile precum nu sînt. după normele tradiţionale ale gramaticii. ori fără voia voastră. nervoasă. a căruia ochi scînteiară ca un fulger. Aceste calităţi fundamenâtale l-au făcut pe Alecsandri să caracterizeze nuvela astfel: „Alexandru Lăpuşneanul.

dar inima ei ce se hrănea de dragoste nu putea via fără amor. fatal. şi e o nebunie a căuta sfezile şi gîlcevile. – înseamnă. uitîndu-mă la domnul acest care nu voia să se bată şi care aştepta un răspuns. Negruzzi a deschis calea pentru utilizarea tuturor mijloacelor existente la acea epocă în limbă. reflexie.” (1828) Ştiu că duelul este un prejudeţ. dacă nu voieşte a lasă o pată numelui său şi o ruşine familiei sale. un material nou în vocabularul limbii literare. Făceam aste reflexii. Fraza lui capătă originalitate. pe această linie analistul modern. se conţin nuanţe pe care limba veche greu le-ar fi putut reda. psiholog în adevăratul înţeles al cuvîntului.aste reflexii” ca altele. în acelaşi gen: „feluri de figuri fantastice să nu te ajungă intriga şi calomnia. expresii şi cuvinte din care scriitorii cu dragoste de limbă au luat ceea ce le trebuia ca să exprime colorat şi plastic o idee.. „Amăgită în deznădejdea sa. dar şi al cărturarilor vremii sale. Elementele noi în limbă se văd la Negruzzi încă în primele lui bucăţi cum sînt cele grupate în ciclul Amintiri de juneţe.influenţa boierilor şi să stîrpească cuiburile feudalităţii. C. În acelaşi timp: sfadă 215 .simtiment de onor. să le parafrazeze. care reflectau noutăţile veacului şi influenţa literaturilor europene clasice. a oamenilor şi mediului prin: – aplicarea unui criteriu estetic just de selecţionare şi de organizare a materialului limbii. Ştiu că e o absurditate a se bate cineva pentru ochii unei actriţe.. – înnoirea continuă a construcţiei stilistice din rezervorul limbii populare şi din tezaurul istoric.duelul este un prejudeţ.. care nu micşorează valoarea vechiului tezaur de forme. În citatele de mai sus : melancolie. în scopul evocării sugestive." (1838) S-ar putea cita numeroase alte pasaje în care folosirea neologismelor nu distonează cu tonul firesc al povestitorului inspirat din realităţile societăţii vechi ori moderne. în mai mare măsură. rămas din timpurile barbare. precise şi dinamice a acţiunii. absurditate. ţidulă vestitoare greşalei lui. Astfel construcţiile de mai sus: „Se lăsa la o melancolie ce o făcu mai interesantă. adesea. atribuirea unei funcţii metaforice proverbelor şi zicătorilor vechi (cum va face mai tîrziu. ori albaştri. de fapt. cenzurează regionalismele şi formele artificiale care nu erau „potrivite pe tipul limbei”. fie verzi.. nu numai al poporului. Şi de unde se stoarce acest nămol de aur? Din sudoarea poporului ce geme sub împilarea despotismului şi a aristocraţie” etc. sînt însă cazuri fatale cînd un om ce are cel mai mic simtiment de onor nu poate face altfel şi trebuie să se facă ucigaş sau jertfă. ea trebuia. influent de felul de a vorbi. Ion Creangă). boierii închinau şi urau pre domn cu vivate zgomotoase” etc.pigmei degeneraţi. stabilind legături interioare între fondul vechi şi noile achiziţii ale limbii. lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care putea ademeni şi corumpe pre norod. precizie şi vigoare. [Zoe] se lăsă la o melancolie ce o făcu mai interesantă. îi despuie de averi sub feluri de pretexte.

odată cu asta. de unde sînt zicerile: om. lexicul devine variat. îmbogăţirea limbii literare prin introducerea neologismelor în legătură directă cu progresul culturii moderne şi. casă ş. mînă. ca „sînt de acolo de unde este toată limba noastră. Reminiscenţele lecturilor din cronicari se împletesc aici cu cele din lectura clasică antică. limbă. autorul. sînt corectate: rezoane. Atitudinea pozitivă faţă de neologisme şi faţă de stilul capodoperelor universale putea stîrni critici din partea partizanilor tradiţiei istorice. Ca în nuvela care 1-a consacrat în 1840. spune-mi înturnatu-ţiai vederea de pe culmele învecinate pline de verdeaţă şi de bucurie asupra oraşului ce zace la picioarele tale. Va mai adaugă ca fieştecare limbă. atunci cînd întocmeşte volumul din 1857. însemnînd feluri de figuri fantastice. sau ca un Briareu îşi întinde braţele în toate părţile. la evoluţia limbii: „în acel chiar-obscur priincios ochiului. iar metafora însufleţită: chiar e forma veche a lui clar (din lat. braţ. cap. masă. în epoca maturităţii. au avut trebuinţă de numiri nouă sau şi le-a făcut de sine. ceaţă grea ca somnul trădătorului şi rece ca mîna soartei. beat de vuiet. adesea. Noi nu ne împrumutăm cu cuvintele ce ne lipsesc.a. culcat pe costişa lui ca să-şi odihnească mădularile cele de granit? Luat-ai seama atunci la o ceaţă ce vine şi se întinde ca un giulgiu mortuar piste vîrful turnurilor şi al clopotniţelor. În îndreptările pe care le aduce textelor. Ne referim în special la Scrisoarea a XIX-a – Ochire retrospectivă şi la Scrisoarea a XXVI-a – Pelerinagiu. ucigaş. să ne întoarcem. 216 . care uneori. apă. ilustrează principalele tendinţe în dezvoltarea limbii literare de pe la mijlocul veacului al XIX-lea: folosirea materialului limbii vorbite. iau locul cuvintelor regionale ori vechi: poftit. sau s-au împrumutat de acolo de unde au văzut că este izvorul ştiinţelor şi a meşteşugurilor. clarum ). precum un mare caleidoscop”. urechi. greu de înţeles. cînd au început a să cultiva. ci le luăm ca o moştenire de la maica noastră (latina) şi ca o parte ce ni se cuvine de la surorile noastre”. în aceste scrisori. se încolăceşte împregiurul oraşului. Scrisorile lui Negruzzi oferă imaginea desfăşurării mijloacelor lingvistice de care dispunea scriitorul pentru a reda plastic realităţile vieţii.– gîlceavă. relicvie. sau. neologismele. timp. jertfă sînt toate necesare şi scriitorii nu s-au gîndit să le lepede de dragul noutăţilor. făină. devin: invitat. ori. aer. Un bogat material lingvistic poate ilustra felul cum Negruzzi a înţeles să contribuie. văzduh. rapida dispariţie a grecismelor şi a turcismelor. cinste. ca un zeu. variantele : fie. dinte. Acestor conservatori pare să le răspundă scriitorul în aceste rînduri care reflectă concepţia autorilor clasici din acea vreme faţă de problemele îmbogăţirii şi cultivării limbii literare: „Cît pentru cuvintele streine ce el (traducătorul) au întrebuinţat în traducere. vreme. să ne înturnăm devin: cuvinte. barbă. a limbii scrierilor vechi. moaşte. ochi. de îl vor întreba de unde sînt zicerile aceste. vin. onor. va răspunde ca un literat bărbat roman. În acelaşi timp. publicate în diverse periodice. criteriul estetic se întăreşte şi formele neasimilate. nas.

surugii care duceau caii. culoarea locală apare în forme ca: piste. demoralizaseră ostile. a deschis. deşi Alecsandri insistase pînă tîrziu să se scrie onor..priincios ochiului.. a limbilor străine.. Negruzzi a ilustrat concret. concentrat. inversiuni şi interogaţii retorice: inturnatu-ţi-ai vederea. al limbii literare.. acest drept. stabil. Negruzzi e rodul unei pasionate munci de cunoaştere. două luntre. fără a face abuz de elementele particulare ale graiului vechi ori regional. ca un Briareu. 1862) împotriva exagerării influenţelor din afară. nu onoare). C. treptat-treptat. Negruzzi (în epoca maturităţii. C. Mai devreme decît oricare scriitor moldovean. asimilare şi şlefuire a materialului limbii naţionale.Totul e organizat cu o mînă de artist experimentat în fixarea nuanţelor expresive. C. Scriitorul nu s-a ferit de influenţa neologismelor. Înaintea lui Kogălniceanu. viguros. a combătut lipsa criteriului logic şi estetic în folosirea limbii. odată cu alţi scriitori ai vremii. Alecsandri... împregiur. dar se introduseră cele latine-franco-italiene. Ne âtrezim cu poezii de felul acesta: Şarmantă damicelă Cu ochi ca de gazelă. care oglindesc o comunicativitate caldă şi o înţelegere adîncă a omului şi a vieţii. Stilul lui plastic şi dens. mi-ar plăcea. precum un mare caleidoscop. din cercetarea corecturilor prin care căuta să promoveze valorile sugestive ale cuvintelor şi expresiilor. ceaţa grea ca somnul trădătorului şi rece ca mîna soartei. Principiul unităţii limbii scrise şi scopul cultivării ei treptate prin strădania scriitorilor l-au călăuzit în crearea unui instrument de comunicare limpede. s-a îndepărtat 217 . largi perspective de folosire artistică a tezaurului limbii vechi şi a limbii populare. N-a admis însă nicăieri exagerările.. beat de vuiet. cîmpul activităţii critice putea fi lărgit în multe direcţii. Russo. se poate vedea cum Negruzzi. acest proiect. franţuziţi. Modelul de limbă literară pe care 1-a urmărit şi realizat într-un chip original C.. după 1840) scria: „Nenorocitele războaie ale lui Vasile Vodă slăbiseră ţara. mădulari de granit. Şi cum exagerările se manifestau mai ales în curentele filologice şi în activitatea publicistică a unor gazetari improvizaţi. Cu aceeaşi vervă satirică Negruzzi se ridică în ultima lui Scrisoare. prin creaţia lui artistică. al căror scris a contribuit la stîlcirea limbii scrise. modul just de îmbogăţire a limbii literare. mi-ar face onoare (nu onor.. de la ai săi nu aşteptă vreun bine. Negruzzi a renunţat la unele forme arhaice sau regionale şi s-a alăturat tendinţei de a fixa reguli gramaticale care să stea la temelia unui sistem logic.(nu agiuns). pentru că ai săi totdeauna l-au împilat: proţesele au ajuns. a apărut în urma unei continue selectări a elementelor şi a formelor limbii. Din compararea variantelor. Aspectele negative în mînuirea limbii sînt combătute cu spirit.. luat-ai seama. special contra abuzului de neologisme într-o epocă „în care traducătorii cădeau dintr-un exces în altul. spre sfîrşitul activităţii lui literare (Scrisoarea a XXII-a. Te am o columbelă Divină şi mult belă. căci în adevăr lipsiră zicerile turcogreco-slave. comparaţii care amintesc de arsenalul stilistic al romantismului: oraş. familiar şi nou de atîtea ori.

Şi tot atît de caracteristic e faptul că. nu fac din dicţionar „oglinda limbii din trecut pînă în prezent”. pentru a da culoare naraţiunii. care nu-şi putuse tipări opera întreagă.de regionalismele abundente la A. mai tîrziu. „Iar ideea că acel dicţionar ar putea să pătrundă în tinerime şi că limba din el ar putea să devină limba urmaşilor îi provoacă o adevărată spaimă” [Ibrăileanu:1984. ci ai tuturor provinciilor locuite de români. colaborator al României literare. E. ci recomandă crearea unei limbi mai asemănătoare cu limba latină. polemică reluată şi dusă. oglindind cu lesniciune în cutele cuvintelor şi ideea dreaptă.. Odobescu. Negruzzi. pe care îl găsim. el publică. cum încerca Ch. dar cu toate astea. în cadrul Academiei Române.totul e scris într-o limbă fluidă. România literară fiind nevoită să-şi suspende apariţia. urmarea Cugetărilor lui Al. fără icoane multe. n-a abuzat nici de neologisme. Russo. Odobescu. sînt aprobate regulile ortografice bazate pe principiul etimologic. Sion) la serbările de la Braşov ale Astrei. Al. În iulie 1862. scrie Al. 150]. Revista română. o limbă cum li se părea lor că trebuie să se fi vorbit într-o epocă mai veche. adept al luptei pentru păstrarea unităţii de limbă – şi nu numai de limbă – a tuturor românilor. A. Cipariu. cu larg ecou în epocă. care. cînd are revista sa. Adversar al etimologismului în genere. Odobescu. care erau impuse ziarelor. Este cunoscută lupta lui Al. după 1870. Odobescu e de părerea că o problemă atît de importantă cum era aceea a adoptării unei ortografii oficiale a limbii române trebuie dezbătută şi hotărîtă nu numai de reprezentanţii unei singure provincii. cărţilor şcolare şi în genere scrisului românesc din Transilvania. în 1863. produse de T. şi nu pentru cei din trecut. împotriva latiniştilor prin repetatele critici ce aduce. Asachi într-o bună parte a operei sale. În cadrul acestei adunări. O personalitate care reprezintă cu adevărat spiritul critic în Muntenia este Al. alături de alţi intelectuali din Principate (C. A preluat cu măsură elementele arhaice. Autorii dicţionarului. Bolliac. Al. Rosetti. sînt caracterizate astfel: „. G. de la început. ca membru al Academiei. Donici. zice Al. Odobescu ia parte. Dar.. dar şi veşnicul zîmbet al spiritualului scriitor” [Lovinescu. dicţionarului lui Laurian şi Massim. 218 . E semnificativ faptul că publicaţia la care se adresează tînărul muntean Odobescu este această revistă critică din Iaşi. limpede. iar nu de dragul de a le reda viaţa apusă. cum face uneori C. nu pun în dicţionar limba românească vorbită şi scrisă. prilejuite de împlinirea unui an de la înfiinţarea Societăţii Academice Române. sprintenă. Odobescu. Lovinescu este cel dintîi dintre critici care dă o importanţă Scrisorilor lui C. Articolul referitor la adunarea Astrei marchează începutul polemicii autorului cu latiniştii. începută în 1871. cursivă. 321]. după ce sînt analizate unele sau amintite altele. fără întorsături căutate. de la primii paşi pe care îi face în publicistică. cu unele neologisme supărătoare. noi scriem pentru cei de azi.

-nic etc. scrierile lui Varlaam. luînd un asemenea dicţionar în mînă. Odobescu critică vehement lucrarea. R. De un mare efect. Odobescu în 1871 membrilor Academiei. precum şi alte traduceri tipărite în sec. Comisia.Redactat după principii etimologice şi puriste. 76] a celor mai importante scrieri în limba română din secolele anterioare (cărţile lui Coresi. Al. în combaterea latinismului. a fost prînzul dat de Al. un raport în care se precizau cîteva principii de bază care trebuiau. 219 . Greceanu. Ureche. cu terminaţiile în –iaţă. Ionescu. -iţă. de asemenea. să stea în atenţia celor însărcinaţi cu elaborarea dicţionarului limbii române: a) urmărirea cuvintelor în evoluţia lor istorică. N. de a introduce într-însa un aşa îmbelşugat material propriu şi de a lepăda din ea aşa multe forme şi terminaţiuni înrădăcinate în limbă. în ediţii critice („cu glosare speciale şi cu indice şi note lexicografice”) [Păcurariu. M. A. precum şi ale lui Gr. cerînd colegilor s-o respingă. înaltul for instituie o comisie care să revizuiască dicţionarul în discuţie. toate cuvintele. erau. demonstrînd la ce aberaţii poate duce concepţia etimologizantă a adepţilor latinismului.). necesare cîteva lucrări preliminare: tipărirea. Sturza. precum şi a termenilor ştiinţifici: În vederea redactării dicţionarului. vor învăţa dintr-însul acea limbă în care rolul predominator este dat numai cuvintelor şi formelor ce au găsit graţie dinaintea comisiunii (adică din partea autorilor dicţionarului) sau pe care dînsa le-a închipuit. În 1874. V.. pe care d-nii Laurian şi Massim le-au aruncat la gunoiul Glosariului. alcătuită din Odobescu. precum sînt. „D-lui (adică Al. prînz la care lista de bucate era întocmită în spiritul jargonului latinist. D.. se înspăimîntă la ideea că junele noastre generaţii. a termenilor tehnici în meşteşugurile tradiţionale ale poporului român din toate provinciile. peste trei ani. chiar de origine latină. b) ilustrarea cuvintelor de uz curent prin citate din cei mai importanţi scriitori contemporani. XVII-XVIII. de exemplu. de asemenea.a.D-lui declară cu francheţă că odată cu viaţa n-ar voi ca limba dicţionarului d-lor Laurian şi Massim să devină limba succesorilor noştri” [Păcurariu. Gluma lui Odobescu a prins. după părerea raportorilor. pentru a se putea studia cu înlesnire limba veche românească. Antim Ivireanul. Odobescu). consemnează procesul-verbal al unei şedinţe a Academiei din 9 septembrie 1871. D. stîrnind haz în presă şi în cercul larg al opiniei publice. prezintă.. D-lui crede că nu este în dreptul lexicografilor de a modifica pînă într-acest punct o limbă. c) introducerea în dicţionare a multor elemente „uitate ale limbajului poporan şi ale idiotismelor locale”. Dezbaterile pe marginea dicţionarului purist continuă şi în anii următori în Academie. Costin. desfăşurată în toate provinciile. Dosoftei. dicţionarul suscită dezbateri aprinse şi îndelungi în forul academic. o largă acţiune de culegere a termenilor tehnici privind ocupaţiile şi meşteşugurile la români. prin Odobescu. 74-75]. Urechia. în care Laurian şi Massim redactaseră atunci primul dicţionar al limbii române. Bariţiu. Cantemir ş.

de pildă. care. căci nu scriem pentru trecut. Cum trebuie studiată limba într-o ţară ca a noastră. traducerilor bisericeşti.). de pildă. unde lipseşte tradiţia unei mişcări literare bogate. Ce ar deveni. trebuie să ştie să ocolească tendinţele latiniste. limba poetică a lui V. Odobescu. ca şi cele „arhaizate cu iz slavon”. afirmă Al. scriind. Odobescu. Russo. véră (vară) etc. la care mai contribuie şi provincialismele. iar în unele cazuri. Academia nu trebuie să fie prea riguroasă privind etimologia cuvintelor din limba română: forma cuvintelor trebuie să fie aşa cum e în limba vie – mine. Odobescu îşi dă seama că e greu să scăpăm de aceste „sisteme”. Alecsandri. Sensul lor distinctiv este întrebuinţarea cuvîntului respectiv în toate manifestările generale din viaţa unui popor. şi nu mene. şi alta de facto. e alcătuită din limba latină. Odobescu observă că din cauza acestor sisteme. de exemplu. care cu greu poate fi atins” [Idem]. gazetele unei provincii au ajuns să nu fie înţelese în celelalte provincii. care ne-ar face să ne pomenim în două limbi: una în Ardeal. cele influenţate de sintaxa limbii franceze. pucin (puţin). Slavonismele care trebuiesc alungate. ca atare. în folclorul literar şi în literatura cultă. scriitorul. Să nu fie „prodigă” în neologisme. n-a putut scăpa de influenţa „sistemelor” lingvistice. Şi anume: în Ardeal ar circula o limbă creată prin concesii făcute arhaismelor. „am răpi originalitatea limbii române. de exemplu. el recomandă Academiei să nu fie riguroasă în alegerea cuvintelor româneşti şi în etimologism şi să nu fie „prodigă” în neologisme. Maiorescu. spre deosebire de alte limbi romanice (care sînt latine plus germanice etc. Operele literare trebuie să fie scrise într-o limbă curată. pentru că limba bisericească are un caracter venerabil. în scrierile sale. el va face unele concesii principiului etimologic al latiniştilor. după limba vechilor traduceri de cărţi bisericeşti [Păcurariu. autori „clasici” care să fi fixat şi perfecţionat instrumentul lingvistic? Într-o epocă în care scrierea limbii române se află încă sub imperiul arbitrarului. Să nu fie riguroasă în alegerea cuvintelor. El era de părere că trebuie să reînviem arhaismele pierdute de origine latină. pentru care nu există cuvinte neaoşe22.Intrînd în detalii. 25]. cum ar dori partizanii neologismului? 22 220 . şi încă acele care fac parte din limba bisericească actuală nu trebuiesc înlocuite decît foarte încet. căci slavonismele – mai ales de ele era vorba – sînt justificate prin uz. şi altă limbă creată prin concesii făcute limbilor neolatine moderne. Al. Al. dacă am înlocui expresia neagra veşnicie din vorbirea obişnuită prin neagra eternitate sau stea iubită prin stea amată. Odobescu se ridică cu putere împotriva ortografiei latinizante în general şi a celei a lui T. Al. Odobescu e muntean şi. Maiorescu: “Există împrumuturi lexicale vechi puternic înrădăcinate în limbă şi prin aceasta în întreaga viaţă sufletească a poporului. adaugă T. căci nu sînt necesare decît acele neologisme care denumesc idei ori lucruri nouă. şi dacă le-am alunga. se întreabă Al. ci pentru prezent. limba vorbită de Vom observa că această idee e similară celei a lui T. şi nici ele toate. – ceea ce n-ar fi spus-o. plus slavona. Cipariu în special. Să nu uităm însă că Al. sînt cele datorite influenţei a două slavone.

să valorifice în acelaşi timp limba veche a cronicilor şi să îmbogăţească vocabularul. care nu găseau în limbajul uzual expresii adecvate pentru a transpune în româneşte termeni abstracţi pentru interpretarea ideilor filozofice şi morale. conchide autorul. surorile ei. Ideile acestea nu sînt noi. mai veche. căci printr-însele se strică cu totul fizionomia unei limbi” [Ibidem. dar nimeni nu s-a gîndit să le scoată în mod arbitrar. cu o logică şi o argumentare mai savantă însă – şi chiar să nu voim a şterge urmele înrîuririi primitive. Elemente eterogene există în toate limbile neolatine. Odobescu privind evoluţia şi structura limbii române. cu elemente noi. care preconizau scoaterea din limbă a cuvintelor de origine nelatină. pentru că ele au intrat deja în structura organică a limbilor respective. 2526]. pentru că ea a fost asimilată organic şi limba română nu poate fi concepută fără acest element slav. în perioadele de ocupaţie a Principatelor. problema îmbogăţirii ei. de la 221 . Deosebit de interesante sînt consideraţiile lui Al. să le facem prin împrumutări din limba latină sau chiar şi din limbile moderne cînd cuvintele trebuincioase însemnează lucruri locale şi moderne. Pledînd pentru împrumuturi din alte limbi. ale lui Al. cînd e nevoie.popor. Le-au exprimat într-o formulare foarte apropiată I. Odobescu respinge concepţiile puriste. şi cît despre adausele cerute de deosebitele trebuinţi. dar chiar între-aceste vorbe noi să păstrăm formele gramaticii noastre şi să ne ferim mai mult decît orice de neologismele gramaticale. Cealaltă. precum şi Al. dispare cu timpul. ideea noastră e că trebuie să respectăm limba care e în gura poporului nostru. viaţa socială şi politică. Acestei influenţe vechi i s-au adăugat altele. pentru fixarea şi permanentizarea jaloanelor limbii române literare. care însă să fie adaptate structurii limbii române. Acelaşi lucru se poate spune în legătură cu limba română. va dispare şi limba română cu caracterul său propriu şi constitutiv. de asemenea. nu poate dispărea. luate din altă limbă. căci atunci putem zice că. într-o epocă îndepărtată. venită mai tîrziu. Autorul constată o puternică influenţă slavă. Ele aparţineau epocii eroice în care s-au combătut etimologismul şi purismul. conferindu-le acestora caracterul original. în dezvoltarea limbii lor. cu originalitatea sa de limbă neolatină formată sub o influenţă diferită de acelea ce au predominat la formarea limbilor neolatine din occident. Al. influenţă care nu a schimbat caracterul latin al limbii române. Russo în Cugetări. care ne-a lăsat. Heliade Rădulescu în prefaţa Gramaticii sale de la 1828. italienii. s-o păstrăm în întregimea sa. tot slave. „Într-un cuvînt. spaniolii. francezii. căi cu totul diferite de aceea în care. în cancelarii şi în biserică. în sensul spuselor lui Heliade din prefaţa Gramaticii. de către traducătorii secolelor XVI-XVII. un număr de cuvinte. era slavona. împreună cu dînsa. „Să nu sperăm însă niciodată – afirmă Odobescu. termeni tehnici privind administraţia. care. prin cultivarea cu grijă a limbii. Provenţalii. Această influenţă slavonă. şi le luau din limba oficială. portughezii au urmat. Russo şi C. Negruzzi. La acestea se adaugă administraţia rusă.

o găsim la I. altele cu totul au fost la noi. E ceea ce va face el însuşi. cunoscută sub denumirea de curentul istoric-popular. ideea reactualizării unei forme vechi. a tradiţiei umaniste şi patriotice a literaturii paşoptiste. împotriva cărora va porni mai tîrziu. să nu cătăm a o asimila în zadar la regulile de dezvoltare a lor. Al Odobescu extinde latura istorică documentară a evocărilor şi se complace în utilizarea materialului lexical arhaic menit să sugereze aşa-numita culoare locală. pentru îmbogăţirea şi împrospătarea limbii. în bună parte. de simţ critic şi de curajul de a înfrunta opinii savante pentru a îndrepta limba literară pe făgaşul naţional – iată meritul principal şi durabil al direcţiei promovate de mişcarea literară şi culturală de la 1840. Ţâra. 58-59]. el a manifestat permanent o mare preţuire pentru istoria ţării. „formele nimerite şi elegante”. 1967. substanţa limbii române literare moderne. a luptat pentru apărarea limbii. dar salută. alte influenţe au determinat modificările limbei latine la dînşii. ci mai bine să studiem cu atenţie cum s-a strecurat elementul modificator la noi şi. Scalpelul ce voieşte a purifica limba nu trebuie să pătrunză mai adînc decît unde este adevărata rană” [Ibidem. Odobescu. ea manifestîndu-se în direcţii multiple. Amintiri. folclorică şi lingvistică. cu un rar simţ artistic al limbii. O analiză atentă a limbii lui Al. sub acest aspect. pentru folclor. erudiţiei scriitorului în ramurile diverse ale artei i se adaugă informaţia filologică. care au fost asimilate în ultima vreme. CONCLUZII O mare şi generoasă idee călăuzită de un spirit lucid al realităţii lingvistice. Articolul sugerează. dispărute din uz. adică neologismele. Bucureşti. limba populară apare în opera sa ca produs al culturii. Piatra era aruncată în grădina latiniştilor (al căror reprezentant era şi T. 544-546. ea determinînd. Odobescu la dezvoltarea culturii româneşti este una dintre cele mai originale. în acelaşi timp. 23 Vezi I. Cipariu). p. s-a dovedit fertilă şi salutară. o acerbă campanie. însuşit de scriitor pe cale cărturărească. Continuator. 222 . cînd voim a ne curăţi limba de străinisme. În Scene istorice. în Academie. în scrierile sale. În Pseodo-kynegetikos. Alte elemente. de aici caracterul uşor preţios al stilului şi impresia de limbă populară căutată dinadins sau făcută la masa de scris după modelul limbii vorbite [Munteanu. pentru ctitorii înaintaţi ai culturii naţionale. Direcţia nouă. pentru emanciparea culturală şi politică a poporului român şi a nutrit convingerea că arta trebuie să exprime năzuinţele înalte ale societăţii şi poporului căruia artistul le aparţine. Slavici. a fost aruncată limba latină din Dacia. Să nu voim dar a croi limba noastră pe tipare neasemuite. prin operele marilor scriitori. 220-221]. să ne ferim întotdeauna de a ataca principiile ei constitutive. împotriva denaturărilor etimologice. venită la timp. Slavici în comunicarea ţinută la Academia Română sub titlul Aşezarea vorbelor în româneşte23.început. Contribuţia lui Al.

1981. Negruzzi şi V. Munteanu. Despre contribuţia lui Negruzzi la dezvoltarea limbii literare // Biblioteca critică. 1984. Haralambie Corbu. nr. Vasile Alecsandri.6. 4. 1991. Reprezentanţii curentului istoric-popular participă activ la dezbaterea problemelor lingvistice complicate. Dănescu S. Istoria limbii române literare.) în creaţia scriitorilor din prima jumătate a sec. gruparea de la Dacia literară. promovarea şi dezvoltarea spiritului autohton. 335-354. pe lîngă dezvoltarea literaturii pe baze naţionale. Editura Minerva. Mihail Kigălniceanu şi limba literară //RLŞL. Vasile Coroban. dovedesc un deosebit simţ literar. Bucureşti. contribuind astfel la dezvoltarea limbii române literare. teoreticienii curentului istoric-popular (Al. Ţâra. al XIX-lea //SILRL. istorice şi populare. slujind idealurile revoluţionare: eliberarea şi unitatea naţională. Andriescu. Al. I. Russo. 6. Al. M. Kogălniceanu.Operele reprezentanţilor curentului istoric-popular au avut un puternic caracter militant. Bucureşti. Gheorghe Bulgăr. 1953. C. Chişinău. 3. varsă multă lumină în cursul discuţiilor. 1981. Bucureşti. 6. Gabriel Dimisianu. p. Continuînd vechile tradiţii româneşti. 1973. în realizarea programelor sale sociale. 1957. Teodor Cotelnic. ca un punct de maximă importanţă. V. îndreptarea moravurilor prin satirizarea viciilor orînduirii feudale şi slujind model de exprimare literară. Constantin Negruzzi. 1983. Preocupările lui Kogălniceanu cu privire la limbă //LR. Editura de Stat a Moldovei. prefaţă. texte religioase etc. formarea unei limbi literare unice şi a unei ortografii unitare. culturale şi politice. au evidenţiat capacităţile creatoare ale limbii. Şt. au depus eforturi considerabile pentru a îmbogăţi şi perfecţiona limba literară. 8. 7. Stabilind exact rolul literaturii şi ştiinţei în dezvoltarea limbii naţionale. Valorificarea limbii şi stilul vechilor texte româneşti (cronici. Referinţe bibliografice: 1. 223 . Editura Didactică şi Pedagogică. nr. optează pentru fixarea limbii literare româneşti pe întregul teritoriu naţional pe baza limbii populare şi a cronicilor. tabel cronologic şi bibliografie selectivă de Ana-Maria Boiariu. Alecsandri şi teatru. Antologie. a fixat. Editura Cartea Moldovenească. Editura Eminescu. Ana-Maria Boiariu. Alecsandri au contribuit pe cale indirectă la promovarea ideii de apărare a bazei populare şi de cultivare a limbii prin scrierile lor. 2. Editura Eminescu. Constantin Negruzzi. Introducere în opera lui Constantin Negruzzi. fixîndu-i norme clare pentru dezvoltările ulterioare. Bucureşti. 5. Odobescu) au adus o contribuţie meritorie în crearea şi consolidarea unei terminologii ştiinţifice adecvate.

– Bucureşti. D. Ion Roman. Cerbu. Limba şi stilul poeziei lui Vasile Alecsandri. 1966. Structuri tematice şi retorico-stilistice în romantismul românesc (1830-1870). 1979. Poeţi şi artişti: Vasile Alecsandri. 1980. S. 23. 1990. Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu. 25. Ion Nuţă. Contribuţia lui Kogălniceanu la dezvoltarea şi îmbogăţirea limbii literare //Contribuţii la istoria limbii române literare în sec. Spiritul critic în cultura românească. C. Istoria literaturii româneşti în secolul aş XIX-lea. Negruzzi – viaţa şi opera lui. 16. 1956. Editura Didactică şi Pedagogică. Mihail Kogălniceanu: Contribuţii la cunoaşterea vieţii. Bucureşti. 12. 1967. Nicolae Iorga. Editura Ştiinţa. Iaşi. 1997. Viaţa lui Vasile Alecsandri. Editira Litera. 11. Civilizaţie modernă şi naraţiune: Mihail Kogălniceanu. Editura Institutului de Arte grafice Minerva. Bucureşti. Mihai Eminescu. 29. Mihai Vornicu. Grigore Alexandrescu. Nicolae Grigorescu. 224 . 14. Vasile Alecsandri: Orizonturi şi repere. Bucureşti.9. 21. Bucureşti. Bucureşti. 1960. Kogălniceanui. nr. Enăchiţă Văcărescu. 22. 17. Nicolae Predescu. 1966. Iancu Văcărescu. Teodor Aman. Romel Moga. sub îngrijirea şi cu un studiu introductiv de Paul Cornea. Mihail Kogălniceanu şi unele probleme ale limbi române //RLŞL. 27. Dimitrie Bolintineanul.George C.1. 13. Bucureşti. 26. 24. 28. vol. Titu Maiorescu. 1993. Mihaela Mancaş. 1996. 1976. Sugestii de rezolvare. Amintiri. Bucureşti. I. Simionescu D. Virgil Ionescu. Dumitru Hîncu. Eugen Lovinescu. 108. 1900. Odobescu. Constantin Negruzzi: Viaţa şi opera. Roxana Sorescu. activităţii şi concepţiilor sale. Ion Slavici. Tatiana Iliaşenco. Popescu. 3. Augustin Pop. 20. 18. Editura Tineretului. Garabet Ibrăileanu. 1979. 1998. Editura Spot-Turism. Bucureşti. Editura Spiru Haret. Chişinău. 1961. Bucureşti. E. Constantin Schifirneţ. Editura Albatros. Alexandru Piru. Chişinău. vol. 1969. Chişinău. Negruzzi C. Emil Ghiţulescu. Ion Osadcenco. Bucureşti. Editura Cartea Moldovenească. Editura Hyperion. Editura Albatros. Nicolescu. Gabriela Duda. I. Păcurariu. Mihai Zamfir. Îndreptar de literatură română pentru bacalaureat. Vasile Alecsandri: Monografii. 15. 1973. Limba şi stilul poeziei lui Vasile Alecsandri. 1913. Bucureşti. al XIX-lea. 19. Editura Tineretului. A. Bucureşti. Subiecte posibile. Chişinău. Florin D. Editura Imprimeria La Roumania. 10. 1963..

30. Pop L. Probleme de limbă în cercul Kogălniceanu //Studii şi cercetări ştiinţifice: seria 3: Ştiinţe sociale, 1955, nr. 1-2.

225

Literatura recomandată: 1. Corlăneanu, Nicolae. Purice, Mihail. Schiţe de istorie a limbii moldoveneşti literare,
Chişinău, 1987. 2. Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, Bucureşti, 1956. 3. Munteanu, Ştefan, Ţîra, Vasile. Istoria limbii române literare, Bucureşti, Editura didactică şi Pedagogică, 1983. 4. Istoria limbii române literare: Epoca veche (1532 – 1780), Bucureşti, 1977. 5. Ivănecu, George. Istoria limbii române literare, Iaşi, 1980. 6. Limba română: origini şi dezvoltare, Bucureşti, 1996. 7. Macrea, Dumitru. Studii de istoria limbii române literare: sec. al XIX-lea, vol.I, Bucureşti, 1969.

226

Sumar Partea I. Istoria limbii române (de la origini pănă în secolul al XIV-lea)

PRELIMINARII I. Obiectul Istoriei limbii române 2. Deficienţele de studiere a limbii române din punct de vedere istoric 3. Primele încercări de studiere a istoriei limbii române 4. Pe scurt din istoricul apariţiei limbii române Evoluţia sistemului vocaluic latinesc Evoluţia sistemului consonantic latinesc Lexicul latinei populare şi influenţa lui asupra celui din română Influenţa slavă Elementul autohton Influenţa maghiară Influenţa turanică Clasificarea etimologică a cuvintelor

1 1 3 3 5 10 17 29 36 43 45 47 49

Schimbări în cadrul părţilor de vorbire şi al categoriilor gramaticale în perioada de formare a românei 52 Evoluţa şi constituirea articolului Cauzele apariţiei articolului ca parte de vorbire Evoluţia şi constituirea articolului substantival definit Articolul substantival nehotărît, etapele constituirii lui Apariţia şi constituirea articolului posesiv (genitival, pronominal) Evoluţia articolului demonstrativ Evoluţia pronumelor personale 1. Generalităţi 2. Evoluţia pronumelor personale în latina populară 3. Evolubia pronumelui „eu”. Opinii şi sugestii 4. Evoluţia celorlalte forme ale pronumelor personale 5. Evoluţia pronumelor personale de persoane a III-a 6. Alte tipuri de pronume personale 55 55 58 60 62 63 64 64 65 66 67 68 70

227

Evoluia celorlalte tipuri de pronume 1. Pronumele reflexive 2. Pronumele posesive 3. Pronumele demonstrative 4. Pronumele nehotărîte 5. Pronumele interogativ-relative 6. Pronumele negative Evoluţia verbului. Modul indicativ al diatezei active 1. Preliminarii. Restructurarea morfologiei verbului în sfera modului central – indicativ 2. Evoluţia formelor de indicativ prezent 3. Evoluţia verbelor a avea, a fi şi a voi 4. Evoluţia formelor de imperfect 5. Evoluţia formelor de perfect 6. Mai-mult-ca-perfectul indicativ 7. Perfectul compus 8. Timpul viitor Modul conjunctiv Modul imperativ Modul condiţional Formele nominale ale verbului Infinitivul Participiul Supinul Gerunziul Adverbul 1. Modificări în sistemul adverbului latinesc 2. Îmbogăţirea arsenalului adverbelor româneşti pe bază de împrumuturi 3. Evoluţia adverbelor circumstanţiale 4. Evoluţia adverbelor calitative Prepoziţia 1. Restructurarea sistemului prepoziţional în latina populară 2. Evoluţia ulterioară a prepoziţiilor latineşti 3. Apariţia prepoziţiilor noi

72 72 73 75 77 78 79 79 79 80 83 84 85 88 89 90 91 94 96 97 97 98 99 100 100 100 101 103 105 106 106 109 110

228

Partea a II-a (Istoria limbii române literare) Preliminarii. Heliade Rădulescu. Precizări teoretice Baza dialectală a limbii române literare Periodizarea istoriei limbii române literare Începuturile scrisului în limba română Ошибка! Закладка не определена. Obiectul de studiu. Metode de cercetare. „Gramatica românească” Trăsături ale limbii literare din această perioadă Influenţa neolatină a) Influenţa franceză b) Încercări de italienizare a limbii române c) Pumnismul analogist Etapa limbii române moderne Contribuţia lui Titu Maiorescu la dezvoltarea limbii române literare Curentul istoric-popular Literatura recomandată 174 175 176 184 190 190 192 193 194 195 202 226 229 . Însemnătatea tipăriturilor lui Coresi Caracteristicile generale ale primelor texte româneşti Dezvoltarea limbii române literare în secolele XVII-XVIII Problemele şi evoluţia limbi române în perioada anilor 1780 – 1840 141 142 150 163 113 122 136 Contribuţia cărturarilor din principate la cultivarea şi modernizarea limbi române literare. Epoca Ion Heliade Rădulescu 174 Simplificarea alfabetului şi fixarea normelor ortografice Încercări de normare a limbii culte prin intermediul gramaticii I.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful