Lucrare Final

CALCULUL UNEI STRUCTURI DIN PLACI DE TIP SANDWICH
Capitolul 1
PLACI SI STRUCTURI DIN PLACI
1.1 Generalitati
O placa este un corp solid care are una dintre dimensiuni (grosimea) mai mica decat
celelalte doua si poate fi privit ca “materializarea” unei suprafete, asa cum o bara este
materializarea unei linii. O placa se defineste, in general, prin forma si dimensiunile “suprafetei
mediane”, iar in fiecare punct al acesteia, se considera o normala pe care se defineste grosimea,
h, de o parte si de alta a suprafetei mediane, prin valorile h/2.
Placile au o importanta deosebita in ingineria mecanica, deoarece numeroase structuri au

in componenta lor placi de o foarte mare varietate de forme si dimensiuni. Este cazul
echipamentelor energetice, chimice, siderurgice, al masinilor unelte si de lucru, vehiculelor auto,
navale si feroviare, al unor cupole si acoperisuri etc. Structurile mecanice se realizeaza prin
“asamblarea” diverselor placi componente prin sudura, turnare, nituire etc, sau prin combinatii
ale acestor procedee.
Calculul placilor si structurilor din placi este dificil, deoarece se ajunge la sisteme de
ecuatii cu derivate partiale, greu de integrat. Chiar pentru probleme relativ simple volumul
calculelor este foarte mare. De asemenea, trebuie facut calcul static, dinamic, de vibratii, de
stabilitate etc.
Chiar la inceputurile teoriei elasticitatii si rezistentei materialelor s-a ajuns la concluzia ca

pentru placi trebuie elaborata o “teorie” proprie, deoarece nu este posibila utilizarea ecuatiilor
generale ale teoriei elasticitatii. Teoria placilor face o serie de ipoteze simplificatoare, unele
generale, de principiu si altele “de calcul”, prin care se neglijeaza unii termeni din ecuatiile sau
solutiile respective. Din aceste motive s-a ajuns in situatia „de fapt” ca se utilizeaza mai multe
variante ale teoriei placilor, fiecare avand delimitarile, precizia, avantajele si dezavantajele sale.
Incercarile de a elabora o “teorie generala a placilor” au fost abandonate datorita

dificultatilor de calcul. Prin urmare, in prezent, din considerente practice, se folosesc in inginerie
teorii distincte pentru, cel putin, urmatoarele categorii de placi:
3
- placi subtiri (cu grosime mica), cu deformatii si deplasari mici;
- placi subtiri, cu deplasari mari;
- placi groase.
De asemenea, s-au elaborat teorii si relatii de calcul pentru placile curbe si pentru cele
plane, care, la randul lor, se impart in placi de rotatie (in general), cilindrice, sferice, conice,
toroidale etc, respectiv placi plane dreptunghiulare, circulare etc. O placa plana poate fi privita ca
un caz particular al unei placi curbe si anume o placa curba cu curbura nula.
Conceptul de grosime mica sau mare a placii, determina posibilitatile de neglijare a unor
termeni din ecuatiile sau relatiile de calcul pentru placile subtiri. Placa subtire se considera cea
pentru care grosimea este relativ mica in comparatie cu raza de curbura sau cu dimensiunile
placii si anume:
- daca placa este curba, raportul dintre grosimea h si raza de curbura principala R trebuie sa
satisfaca conditia h/R < 10…20;
- daca placa este plana, raportul dintre grosimea h si lungimea (sau latimea placii) ℓ trebuie sa
satisfaca conditia h/ℓ < 10…20.
Deplasarea w a placii pe directia normalei la suprafata mediana se considera mica, daca

w/h < 5…10, iar placa se considera cu deplasari mici.
In cadrul categoriilor mentionate, de obicei, se considera ca placile sunt elastice, calculul in

regim elasto-plastic de solicitare fiind foarte dificil.
S-au impus, de asemenea, teorii si relatii de calcul distincte pentru placi plane si pentru placi
curbe (invelisuri), deoarece exista o diferenta esentiala in privinta efectului sarcinilor exterioare
asupra placilor curbe, comparativ cu cele plane.
Calculul structurilor din placi se poate face numai cu ajutorul calculatoarelor, fie pentru
cazuri particulare, ca cel al structurilor axial simetrice (de rotatie), pentru care s-au elaborat
algoritimi si programe adecvate, fie, in cazul general, cu metode numerice, ca metoda
elementelor finite, metoda diferentelor finite sau metoda elementelor de frontiera.
4
Numeroase structuri mecanice sunt realizate din table care se asambleaza, de regula, prin
sudura. Avantajele practice ale acestor tipuri de structuri decurg din faptul ca pot avea forme
oricat de complicate, sunt relativ usoare, iar tehnologiile de fabricatie sunt ieftine si foarte bine
puse la punct, cu un inalt grad de mecanizare si automatizare.
Calculul acestor echipamente, masini, instalatii, vehicule etc trebuie facut pe modele de
structuri din placi. Avand in vedere complexitatea formelor geometrice ale acestor structuri si
exigentele calculului – care poate fi de rezistenta, rigiditate, stabilitate, dinamic etc – se impune
utilizarea unor algoritmi, metode si programe de calcul generale si utilizarea calculatoarelor.
Deci calculul se face fie,
in cazul general, cu metode numerice generale, ca

metoda elementelor finite, metoda diferentelor finite sau
metoda elementelor de frontiera, fie, pentru cazuri
particulare, ca cel al structurilor axial simetrice (de
rotatie), cu algoritmi si programe adecvate.
Un exemplu ilustrativ, este prezentat in figura 1.1, pentru

un utilaj siderurgic, care a fost modelat si calculat cu
metoda elementelor finite.
Programele cu elemente finite ofera utilizatorilor zeci de

Figura 1.1 tipuri de elemente finite pentru placi, pentru a se putea
elabora, cu ele, modele de calcul care sa satisfaca cele
mai diverse exigente ingineresti.
Pentru o categorie mai restransa de structuri din placi si anume a celor de rotatie (axial
simetrice), s-au elaborat algoritmi care „descompun” structura in componente simple, pentru care
se cunosc relatiile de calcul, ca, de exemplu, placi plane circulare, placi cilindrice, conice,
sferice, toroidale etc.
Apoi, pe contururile de „asamblare” ale componentelor,

care sunt niste cercuri, se scriu conditiile de egalitate ale
deplasarilor si de echilibru ale eforturilor, care duc la
obtinerea unui sistem de ecuatii din care se determina
constantele de integrare din solutiile componentelor
structurii. Odata cunoscute valorile constantelor de
integrare, in fiecare componenta a structurii se pot calcula,
in oricare punct al sau, deplasarile, tensiunile, eforturile etc.
In figura 1.2 se prezinta, ca exemplu, un buncar care a fost

realizat din 9 componente si anume:
5
Figura 1.2
- 4 placi inelare (componentele 1, 5, 6, 9);
- 3 placi cilindrice (componentele 2, 4, 8);
- 2 placi conice (componentele 3, 7).
Numarul circumferintelor de legatura (de asamblare) este 6.
Fiecare din cele 9 componente ale structurii are o solutie care contine 4 constante de integrare,
deci in total 4*9=36 necunoscute. Pentru fiecare din cele 6 circumferinte se scriu urmatoarele
ecuatii:
- conditii de egalitate (continuitate) a deplasarilor radiale w, ale componentelor „conectate” pe

conturul respectiv;
- conditii de egalitate a rotirilor normalelor la suprafetele mediane ale componentelor „conectate”

pe conturul respectiv;
- conditia de echilibru (suma sa fie zero) a momentelor axiale, pentru componentele „conectate”
pe conturul respectiv;
- conditia de echilibru (suma sa fie zero) a fortelor pe directie radiala, pentru componentele
„conectate” pe conturul respectiv. [1]
1.1. Calculul neliniar

Toate fenomenele din domeniul mecanicii solidului deformabil sunt neliniare. Din
fericire, sunt numeroase situatiile ivite in practica inginerului mecanic sau constructor, in care,
pentru obtinerea unor solutii aproximative satisfacatoare, se accepta ipoteze care duc la o
formulare liniara a problemei reale, sau, altfel spus, la un model liniar elastic. In majoritatea unor
astfel de cazuri, erorile solutiei problemei liniar elastice sunt relativ mici fata de solutia exacta a
problemei neliniare.
Analiza unei structuri ca problema neliniara, cand este cazul, se justifica prin obtinerea
unor rezultate mai precise, conforme cu realitatea, in acest caz fiind valorificate – de obicei -
“rezervele” de rezistenta ale structurii.
6
Calculul in regim liniar elastic indeplineste urmatorele conditii:
relatiile dintre tensiuni si deformatii specifice sunt liniare;
- deformatiile specifice sunt mici;
- deplasarile sunt mici;
- exista o dependenta liniara intre deplasari si sarcini;
- eforturile nu sunt functii de deplasari;
- ecuatiile de echilibru scrise pentru structura nedeformata raman valabile si pentru structura
deformata;
- este valabil principiul suprapunerii efectelor.
Trebuie remarcat faptul ca uneori unele din conditiile enumerate sunt consecinte ale
altora, ca, de exemplu, daca primele trei conditii sunt indeplinite, atunci, de regula, exista
liniaritate intre deplasari si sarcini. Dar aceasta situatie nu este generala, fiind numerose
exceptiile intalnite, ca, de exemplu, cazul arcurilor elicoidale conice sau al structurilor cu frecari
puternice in reazeme. Existenta frecarilor in reazeme poate duce la incalcarea principiului
suprapunerii efectelor.
In sensul cel mai general, se considera ca o problema de mecanica solidului deformabil

este neliniara, cand cel putin una din conditiile enumerate nu este indeplinita.
Sunt cazuri in care abordarea unor probleme neliniare ale analizei structurilor mecanice
deformabile nu mai poate fi evitata, ca, de exemplu:
- Structura este executata din materiale “care nu asculta de legea lui Hooke”, adica curba
caracteristica a acestora nu are o portiune rectilinie; este cazul fontelor, al unor aliaje neferoase,
mase plastice, materiale compozite etc.
- In unele zone ale structurii deformatiile se produc in stadiul plastic, deci structura este
solicitata elasto-plastic, adica partial elastic, partial plastic. Astfel de situatii apar cand sunt
concentratori de tensiuni, probleme de contact, in studiul unor procese tehnologice, in analiza
comportarii unei structuri inaintea producerii ruperii etc.
- Probleme la care deplasarile produse de sarcinile aplicate sunt mari, acestea putand fi
insotite sau nu si de deformatii plastice. Este cazul unor structuri flexibile, structuri cu pereti
subtiri, structuri formate din bare sau placi, elemente elastice compensatoare de dilatare, studiul
unor fenomene post-flambaj sau post-fluaj etc. In practica analizei acestor probleme se face
distinctie intre structuri cu deplasari mari si cele cu deplasari foarte mari.
7
- Probleme de contact, la care pentru incarcare zero contactul este intr-un punct sau pe o linie
(arie zero) iar pe masura ce sarcina creste contactul are loc pe suprafata a carei forma si arie
cresc. Distributia presiunii de contact se modifica si ea, dependenta fiind nelinara in raport cu
sarcina. In zona contactului apar, de obicei teniuni relativ mari si este posibila aparitia
deformatiilor plastice.
- In practica FEA, pentru structuri industriale complexe, este posibil ca dependenta

deplasarilor de ansamblu ale structurii sa fie neliniara functie de sistemul de sarcini,
datorita fortelor de frecare din reazeme sau datorita existentei unor asamblari cu elemente (de
exemplu garnituri) care au comportare neliniara.
Desigur ca se pot ivi situatii in care se “combina” unele din aspectele mentionate, care nu
reprezinta nici pe departe o enumerare exhaustiva.
Problemele enumerate pot fi formulate si abordate ca procese statice, stationare sau ca

procese dinamice, dependente de timp, nestationare sau tranzitorii, materialele putand fi
vascoelastice sau vascoplastice, adica cu proprietati elastice variabile in functie de timp. In
concluzie, se poate afirma ca exista o foarte mare diversitate de probleme neliniare, carora le
corespund numeroase metode de rezolvare.
Metoda elementelor finite (MEF) se preteza foarte bine pentru analiza structurilor cu
comportare neliniara, programele actuale permitand abordarea problemelor cele mai complicate.
1.2. Clasificarea problemelor neliniare

In practica modelarii si analizei cu elemente finite, in vederea simplificarii si
sistematizarii acestor probleme se foloseste, de obicei urmatoarea clasificare:
a. Probleme cu neliniaritate fizica (de material). Legea lui Hooke este inlocuita cu o
dependenta intre tensiuni si deformatii mai complexa, determinata de configuratia curbei
caracteristice a materialului. Se presupune ca solicitarile produc deformatii peste limita de
curgere, aparand si deformatii plastice, postcurgere. Deci in structura care se analizeaza starea
de deformatii este elasto-plastica, adica in unele zone deformatiile sunt elastice iar in altele
elastice si plastice.
b. Probleme cu neliniaritate geometrica. In aceasta categorie intra problemele pentru care in

procesul de deformatie se produc deplasari mari. Se admite ca materialul are o comportare liniar
8
elastica. Relatiile dintre deformatii si deplasari precum si relatiile dintre sarcini si deplasari
(pentru intreaga structura) devin neliniare. De asemenea, valorile eforturilor devin functii de
deplasari, iar ecuatiile de echilibru scrise pentru structura nedeformata nu mai raman valabile si
pentru structura deformata.
c. Probleme cu neliniaritate generala. In aceste cazuri se suprapun, adica se “cumuleaza”,

conditiile de neliniaritate de material si geometrica, de la categoriile a si b, aceasta fiind
problema generala cu comportare neliniara. In aceasta categorie intra si problemele de
contact.
In cadrul fiecareia din cele trei categorii de probleme pot fi avute in vedere aspecte
dinamice sau de vascoelasticitate sau vascoplasticitate.
1.2.1 Diagnosticarea unei probleme neliniare
Figura 1.3
In practica modelarii si analizei cu elemente finite se intalnesc situatii in care nu exista

initial indicii sau informatii privind comportarea neliniara a structurii si deci se realizeaza,
pentruinceput, o analiza linara (L, in figura 1.3). In urma postprocesarii si evaluarii rezultatelor
obtinute se poate ajunge la concluzia ca de fapt structura poate avea o comportare neliniara si
analiza se reia in conditii corespunzatoare. Indicii simple si sigure in acest sens sunt:
- aparitia unor tensiuni, in noduri sau in elemente, ale caror valori maxime depasesc limita de
curgere a materialului,
σ c (figura 23.1.a);
- producerea unor deplasari ale caror valori maxime reprezinta peste 1 – 5 % din dimensiunile
de gabarit ale structurii.
9
Din analiza diagramelor din figura 1.3, compararea dreptelor L, corespunzatoare

problemei liniare cu curbele N, corespunzatoare problemei neliniare, se constata ca sunt posibile
diferente mari ale rezultatelor (deplasari - Δu si tensiuni - Δσ) in cele doua variante.
1.2.3 Principalele metode de rezolvare
Cele mai utilizate metode de rezolvare ale problemelor neliniare sunt metode numerice,
indirecte de calcul. Acestea se bazeaza pe principiul ca o problema neliniara poate fi aproximata
printr-o succesiune de probleme elementare liniare. Avantajele acestor metode sunt:
- generalitatea: metodele pot fi aplicate pentru clase de probleme relativ vaste;
- simplitatea: metodele de calcul pentru problemele liniar elastice se pot adapta cu modificari
minime pentru analiza problemelor neliniare;
- posibilitatea implementarii pe calculator: aceste metode duc la algoritmi care se pot foarte
usor implementa in programe MEF pentru probleme liniar elastice, ca module sau proceduri
specifice;
- posibilitatea evaluarii ordinului de marime al erorii solutiei aproximative: calculul facadu-se

iterativ, diferenta intre solutiile obtinute prin doua iteratii succesive este un indiciu al erorii
solutiei aproximative fata de solutia “exacta”. Se precizeaza faptul ca in acest context solutia
exacta este cea MEF, care de fapt este apoximativa.
Principalul dezavantaj al acestor metode este volumul mare de calcul, care in prezent si-a
pierdut importanta datorita performantelor impresionante ale sistemelor de calcul.
Cele mai importante metode indirecte de calcul sunt cele incrementale, iterative si mixte,
care sunt combinatii ale primelor doua. Fiecare dintre aceste metode are mai multe variante de
aplicabilitate.
In metodele enumerate se considera ca in relatia de baza a MEF, pentru regim stationar,
[K] {u} = {F}, (1.1)
in care: [K] este matricea de rigiditate a modelului structurii, {u} – vectorul deplasarilor nodale
si {F} – vectorul sarcinilor nodale, neliniaritatea provine din matricea de rigiditate care este o
functie neliniara de proprietatile materialului (nelinaritate fizica) sau de modificarea geometriei
structurii in procesul de deformatie (neliniaritate geometrica).
Neliniaritatea de material. Matricea [K] depinde de matricea de elasticitate a

materialului [D] care este definita de caracteristicile elastice ale materialului, care in aceasta
10
situatie sunt variabile, fiind functii de vectorul tensiunilor , adica se poate considera ca [K
( [D (  )] ) ].
Neliniaritatea geometrica. In acest caz, in procesul de deformatie se produc deplasari

mari, avand ordinul de marime comparabil cu cel al dimensiunilor structurii si configuratia
geometrica intiala a stucturii se modifica apreciabil, adica matricea de rigiditate initiala nu mai
poate descrie comportarea sub sarcina a structurii in ultima faza a procesului de incarcare. Ca
urmare, eforturile depind de deplasari, iar ecuatiile de echilibru pentru structura deformata
trebuie scrise cu luarea in considerare si a deplasarilor, adica matricea de rigiditate a structurii
depinde de deplasarile nodale, deci se poate considera ca [K ( u ) ].
Metoda incrementala. Se mai numeste si pas cu pas. Ideea fundamentala a metodei este
subampartirea sarcinii in mai multe sarcini mici, cresteri, pasi sau incremente. Uzual aceste
cresteri ale sarcinii sunt egale dar, in general, pot fi diferite de la un pas la urmatorul. Sarcina se
considera crescatoare (sau descrescatoare), dar in cursul aplicarii fiecarui increment se presupune
ca structura are o comportare liniara, adica matricea [K] se considera constanta, dar poate fi
diferita de la un pas la urmatorul. Solutia pentru fiecare pas i de crestere a sarcinii {Fi} se
obtine sub forma unui increment al deplasarilor {ui}. Aceste cresteri ale deplasarilor se
“cumuleaza” pentru a obtine deplasarea totala a structurii pentru fiecare “stadiu” al incarcarii.
Procesul se continua pana se aplica toata sarcina. Schema de calcul a procesului se prezinta in
figura 1.4. Se observa ca procedeul este analog metodelor numerice de calcul utilizate pentru
integrarea sistemelor de ecuatii diferentiale, liniare sau nelinare, cu metoda lui Euler sau Runge-
Kutta.
La scrierea relatiilor de calcul se are in vedere starea de referinta a structurii, care poate fi
definita de sarcinile initiale F0 si deplasarile initiale u0. De regula, vectorii F0 si u0 sunt
nuli, deoarece structura este nesolicitata si nedeformata. Se poate defini o stare initiala de
echilibru pentru sarcinile si deplasarile initiale.
11
Figura 1.4
Daca sarcina totala se divide in m pasi, atunci sarcina efectiva totala este
{F}={F0} +  {Fj} , j = 1…m,
in care notatia  arata un increment finit. Dupa aplicarea incrementului i sarcina este
{Fi}={F0} +  {Fj} , j = 1…i,
cu precizarea ca {Fm}={F}. Se procedeaza analog pentru deplasari si deci
{ui}={u0} +  {uj} , j = 1…i. (1.2)
Pentru calculul incrementului deplasarilor se utilizeza valoarea matricei de rigiditate [Ki-1]

determinata pentru sfarsitul pasului anterior, adica
[Ki-1] {ui} = {Fi}, i = 1, 2, 3,…m,
in care se are in vedere ca
[Ki-1] =[Ki-1 ({ui-1} , {Fi-1})],
si [K0] este matricea de rigiditate initiala, care se calculeaza pentru configuratia geometrica
initiala a modelului structurii si pentru constantele materialului, determinate pe curba
caracteristica, pentru inceputul incarcarii.
Metoda iterativa. In acest caz structura se considera incarcata cu intreaga sarcina la

fiecare iteratie. Deoarece se considera o valoare aproximativa, constanta, a rigiditatii structurii
pentru fiecare iteratie, nu sunt satisfacute ecuatiile de echilibru. Dupa fiecare iteratie (sau pas) se
calculeza cota parte din sarcina totala care nu satisface ecuatiile de echilibru (de fapt fiecare
12
ecuatie din sistemul (23.1) este o ecuatie de echilibru), aceasta fiind utilizata la iteratia urmatoare
pentru a determina o crestere aditionala a deplasarilor. Procesul se repeta pana cand ecutiile de
echilibru sunt satisfacute intr-o masura aceceptabila. In esenta, metoda iterativa consta in corectii
succesive ale solutiei, pana cand ecuatiile de echilibru sub sarcina totala {F} sunt satisfacute.
Daca, in cazul general, exista sarcini si deplasari initiale, F0 si u0, pentru ciclul i al
procesului iterativ de calcul trebuie ca sarcina sa se determine cu relatia
{Fi}={F} - {Fe, i-1} ,
in care {F} este sarcina totala si {Fe, i-1} este sarcina aflata in echilibru dupa iterartia anterioara.
Cresterea deplasarilor, calculata pentru pasul i se determina cu realatia
[K(i)] {ui} = {Fi} . (1.3)
Deplasarea totala dupa iteratia i se calculeaza cu relatia (1.4). In final se calculeaza

sarcina {Fe, i}, necesara sa mentina deplasarile {ui}.
Procesul iterativ se continua pana cresterile deplasarilor sau fortele neechilibrate devin
zero, adica {ui} sau {Fi} devin nule sau suficient de mici.
In ceea ce privese calculul matricei de rigiditate [K(i)] din relatia (23.3), de obicei aceasta
se determina pentru pasul anterior, in punctul {u i-1}, {Fi-1}, adica [K(i)] =[K(i-1)]. Trebuie avut in
vedere ca [K(0)] este matricea de rigiditate pentru starea initiala a structurii, adica, pentru valorile
F0 si u0.
Metoda iterativa are diverse variante care difera prin modul in care se considera valoarea
matricei de rigiditate [K] a structurii. In figura 1.5.a se prezinta schema metodei iterative de
baza, iar in figura 1.5.b, o varianta modificata, care foloseste pentru toate iteratiile valoarea
initiala [K(0)] a matricei de rigiditate. In acest caz este necesar un numar mai mare de iteratii,
dar in ansamblu se poate obtine o viteza mai mare a procesului de calcul deoarece nu mai este
necesara recalcularea matricei [K] la fiecare iteratie. Metoda iterativa este asemanatoare
procedeelor numerice de calcul utilizate pentru rezolvarea ecuatiilor neliniare, de exemplu,
metodele lui Newton sau Newton – Raphson.
13
a b
Figura 1.5 Figura 1.6
Metoda mixta. Se mai numeste si iterativa in pasi si este o “combinatie” intre metoda
iterativa si cea incrementala. In figura 1.6 se prezinta schema metodei mixte care consta in
faptul ca sarcina se aplica incremental, iar dupa fiecare increment se fac iteratii succesive.
Aceasta metoda este mai eficienta decat precedentele dar cere un efort de programare mai mare.
Comparatie intre metodele prezentate. Metodele prezentate sunt considerate drept

“procedee de baza”, ele avand diverse variante in implementarile din diverse programe. Este
utila o comparare a lor pentru a pune in evidenta avantajele si dezavantajele fiecareia.
Avantaje:
metoda incrementala:
- generalitatea; metoda este aplicabila pentru aproapte toate tipurile de neliniaritati;
- posibilitatea de a descrie relativ complet dependenta sarcina - deformatie, deoarece se

obtin
rezultate intermediare, pentru fiecare treapta a incarcarii;
metoda iterativa:
- simplitatea; metoda este usor de utilizat si de implementat intr-un program;
- numarul de iteratii este, de obicei, relativ mic.
14
Dezavantaje:
metoda incrementala:
- volumul de calcul este relativ mare, de obicei numarul incrementelor fiind mare;
- nu se poate stabili a priori care este valoarea necesara a incrementului sarcinii

pentru a obtine o aproximatie dorita a solutiei exacte;
- dificultatea de a aprecia “cat de buna” este solutia gasita;
metoda iterativa:
- metoda nu asigura totdeauna convergenta catre solutia exacta;
- metoda nu este aplicabila problemelor dinamice, sistemelor histeretice si celor
neconservative;
- rezultatele, adica deplasarile, tensiunile si deformatiile se obtin numai numai pentru

sarcina totala, adica nu se obtin informatii pentru valori intermediare ale incarcarii.
Metoda mixta “combina” avantajele celorlalte doua metode si tinde sa elimine

dezavantajele fiecareia, fiind foarte eficienta si utilizata.
1.2.4 Cateva aspecte ale modelarii pentru analize neliniare
Caracteristicile materialului. Pentru probleme cu neliniaritate fizica este foarte

importanta cunoasterea precisa si detaliata a curbei caracteristice a materialului, sau “legea
constitutiva”. Curba caracteristica se da sub forma tabelara (prin puncte) sau sub forma unei
functii. Simbolic se scrie
{} = f ({},{}) = [D({})]{}.
De asemenea, foarte important este calculul matricelor de rigiditate ale elementelor si cea
a structurii care trebuie reluat pentru fiecare pas sau increment al metodelor iterative,
incrementale sau mixte. Mai intai trebuie sa se determine valorile constantelor elastice ale
materialului (pentru un material izotrop sunt E, G si ) si matricea elastica [D] = [D({})], care
sunt functii de starea de tensiune.
15
Curba caracteristica a materialului trebuie sa fie determinata in conditii cat mai apropiate
de cele in care functioneaza structura pentru care se face modelarea si analiza. Se va avea in
vedere faptul ca, de obicei, curba caracteristica se determina pentru intindere (compresiune)
monoaxiala pe cand in structura este o stare de tensiuni mai complexa, de obicei, spatiala. In
consecinta, pentru a putea compara cele doua stari de tensiuni sau de deformatii trebuie apelat la
o teorie de rezistenta.
Pentru o curba caracteristica neliniara a materialului, obtinuta printr-o incercare

monoaxiala, valoarea modulului de elasticitate E, pentru un material izotrop, se poate de
determina astfel:
Modulul de elasticitate tangent, se defineste intr-un punct oarecare P al curbei

caracteristice  - , ca panta tangentei la curba, dusa in punctul respectiv (figura 1.7), se noteaza
EtP si este
EtP = d / d  | P.
Aproximativ, Et poate fi evaluat prin relatia
Et   / ,
in care  are semnificatia de cresteri finite; valoarea lui E t este panta dreptei duse cu linie
intrerupta in figura 23.5.
Figura 1.7
Modulul de elasticitate secant,se defineste intr-un punct oarecare P al curbei

caracteristice  - , in functie de valorile totale  si  in punctul respectiv (figura 1.7), adica
EsP =  /  | P.
16
Criteriul si matricea de plasticitate. Pentru structuri care au sub sarcina o comportare

elastoplastica trebuie pusa in evidenta solicitarea in stadiul plastic. In acest scop deformatia
specifica totala {} se descompune in componentele elastica {e} si plastica {p}, adica
{} = {e} + {p}.
Pentru o metoda incrementala de aplicare a sarcinii, relatia anterioara devine
{d} = {de} + {dp},
in care trebuie avut in vedere ca incrementul deformatiei plastice {dp} este functie de starea
curenta de tensiune, de incrementul deformatiei totale si de incrementul tensiunii, adica
{dp} = {dp ({},{d},{d})}
si de asemenea
{de} = [De]-1{d}.
Rezulta relatia
{d} = [De]({d} - {dp}),
care poate fi scrisa sub forma
{d} = [Dep]{d},
in care [Dep] se numeste matricea elastoplastica, care se calculeaza cu relatia
[Dep] = [De] - [Dp],
in care [Dp] este matricea de plasticitate.
Matricea elastoplastica [Dep] se obtine din relatia anterioara, dupa ce se determina

matricea de plasticitate [Dp], care implica cunoasterea modului in care se calculeaza incrementele
deformatiilor plastice {dp}. Pentru aceasta trebuie adoptat un criteriu de plasticitate, care sa
determine conditiile in care se produc deformatii plastice pentru starea de
17
tensiuni spatiala din fiecare element finit al modelului. Cel mai utilizat este criteriul de
plasticitate al lui Mises pentru care Prandtl-Reuss au scris ecuatiile care au permis determinarea
expresiei matricei [Dp]. Pentru materiale izotrope aceasta este in care: G = E / 2(1 + ) este
modulul de elasticitate transversal;
 = { [( 1 - 2 )2 + ( 2 - 3 )2 + ( 3 - 1 )2 ] / 2}1/ 2 - tensiunea echivalenta sau efectiva;
 = { 2 [( 1 - 2 )2 + ( 2 - 3 )2 + ( 3 - 1 )2 ] / 9}1/ 2 - deformatia echivalenta sau efectiva;
 ≡ Et - panta curbei  - ;
1 , 2 , 3 - tensiunile normale principale ale solicitarii;
I1 = x + y + z = 1 + 2 + 3 - invariantul liniar al starii de tensiune;
Dx = x - I1 / 3; Dy = y - I1 / 3; Dz = z - I1 / 3.
Modelarea sarcinilor si a reazemelor pentru structuri cu deplasari mari. Pentru analize

ale structurilor cu deplasari mari este foarte important ca modelul sa contina precizari riguroase,
fara echivoc, ale legilor de variatie ale intensitatilor, directiilor si punctelor de aplicatie ale
sarcinilor precum si variatiile conditiilor de rezemare care se pot produce in cursul procesului de
deformare a structurii.
Figura 1.8
Ca exemplu, in figura 1.8 se prezinta trei variante de incarcare ale unei bare incastrate
la un capat si solicitata cu o forta concentrata in capatul liber. Pentru deplasari mici solicitarea
este aceesi in toate cazurile (reprezentate schematic cu linii intrerupte) dar problemele sunt
complet
Analog, pentru bara din figura 1.9, cele trei moduri de rezemare sunt echivalente pentru
deplasari mici, dar complet diferite pentru deplasari mari. diferite pentru deplasari mari.
Figura 1.9
18
Exemplul 1: Cazul arcului de tip diafragma din figura 1.10 se poate considera o
problema cu nelinearitate geometrica datorita deplasarilor mari ale acestuia. Este format dintr-o
membrana si 18 lamele de sectiune variabila, este executat dintr-un otel inalt aliat, cu E=2.1x105
N/mm2 si ν =0.28. In functionare arcul este solicitat si rezmat ca in figurile 1.10 si 1.11.
Figura 1.10 Figura 1.11
Deoarece jocul s din vecinatatea punctului circumferential B este mic in raport cu

deplasarile arcului, acesta se neglijeaza si in aceasta situatie contactul din punctul A nu se mai
introduce deoarece exteriorul arcului se ridica (fig. 1.11). Din motive de simetrie ciclica,
combinata cu simetria reflexiva si simetria incarcarii, modelul de calcul se poate dezvolta pentru
1/18/2=1/36 din structura (fig. 1.12).
Figura 1.12
19
Crearea geometriei modelului se realizeaza mai usor daca se folosesc operatii boolene
pentru diversele entitati. Modelul primar de calcul este discretizat cu elemente finite de tip
SHELL cu 8 noduri, deoarece urmareste mai bine geometria tronconica a arcului.
Figura 1.13
Pentru Dr =136 mm se obtine diagrama F(v) data de curba OABC din figura 1.13.
Incarcarea cu forta concentrata creeaza probleme de convergenta in punctul A, deoarece arcul
prezinta instabilitate. Deci, din punct de vedere practic, incarcarea cu o forta mai mare decat cea
corespunzatoare punctului A conduce la un salt brusc in punctul C (linia intrerupta). Din acest
motiv incarcarea s-a realizat cu deplasari impuse incremental, in 30 de pasi de incarcare
uniforma, intr-un singur nod de la capatul lamelei, iar forta din model s-a obtinut ca reactiune la
deplasarea impusa. Forta preluata de arc este de 36 ori mai mare decat valoarea din figura 1.13,
deoarece modelul a fost a 36-a parte din intreg. Daca deplasarea impusa se face in doua noduri
din capatul lamelei, forta preluata de model se obtine ca suma a celor doua reactiuni, care nu
prezinta o aliura similara si poate creea confuzii, daca nu se stapanesc performantele si limitarile
elementelor SHELL.
20
Exemplul 2: Cazul urmator este un exemplu de neliniaritate fizica (de material). In figura
1.14 este prezentat un compozit stratificat cu urmatoarele caracteristici (Tabelul 1.1). Aceasta
structura este incerata la tractiune fiind incastrata la unul din capete.
Figura: 1.14
Tabelul: 1.1
Material Modul de elasticitate Coeficientul lui

E [MPa] Poisson υ
Aluminiu 70000 0.35
Fibra de sticla 244 0.183
Rasina 2440 0.46
Adeziv 244 0.4
In acest tip de analiza nelinearitatile apar la nivelul interfetelor:
1: aluminiu-adeziv
2: adeziv-rasina
3: rasina-fibra de sticla
Avand in vedere localizarea problemelor neliniare modelul de analiza trebuie realizat la

nivel de dimensiune al stratului de adeziv si al fibrei de sticla. In figura 1.15 sunt prezentate
directiile de interes in cadrul acestei analize.
21
Figura:1.15 A-fibra de sticla, B-rasina, C-adeziv, D-structura
O privire de ansamblu asupra distributiei neliniare a tensiunilor din model este prezentata
in figura 1.16, iar in figura 1.17 este prezentata distributia liniara a tensiunilor intr-un model
similar din punct de vedere geometric dar materialul utilizat fiind aluminiul.
Figura:1.16
22
Figura 1.17
Se poate observa foarte usor diferenta intre cele doua modele. In figurile 1.18, 1.19, 1.20
si 1.21 este prezentata distributia tensiunilor corespunzatoare directiilor de interes: A-fibra de
sticla, B-rasina, C-adeziv si respectiv D-structura.
Figura: 1.18 A
23
Figura: 1.19 B
Figura: 1.20 C
24
Figura: 1.21 D
25
1.3 Tipuri de modelari pentru aceeasi structura
Pentru a modela un tip de structura se pot adopta mai multe variante. In practica
inginereasca si in MEF se folosesc elemente definite pe o linie, adica bare, pe o suprafata adica
placi si pe un volum, denumite solide. De fapt atat barele cat si placile sunt tot volume care se
aproximeaza ca linii sau suprafete, in vederea unei elaborari mai comode a unui model mai
simplu. Deci trebuie inteles faptul ca modelul cu elemente de volum este cel mai apropiat de
realitate, iar cele cu bare sau placi sunt simplificari sau aproximatii care vor duce la elaborarea
unor modele mai putin performante, acesta fiind “pretul” platit in aceste cazuri. Pe de alta parte
trebuie avut in vedere faptul ca pentru elaborarea modelelor cu elemente de volum dificultatile si
cantitatea de munca necesare sunt considerabil mai mari decat pentru modele cu bare sau placi.
Avand in vedere tema lucrarii ne vom axa pe modelele de tip placa sau de tip solid.
Modelele cu elemente de bara si (sau) de placa ofera rezultate foarte bune pentru
comportarea de ansamblu a structurii (deplasari, reactiuni, configuratia generala a starilor de
deplasari si de tensiuni,
Figura 1.22
frecvente proprii, flambaj global etc) dar nu pot oferi informatii corecte privind valorile
tensiunilor in imbinari, jonctiuni, in zonele cu concentratori si in toate zonele cu stari de tensiuni
26
spatiale avand configuratii complexe, cu gradineti mari ai acestora. Utilizatorul, avand in vedere
scopul calculului, va decide asupra tipului de model care va fi realizat.
Descrierea structurii
Pentru scopul propus s-a ales o structura relativ simpla, care este executata din profile I,
asamblate prin sudura. Este un dispozitiv de prindere in trei puncte a unui utilaj pentru a putea fi
ridicat de un pod rulant astfel ca utilajului sa nu i se transmita forte transversale suplimentare.
Aspectul general al structurii, in patru vederi, si cateva detalii ale constructiei sale, in vedere
axonometricǎ, se prezinta in figurile 1.22 si 1.23. Dimensiunile structurii sunt: in plan 3000 x
2700 mm si inaltimea 3200 mm. Sarcina maxima totala este de 3P=975 kN. Tablele din care s-a
realizat structura au grosimi de 30, 40, 50 si 65 mm. Boltul de care se prinde dispozitivul in
carligul instalatiei de ridicat are diametrul exterior de 200 mm iar cel interior de 40 mm.
Structura a fost aleasa astfel incat sa se preteze la o modelare “rezonabila” in trei

variante, adica cu bare, placi si elemente spatiale. Trebuie mentionat faptul ca aceasta situatie se
intalneste frecvent in practica. Uneori se recurge la modele care au combinatii ale celor trei tipuri
de elemente (si altele, eventual) in diferite proportii. In astfel de cazuri apar probleme delicate
privind “conectarea” in model a diferitelor tipuri de elemente.
Materialul structurii este otel cu E=2*105 N/mm2, ν =0.3 si ρ =7800 kg/m3. Structura
se considerǎ fixatǎ in sectiunea de prindere in care lucreazǎ forta 3P, iar cele trei forte P se
considerǎ cǎ lucreazǎ "punctual" in zona gǎurilor special practicate.
Figura 1.22
Modelul cu elemente de placa
27
Elaborarea modelului cu elemente de placa (shell), cu 3 sau 4 noduri, permite definirea

unor detalii ale imbinarilor structurii, ceea ce constituie o aproximare mai buna - comparativ cu
modelul precedent – a realitatii. In figura 1.23, se prezinta aspectul general al modelului
discretizat (in reprezentare s-au considerat grosimile reale ale elementelor shell) si cateva detalii
ale acesteia (reprezentarea planului median al elementelor shell). Discretizarea s-a realizat
automat, avand ca parametru dimensiunea medie a elementelor, de circa 100 mm. Procedura este
foarte comoda, dar are dezavantjul ca ea genereaza o discretizare uniforma, ceea ce nu este
avantajos pentru determinarea suficient de precisa a tensiunilor locale, din zonele imbinarilor.
Figura 1.23
Similar cu modelul precedent si acesta prezintǎ "erori" de modelare geometricǎ, deoarece

in zonele in care se imbina elementele, existǎ unele suprapuneri.
Modelul cu elemente spatiale
Modelul care este cel mai apropiat de realitate, deci care aproximeaza cel mai bine
structura reala, este cel din figura XX, cu elemente spatiale (de volum), in care se poate vedea
aspectul general al modelului al discretizarii si cateva detalii ale acesteia. Modelul a fost
discretizat cu elemente tetraedrice cu 10 noduri. Discretizarea cu elemente hexaedrice este foarte
greoaie si conduce la o modelare mai putin precisa, in conditiile scǎderii numǎrului total de
noduri si elemente. Discretizarea s-a realizat automat, printr-o procedura in care dimensiunile
28
elementelor nu au depǎsit 200 mm, pe oricare muchie. Acest model aproximeaza foarte bine
toate detaliile structurii (imbinari, suduri etc) si poate oferi valori corecte ale tensiunilor locale.
Discretizǎri mai fine conduc la cresterea excesivǎ a numǎrului de noduri si elemente.
In practica inginereasca se utilizeaza uneori, succesiv, modele diferite – ca cele de mai

sus – in diverse etape ale unui proces de proiectare: elemente de bara pentru verificarea
predimensionarilor, elemente de placa pentru proiectul preliminar si cele de volum pentru
verificarea si validarea variantei finale a proiectului.
Figura 1.24
29
Rezultate si concluzii
In tabelul 1.2, sunt prezentate, pentru cele doua modele, numǎrul total de noduri, de
elemente, masa, eroarea procentualǎ de discretizare, deplasarea totalǎ maximǎ, tensiunea
echivalentǎ (von Mises) in elemente din zona punctului k (fig. 1.24) si tensiunea echivalentǎ
maximǎ (din elemente), care, pentru fiecare model, poate fi localizatǎ in zone diferite.
Se mentioneazǎ cǎ modelul cu bare include si nodurile de orientare ale reperelor locale

ale elementelor. Masa realǎ a modelului este foarte apropiata de cea calculata pentru modelulul
3, in timp ce modelele 1 si 2 prezintǎ unele suprapuneri geometrice.
Tabelul 1.2
Modelul cu Numarul Numarul Eroarea de Deplasarea Tensiunea ech. max.

elemente total de total de discretizre totala max.
fnite de tip noduri elemente Masa [N/mm2]
[%] [mm]
[kg] σ ech
k
ech
σ max
Shell 6454 2114 3885.6 43.5 2.19 66.4 750
Tetraedru 20012 10750 3432.5 36.7 2.33 64.7 231
Din analiza rezultatelor prezentate in tabelul 1.2 se constata ca cele doua modele ofera,
pentru deplasarea totala maxima, care este o marime globala, valori relativ apropiate, cu o
variatie relativa maxima de 6 %. Nu acelasi lucru se intampla si cu valorile tensiunilor
echivalente maxime, care sunt marimi locale: variatiile relative maxime ale acestora sunt
enorme, adica de 224 %. Tensiunile in punctul k, au variatii relative, pentru cele doua modele, de
numai 2.3%, deoarece in zona respectiva gradientii tensiunilor sunt relativ mici, adica acolo nu
are loc o concentrare a tensiunilor.
30
Modelul cu elemente shell Medelul cu elemente de volum
Figura 1.25
Figura 1.26
31
Distributia deplasǎrilor totale in cele trei modele se prezintǎ in figura 1.25, si se observǎ o
bunǎ concordantǎ a lor in cele doua modele. Modelul cu shell este mai rigid, in principal, din cauza
suprapunerilor geometrice, care maresc rigiditatea totalǎ a modelului.
Distributia tensiunilor echivalente in elemente pentru modelul cu elemente de solid, considerat

cel mai adecvat pentru aceastǎ aplicatie, se prezintǎ in figura 1.26.
Modelele cu elemente de placa si de volum pot fi realizate in mai multe variante, prin
modificarea tipurilor de elemente si chiar utilizarea de combinatii ale mai multor tipuri de elemente.
Modelul cu elemente de volum este considerabil mai dificil de elaborat, pentru el numarul de
noduri si de elemente fiind - de regula - mult mai mare decat pentru alte modele. Din aceste
considerente, modelarea cu elemente de volum a structurilor industriale, de complexitate deosebita si
mari dimensiuni, se realizeaza relativ rar.
In ultima instanta, utilizatorul trebuie sa conceapa (in functie de toate cerintele si

conditiile concrete date) configuratia generala a modelului cu elemente finite, care este cea mai
rationala pentru structura care trebuie analizata.
32
Capitolul 2
Metodologii de analiza numerica a structurilor cu neliniaritati
2.1 Metodologie de analiza Drop Test
Modulul de calcul in cazul unei analize Drop Test are in spate urmatorul algoritm:
programul rezolva aceasta problema dinamica ca pe o problema in functie de timp. Ecuatiile
generale de miscare au forma :
FI(t) + FD(t) + FE(t) = R(t) (2.1)
unde FI(t) sunt fortele de inertie, FD(t) sunt fortele de amortizare si FE(t) sunt fortele elastice.
Toate aceste forte sunt in functie de timp. R(t) sunt considerate forte externe in care sunt incluse
gravitatia si fortele de impact.
In cazul unei analize statice ecuatia devine FE(t) = R(t) deoarece inertia si fortele de
amortizare nu sunt luate in considerare.
Exista doua metode principale de lucru pentru a integra aceasta ecuatie in functie de timp:
cea explicita si cea implicita.
In cazul metodei explicite nu este nevoie sa se decompuna matricea de rigiditate a

elementului, fapt ce duce la un necesar mai mic de putere de calcul, dar are ca dezavantaj un pas
mai mic al timpului de integrare.
Metoda implicita foloseste un pas de calcul mai mare dar are ca dezavantaj necesitatea
descompunerii matricei de rigiditate.
In calculul urmator a fost folosita metoda explicita de integrare.
Pentru a realiza o anliza DropTest este necesar sa specificam inaltimea de cadere si

acceleratia corpului sau viteza corpului in momentul impactului. In cazul in care este specificata
inaltimea de cadere viteza in momentul impactului este determinata folosind formula:
V=(2gh)1/2 (2.2)
Referinta distantei de cadere poate fi data in centrul de masa al corpului sau in cel mai jos
punct al acestuia.
In cazul vitezei de impact este necesara atat definirea valorii vitezei cat si a referintei
acesteia.
33
In figura 2.1 sunt prezentate aceste doua cazuri de definire.
Figura 2.1: Definirea vitezei sau a inaltimii de impact
34
2.2. Metodologie de analiza statica neliniara
Intr-o analiza statica neliniara ecuatiile sunt calculate pentru un pas de timp, sarcina sau
tensiune definit sub forma t+Dt. Astfel ecuatiile pot si scrise:
t+Dt
{R} - t+Dt{F} = 0 (2.3)
unde:
t+Dt{R} = Vectorul sarcinilor externe

t+Dt
{F} = Vectorul fortelor nodale interne.
Datorita faptului ca fortele nodale interne t+Dt{F} depind de deplasarile nodale,este

necesara folosirea unei metode iterative. Urmatoarele ecuatii reprezinta baza unei metode
iterative dupa principiul Newton-Raphson :
{DR}(i-1) = t+Dt{R} - t+Dt{F}(i-1)

t+Dt
[K](i) {DU}(i) = {DR}(i-1)
t+Dt
{U}(i) = t+Dt{U}(i-1) + {DU}(i)
t+Dt
{U}(0) = t{U}; t+Dt{F}(0) = t{F} (2.4)
unde,
t+Dt
{R} = Vectorul sarcinilor externe
t+Dt
{F}(i-1) = Vectorul fortelor nodale interne pentru iteratia (i)
{DR}(i-1) = Vectorul ecuatiilor aflate in dezechilibru pentru iteratia (i)
{DU}(i) = Vectorul deplasarilor incrementale nodale pentru iteratia (i)

t+Dt
{U}(i) = Vectorul deplasarilor totale pentru iteratia (i)
t+Dt
[K](i) = Matricea iteratiilor dupa modelul Jacobian Pentru iteratia (i).
In figura 2.2 este prezentata schema de principiu a modelului de calcul Newton-Raphson:
35
Figura 2.2: Schema modelului de calcul Newton-Raphson
36
Capitolul 3
Analiza "Drop Test" si calcul neliniar al unei structuri de tip sandwich

3.1 Modelul geometric
Pentru a putea realiza acest calcul a fost mai intai realizat un model virtual folosind
programul SolidWorks. Pentru realizarea acestui model a fost ales modul de lucru cu volume.
Acesta a fost realizat conform figurii 3.1:
Figura 3.1: Schita modelului virtual
37
Se poate observa atat dispunerea materialelor folosite ce vor fi discutate mai tarziu cat si
dimensiunile de gabarit si de detaliu ale structurii. Dupa cum se vede in model este vorba despre
o structura de tip sandwich cu fetele exterioare realizate din PVC iar partea interioara o structura
hexagonala realizata din aluminiu.
In figurile 3.2 si 3.3 se poate observa structura finalizata atat in vedere explodata cat si in
sectiune dupa ce a fost asamblata.
Figura 3.2: Vedere explodata
Figura 3.3: Vedere in sectiune
38
Avand in vedere faptul ca aceasta structura este una de tip sandwich am ales ca cele doua
materiale folosite sa fie PVC rigid pentru placile exterioare si aluminiu 1060-H18 pentru
structura hexagolanala. In tabelul 3.1 sunt prezentate caracteristicile acestor doua materiale.
Tabelul 3.1: Caracteristicile materialelor folosite.
Nr. Crt Ex [MPa] ν [-] σ [MPa]

Aluminiu 69000 0.33 108
PVC 2410 0.38 40
Aceste caracteristici ale aluminiului au fost folosite doar in cazul analizei Drop Test.
In cazul analizei statice neliniare s-a folosit curba tensiune-deformatie prezentata in

figura 3.4.
Figura 3.4: Curba caracteristica Tensiune-Deformatie
3.2 Modelul de analiza cu elemente finite
39
Discretizarea a fost efectuata folosind elemente de tip volum tetraedru cu patru noduri.
Dimensiune impusa a elementului a fost de 5 mm avand o toleranta de 0.25 mm. Astfel s-au
obtinut un numar de 13060 elemente si 10809 noduri. In figura 3.5 este prezentata harta
discretizarii modelului.
Figura 3.5: Discretizarea.
3.3 Analiza de tip Drop Test
40
Acest tip de analiza se poate defini ca o analiza de impact cu o suprafata plana rigida sau
flexibila. Pentru acest model de calcul am ales suprafata ca fiind rigida. Schema impactului
realizat este prezentata in figura 3.6.
Figura 3.6: Directia vitezei si planul de impact
In cazul acestei analize exista doua tipuri de definire a impactului:
1) in functie de inaltimea de cadere;
2) in functie de viteza impactului.
Pentru un control mai bun al datelor de intrare am ales folosirea vitezei de impact. Astfel
au fost adopate urmatoarele valori: 8 m/s, 16 m/s, 25 m/s si 36 m/s. In cazul acestor analize nu se
definesc reazame sau incastrari ci doar directia vitezei si valoarea acesteia, planul de impact si
directia si valoarea acceleratiei
In urma efectuarii testelor pentru fiecare viteza in parte au fost obtinute rezultatele
prezentate in figurile urmatoare. Astfel sunt prezentate hartiele deplasarilor tensiunilor si
deformatiilor pentru fiecare viteza de impact in parte (figurile 3.7-3.18).
41
Figura 3.7: Harta deplasari 8 m/s
Figura 3.8: Harta tensiuni 8 m/s
Figura 3.9: Harta deformatii 8m/s
42
Figura 3.12: Harta deformatii 16 m/s
43
44
45
Se poate observa o variatie a tensiunii, a deplasarilor si a deformatiilor ce nu are un

caracter liniar sau o caracteristica de variatie in functie de viteza de impact. Pentru o interpretare
mai usoara a rezultatelor sunt prezentate graficele din figurile 3.19 si 3.20 ce reprezinta variatia
tensiunilor in functie de viteza de impact si respetiv variatia deplasarilor in functie de viteza de
impact.
Figura 3.19: Variatia tensiunii in functie de viteza
Figura 3.20: Variatia deplasarii in functie de viteza
46
Conform ecuatiilor de aproximare ale variatiei tensiunilor si deplasarilor in functie de

viteza se poate oberva faptul ca nu exista un raspuns liniar al sistemului si nici o corelare directa
intre tensiuni si deplasari.
Pentru o mai buna intelegere a comportarii sistemului se vor defini doua zone de interes
pentru o analiza amanuntita, una aflata pe un hexagon din centrul structurii (figura 3.21) si
cealalta pe o laterala a structurii in zona imbinarii dintre PVC si aluminiu (figura 3.22).
Figura 3.21: Senzori in centrul structurii
In urma preluarii datelor obtinute de la acesti senzori au putut fi definite urmatoarele

grafice pentru fiecare din zonele de interes, cea de pe lateralul structurii si cea din centrul
acesteia. Astfel pentru fiecare viteza in parte, in graficele ce urmeaza sunt prezentate valorile
tensiunilor si deplasarilor in zonele de interes. Figurile de la 3.23 la 3.30 prezinta variatia
47
tensiunii si a deplasarilor in noduri pe lateralul structurii in felul urmator: cele numerotate impar
variatia tensiunii pentru V=8, 16, 25 si 36 m/s iar cele numerotate par variatia deplasarilor pentru
aceleasi viteze in aceleasi noduri.
Figurile de la 3.31 la 3.38 prezinta in acelasi mod variatia tensiunii si a deplasarilor dar in
centrul structurii pe contulul unui hexagon.
48
Figura 3.22: Senzori pe latura structurii
Figura 3.23: Graficul tensiunii in noduri pe lateralul structurii pentru V=8 m/s
Figura 3.24: Graficul deplasarilor in noduri pe lateralul structurii pentru V=8 m/s
49
Figura 3.25: Graficul tensiunii in noduri pe lateralul structurii pentru V=16 m/s
50
51
52
Figura 3.31: Graficul tensiunii in noduri in centrul structurii pentru V=8 m/s
53
Figura 3.32: Graficul deplasarilor in noduri in centrul structurii pentru V=8 m/s
Fi
gura 3.34: Graficul deplasarilor in noduri in centrul structurii pentru V=16 m/s
54
55
56
In urma analizarii acestor grafice se poate confirma faptul ca variatia tensiunii nu este
liniara in functie de deplasare dar se observa ca tensiunile si deplasarile isi pastreaza
proportionalitatea pentru fiecare nod in parte, de la o viteza la alta, in mod crescator chiar daca
aceasta crestere nu este proportionala cu cresterea vitezei. De asemenea se mai observa ca
structura raspunde din ce in ce mai bine o data cu cresterea vitezei de impact. Daca la viteza de 8
m/s avem o tensiune maxima de aproxinativ 50 MPa, la viteza de 36 m/s avem o tensiune
maxima de aproximativ 100 MPa, ceea ce inseamna mai putin de doua ori din cresterea de
aproximati 4.5 ori a vitezei.
In figurile urmatoare este analizat raspunsul structurii in functie de timp pentru cele patru
viteze definite. Astfel in figurile de la 3.39 la 3.42 este prezentata variatia tensiunii in timp pe o
durata de aproximativ 1 secunda incepand cu momentul impactului.
Figura 3.39: Variatia tensiunii in functie de timp pe lateralul structurii pentru viteza de 8 m/s
57
Se poate observa faptul ca structura raspunde similar pentru toate vitezele date si de
asemenea cresterea proportionala a tensiunilor pentru fiecare nod in parte.
Graficele din figurile 3.43 si 3.44 prezinta raspunsul structurii in functie de timp, dar
pentru un hexagon din centru si doar pentru vitezele de 8 si respectiv 25 m/s. Si in aceste grafice
se poate observa faptul ca raspunsul structuri este similar pentru ambele viteze, avand o
proportionalitate in cresterea tensiunilor dar lipseste proportionalitatea fata de cresterea vitezei.
58
Figura 3.43: Variatia tensiunii in functie de timp in centrul structurii pentru viteza de 8 m/s
Figura 3.44: Variatia tensiunii in functie de timp in centrul structurii pentru viteza de 25 m/s
In urma analizarii acestor situatii se poate trage concluzia ca structura are un raspuns
proportional in cresterea tensiunilor dar aceasta proportionalitate nu este in functie de cresterea
vitezei sau a deplasarilor. Structura are un comportament neliniar din punct de vedere geometric.
Pentru a intelege mai bine comportamentul acestei structuri se va trece la o analiza

neliniara statica ce va tine cont si de neliniaritatea de material a aluminiului data de curba sa
caracteristica.
59
3.4 Analiza neliniara statica
Pentru a putea compara analiza Drop Test cu cea statica neliniara se vor pastra
caracteristicile de material, geometria structurii si discretizarea, dar se va introduce in calcul
curba caracteristica a aluminiului prezentata anterior in figura 3.4.
Conditiile la limita impuse sunt prezentate in figurile urmatoare. In figura 3.45 sunt
prezentate blocajele structurii iar in figura 3.46 este prezentata incarcarea structurii. Aceasta din
urma este variabila avand urmatoarele valori: 25 kN, 40 kN, 60 kN si 80 kN.
Figura 3.45: Blocaje
Figura 3.46 Aplicare sarcinii uniform distribuita
60
Modul de analiza folosit este cel iterativ avand la baza metoda Newton-Raphson, tipul de
intagrare Newmark, iar controlul fiind aplicat asupra fortei. Durata pocesului este de 1 (unitate)
avand ca increment initial valoarea de 0.01 din valoarea fortei aplicate, putand sa varieze in
intervalul 1*10-8 si 0.1 din sarcina maxima. Metoda de crestere a incrementului este automata.
In urma analizelor efectuate folosind modulul Simulation al programului SolidWorks

s-au obtinut urmatoarele harti de tensiuni si deplasari pentru fortele de 20kN, 40 kN, 60 kN si
80 kN. Hartile de tensiune dupa criteriul von Mises sunt prezentate pentru valoarea maxima a
sarcinii in figurile de la 3.47 la 3.50. In figurile de la 3.51 la 3.54 sunt reprezentate deplasarile
corespunzatoare acestor incarcari.
Figura 3.47: Tensiuni echivalente pentru F=25 kN
61
Figura 3.51: Deplasari echivalente pentru F=25 kN
62
Fig
63
ura 3.53: Deplasari echivalente pentru F=60 kN
Avand in vedere conditiile la limita impuse, deplasarile maxime au o valoare ce nu este

perfect fidela realitatii si de aceea nu se vor lua in calcul. Utilizand aceste date se obtine graficul
valorilor tensiunlor medii si maxime in functie de incarcare (figura 3.55).
Variatia tensiunii in functie de incarcare

120
f(x) = 54.73 ln(x) − 127.76
100 Tensiuni maxime
echivalente in functie de
incarcare
80
Tensiunea [MPa]
Logarithmic (Tensiuni
maxime echivalente in
60 functie de incarcare)
f(x) = 27.47 ln(x) − 64.4 Tensiuni medii echivalente
in functie de incarcare
40
Logarithmic (Tensiuni
medii echivalente in functie
20 de incarcare)
0
20 30 40 50 60 70 80 90
Forta [kN]
Figura 3.55: Variatia tensiunii in functie de incarcare
64
Comparativ cu graficul din figura 3.19 se poate observa o diferenta a aliurii curbelor
prezentat anterior din punct vedere de al tensiunilor maxime echivalente. Cele din incarcarea
statica pot fi aproximate foarte bine de o ecuatie logaritmica, iar cele din incarcarea dinamica nu
sunt aproximate atat de precis. Din punct de vedere al tensiunilor medii cele doua grafice sunt
similare atat ca interval de valori cat si ca aliura putand fi aproximate destul de bine printr-o
ecuatie logaritmica.
Pentru a pune in evidenta cat mai multe asemanari sau deosebiri intre cele doua tipuri de
analize sunt prezentate in figurile urmatoare graficele variatiei tensiunilor in aceleasi zone de
interes ca la analiza dinamica. Astfel in figura 3.56 este prezentata variatia tensiunii pentru
lateralul structurii iar in figura 3.57 variatia tensiunii pentru un hexagon din centrul structurii.
65
Figura 3.56: Variatia tensiunii pe laterala structurii in fiecare nod pentru F=20kN,
40 kN, 60 kN si respectiv 80 kN
66
Figura 3.57: Variatia tensiunii in centrul structurii in fiecare nod pentru F=20kN,
40 kN, 60 kN si respectiv 80 kN
3.5 Stabilirea unei dependente intre viteza de impact si sarcina aplicata static
Urmarind grafice prezentate in figurile 3.19 si 3.55 putem realiza un nou grafic in care sa
reprezentam doar tensiunile medii obtinute in urma impactului sau a incercarii statice. Astfel se
obtine graficul din figura 3.58. Acesta prezinta cu linie rosie variatia tensiunii medii in functie de
viteza impactului si cu linie albastra variatia tensiunii medii in functie de sarcina aplicata in
regim static.
67
60
Tensiunea in functie de viteza si de sarcina statica
55 f(x) = 27.47 ln(x) − 64.4
f(x) = 17.54 ln(x) − 7.34
50
Tensiunea [MPa]
45
40
35
30
25
20
0 10 20 30 40 50 60 70 80
F [kN], V [m/s]
Tens medii in functie de forta statica Logarithmic (Tens medii in functie de forta statica)
Tens med in functie de viteza Logarithmic (Tens med in functie de viteza)
Figura 3.58: Variatia tensiunii in functie de viteza si de sarcina statica
Prin interpolarea logaritmica a punctelor corespunzatoare celor doua variatii ale tensiunii
s-au obtinut urmatoarele doua legi: prima (3.1) in functie de viteza impactului si cea de-a doua
(3.2) in functie de sarcina aplicata in regim static.
Yv=17.53ln(Xv)-7.342 (3.1)
unde:
Yv=Tensiunea medie in functie de viteza [MPa]
Xv=Viteza de impact [m/s]
Yf=27.47ln(Xf)-64.37 (3.2)
unde:
Yf=Tensiunea medie in functie de sarcina statica [MPa]
Xf=Valoarea sarcinii statice [kN]
68
Avand in vedere ca ambele ecuatii au ca rezultat tensiunea medie din model aceste se pot
egala obtinand ecuatia urmatoare (3.3):
17.53ln(Xv)-7.342=27.47ln(Xf)-64.37 (3.3)
Folosind ecuatia 3.3 putem exprima viteza de impact in functie de sarcina aplicata static.
Rezultatul este o ecuatie de forma (3.4):
ln(Xv)=1.56ln(Xf)-3.27 (3.4)
Astfel obtinem o exprimare a tensiunii medii ce apare in structura, in urma unui impact
cu o viteza “Xv”, in functie de sarcina “Xf” aplicata static asupra acestei structuri:
Yv=17.53[1.56ln(Xf)-3.27]-7.342 (3.5)
Folosind aceasta forma de exprimare putem simplifica modul de calcul la impact al unei
structuri. Prin aceasta transformare din viteza in sarcina statica putem sa calculam forta statica
echivalenta similara efectului dinamic.
Formulele prezentate mai sus sunt valabile doar pentru structura analizata in aceasta
lucrare.
3.6 Concluzii
Studiul initial al materialului bibliografic si sintetizarea acestuia pereponderent in

capitolele 1 si 2 a dus la o intelegere mai buna a modului de calcul pentru o structura solicitata in
regim static sau dinamic. De asemenea in urma acestui studiu s-au putut realiza analize statice
nelineare.
69
In urma simularilor efectuate se poate afirma faptul ca tensiunile echivalente calculate

dupa criteriul von Mises, sunt similare ca ordin de marime si ca distributie in structura pentru
valorile medii ale acestora, iar pentru valorile maxime apare un efect de concentrator la suprafata
modelului in zona de aplicare a sarcinii statice. Acest concentrator se datoreaza conditiilor la
limita impuse modelului.
Nelinearitatile obtinute in raspunsul structurii apar datorita faptului ca nu exista o

corelare exacta intre deplasari si tensiuni sau deformatii.
De asemenea se poate afirma ca o structura de tip sandwich cu miezul de tip fagure

solicitata in regim dinamic are un comportament destul de bun din punct de vedere al tensiunilor
interne. Tensiunile maxime aparute in model in urma impactului nu au o crestere proportionala
cu cresterea vitezei. La crestetea vitezei de la 8 m/s la 16 m/s tensiunile cresc de aproximativ 1.5
ori adica de la 50 MPa la 75 MPa iar la multiplicarea vitezei de 4,5 ori de la 8 m/s la 36 m/s
tensiunile cresc de aproximativ doua ori la 100 MPa. Pentru tensiunile medii cresterile sunt chiar
mai mici de atat.
Modul de raspuns in timp al structuri ofera informatii referitoare la capacitatile de

absorbtie a energiei de impact pentru o structure de tip fagure, in acest caz comportamentul
acesteia fiind destul de stabil si pastrand o proportionalitate fata de cresterea vitezei.
Folosind ecuatia (3.5) deteminata la punctul 3.5 se poate face o corelatie intre viteza de
impact si sarcina aplicata pentru regimul static. Prin aceasta metoda se poate determina pentru
structura data si analizata valoarea tensiunii medii dupa criteriul von Mises fara a mai fi necesar
un calcul de impact.
O alta varianta de calcul folosind aceasta ecuatie ar fi deteminarea tensiunilor medii din
model in urma unui impact fara a cunoate viteza structurii din momentul impactului, ci doar
geometria initala si geometria deformata a structurii in urma coliziunii. Aceasta varianta de
calcul necesita studii ulterioare asupra comportamentului unei structuri in urma unui impact.
Ecuatiile obtinute pot fi folosite si pentru alte tipuri de structuri dupa o modificare
ulterioara a coeficientilor de calcul.
3.7 Contributii personale
Sintetizarea materialului bibliografic in urma acestei lucrari duce la un model de calcul

generalizat pentru probleme de impact cu o suprafata rigida sau pentru analiza unor structuri din
placi ce prezinta probleme neliniare.
70
Aceasta lucrare poate constitui rezumat pentru calculul neliniar static sau pentru simulari
de tip Drop Test.
De asemenea poate duce la o intelegere mai usoara a modului de calcul static neliniar sau
a simularilor de impact la viteze mici si medii, deoarece valorile alese ale vitezelor sunt similare
vitezelor uzuale in domeniul autovehiculelor rutiere
Realizarea testelor de impact la diferite viteze pentru o structura de tip sandwich cu

miezul de tip fagure duce la o mai buna intelegere a modului de raspuns pentru diferite solicitati
si ofera solutii pentru dezvoltarea de noi structuri cu capacitati ridicate de absorbtie a energiei de
impact
Metodologia M.E.F. realizata si aplicata pe un exemplu concret poate fi folosita si pentru

alte tipuri de structuri mai mult sau mai putin complexe.
Aplicarea acestei metodologii pe un exemplu concret a dus la stabilirea unor ecuatii ce

simplifica calculul impactului pentru o anumita structura.
3.8 Directii ulterioare de cercetare
Pentru rezultate mai apropiate de realitate este necesara o corelare a datelor obtinute cu
teste experimentale si de asemenea mai sunt necesare diferite analize atat cu varierea zonei de
impact cat si a unghiului.
71
Analiza de impact a structurii de tip fagure poate fi extinsa pentru dezvoltarea unor noi
structuri cu o capacitate sporita in absorbtia energiei de impact si aplicarea acestor structuri in
diverse domenii cum ar fi cel auto sau cel al castilor de protectie.
Ca o problema pentru viitor se poate generaliza acest calcul pentru a putea fi integrat si in
alt tip de structuri intr-o varianta mai complexa cu o adaptibilitate mai mare pentru diferite
variatii geometrice sau de material, eventual crearea unui nou tip de element finit cu aplicatie in
problemele de impact sau de analiza neliniara.
De asemenea se poate realiza un model de calcul numeric pentru determinarea vitezei de

impact cunoscand doar geometria initala a structurii si geometria deformata a acesteia in urma
impactului.
Bibliografie:
72
[1] Rezistenta Materialelor Pentru Ingineria Mecanic: I.N. Constantinescu, R.C. Picu, A.
Hadar, H. Gheorghiu, 2006, Editura BREN;
[2] Theory of Plates and Shells: Stephen P. Timoshenko, S.Woinowsky- Kreiger, 1999,
Editura McGraw-Hill Classic Textbook Reissue Series;
[3] Practica Modelarii Si Analizei Cu Elemente Finite: St. Sorohan, I. N. Constantinescu,

2003, Editura PrinTech;
[4] An Explicit Finite Element Primer: Jacob, P. Goulding, L., 2002 Editura NAFEMS Ltd.;
[5] Manual online SolidWorks editia 2010, PTC Inc..
73

Lucrare Final

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucrare Final

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CALCULUL UNEI STRUCTURI DIN PLACI DE TIP SANDWICH

Placile au o importanta deosebita in ingineria mecanica, deoarece numeroase structuri au

Chiar la inceputurile teoriei elasticitatii si rezistentei materialelor s-a ajuns la concluzia ca

Incercarile de a elabora o “teorie generala a placilor” au fost abandonate datorita

- placi subtiri (cu grosime mica), cu deformatii si deplasari mici;

- placi subtiri, cu deplasari mari;

Deplasarea w a placii pe directia normalei la suprafata mediana se considera mica, daca

In cadrul categoriilor mentionate, de obicei, se considera ca placile sunt elastice, calculul in

in cazul general, cu metode numerice generale, ca

Un exemplu ilustrativ, este prezentat in figura 1.1, pentru

Programele cu elemente finite ofera utilizatorilor zeci de

Apoi, pe contururile de „asamblare” ale componentelor,

In figura 1.2 se prezinta, ca exemplu, un buncar care a fost

- 4 placi inelare (componentele 1, 5, 6, 9);

- 3 placi cilindrice (componentele 2, 4, 8);

- 2 placi conice (componentele 3, 7).

Numarul circumferintelor de legatura (de asamblare) este 6.

- conditii de egalitate (continuitate) a deplasarilor radiale w, ale componentelor „conectate” pe

- conditii de egalitate a rotirilor normalelor la suprafetele mediane ale componentelor „conectate”

1.1. Calculul neliniar

Calculul in regim liniar elastic indeplineste urmatorele conditii:

relatiile dintre tensiuni si deformatii specifice sunt liniare;

- deformatiile specifice sunt mici;

- deplasarile sunt mici;

- exista o dependenta liniara intre deplasari si sarcini;

- eforturile nu sunt functii de deplasari;

- este valabil principiul suprapunerii efectelor.

In sensul cel mai general, se considera ca o problema de mecanica solidului deformabil

- In practica FEA, pentru structuri industriale complexe, este posibil ca dependenta

Problemele enumerate pot fi formulate si abordate ca procese statice, stationare sau ca

1.2. Clasificarea problemelor neliniare

b. Probleme cu neliniaritate geometrica. In aceasta categorie intra problemele pentru care in

c. Probleme cu neliniaritate generala. In aceste cazuri se suprapun, adica se “cumuleaza”,

1.2.1 Diagnosticarea unei probleme neliniare

In practica modelarii si analizei cu elemente finite se intalnesc situatii in care nu exista

Din analiza diagramelor din figura 1.3, compararea dreptelor L, corespunzatoare

1.2.3 Principalele metode de rezolvare

- generalitatea: metodele pot fi aplicate pentru clase de probleme relativ vaste;

- posibilitatea evaluarii ordinului de marime al erorii solutiei aproximative: calculul facadu-se

In metodele enumerate se considera ca in relatia de baza a MEF, pentru regim stationar,

[K] {u} = {F}, (1.1)

Neliniaritatea de material. Matricea [K] depinde de matricea de elasticitate a

Neliniaritatea geometrica. In acest caz, in procesul de deformatie se produc deplasari

echilibru pentru sarcinile si deplasarile initiale.

{F}={F0} +  {Fj} , j = 1…m,

{Fi}={F0} +  {Fj} , j = 1…i,

cu precizarea ca {Fm}={F}. Se procedeaza analog pentru deplasari si deci

{ui}={u0} +  {uj} , j = 1…i. (1.2)

Pentru calculul incrementului deplasarilor se utilizeza valoarea matricei de rigiditate [Ki-1]

[Ki-1] {ui} = {Fi}, i = 1, 2, 3,…m,

in care se are in vedere ca

[Ki-1] =[Ki-1 ({ui-1} , {Fi-1})],

Metoda iterativa. In acest caz structura se considera incarcata cu intreaga sarcina la

{Fi}={F} - {Fe, i-1} ,

[K(i)] {ui} = {Fi} . (1.3)

Deplasarea totala dupa iteratia i se calculeaza cu relatia (1.4). In final se calculeaza

Figura 1.5 Figura 1.6

Comparatie intre metodele prezentate. Metodele prezentate sunt considerate drept

- generalitatea; metoda este aplicabila pentru aproapte toate tipurile de neliniaritati;

- posibilitatea de a descrie relativ complet dependenta sarcina - deformatie, deoarece se

rezultate intermediare, pentru fiecare treapta a incarcarii;

- simplitatea; metoda este usor de utilizat si de implementat intr-un program;

- numarul de iteratii este, de obicei, relativ mic.

- nu se poate stabili a priori care este valoarea necesara a incrementului sarcinii