Prin subcultură se înţelege fie o tendinţă de manifestare subiacentă a unei culturi elementare,

fie o cultură a grupurilor şi subgrupurilor sociale dintr-o comunitate etnică. (DEX'98)

În sociologie, antropologie şi studii culturale, o subcultură este un grup de oameni cu o
cultură (distinctă, sau obscură) care îi deosebeşte faţă de cultura mai mare, dominantă, denumită
şi mainstream, de care aparţin. Dacă o anumită subcultură este caracterizată de o opoziţie
sistematică faţă de cultura dominantă, ea poate fi descrisă ca fiind o contracultură. „Adepţii unei
contraculturi resping unele sau majoritatea standardelor şi modelelor comportamentale ale
societăţii înglobante, dar nu resping toate normele şi valorile culturii dominante” (I. Mihăilescu,
1993). [1]
O subcultură propune un ansamblu de simboluri, norme, valori şi moduri de viaţă neidentice
cu cele ale culturii dominante într-o societate, dar nici în contradicţie faţă de acestea, ci
adiţionate lor (de exemplu, Asociaţia pescarilor şi vânătorilor poate reprezenta o asemenea
subcultură) (Bryjak, Soroka, 1995). Ken Gelder observă că subculturile sunt sociale, prin
convenţiile lor comune, prin valori şi ritualuri. Subculturile pot părea "afundate" sau preocupate
cu propriile lor interese - o altă proprietate ce le deosebeşte de o contracultură. El identifică 6
metode de bază prin care o subcultură poate fi înţeleasă:
1. prin relaţiile lor, în general, negative faţă de muncă (lipsiţi de activitate, paraziţi, etc.);
2. prin relaţiile lor negative sau ambivalente la clasa socială (subculturile nu sunt conştiente de
clasă şi nu se conformează definiţiilor tradiţionale a clasei sociale);
3. prin asocierea cu teritorii ("strada", "ghetoul", "clubul", etc.), în loc de proprietăţi;
4. prin schimbarea formei de apartenenţă de la casă, la una nedomestică, şi anume, teritoriul. (De
exemplu, grupuri sociale, în loc de familie);
5. prin legăturile stilistice faţă de exces şi exagerare (cu unele excepţii);
6. prin refuzarea banalităţilor vietii obişnuite şi masificare.
Deoarece subcultura este o cultură specifică unui grup social, şi pentru că acest grup este
considerat ca fiind un sub-grup al grupului mare, adică a societăţii, rezultă că subcultura este
cultura proprie unui sub-grup al societăţii.
Fiind conştient de ambiguitatea termenului de subcultură (are conotaţia a ceva ce este
subordonată unei culturi dominante, ce are caracter subteran), Ulf Hannerz propune o regândire a
lui în aşa fel încât să fie clar că subcultura este integrată într-un sistem mai larg, este diferenţiată
în interior, se formează ca o reţea de relaţii şi situaţii sociale în cadrul căreia între participanţi se
articulează o simetrie a perspectivelor. ... Şi în timp ce se recunoaşte heterogenitatea
subculturilor, trebuie conştientizat şi faptul că delimitarea lor este relativă, graniţele între ele se
refac permanent. ... Oricum s-ar întrepătrunde însă, clasificarea şi autoclasificarea oamenilor în
subculturi serveşte la exprimarea distincţiilor sociale şi la consolidarea coeziunii din cadrul
grupului.
Faţă de noţiunea de “subcultură”, cea de “microcultură” desemnează culturile formate pe baza
unor experienţe concrete împărtăşite, pe baza unor biografii comune. Adică poate fi folosită în
cazul descrierii unor spaţii sociale mai restrânse, unde mai funcţionează mecanismele de
ordonare ale sensurilor, dar care, totuşi, nu pot fi considerate a fi ultimele spaţii ale diferenţierii
culturale, căci acest proces este unul permanent şi omniprezent. [2]
David Riesman face distingeri între o majoritate, care "acceptă pasiv stiluri şi sensuri oferite
comercial, şi o subcultură, care caută în mod activ un stil minoritar... pe care îl interpretează în
funcţie de valorile lor subversive (ce subminează valorile acceptate general)". Sarah Thornton, ce
face referiri la Pierre Bourdieu, descrie "capitalul subcultural" ca fiind cunoştintele si avuţiile
culturale obţinute de membrii unei subculturi, ridicându-şi statutul şi diferenţiindu-se de membrii
altor grupuri.
Dick Hebdige, în cartea "Subcultura şi sensul stilului" (1979) argumentează că o subcultură
este o subversiune a normalităţii. Subculturile pot fi percepute ca fiind negative, datorită faptului
că acestea critică standardul social dominant. În esenţă, subculturile aduc împreuna indivizi cu
opinii asemănătoare, care se simt neglijaţi de standardele sociale, şi le permit să-şi dezvolte o
identitate.
 Subcultura goth
Subcultura goth este o subcultură contemporană regăsită în multe ţări. Ea a apărut în Marea
Britanie, la începutul anilor 80, în sfera gothic rock, un derivat al genului post-punk. Subcultura
goth a supravieţuit mult mai multă vreme, decât alte subculturi din acea eră şi a continuat să se
diversifice. Imaginile şi înclinaţiile culturale indică influenţe din literatura gotică a secolului al
nouăsprezecelea, filme horror şi, la un nivel mai redus, din subcultura BDSM.

Subcultura Goth asociază gusturi în materie de muzică, estetică şi modă, indiferent dacă membrii
care împărtăşesc aceste gusturi sunt într-adevăr membri ai subculturii goth. Muzica "gotică" este
alcătuită dintr-o serie de stiluri diferite. Ceea ce au toate aceste stiluri în comun sunt linia
melodică şi viziunea lugubră şi mistică.

Stilurile vestimentare în cadrul subculturii variază, elementele notabile fiind influenţele stilurilor
deathrock şi punk, aspectului androgin, vestimentaţiilor medievale, renascentiste şi victoriene,
sau orice combinaţie a celor menţionate, împreună cu veşminte şi machiaj de culoare neagră şi
coafuri simple, sau complexe, un model (ideal) fiind părul brunet.

Modă

Moda Goth este stereotipizată ca fiind o un stil vestimentar întunecat, uneori morbid, şi
eroticizat. Moda tipică include păr vopsit brunet, dermatograf negru, manichiură neagră,
veşminte istorice negre; unii gotheri au şi piercing-uri. Sunt împrumutate elemente ale stilurilor
elisabetan, victorian, sau medieval şi simboluri religioase (creştine sau păgâne) sau mitologice,
cum ar fi cruci, ankh-uri, etc.

Nivelul la care gotherii respectă acest stil variază în funcţie de individ şi zonă geografică, cu
toate că majoritatea gotherilor poartă ţinute cu măcar o parte din aceste elemente.

Creatori de modă, precum Alexander McQueen şi John Galliano, au fost descrişi ca fiind
practicanţii unui "Haute Goth".

Ideologie

Estetica şi starea de spirit sunt parţial inspirate de romantism şi neoromantism. Atracţia

gotherilor pentru imaginea întunecată, morbidă şi misterioasă este în spiritul curentelor literare
neo-romantice (sec. XVIII-XIX). Alte elemente centrale ale gotherului sunt atitudinea teatrală şi
dramatizarea eului, elemente prezente deopotrivă în literatură, cât şi în subcultură.

Gotherii, ca membri ai subculturii, nu susţin violenţa, dar o tolerează. Subcultura nu este bazată
pe ură şi agresivitate, ci pe recunoaştere şi identificare. Ei se plâng de existenţa răului din
societate, pe care mainstream-ul doreşte să-l ignore sau să-l uite, de intoleranţa maselor faţă de
orice subcultură. Acestea sunt teme ce apar şi în muzica Goth.

Gotherii sunt în general apolitici. Spre deosebire de mişcările contraculturilor hippie şi punk, ce
au fost radicale din punct de vedere social, rebeliunea subculturală a gotherilor nu conţine un
mesaj politic clar şi nu aduc cu sine un activism social, ci este limitată la portretizarea societăţii
contemporane.
În subcultura lor, accentul cade pe creativitate, intelectualizare şi respingerea gândirii
conservatoare şi se poate observa o tendinţă către cinism. Cu toate acestea, este de reţinut că
ideologia lor este mai mult bazată pe estetică decât pe etică şi politică.

Chiar dacă unii membri prezintă înclinaţii către anarhie sau liberalism, ei nu le exprimă ca fiind
parte din identitatea lor culturală. Astfel, înclinaţiile politice, sau religia adoptată sunt elemente
ce ţin de individ, nu de grup. Cu toate că nu există legături spirituale între membri, multe
formaţii integrează în muzica lor supranaturalul, spiritualitatea şi imaginile religioase. Motivele
pentru care aceste elemente sunt prezente sunt pentru a exprima afilierea la o religie, satira sau
doar ca scop decorativ.

În timp ce apartenenţa la această subcultură poate împlini individul, este şi un lucru riscant
pentru tineri, deoarece atenţia negativă şi prejudecăţile publicului larg deformează valorile
"vizibile" ale acesteia. Tânărul informat va fi tratat ca o persoană antisocială, exclus de anumite
persoane, sau dispreţuit, iar tânărului neinformat îi vor fi alimentate tendinţele antisociale, pe
care acesta le percepe în viziunea exterioară subculturii. Imaginea deformată a culturii goth a fost
alimentată în primul rând de imaginea şocantă a gotherilor, iar în al doilea rând de tineri prost
informaţi, fascinaţi superficial de subcultură, care nu au făcut niciodată parte din subcultură, dar
care au adoptat ţinuta, lucru ce a generat confuzia societăţii. Scandalurile legate de crimele din
şcolile americane au întărit imaginea deformată asupra subculturii.

Confuzii frecvente

Moda Goth este deseori confundată cu moda Heavy Metal, în special subgenul Gothic Metal,
membrii acestor subculturi purtând, de asemenea, în mare parte haine negre.

Gotherii sunt deseori confundaţi cu membrii subculturii Black Metal, care poartă trench-uri
negre şi uneori machiaj de tip corpse paint (întreaga faţă este pictată cu alb şi negru).

De asemenea, membrii subculturii Goth, sunt confundaţi cu membrii subculturii Emo. În

realitate, majoritatea subculturilor sferei Dark sunt revoltaţi de subcultura Emo, considerând-o
"superficială", "ridicolă" şi "defăimătoare".

Deseori se face confuzie între muzica Goth (derivată din post-punk) şi Gothic Metal (muzică
derivată din Heavy Metal).

Emo
Cultura Emo

Genul şi cultura EMO este un trend care adesea promoveaza hipersensibilitatea. Emo sunt ceva
uşor de definit. Ca atare, depistarea rădăcinilor este dificilă. Numeroşi pretinşi "cunoscători"
citează scena D.C. hardcore/punk - şi mai specific formaţia Rites of Spring - ca fondatorii Emo,
dar istoria arată că e pripit a se pune formarea unui gen pe seama unei anumite formaţii.

O evaluare a scenelor muzicale de la sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor '90 permite o
determinare mai bună a rădăcinilor şi influenţelor care stau la baza subculturii emo şi care
continuă să o influenţeze. Înainte de a înţelege de unde vine "emo" trebuie înţeles ce este astăzi.
"Prefer să mă gândesc la el (emo) ca un punk rock care e mai melodic şi introspectiv/depresiv
decât hardcore, dar totuşi cu tendinţele de energie primară şi furie" (DeRogatis 1).

Acest gen de muzică a creat o cultură cultura mai avansata şi de atunci a crescand continuu, de la
începutul anilor '90. Majoritatea copiilor arată în felul următor: poartă ochelari cu rama neagra,
esarfe lungi de culori închise. Este foarte uşor să stereotipezi un puşti emo, deşi, ironic, nu poţi
defini muzica emo. Cel mai bun mod de a descrie muzica emo este prin arpegiile uşoare ale
chitarelor cu vocalize uşoare la care se dă drumul într-o orchestră de chitare distorsionate şi
aduse după aceea din nou la partea uşoară. Versurile emo sunt în general foarte poetice şi au o
arie de la iubirea pierdută până la credinţe religioase sau alte subiecte emoţionale. Totuşi, emo
acoperă în zilele noastre o mare varietate de formaţii, de la melodii uşoare ale celor de la
"American Football" la melodii hard de la "At the drive in".

Cum poate un gen atât de cuprinzător să fie legat de ceva? Problema este că ceea ce o persoană
defineşte drept muzică emo nu este neapărat în concordanţă cu definiţia următoarei, totul este
supus perspectivismului. Jason Gnewikow de la "The Promise Ring" a afirmat "Aş putea valida
punctul că suntem o formaţie emo dar aş putea trece şi pe partea cealaltă şi să îl invalidez. Totul
depinde de cine întreabă şi de percepţia sa despre asta" (DeRogatis 3).

Percepţia de faţadă provine de la formaţia "Sunny Day Real Estate", apărută în Seattle în 1992.
Sunny Day Real Estate (SDRE) a combinat rădăcinele hardcore cu vocalize melodice şi un
sentiment "răsărit". Lansarea în 1994 a albumului "Diary" avea să schimbe pentru totdeauna
scena emo. "A apărut de nicăieri şi a schimbat vieţile oamenilor" (Kurland 2) spunea Jeremy
Gomez, basist al formaţiei "Mineral" . "Cei mai mulţi oameni, când se gândesc la emo azi, se
gândesc la formaţiile The Get UP Kids, Mineral, şi altele că provin din Sunny Day Real Estate
(SDRE)". Mulţi oameni au afirmat că Sunny Day nu ar fi deloc emo şi susţin că emo ar fi
provenit din genul D.C. hardcore/punk şi că formaţia "Rites of Spring" a fost un grup hardcore
melodic, dar ceea ce a diferenţiat-o a fost subiectul cântecelor sale. În loc să cânte despre
revoluţie şi mânie, Picciotto cântă despre iubirea pierdută şi amintiri uitate. În timp ce Rites of
Spring (ROS) a făcut mai melodic hardcore/punk, cu siguranţă nu au fost primii şi nici nu au fost
prima formaţie harcore/punk care să se fi concentrat pe versuri de acest gen.

Tot curentul hardcore/punk mergea în această direcţie. Un articol publican în Rolling Stone în
1985 se referă la trendul crescând: "Punkul primar a trecut. Au învăţat cum să cânte la
instrumente, au descoperit solourile de chitară melodică şi versurile cu un mesaj politic
evident".

Formaţii ca "Husker Du" au jucat rol de pionierat în apariţia noilor ramuri din hardcore/punk. În
ultimii doi ani, Husker Du a confundat punkul războinic şi liniile în principal de rock cu rapida
evoluţie a gunoiului, recombinat cu structuri de pop şi versuri cu sentimente speriate"

Grupul Rites of Spring ( ROS ) a scos un album şi un EP; au rezistat mai puţin de doi ani şi a dat
14 concerte. Liderul trupei Guy Picciotta a înfiinţat ulterior formaţia "Fugazi", care a preluat din
ceea ce a pornit Rites of Spring (ROS) şi a dus mai departe.

Totuşi, "Fugazi a moştenit Rites of Spring (ROS) doar parţial şi au continuat, deşi muzica lor nu
a mai fost atât de sentimentală. Acest lucru va cădea în sarcina viitoarelor formaţii care au adus
curentul emo la ce este astăzi".

Chiar dacă influenţa pe care "Fugazi" şi "Washinghton D.C." o exercită asupra emo a fost
substanţială,emo, aşa cum îl ştim azi nu a derivat numai din hardcore. Ceea ce este mai deranjant
este faptul că cei care încearcă să îi facă o istorie curentului emo lasă o mare lacună în istorie
între "D.C. Dischord sound", grup de la jumătatea şi finele anilor '80, şi Sunny Day Real Estate
(SDRE), formaţie de pe la jumătatea anilor '90.

Dar cum a ajuns emo acolo? O posibilă "căsătorie" între hardcore şi indie rock, iar grunge (gen
muzical) pe post de tatăl miresei, plătind pentru toată nunta. În timp ce formaţii ca "Rites of
Spring" şi "Hüsker Dü" explorau noi teritorii pe scena hardcore, o formaţie numită "Sonic
Youth" transforma scena indie/underground. "Sonic Youth a folosit în chip de momeală
acordurile de chitară, dar a combinat melodicitatea şi structura convenţională cu lungi pasaje
de pauză, acorduri de chitară stranii şi o atmosferă înfricoşătoare". Release-ul din 1987 al lui
Sister va avea o mare influenţă asupra albumului.

"Pe acest disc au folosit sunete calde şi plăcute, ca bază, şi din fiecare cântec curg sentimente.
Efectul este recomfortant şi primar, ca o mamă care îşi adoarme copilul. Apoi, dintr-o dată, ca
în "(I got a) catholic book", chitarele se dezlănţuie şi dau un alt sens noţiunii de pace, în
sentimente de frustrare distructivă. Versurile şi tempoul se unesc creând un abis de sentimente.
Pacea se reduce, chitarele nu se mai aud încet, pe măsură ce dispar sentimentele..." (Neumann
1)

Sonic Youth a continuat să redefinească cântecul în anii '80 un rock previzibil creând albume
progresive, scoţând după Sister capodopera Daydream Nation. Influenţa lor asupra muzicii rock
este aproape fără precedent, mai ales pentru o formaţie care nu a avut un hit în top 40. Totuşi,
recunoaşterea lor deplină nu avea să vină până la albumul Nirvana - Nevermind, care a avut mare
efect în comunitatea rock. O altă formaţie care a redefinit scena indie în acest timp a fost "The
Pixies". Grupul s-a format în 1986 când liderul Charles Thompson a pus un anunţ într-un ziar din
Boston, căutând "un basist pentru Husker Du şi Peter, Paul and Mary Band".

Odată ce a avut toţi membrii necesari, Charles a format trupa The Pixies şi a început să scrie
cântece şi să cânte prin zona Bostonului. Muzica lor este definită prin chitarele care pornesc şi se
opresc sub vocea lui Thompson, el trecând "De la o şoaptă la urlet". Cântecele celor de la The
Pixies, scurte, încărcate, extrem de dinamice şi subversive culturii pop-ului, s-a dovedit a fi un
hotar în rockul alternativ al anilor '90. Dar mai important,The Pixies a pus baza pentru exploziile
alternative a începutului anilor '90. The Pixies a fost una din primele formaţii indie care au spart
topurile pop dând şansă mai puţin cunoscutelor formaţii din acel timp să se afirme.

Odată cu trecerea din anii '80 în anii '90, tineretul american căuta o nouă direcţie în muzică.
Copiii erau obosiţi de toţi aşa zişii cântăreţi pop dornici să facă şi ei un ban. A fost o reîntoarcere
la muzica bună, afişarea de putere brută ca dovadă a sincerităţii şi adevărului, a artistului.

Generation X a vrut o muzică prin care să-şi exprime sentimentele. Au definit muzica anilor '90
cu un metal/punk şi rap nervos, care le reflectau sentimentele, frustrările, disperarea, speranţele.
Din nevoia de emoţie, sentiment, muzica adevarată a devenit scena urii şi în final cea emo.

Formaţia din Seattle "SUP POP" a fost promotorul din spatele urii şi mediilor emo. "SUP POP a
înregistrat primul succes cu Soundgarden". Au început să cânte şi alte melodii asemănătoare în
anii '90 şi, în cele din urmă, au dat de o formaţie locală numită "Nirvana". Scena din Seattle şi
"SUP POP sound" a conturat o explozie globală de blugi rupţi, tricouri cu lacrimi pe ele. La
sfârşitul anilor '90, Sub Pop a ajutat la crearea unei imagini despre Seattle ca fiind un centru al
scenei muzicale contopite şi la modă.

Nirvana a fost formaţia care a deschis lucrurile în Seattle. După primul lor album, "Bleach", pe
Sub Pop Records, Nirvana a efectuat un turneu european cu Sonic Youth. Sonic Youth a
prezentat Nirvana lui David Geffen, proprietarul DGC. Geffen a plătit Sub Pop şi a pus grupul
Nirvana să semneze un contract cu DGC. În 1991, Nirvana şi-a lansat albumul cel mai cunoscut,
Nevermind. "[Nevermind] a fost exprimarea perfectă a atitudinii muzicale punk, clasice, rock şi
pop - combinaţie care nu a mai fost folosită ori auzită până atunci" (Gulla 1)

"La începutul lui 1992, Nirvana a ajuns în vârful topurilor. Într-un an, formaţia a vândut zece
milioane de copii ale debutului lor" (Szatmáry 328). Nirvana a fost materializarea unei poveşti
de succes venit peste noapte, dând caselor de discuri şi formaţiilor de garaj de pretutindeni un vis
pe care l-ar putea găsi şi împlini ca următorul lor "mare lucru". "Peste tot, criticii de muzică au
vorbit despre căutarea "următoarei Nirvana". Case de discuri mari au căutat în tot Seattle-ul
formaţii care încă nu încheiaseră contracte cu nimeni" (Bertsch 1). Acum, industria muzicală a
avut o ureche pentru formaţiile "subterane" cărora li se oferea acum o platformă.

După ce a plecat de la Sub Pop, Nirvana a continuat să caute noi talente. A descoperit în Seattle
o formaţie "Sunny Day Real Estate"> şi, în 1994, a lansat primul lor album. "Pe "Seven" şi "In
Circles", primele două piese de pe albumul de debut, Diary, Real Estate practic a scos schiţele
întregului gen rock" (Cohen 1).

Cu acest album, "emo-ul a început să facă valuri în afara comunităţii hardcore" (Kurland 1)
"Sunny Day Real Estate a dat "startul" pentru frenezia emo cu Diary" (Cohen 1).

Vocea în falsetto puernic a lui Jeremy Egnik, cu vastele sale schimbări dinamice şi versuri eu
profunzime, a tipizat sunetul revoluţionar al lui "Sunny Day Real Estate". Influenţa lor asupra
comunităţii emo a fost imensă, dacă se are în vedere că nu au fost titraţi, dând doar un interviu şi
neavând vreun spectacol în California. În 1995, înaintea lansării celui de-al doilea album, "LP2",
Sunny Day Real Estate s-au despărţit, dar impactul avusese loc.

Genul emo-core fusese lansat şi mergea. Formaţii ca "Mineral", "Texas is the Reason" şi
"Christie Front Drive" au urmat genului "Sunny Day Real Estate", care a început să-şi planteze
rădăcinile în toată ţara. Astăzi, emo-ul a evoluat în diverse stiluri şi sunete care îşi lasă amprenta
în felul lor asupra genului. Din cauza diversităţii acestor artişti, nu ar fi surprinzător dacă multe
alte genuri ar evolua din imensul gen emo.

Muzica este ceva care nu se schimbă peste noapte, evoluează lent, dar dramatic. Muzica
avansează, deoarece artiştii împing limitele în mod constant, încercând să fie diferiţi, originali.
Niciun muzician autentic nu vrea să fie catalogat sau pus într-un sertar anume şi, de aceea, unele
formaţii vor stereotipul "emo". Faptul este că scena underground/indie evoluează chiar înăuntrul
unor genuri diferite, sub alte etichetări şi în alte subculturi.

Pentru a urmări această evoluţie, trebuie să ne uităm la scene şi genuri care au contribuit în
general la evoluţia emo-ului. În timp ce unele formaţii devin tot mai populare, alţi artişti mari
sunt trecuţi cu vederea. Este importantă axarea pe grupurile şi artiştii mai influenţi, pentru
ajungerea la un consens general.

Sunt mult prea multe formaţii care au influenţat genul emo, dar, uitându-se la artiştii principali ai
unui gen, oricine poate să aibă o perspectivă de ansamblu a stadiului în care se afla în genul
respectiv la un moment dat.

Rites of Spring şi Sunny Day Real Estate nu au dat startul genului emo. Ele au fost două din cele
mai influente formaţii în evoluţia genului emo.
Emo, sinteza mai multor genuri şi stiluri interpretative, a apărut la timpul şi în locul potrivit.
Numeroase formaţii au fost nevoite să conceapă punţi de legătură pentru ca artiştii "din subteran"
să poată fi auziţi.

Cum se identifică un emo-kid

La început (1985-1994) termenul de emo era folosit în muzică, acesta fiind un subgen al
rockului. Pe parcursul anilor, acest cuvânt cunoaşte un domeniu vast de întrebuinţări.
Ascultătorii acestui gen de muzică au devenit emo-kids, felul în care se îmbracă a devenit emo-
style, felul în care se machiază emo make-up şi presupun că modul în care reacţionează emo-
scene. Emotional a fost folosit pentru a descrie trupe precum A Fire Inside (AFI), Fall Out Boy,
Funeral for a Friend, Panic! at the disco, Taking back Sunday. Acestea au fost etichetate drept
emo din diferite motive precum: ritmul cântecelor, semnificaţiile versurilor, modul de a se
îmbrăca sau machia a cântăreţilor şi altele. Mulţi fani nu sunt deloc de acord cu felul în care
idolii lor sunt catalogaţi, negând cu desăvârşire faptul că aceştia ar cânta muzică emo. Într-un
interviu, chiar Guy Picciotto, întrebat fiind cum se simte precum "creatorului genului de muzică
emo", a răspuns: "Nu recunosc această atribuţie. Întotdeauna am crezut că este cel mai retardat
termen inventat. Ştiu că toate trupele urăsc să fie astfel etichetate. Se simt ofensaţi. Dar sincer,
consider că toate trupele din care am făcut parte au fost punk-rock. Pentru mine nu are absolut
niciun sens." "Se îmbracă exclusiv în negru, refuză orice urmă de drăgălăşenie, sunt teribilişti şi
le place să-şi picteze unghiile în negru" - aşa ar descrie una dintre sutele de definiţii din The
Urban Dictionary noţiunea de Emo Kid.

Modă şi stereotipie

Curentul emo este uneori identificat cu o anumită modă. Termenul "emo" e deseori asociat
stereotipic cu blugi strâmţi, breton lung întins pe o parte a feţei sau peste unul sau chiar amândoi
ochi, drept, negru închis la culoare, tricouri strâmte care de obicei au inscripţionate pe ele
numele unor trupe de rock, curele cu ţinte cu catarame, tenişi de pânză în genul Converse All
Stars, adidaşi de skater sau alţi papuci negri (în general vechi, ponosiţi) şi groşi, ochelari cu ramă
neagră groasă eventual şi o geantă lungă tip poştaş.

Moda emo s-a schimbat în timp. Trendul iniţial prevedea păr simplu, fără cărare, pulovere
strâmte, cămăşi şi geci. Această modă a fost uneori caracterizată ca fiind un simplu moft, un
capriciu.

Recent, trendul emo este asociat cu un stereotip ce constă în a fi emoţional, sensibil, timid,
introvertit, anxios. Mai este asociat şi cu stări de depresie, tendinţe de auto-provocare de răni,
chiar şi sinucidere.