Verbul

Verbul – parte de vorbire flexibilă care arată acţiunea, starea ori existenţa persoanei sau obiectului privite
ca procese ce disting modul, timpul, persoana şi diateza. Arată: o acţiune fizică propriu-zisă (a construi), o
deplasare în spaţiu (a alerga), o stare (a dormi), o existenţă (a trăi, a fi), fenomene naturale (a ploua), o posesie (a
avea).
Morfologic verbele se caracterizează prin categoriile de mod, timp, persoană, număr diateză şi (parţial)
gen.
Verbe predicative şi nepredicative
Verbul, de regulă, este predicat în propoziţie.
Funcţia de predicat este realizată de un verb la modurile personale (indicativ, conjunctiv, condiţional,
imperativ, potenţial) – forme predicative.
Formele nominale (modurile impersonale) ale verbului (participiul, gerunziul, infinitivul, supinul) nu pot
fi predicate în mod independent, ci numai împreună cu alte verbe auxiliare – forme nepredicative.
Există chiar verbe predicative şi nepredicative. Majoritatea verbelor sunt predicative (a lucra), dar
există şi verbe, care din motive semantice sau gramaticale, într-un context concret singure nu pot forma
predicatul, ci doar împreună cu alte cuvinte – verbe nepredicative.
Verbele nepredicative se împart în:
- Auxiliare – nu au sens lexical propriu-zis în propoziţie şi se folosesc numai ca instrumente gramaticale la
formarea modurilor şi a timpurilor compuse (a avea, a fi, a vrea). A avea – perfectul compus (am lucrat),
viitorul II (am să lucrez), modul condiţional (ai lucra, ar cânta). A vrea, a fi – potenţialul (vei fi lucrând,
vei fi lucrat). A fi – trecut conjunctiv şi condiţional (să fi lucrat, aş fi venit).
- Semiauxiliare (a trebui, a începe, a termina, a porni) nu se desemantizează complet ca cele auxiliare şi
împreună cu un verb la conjunctiv, infinitiv sau supin formează predicatul verbal compus (a început a
lucra, trebuie să lucreze, a terminat de lucrat).
- Copulative (a fi) – în propoziţie pierd semantica lor şi se folosesc ca mijloace de legătură a numelui
predicativ de subiectul propoziţiei (Cea mai bună băutură / Este apa de izvor).
- Semicopulative (a deveni, a părea, a se face, a se numi, a declara) – au aceeaşi funcţie ca şi copulativul,
dar păstrează parţial sensul lor lexical.
Verbe tranzitive şi intranzitive
Din punctul de vedere a exercitării acţiunii exprimate de verb asupra unui obiect, deosebim verbe
tranzitive şi intranzitive.
Verbele intranzitive exprimă acţiuni care niciodată nu se referă direct la un obiect oarecare şi sunt
determinate de complemente indirecte şi circumstanţiale. Pot arăta:
- o mişcare, o deplasare în spaţiu;
- o schimbare a stării fizice şi morale a subiectului;
- o situaţie în spaţiu;
- o existenţă;
- diferite fenomene ale naturii.
Verbele tranzitive pot fi determinate de complemente directe. În diverse împrejurări ele pot fi
întrebuinţate uneori cu valoare tranzitivă fără a avea complemente directe – tranzitive folosite absolut (eu citesc
o carte). Acestea pot fi utilizate şi fără complement direct, dar în enunţ sunt utilizate cu valoare intranzitivă (eu
citesc frumos). Există verbe intranzitive ce exprimă o anumită nuanţă de trecere a acţiunii asupra unui obiect
oarecare, dar acesta nu este complement indirect – tranzitive indirecte (eu vorbesc cu fratele).
Categoriile gramaticale ale verbului
Categoria timpului – conţine un sistem de forme morfologice (logoforme) prin care este precizat
momentul realizării acţiunii faţă de momentul vorbirii: timpul prezent, trecut şi viitor.
Modul indicativ are timp trecut, prezent şi viitor. Conjunctivul, condiţionalul şi potenţialul au forme
pentru prezent şi trecut (să construiesc – să fi construit, aş construi – aş fi construit, vei fi construind – vei fi
construit). Imperativul are forme numai pentru prezent (construieşte – nu construi).
Unele timpuri pot avea mai multe aspecte. Indicativul prezent are numai un singur aspect (formă),
indicativul trecut are 4 aspecte (lucram, am lucrat, lucrasem, lucrai), viitorul are 3 aspecte: viitorul I (voi lucra,
am să lucrez) şi viitorul II (voi fi lucrat).
Timpurile prezent, trecut (perfectul compus) şi viitorul I, forma I, au caracter absolut – exprimă realizarea
acţiunii în raport cu momentul vorbirii fără a ţine seama de realizarea altor acţiuni. Imperfectul, mai mult ca
perfectul şi viitorul II sunt timpuri relative – arată momentul de realizare a acţiunii în raport cu alte acţiuni.
1
 Categoria numărului – cuprinde un sistem de desinenţe prin care precizăm că acţiunea este realizată de
un singur agent sau de mai mulţi agenţi. Are 2 forme morfologice – sing. şi pl.
Categoria persoanei – înglobează un sistem de forme morfologice prin care se exprimă raportul acţiunii
şi al subiectului faţă de vorbitor. La verbe la toate persoanele nr. sing. şi pl. se păstrează aceeaşi rădăcină având
desinenţe diferenţiate (adun, aduni, adună etc.). distingem:
- verbe personale – se modifică după persoane şi numere la toate modurile, în afară de imperativ, care are
numai pers. II, şi potenţial, la care logic lipseşte pers. I t. prezent(tu vei fi alergând, el va fi alergând).
- Verbe impersonale – sunt lipsite de forme la pers. I şi II şi au formă comună (la sing. şi pl.) doar pentru
pers. III la toate modurile şi timpurile (plouă, ploua, a plouat, plouase, să fi plouat, ar fi plouat etc.).
- Verbe unipersonale – au forme doar pentru o singură persoană, III. Din ele fac parte, în primul rând,
verbele impersonale. Există şi verbe unipersonale propriu-zise – verbe care formal, gramatical pot avea
toate cele 3 persoane, dar semantica specifică şi conţinutul logic nu permit întrebuinţarea lor la pers. II şi
II (a înmuguri, a ustura, a mieuna etc.).
Categoria genului – se manifestă în cadrul diatezei pasive unde verbul de bază, fiind un participiu, ia
forma masc. sau fem., în dependenţă de genul subiectului gramatical. (Alexandru/a este invitat/ă).
Categoria diatezei - conţine un sistem de forme morfologice prin care se exprimă raporturile dintre
subiect, acţiune şi obiect. Arată felul de participare a subiectului la înfăptuirea acţiunii. Verbele tranzitive au
toate diatezele, iar cele intranzitive doar diateză activă.
Diateza activă – acţiunea este îndeplinită de un subiect gramatical şi ea se răsfrânge asupra unui obiect în
funcţie de complement direct sau indirect. Subiectul logic şi cel gramatical este una şi aceeaşi persoană şi stă la
cazul N.
Diateza pasivă – acţiunea înfăptuită de agent se răsfrânge asupra subiectului gramatical. Subiectul
gramatical (N) suferă acţiunea înfăptuită de cel logic (Ac) în funcţie de complement indirect. Uneori agentul
poate lipsi, se subînţelege din context (unii curpeni erau întorşi). Construcţia: vb. aux. „a fi” (la diferite moduri şi
timpuri) + participiul verbului de conjugat (se acordă în gen şi nr. cu subiectul gramatical) (el este chemat etc.).
când subiectul gramatical este inanimat, d.p. se formează şi cu pron. reflex. (pământul se ară primăvara –
pământul este arat primăvara).
Diateza reflexivă – arată că subiectul şi obiectul acţiunii este una şi aceeaşi persoană. Subiectul face
acţiunea şi tot el o suferă. Se formează de la verbele la diateza activă + pron. reflex. neaccentuate la D şi Ac (îşi,
şi, se) sau pron. pers. neacc. la pers. I şi II (mă, te, ne, vă, îmi, îţi, ţi) cu funcţie reflexivă (îşi exprimă, mă îmbrac
etc.). pron. au funcţie de compl. dir. (se pregătea – se pregătea pe sine). Unele vb. intranz. Sunt însoţite
permanent de pron. neacc. – vb. pronominale (a se cuveni, a se teme etc.) – aici pron. nu au autonomie şi nici
funcţie sintactică independentă, la analiza sintactică se iau împreună cu verbul.
Categoria modului – conţine un sistem de forme morfologice, prin care se exprimă atitudinea
vorbitorului faţă de realizarea acţiunii. Din punctul de vedere al vorbitorului acţiunea poate fi considerată reală,
realizabilă sau ireală, dar având posibilităţi de a fi realizată.
Există 5 moduri personale – indicativ (citesc, citeam, voi citi), conjunctiv (să citesc, să fi citit),
condiţional (aş citi, aş fi citit), imperativ (citeşte, nu citi), potenţial (vei fi citind, vei fi citit) – moduri predicative
ale verbului (îndeplinesc funcţia de predicat).
Există 4 moduri impersonale / forme nominale / moduri nepredicative – infinitivul, gerunziul, participiul
şi supinul.
Conjugarea verbelor
Modificarea verbelor după moduri, timpuri, numere, persoane şi diateze se numeşte conjugare.
Există 4 forme de conjugare:
1. conj. I – vb. terminate la infinitiv în sufixele –a, -ia şi –ea (după cons. g, c) (a lucra, a crea, a subţia, a
veghea).
2. conj. II - suf. –ea după o consoană (a vedea).
3. conj. III – suf. –e (a râde).
4. conj. IV – suf. –i, -î (a porni, a coborî).
Modul indicativ
Indicativul – mod personal, exprimă o acţiune reală ce se înfăptuieşte, s-a înfăptuit sau se va realiza fără nicio
îndoială. Are forme gramaticale pentru toate cele 3 timpuri: prezent, trecut şi viitor.
Timpul prezent indicativ – indică că acţiunea se înfăptuieşte în mod real în momentul vorbirii.
Diateza activă Diateza pasivă Diateza reflexivă
Eu intru Eu sunt invitat/ă Eu mă încalţ/îmi încalţ
2
Tu intri Tu eşti invitat/ă Tu te încalţi/îţi încalţi
El/ea intră El/ea este invitat/ă El/ea se încalţă/îşi încalţă
Noi intrăm Noi suntem invitaţi/te Noi ne încălţăm/ne încălţăm
Voi intraţi Voi sunteţi invitaţi/te Voi vă încălţaţi/vă încălţaţi
Ei/ele intră Ei/ele sunt invitaţi/te Ei/ele se încalţă/îşi încalţă
Timpul trecut al indicativului – formele timpului trecut ale indicativului arată o acţiune reală realizată până la
momentul vorbirii. Trecutul indicativului are 4 aspecte:
Imperfectul – arată o acţiune durativă, în curs de desfăşurare, neterminată până la momentul vorbirii.
Diateza activă Diateza pasivă Diateza reflexivă
Eu intram Eu eram invitat/ă Eu mă încălţam/îmi încălţam
Tu intrai Tu erai invitat/ă Tu te încălţai/îţi încălţai
El/ea intra El/ea era invitat/ă El/ea se încălţa/îşi încălţa
Noi intram Noi eram invitaţi/te Noi ne încălţam
Voi intraţi Voi eraţi invitaţi/te Voi vă încălţaţi
Ei/ele intrau Ei/ele erau invitaţi/te Ei/ele se încălţau/îşi încălţau
Perfectul compus – exprimă o acţiune ce a avut loc în trecut şi s-a terminat până la momentul vorbirii.
Diateza activă Diateza pasivă Diateza reflexivă
Eu am intrat Eu am fost invitat/ă Eu m-am/mi-am încălţat
Tu ai intrat Tu ai fost invitat/ă Tu te-ai/ţi-ai încălţat
El/ea a intrat El/ea a fost invitat/ă El/ea s-a/şi-a încălţat
Noi am intrat Noi am fost invitaţi/te Noi ne-am încălţat
Voi aţi intrat Voi aţi fost invitaţi/te Voi v-aţi încălţat
Ei/ele au intrat Ei/ele au fost invitaţi/te Ei/ele s-au/şi-au încălţat
Perfectul simplu – exprimă o acţiune terminată de curând, fără a fi raportată la momentul vorbirii, fără a preciza
momentul realizării ei.
Diateza activă Diateza pasivă Diateza reflexivă
Eu intrai Eu fui invitat/ă Eu mă/îmi încălţai
Tu intraşi Tu fuşi invitat/ă Tu te/îţi încălţaşi
El/ea intră El/ea fu invitat/ă El/ea se/îşi încălţă
Noi intrarăm Noi furăm invitaţi/te Noi ne încălţarăm
Voi intrarăţi Voi furăţi invitaţi/te Voi vă încălţarăţi
Ei/ele intrară Ei/ele fură invitaţi/te Ei/ele se/îşi încălţară
Mai mult ca perfectul – exprimă o acţiune înfăptuită înainte altei acţiuni tot trecute, adică o acţiune anterioară
terminată.
Diateza activă Diateza pasivă Diateza reflexivă
Eu intrasem Eu fusesem invitat/ă Eu mă/îmi încălţasem
Tu intraseşi/ei Tu fuseseşi/ei invitat/ă Tu te/îţi încălţaseşi/sei
El/ea intrase El/ea fusese invitat/ă El/ea se/îşi încălţase
Noi intraserăm/sem Noi fuseserăm/sem invitaţi/te Noi ne încălţaserăm/sem
Voi intraserăţi/seţi Voi fuseserăţi/seţi invitaţi/te Voi vă încălţaserăţi/seţi
Ei/ele intraseră/se Ei/ele fuseseră/se invitaţi/te Ei/ele se/îşi încălţaseră/se
Timpul viitor al indicativului – denumeşte o acţiune care va urma după momentul vorbirii.
Viitorul I forma I – arată o acţiune sigură, care se va realiza fără nicio îndoială după momentul vorbirii.
Diateza activă Diateza pasivă Diateza reflexivă
Eu voi intra Eu voi fi invitat/ă Eu mă/îmi voi încălţa
Tu vei intra Tu vei fi invitat/ă Tu te/îţi vei încălţa
El/ea va intra El/ea va fi invitat/ă El/ea se/îşi va încălţa
Noi vom intra Noi vom fi invitaţi/te Noi ne vom încălţa
Voi veţi intra Voi veţi fi invitaţi/te Voi vă veţi încălţa
Ei/ele vor intra Ei/ele vor fi invitaţi/te Ei/ele se/îşi vor încălţa
Viitorul I forma II – arată o acţiune care se va realiza după momentul vorbirii şi exprimă o nuanţă nesigură.
Diateza activă Diateza pasivă Diateza reflexivă
Eu am să intru Eu am să fiu invitat/ă Eu am să mă încalţ
3
Tu ai să intri Tu ai să fii invitat/ă Tu ai să te încalţi
El/ea are să intre El/ea are să fie invitat/ă El/ea are să se încalţe
Noi avem să intrăm Noi avem să fim invitaţi/te Noi avem să ne încălţăm
Voi aveţi să intraţi Voi aveţi să fiţi invitaţi/te Voi aveţi să vă încălţaţi
Ei/ele au să intre Ei/ele au să fie invitaţi/te Ei/ele au să se încalţe
Viitorul II – exprimă o acţiune ce va urma ulterior, după momentul vorbirii, şi va fi terminată înaintea altei
acţiuni tot viitoare – viitor anterior. Morfologic formele viitorului II coincid cu potenţialul trecut, adică se
formează de la viitorul I forma I a verbului auxiliar şi participiul verbului de conjugat (eu voi fi citit, tu vei fi
citit, el/ea va fi citit, noi vom fi citit, voi veţi fi citit, ei/ele vor fi citit). Această formă de viitor era larg răspândită
în trecutul istoric.
Modul conjunctiv
Conjunctivul este un mod personal care esprimă o acţiune posibilă, realizabilă şi este în corelaţie cu alt
verb din propoziţie sau frază. Se utilizează întotdeauna cu conjuncţia să, care s-a transformat în morfem
gramatical al conjunctivului. Are 2 timpuri: prezent şi trecut.
Conjunctivul prezent poate exprima: o poruncă, un urdin, un îndemn; o dorinţă, o urare; un sfat, o povaţă;
o învoire, o înţelegere, un acord.
Diateza activă Diateza pasivă Diateza reflexivă
Eu să intru Eu să fiu invitat/ă Eu să mă încalţ
Tu să intri Tu să fii invitat/ă Tu să te încalţi
El/ea să intre El/ea să fie invitat/ă El/ea să se încalţe
Noi să intrăm Noi să fim invitaţi/te Noi să ne încălţăm
Voi să intraţi Voi să fiţi invitaţi/te Voi să vă încălţaţi
Ei/ele să intre Ei/ele să fie invitaţi/te Ei/ele să se încalţe
Conjunctivul trecut – exprimă o acţiune care putea fi realizată până la momentul vorbirii, dar vorbitorul
nu e sigur de realizarea ei. Semantic, conjunctivul trecut se apropie de condiţional.
Diateza activă Diateza pasivă Diateza reflexivă
Eu să fi intrat Eu să fi fost invitat/ă Eu să mă fi încălţat
Tu să fi intrat Tu să fi fost invitat/ă Tu să te fi încălţat
El/ea să fi intrat El/ea să fi fost invitat/ă El/ea să se fi încălţat
Noi să fi intrat Noi să fi fost invitaţi/te Noi să ne fi încălţat
Voi să fi intrat Voi să fi fost invitaţi/te Voi să vă fi încălţat
Ei/ele să fi intrat Ei/ele să fi fost invitaţi/te Ei/ele să se fi încălţat
Modul condiţional
Modul condiţional exprimă o acţiune posibilă de a fi realizată dacă vor fi create condiţiile necesare,
exprimate sau neexprimate în frază. Exprimă condiţia, o dorinţă, un ordin, un sfat,. Are numai 2 timpuri: prezent
şi trecut. Se utilizează preponderent în fraze, unde propoziţia subordonată va conţine condiţia, iar cea principală
va arăta acţiunea a cărei realizare depinde de condiţia exprimată în propoziţia subordonată. Predicatele în
propoziţia principală şi cea subordonată sunt la modul condiţional, iar propoziţia subordonată este introdusă prin
conjuncţiile condiţional dacă, de.
Condiţionalul prezent – indică că acţiunea ar putea fi realizată în momentul vorbirii, dacă ar fi create
condiţiile necesare.
Diateza activă Diateza pasivă Diateza reflexivă
Eu aş intra Eu aş fi invitat/ă Eu m-aş încălţa
Tu ai intra Tu ai fi invitat/ă Tu te-ai încălţa
El/ea ar intra El/ea ar fi invitat/ă El/ea s-ar încălţa
Noi am intra Noi am fi invitaţi/te Noi ne-am încălţa
Voi aţi intra Voi aţi fi invitaţi/te Voi v-aţi încălţa
Ei/ele ar intra Ei/ele ar fi invitaţi/te Ei/ele s-ar încălţa
Condiţionalul trecut – indică că acţiunea putea fi realizată până la momentul vorbirii, dacă erau condiţiile
necesare.
Diateza activă Diateza pasivă Diateza reflexivă
Eu aş fi intrat Eu aş fi fost invitat/ă Eu mi-aş fi încălţat
Tu ai fi intrat Tu ai fi fost invitat/ă Tu te-ai fi încălţat
El/ea ar fi intrat El/ea ar fi fost invitat/ă El/ea s-ar fi încălţat
4
Noi am fi intrat Noi am fi fost invitaţi/te Noi ne-am fi încălţat
Voi aţi fi intrat Voi aţi fi fost invitaţi/te Voi v-aţi fi încălţat
Ei/ele ar fi intrat Ei/ele ar fi fost invitaţi/te Ei/ele s-ar fi încălţat
Modul imperativ
Imperativul este un mod personal care exprimă o acţiune prezentată de vorbitor sub formă de ordin,
poruncă, care trebuie să o realizeze conlocutorul. Poate exprima: un ordin categoric, trezind emoţii negative faţă
de cel căruia ne adresăm; un apel, o nuanţă patetică, înălţătoare; o rugăminte, o implorare. Are numai timpul
prezent, se realizează prin 2 forme (afirmativ şi negativ) şi are numai pers. II sing. şi pl.
Diateza activă Diateza reflexivă
Tu intră / nu intra Tu îmbracă-te
Voi intraţi / nu intraţi Voi îmbrăcaţi-vă
Modul prezumtiv sau potenţial
Prezumtivul este un mod personal care exprimă o acţiune ori o stare nesigură, presupusă, îndoielnică.
Are 2 timpuri: prezent şi trecut.
Prezentul prezumtiv exprimă o acţiune despre care autorul presupune că se înfăptuieşte în momentul de
faţă, dar nu e sigur.
Diateza activă Diateza pasivă Diateza reflexivă
Eu voi fi intrând Eu voi fi fiind invitat/ă Eu mă voi fi încălţând
Trecutul prezumtiv exprimă o acţiune despre care vorbitorul presupune că putea fi realizată până la
momentul vorbirii.
Diateza activă Diateza pasivă Diateza reflexivă
Eu voi fi intrat Eu voi fi fost invitat/ă Eu mă voi fi pregătit
Formele nominale ale verbului
Sunt 4 forme nominale sau moduri impersonale: infinitivul, participiul, gerunziul, supinul – forme verbale
nepredicative.
Infinitivul – mod impersonal ce exprimă o acţiune, fără a indica persoana, numărul sau timpul realizării
ei. Se termină în sufixele –a (a lucra), -ia ( a scânteia), -ea după o consoană (a vedea), -e (a trece), -i (a gândi), -î
(a coborî) şi este precedat de prepoziţia a transformată într-un morfem al infinitivului. Poate fi precedat de o
prepoziţie (de a pleca pe front), sau nu (el nu putea vorbi). Intră în componenţa viitorului I forma I şi a
prezentului condiţional (eu voi lucra, eu aş lucra). Poate îndeplini funcţii sintactice: subiect, nume predicativ al
predicatului nominal, atribut, complement direct şi indirect, complement circumstanţial de timp, de mod, final.
Participiul – are particularităţi verbale şi adjectivale. Exprimă un rezultat al acţiunii (carte citită). Cu
valoare verbală, formează perfectul compus (am citit), timpul trecut al conjunctivului (să fi citit), al
condiţionalului (aş fi citit), al potenţialului (tu ai fi citit), diateza pasivă (cartea este citită). Cu valoare
adjectivală, determină un substantiv acordându-se cu el în gen, nr. şi caz (în casa acoperită). Se declină ca şi
adjectivele (N.A. omul educat – oamenii educaţi; G.D. (al, a, ai, ale) omului educat – oamenilor edicaţi). Folosit
cu sens negativ se scrie împreună cu particula –ne (nevăzut) şi –ne + -mai (nemaipomenit). Dacă determină un
verb, poate avea valoare adverbială, cu funcţie de complement circumstanţial (se întorcea nemulţumit). Se poate
substantiviza (cunoscuţii noştri).
Gerunziul – exprimă o acţiune în desfăşurare ce conţine şi o circumstanţă (a trecut alergând). Se
întrebuinţează: cu valoare verbală, când exprimă o acţiune propriu-zisă şi poate fir urmat de diferite compl.
circum. (ajungând în sat) şi când este în componenţa modului potenţial (el va fi chemând); poate avea nuanţă
adverbială şi funcţie de compl. circum. (cădea legănându-se); cu valoare adjectivală (frumza tremurândă); poate
avea şi funcţii substantivale (bolnavi şi murinzi).
Supinul – arată destinaţia obiectului sau scopul acţiunii (maşină de scris; ducem vitele la păscut). Are
valoare substantivală când are funcţie de: atribut neacordat (prăjină de măsurat), nume predicativ (pământul era
de arat, de semănat), diferite compl. circum. (l-am văzut prin târg umblând după cumpărat sumani). Valoare
verbală când poate fi uşor transormat în infinitiv sau conjunctiv (el a terminat de scris / a scrie / să scrie); în
componenţa predicatului verbal compus el exprimă acţiunea de bază a subiectului (el a terminat de citit); poate fi
determinat de diverse compl. (oamenii au ieşit la semănat orzul).

5
 Fonetica
Fonetica – studiază particularităţile fiziologice şi acustice ale sunetelor limbii; silaba, accentul, intonaţia,
raporturile dintre forma sonoră şi cea scrisă a limbii. Numărul sunetelor este infinit. În diverse îmbinări acelaşi
sunet poate fi pronunţat cu un alt ton, poate avea alt timbru, poate fi rostit mai lung sau mai scurt etc., dar
păstrează sensul de bază (ex. ţ – toţ, toţi). Sunetul tip contribuie la diferenţierea feluritelor cuvinte sau forme
morfologice şi se mai numeşte fonem (ex. mare-mere-moare-mure). Foneme: vocal şi consoane. Fonemele sunt
redate prin scris. Totalitatea literelor – alfabet.
Sunetele vocale
Vocale – sunete la a căror rostire aerul trece liber, fără a întâlni vreo piedică oarecare, prin cavitatea bucală. Sunt
7 vocale: a, ă, e, i, î, o, u. se pot pronunţa: prelung sau scurt (semivocale – e, i, o, u). Se clasifică în:
După poziţia limbii:
1. Prepalatale/anterioare (i, e) – limba se apropie de dinţi şi spre palat.
2. Mediopalatale/centrale (a, ă, î) – partea medială a limbii se apropie de centrul palatului.
3. Postpalatale/posterioare (o, u) – rădăcina limbii vine înapoi şi se ridică în sus spre cerul moale.
După poziţia buzelor:
1. Labiale (o, u) – buzele vin înainte şi se rotunjesc.
2. Nelabiale (a, e, i, ă, î) – nu participă buzele, aerul iese liber din cavitatea bucală.
După gradul de deschidere a gurii:
1. Deschise (a) – unghi maxilar mare.
2. Semideschise (e, ă, o) – unghi maxilar mediu.
3. Închise (i, î, u) – unghi maxilar mic.
Hiat – prima vocală face parte din silaba precedentă, iar a doua intră în silaba următoare (ex. ide-e, ale-e, ide-al).
Diftong – 2 vocale ce se pronunţă împreună, unde una se rosteşte scurt (semivocală) şi a doua lung (vocală
propriu-zisă); fonem format dintr-o vocală şi semivocală. Ţinând cont de locul semivocalei (înainte sau după
vocală) distingem diftongi ascendenţi (semivocală+vocală=10) şi descendenţi (vocală+semivocală=14).
Ascendenţi: ia, ea, ie, iu, oa, ua, uă, io, eo, uî; descendenţi: ii, ei, ai, ăi, îi, oi, ui, iu, eu, au, ău, îu, ou, uu.
Triftong – îmbinare de sunete formată din 1 vocală şi 2 semivocale. Cei mai mulţi sunt alcătuiţi dintr-o vocală
precedată şi urmată de semivocale (ex. pufoaică), sau ambele semivocale sunt plasate înaintea vocalei (ex.
lăcrimioară). Sunt 8 triftongi: eai, iai, eau, iau, iei, ioa, eoa, oai.
Sunetele consonante
Consoane – sunete la a căror rostire aerul ieşit din plămâni întâmpină diverse piedici. Sunt 20 consoane: b, c, d,
f, g, h, j, k, l, m, n, p, r, s, ş, t, ţ, v, x, z. Clasificare:
După locul de articulare:
1. Bilabiale (b, p, m) – participă ambele buze.
2. Labiodentale (v, f) – participă buza de jos şi dinţii de sus.
3. Dentale (d, l, n, r, s, t, ţ, z) – vârful limbii se îndreaptă spre dinţii de sus.
4. Prepalatale (ci/ce, gi/ge, j, ş) – partea de mijloc a limbii se ridică spre palatul tare.
5. Postpalatale (c, g, k, h) - partea de mijloc a limbii se apropie de partea moale a cerului gurii.
După modul de articulare:
1. Explozive/oclusive (b, c, d, g, k, p, t) – unele organe de articulaţie la un moment dat opresc aerul ieşit din
plămâni care ulterior înlătură obstacolul producând o explozie.
2. Fricative (f, h, j, s, ş, v, z) - unele organe de articulaţie se apropie unul de altul formând un slab obstacol,
dar între ele rămâne totuşi o mică deschizătură prin care trece aerul expirat.
3. Semioclusive/africate (ci/ce, gi/ge, ţ) – la începutul rostirii cărora organele formează un obstacol complet,
iar spre sfârşit obstacolul slăbeşte, devine parţial. Sunt constituite din 2 elemente formând nişte diftongi
consonantici (ci=t+şi, gi=d+ji, ţ=t+s).
După tonul şi zgomotul produs:
1. Laterale (l) – aerul trece uşor prin părţile limbii, în special stângă.
2. Vibrante (r) – limba vibrează apropiindu-se şi îndepărtându-se de dinţii de sus.
3. Nazale (m, n) – aerul trece mai întâi prin cavitatea nasului şi parţial prin cea bucală.
După participarea coardelor vocale:
1. Surde (c, ci/ce, k, f, h, p, s, ş, t) – coardele vocale se află în poziţie deschisă, nu vibrează şi aerul se scurge
liber printre ele.
2. Sonore (b, d, g, gi/ge, j, l, m, n, r, v, z) – coardele vocale vibrează puţin.

6
 Alternanţa sunetelor
Alternanţă fonetică – substituirea diferitelor sunete în procesul formării cuvintelor noi sau al modificării lor. Nu
are loc haotic, ci se produce în corespundere cu anumite legităţi fonetice existente în limbă (ex. casă-căsuţă – se
datorează schimbării locului accentului; copac-copaci, drag-dragi – influenţa desinenţei -i).
Alternanţa vocalelor: a-ă, a-e, ă-a, ea-e, o-oa, oa-o, o-u.
Alternanţa consoanelor: g-gi/ge, c-ci/ce, sc-şt, şc-şt, d-z, t-ci, d-j, ţ-ci, s-ş, t-ţ, st-şt, z-j.
Accentul
Accent – evidenţierea unei silabe din cuvânt printr-o rostire mai intensivă. Silaba respectivă se numeşte silabă
accentuată/tonic, iar restul silabelor se numesc silabe neaccentuate/atone. Silabele care stau înaintea celei
accentuate se numesc protonice, iar cele ce se plasează în urma silabei accentuate – silabe posttonice. Nu există
reguli stricte de accentuare, accentul are caracter liber. Totuşi, cele mai multe cuvinte sunt accentuate pe ultima
silabă dacă se termină în: consoană, diftong, la substantive feminine terminate în –a, -ia, -ea, la verbele de
conjugarea I, II şi IV la infinitiv (a cân-ta, a şe-dea, a ci-ti, a ho-tă-rî), la verbele cu formă de imperfect (citeam);
accentuate pe penultima silabă: cuvintele terminate într-o vocală (car-te).
Accentul românesc are: valoare gramaticală – serveşte la distingerea diferitelor forme morfologice (ex. la pers.
III prezent indicativ verbele sunt accentuate pe penultima sau antepenultima silabă: cân-tă, a-du-nă; iar la
perfectul simplu pe ultima silabă: cân-tă, a-du-nă); valoare semantică – accentul se manifestă la cuvintele
identice ca formă (omografe) care, având accentul pe diferite silabe, exprimă sensuri variate (ex. acele, era, copii,
tinerei, torturi).
Afară de accentul fonetic şi gramatical, avem şi accent logic – se referă la cuvinte, serveşte numai la evidenţierea
sau reliefarea unui cuvânt ori a unei îmbinări de cuvinte din propoziţie pentru a preciza conţinutul comunicării
respective (ex. Acest elev învaţă bine, Acest elev învaţă bine, Acest elev învaţă bine).
Alte definiţii
Ortoepia – parte componentă a foneticii care cuprinde regulile de pronunţare corectă în limba literară. Normele
ortoepice ale limbii literare se stabilesc odată cu apariţia scrisului şi consolidarea normelor ortografice.
Majoritatea sunetelor româneşti sunt redate prin literele respective.
Grafie – cuprinde mai multe semne desenate, scrise sau tipărite cu ajutorul cărora oamenii comunică între ei în
mod scris; literele folosite la înregistrarea ori scrierea vorbirii.
Litera – semnul prin care se notează sunetele vorbirii.
Alfabet – totalitatea de litere şi semne grafice ce redau în scris sunetele unei limbi. Alfabetul românesc este
alcătuit din 25 de litere de bază şi 6 litere suplimentare (k, q, w, y, â, x).
Ortografia – un ansamblu de reguli privind scrierea corectă a cuvintelor într-o limbă. La baza ortografiei
oricărei limbi stau 3 principii (fonetic, morfologic şi tradiţional/istoric), dintre care unul joacă rolul de bază, iar
celelalte au valoare auxiliară. La baza ortografiei noastre stă principiul fonetic – conform căruia cuvintele se
scriu aşa cum se pronunţă. Principiul morfologic impune păstrarea neschimbată a structurii cuvintelor în timpul
declinării sau conjugării, cere scrierea cuvintelor prin analogie cu ortografierea altor forme omogene (subst. pl.
cu desinenţa –i redus: oameni, cărţi etc.; la verbe pers. II pl terminaţia –ţi – vedeţi, treceţi). Principiul tradiţional
cere scrierea cuvintelor nu în felul cum se rostesc ele în limba actuală, ci cum erau pronunţate în trecut sau în
limbile originare de unde au venit ele (predomină mai mult în franceză şi engleză); în l. rom. ocupă un loc
modest (ex. subst. masc. şi neutre forma hotărâtă se scriu în mod tradiţional cu articolul –l: omul, copacul, dar în
limba vorbită se utilizează forma omu, copacu; se păstrează scrierea articolelor posesive a, ai, al, ale, deşi în
limba vorbită demult se utilizează numai forma a; tradiţional se scriu cu i cuvintele pâine, mâine, câine, mâini;
scrierea unor nume proprii: Phillipide, Negruzzi, Russo, Pann, New York etc.).