LUCRARE DE LICENTA

DISCURSUL DE DEZINFORMARE

NUME :
 FACULTATE :
DEZINFORMAREA SI SOCIETATEA

Motto :
,, Un om informat este mai dificil de manipulat decat un om neinformat’’ G. B. Shaw

Motto:
“Etse interesnat fatpul ca dcca aszei coerct prmia si ulitma lietra In cuivnte,
tetxul se inetlege.”

In zilele noastre, gratie dezvoltarii fara precedent a mijlocelor de informare In masa, a

capacitatilor noilor tehnici de comunicare, a noului vector informational – internetul -,
informatia se raspandeste si este receptata mai rapid ca oricand pe Intreaga planeta. Se poate spune
ca asteptarea, asimilarea si utilizarea ei curenta au devenit la fel de presante precum satisfacerea
celorlalte trebuinte umane – biofiziologice si psihologice.
Odata cu disparitia barierelor tehnice de comunicare se contureaza treptat o noua trasatura a
lumii In care traim, dictata de dezvoltarea din domeniul electronic, unde informatia In diversele ei
forme, reala, trunchiata, partiala sau falsificata circula cu mare rapiditate.
Referitor la informatie trebuie precizat faptul ca un fapt nu reprezinta o informatie. In acest
sens trebuie facuta o delimitare precisa Intre informatie, care este culeasa In stare bruta si
informatii, care sunt trecute printr-o selectie cu minim cel putin trei factori: evaluarea sursei,
evaluarea informatiei, coroborarea informatiei.
Se vorbeste din ce In ce mai mult de binomul informare-dezinformare. Odata cu dezvoltarea
tehnicilor de comunicare In masa, omenirea este supusa unei continue agresiuni informationale.
Dependent din ce In ce mai mult de informati (drogul sfarsitului de secol), individul cade astazi
mult mai usor prada dezinformarii.

Informare: actiune de a (se) informa si rezultatul ei – de a da cuiva informatii despre ceva sau cineva, a face cunoscut
(Dictionarul explicativ al limbii romane,
1975)
 CAP.I DEZINFORMAREA

Dezinformarea – orice interventie asupra elementelor de baza ale unui proces

comunicational care modifica deliberat mesajele vehiculate cu scopul de a determina la receptori
anumite atitudini, reactii, actiuni dorite de un anumit agent social. (Dictionarul de sociologie)

Ziarele, radioul, revistele, televiziunea si recent internetul sunt canale prin care se
influenteaza, orienteaza si se dirijeaza opinia publica interesele si motivatiile oamenilor,
constiintele si chiar dincolo de granitele propriilor vointe si simturi. Virtutile extraordinare ale
mass-media se constituie In tot atatea puncte nevralgice iar dependenta tot mai mare a omului de
ceea ce Ii ofera mijloacele de informare In masa reprezinta o ocazie proprice si pentru manipularea
informatiei. Prin aceasta este posibil sa fie schimbate atitudinile, convingerile, trairile si chiar
comportamentul oamenilor fara a apela la mijloace violente.
Date fiind amploarea si frecventa utilizarii dezinformarii In societatea de astazi, tot mai tributara
informatiei, a efectelor sale pe multiple planuri, a rolului ei In situatii de criza si de razboi, au
aparut scoli, colegii, institute si centre de cercetari unde se studiaza si se aprofundeaza cu
mijloace stiintifice, teoretice si experimentale, problematica dezinformarii ca instrument al
manipularii indivizilor si a multimilor.
,,Radiografia’’ asupra tehnicilor utilizate In operatiunile de dezinformare, ce sunt practicate In
zilele noastre, atat In timp de pace cat si In timp de razboi sau crize, este necesara avand In vedere
ca pe masura ce informatia creste In volum, circula tot mai rapid, Incercand sa raspunda tot mai
adecvat variatelor nevoi de cunoastere si actiuni ale omului si colectivitatilor, cresc In mod
proportional si pericolele deturnarii ei, ajungand pana la urma la a se utiliza asa-zisele mesaje
clandestine auditive si vizuale menite a fi inoculate direct In subconstientul uman precum si la
actiuni de intoxicare a factorilor de decizie. De altfel, nedifuzarea unei informatii, transmiterea ei
incompleta, In mod tendentios sau fals ori saturand publicul prin suprainformatie, care abate atentia
oamenilor de la anumite probleme si le diminueaza capacitatea de a diferentia esentialul de
secundar se ajunge tot la dezinformare.
Prin dezinformare se urmareste crearea a doua tabere, a celor buni si a celor rai. Conturarea
cat mai exacta a diferentelor dintre cele doua tabere se Impleteste cu asa numitul ,,proces de
satanizare’’ (ori diabolizare) folosindu-se ca suport In cadrul acestui proces date si informatii
trucate.
- „actiunea emitatorului care provine din asamblarea semnelor cu intentia de a micsora, suprima sau
a face imposibila corelarea reprezentarii receptorului cu realitatea originalului” (Fraguas Maria,
Teoria de la desinformacion. Madrid, 1985)
In Enciclopedia Sovietica (1952) aparea urmatoarea definitie: „propagarea de informari
false cu scopul de a crea confuzie In randul opiniei publice este practicata de presa si radioul
capitalist …este un nou razboi pregatit de blocul imperialist Impotriva politicii pacifiste a URSS”.
H.P.Cathalla, scria: „In mediul sovietic, Inca din anii 20, dezinformarea desemna un arsenal de
mijloace cunoscute sau oculte destinate influentariiguvernelor straine, discreditarii opozantilor
politici, In special emigranti, subminarii Increderii Intre aliatii ostili Uniunii Sovietice, falsificarii
aprecierilor adversarilor privind realitatea (…). Sovieticii sunt considerati, In majoritatea cazurilor,
cei care conduc jocul”.
Dezinformarea se practica tot timpul iar simplul fapt al folosirii acestui termen tot mai des In ultima
perioada, atat In limbajul scris cat si cel vorbit, demonstreaza ca a Inceput a fi folosit In sens
sistematic. In fapt, acest proces consta In a spune cat mai multe lucruri rele posibile despre
inamicul potential, adesea Intr-un mod absolut gratuit, dar bazandu-se pe suporturi ale
dezinformarii – informatii false, declaratii false, fotografii false.
In plan psihologic printr-o dezinformare reusita se creeeaza In randul populatiei, pe de o parte, o
cvasiunanimitate a caracterului psihotic, iar pe de alta parte, o stare irationala care Impinge sa nu
mai vada decat ceea ce se Intampla In sensul dezinformarii, sa o Imbogateasca, sa se
dezinformeze el Insusi.
Aceste manifestari care tin de ceea ce se numeste ,,zvonul public’’ si care au fost studiate din plin
de sociologi, constituie materia asupra caruia actioneaza dezinformatorul.se poate spune ca acesta a
atins succesul deplin atunci cand dezinformarea ajunge sa se lipseasca de ajutorul sau.
Trebuie sa se retina clar ca dezinformarea nu se adreseaza decat la suprafata inteligentei
publicului pe care pretinde ca-l induce In eroare; In profunzime ea se adreseaza sensibilitatilor sale
de la toate nivelurile: al inimii, al viscerelor, al sexului, pasiunile fiind Intotdeauna mai puternice In
om decat convingerile.
H.P. Cathala considera ca forma cea mai radicala de dezinformare este cea Intalnita In
societatile totalitare, deoarece In aceste forme de guvernaretintelor li se interzice dreptul la gandire,
„dezinformarea neaga dreptul sau posibilitatea de ase cunoaste realitatea In afara aparentelor sau
normelor impuse”.
Pentru a Intelege mai bine cum se concepe dezinformarea, daca suntem supusi sau nu dezinformarii
ori pentru a gasi mijloacele si caile de a ne opune dezinformarii trebuie sa stim ce e dezinformarea.
Se poate spune ca aceasta presupune trei elemente: manipularea opiniei publice, mijloace deturnate
si scopuri politice, interne sau externe. Astfel, se poate defini dezinformarea ca fiind o manipulare a
opiniei publice1), In scopuri politice, folosind informatii tratate ca
mijloace deturnate.
Pornind de la aceasta definitie vom contura modul de concepere, avand totusi In vedere faptul ca
fiecare operatiune are particularitatile ei :

• Clientul este unul din elementele principale ale acestui proces, el beneficiind de pe urma
dezinformarii si tot el fiind acele care achita costurile aceste campanii. In unele cazuri acesta poate
fi chiar el tema dezinformarii (este cazul candidatului la un post care poate plati unui organism
specializat pentru a-l face mai atractiv alegatorilor).

• Agentul este un organism specializat care conduce aceste campanii de dezinformare. Dupa
aceasta a fost aceptata de client, agentul este direct raspunzator de rezultatele obtinute. Pentru a-si
atinge scopurile propuse el se foloseste de o alta categorie de agenti, numiti In general si agenti
de influenta. Acestia sunt persoane deprinse cu arta conciziei si a cuvantulului care loveste
drept la tinta, unii dintre ei lucrand anterior la agentii de publicitate unde si-au facut stagiul.

• Studiul de piata reprezinta elementul care face legatura Intre campania de dezinformare si
elementele cararora se adreseaza aceasta. Orice campanie trebuie sa aiba la baza un proces minutios
de observare si cercetare pentru a se observa care ,,produs’’ va fi aceptat si cum poate fi facut sa fie
acceptat de cei carorare se adreseaza. Prin acest studiu de piata se determina obligatoriu alegerea
suportului la care vor fi atasati transmitatorii. Este evident ca Intr-un fel trebuie operat cu persoane
intelectuale si In alt fel trebuie actionat cu persoane neinstruite.

• Suporturile reprezinta acele elemente care determina grupul care este supus campaniei de
dezinormare sa creada ceea ce ,, i se serveste’’ si nu doar sa serveasca. Astfel, trebuie aratat ca,
aceste suporturi trebuie observate Intr-o legatura directa cu campania de dezinformare, deoarece
extragerea lor din aceasta relationare face ca acestea sa-si piarda ceasta calitate de suport In cadrul
dezinformarii.
• Transmitatorii sunt In general mijloacele de informare In masa. Acestia sunt indispensabili
din cel putin doua motive campaniei de dezinformare: In primul rand pentru a raspandi catre
persoanele supuse acestui proces si de asemenea pentru a Il face complice, In general In mod
inconstient, pentru ca In eventualitatea unui esec al acestei campanii sa devina tapul ispasitor al
operatiunii.
• Tema reprezinta subiectul care este tratat In cadrul acestei campanii. Aceasta este
indispensabila oricarei campanii si trebui sa fie cat mai simplu posibil astfel Incat sa fie accesibil si
usor de asimilat persoanelor carora se adreseaza.
Tratarea temei reprezinta modul In care este adusa la cunostinta persoanelor vizate tema acestei
campanii. Dezinformarea Isi poate trata tema In mai multe moduri fie nedifuzand o informatie, fie
difuzand o informatie incompleta, tendentioasaori chiar falsa, fie saturand atentia publicului printr-
o suprainformatie care face sa se piarda sensul a tot ceea ce e important si ce nu este, fie prin
comentarii subiective. Tratarea temei trebuie sa se realizeze Intr-un limbaj accesibil
publicului si chiar Intr-un anumit cod. Prin aceste coduri care nu Inseamna mare lucru ele reusesc
sa ajunga, fara a trece prin nivelul inteligentei la nivelul sensibil. Astfel, daca tema nu este complet
rationala are sanse mari sa fie acceptata.
• Cutiile de rezonanta reprezinta In general mijloacele pe care le parcurg mesajele publicitare
si chiar persoana care daca a Inteles bine mesajul Il va repeta aducandu-l astfel la cunostinta altor
persoane.
Tema si suporturile ei sunt Incredintate agentilor de influenta care trebuie sa gaseasca calea cea mai
buna pentru a le aduce la cunostinta publicului. Trebuie precizat ca o singura cutie de rezonanta nu
este suficienta pentru a duce o operatiune de dezinformare. Trebuie ca tema sa fie reluata de cat mai
multe cutii de rezonanta. Acest lucru nu este foarte gtreu de realizat deoarece se observa tot mai des
In zilele noastre ca exista tendinta ca anumite ziare sau emisiuni sa fie considerate cele mai
importante si dupa care celelalte au tendinta sa se sincronizeze. Prin urmare este necesar ca la acesti
formatori sa existe o anumita influenta si astfel tema poate porni pe calea dorita.
• Tinta este reprezentata de opinia publica a populatiei vizate. Asupra tintei trebuie facut un
studiu de piata pentru a se observa toleranta. Aceasta toleranta este limitata dar direct proportionala
cu nestiinta populatiei asupra unui obiect dat dar este invers proportionala cu prejudecatile
defavorabile actiunii de dezinformare.
Uneori este necesar a crea initial tintei prejudecati favorabile pentru viitoarea campanie de
dezinformare, urmand ca apoi sa se lanseze campania.
Constatam astazi ca, In numele dreptului fundamental al omului si al societatii la informatie, pe
scara larga, se practica o dezinformare prin denaturarea si deformarea informatiilor. Se poate
considera astfel pe buna dreptate ca aceasta reprezinta a V-a dimensiune a oricarei lupte alaturi de
dimensiunile pamant, mare, aer si cosmos.
Prin prisma celor prezentate se doreste ca omul sa Isi dezvolte acele modalitati de protectie
Impotriva acestei forme de agresiune psihologica, constientizand sa nu se lase sufocat de
suprainformatia ambientala, sa nu Isi formeze opinii decat asupra subiectelor la care poate avea
acces din mai multe surse de informare, sa practice spiritul de contradictie si sa Incerce sa Isi
formeze opinii In loc sa le ,,cumpere’’ gata fabricate precum si sa refuze sistematic si categoric
autocenzura lor.
Cu alte cuvinte, pentru a fi imuni la dezinformare, pentru a anihila efectele sale persuasive, fiecare
dintre noi trebuie sa priveasca faptele, evnimentele, situatiile indiferent prin ce vectori ne sunt
aduse la cunostinta (trebuie manifestata o atentie deosebita cu televiziunea) cu o anume
circumspectie, facand efortul de examina atent sursa, continutul informatiei, momentul sau
contextul In care a fost lansata si cand avem posibilitati chiar sa confruntam cu realitatea la care
face trimitere. In acest fel vom cadea mai greu victima dezinformarii.
Este evident ca un concept atat de complex precum dezinformarea nu se reduce la ramura sa
psihologica. Am retinut insa pentru lucrarea de fata doar acele elemente specifice unui studiu din
perspectiva psihosociologica, pornind de la detalierea anumitor concepte si mergand pana la
exemplificarea succinta a practicii dezinformarii. In continuare vom cauta sa prezentam aspecte
legate de denuntare si aparare Impotriva dezinformarii.
 CAP.II MANIPULAREA IN DEZINFORMARE

Realitatea se construieşte în comunicare – prin intersubiectivitate, prin “noi”-ul social al

obiectivităţii – nu în cunoaşterea cu subiect individual, de vreme ce, datorită comunicării, putem
vorbi despre lumi posibile sau virtuale, construite în semnificaţie, în jurul subiectului. Fiind
constructoare de realitate, comunicarea poate fi, implicit, manipulare. Un exemplu anecdotic folosit
pentru a ilustra manipularea ne poate arăta ca atari procedee nu sunt atât psihologice, cît
comunicative. Anecdota ne spune că Berkovitz primeşte într-o seară vizita nepotului său din
Buhuşi, care caută de lucru. Un pic încurcat de situaţie, Berkovitz sună pe Clinton: „Îmi amintesc
că la joint-ul mondial evreiesc mi-aţi arătat pozele dumneavoastră de familie. Aţi fi de acord ca
fiica dumneavoastră să se căsătorească cu nepotul meu din Buhuşi?” Clinton, un pic stânjenit, îi
răspunde: „Ştiţi cât de mult mă simt implicat în problemele destinului evreilor din Europa centrală
şi de est. Totuşi, este excesivă problema unei căsătorii între fiica mea şi un evreu obscur din
România.” „A”, îi spune Berkovitz, „vă înşelaţi, nu este un evreu obscur din România, ci viitorul
director al Fondului Monetar Internaţional.” „Desigur”, răspunde Clinton, „atunci situaţia se
schimbă şi rămânem în contact în această problemă.” După care Berkovitz sună la unul din prietenii
lui de la F.M.I., Strulovitz: „Ştiu că voi sunteţi în căutarea unui preşedinte a F.M.I.-ului. Vreau să îl
propun în acest post pe nepotul meu din Buhuşi.” „Bun”, îi spune Strulovitz, „desigur, noi putem
aranja multe situaţii, dar totuşi e complicat să impunem un evreu obscur din România.” „A”, îi
răspunde Berkovitz, „nu este un evreu obscur din România, ci viitorul ginere a lui Clinton. ”
„Atunci”, îi spune Strulovitz, „problema e ca şi rezolvată.” Avem în această situaţie
comunicaţională, realităţi virtuale, lumi posibile care-şi sprijină realitatea sau realizarea una pe
existenţa celeilalte: două posibilităţi comunicate ca realitate se susţin pentru a deveni realitate
efectivă.
O altă anecdotă, des folosită ca exemplu, ne atrage atenţia asupra felului în care aceeaşi realitate
poate fi prezentată diferit în comunicare, pentru a obţine decizii opuse. Un tînăr novice şi un
călugăr se plimbau prin grădina mănăstirii, citind şi comentînd împreună diferite pasaje din Biblie.
La un moment dat au simţit nevoia unei ţigări, dar, neştiind dacă încalcă vreo regulă fumînd în
timpul studiului, s-au hotărît să ceară, după masă, permisiunea părintelui stareţ. Cînd s-au întîlnit a
doua zi, călugărul fuma liniătit, spre nedumerirea novicelui:

"Frate, mie stareţul mi-a interzis să fumez, ţie cum de ţi-a permis?"
"Nu ştiu... Tu ce i-ai spus?"
"I-am cerut să-mi dea voie să fumez în timp ce citesc Biblia."
"Vezi, aici ai greşit. Eu i-am cerut să-mi dea voie să citesc Biblia în timp ce fumez."
Fiind constructoare de realitate, comunicarea este implicit manipulare. Punerea în scenă ca realitate
este foarte bine exemplificată de romanul lui Orwel, „1984”, pentru care viitorul e cert, trecutul în
schimb e reconstruibil prin schimbarea personajelor în poze sau ştergerea lor. Ceea ce s-a şi
întâmplat în cazul fotografiilor cu „Bodnăraş şi gărzile patriotice” care ilustrau în manualele de
istorie ale vechiului regim momentul istoric de la 23 August 1944 dar care au fost făcute nu la
insurecţie, ci patru ani mai târziu, în 1948. Deturnarea, deformarea, dezinformarea sunt proceduri
de construcţie a realităţii în noua lume a mijloacelor de comunicare de masă. Desigur, în acest caz
cel mai adesea se pune problema raportării morale la interese: adevăr este înţeles ca sinceritate în
comunicare şi se opune minciunii, în plan etic.
Problema relaţiei dintre realitate şi comunicare este însă mult mai profundă şi implică
planul cunoaşterii, cu opoziţia dintre adevăr şi fals. Prima dintre teoriile filosofice ale adevărului se
leagă de prima tematizare, care se întreabă asupra a „ceea ce este”, căutând în materie sau formă
principiul, temeiul acestei lumi. Ordinea existenţei, a gândirii şi a rostirii fac una, nu
sunt despărţite. Cunoaşterea este şi rostire adevărată pentru că spune „ceea ce este”. Aristotel va
exprima cât se poate de clar formula primă a adevărului în teoria adevărului corespondenţă.
Afirmaţia sau negaţia este adevărată dacă ea corespunde la „ceea ce este”. În această teorie a
adevărului proprietatea de adevăr aparţine relaţiei, raportului dintre enunţ şi starea de fapt. Acest tip
de adevăr este cel pe care îl întâlnim în ştiinţele bazate pe observaţie şi experimentare directă.
Odată cu a doua tematizare, a cunoaşterii, ceea ce este devine relativ la ceea ce cunoaştem. Adică
ceea ce nu cunoaştem nu există în mod real pentru noi. Există aici deja două ordini distincte:
ordinea a „ceea ce este” pe de o parte, şi ordinea gândirii şi rostirii, pe de alta. Ordinea a „ceea ce
este” nu mai poate fi direct accesată, dacă nu cumva, aşa cum crede Kant, nu poate fi deloc
accesată, fiind „lucrul în sine”. Tot în conformitate cu Kant, teoria adevărului devine teoria
adevărului coerenţă. Adică dacă punctul de plecare este axiomatic corect şi dacă paşii pe care îi
facem sunt corecţi rezultatul raţionamentului nostru e corect.
Pentru cea de-a treia tematizare, cea a comunicării, „ceea ce este” şi ceea ce cunoaştem ca
realitate este relativ la comunicare: ceea ce nu comunicăm, nu există pentru noi! Realitatea se
construieşte în comunicare – prin intersubiectivitate, prin “noi”-ul social al obiectivităţii – nu în
cunoaşterea cu subiect individual, de vreme ce, datorită comunicării, putem vorbi despre lumi
posibile sau virtuale, construite în semnificaţie, în jurul subiectului. Cea de-a treia teorie a
adevărului nu este încă la fel de clar formulabilă ca şi primele două. Totuşi, am putea-o descoperi
schiţată la Heidegger. Este teoria adevărului-semnificaţie despre care Noica vorbeşte implicit,
comparându-l cu adevărul exactitate. Adevărul este cu atât mai adevărat cu cât semnificaţia lui este
mai universal acceptabilă. Acest tip de adevăr este, la urma urmei, adevărul democratic al valorilor.
O valoare este cu atât mai adevărată cu cât are o sferă de cuprindere sau o amplitudine mai largă în
raport cu grupurile umane. Comunicarea este în sine negociere şi mediere a semnificaţiilor din
lumea ta cu semnificaţiile din lumea celorlalţi. Cum comunicăm şi ce comunicăm defineşte cultura
noastră, atât individuală cât şi colectivă. Acest tip de adevăr – semnificaţie, sau mai degrabă adevăr
sens -, stabilit intersubiectiv şi democratic, este adevărul de acum al discursurilor artei, culturii în
general şi politicului. Or el constituie, după cum se va vedea, totodată unul din principiile
producţiei mas-mediilor, cel care le conferă caracterul de comunicare de masă. Iar dacă măsurăm
forţa noului adevăr prin amploarea cuprinderii semnificaţiei sale – în definitiv, aceasta este cea mai
operaţională măsură a democraţiei dezirabile! -, ce filosof, oricât de socratic ar fi el, se poate
măsura cu audienţa şi aprobarea – „consensul”! – cu care sunt întâmpinaţi jurnaliştii de talkshow?
Ce sistem filosofic sau ce roman ori poem, mai au forţa modelatoare a clipurilor publicitare ori
muzicale, care modelează astăzi stilul de viaţă, pasiunile şi sexualitatea tinerei generaţii? În
transmiterea adevărului, în învăţarea socială de astăzi nu vechea tradiţie şi nici cunoaşterea
modernă modelează individul, ci mass-mediile.
Problema influenţării sau determinării acţiunii / comportamentului / atitudinii:

Influenţarea sau determinarea acţiunii / comportamentului / atitudinii obţinută prin

constrîngere explicită sau implicită sau prin acord afectiv-instinctual: Pare foarte probabil că omul
arhaic, rezultat al antropogenezei, să fi fost psihic şi comportamental foarte puţin detaşat de grup.
Or, primele grupuri de hominide erau similare oricărui grup de animale şi aveau o structură
piramidală, conformă cu nivelurile de putere fizică efectivă şi cu relaţiile de forţă din cadrul
grupului. Este neconvingător să vorbim în acest caz despre convingeri : avem de-a face cu atitudini
susţinute afectiv şi instinctiv, mai degrabă decît intelectual, pentru că totuşi, în raport cu grupul,
omul rămîne un organism biologic diferenţiat, separat, cu interese relativ individualizate. Tot astfel,
constrîngerea este relativă la aceste atitudini individualizante, susţinute afectiv-instinctual: membrii
puternici ai grupului obligă prin intermediul forţei, pe membrii inferiori ca putere fizică, la anumite
comportamente. De la început însă, în grupurile de hominide exercitarea liberă a puterii fizice a fost
îngrădită ritualic.
     Evoluţia istoriei umanităţii a mers în direcţia îngrădirii libertăţii de exercitare a puterii fizice
asupra semenilor. (Mai precis, a facilitat înlocuirea acestui gen de putere directă prin exercitarea
unor puteri indirecte, legate mai întîi şi în chip apropiat de ceea ce a fost puterea pur fizică, de
puterea conferită de ierarhiile sociale, mai apoi, încă mai mediat, de cea oferită de ierarhiile
economice.) Raportul dintre grupul comunitar şi individ este un raport foarte strîns: individul
aproape că nu are conştiinţa autonomiei sale în raport cu grupul de apartenenţă. Lărgirea
dimensiunii grupurilor umane, trecerea de la comunitate la societate – un proces foarte lung de
altfel, care mai păstrează chiar şi în societăţile noastre moderne comunităţi mai slabe, cum sunt cele
etnice, şi comunităţi mai puternice, cum sînt familiile – a eliberat individul de o prea strictă
identitate de grup, conferindu-i în raport cu comunitatea de apartenenţă relativa autonomie
constitutivă pentru conştiinţa individuală. Printr-o dialectică a responsabilizării şi libertăţii,
ancorată de altfel în mecanismul constrîngerilor corporale – după cum observă Nietzsche -,
individul a interiorizat constrîngerile exterioare dezvoltîndu-şi conştiinţa de sine. De aceea
convingerile conştiente au devenit tot mai importante în fundamentarea atitudinilor şi
comportamentelor.
Restrîngerea presiunii grupului şi extinderea autonomiei individuale face necesară
convingerea.
Interesul pentru convingerile, atitudinile şi acţiunile sau comportamentul oamenilor apar cu
limpezime în Grecia. Contextul este acela al deciziilor politice, al hotărîrilor care privesc viaţa
cetăţenilor, a unor oameni care au individualitate de cetăţeni, adică o poziţie incomparabil mai
atomizată decît aceea din comunităţile stricte cărora le aparţin şi în care nu putem vorbi decît
metaforic despre politică. Nimic nu mai este de la sine înţeles, adică implicit, cum era în
comunităţile a căror regulă de relaţie interindividuală este: „unul pentru toţi, toţi pentru unu” şi în
care puterea faţă de ceilalţi apare ca o calitate cvasinaturală, acceptată spontan. În cetate – şi în
societate – puterea şi relaţiile cu ceilalţi – care nu mai aparţin comunităţii stricte – sunt negociate
comunicaţional. Adică, prin comunicare, convingerile şi atitudinile, şi în consecinţă deciziile,
acţiunile şi comportamentele sunt influenţate mai mult sau mai puţin explicit, dar conştient. Este
ceea ce se numeşte persuasiune: modificarea prin comunicare, cu participarea conştiinţei – adică
prin asumarea liberă a responsabilităţii – a convingerilor şi atitudinilor, pentru a obţine decizii,
acţiuni şi comportamente conforme intenţiilor sau intereselor celui care persuadează. Retorica şi
oratoria este concomitentă cu interesul pentru persuasiune, pentru modificarea convingerilor şi
atitudinilor, deci pentru influenţarea deciziilor, acţiunilor şi comportamentelor în societatea
ateniană, în care puterea, acţiunile politice şi sancţiunile juridice erau decise prin vot direct. Solon
este primul despre care ştim că a introdus dreptul la apărare, marcînd astfel o dată importantă
pentru capacitatea comunicării de a influenţa deciziile juridice.

Influenţarea, determinarea acţiunii, comportamentului sau atitudinii în comunicare

Limbajul oferă o importantă resursă pentru a influenţa atitudinea şi comportamentul

oamenilor. Faptele şi logica singure sunt adesea insuficiente pentru a convinge. Ele trebuie adaptate
(Aristotel) situaţiei şi celui care trebuie convins.
În limbaj influenţarea poate lua forme foarte diferite: ameninţare, promisiune, ordin, cerere,
argumentare, persuasiune, manipulare, seducţie etc. Ordinele sau ameninţările pot produce
înţelegere, fără a produce şi convingere. Înţelegerea are numai efecte comportamentale, pe cînd
convingerea produce schimbări mai profunde, afective şi cognitive.
Tipologia şi analiza formelor prin care comunicarea influenţează sau determină acţiunea,
comportamentul, atitudinea. Schema celor 4 puncte cardinale ale acţiunii comunicării asupra
comportamentului: demonstraţie, persuasiune, manipulare, seducţie.
Demonstrare (Argumentare „pură”) – Adevărul în sens cognitiv strict revine numai demonstraţiei;
tot ce este peste – persuasiune, manipulare, seducţie – revine „minciunii”, adică registrului realităţii
comunicaţionale, a lumilor posibile. Distincţia primă: judecăţi de valoare - judecăţi de existenţă. În
cazul judecăţilor de valoare nu se poate stabili cu certitudine maximă adevărul sau neadevărul lor,
aici nu există adevăr absolut demonstrabil şi incontestabil. Diferenţa demonstrare – argumentare
persuasivă: prima duce la adevărul cert (logico-matematică) folosind exclusiv judecăţi de fapt sau
de constatare; cealaltă duce la probabilitatea adevărului şi la convingere sau credinţă folosind
amestecul natural uman între judecăţi de fapt (sau de constatare) şi judecăţi de valoare.1
Rezultă că argumentarea astfel definită, are mai putin de a face cu logica, decît are demonstraţia.
Într-adevăr, persuasiunea nu este un procedeu de cunoaştere, iar retorica nu este o disciplină
gnoseologică. Oratorii şi retoricienii au înţeles de la început acest aspect al profesiunii lor de
comunicaţionişti. Sofiştii între primii: Gorgias, care a afirmat că oratorul poate trata despre orice şi
Protagoras, pentru care, omul fiind măsura tuturor lucrurilor, orice opinie umană este legitimă.
Carneade, elevul lui Gorgias, a pledat în faţa romanilor ambele teze: atît utilitatea, cît şi inutilitatea
justiţiei, ceea ce i-a îngrozit pe aceştia. Mai mult decît despre imoralitate, care a fost imediat
invocată, este vorba aici despre faptul că practica oratoriei şi teoria ei retorică legitimează apărarea
oricărui punct de vedere - chiar şi a unor puncte de vedere opuse. Ceea ce devine absolut normal,
dacă nu credem într-un adevăr, unic, absolut sau, cel puţin, dată fiind complexitatea intrinsecă a
unei probleme controversate este nevoie de puncte de vedere diferite. De altfel, pluralitatea
punctelor de vedere este reclamată de societăţile democratice: în absenţa inei cunoaşteri absolute,
nevoia de a convinge nu dispare pentru că nu pot dispare în viaţa umană situaţiile conflictuale,
controversabile şi controversele.

Persuasiunea (Argumentarea, adică demonstraţia „impură”)

schimbă atitudinea sentimentală (“N-am văzut lucrurile în felul ăsta pînă acum”) sau perspectiva
mentală („Nu m-am gîndit la asta”) pentru a schimba comportamentul de la neutru, la pozitiv ori
pentru a propune un comportament nou. Persuasiunea este comunicarea bazată pe prezenţa
conştiinţei şi argumentării Persuasiunea poate funcţiona şi negativ, împotriva unor convingeri şi
atitudini, pentru a le îndepărta şi se numeşte atunci disuasiune. Disuasiunea este persuasiunea
negativă, care urmăreşte să combată o convingere, o atitudine instalată sau gata să se instaleze în
mintea noastră.
     Retorica aristotelică distinge trei moduri ale persuasiunii: ethos-ul, logos-ul şi pathos-ul, care
pot fi rataşate la trei elemente de bază ale schemei comunicării (Jakobson): mesajul, destinatorul
(emiţătorul) şi destinatarul (receptorul).
ethos-ul (etica) - modul de persuasiune propriu destinatorului (emiţătorului), important acolo unde
acesta se pune direct în scenă, unde, ca orator, caută să câştige bunăvoinţa publicului prin
comportamentul său şi prin ceea ce se ştie despre caracterul şi trecutul său (argumentul autorităţii
ca argument etic) care îl favorizează în susţinerea discursului. Daca nu inspiraţi încredere şi
integritate, nimeni nu va fi dispus să va creadă, indiferent cît de perfecţionate ar fi tehnicile voastre.
Este posibil să exersaţi crearea unei aparente de sinceritate şi onestitate (escrocii se bazează pe o
asemenea aparenţă), dar nici o acţiune de persuasiune pe termen lung nu a fost construita pe
fundamente nesincere (neoneste) (Poţi înşela un om tot timpul, poţi înşela mai mulţi oameni o parte
din timp, dar nu poţi înşela toţi oamenii tot timpul.) Etica semnifică şi pregătirea şi
profesionalismul, prin urmare în general autoritatea. În genurile verbale scrise destinatorul este
absent şi te poţi sustrage mai uşor influenţei lui, întrucât nici nu-l cunoşti. În literatură există chiar o
dedublare a etosului în spatele protagoniştilor.
logos-ul: modul raţional de persuasiune al argumentării care se face vizibil în construcţia
discursului prin principii şi metode, terminologie şi raţionamente (aici pretenţia sau prezumţia de
raţionalitate, cu tot marele prestigiu al ştiinţei, se adaugă totuşi nivelului 0 al demonstraţiei !).
Desigur, trebuie să fiţi clari, simpli, direcţi pentru a fi uşor de urmărit, iar daca vă ajutaţi şi cu
exemple, mesajul este mai uşor de vizualizat, de înţeles. Dimensiunea logic-raţională a mesajului
este, evident, foarte importanta, dar singură nu va obţine decât consensuri firave.
pathos-ul: emoţiile pe care le trezeşte discursul şi care pot conduce de la convingere până la
seducţie. Logica ne poate convinge la nivel teoretic, dar ceea ce ne face să acţionam este
întotdeauna emoţia: este necesar să vorbim cu pasiune şi convingere, utilizând imagini puternice şi
exemple care implică şi antrenează direct interlocutorul. Doar dacă ceea ce spunem îi va crea
sentimente profunde, vom reuşi să-l convingem de ceea ce îi propunem.
Aceste trei moduri ale persuasiunii sînt diferit distribuite în cele trei genuri retorice menţionate de
aristotel: genul deliberativ (domeniul vieţii politice), genul judiciar şi genul epidictic (viaţa privată
sau publică a persoanelor şi personalităţilor). Situaţiile judiciare şi deliberative pretind acţiunea:
distanţa trebuie anulată şi destinatarul trebuie, pentru a fi schimbat, să se înscrie în mişcarea
referentului şi să se identifice cu el, fie pentru a judeca trecutul - judiciar - fie pentru a influenţa
viitorul - deliberativ. Referentul nu poate fi sesizat aici decât în mişcare, adică dintr-o perspectivă
narativă.)
Mai ales în cazul „ethos”-ului şi „pathos”-ului intervine problema specifică persuasiunii, a relaţiei
dintre enunţare şi enunţ: Thamous reproşează lui Thot că smulge enunţurile enunţării, că distruge
oralitatea, care era privilegiul regilor şi părinţilor (Platon în Phaidon). În oratorie, enunţurile sunt
determinate sau cel puţin intens conotate de enunţare (vezi ethos-ul şi pathos-ul din retorica lui
Aristotel). În scris, enunţul este autonom, este cel mai aproape de forma „logos”-ului: nu se poate
raporta decît la alte enunţuri, e mai degrabă bazat pe argumentare. Pentru a convinge pe cineva,
trebuie să-i cîştigi încrederea, ceea ce se face după reţetele retoricii clasice prin a fi superior, sau,
cel puţin, a da această iluzie prin ţinută, distincţie, forţă psihică, atitudine elegantă, - toate apanajul
regilor sau persoanelor superioare; dacă nu cumva e vorba despre preoţi, caz în care se cere
obscuritate, mister, impenetrabilitate. Întrucît în oratorie enunţarea domină asupra enunţului, putem
regăsi urmele unei „constrîngeri” mai vechi. (În formarea impresiei asupra puterii comunicatorului
în contexte de grup oamenii urmează dimensiunea statutului, în timp ce în contexte interindividuale
urmează competenţa comunicatorului.)

Principii, tehnici şi procedee ale persuasiunii:

Principiul: Blaise Pascal, în: Ouvres Complètes, L'Intégrale du Seuil, Paris, 1963, "De l'esprit
géométrique et de l'art de persuader" spune: "De fapt noi nu credem decît ceea ce ne place" şi
continuă: "Arta de a persuada presupune atît arta de a seduce, cît şi cea de a convinge, întrucît
oamenii se conduc mai mult după capricii decît după raţiune". (p. 356). Într-un text, totuşi apocrif el
vede în persuasiune: "arta de a spune lucrurile astfel încît:
1. cei cărora te adresezi să poată pricepe fără bătaie de cap, cu plăcere chiar;
2. să se simtă interesaţi în aşa fel încît egoismul să-i îndrume a reflecta cu mai multă bunăvoinţă la
ele.
     Aşadar, ea constă în corespondenţa pe care cauţi s-o stabileşti între mintea şi inima celor cărora
le vorbeşti, pe de o parte, şi ideile şi mijloacele pe care le foloseşti, pe de alta; ceea ce presupune că
vom studia aprofundat inima omului pentru a-i cunoaşte toate resorturile şi pentru a găsi justele
proporţii ale discursului pe care vrem să i-l ţinem. Trebuie să te pui în locul cel care urmează să te
asculte şi să verifici asupra ta efectele cuvintelor tale pentru a vedea dacă îţi merg la inimă şi dacă
poţi fi încredinţat că cei care te ascultă vor fi ca şi siliţi să se predea. Pe cît posibil să te mărgineşti
la o simplitate firească, să nu faci mare ceea ce este mic, nici mic ceea ce este mare." (Pensées,
Laibrairie Générale Français, Livre de poche, 1972, p. 8 Apendice la fragmentul 15 - apocrif,
ediţiile foarte noi îl ignoră)

Tehnici de persuasiune - Persuasiune, realitate virtuală şi lumi posibile.

Teoria "locurilor comune” a lui Aristotel: "loc comun” este locul de contact al lumilor
posibile individuale sau un registru al gîndirii - adevăruri generale acceptate universal, adevărurile
admise de cei mai mulţi, verosimilitatea - unde pot fi găsite argumente credibile. (Atenţie: ele
evoluează în cursul timpului.) După Perelman ele sunt:
Ale cantităţii: ceva este preferabil faţă de altceva din motive cantitative - binele mai mare, celui mai
mic; ceea ce serveşte mai multor scopuri, este preferabil la ceea ce serveşte mai puţinora; stabilul şi
durabilul este preferabil; probabilul, improbabilului, facilul, dificilului. (Acceptabil pentru valori şi
antivalori, trecerea de la normal la normă, axiome în societăţile democratice).
Ale calităţii: ceva este preferabil faţă de altceva din motive calitative - unicul şi incomparabilul este
preferabil în sine, rarul, mai valoros decît frecventul, dificilul decît facilul, irepetabilul, faţă de
repetabil; fiecare lucru este mai important cînd este oportun (curajul, la tinereţe, temperanţa la
bătrîneţe). La fel pentru: ordine, existenţă, esenţă şi persoană (autonomie, demnitate, merit).
Cauza şi efectul este loc comun dacă le privim ca simetrie, explicare, justificare, răspundere, relaţie
inversă, cauze obiective şi motive subiecte. Tot astfel cele patru cauze aristotelice precum şi
motivul şi pretextul.
   Esenţa tehnicii locurilor comune rezidă în ideea că pentru a persuada trebuie folosită o ancoră –
ceva în care se crede deja (crezuri: o relaţie între două aspecte ale lumii; valori: un crez prescriptiv
şi un standard de comportament; atitudine: reacţie pregătită la o idee, obiect, acţiune); ori trebuie
indusă rezonanţa faţă de comportament de succes sau modele de comportament; norme de grup.
Procedee - efecte persuasive de urmărit în funcţie de cele trei strategii ale persuasiunii, ethos-ul,
logos-ul şi pathos-ul:
A. ethos-ul:
Efectul de exemplaritate - se obţine prin a te da de exemplu ca gîndire sau comportament, pentru
ceea ce urmează a fi făcut.
Efectul de bună credinţă - se obţine prin aceea că oratorul se arată a fi cel care a suferit pentru ceea
ce propune, sau prin invocarea celui care a suferit şi este cunoscut de auditoriu.
Efectul de purtător de cuvînt - se obţine prin aceea că vorbitorul îşi atribuie rolul de a vorbi în
numele altora, ideilor, valorilor, globalului, generalului.
B. logos-ul:
Efectul demonstrativ - se obţine prin folosirea bunei reputaţii a gîndirii logice; trebuie spus ceea ce
ai se spus rar, cu aplomb, subliniind cuvintele de legătură.
Efectul de metodă - se obţine prin a clarifica, a face ordine, a crea tipologii. Dă credibilitate.
Efectul de principiu - se obţine prin stabilirea prealabilă a anumitor reguli şi convenienţe ale
discursului. Rigidizează şi formalizează schimbul de idei şi mesaje subliminale impunînd un
control. Principiul trebuie să emane din valori şi să fie evident.
Efectul de competenţă - se obţine prin enunţul ferm, sobru şi inteligibil al faptelor, exemplelor,
cifrelor, mărturiilor, experienţelor, preferinţelor. Se fondează pe credibilitate.
Efectul de îndoială - destabilizează argumentaţia celuilalt prin formule: de controversă, capcană,
conştiinţă axiologică (principială sau morală).
Efectul dialectic - se obţine prin situarea pe poziţia contrară şi căutarea incoerenţei,
incompatibilităţii, opoziţiei. Cere temperament şi spirit vioi, de replică.
C. pathos-ul:
Efectul emoţional - vizează afectivitatea, sensibilitatea interlocutorilor pentru a obţine, prin
contagiune, asentimentul.
Efectul de elogiere - Laudă, premiază verbal, ceea ce vrei să încurajezi; ignoră ceea ce vrei să
stopezi.
Efectul de implicare - se obţine punînd în funcţiune gîndirea celuilalt prin formule implicative: "aţi
constatat acest lucru..." , sau lăsîndu-l pe el să tragă concluzii. Invers, dacă este vorba despre o
atitudine care angajează vorbitorul o intenţie exprimată este mai eficientă decît una sugerată.
Menţionarea nominală a cuiva îl implică în conversaţie sau acţiune.
Efectul de complicitate - se obţine prin reluarea a ceea ce este comun; în exces dă un efect de
paternalism
Efectul de intimidare - se obţine prin şantaj de tipul dacă nu, atunci... ameninţînd cu
ceva ce afectează reputaţia.
Efectul de bunăvoinţă - se obţine prin avansarea de concesii, definibile ca normale, dar considerate
suficiente pentru situaţia respectivă de către cel care vorbeşte.
Efectul de repetiţie şi insistenţă - impune memoriei, dă certitudine discursului, relevă voinţa şi
angajamentul, multiplica şansele acordului, polarizează atenţia, evită dispersiunea.

Strategii de argumentare persuasivă în funcţie de interlocutor:

1. Interlocutor ostil activ (cel mai dificil; se poate ajunge la discuţie în contradictoriu). Scopul:
construieşte o relaţie pozitivă.
a) accentuează pe aspectele asupra cărora sînteţi de acord înainte de a aborda diferenţele de opinii;
b) detensionează situaţia cu glume sau umor;
c) afirmă că ideea ta nu este singura posibilă şi că respecţi şi alte opinii;
d) acceptă ideile pe care interlocutorul le are, dar indică soluţia pe care personal o urmezi;
2. Interlocutor ostil (în mod hotărît nu este de acord cu ideile expuse, dar nu trece la combaterea
activă a lor). Scopul: transformarea lui într-un interlocutor indecis.
a) arată-i că eşti onest, atent şi logic;
b) accentuează pe aspectele asupra cărora sînteţi de acord înainte de a aborda diferenţele de opinii;
c) exprimă clar orice dezacord cu opiniile interlocutorului fără a exagera;
d) solicită puţin acord pentru a-l putea obţine fără să fii refuzat;
e) concentrează-te cu argumentaţia pe interlocutor, construieşte logica demonstraţiei în funcţie de
el;
f) nu trage concluzii care nu derivă direct şi stringent din premise;
g) dovedeşte empatie logică pentru celelalte puncte de vedere şi caută un compromis, nu un triumf;
h) nu fă afirmaţii pe care nu le poţi susţine faptic strîns şi indică sursa informaţiilor folosite; alege
exemple şi studii de caz reale şi mai ales actuale;
i) adu în sprijin opiniile colegilor.
3. Interlocutor neutru (înţelege punctul de vedere, dar nu optează pentru că rezultatul nu-l afectează
sau nu-l priveşte). Scopul: asociază soluţia ta cu sentimentele, valorile şi interesele interlocutorului,
implică-l într-o poziţie de sprijin.
a) accentuează punctele comune între propunerea sau poziţia ta şi interesele interlocutorului;
b) atrage atenţia asupra propriei poziţii, minimalizînd uşor sau ignorînd alte puncte de vedere;
c) evită complexitatea şi complicaţia în argumentare;
d) accentuează nu numai pozitivul - avantajele reciproce -, dar şi pierderile pe care ambele părţi le
vor suferi dacă ideea nu va fi acceptată;
e) înfăţişează pregnant şi viu situaţia fericită ce va apare după acceptarea propunerii tale;
f) foloseşte în argumentare exemple de situaţii concrete şi persoane familiare.
4. Interlocutor indecis (înţelege poziţia dar ezită asupra deciziei, nu este încă destul de motivat
pentru a te sprijini). Scopul: de a-l transforma în susţinător.
a) concentrează-te asupra propriului punct de vedere, fără a le respinge explicit pe celelalte;
b) foloseşte în argumentare mai ales exemple şi argumente ale specialiştilor în domeniu şi evită
statistica;
c) dramatizează şi personalizează cazul pentru a-l face pe interlocutor să simtă afectiv ceea ce i se
prezintă;
d) insistă, repetă apelul pentru a fi sigur că interlocutorul rămîne în continuare de partea ta;
5. Interlocutorul neinformat (nu are o opinie clară pentru că n-a avut informaţiile necesare). Scopul:
formează-i o convingere favorabilă ţie.
a) etalează-ţi propria credibilitate
b) concentrează-te pe propiul punct de vedere, fără altă atenţie decît laterală pentru opiniile
celorlalţi;
c) expunerea să fie clară, ideile organizate atent şi limpede;
d) mai bine dozează repetat informaţiile, decît să-l "îndopi" cu prea multe informaţii dintr-o dată;
e) stimulează-l, pentru a accepta ceva nou.
6. Interlocutorul susţinător pasiv (de acord cu tine, nu te susţine totuşi manifest). Scopul: de a-l
activa prin încurajare, motivare, impulsionare spre comportamente şi atitudini clare.
a) susţine angajamentul interlocutorului prin exemple şi mărturii sugestive;
b) argumentează prin exemple şi fapte, nu atît logice, cît motivatoare;
c) să-i solicit în consecinţă, prin consecvenţă şi coerenţă, o acţiune directă ale cărei etape şi ţeluri
trebuie să-i fie clare.
7. Interlocutorul susţinător activ (te aprobă şi te susţine). Scopul: a-i conserva atitudinea.
a) motivează-l şi disciplinează-l;
b) atrage-i atenţia asupra problemelor de rezolvat şi aspectelor de urmărit (dă-i teme de făcut).

Manipulare (Comunicare bazată pe accesul la programarea conştiinţei, la coduri)

Exemple tipice: Cel care pare să fi folosit primul conştient şi a teoretizat manipularea în forma
escaladării angajamentului este cunoscutul inventator şi om politic american, Benjamin Franklin.
Pentru a obţine mai uşor un "da" din partea unui oponent politic, i-a cerut în prealabil acestuia, în
termeni foarte politicoşi şi prevenitori, un serviciu minor pe care nu-l putea refuza: împrumutul
unei cărţi. După cuvenita şi politicoasa restituire a cărţii împrumutate, oponentul politic a căzut de
acord cu propunerea legislativă avansată de Franklin !
      Aceeaşi tehnică se repetă în cazul vînzătorului itinerant care bate la uşa noastră: dacă ştie să
manipuleze ne va cere cu umilinţă un serviciu pe care nu-l putem refuza: un pahar de apă. După
aceea va obţine cu mai mare uşurinţă de la noi acceptarea de a cumpăra ceva de care nu prea avem
nevoie. Experienţa cea mai simplă cu această tehnică de manipulare este aceea în care cerem 1000
de lei unui necunoscut pe stradă. Dacă o cerem direct, avem numai 10% şanse să primim banii;
dacă mai întîi îl rugăm să ne spună cît e ceasul şi după aceea îi cerem banii, şansele noastre de a-i
primi cresc pînă la 40% !
     Una din cele mai răspîndite şi mai generale reguli din această lume, mai mult decît morală sau
civilizatorie, profund umană sau socială, este aceea a schimbului. Principiul de raţionalitate al
modernităţii este tocmai acesta: "ce-ţi dau şi ce-mi dai". După aceea vine moralitatea care ne cere
să îi răsplătim pe binevoitorii noştri, să nu rămînem datori altora pentru serviciile făcute etc..
Consecinţa normală este deci aceea care ne spune că cei care ne-au făcut un bine, cei care ne-au
ajutat trebuie răsplătiţi. Prin urmare, cel care "a făcut un serviciu" se poate aştepta la o răsplată de
acelaşi fel. Paradoxul este ca, în realitate şi pentru tehnicile de manipulare, poate fi la fel de bine
aşa, ca şi invers. Cel care ne-a făcut un serviciu mic devine mai înclinat să ne facă un serviciu mai
mare, dar şi cel care ne-a refuzat forma mare a unui serviciu devine mai înclinat să ne facă un
serviciu mai mic de acelaşi fel.
Odată cu apariţia masei ca subiect al istoriei, conştiinţa – şi prin urmare persuasiunea, e depăşită.
Nu mai este o comunitate compusă din indivizi autonomi conştienţi ci o mulţime de indivizi cu
reacţii mai degrabă inconştiente (transconştiente), manifeste în statistica voturilor şi a
cumpărăturilor.
Persuasiunea se transformă în propagandă şi se adresează unor mulţimi care nu mai sunt
convinse ci manipulate. Demonstraţia recurge exclusiv la logica noastră. Dar nu există demonstraţie
pură decît în teoremele şi exerciţiile matematice ori în programele de computere. Persuasiunea,
după cum s-a văzut face apel şi la alte resurse, adesea afective şi se bazează pe argumentare.
Caracteristica suplimentară ce intervine este faptul că se adresează conştiinţei, că toate resursele pe
care le accesează aparţin totuşi conştiinţei sau unor conţinuturi preponderent conştiente.
Manipularea în schimb apelează la programarea noastră, la ceea ce este soclul operaţiilor logice
conştiente, la ceea ce le este prealabil ca şi program.
Problema: in manipulare şi seductie se incalca imperativul kantian: fie manipulatul este trata ca
mijloc, întrucît devine obiect, fie cel care seduce se pune pe sine în situaţia de mijloc, pentru ca îşi
efaţează subiectivtatea, transformîndu+se pe sine în obiect!
Freud a observat în urma practicii sale că ordinul hipnotic este justificat de conştiinţă pe
contul ei, fără conştientizarea unei ingerinţe, în executare sau după executare. În cazul manipulării
situaţia este inversă: justificarea este de la început înscrisă în conştiinţa noastră de către educaţie,
cultură, religie, iar ordinul este executat hipnotic. Cerinţa libertăţii prealabile, a lipsei de
constrîngere în manipulare, rezolvă problema bunei funcţionări a acestei programări. Într-adevăr,
libertatea noastră este cea care declanşează, conform educaţiei, responsabilitatea şi coerenţa
acţiunilor noastre. Reacţia de tip cauză-efect, necesitatea statistică ce apare în manipulare în urma
accesului la programarea umană prin educaţie ne arată că subiectul manipulator trece peste cîmpul
conştiinţei celui pe care îl manipulează, că îl tratează adică drept obiect. Vina manipulării, a
renunţării la persuasiune este de aceea de a transforma relaţia dintre doi subiecţi într-o relaţie dintre
un subiect şi un obiect. De aceea, diferit de persuasiune, în manipulare nici nu este nevoie de o
ierarhie care să confere superioritate emiţătorului asupra destinatarului. Tot astfel diferit de
persuasiune şi seducţie, manipularea nu poate fi mărturisită pentru că ne readuce din planul
programării conştiinţei în planul cîmpului conştiinţei. Manipularea este o tehnică pentru că schimbă
comportamentul prin procedee care ţin de limbajul-maşină. Manipularea face din discurs, simplu
demers, acţiune.
În ceea ce priveşte programarea, ea nu este numai a reacţiilor noastre etice, general umane
sau legate de conservarea speciei (cum e protejarea femeii şi copilului), ci şi legate de aspecte mai
complexe cum ar fi coerenţa eului. Noi ne comportăm ca şi cum eul ar fi o instanţă mereu identică
cu sine, imperturbabilă. De aceea ne respectăm cuvîntul dat, ne asumăm decizia luată, ne simţim
responsabili de acţiunile noastre, pe scurt ne plasăm într-o continuitate coerentă (o parte bună din
manipulări aparţin îngheţării în decizie). Este ceea ce Leon Festinger a denumit în 1957 „disonanţa
cognitivă”. Ea priveşte identitatea individului ca împletirea armonioasă a gîndirii, sentimentelor şi
acţiunilor sale. Între cele trei compartimente ale activităţii sale psihice individul poate suporta
numai discrepanţe minore. Disonanţa cognitivă se numeşte senzaţia de disconfort pe care individul
o încearcă în cazul unei discrepanţe majore între compartimentele activităţii sale psihice.
De aceea, cînd una din componentele majore ale activităţii psihice este modificată, individul tinde
să la modifice şi pe celelalte pentru a le pune de acord şi a evita disconfortul. Motivul rezidă în
programarea noastră religios-culturală: monoteismul religiei noastre conduce la un monoteism al
eului. Într-o religiozitate epifanică, cum este cea japoneză, nu eul, ci locurile conţin în anumite
momente sacrul. Eul poate fi atunci diferit şi este manipulabil mai mult în raport cu programarea
locurilor şi momentelor cînd joacă anumite roluri ce-i dau coerenţa (sportiva japoneză este ca un
bărbat pe trenul de sport şi ca o femeiuşcă în salon sau bucătărie !).
(nm.: dar şi justificarea unei decizii anterioare prin noi decizii/ act anterior prin noi acte: o persoană
obligată de circumstanţe să ţină un discurs contrar opiniilor sale îşi modifică aceste opinii.
Tipologia manipulărilor
„aderenţă la decizia luată” (sau „efectul de îngheţ”, Kurt Lewin, 1947): „Totul se petrece ca şi cum
hotărîrea (cu precădere cînd este luată în grup: „…o echipă va fi mult mai tributară escaladei
angajamentului decît o singură persoană care decide”; soluţia este ca cei care decid şi cei care
evaluează să fie diferiţi) ar îngheţa sistemul de opţiuni posibile focalizînd individul pe
comportamentul cel mai direct ataşat deciziei sale.” „…după luarea deciziei (justificate sau nu),
oamenii au tendinţa să o menţină, chiar dacă nu ar avea efectele aşteptate”. (Ex.: războiul din
Vietnam pentru americani; conducerea firmei care investeşte din nou într-o sucursală deşi nu
aceasta este cea mai productivă.) Oamenii acţionează într-un anumit fel nu numai din temperament
sau valori, ci şi pentru că sunt angajaţi: continuăm să investim acolo unde am investit înainte, chiar
dacă nu cîştigăm suficient sau chiar pierdem. Uneori chiar şi în iubirile noastre se întîmplă astfel.
Supunerea liber-consimţită apare în condiţiile în care omul are sentimentul că a hotărît liber (în
manipulare e de fapt un „da” smuls incidental, cînd individul nu ar fi putut răspunde altfel!). „…
oamenii au tendinţa să adere la ceea ce li se pare că sunt propriile lor hotărîri şi, deci, să se
comporte în conformitate cu ele”. Alte forme sunt:
„Cheltuială inutilă” – „cînd un individ rămîne la o strategie sau linie de conduită în care a investit
în prealabil (bani, timp, energie), în detrimentul altor strategii sau linii de conduită mai
avantajoase.” Pentru că „urmăm cursul unei acţiuni în care am investit mult”. (Ex. cînd cineva
cumpără un bilet pentru o excursie şi descoperind apoi o alta cel puţin de două ori mai avantajoasă,
nu renunţă la prima pentru a nu pierde banii investiţi.)
„Capcana ascunsă” nu diferă fundamental de „cheltuiala inutilă”: „Ca şi escalada angajamentului,
ea porneşte de la acea tendinţă pe care o au oamenii de a persevera într-o acţiune în derulare, chiar
dacă aceasta devine neobişnuit de costisitoare sau nu ne mai permite să atingem obiectivele fixate.”
În acest caz, individul nu poate ieşi din capcană decît printr-o nouă hotărîre, pentru care trebuie să
se ivească ocazia. Cea mai bună metodă de a evita o capcană ascunsă: „a-ţi propune de la început o
limită peste care să nu treci”. (Ex. jucătorul care rămîne după ce a cîştigat şi continuă să joace pînă
cînd pierde tot.) Escalada angajamentului, cheltuiala inutilă sau capcana ascunsă sunt toate sunt
toate formele aceluiaşi proces „prea multe cheltuieli pentru a mai putea abandona”.
 
Amorsarea (low-ball): În acest caz „… manipularea se bazează pe evocarea din partea
manipulatorului a unor avantaje fictive al căror caracter iluzoriu va fi relevat in extremis” Totuşi,
cum am prevenit, manipulările sunt şi în acest caz oneste, neimplicînd deloc minciuna, ci o simplă
întîrziere a enunţării adevărului. Amorsarea implică două decizii din partea individului <amorsat>:
prima, înainte de a cunoaşte urmările costisitoare ale actului în care se angajează, a doua, după ce
le-a cunoscut. Noţiunea de amorsare se traduce prin perseverenţa în prima decizie, cînd persoana
<amorsată> o ia pe a doua, de data aceasta în perfectă cunoştinţă de cauză. Se poate vorbi despre
manipulare pentru că, în toate cazurile, decizia finală ar fi fost alta dacă victima ar fi primit de la
început informaţii complete.
     Amorsare implică o decizie asupra unui comportament de tipul „totul sau nimic”. (Ex.
experimentul cu reţinerea de la fumat cu plata timpului, cu precizarea ulterioară că participarea la
experiment nu va putea fi plătită.) „Tehnica amăgirii” „… constă în conducerea individului la
luarea deciziei de a adopta un comportament cu scopul de a obţine nişte avantaje. O dată luată
această decizie, i se aduce la cunoştinţă modificarea condiţiilor, deci nu mai are posibilitatea
aceluiaşi comportament, şi i se oferă oportunitatea adaptării unui comportament de substituţie care
nu mai prezintă pentru el aceleaşi avantaje.” (Ex. pantofi mai ieftini cu 50%, dar număr prea mare,
înlocuiţi cu alţii fără preţ redus). Tehnica este să insişti asupra libertăţii de alegere, propunîndu-i
oportunităţile cele mai capabile să creeze efectele de perseverare în deciziile anterioare. În cazul
acestei tehnici înaintea deciziei definitive intervine o decizie prealabilă care se dovedeşte fără
obiect.
     Numai deciziile însoţite de sentimentul de libertate dau efecte de perseverare: un efect de
perseverare, ca acela de amorsare, se bazează pe angajamentul individului în decizia iniţială, însoţit
de sentimentul de libertate. Angajamentul relevă legătura care există între individ şi actele sale,
pentru că mai ales actele noastre ne angajează, nu persoanele exterioare: „Nu ne simţim angajaţi de
ideile sau de sentimentele noastre, ci de conduitele noastre efective.”; „…putem fi angajaţi în
diferite grade de actele noastre”. Pentru că individul nu-şi poate nega actul; nu poate găsi cauze în
afara lui şi este astfel obligat să le găsească în el însuşi şi să se considere responsabil de actul lui,
deci nu poate decît să se recunoască pe sine în acest act. Gradul în care un individ se angajează într-
un act corespunde gradului în care se poate asimila acelui act (confundarea individului cu actul pe
care-l comite, deşi este contrară principiului creştinismului care ne cere să detestăm păcatul dar să-l
iubim pe păcătos, este totuşi o caracteristică a tuturor practicilor evalutive etice sau juridice).
     În toate aceste cazuri angajamentul „se întemeiază pe caracterul public al actului, pe caracterul
irevocabil al actului, pe caracterul costisitor al actului, pe repetiţia actului şi, îndeosebi, pe
sentimentul de libertate asociat actului, acest sentiment fiind el însuşi legat de slaba presiune a
tuturor ordinelor furnizate de circumstanţe (recompensă derizorie, absenţa ameninţării).” Adică: e
mai angajant dacă faci ceva sub privirile cuiva şi dacă ţi-ai declarat identitatea (nu o simplă
semnătură indescifrabilă !); e mai angajant actul repetat (nu poţi refuza împrumutarea scării către
vecin a opta oară !) „…angajamentul într-un act nonproblematic [nm. = act conform cu ideile şi
motivaţiile noastre] are ca efect de a face actul şi tot ce ţine de planul comportamental sau ideatic
(idei, opinii, convingeri etc.) mai rezistent la schimbare; în timp ce angajamentul într-un act
problematic [nm. = cele contrare ideilor şi motivaţiilor noastre – ex. să aperi în public o poziţie la
care nu aderi] duce cel puţin la o modificare a conţinutului ideatic în sensul actului (raţionalizării
lui).” Un individ pus să ţină un discurs contrar atitudinilor sale (de exemplu în favoarea avortului)
într-un context de libertate, şi deci de angajament, îşi modifică ulterior atitudinile în sensul
argumentaţiei dezvoltate (devenind prin urmare mai favorabil avortului decît era la
început). (Exemplu de discuţie pe asigurarea pentru pensie)
 
Angajamentul în conduitele nonproblematice are următoarele:
- Consecinţe comportamentale:
     1) conduita devine mai stabilă sau mai rezistentă în timp (efect de perseverare; escalada
angajamentului, cheltuiala inutilă, capcana ascunsă, tehnica amăgirii/momeala, amorsarea sunt
toate consecinţe ale angajamentului);
 2) „face mai probabilă emiterea unor noi conduite care merg în acelaşi sens”: „emiterea în totală
libertate a unui act puţin costisitor face mai probabilă emiterea ulterioară de acte mai costisitoare
care se înscriu în continuarea sa”. (răsfoirea primului volum al unei colecţii luxoase în deplină
libertate face mai probabilă cumpărarea sa).
- Consecinţe cognitive/în plan ideatic:
     1) îl face mai rezistent la orice discurs sau informaţie susceptibilă să pună la îndoială atitudinea
sa iniţială (uneori apare chiar efectul bumerang: „modificarea atitudinilor iniţiale în sens opus
contra-propagandei”).
Ipoteze cognitive explicative:
     1. angajamentul în act modifică organizarea memoriei – devenit element al memoriei, actul
reorganizează relaţiile existente între concepte în jurul lui;
     2. angajamentul în act modifică numai accesibilitatea elementelor cognitive care îi sunt asociate
– găseşte mai uşor în memorie informaţiile, cunoştinţele, opiniile etc. în raport cu conduita sa.
Teorie explicativă generală: teoria disonanţei cognitive a lui Festinger
„…diferenţa între „este angajat” şi „se angajează” trimite la rolul jucat de circumstanţe. Ele sunt
cele care produc angajamentul, acesta putînd fi doar urmarea unei judicioase tehnologii a
circumstanţelor pe care manipulatorul abil … le pune în serviciul propriilor interese.”
     Diferenţa dintre: „angajat într-un act” – „individul este prins în cercul conduitei sale” - şi
„angajat într-o cauză” - individul este prins „în cercul ideilor, convingerilor, opiniilor sale…”
     "Piciorul în uşă": pentru a determina oamenii să accepte o concesie majoră este convenabil să li
se ceară mai întîi ceva nesemnificativ, de aceeaşi natură, căreia oricine îi dă curs, pentru a formula
după aceea cererea avută în vedere. "Piciorul în uşă": clasic: „Totul se petrece ca şi cum
angajamentul într-un tip de conduite (de exemplu, conduitele militare, conduite de solidaritate şi, de
ce nu, conduite de delicvenţă) ar conduce la reproducerea deciziilor, cum era cazul în escalada
angajamentului. „Piciorul în uşă” şi escalada angajamentului se disting totuşi într-un punct
important. În „piciorul în uşă”, perseverarea într-o decizie anterioară incită subiectul la emiterea de
conduite noi caracterizate, în mod esenţial de costul lor, pe cînd în escalada angajamentului
perseverarea deciziei iniţiale incită subiectul la emiterea unor conduite caracterizate prin aspectul
lor disfuncţional.” „Piciorul în uşă” clasic: un prim comportament puţin costisitor/cerere iniţială
(semnarea unei petiţii) pregăteşte o a doua cerere (distribuirea fluturaşilor).
Regulile manipulării de tip „piciorul în uşă”
actul preparatoriu nu trebuie să aibă un cost prea mare sau prea mic;
individul solicitat trebuie să poată stabili o legătură între cele două cereri – timpul scurs să nu fie
mai mare de 7-10 zile.
oamenii trebuie ajutaţi să identifice comportamentul preparatoriu la un nivel foarte ridicat (oamenii
încearcă să dea un sens foarte general acţiunilor lor, chiar să le situeze la nivelul cel mai înalt
posibil: mama care curăţă legume va spune că hrăneşte familia). Nu ezitaţi să însoţiţi mulţumirile
cele mai sincere cu o etichetare măgulitoare în acest sens.
„Piciorul în uşă” cu cerere implicită: un prim comportament puţin costisitor/cerere iniţială
(păstrarea rîndului) pregăteşte o a doua cerere/oportunitate (ajutorul dat angajatei) („variantă a
„piciorului în uşă” în care nu-i este cerut explicit unui individ să realizeze comportamentul scontat,
fiindu-i oferită doar oportunitatea de a-l realiza”); „al doilea eveniment apare ca pur întîmplător”;
„nu angajează decît comportamente puţin costisitoare” Rolul jucat de contactele fizice (the touch)
pentru acceptarea unor cereri: atingerea fizică măreşte sentimentul de intimitate şi are drept drept
urmare un plus de amabilitate. La contact fizic 79% gustă pizza faţă de 51%; 37% sunt mai
amatoare să cumpere faţă de 19% (chiar dacă n-o găsesc mai bună unii decît alţii 8,57% faţă de
8,65%). „Piciorul în uşă” cu cerere implicită: a gusta pizza e act preparator, trecerea prin faţa
produselor congelate e oportunitate.
"Trîntitul uşii în faţă" (sau sub-licitarea, este inversul „piciorului în uşă”): se prezintă iniţial o
cerere greu de acceptat prin comparare cu care următoarea cerere pare rezonabilă şi acceptabilă.
Lasă impresia că s-a obţinut o concesie. „Uşa în nas” (strategia se bazează pe un refuz iniţial):
„formularea unei cereri mult prea mari ca să poată fi acceptată, înainte de a formula cerea care
vizează comportamentul aşteptat, deci o cerere de mică importanţă şi care avea de la început şansa
de a fi onorată” principiu invers celui al tehnicii piciorului-în-uşă”; este folosită adesea ca tehnică
de negociere.
Regulile manipulării de tip „Uşa în nas”
costul primului serviciu solicitat trebuie să conducă la un refuz de 100%; exagerată, dar nu ridicolă
nici necuviincioasă, nici deplasată
„cele două cereri nu trebuie să difere decît în ceea ce priveşte costul”: aceiaşi cauză sau acelaşi
proiect:
ambele cereri să fie motivate de o cauză nobilă (Foehl şi Goldman: e greu să nu ajuţi un om, mai
ales dacă este o persoană stimabilă: or, prima cerere nu face decît să- prezinte pe solicitator o
persoană demnă şi respectabilă, căreia cu greu i se poate refuza ceva.)
cererile trebuie formulate una după alta, în timpul aceleiaşi discuţii
cererile trebuie formulate de acelaşi individ
Explicaţii:
     Probabil că aici intervine regula reciprocităţii: ea orientează în situaţiile de schimb, conduitele
de negociere şi concesie – „oamenii au tendinţa de a întoarce favorurile care le-au fost acordate”.
Există o presiune normativă de a răspunde concesiei noastre printr-o concesie reciprocă care
implică o alegere dihotomică: da sau nu; el este obligat la rîndul lui să treacă de la nu la da. „…
printr-un mijloc indirect de retragere iluzorie din poziţia noastră iniţială” îl determinăm pe celălalt
să accepte cererea intenţionată iniţial. (R.B. Cialdini).
„…acceptarea celei de-a doua cereri ar rezulta din contrastul pe care individul l-a putut resimţi între
cele două cereri care i sau adresat succesiv, caracterul excesiv al primei cereri făcînd prin contrast,
ca cererea finală să pară mult mai rezonabilă, ceea ce nu s-ar fi întîmplat în lipsa primei cereri”
(Miler, Seligman, Clark şi Bush). (Exemplu: anunţul iniţial relativ la scumpirea benzinei şi
scumpirea ei finală)
Procedee de manipulare:
Contrastul: lucruri diferite par şi mai diferite atunci când sunt puse alături sau, alt sens, un lucru
poate capătă dimensiuni diferite in funcţie de contextul in care este plasat (Tehnica patronului unei
agenţii imobiliare: "Păstrez mereu in oferta 2-3 apartamente oribile la preturi umflate, in oricare
zona a oraşului, şi pe acestea le prezint clienţilor la prima lor vizita. După ce vad aceste porcarii,
casa pe care intr-adevăr vreau sa le-o prezint li se pare minunata!"
Reciprocitatea: daca cineva ne da ceva ce ni se pare valoros, simţim dorinţa sa dam ceva in schimb,
ne simţim obligaţi sa ne revanşam. Cineva care nu restituie o favoare sau o restituie greşit (favoarea
oferita in schimb este mai "mica" sau vine prea târziu) este exclus din mecanism şi căpăta o serie de
etichete negative: profitor, ingrat, nerecunoscător, parazit, etc. Din teama de a căpăta o astfel de
eticheta, exageram adesea (inconştient) in cealaltă direcţie şi devenim o prada uşoara pentru cineva
care vrea sa profite de noi. Intr-adevăr, Reciprocităţii poate fi folosita abil pentru a ne face sa ne
simţim datori şi sa consimţim la cereri pe care, in mod normal, le-am fi refuzat. Interesant este ca
obligaţia de a ne revanşa exista şi atunci când cadoul sau favoarea nu au fost deloc solicitate, lucru
care permite manipulatorului sa aleagă cadoul iniţial şi felul in care noi sa ne plătim datoria.
(Exemple: cerşit prin spălarea parbrizului, eşantioane gratuite). În situaţia darului manipulativ, care
te obligă la dar, apare un schimb pînă la urmă dezavantajos pentru cel care primeşte darul pentru că
este obligat să intre într-un comerţ pe care nu l-a dorit sau nu l-a acceptat conştient. Am putea
spune atunci, atît de expresiv în termeni cvasi psihanalitici, că darul este un obiect cu preţul ascuns
sau "şters". Observaţie: combinaţia dintre contrast şi reciprocitate ar putea explica procedeul „uşii
în nas”. Interesant este faptul că darul poate funcţiona şi automanipulativ şi pozitiv. Formulă vine
de altfel de la unul din putinele spirite vii ale ortodoxiei noastre actuale (care a venit în ortodoxie
din cea mai veche dintre religiile monoteiste), Nicolae Steinhard: “dăruind vei dobândi”. Paradoxul
este că nu trebuie să dăruiesti din ceea ce ai, ci din ceea ce nu ai. Dacă, spre exemplu, nu ai tu curaj,
dăruind celor din jur curaj, încurajîndu-i, vei dobîndi şi tu curajul tău.
coerenţa socială, mimetismul social, imitaţia – similară pe plan extern principiului coerenţei interne
a eului - unul dintre mijloacele pe care le folosim pentru a hotărî ce este corect constă în a urmării
ceea ce ceilalţi considera că este corect şi cu cât suntem mai nesiguri asupra unei situaţii pe care
trebuie s-o apreciem, cu atât mai mult ne bazam pe acţiunile celorlalţi pentru a hotărî cum sa ne
comportam. (Ca sa ştim cât trebuie dat, ce cadou trebuie cumpărat, etc. întrebăm ce au făcut
ceilalţi.) Dacă nimeni nu intervine la un incident pe stradă, considerăm că e normal să nu
intervenim nici noi; invers, dacă cineva intervine se vor găsi mai mulţi.
Imaginea de sine: este masca (persona) pe care o purtăm, rolul pe care ni-l propunem să-l jucăm în
raport cu ceilalţi pentru că simţim cu toţii nevoia să fim apreciaţi ca purtători a unor însuţiri pe care
noi le apreciem. Nu metacomunicare ci manipulare prin implicare ! Expresiile generalizante şi
comuniante, despre care am vorbit anterior la interpretare, care nu spun nimic ci te obligă pe tine
să-l gîndeşti şi să-l spui implicîndu-te - "Ştiţi dumneavoastră", "Cum să zic", "Un fel de" - irită prin
această implicare şi obligaţie de a gîndi. Ele refuză să spună, te lasă pe tine să spui ceea ce este
stînjenitor pentru cel care face afirmaţia.
supunerea faţă de autorităţi: dintre toate comportamentele automatice acela de a executa ordinele
sau de a asculta sfaturile care vin din partea cuiva aflat intr-o poziţie de autoritate are forţa cea mai
mare. Explicaţia este că viaţa noastră ne-a obişnuit cu autoritatea părinţilor, superiorilor, şefilor, iar
cea religioasă cu autoritatea lui Dumnezeu. Pe această obişnuinţă (programare) se bazează excrocii
şi toţi aceia care îşi arogă autoritatea.
     Totuşi mecanismele încă mai profunde de manipulare se află ancorate în condiţia umană pentru
că ele reprezintă programări cu punct de plecare biologic, nu psihologic sau social. Ele sunt frica şi
vinovăţia şi se află adesea la originea mecanismelor psiho-sociale ale manipulării descrise mai sus.
Desigur, frica şi vinovăţia nici nu pot apărea în manipulare decât specificate psiho-social. Vinovăţia
înseamnă asumarea responsabilităţii ca şi culpabilizare (proces care poate ajunge pîna la culmea de
a te simţi vinovat pentru că nu ai sau ai scăpat de sentimentul de vinovăţie). Frica este mai greu de
definit pentru că temerile noastre cuprind o gamă foarte largă de forme (şi aici, paradoxal, teama de
anu-ţi fi teamă !).
Seducţia
Constant de-a lungul istoriei civilizaţiei, pînă în modernitatea tîrzie, seducţia a fost tratată
dintr-o perspectivă religioasă – ispitirea din Grădina Edenului – sau morală – cu referire specială la
morala sexuală. Psihanaliza freudiană aduce o primă schimbare majoră în tratarea seducţiei, arătînd
că ea reprezintă unul din mecanismele funcţionării psihicului nostru. Această schimbare e cu atît
mai importantă cu cît este introdusă de o terapie care stă la baza orientării terapeutice care a ajuns
să definescă acum comunicarea din perspectiva relaţiei. Astfel, din perspectiva mai apropiată de noi
a analizei tranzacţionale a lui Eric Berne, seducţia poate fi asimilată unei tranzacţii Copil – Părinte,
pe cînd manipularea este o tranzacţie Părinte – Copil iar persuasiunea o tranzacţie Adult – Adult.
     La începuturile psihanalizei (chiar din 1893) Freud crede că are dovezi clinice ale seducţiei
atunci când în cursul tratamentului pacienţii îşi reamintesc scene trăite în care subiectul (de obicei
copil) suferă din partea altei persoane (cel mai adesea adulte) avansuri verbale sau gestuale şi
manevre sexuale. Dar când începe să se intereseze teoretic mai mult de seducţie (între 1895-1897)
el se vede obligat să plaseze aceste scene tot mai timpuriu în copilărie. Conform acestei prime teorii
a seducţiei, traumatismul se produce în doi timpi separaţi unul de altul: primul timp, cel al seducţiei
propriu-zise, considerat de Freud ca fiind presexual, se impune din exterior subiectului încă
incapabil somatic şi psihic de emoţie sexuală.
     Această scenă primă nu face, în momentul iniţial, când se produce, obiectul unei refulări. Într-un
al doilea timp, un alt eveniment, care nu are semnificaţie sexuală, trezeşte, prin asociere, amintirea
primului eveniment, care (amintirea) produce un efect mult mai important decât evenimentul
declanşator şi din cauza afluxului de excitaţie endogenă declanşat este refulată. Freud începe să se
îndoiască de teoria sa atunci când descoperă că scenele de seducţie sunt uneori reconstruite
fantasmatic şi că subiectul nu este lipsit de o sexualitate infantilă. Relaţia lui Freud cu această
primă formă teoretică a psihanalizei este însă mult mai complexă. Renunţarea la prima ei formă
conduce decisiv, odată cu impunerea ideii de sexualitate infantilă şi de fantasmă, la apariţia formei
astăzi devenită clasică a psihanalizei. Freud nu renunţă însă la ideea importanţei patogene a
scenelor de seducţie trăite de copii, a existenţei lor reale şi a frecvenţei lor, dar introduce câteva
dezvoltări: scena de seducţie reală se produce adesea mai târziu şi actorul ei este un copil de vârstă
apropiată de a celui care suferă seducţia, dar este transpusă fantasmatic într-o perioadă timpurie şi
atribuită unei figuri parentale. Prototipul acestor fantasme este relaţia preoedipiană cu mama, în
care mama exercită (în special în cazul fetiţelor) o adevărată seducţie sexuală sub forma îngrijirilor
corporale date sugarului. Există o legătură esenţială între fantasmele de seducţie şi complexul lui
Oedip, fie că se consideră că aceste fantasme sunt o simplă deformare defensivă şi proiectivă a
complexului oedipian, fie că, mult mai interesant, sexualitatea copilului este structurată de relaţia
dintre părinţi şi dorinţa părinţilor, care preexistă dorinţei subiectului. Seducţia se dovedeşte atunci a
fi o fantasmă originară care nu e “un fapt real, localizabil în istoria subiectului, ci un dat structural,
care nu poate fi transpus istoric decât sub forma unui mit”.2 Generalizarea seducţiei se leagă,
conform interpretării lui Jean Laplanche,3 de fundamentarea psihanalizei: Freud crezuse iniţial că
ea aparţine numai patologiei, ca şi inconştientul; generalizarea ulterioară seducţiei şi inconştientului
la condiţia umană în general este cea care întemeiază psihanaliza.
      Seducţia se leagă, odată în plus de esenţa psihanalizei pentru că ea este forma ascunsă, implicită
a transferului, nucleul relaţiei dintre pacient şi psihanalist. Raportul “magnetizator”- pacient este o
preconcepţie a relaţiei analitice dezvoltată mai tîrziu de Freud. Într-un text din 1890 Freud a
apropiat pentru prima dată raportul hipnotizator-hipnotizat de relaţia amoroasă şi de atitudinea
copilului faţă de părinţii săi iubiţi. Mai tîrziu nu a mai vorbit decît despre transfer. Transferul
funcţionează ca bază a relaţiei care se desfăşoară în hipnoză sau sugestie şi acţionează ca un factor
important în multe alte tipuri de relaţii similare: profesionale (medic-bolnav), ierarhice (profesor-
elev, duhovnic-penitent), dar cel mai mult în cele amoroase, în relaţia de iubire etc. Transferul se
manifestă cu claritate încă de la începuturile psihanalizei confirmând în seducţie un model al
“iubirii” psihanalitice născută în relaţia analist-pacient cu atât mai mult cu cât aceasta afectează
primele cazuri, chiar debutul şi ideea curei psihanalitice. Joseph Breuer colabora cu Freud în
celebrul caz al Anei O., care a făcut un transfer erotic violent asupra acestui medic vienez fapt care
a dus la oprirea curei. Apoi Freud eşuează similar în cazul Dora, pentru că nu sesizează
identificarea pe care pacienta o făcuse între el şi un personaj K., cerându-i acelaşi lucru: să-şi
declare dorinţa nemărturisită pentru respectivul personaj... Transferul este o legătură afectivă
intensă, care se stabileşte inevitabil şi independent de orice context de realitate. Şi aici influenţa
clarificatoare decisivă o are tot complexul lui Oedip care înfăţişează o tipică seducţie copil-adult:
transferul este retrăirea relaţiei subiectului cu figurile parentale, cu ambivalenţa lor de sentimente
erotice tandre şi totodată de ură. Transferul este un proces ce structurează ansamblul curei conform
cu conflictele din copilărie.4 Transfer nu există fără cuvânt, adică fără comunicare şi e un anumit
tip de comunicare la fel ca iubirea. Autoanaliza este ineficientă tocmai pentru că este lipsită de o
astfel de relaţie interpersonală.
     Diferenţa dintre transferul din cura psihanalitică şi celelalte tipuri de relaţii constă în faptul că
cei doi parteneri cad pradă, fiecare, propriului transfer. Analistul se fereşte să interfereze cu relaţiile
analizatului şi această distanţă ajută pacientului să analizeze transferul şi să progreseze.
Psihanalistul este utilizat de pacient ca suport al figurii Celuilalt, un cunoscător al inconştientului.
Dar Celălalt, aşa cum ne spune Lacan, are o inaptitudine funciară de a răspunde la chemarea
subiectului. Transferul continuă atât timp cât subiectul continuă să spere că în cele din urmă acel
Celălalt îi va răspunde; tot astfel dacă este decepţionat – transferul se deplasează asupra altcuiva.
Singura soluţie salvatoare este ca subiectul să accepte ca cererea pe care i-o adresează celuilalt să
rămână fără răspuns înţelegând că absenţa răspunsului nu este urmarea slăbiciunii decepţionante
sau relei voinţe a Celuilalt, “ci datorită faptului strict al raportului său de subiect vorbitor cu
limbajul, care îl confruntă în mod ireductibil cu absenţa semnificantului în Celălalt”.5
     Baudrillard însă este cel care tratează seducţia din perspectiva comunicării. Interesele sale
teoretice sînt multiple, la fel ca şi dialogurile şi controversele pe care le amorsează cu noul fel de
scriitură cu care tratează seducţia. În celebra lui carte6 observă că “Seducătorul nu poate fi ceea ce
este decât dacă este nimeni” ca subiect sau că “Subiectul nu poate decât să dorească, obiectul
seduce.” Seducţia e răsturnarea mişcării platoniciene a dorinţei: obiectul ia locul subiectului. Este,
de asemenea, inversul formulei iubirii pasiune, care îţi doreşte mai degrabă să te îndrăgosteşti, să
iubeşti, decât să fii iubit, pe când seducţia înseamnă să fii iubit, să se îndrăgostească cineva de tine.
     Seducţia rămâne însă relaţionară pentru că vizează un subiect chiar dacă cel care vizează se face
pe sine obiect: un subiect se dă pe sine ca obiect, dar ca obiectul – secret, miraculos, straniu - care
lipseşte celuilalt pentru a fi pe deplin. Adică se arată gata a-i servi celuilalt ca obiect.. Farmecul său
este “efect al deschiderii, al libertăţii, al vidului, a modului de a face loc pentru kairos, ocazie”;
nimeni nu acţionează în afara simulacrului, aparenţei. Seducţia impune într-un fel comunicarea,
până la a o face natură, ea naturalizează semnul. În această naturalizare a semnului, în această
irumpere a lumii posibile sau chiar virtuale, ca reală stă acţiunea seducţiei iar promisiunea de
fericire pe care o presupune provine din naturalizarea semnelor mai precis, rezultă din inversarea
mişcării semiotice, a raportului natură-cultură. Această naturalizare a semnelor face ca dintr-o dată
totul să pară uşor, realizându-se fără oboseală şi apăsare, să aibă ceva din inefabilul operelor de
artă, o uşurătate suportabilă a fiinţei.
     La fel ca şi comunicarea, seducţia este proces. Ele se împletesc, pentru că esenţa procesului
seducţiei este similară cu acela al deţinerii unei secret vid: toată puterea rezidă în capacitatea de a
amîna dezvăluirea, de a întreţine în celălalt credinţa în posibilitatea unei fericirii sau placeri totale,
credinţa în realitatea şi putinţa atingerii absolutului. În comunicarea seductivă esenţa este de a oferi
celui pe care-l seduci mereu metaforele sau metonimiile unei fericiri sau plăceri absolute în aşa fel
încît el să poată recunoaşte dorinţa dar nu forma ei metaforică sau metonimică şocontă în care i se
înfăţişează şi sustrage totodată mereu.
     Instalarea semnelor arbitrare (Saussure) sau a simbolurilor (Peirce) se face prin îndepărtarea de
realitate pe care o măsoară dubla articulare. Este mişcarea “în sus”: de la indici, semnale,
simptome, prin semne iconice (analogice) spre semne arbitrare, simboluri, o mişcare care instalează
religia, cultura, civilizaţia, libertatea umană, care nu există decât ca resemnificare în spaţiul de joc
al lumii semnelor, într-o realitate virtuală, într-o lume a posibilului. Seducţia inversează mişcarea
de constituire a piramidei semiotice a lui Peirce, care era rezultatul spaţierii şi distanţării faţă de
natural. Prin urmare seducţia trăieşte în comunicare şi din comunicare, iar realitatea ei este numai
una a comunicării: „seducţia reprezintă stăpînirea universului simbolic, în timp ce puterea
reprezintă stăpînirea universului real”. În anumite condiţii, definibile psihologic, se produce o
naturalizare a semnelor care transformă iluzoriul posibil al semnelor, al semnificaţiilor, în realitate
pentru noi. În termenii psihanalizei freudiene, efectul seducţiei este înlocuirea principiului realităţii
cu cel al plăcerii sau transformarea proceselor secundare în procese primare. Seducţia promite ceva
ce nu poate da: fericirea deplină, totală, fără intermitenţe sau oboseală, o fericire “ca în filme”.
Comunicarea vrea să se naturalizeze şi ne propune semnele ca stimuli, adică ne obligă să
reacţionăm ca la prezenţa reală. Meditaţia asupra comunicării ne ajută să depăşim acest nivel Cine
nu are probleme nu poate fi sedus. Cu cît cineva are mai multe probleme cu atît poate fi mai cu
uşurinţă sedus. Seducţia se bazează pe aparenţa scurtcircuitării rezolvării problemelor noastre.
Seducţia înseamnă să cedezi la iluzia obţineri fericirii absolute pe drumul cel mai scurt. Cine ştie că
nu există fericire absolută, nu poate fi sedus ?
      Accesăm programe culturale cu reacţii prefabricate social sau accesăm programarea individuală
a dorinţei care şi ea este structurată de anumite categorii. Persuasiunea lucrează la nivelul
mesajului, manipularea la nivelul codului, seducţia în afara codului şi mesajelor formulabile în el ?
Unde poate fi încadrată sugestia ericksoniană ? Unde ar putea fi încadrată sugestia ? Atît în
comunicarea cu sine, ca autohipnoză, cît şi în comunicarea cu ceilalţi, ca hipnoză ? probabil între
manipulare şi seducţie pentru că seducţia e un fel de hipnoză. De a pune în legătură sugestia cu
seducţia Érica Guilane-Nachez,: „Hipnoza este punctul culminant al comunicării”. Mai ales
seducţia este legată de nlp: pornind de la Erickson (imitarea respiraţiei, ex. Mama şi copilul)
practică oglindirea şi raportul: „Acord, afinitate, relaţii marcate de armonie”.
     Nu există manipulare: ea este întotdeauna automanipulare (la fel ca hipnoza, care este
întotdeauna autohipnoză) pentru că orice comunicare cu celălalt este de fapt o autocomunicare
lărgită ! Manipulatorul acţionează aupra propriei capacităţi de a te automanipula. Dar dacă modifici
capacitatea de automanipulare, manipulatorul nu poate acţiona asupra ta.
     Dacă ar fi să definim seducţia pe urmele psihanalizei freudiene am putea spune ca seducţia este
o manipulare care accesează dorinţa noastră. De aceea aproape ca putem formula procedee similare
cu cele din persuasiune sau manipulare, bazîndu-ne pe atacţia inconştientă a simpatiei sau pe legea
rarităţii, care într-o formă mai generală întemeiază însăşi economia. Dacă este în vreun fel
programată, atunci dorinţa este programată de istoria existenţială a individului. Pe cînd în
manipulare, programarea este colectivă. De aceea seducţia trebuie să acorde atenţie individualităţii,
chiar unicităţii, celui care se adresează, în timp ce manipularea utilizează procedee sau scheme
generale. Seducţia este aparent inversul manipulării pentru că, în acest caz, un subiect se dă pe sine
ca obiect. Dar similar cu persuasiunea ea rămîne totodată o practică, pentru că vizează un subiect,
nu o tehnicaă, cum este manipularea, care vizează de fapt un obiect. Faptul că ea se comunică, este
anunţată ca intenţie, nu o dezamorsează, dimpotrivă, în anumite condiţii o poate intensifica. Altfel
şi seducţia este la fel ca manipularea şi diferit de persuasiune, un fenomen care vizează masa pentru
că este interesată de cantitativ. Pe de altă parte este legată ca praxis publicitar şi promoţional de o
nouă etapă în evoluţia masei: apariţia masei de divertisment compusă din indivizi de masă izolaţi.

Principiile manipularii

Formatorul de opinie este prin insusi natura profesiei sale un “scriitor” de informatie pe
scoarta cerebrala a celui care-l investeste cu incredere, asadar, devine apriori un manipulator al
constiintei. Pai, oare Cicero rostindu-si Catilinarele, Demostene perorand atenienilor, Cezar
incurajandu-si legiunile inainte de marile batalii, Mao, Stalin, Hitler profitand de arsenalul
formatorilor de opinie nu au obtinut rezultatele vizate beneficiind de suportul energetico-afectiv al
multimilor? Un exemplu de schimbare radicala a optiunilor maselor printr-o tehnica de manipulare
il regasim ca arhetip in Iuliu Cezar de Shakespeare. Desi initial multimile strigau de bucurie
moartea imparatului: “Ce binecuvantare pentru Roma ca am scapat de el!”; “Cezar era un tiran
odios ce merita sa moara!”, dupa discursul lui Marc Antoniu, din actul III, scena 2 isi schimba
radical optica. Prin manipularea psiho-afectiva, Marc Antoniu reuseste sa intoarca populatia Romei
impotriva ucigasilor Cezarului. Atentie la persuasiunea si aderenta discursului: “Cezar nu era
ambitios, din moment ce a refuzat coroana.(argumentul rational). El si-a lasat averea mostenire
romanilor pana la 75 de drahme pe cap de om (argument sentimental). In sfarsit mantia sa
sfasaiata de loviturile de pumnal, vorbeste prin aceste gauri insangerate(argument revansard)…”
Observam asadar, ca utilizand trei predicate, Marc Antoniu reuseste “reconversia” aproape totala a
multimilor tratate evident ca o “masa de manevra”! Folosite in discursul mediatic cele trei
argumente:
-rational, logic
-sentimental, afectiv
-revansard, instinctual
garanteaza minima persuasiune in tehnica de manipulare.
Dostoievski, in Fratii Karamazov gaseste un rol mai tenebros, chiar ocult al manipularii ca
instrument al prezervarii puterii: “Marele Inchizitor pune ca Hristos sa fie ars pe rug pentru a nu
distruge ordinea mondiala pe care manipularea constiintei e pe cale s-o creeze”! Problematica
teologala la Dostoievski opune fericirii-libertatea. Marele Inchizitor ca slujitor la Papei il sfatuieste
pe Hristos, revenit printre oameni in intunecatul si atat de goticul Ev Mediu: “Tu ai incredintat
totul papei, si deci, in momentul de fata, totul se afla in mana lui; tu nu mai ai ce cauta,
deocamdata, printre noi, nu ne mai tulbura, macar pana ce va fi sa vina vremea de apoi…” Sfintii
Parinti gasesc si sursa manipularii ca arsenal al Diavolului pentru a-si invinge victimile. Stiindu-se
ca nici Dumnezeu nu intra, daca nu este lasat, nici diavolul nu iese daca nu i se da puterea, preotii
intunericului folosesc manipularea constiintei pentru a implementa decizia si a nu tulbura liberul
arbitru. Vladimir Lossky, celebrul teolog rasaritean il definea pe Satan, ca fiind o virgula in text,
care schimba sensul profund al comunicarii.
Iata un exemplu sugestiv:
“Asa se insinueaza necuratul printre fratii impreuna slujitori ai lui Hristos. La staretia unde am
facut noviciatul l-am auzit exprimandu-se prin gura unor calugari: fratele cutare este un bun
crestin, temator de cele sfinte, iubitor al Domnului, dar ii cam place sa bea!” Ei, tocmai acest dar
este menit sa schimbe toata perceptia publica asupra subiectului. O virgula pusa “unde trebuie”
denatureaza predicatul principal. Putem intelege mai bine despre ce este vorba analizand o profetie
a Oracolului din Delphi: Vei invinge, nu vei muri!”. Daca cineva pune iscusita virgula asa: Vei
invinge nu, vei muri!” obtine o cu totul alta informatie! Centrele de putere, indiferent ca isi extrag
doctrinele din democratie sau totalitarism recurg invaraiabil la propaganda, manipulare si
dezinformare pentru prezervarea intereselor. Politicienii, prin excelenta recurg premeditat la
dezinformare pentru a obtine voturile scontate astfel incat ei evita atent toate situatiile in care ar fi
obligate sa-si faca publice valorile. Inlocuiesc aceste principii si idealuri cu sondaje pana cand
“existenta inlocuieste esenta” cum bine scria Kara-Murza, fost sef Sector de dezvolatre in
Ministerul Stiintei si Industriei al Rusiei si autorul tezei de doctorat: Istoria si metodologia stiintei
si a tehnologiei. Una dintre lucrarile sale care studiaza tehnicile de care suntem interesati se
numeste Manipularea constiintei, publicata in 2000. “Daca acum catva timp politica presupunea
existenta programelor, ridicarea problemelor, discutarea ideilor si un apel la ratiunea si
intereselor cetatenesti, toate acestea au fost inlocuite cu concurenta imaginilor politicienilor,
imagini create in conformitate cu legile publicitatii!”. Intr-o alta ordine de idei, Kara Murza
demonteaza mecanismul manipularii politice pe care am putea-o inscrie intr-o formula de tipul:
Daca nu ma accepti asa cum sunt in realitate, voi deveni in aparenta asa cum vrei tu sa ma
vezi! Astazi majoritatea tarilor sunt inscrise in paradigma democratica, dar ar fi foarte bine sa
cunoastem diferitele nuante prin care este definita democratia. De exemplu, pentru latini aceasta
insemna disparitia vointei individuale in fata vointei si a initiativei comunitatilor. In schimb
democratia anglo-saxona pune centrul de greutate tocmai pe dezvolatrea vointei individuale si
indepartarea statului din luarea deciziilor colective. Mass-media care se poate traduce foarte bine ca
mijloace de actiune asupra maselor joaca un rol crucial in informarea sau dupa caz, dezinformarea
populatiei. Vladimir Volkoff, celebrul autor al cartilor: Tratat de manipulare si Dezinformarea
vazuta din est atrage atentia ca de indata ce manipularea constiintei s-a transformat intr-o
tehnologie a controlului, conceptul insusi al democratiei a devenit pur conventional si nu se mai
poate utiliza ca un cliseu ideologic. Asadar, conform acestei teorii, democratia care presupune
cunoasterea si intelegerea problemelor si prezenta unei optiuni rezonabile sub forma unui program
politic a disparut lasand locul unei uriase manipulari! Pentru un observator atent, traim astazi ceea
ce Nietzche scria cu mult inainte: “Cum nu avem timp pentru reflectie si nici seninatate in reflectie,
nu mai discutam opiniile contrare, ci ne multumin sa le uram!”. Pentru Kara Murza lucrurile sunt
limpezi: “Sa creezi harababura in ganduri, sa le faci ilogice si dezordonate, sa-l fortezi pe om sa
se indoiasca de adevaruri vitale stabile este ceea ce-l face pe om lipsit total de aparare in fata
manipularii!”. Uneori mass-media uitandu-si principiile de functionare se transforma in fabrici de
produs zombie, eviscerati, trepanati care executa “in orb” diferitele cerinte ale manipulatorului!
Desi poate parea paradoxal, parintele democratiei, presedintele Jefferson spunea: “Nici un guvern
nu poate exista fara cenzura; acolo unde presa e libera, nimeni nu e liber!” Astazi formele de
propaganda, manipulare si dezinformare sunt atat de performante incat se poate mima cu usurinta
libertatea presei. Manipularea devine lipsita de energie in fata cunoasterii si tocmai de aceea
sistemele de educatie sunt cele mai prejudiciate in statele conduse de manipulatori si nu de catre
oameni politici animati de idei de progres. Trebuie sa intelegem ca omul devine victima
manipularii doar daca ii este co-autorul. Asa a aparut ideea de moda, de turma. Stim ca animalele
inteligente se comporta mimetic. Omul adus la stadiul de indobitocire va actiona mecanic fara sa
filtreze prin propriul constient ansamblul de informatii primite sau generate. Daca imaginatia este
condusa cu indemanare poate contamina dispozitia sau chiar intentia actiunii in paturi foarte largi
de oameni. Asa cum in discoteci unii danseaza imitandu-i pe ceilalti, si in viata sociala, cine
formateaza opiniile unor categorii reprezentative poate impune “ritmul si melodia”! Este evident si
istoria ne sta marturie ca anumiti lideri charismatici, sau sarlatani notorii detin calitatea de a
provoca diferite stari ale populatiei, cu singura conditie sa se stabileasca initial un raport de
incredere. Cum creierul nu face clar distinctia dintre realitate si fictiune, arta manipularii consta
tocmai in capacitatea de a crea “realitati” la comanda.E ca si cum am sta toata ziua intr-un
cinematograf crezand ca ceea ce vedem se intampla aievea. Exemplele cele mai elocvente sunt
bombardarea Irakului sub pretextul ca Saddam Hussein detine arsenal atomic, asalturile NATO
asupra Serbiei sub pretextul apararii populatiei kosovare, uciderea evreilor in lagarele de
concentrare naziste argumentul fiind ca “jidanii nu sunt oameni ci sobolani daunatori care
atenteaza la insasi bunastarea camarilor noastre, niste gandaci imensi care ne sufoca copiii in
somn” (fragment din discursul lui Goebels, Munchen, 1940), bombrdarea unor populatii civile in
Cecenia sub acuzatia ca ascunde teroristi si exemplele pot continua, din pacate, aproape la
nesfarsit!

Principiile dezinformarii

Conceptul este greu de definit insa putem gasi cateva directii asemanatoare care ne-ar putea intregi
si consolida viziunea despre dezinformare:
- minciuna
- siretlic (atunci cand dai de crezut ca te vei deplasa la dreapta cand de fapt tu intentionezi s-o virezi
la stanga)
- intoxicarea care consta in furnizarea de date eronate.
-propaganda pozitiva prin care se incearca implementarea ideilor proprii unei mase cat mai largi de
populatie ca fiind un adevar imuabil.
-propaganda negativa prin inducerea unei actiuni oribile pe care s-o atribui ulterior inamicului.
-influentarea.
Poate cea mai complexa abordare a dezinformarii ii apartine lui Vladimir Volkoff care o postuleaza
asa: “Dezinformarea este o manipulare a opiniei publice, dar nu a indivizilor, in scopuri politice,
economice, militare, sociale, fara a se folosi de tehnici clasice de publicitate, prin alte mijloace de
tratare decat propaganda, a unei informatii verdice sau nu, neacordandu-se importanta
veridicitatii informatiei respective ci felului in care este prezentata” (Dezinformarea, arma de
razboi)
Intr-un sens putem admite ca manipularea cu toate componenetele ei de dezinformare, propaganda
si agresiune info-energetica (psihotronica) este un mijloc de impunere a vointei unui individ sau
grup, actionand in mod distal asupra oamenilor prin programarea comportamentului lor. Asadar,
manipularea vizeaza constientul, inconstientul si subconstientul subiectului avand ca tinta finala
schimbarea comportamentului in asa fel, incat subiectul agresat sa creada ca a luat aceasta decizie
prin liber arbitru si nu prin conditionare! Simbolistica comunista, nazista, salutul militar, facerea
semnului crucii la ortodocsi care se deosebeste de cel facut de catolici, limbajul folosit fac parte din
arsenalul sistemului de a se impune mimetic prin confuzare si depersonalizare! Presa audio-vizuala
si scrisa a devenit o platforma de formare a constiintelor, insa interpretarea corecta a informatiilor
primite este dificila fara o cunoastere de ansamblu a contextului mai larg in care se deruleaza
informatia si atunci cand exista tendinta de manipulare sau dezinformare, se eludeaza constient
parti din subiect care ar ajuta consumatorul sa-si conceapa o proprie interpretare a informatiei. Asa
apar autoritatile fictive ale caror predicate nu se mai analizeaza ci se executa! In perioada
Inchizitiei, de exemplu, preotul avea autoritatea de a impune dogma: “cine nu este cu noi, e
impotriva noastra!” Astazi editorialistii care si-au construit un renume pot manipula aderentii prin
credibilitatea propriei semnaturi. In lumea democratica se intampla, din pacate prea adesea ca
minoritatea aflata la putere sa faca tot posibilul de a tine secrete tehnologiile si doctrinele care
permit manipularea constiintei publice. Schema este insa simpla: recompesarea generoasa a
“oamenilor nostri” si boicotarea, ridiculizarea “celor care nu sunt cu noi”! Kara Murza denunta fara
ocolisuri actiunile daunatoare ale mass-mediei in slujba oligarhiilor aflate la putere: “ Din cele 15
de milioane de soferi rusi, moare in fiecare an unul la o mie. In 1999, victimile terorismului cecen
au fost de una la un million. Si totusi, nu ne este frica sa conducem masina. Atunci de ce sa ne
temem de teroristi? Inainte de toate pentru ca puterile acestei lumi nu au interesul ca noi sa ne
temem de masini. S-ar prabusi niste industrii profitabile. De aceea televiziunile nu accentueza
riscurile sofatului, dar deruleaza cu obstinatie imagini cutremuratoare cu victime ale
atentatelor…”.Demonstratia lui Murza atinge cateva puncte nevralgice: “Functia principala a
mediilor de informare in masa in socieatea civila consta, oricat de paradoxal ar fi acest lucru, in
transformarea cetatenilor intr-o multime enorma, desi dispersata in diverse locuri, datorita culturii
de masa si a unui flux unic de informatie!” Este lesne de observat tendinta de uniformizare a
presei, prin tabloidizare, dar mai ales monopolizarea informatiei pe toate canalele de stiri, cu unele
exceptii, din ce in ce mai izolate. Ca sa intelegem si mai bine cum functioneaza dezinformarea sa
luam un exemplu din istoria celui de-al doilea razboi mondial: Dupa ocuparea de catre armata
germana a unei regiuni din URSS, localnicii din provincial Krasnodar au fost anuntati ca o coloana
de prizonieri rusi va traversa orasul iar populatia le va putea furniza provizii. Evident, foarte multi
s-au strans cu merinde, haine, insa in locul prizonierilor, prin multime au trecut camioane cu soldati
germani raniti pe front. Fara sa stie, localnicii au fost protagonistii unui film propagandistic difuzat
in Germanai si in tarile ocupate de ea prin care se demonstra calduroasa primire a soldatilor nemti
de catre populatia rusa recunoascatoare ca a scapat de sub jugul bolsevic! Un exemplu mai recent a
fost Razboiul din Golf unde exercitiile militare erau programate in functie de prime-time-ul
principalelor televiziuni de stiri. Ce rost ar fi avut explozia dramatica a Palatului din Groznii, din
1995 daca nu ar fi fost trimis in direct prin intermediul presei, in toata lumea, sau prabusirea
Turnurilor Gemene din New York, in septembrie 2001, daca nu ar fi exista imaginile! Stim astazi,
cu totii ca o imagine valoreaza cat 1000 de cuvinte!

Limbaj, manipulare si dezinformare

Daca “La inceput a fost Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Cuvantul era Dumnezeu”
intelegem ca apartinem cu totii unui urias imperiu universal al Logosului. Tatal Ceresc ne-a
inzestrat cu puterea de a numi lucruri! Dictonul latin nomen omen (numele este o prevestire) arata
puterea aproape absoluta a cuvantului! Intr-un discurs tinut la Milano, in 1936, Mussolini a afirmat
ca toate cuvintele au o forta magica enorma. Hitler a reusit prin discurs sa puna in dinamica un
popor intreg si chiar o jumatate de planeta, subjugata fortei de seductie a ideilor exprimate. In
democratie, forta bruta, represiva a sistemului este inlocuita cu o metodologie mult mai subtila.
Cercurile de putere, in lumea libera, constiente de puterea vibratorie a cuvintelor se straduiesc sa
creeze un limbaj propriu (aceeasi limba de lemn ca in sistemele totalitare) neinsufletit,
depersonalizat. Discursul politic modern este lung, steril, gaunos si nu transmite nici o idee
inaltatoare ci prin repetitie mecanica se induce mimetic publicului un predicat sub forma unui
adevar! Pornind de la aceasta constatare, Kara Murza scrie: “Cuvantul poseda o forta magica si a
da un nume fals este tot atat de important in manipularea constiintei ca si faptul de a-i furniza unui
spion pe timp de razboi acte false si uniforma adversarului”, iar Vladimir Volkoff devine si mai
critic: “Folosirea unui limbaj desacralizat reprezinta poate cel mai mare pacat, cea mai mare
blasfemie a stapanitorilor lumii actuale”. In 1984, George Orwel transpune excelent conceptul
prin cele trei sloganuri aflate pe Ministerul Adevarului: Razboiul e pace; Libertatea e sclavie;
Ignoranta e putere! Cuvintele si-au pierdut sensul primordial, iar mass-media se face vinovata, prin
ignoranta, lacomie si chiar rea credinta de folosirea cuvantului intr-un mod arbitrar.Revenim la
remarcile caustice ale lui Murza: “ Limba indigena pe care copilul a invatat-o in famile, pe strada,
la piata este sistematic inlocuita cu o limba “corecta”, predata de profesionisti retribuiti, de ziare,
radio si televiziune tocmai pentru ca oligarhii puterii isi doresc extirparea limbii indigene care-l
cufunda pe nativ in traditiile si credintele ancestrale. El nu poate fi manipulat si dezinformat prin
acest limbaj natural, tocmai de aceea societatea industriala si consumista adopta un nou limbaj
plin de neologisme si termeni tehnici din alte limbi, pentru a confuza si mai mult utilizatorul si
pentru a facilita astfel metodologia manipularii!” Pentru a intelege mai bine ce inseamna “limba
corecta” gasim o posibila definitie in cartea Marile manipulari din epoca moderna de Bernard
Raquin. In linii foarte mari, ea ar putea suna cam asa: este limba jurnalistului citind un un text
furnizat de redactorul sef, care a redactat materialul in functie de opinia sefilor sai. Este o retorica
impersonala creata de un intreg lant automat de functionari platiti, un flux unilateral de cuvinte
indreptate asupra unui grup de persoane in scopul de a le convinge de ceva! Bizar, dar statistic
demonstrat, aceste persoane incep sa vorbeasca exact aceasta limba, renuntand fara sa-si dea seama
la limba naturala, fiind asadar mult mai usor de controlat! Populatia atat de diversificata din SUA a
ajuns sa slujeasca ordonat directivele sistemului prin folosirea unui limbaj artificial. Astfel urmasii
sclavilor de acum doua secole din sudul Statelor Unite, prin folosirea sistematica a limbii engleze in
defavoarea celei native ajung sa se comporte asemanator ca fostii lor asupritori. In Razboiul din
Vietnam, soldatii de culoare au dat dovada de o cruzime teribila impotriva prizonierilor. Protejati
de cuvinte fara sens cum ar fi de exemplu victime colaterale, militarii isi pot justifica asasinarea
unor civili. Se poate ajunge pana la paradoxuri semantice hilare, daca n-ar fi ingrozitoare. Iata un
comunicat al unui colonel de aviatie din perioada razboiului din Vietnam: “Un sat se opunea cu
atata incapatanare pacificarii, incat ne-am vazut nevoiti sa-l stergem de pe suprafata pamantului!”
Un alt exemplu de manipulare crasa este intalnit in Revolutia Romana transmisa in direct la TVR.
Se pot identifica usor cele trei predicate/argumente ale unei transmisii de informatii viciate:
conductele de apa potabile otravite, grupuri de teroristi care asasineaza populatia dezorganizata,
numarul victimelor 60.000, samd! Imposturile verbale sunt amendate atat de consumatorii lucizi,
cat si de teoreticieni ai manipularii cum este cazul lui Neceav, expert in terorismului rus si autorul
unui best seller politic Catehismul revolutionar: “Manipularea se comporta intotdeauna imoral, nu
exista manipulare pozitiva. Acesta este adevarul. Coruperea lui nu poate fi decat opera
mincinosilor.Iata, formula <este un calau , sau un mare om?>daca ne gandim la ea, tradeaza
imediat manipulatorul. Elementele sale legate intre ele de conjunctia <sau> formeaza categorii
incomensurabile. E ca si cum l-ai intreba pe un copil ce iubeste mai mult ciocolata sau pe maica-
sa?” In hiper lucidul roman 1984, Orwell descrie principiile crearii unui limbaj nou care sa
permita controlul mental al comunicatorilor. Kara Murza scrie: “ este o limba artificiala cu
schimbare de semnificatii. Aceasta non-limba, dusa pana la telurile sale logice, este limba
societatii contemporane, limba presei…”! Dar sa revenim la Orwell. In anti-topia sa descrie
metodele implementarii unei societati de tip nou in care sistemul controleaza totul, inclusiv mintile
oamenilor. Pentru atingerea scopului s-a renuntat la vechea limba pentru ca era prea personala,
vocabularul a fost diminuat considerabil. Au fost aprobate doar cuvintele “corecte”, astfel incat un
gand anti-sistem, tendentios, eretic sa nu poat fi dus pana la capat din lipsa cuvintelor care sa
desemneze actiunile respective, abrevierile inlocuiesc cuvintele si faciliteaza pierderea
semnificatiilor profunde. (vezi noul limbaj internaut, pe messenger etc). Orice om de bun simt
intelege ca Orwell nu a scris fictiune ci a intuit paradigma in care noi traim, astazi!
Revenind la limbajul “corect”, el este utilizat adeseori in discursurile politice, dar si in anumite
articole de fond, sau prezentari de stiri cu intentia evidenta de a capota publicul, a-l obosi cu multe
cuvinte fara fond si a-i transmite subliminal cateva propozitii simple cu potential activ: cumpara,
voteaza, iesi in strada, revolta-te, etc…Alexandra Vitteau, profesor la Institul Francez de Presa din
cadrul Universitatii Paris II are un curs prin care demonstreaza ca oricine poate folosi cateva fraze-
cheie, care nu inseaman, propriuzis nimic, dar care se constituie intr-un text sablon utilizat in
discursul mediatic.Metodologia este relativ simpla. Se imparte fraza comunicata in trei faze
distincte, apoi se mixeaza cuvintele intre ele, ca in tabelele de mai jos:
 Faza I
din cauza situatiei prezente
considerand conjunctura actuala
oriunde ne duce criza care ne preocupa
tinand cont de inertia care ne apartine
avand in vedere impasul indus
in ce priveste extremitatea conjuncturala
in cazul particular al degradarii moravurilor conteporane
oricare ar fi sinistroza acestui inceput de mileniu
ca urmare a dualitatii situatiei societatii
atata vreme cat va dura scaderea increderii din aceste vremuri din urma
Faza a II a
se cuvine sa studiem toate
trebuie sa examinam fiecare dintre
avem datoria de a tine seama de majoritatea
este preferabil sa luam in considerare toate
ar fi interesant sa anticipam ansamblul
nu trebuie sa neglijam sa imaginam suma
nu putem sa nu ne preocupam de totalitatea
e necesar sa ne interesam de globalitatea
ar di bine sa avem in minte toate
trebuie de urgenta sa ne amintim anumite
Faza a III a
solutii de conceput
deznodaminte posibile
problematice deja in posesia noastra
cai oferindu-ni-se
alternative de bun simt
Iata ce poate iesi din amestecarea acestor componenente intr-o fraza tip limbaj „corect”:
Considerand criza care ne prejudiciaza, trebuie sa anticipam toate problematicele care pot fi
concepute. Sau: Atata vreme cat va dura dualitatea situatiei care este a noastra, nu trebuie sa luam
in considerare globalitatea alternativelor posibile.
Vladimir Volkoff in Mica istorie a dezinformarii concepe un alt tabel care permite crearea si
utilizarea a 1600 de formule, care nu spun mai nimic dar care se inscrie perfect in limbajul „corect”.
Pe prima coloana sunt verbe, pe a doua complemente, pe a treia adjective si in sfarsit pe ultima, tot
complemente. Daca luam un verb din coloana A, ii adaugam un complement din B, un adjectiv din
C si alt complement din D obtinem mecanica unui discurs manipulator.
 A B C D
A reactualiza transparenta esentiala a diferentelor
noastre
A da dovada de dimensiunea pastorala a problemei
tineretului
A anima impartasirea ecumenica a catehismului
A ne alatura angajamentului sociologic al echipei
A fi atent la apelul ecleziastic a ceea ce traieste
A raspunde urgentei teologice a realitatii umane
A programa abordarea colegiala a paturii locale
A promova responsabilitatea nesecurizanta a atentiei noastre
A constientiza prioritatile comunicarii a analizelor noastre
A ne asuma riscul extrem de bogat al cautarii noastre
A fi interpelat de ambivalenta plurala a celulelor de baza
A ne simti complementaritatile etnice ale lumii
raspunzatori de
A elibera contextul deslusit al mediilor politice
A concepe schema constrangatoare a diverselor valori
A aprofunda dialectica fundamentala a raspunsurilor
noastre
A manifesta schimburile iradiante ale militantismului
A exprima solidaritatea caritativa a gestului uman
A revigora proiectul festiv al celebrarii
A identifica ancorarea imperativa a necesitatii
A asuma probabilitatile aprofundate ale cercetarilor
specialistilor

Exemplu: A exprima solidaritatea caritativa a gestului uman! (sic)

Tehnici de manipulare si dezinformare

In epoca moderna se utilizeaza aproape tot arsenalul publicitar atunci cand se vizeaza manipularea
constiintelor. De exemplu, reclamele vizeaza un public masculin si care asociaza produsului de
baza imaginea unei femei voluptoase vand mai bine decat cele strict informative intrucat,
inconstient cumparatorul spera ca va primi si fata cadou. Atat Volkoff cat si Murza identifica trei
timpi in dinamica dizinformarii de inspiratie publicitara. Sa presupunem ca subiectul manipulator
este un politician:
1. Se ambaleaza produsul astfel incat sa fie permise toate tehnicile publicitare.
2. La televizor mesajele politice vor fi intrerupte de publicitate neutra, dar care sa creeze
dispozitia publicului de a „inghiti” si discursul politic. (clipuri sociale, etc)
3. Mesajele politice ofera credibilitate si seriozitate mesajelor publicitare.
Iata concluzia lui Kara Murza in Manipularea constiintei: „ Figurile imaginative ale publicitatii il
conving pe spectator de veridicitatea informatiilor, dupa care predicatele considerate adevarate
intaresc efectul magic al publicitatii: un reportaj obiectiv creaza inertia increderii care se extinde
asupra publicitatii de dupa, in timp ce spoturile publicitare, creatoare de emotii, pregatesc terenuil
pentru asimilarea ideilor inscrise in reportajul obiectiv”. Cel mai notoriu exemplu il reprezinta
R.Price, consilierul presedintelui Noxon si cel care ii scria discursurile si care afirma in 1968:
„Trebuie modificat nu omul, ci impresia pe care o da el. Or, aceasta impresie depinde deseori mai
mult de mass-media decat de candidatul in sine”.
Pentru a obtine efectele scontate sunt necesare cateva calitati si conjuncturi. Totul depinde de doi
factori:
- oportunitate (trebuie alese momentele cheie de lansare a mesajului manipulator)
- pregatire (atat din punct de vedere tehnic cat si psihoactiv prin creerea unui mediu cultural
in care destinatarul mesajului sa fie pregatit mintal si afectiv pentru a recepta ideile dorite si
a le insusi ca atare.
Informatia este conceputa intr-un limbaj accesibil si celor cu un IQ sub mediu. Comunicatorul nu
impune ci stimuleaza. El nu se mai adreseaza constientului ca sistemele totalitare, ci
inconstientului, penetran subconstientul cu tehnici emotionale. Astazi nu se mai ordona: faceti asa
si nu invers ci se stimuleaza emotiile primare ca individul manipulat sa aiba senzatia ca opteaza in
functie de propriul sau liber arbitru. In Razboiul psihologic, o echipa de cercetatori militari
specialisti in dezinformare scriau inca din 1954: „ Misiunea manipulatorului este de a adetermina
corect orizontul aspirational al victimei si de a-i pacali constientul adresand impulsuri direct
inconstientului trecand de filtrul subconstient. Controland acest sub ego, manipulatorul incheie o
alianta cu zonele intunecate si abisale ale inconstientului stimuland diferite efecte neuronale cum
ar fi frica, teroarea, ura, stresul, agitatia, idolatria etc…”
Atentatele de la WTC din septembrie 2001 au adus in discursurile prezidentiale ale lui Bush jr.
predicatele stresului si ale fricii. Preluate de presa, sintagme ca „razboi total inpotriva terorismului”
au permis instaurarea unui regim politienesc. Acelasi lucru s-a intamplat in Rusia lui Putin dupa
atentatele cecenilor din Groznii. Ca sa nu mai vorbim de tehnicile de propaganda si manipulare
bazate pe ura de rasa, de clasa, intoleranta religioasa si inter-etnica! Ca sa convingi un om sa ia
viata unui semen de-al sau trebuie sa-l convingi mai intai ca face un bine global, ca victima este un
monstru, un demon. Nu degeaba a aparut sintagma: axa raului!
Specialistii in manipulare au identificat temerile de care omul se exorcizeaza prin exteriorizare, prin
spectacol mediatic. Teama de moarte este foarte des folosita in acapararea atentiei publice. Nu este
un secret pentru nimeni ca batranii citesc cu o oarecare voluptate anunturile mortuare, ca stirile
violente fac cea mai mare audienta. Un specialist american in comunicare, Mark Wiezer noteaza: „
Moartea este o valoare certa, deorec ce omul afla cu placere ca altcineva a murit, in timp ce el
continua sa traiasca”. Dupa moarte, alte atribute care fascineaza si magnetizeaza publicul sunt
violenta si sexul. Astfel beneficiarul comunicarii mediatice este corupt, i se atata artificial cele mai
nesanatoase instincte si astfel el consimte sa cada in plasa manipulatorului, devenind din ce in ce
mai dependent de un set iluzoriu de placeri intense. Intre Eros si Thanatos se afla maximul de
competenta al manipularii constiintei. Putem sa fortam o generalizare, dar daca privim atent
produsele media ne mai linistim putin, prin care sa subliniem deontologia producatorilor de
televiziune: „Interesul nostru este sa-i oferim publicului ceea ce el cauta: senzationalul. Pe cine ar
interesa o stire cu un doctor caruia i-a iesit o operatie, sau un preot care propovaduieste binele?
Sunt banalitati. Audienta apare odata cu socul. Daca un preot violeaza un baietel, sau medicul isi
inseala sotia cu una dintre paciente si aceasta din urma, cuprinsa de deznadejde se arunca pe
geam, toate astea starnesc interesul unor categorii largi de public, din toata lumea, indiferent de
rasa, sex sau religie!” Cinic, sumbru, dar din pacate adevarat! Reality show-urile, prin banalizarea
intimitatii pregatesc terenul unui Big Brother social. Daca nazismul sau comunismul ar fi beneficiat
de tehnicile de control de astazi, libertatea individuala si democratia ar fi ramas niste utopii s.f!

V. Categoriile dezinformarii

1. prin cuvant
2. prin numar
3. prin repetitie
4. prin zvon
5. prin clisee
6. prin imagine

1.Prin cuvant: Se aplica etichetarea. Adversarul este asociat cu un mit intunecat, malefic la care
vibreaza constiinta de masa. (corupt, anti-semit, mafiot, bolsevic, fascist, taliban, securist etc).
Consecinta imediata este ca publicul sovaielnic, neinformat se va departa de cel etichetat. Cei care
poarte etichete sinistre vor fi obligati sa-si consume enorm de multa energie in incercarea de a se
„curata”.
2. Prin numar: Este foarte greu pentru un spectator sau cititor sa verifice daca la un miting au fost
10.000 sau 60.000 de manifestanti. Specialistii stiu ca spre deosebire de cuvant sau metafora,
numarul poseda autoritatea matematica a rigorii, preciziei si impartialitatii. Pornind de aici si mai
ales de la remarca lui Michel Focault: „ limba numerelor este absolut indispenabila dominatiei
ideologice” s-a conceptualizat unul dintre principalele obiecte de manipulare. Aici nu are
importanta daca numarul este plauzibil sau autentic, nici macar verosimil, el impunandu-se prin
sine! „In piata Victoriei au manifestat impotriva guvernului peste 100.000 de pensionari!”
Institutele de sondare manipuleaza dupa bunul plac statisticile fara sa poata fi verificate.
3. Prin repetitie: Marele propagandist Goebels spunea ca daca repeti de 1000 de ori o minciuna ea
devine un adevar acceptat de toti cei care inzestreaza cu valoare afirmatia. Asadar mijlocul de
actiune cel mai eficace in manipulare este repetitia constanta a acelorasi afirmatii, din medii si
unghiuri diferite, pentru ca publicul sa se obisnuiasca cu ele, incetand in a le mai filtra cu propria
ratiune, inlocuita pe nesimtite de credulitatea! Gustave le Bon nota: „repetitia sfarseste prin a se
integra in adancul inconstientului, acolo unde se nasc motivele actiunilor noastre”.
4. Prin zvon: Lansarea de „noutati” care sa nu necesite o verificare imediata permite reptarea unei
minciuni fara nici un risc. Credibilitatea celui care lanseaza zvonul este necesara, iar daca i se
alatura alti comunicatori din medii diferite care confirma zvonul respectiv se poate obtine un adevar
fara continut.
5. Prin clisee: Este mult mai ingurgitabila o minciuna daca ea se bazeaza pe un cliseu intiparit in
inconstient. De exemplu stim ca „tiganii” sunt predispusi unei pareri colective precare si atunci poti
stimula cateva sinomime artificiale: tigan-hot! Manipulatorul, in acest caz de dezinformare va
utiliza clisee negative care sa genereze frustrari, nemultumiri. Cliseele justifica actiuni adeseori
imorale: „Noi suntem de acelasi sange, impartasim aceleasi valori, cine nu este cu noi, evident este
impotriva noastra” Teoriile conspiratiei se bazeaza pe clisee standard: evreu-negustor; german-
serios; tigan-hot; musulman-terorist, etc. Un teoretician al presei, americanul W. Lippman
considera ca „procesul de asimilare a informatiei este de fapt adaptarea mecanica a unui fenomeni
inca necunoscut la o formula generala stabila, stereotipa.Drept pentru care, presa trebuie sa
efectueze standardizarea fenomenului care face obiectul informatiei. Redactorul ignorand de buna
voie nuantele sa va baza pe stereotipii si pe opinii de rutina ca sa convinga consumatorul sa
asimilezea stirea fara efort, fara ezitare, fara conflict interior si mai ales, fara analiza critica…”
6. Prin imagine: „O imagine face cat o mie de cuvinte!” Pornind de la aceasta butada, specialistii
in manipulare sunt de acord ca prin imagine mesajul va evita simtul critic al „beneficiarului” si va
penetra fara cenzori adancul inconstientului. Aici tehnica se aseamana cu cea publicitara.
 CAP.III INFORMARE SI DEZINFORMARE IN MASS-MEDIA

Dezinformarea este un termen aparut recent In limbajul de specialitate, desi se practica Inca
din antichitate. Este indisolubil legata de informatie, care poate fi viciata In numele unor scopuri
bine definite. Sunt concluziile la care a ajuns Vladimir Volkoff, autorul lucrarii Tratat de
dezinformare, aparuta la Editura Antet si pe care le prezentam cititorilor nostri.
Trebuie facuta o distinctie clara Intre un fapt si o informatie. „Ploua“ nu este o informatie, ci un
fapt. Acesta devine informatie In momentul In care este comunicat de cineva unei alte persoane, fie
direct, prin metoda „gura/ureche“, fie mediat, prin telefon, ziar, radio, televiziune etc. Pe parcursul
procesului de transmitere a informatiei pot aparea – involuntar sau dimpotriva, intentionat –
distorsiuni, omisiuni, adaugiri de elemente noi etc. care sunt tipice dezinformarii.
Orice informatie presupune prezenta a trei variabile, In care nu se poate avea deloc Incredere:
informatorul (care poate face o confuzie Intre ploaie si stropii unui aspersor, de pilda), mijlocul de
comunicare (telefonul se aude slab, permitand confuzii Intre cuvinte, sau scrisoarea este caligrafiata
cvasiindescifrabil, ceea ce duce la acelasi rezultat etc.), informatul (care poate crede ca
informatorul exagereaza). Toate aceste elemente ne sugereaza faptul ca aproape orice informatie
este supusa riscului denaturarii. De aici rezulta ca: informatia nu contine niciodata adevarul suta la
suta.
Termenul de dezinformare a aparut pentru prima data In limba rusa, dupa al doilea razboi
mondial, si avea rolul de a desemna „practicile exclusiv capitaliste care urmareau aservirea
maselor populare“. De aici, termenul a trecut In limba engleza, cu Intelesul de „scurgere deliberata
de informatii care induc In eroare“. In Franta, notiunea a aparut In 1974 si era definita drept
utilizare a tehnicilor de informare, In special de informare In masa, pentru a induce In eroare, a
ascunde sau a travesti faptele.
Bazele fundamentale ale dezinformarii au fost puse In antichitatea chineza (aproximativ
secolul V I.Hr.) de generalul Sun TzI, In cartea sa intitulata „Arta razboiului“. Postulatele acestuia
erau urmatoarele:
– arta suprema a razboiului consta In a Invinge dusmanul fara lupta;
– toata arta razboiului se Intemeiaza pe Inselatorie;
– un stat inamic trebuie ocupat intact; ruinarea acestuia este o politica inferioara. Pentru
aceasta:
– trebuie discreditat tot ceea ce merge bine In tara adversa;
– reprezentantii claselor conducatoare ale tarii adverse trebuie determinati sa Intreprinda
actiuni ilegale. Reputatia lor trebuie subminata prin orice mijloace si, la momentul oportun, acestia
trebuie supusi oprobriului public;
– trebuie raspandite discordia si galceava Intre cetatenii tarii adverse;
– tinerii trebuie Intaratati Impotriva batranilor;
– traditiile adversarilor trebuie ridiculizate.
ZIARUL, CARTEA, DEZINFORMAREA

Exista trei evenimente majore care au dus la dezvoltarea exploziva a tehnicilor de

dezinformare: aparitia tiparului (1434), a primului periodic (Köln, 1470) si consacrarea opiniei
publice In viata politica a Occidentului (Incepand cu secolul XVIII).
Ziarul si cartea au ajuns rapid sa consacre un principiu In spatele caruia dezinformarea putea lua
orice forma sau dimensiune: este adevarat, fiindca am citit cu ochii mei! Ziarul si cartea, intrand In
toate caminele In care cel putin o persoana stia sa citeasca, aveau sa priveze rapid puterea regala de
monopolul deciziei, iar puterea ecleziastica de monopolul cunoasterii. Pe de alta parte, prin
intermediul acestor doi vectori, autorii sau cei care stateau In spatele lor puteau sa manipuleze In
voie constiinta publicului cititor, oferindu-i informatii unilaterale, „adevaruri“ prefabricate si
conceptii contaminate de ideologii partizane.

Aparitia radioului
Epoca de glorie, In materie de dezinformare a acestei inventii a fost atinsa In cursul celui de-al
doilea razboi mondial si In perioada de ascensiune a comunismului, care i-a urmat.
Virtutile radioului In potentarea dezinformarii au fost speculate In mod genial de Goebbels si
Lenin. Cel dintai era de parere ca „o minciuna repetata de o mie de ori ramane o minciuna, dar o
minciuna repetata de un milion de ori devine adevar“, radioul fiind instrumentul perfect pentru a
repeta o minciuna de milioane de ori. Cel de-al doilea credea sincer ca „a spune adevarul este o
prejudecata burgheza meschina“; In consecinta, radioul era utilizat la maximum conform acestei
„axiome“, iar adevarul era ocolit cu mare grija.

Limba de lemn
Limba de lemn, utilizata atat In scris, cat si In vorbire, In ziare, carti si la radio, este considerata
capodopera dezinformarii, deoarece este imposibil de folosit de cineva fara ca acesta sa nu devina
In acelasi timp si dezinformator si dezinformat. Principalele caracteristici ale limbii de lemn sunt:
caracterul impersonal si pasiv al frazelor (“relatiile reciproce s-au
strans“, „Intr-o atmosfera de stima si respect reciproc“, „s-au exprimat urari“ etc.), abundenta
mijloacelor lingvistice care servesc la accentuarea obligativitatii (a trebui, a fi dator, cu necesitate,
negresit, obligatoriu, neabatut etc.), maniheismul (lipsa nuantelor, Impartirea stricta In doar doua
categorii ale oricarui domeniu sau multimi de oameni – buni si rai, prieteni si dusmani, devotati si
tradatori, abstract si concret, general si particular, obiectiv si subiectiv etc.), metaforele si
personificarile excesive (hidra capitalista, parintele popoarelor cu referire la Stalin etc.), codificarea
(anumite cuvinte, ca „revizionist“ sau „dusman al poporului“, dau semnalul de atac; altele, precum
„lipsa de vigilenta revolutionara“, servesc drept avertisment sau amenintare etc). Limba de lemn nu
este apanajul exclusiv al comunistilor. Toti specialistii – medicii, juristii, militarii, preotii, filosofii
etc. – au limba lor de lemn. Diferenta consta In faptul ca respectivele jargoane specializate
Inseamna ceva, cel putin pentru cei initiati, si deci nu sunt dezinformatoare nici pentru cei ce le
Inteleg, nici pentru cei ce nu le Inteleg.
Cum se practica dezinformarea

Exista numeroase moduri de a trata o informatie, In asa fel Incat ea sa devina apta pentru o
actiune de dezinformare:

™ Negarea faptelor (Nu este adevarat ca X i-a furat banii lui Y).
™ Inversarea faptelor (Nu X i-a furat banii lui Y, ci dimpotriva, Y i-a furat banii lui X).
™ Amestecul dintre adevar si minciuna (Este adevarat ca X i-a luat banii lui Y, dar asta
din cauza faptului ca Y Ii datora lui X acei bani, pe care refuza sa-i mai dea Inapoi).
™ Modificarea motivului (Motivul pentru care banii lui Y au fost gasiti la X nu este furtul, ci faptul
ca X i-a gasit pe o alee In fata casei lui Y).
™ Estomparea (Se face prea multa galagie pentru o suma atat de mica; altii fura miliarde
si nu patesc nimic!).
™ Generalizarea (Toata lumea fura In Romania; cum de l-ati gasit tocmai pe X tap ispasitor?).
™ Utilizarea partilor inegale (In cazul mediatizarii furtului, se va acorda un spatiu restrans
faptului In sine, iar evidentierea calitatilor morale si ale faptelor bune ale lui Y va ocupa un spatiu
mult mai mare).

Utilizarea imaginii In dezinformare

„E adevarat fiindca am vazut“ este o afirmatie puternic Inradacinata In psihicul uman, mai
puternica decat cea mentionata anterior, respectiv „E adevarat pentru ca am citit“.
Iata cateva din avantajele imaginii In materie de dezinformare:
– este literalmente incontestabila;
– informatia vizuala nu are nevoie sa treaca prin creier pentru a ne afecta inima sau pornirile
instinctuale;
– imaginea, prin natura ei, se preteaza la toate manipularile posibile: selectie, Incadratura,
unghi de filmare, animatie, trucaje etc.;
– imaginea se adreseaza maselor Intr-o masura mai mare decat cuvantul, este usor de
perceput, usor de reprodus si devine imediat subiect de conversatie.
Definita drept „paradisul dezinformatorilor“, televiziunea ofera o Intreaga serie de facilitati care
devin Insa foarte usor constrangeri. Materialele trebuie sa fie scurte. Trebuie sa schimbam subiectul
Inainte ca telespectatorul sa schimbe canalul – (este una din regulile producatorilor), iar difuzarea
informatiilor depinde de orele la care se produc evenimentele (daca un eveniment se produce dupa
ora 23.00, este posibil sa nu se vorbeasca nici a doua zi de el). Scurtimea Impiedica orice
aprofundare a subiectului, iar momentul producerii unui eveniment poate duce la omiterea lui din
jurnalele de stiri.
Puterea imaginii este atat de mare, Incat prima impresie ramane de nezdruncinat,
dezmintirile ulterioare avand efecte minime.
 CAP.IV RAZBOIUL INFORMATIILOR

Acesta este un concept stabilit pentru prima data de americani si consta In utilizarea
ofensiva si defensiva a sistemelor de informare pentru a exploata, corupe si distruge informatiile si
sistemele de informare ale adversarului, protejandu-se Insa propriile informatii si sisteme.
Din punct de vedere militar, informatia este de acum considerata a cincea dimensiune a oricarei
batalii, alaturi de dimensiunile pamant, mare, aer, spatiu. Razboiul din Golf, de exemplu, a
reprezentat mai mult triumful informatiei decat cel al armamentului, strategiei sau al moralului
trupelor.Culmea cea mai Inalta a dezinformarii a fost atinsa gratie mediilor electronice de
informare. Internetul se bazeaza mai putin pe calitatea informatiei si mai mult pe capacitatea de
cristalizare a unor opinii difuze. Asemenea unui teren propriu-zis, terenul cibernetic apartine celui
care Il acapareaza mai Intai. Majoritatea „navigatorilor“ pe Internet sunt dirijati Intotdeauna spre
aceleasi site-uri, aceleasi solutii, aceleasi Intreprinderi, dincolo de care nu fac decat rareori efortul
sa mai caute. Ideea manipularii informatiilor a aparut din nevoia mobilizarii populatiei civile ca o
parte a efortului de razboi. Daca initial aceasta manipulare, In special a sentimentelor, avea drept
scop recrutarea unui numar cat mai mare de voluntari, In ultimii 30 de ani tipologia conflictelor
militare s-a modificat spre o profesionalizare a participantilor si spre o restrangere a ariei
geografice In care se desfasoara conflictul. Fenomenul globalizarii, efectul difuzarii unor informatii
asupra economiei face In ultimii ani, ca anumite teme sa nu fie mentionate In presa, In special din
cauza obsesiei „Wall Street“ si a variatiei pretului actiunilor. Intr-o economie ce se sprijina
pe prezenta investitorilor de portofoliu In piata, orice conflict militar prost dirijat din punct de
vedere mediatic poate declansa crize majore.
Omisiunea, fragmentarea, minciuna sunt instrumentele folosite pentru manipularea mass-
media. O atitudine perfect scuzabila daca luam In calcul cercetarile sociologice: 86% dintre
americani folosesc televiziunea ca instrument principal pentru a se informa asupra razboiului. Doar
51% dintre acestia citesc un ziar. Putem banui ca, In mare, proportiile se respecta si In Europa sau
oriunde In lume. Astfel se explica existenta unei unitati speciale In armata americana, „4th
Psychological Operation Group“, cantonata la Fort Bragg si avand In componenta 1200 de militari,
special antrenati In operatiuni psihologice.
Responsabilitatea militarilor este extrem de mare, pe langa considerente ce tin de strategie,
trebuind sa ia In calcul si influentele unui foc de arma, tras undeva In Asia, asupra economiei. De
cele mai multe ori, militarii manipuleaza mass-media prin restrictionarea informatiilor care pot fi
prezentate, publicul nestiind ca fiecare imagine difuzata este previzionata de Pentagon, ca fiecare
corespondenta trimisa de pe front este supervizata de un ofiter specializat In tehnici de „public
relations“.
Presa americana este prima supusa manipularii, dezvoltarea retelelor de televiziune americane,
prestigiul jurnalistic al unor reporteri avand un dublu efect: pe de-o parte devin „surse“ de
credibilitate, pe de alta parte sunt „vectori“ de informare. Majoritatea conflictelor militare din
ultimii 50 de ani au nascut disensiuni majore Intre reporteri si personalul militar Insarcinat cu
informarea asupra mersului operatiunilor. De multe ori, reporterii care nu respectau conduita
impusa de ofiterii de presa ai Pentagonului erau marginalizati.
Campanie de informare = campanie de dezinformare.

Aceasta este viziunea militarilor asupra rolului presei Intr-un conflict militar. Prima tentatie
este aceea de a arunca Intreaga vina In spatele armatei, care nu are interesul sa prezinte soldati
americani, britanici sau francezi ucisi, care nu vrea sa admita ca presa se poate comporta
independent. Pe de alta parte trebuie sa ne gandim ca imaginile transmise de CNN din Somalia, cu
militarii americani ucisi si tarati pe strazile din Mogadiscio pe post de manechine fara viata, au
declansat o puternica emotie In SUA, determinand retragerea contingentului american. Sistemul de
pol de presa a fost aplicat In interventia din Panama (1989). Atunci a fost selectionat un grup de
ziaristi care au putut Insoti trupele americane de interventie si care au transmis reportaje live.
Debutul transmisiilor In direct dintr-un conflict militar de proportii a fost facut In Coreea. Se poate
spune ca atunci a avut loc faza romantica. Victimele americane nu erau aratate, iar transmisiile erau
marcate de optimism.
Probabil ca cel mai bun exemplu de manipulare a fost razboiul din Vietnam.
„Rezolutia Golfului Tonkin“, august 1964, cea mai apropiata de o declaratie de razboi,
prevedea ca presedintele SUA este autorizat sa foloseasca orice mijloace pentru a stopa atacurile
viitoare ale Vietnamului de Nord asupra vaselor americane. Presedintele Johnson a ordonat
represalii ca urmare a unor noi atacuri ale nord-vietnamezilor, desi In realitate, nu existase un al
doilea atac. Adevarul a iesit la iveala mult timp dupa finalul conflictului. Tot In razboiul din
Vietnam, o cercetare ulterioara a dovedit ca majoritatea reportajelor de lupta erau furnizate de
serviciile de relatii publice ale armatei, care numai In 1971, au cheltuit peste
200 de milioane de dolari ca sa Imbunatateasca imaginea. Serviciile de relatii publice ale armatei au
Inscenat manevre ale armatei sud-vietnameze, acestea fiind filmate de operatori militari si difuzate
In SUA prin statii mici de televiziune care nu aveau fondurile necesare finantarii unor
corespondenti de razboi.
Filmul si televiziunea au creat o imagine cu totul distorsionata despre razboi. Acolo, pe
ecran, au loc ambuscade spectaculoase, acte de bravura evidente, se poarta dialoguri pline de
miez, tensiunea creste si descreste pentru a impresiona spectatorul. In fond, are loc o minutioasa
punere In scena. Dar demn de remarcat, aceasta punere In scena ignora In mare masura realitatea
luptei. In alte genuri de film (drama familiala, drama psihologica, filmul erotic), publicul este
familiarizat cu realitatile descrise si de aceea e mai greu de manipulat. Dar Intr-un film de razboi se
poate Intampla virtualmente orice, pentru ca un procent redus din randurile publicului a tras
vreodata cu arme de foc iar din randul acestora un procent infim a luat parte vreodata la actiuni de
lupta.
Razboiul prezentat de filme este o succesiune de acte de violenta spectaculoasa, de actiuni
rapide si de rezultate clare. In realitate Insa, asemanarea se opreste la violenta. Dincolo de faptul ca
este violent, razboiul real este Insa plicticos, neinteresant pentru a fi urmarit ora cu ora. Mare parte
din el (cel putin In prezentul razboi din Irak) consta In deplasari de trupe, aprovizionari cu
materiale de lupta, alimente si combustibili, actiuni de Incercuire si evitarea pe cat posibil a
confruntarilor directe.
Razboiul poate Insemna (Inseamna frecvent In acest caz) o coloana de blindate care se
opreste brusc In desert si sta timp de doua ore din pricini logistice sau meteorologice. Razboiul e
viata, nu film. Iar viata este In majoritate o succesiune de perioade de rutina si relaxare, punctate
rareori de momente interesante. Razboiul din Irak nu este nicidecum spectaculos; el este doar un
foarte important eveniment international. Dar media a preferat tot timpul sa confunde importantul si
spectaculosul, obligand publicul sa creada la fel.
In lipsa de lucruri spectaculoase, presa retine amanuntele anecdotice. Ele nu constituie Insa, nici pe
departe, esenta razboiului propriu-zis, dar ajung sa ocupe spatiul mediatic.
Dintotdeauna omul a dorit sa aiba cunoasterea necesara pentru a putea supravietui In dimensiunea
karmica In care vietuieste, pentru a evolua. Dorinta lui trebuia Intr-un fel Implinita. Tocmai prin
aceasta dorinta, omul a deschis cai catre alte dimensiuni.

Fiecare dimensiune spirituala a inceput sa reverse cunoasterea prin cei mai sensibili oameni ce
vietuiau In dimensiunea karmica, dimensiunea materiei dense. Aceasta cunoastere era perceputa In
functie de valoarea constiintelor celor ce s-au adaptat cunoasterii spirituale, iar informatiile
transmise prin acestia erau Intelese partial de cei care Ii ascultau. Timpul a demonstrat acest
adevar Implinit. Fiecare Invatatura transmisa omului, a schimbat destinul sau ajutandu-l sa aiba o
cunoastere asupra universului, asupra a ceea ce este el ca fiinta In univers. Informarea lui fiind
limitata si nu Intotdeauna corecta, a facut sa apara revolta In viata lui, fapt ce l-a determinat sa
cerceteze, tot rational, cai catre alte lumi necunoscute. Informarea venita prin cuvant scris, i-a dat
sansa sa Inteleaga faptul, ca cele ce pot fi Intelese doar prin traire si simtire, pot Inalta fiinta umana.
Cunoasterea a venit, prin cei ce erau canale deschise spre a o primi, dar nu Intotdeauna aceasta
cunoastere a ajuns pura la doritorii de adevar. Dezinformarea a facut ca omul sa rataceasca pe cai
nedorite. Adevarul ca si valoarea, consta In ceea ce omul poate simti In fata unei Invataturi
autentice. Orice informatie venita din exterior, trebuie sa Indemne omul la meditatie profunda,
pentru a nu cadea In capcana gandirii celor ce nu cunosc Adevarul. O informatie poate Inalta
constiinta omului sau poate determina stagnarea evolutiei spirituale a acestuia. Fiecare are liberul
sau arbitru si poate hotarI ce ar dori si ce nu ar dori sa Implineasca. Nimeni nu poate obliga pe
nimeni la nimic, iar daca cineva Incearca, printr-o informatie eronata, sa schimbe destinul unui om,
trebuie sa-si asume si responsabilitatea acceptarii efectului cauzat. Adevarul cuprinde doar
Adevarul, dar informatia poate veni si din neadevar; de aceea, este bine sa se cerceteze fiecare
cuvant, fapta, traire si simtire ale acelora ce spun ca aduc si dau o informatie pozitiva. Cel ce cauta
Intotdeauna va gasi ce doreste, daca vrea cu adevarat, dar sa nu uite de valoarea constiintei sale, ce
trebuie hranita doar cu Adevar.

CONSIDERATII PRELIMINARE ASUPRA INFORMATIEI

Schimbul de informatie este specific omului. Dar diferentele dintre punctele de vedere,
inexactitatea perceptiei, aprecierile variabile asupra importantei relative a lucrurilor fac astfel Incat
aproape orice informatie sa contina o cantitate, cat de mica, de dezinformare.

Toate acestea se petrec pentru ca informatia, prin natura sa, dezinformeaza. Printr-un joc al
prefixelor putem spune ca IN-formarea echivaleaza cu o DE-formare a realitatii. Nu ne putem privi
intr-o oglinda fara sa fim dezinformati, chiar si imperceptibil: calitatea suprafetei reflectante,
cea a ochilor, iluminarea, starea noastra de spirit ne deformeaza imaginea. Ori, informatia
respectiva ar trebui sa fie cat mai obiectiva cu putinta, de vreme ce este rezervata folosintei noastre
personale.
Apoi, de indata ce ne vom adresa cuiva, erorile de apreciere pe care el le va comite se vor adauga
alor noastre si asa mai departe. Sunt suficienti cativa intermediari pentru ca mesajul original sa fie
sensibil modificat, cu un continut de dezinformare crescut la fiecare etapa. Si aceasta in cel mai bun
caz, adica atunci cand mai multi indivizi competenti si dezinteresati fac schimb de informatie cu
buna credinta. Daca introducem, insa, in lant un naiv sau un smecher, partile de dezinformare
individuala nu se vor mai aduna, ci se vor inmulti. Si este usor de imaginat daca nu mai avem de a
face cu indivizi, ci cu mase, iar aceste mase sunt informate de catre anumite organisme cu interesul
de a promova o anumita imagine politica sau, pur si simplu, de a cauta comicul, socantul,
senzationalul (lucru foarte usor de remarcat la noi in jurnalele televizate).

Toate acestea ilustreaza trei idei importante :

• Informatia nu contine niciodata adevarul suta la suta. Pe tot parcursul se strecoara erori,
chiar daca nici un membru al lantului informativ nu are intentii rele.
• Orice s-ar crede, nu numai ca in materie de informatie nu exista obiectivitate, dar orice
pretentie de obiectivitate trebuie tratata cu suspiciune. Este preferabil sa-i ascultam si pe israelieni
si pe palestinieni, decat sa trimitem la fata locului un observator asa-zis impartial, care va simpatiza
de la bun inceput cu unii sau va fi platit mai bine de ceilalti.
Este firesc ca fiecare martor sa aiba propria lui impresie asupra evenimentului la care a asistat. Iar
daca impresiile se potrivesc prea bine unele cu altele, e ceva suspect la mijloc.
• Obiectivitatea nu poate exista decat in informatia de ordin stiintific, unde aceeasi experienta
realizata de mai multi experimentatori conduce intotdeauna la aceleasi rezultate. Ipotezele
savantilor sunt obiective in masura in care se confirma prin fapte, iar faptele sunt
indiscutabile in sensul ca oricare observator s-ar putea substitui cu cel care a cules datele
perceptibile ce le alcatuiesc, date perceptibile constituite in general prin coincidenta dintre un metru
si ceea ce masoara acesta (admitand si aici o marja de eroare).
Insa in tot ceea ce are legatura cu opinia publica, ne aflam in mod clar departe de o
asemenea rigoare, iar diversele criterii de obiectivitate pe care ni le propun mijloacele de informare
– “A zis-o cutare, care e un om cinstit”, “Vedeti cu proprii ochi imaginea televizata”, “Este parerea
majoritatii” – nu trebuie in nici un caz sa ne asigure.
 CAP.V PSIHOLOGIA DEZINFORMARII

Sociologii au aratat din plin in ce masura terenul astfel creat este favorabil himerelor
colective; publicistii si politicienii n-au intarziat sa preia avantajele. Inaintea celui de-al doilea
razboi mondial, Hitler in “Mein Kampf” si Ceahotin in “Violarea multimilor de propaganda
colectiva” aratau deja cum se pot utiliza tehnicile preluate de la psihologia experimentala pentru
orientarea opiniei (sau mai degraba patimii) publice.
Psihosociologia se ocupa de cunoasterea comportamentelor si motivatiilor individului
in societate, precum si a interactiunilor intre grupurile sociale, indiferent de dimensiunile acestora.
Se dispune de un numar mare de observatii, adesea foarte amanuntite; in cursul ultimelor decenii au
fost studiate numeroase teste experimentale, adesea de maniera inca parcelara. Cercetarile,
bazandu-se pe crearea unei anumite situatii sau pe chestionare privitoare la pozitia adoptata de cei
chestionati fata de evenimente foarte concrete, generalizarile raman inca riscante. Psihosociologii
incearca totusi sa interpreteze observatiile si sa stabileasca reguli generale plecand de la rezultatul
experimentelor. Aceasta activitate permite desprinderea unor concepte operationale, sugerarea unor
mecanisme, insa, daca o anumita metodologie incepe sa se intrevada, teoriile de ansamblu nu par
inca perfect satisfacatoare.
Dezinformatorii si cei ce se opun actiunilor desfasurate de catre acestia, fac greseala de a se
astepta la retete infailibile de la aceste studii. Insa ele nu fac altceva decat sa delimiteze mai mult
sau mai putin cadrul de referinta, marcand numai capcanele si erorile ce trebuie evitate. In acest
domeniu, probabil mai mult decat in oricare altul, elementul caracteristic il constituie
complexitatea: interactiunile producatoare de evenimente au aproape intotdeauna un dublu aspect
– pozitiv si negativ. Pe de alta parte, relatiile deterministe nu au fost niciodata simple: o aceeasi
cauza va avea efecte diferite, uneori contradictorii, in functie de circumstante. Un acelasi efect
poate fi rezultatul unor cauze diverse, impletite in proportii diferite. Analiza are deci in mod
necesar un caracter probabilistic si multifactorial.
De la inceput se pune o intrebare: dezinformarea se adreseaza individului sau grupului ?
Din punct de vedere al metodologiei studiului sociologic raspunsul nu poate fi decat ambiguu. Un
individ total izolat de societate si total stapan pe reactiile sale reprezinta un concept pur teoretic.
Daca ar exista, n-ar prezenta nici un interes pentru dezinformator, care vizeaza direct sau indirect,
efectul de masa. Omul a fost dintotdeauna si in diferite feluri membru al unor grupuri sociale mai
mult sau mai putin numeroase. Poate fi lansata ideea ca progresul societatii depinde de numarul
subgrupurilor carora le apartine fiecare individ.
In momentul In care dezinformatorul alege influentarea unui factor de decizie, acesta va avea
intotdeauna un anturaj mai mult sau mai putin numeros, care consituie calea preferata de acces spre
tinta a dezinformatorului. Pe de alta parte, nu exista grupuri, oricat de structurate ar fi ele, care sa
nu reprezinte, prin definitie, o suma de componenti, sociologii insistand asupra faptului ca, in
ultima analiza, mentalitatea individuala este cea care creeaza suportul comportamentului colectiv.
Ei au fondat un “principiu al individualismului metodologic”. Raymond Boudon (1979) scria:
“Sociologul trebuie sa-si faca o regula din a considera indivizii ca participanti individuali inclusi
intr-un sistem de interactiuni, fiind elementul primordial al analizei sale… Asimilarea unui grup cu
un individ nu este legitima decat in cazul in care grupul este organizat si dotat cu organisme care ii
permit sa ia decizii colective. Orice analiza va trebui sa cuprinda, in mod obligatoriu, o etapa in
care sociologul isi va pune intrebari asupra actiunilor indivizilor”.
Pe de alta parte, In marea lor majoritate, grupurile, in special cele bine structurate si care
reprezinta tinte predilecte pentru dezinformator, permit o ierarhie de influentare si se supun, mai
mult sau mai putin, autoritatii unui “ganditor”, a unui lider, sau cel putin, a unui subgrup restrans de
conducere.
Deci, in practica, aprecierea unei actiuni de dezinformare si a rezultatelor sale va trebui sa se faca
fie in termeni statistici – procentajul indivizilor manipulati in mod eficace – fie in nivelul de
“implicare” a unei personalitati sau a unui lider de grup.

DEFINIREA DEZINFORMARII IN PSIHOLOGIE

Trebuie remarcat faptul ca termenul a aparut pentru prima oara in limba rusa
(dezinformatia), dupa al II-lea Razboi Mondial, cu rolul de a desemna practicile exculsiv capitaliste
care urmaresc aservirea maselor populare. Este semnificativ faptul ca, in acest caz, sovieticii
atribuind aceste practici unor adversari care inca nu le descoperisera, cuvantul insusi slujeste cauza
(ceea ce reprezinta deja o forma de dezinformare).
Poate fi considerata, pe rand, fie ca o meserie cu finalitati si reguli proprii, fie ca o incercare a
spiritului de a invinge anumite reticente, fie ca fenomen general amplificat de conditiile epocii
noastre.
Cu toate acestea, majoritatea specialistilor sunt de comun acord ca dezinformarea reprezinta un
ansamblu de actiuni si procedee conduse de servicii specializate si insitutionalizate. Anumiti lideri
o considera drept un mijloc eficace de a-si atinge scopurile. Aparitia unor metodologii
psihosociologice a furnizat baza unor astfel de intreprinderi. Iar extinderea mijloacelor de
informare in masa a oferit parghii de actionare cu o putere mereu crescanda. Pot fi inregistrate si
asociate o intreaga serie de procedee, mergand de la distorsionarea faptelor si pana la conditionarea
comportamentala.
Traim in permanenta intr-o lume a informatiei. Iar dezinformarea nu este numai o meserie a unor
profesionisti cu functii mai mult sau mai putin oficializate; ea reprezinta o continua tentative pentru
orice putere de indata ce aceasta se hotaraste sa treaca la mobilizarea tuturor resurselor (chiar si a
celor indoielnice) politice. Este o situatie valabila pentru guverne insa si pentru partide, sindicate,
mari asociatii sau intreprinderi comerciale ori industriale de indata ce trec printr-o situatie dificila.
Dezinformarea constituie o tentative si pentru indivizi promotori ai unor idei, aflati in dificultate
datorita lipsei de argumente.
In forma sa primitiva, dezinformarea se limiteaza la minciuna mitomaniacului, la enuntarea de
simple contra-adevaruri, la cateva mici falsificari ale unei realitati neplacute; uneori insa ea se
aventureaza in manevre mai intortocheate apartinand domeniului manipularii constiintelor.
Disimularea si inselarea nu sunt un apanaj al fiintei umane (le intalnim in special in structura
biologica si in instinctul animal) insa omul a stiut sa faca din ele resorturi de manevrare a societatii.

PRACTICA DEZINFORMARII

Trebuie amintit aici care sunt trucajele cele mai cunoscute ale informatiei. Se poate spune,
simplificand, ca un fapt poate fi prezentat in sapte moduri diferite: afirmat/ negat/ trecut sub tacere/
amplificat/ diminuat/ aprobat/ dezaprobat.
Dar, in loc de a judeca in abstract, sa ne propunem o misiune precisa de dezinformare si sa vedem
cum poate fi dusa la bun sfarsit. Exista un exemplu didactic destul de raspandit: pornind de la un
fapt simplu si clar “CAINELE A MANCAT FRIPTURA”, trebuie, prin metodele specifice
dezinformarii, dezvinovatit cainele in ochii opiniei publice.

Iata o serie de prezentari In maniera dezinformatoare ale evenimentului :

• de acord, astazi a fost cainele, dar ieri era pisica ;
• nu era decat o bucatica de carne veche si arsa uitat in frigider ;
• friptura era pusa in farfuria cainelui, care nu a facut decat sa o linga, mai ales ca nu era
mancat de trei zile;
• n-a mancat-o, a oferit-o unei prietene;
• e un ciobanesc german de cinci ani care, anul trecut, si-a salvat stapanul de la inec. pazeste
casa, aduce ziarul in bot, latra si mananca mult;
• farfuria cu friptura era din faianta albastra. era o fleica de 2 kg. cainele statea inchis in casa
din cauza polii. vecina l-a lasat sa manance friptura.
• cainii sunt nefericiti in apartamente pentru ca bancile nu acorda imprumuturi cu dobanda
mica pentru a li se construi adaposturi langa casa ;
• hrana pentru caini untel, cu apa calda, permite sa se evite asemenea probleme ;
• e scandalos ca niste stapani sa-si infometeze asa cainele ;
• baietelul cel mic afirma ca un caine vagabond a furat friptura ;
• a fost un reportaj la televizor in care se arata ca un caine nu este responsabil atunci cand nu
a primit o educatie corecta ;
• atentie! s-a spus deja ca a muscat pe cineva, acum trei saptamani, cand, de fapt, fusese alt
caine ! erati de fata cand a disparut friptura ? nu ? atunci, gasiti mai bine friptura, inainte de a acuza
acest biet caine, victima a atator calomnii ;
• cainele a murit
• era otravita.
Dupa cum se poate remarca, gama procedeelor de dezinformare este foarte vasta.

CONCEPTE SPECIFICE DEZINFORMARII

A) OPINIA PUBLICA

Reprezinta un concept de o larga raspandire, prezentat de enciclopedia “Omnis” a editurii

Larousse ca “principal obiect al psihologiei sociale”, si a carui definire este, de altfel,
controversata. Intr-o prima acceptiune a termenului, opinia publica reprezinta totalitatea ideilor ce
se emit de catre o societate in problemele ce o privesc. Intr-o a doua acceptie, ar reprezenta
adeziunea la anumite atitudini, adeziune care poate fi evaluata cantitativ prin sondaje si votari.
Insa ar fi o eroare personalizarea fie a “opiniei publice”, fie a “publicului”, considerandu-le ca
avand aceeasi psihologie. O personalitate politica de prim rang a Frantei, cum a fost Valery Giscard
d’Estaing (1984), a exprimat foarte bine preocuparea politicienilor in aceasta privinta: “Opinia, asa
cum este, cum constrange si cum actioneaza, constituie un camp de forte pe care orice conducator
trebuie sa stie sa le compuna”. Practic, opinia publica nu este cunoscuta (fiind, de altfel,
schimbatoare) decat atunci cand se pun intrebari, fie cu ocazia unor consultari electorale, fie
prin metoda sondajelor.
Exista o opinie publica in fiecare moment, pentru fiecare problema. S-ar putea considera ca este util
sa se faca mai mult caz de atitudinea publicului sau de atitudinea generala, care reprezinta cel mai
bine marile curente de opinie intr-o societate. Insa acestea sunt foarte dificil de evidentiat.
O alta greseala ar fi aceea de a crede ca opinia publica se identifica cu aprecierile mass-mediei sau
ale purtatorilor de cuvant, cu toate ca acestea contribuie la formarea si orientarea ei.
Opinia publica, atunci cand se dispune de mijloace adecvate de a o cunoaste, corespunde
repartizarii avizelor in ceea ce priveste o anumita problema. Ea nu trebuie confundata cu opinia
majoritatii. Se poate intalni situatia in care opinia publica asupra unei probleme sa fie determinata
de o minoritate a societatii care este in schimb foarte activa (spre deosebire de majoritate care,
deseori, desi are o opinie, nu si-o face cunoscuta, si mai ales nu si-o sustine). Opinia publica este
rezultatul judecatilor, uneori divergente, carora fiecare individ le da o greutate specifica si a caror
influenta se face simtita mai mult sau mai putin asupra deciziilor politice.
In ceea ce priveste sistemele de valori, opinia publica evolueaza mult mai lent, surprizele
putand sa apara in special in situatia in care nu s-a mentinut un contact suficient. Unul din scopurile
dezinformarii este incercarea de a dezinforma publicul asupra propriilor opinii.
In sfarsit, nu este lipsit de interes sa insistam mai mult asupra catorva distinctii.
Prima tine de deosebirea, uneori incredibila, ce poate sa apara intre o opinie exprimata si
comportamentele corespondente. Opinia, chiar daca este in majoritatea cazurilor decat partial
rationala, reprezinta totusi un act de constiinta, in timp ce comportamentul, care se bazeaza foarte
mult pe scheme automatizate, (toti cunoastem experimentele lui Pavlov) este adesea declansat la
individ de un “semnal”, de un “stimul”, care nu implica aproape deloc constiinta; pentru un grup ea
reprezinta adesea efectul obisnuintei sau al spiritului de imitatie. Factorii afectiv-emotionali sunt
mult mai determinanti decat analiza logica. Adesea acesti factori pot chiar Inabusi spiritul de
conservare.
Trebuie avuta in vedere si diferenta dintre opinia publica si multime. Ambele sunt reuniuni sociale,
a caror psihologie insa, nu este identica. Multimea reuneste intr-un loc relativ redus, la un anumit
moment, indivizi care au depus fiecare efortul de a veni ; este de fapt ceea ce da valoare reuniunii
respective. Opinia publica se formeaza in orice moment si in orice loc. In acest caz informatia este
aceea care cauta individul si nu invers. Iar aceasta, in mijlocul anturajului sau, este mult mai dificil
de influentat, de convins si de antrenat.
Conceptul de opinie publica nu se confunda nici cu acela, mai politic, de majoritate. Primul
reflecta ansamblul parerilor posibile, care, in anumite cazuri, se neutralizeaza reciproc,
reducandu-si si anulandu-si orice influenta asupra factorului de decizie.
Cel de-al doilea reprezinta grupul cel mai important de persoane cu aceeasi opinie la un moment
dat. Majoritatea are, de asemenea, in raport cu opozantii minoritari, o pondere relativ importanta,
care poate inclina decizia.
Una reprezinta rezultatul unei impartiri, cealalta al unei scaderi. Relatiile intre majoritate si
minoritate nu sunt in mod obligatoriu de natura conflictuala, deoarece, atat una cat si cealalta au
contururi schimbatoare. Apare astfel notiunea, foarte importanta pentru dinamica grupurilor, de
compromis, indice moderator, insa totodata teren de germinare a neputintei.

Interactiunile intre majoritate si minoritate constrang pe aceasta din urma la o prezentare mai
dinamica a punctelor sale de vedere. S-a constatat ca moderatia si atitudinea rezonabila nu sunt
niciodata eficace cand sunt folosite de catre minoritate. Principalul sau mijloc de convingere
ramane ceea ce se cheama “efectul demonstrativ”, care urmareste sa dovedeasca eficienta actiunilor
sale, atunci cand poate face uz de un compromis la care s-a ajuns cu unul din membrii influenti ai
majoritatii sau de o dezertare rasunatoare din tabara adversa. Pentru minoritatea care desfasoara
actiuni de propaganda va fi de preferat actiunii indarjite de a cauta sprijin prin argumentarea ideilor
emise, gasirea in cadrul majoritatii a unei personalitati susceptibile sa treaca in tabara sa, si aceasta
prin desfasurarea unui atent studiu psihologic.

B) PSIHOLOGIA GRUPULUI-TINTA

Nu toate grupurile sunt la fel de accesibile si vulnerabile la dezinformare. Nu se poate afirma ca

dezinformarea a ajuns la detinerea unei tehnici perfecte. In mod normal, apare legitima
intrebarea: care sunt cauzele care fac ca o minciuna, prezentata chiar intr-un mod grosolan, sa aiba
sansa de a fi totusi crezuta? Nu cumva tinta este cea care isi asteapta dezinformatorul precum
Frumoasa din Padurea Adormita isi asteapta printul ? Asupra acestei probleme toti sociologii sunt
de acord: omul nu se expune decat informatiilor pe care doreste sa le auda si le refuza pe cale care
vin impotriva prejudecatilor sale. Ca urmare, suntem determinati sa consideram ca reusita
dezinformarii se datoreaza faptului ca tinta, constient sau nu, era apta sa fie dezinformata.

Este de la sine inteles ca un grup coeziv, fondat pe un sistem de valori unanim acceptat si increzator
in liderii sai va fi mult mai putin accesibil actiunilor de dezinformare. De unde rezulta faptul ca
dezinformatorul trebuie sa isi aleaga tintele pe baza unei cunoasteri amanuntite, exploatand in mod
oportun atitudinile naturale favorabile, pe care nu le creeaza, ci le gaseste in cadrul grupului
respectiv, pregatite de reactie. O tinta bine protejata, asupra careia imprejurarile ii impun
dezinformatorului sa actioneze, va necesita o pregatire indelungata, care poate face actul fara obiect
atunci cand actiunea devine, in sfarsit, posibila. Dezinformarea, nedispunand de o tehnica total
eficace, este, cel putin in anumite tari, incredintata unor organisme apte in permanenta de
interventie. Aceste organisme exploreaza si pregatesc din timp, mai mult sau mai putin sistematic,
terenul pe care li se va cere sa actioneze, detectand toate oportunitatile posibile.

In spatele unui paravan de logica seducatoare prin simplitatea ei, dezinformarea actioneaza
Inainte de toate asupra reactiilor afective si emotive. Pe de alta parte insa, dezinformatorul nu poate
abandona nici logica. Aceasta ii permite sa exploateze la maximum consecintele nascute din abuzul
de pseudo-rigoare aplicat definitiilor: astfel, libertatea devine libertinaj, egalitatea devine nivelare,
iar fraternitatea constrangere. Pasiunea si impulsivitatea au asigurate astfel camp liber de afirmare.
Aparent, sistemul de valori ramane neschimbat; de fapt, el este dezechilibrat, determinand luarea
unor masuri gresite. Este de remarcat faptul ca, frecvent, personalitatile sau grupurile conducatoare,
puse la curent cu o actiune dezinformativa, se abtin sa i se opuna, nu atat datorita complicitatii, cat
mai ales din neglijenta si din necunoasterea pericolului acestei actiuni. Insa, ceea ce provoaca
scandalurile in afacerile de dezinformare este descoperirea faptului ca spiritele sunt manipulabile si
mai ales ca ele sunt foarte rar scutite de influente.

C) CONVINGEREA

Dupa Gustave Le Bon se pot recunoaste patru factori principali de convingere, pe care Ii prezinta
ca pe un fel de “gramatica a persuasiunii” :

• prestigiul, care sugestioneaza si impune ;

• afirmatia fara probe, care elimina discutia ;

• repetarea, care face sa fie acceptata ca certa o anumita afirmatie;

• influentarea mentala, care intareste rapid convingerile individuale cele mai slabe.

El adauga: “Daca profesorul de logica va asigura ca un adevar trebuie exprimat asa si nu in alt mod,
lasati-l sa o spuna, dar nu il credeti”. Si aceasta pentru ca exista banuiala ca orice prezentare a unui
mesaj (si cu atat mai mult a unei probleme) opiniei publice, nu este efectuata niciodata fara o
intentie cat de cat vinovata.
Intr-un experiment, numit experimentul lui Asch, li se cere la doua grupuri de persoane sa faca o
apreciere generala asupra unui individ descris primului grup ca fiind “inteligent, muncitor,
impulsiv, critic, limitat si invidios”. Aceleasi calificative sunt prezentate celui de-al doilea grup in
ordine inversa. Rezultatul: aprecierea primului grup este pozitiva, iar a celui de-al doilea,
negativa. Ordinea asezarii calificativelor a fost determinanta in orientarea opiniilor celor doua
grupuri.
Convingerea necesita o serie de etape: prezentarea comunicarii, perceptia sa si acceptarea
comunicarii in functie de atitudinile anterioare ale subiectului. In acest moment survine sau nu
schimbarea atitudinii generale a subiectului: fie ca apare o saturatie determinata de repetare, fie ca
apare incompatibilitatea, fie ca apare superioritatea reactiilor emotive determinand adeziunea sau
respingerea ideii prezentate. Intregul proces necesita o programare delicata si s-a remarcat ca
mesajele cel mai bine primite sunt acelea care furnizeaza in acelasi timp o motivatie si
instructiuni cu privire la punerea lor in practica. S-a observat, de asemenea, ca rezistenta la actiunea
de convinge este adesea rezultatul efortului de stapanire a emotiilor prea puternice (nasterea
oricarei certitudini, fie ea si de ordin intelectual, este asociata unei emotii), pe cand permeabilitatea
creste odata cu preocuparea de a intelege, care faciliteaza in mod insidios operatiunile de asimilare
a mesajelor. In stadiul final, efectul convingerii va fi apreciat prin observarea comportamentului
subiectului sau subiectilor.
Trebuie totusi recunoscut ca exista deosebiri majore intre principiile teoretice, care par sa se
impuna, la un moment dat, si aplicarea lor in practica, efectuata uneori in mod incoerent sau
neindemanatic. Se pare ca pentru a fundamenta astazi o metodologie de actiune psihologica si mai
ales de dezinformare este necesar sa se tina cont de aportul studiilor experimentale de
comportament si sa se depaseasca stadiul empirismului, rezultat al inspiratiei si convingerilor
insuficient fundamentate.

NATURA PSIHOLOGICA A DEZINFORMARII

Probabil ca fateta psihologica a dezinformarii este cel mai bine surprinsa in analiza acesteia
ca stare de spirit a agresorului si a victimei.
Marea amploare luata de dezinformare si omniprezenta sa se datoreaza faptului ca in prezent se
poate folosi o intreaga panoplie de mijloace a caror tehnicitate exercita o atractie irezistibila. Omul
iubeste tehnica in special cand aceasta satisface, pe de o parte, dorinta de a avea o unealta capabila
sa-i mareasca capacitatea de actiune, iar pe de alta parte placerea de a se juca, stimulandu-i
imaginatia. Aceasta tehnica este exact ceea ce este numit cu titlu generic ‘mijloace de informare in
masa’.
Dezinformarea transpune in practica placerea pentru disimulare si secret, dorinta de a
exercita o putere oculta asupra unui adversar dispretuit si pe care incerci sa il inseli. Cu toate aceste,
dezinformarea releva o anumita slabiciune, o lipsa de incredere in valoarea propriilor argumente.
Este exact comportamentul unui copil care cauta sa-si ocoleasca responsabilitatile. Machiavelli,
prin principiile si ideile lui, revine la moda ori de cate ori dezbaterile politice degenereaza in
confruntare. Aflat in imposibilitate de a convinge, dezinformatorul isi ascunde impotenta
argumentativa si considera ca linisteste spiritele atribuindu-si calitati abile si puterea de a manipula.
Acest tip de agresiune vizeaza atat tinte candide, cat mai ales pe cele inconstiente si neavertizate.
Informarea a devenit pentru omul modern, in special pentru cel din Occident, o necesitate fara de
care nu mai poate trai, asa cum drogul Ii este necesar trupului unui narcoman. Prezentarea
instrumentala a mijloacelor de informare in masa, aspectul lor de jucarii sofisticate creeaza
sentimentul ca informarea este o forma de produs industrial destinata consumului, dependenta mai
mult de masini decat de om. Cu toate acestea, informarea nu este o simpla suma de stimuli
complecsi pe care creierul fiecaruia Ii filtreaza, Ii organizeaza si Ii ordoneaza; ea trebuie, Intr-o
forma sau alta, sa fie insotite de dialog. Dialogul nu poate avea loc insa prin intermediul radioului
si televiziunii decat intr-o masura foarte mica.
Dezinformarea pleaca de la vointa de a actiona, de a modifica cursul normal al
evenimentelor, remodeland psihologia adversarului mai ales in conditiile in care caile diplomatice,
economice sau militare au devenit inoperante sau excesiv de costisitoare. Recurgerea la
dezinformare constituie, in mod cert, o recunoastere a limitelor puterii, insa, in acelasi timp,
reprezinta afirmarea existentei conflictului si a determinismului luptei. In aceasta consta
esenta dezinformarii: a uza de dezinformare inseamna a considera interlocutorul ca inamic,
rezultand, implicit, ca dezinformarea reprezinta o forma de agresiune, un act de razboi. Nu este o
simpla amenintare, ci o actiune de lupta. Fortei materiale i se substituie sau asociaza
violenta psihologica. Aceasta politica pusa in slujba puterii este mai periculoasa decat cea a
tunurilor. Nu se pune problema de a convinge prin argumente sau avertismente, ci, de a
distruge vointa adversarului prin orice mijloace, punand in joc o forma particulara si insidioasa de
constrangere si aservire. Statele mai slabe sunt inclinate sa accepte confruntarea pe acest teren
minat sperand sa obtina o reechilibrare a fortelor; insa aceasta este o iluzie periculoasa intrucat este
compromis schimbul pe baza de incredere de care cei mici au mai multa nevoie decat puternicii lor
interlocutori.
Relatia ce se stabileste intre dezinformator si dezinformat (in mod clar perversa pentru
primul) nu este total nevinovata pentru cel de-al doilea, asemanatoare unui cuplu sado-masochist
descris de psihanalisti. Dezinformatul nu este o simpla victima a setei sale pentru cunoastere, sete
potolita cu o bautura otravita pe ascuns: in multe cazuri, el este primul care proclama neincrederea
fata de toate informatiile, uneori cunoscandu-si chiar dezinformatorul.
Publicul asculta, cu placere, numai ceea ce ii place sa auda. Cu exceptia perioadelor de exaltare, va
fi mai atent la un discurs despre pace decat la unul belicos. La iesirea dintr-o criza, usurarea
imediata este mult mai puternic resimtita decat pericolul unei alte crize ce planeaza la orizont. In
1933 acordul de la Munchen, victorie incontestabila pentru Hitler, care a obtinut fara lupta
prabusirea Cehoslovaciei, a fost primit de opinia publica democrata ca o victorie a pacii asupra
razboiului, spre stupoarea chiar a conducatorilor lor. S-a ajuns la punctul in care informarea si
dezinformarea sunt atat de intrepatrunse incat nu poate fi garantata nici un fel de obiectivitate.
Publicul nu se mai poate multumi sa primeasca pe baza de incredere produsul informativ destinat
consumului; trebuie sa invete sa devina activ, exigent, critic. Lui Ii revine sarcina de a-si forma
opiniile, incluzand si responsabilitatea asupra acestor opinii. Nu trebuie sa accepte pe nimeni ca
stapan al gandirii sale fara o indelungata practica si numeroasa verificari. Din pacate, se pare insa
ca modul de viata actual nu prea ii predispune pe cetateni la o asemenea perspicacitate. O
anumita trandavie intelectuala ii face sa treaca cu usurinta de la incredere la candoare si
naivitate. Iar aceasta este pozitia de pe care reactioneaza.
Premise functionale ale mecanismului dezinformarii ca agresiune psihologica :

1. capacitatea limitata In timp si spatiu a individului de a reactiona adaptativ la actiunea unor

factori stresori interni/externi In functie de nivelul rezistentei si stabilitatii psihomorale ;

2. trebuinta organica a omului modern de ase informa si a-si construi imagini favorabile despre
mediul social-politic si cultural ;

3. caracterul de intentie a dezinformarii care presupune existenta unor strategii, forme,

metode, forte, mijloace de influentare a cadrelor militare si a populatiei zonei tinta.
 CAP.VI VALORI MORALE

A analiza dezinformarea inseamna a patrunde intr-o lume ambigua si plina de contradictii. Se pot
pune intrebari asupra eficacitatii uneia sau alteia dintre metode, insa nu vom putea sa nu
exprimam condamnarea morala privind asa-zisul character licit sau reprehensibil in sine al
dezinformarii. Intotdeauna este periculos a te erija in moralist. O condamnare care nu este urmata
de sanctiuni constituieo forma confortabila de renuntare. Daca ea devine efectiva, deschide calea
relatiilor pasionale ce vor ridica probleme cu atat mai greu de depasit.
Condamnarea morala a dezinformarii se bazeaza pe doua tipuri de argumente :
• primul tip pune in evidenta faptul ca dezinformarea se caracterizeaza prin
inselaciune, minciuna, disimulare dorinta de a face rau, toate actiuni, evident, reprobabile ;
• cel de-al doilea tip de argumente este mai direct. Teoria informarii ne sugereaza ca ea este
creatoare de “negentropie”, adica ordine si organizare, opunandu-se intr-o oarecare masura la
degradarea progresiva a sistemelor. Aceasta, cu cateva adaptari, pare ca s-ar putea aplica si
sistemelor sociale pentru care castigul prin informare constituie o conditie de supravietuire si
progres. Teoria nu se pronunta si asupra veridicitatii informatiei utile, insa in masura in care aceasta
introduce un factor de indoiala sau de incertitudine, creeaza o noua necesitate, care, la randul ei,
poate constitui ea singura o noua informatie. Dezinformarea pe termen lung are posibilitatea sa
introduca un mecanism letal de distrugere in interiorul societatii. Prin permanenta sa,
dezinformarea constituie un pericol de moarte.
Pe de alta parte insa, unii specialisti nu se feresc sa afirme ca dezinformarea ar avea meritul
de a plasa confruntarea in domeniul ideilor, transformand-o intr-o lupta de idei, de inteligente, mult
mai acceptabila decat un razboi nuclear sau chiar conventional. Argumentul ar putea sa convinga
deoarece constituie un summum al increderii in intelepciunea umana; totusi, obiectiv analizata, nu
satisface deloc deoarece atat din punct de vedere politic cat si moral, nu poate fi considerata ca
acceptabila o solutie care te lasa doar sa alegi intre sugrumare si otravire. Acest tip de argument
opereaza o distinctie normala, pe care insa nu o consideram corecta, intre folosirea fortei fizice si
intimidare. Atat intr-un caz cat si in celalalt este vorba de constrangere, aplicata corporal sau psihic.
Numai ca ambianta predominant hedonista si materialista din cadrul multor societati i-a facut pe
cetateni sa considere ca violenta fizica este mult mai de neIndurat decat cea psihologica.
Foarte des este prezentat si un alt argument. Se afirma ca toate statele au practicat intr-o
anumita perioada dezinformarea, sugerandu-se ca aceasta ar fi legitima in timp de razboi si
condamnabila in timp de pace. Aceasta clasificare in functie de conditii reduce dezinformarea la o
forma de siretenie militara. Intr-adevar, o anumita apropiere este posibila, insa inselarea sau
pacaleala sunt in general, mult mai focalizate; ele pot avea consecinte decisive insa autorii lor
accepta ideea ca, mai devreme sau mai tarziu, adevarul este dat la iveala, in timp ce
dezinformatorul, in afara cazului cand schimba tabara sau este constrans de propriile-i greseli,
nu-si va recunoaste niciodata minciuna deliberata. Inselarea, pentru a avea success, implica
dezvaluirea stratagemei intr-un anumit moment al derulariii actiunii. Cu anumite limite, regula
poate fi aplicata si in domeniul dezinformarii: o forma perfecta de dezinformare este de a spune
adevarul facandu-se sa se creada ca se minte.
Dezinformarea nu Inseamna numai a nu spune adevarul sau tacea, ci a raspandi lucruri false
Intr- o forma activa si agresiva, deoarece dezinformatorul cauta In fond sa anihileze presupusul sau
adversar.
Printre procedeele agresive ale dezinformarii, mentionam :

1 provocarea ca incitare la comiterea unor erori sau infractiuni,

2 revelarea, adica raspandirea din interes a unor documente sau informatii ce nu erau
destinate publicului ;

3 falsificarea de documente, procedeu Intalnit atat In activitatile de dezinformare ale

servicilor secrete, cat si In practica jurnalistica ;

4 agresivitatea psihologica – manipularea maselor prin dezinformare cu scopul de a

influenta comportamentul acestora

Ceea ce determina condamnarea morala a dezinformarii este folosirea perfida si fara rezerve a
minciunii. Ori, minciuna este, de cele mai multe ori, subiectiva si relativa. Ea este diferita de
eroare, care, in principiu, poate fi denuntata de logica. A corija insa o minciuna inseamna a stabili
adevarul despre care filosofia moderna afirma ca nu este decat o asertiune valabila in anumite
limite. Intr-adevar, politica nu se prea incurca cu asemenea subtilitati filozofice. Va trebui insa sa
inteleaga ca denuntarea minciunii dezinformatorului este necesara, dar nu si suficienta. Va trebui,
printre altele, sa accepte purtarea dezbaterilor pe terenul ales de adversari, fara a avea acces la
sursele de informare. Daca se va ajunge la situatia de a confunda agresorul, acesta din urma va
putea nestingherit sa acuze eroarea si sa-si atribuie sentimentul unei pseudoloialitati
surprinzatoare si rolul unui ipocrit chiar, in timp ce obiectivele sale vor fi deja atinse. Impuritatea,

cel putin relativa, atunci cand este vorba de intentia precisa de a face rau, se adauga la condamnarea
morala a procedeului, dar nu micsoreaza cu nimic (ba, chiar dimpotriva) dorinta pe care o poate
avea vinovatul de a se folosi de ea.

Adevarul si minciuna sunt notiuni relative, de aceea este foarte greu sa le stabilim limitele.
Minciuna poate capata o vasta gama de nuantesau, cum scria H.P.
Cathalla,
« repertoriul minciunii este foarte diversificat». Autorul citat propune In cartea sa, Epoca
dezinformarii, o lista nelimitativa a fatetelor minciunii. Din aceasta lista citam:

1 minciuna absoluta, adesea eficace datorita enormitatii sale,

2 contra-adevarul neverificabil,
3 minciuna Inecata Intr-un noian de informatii,
4 minciuna prin omisiune, In special aceea care neglijeaza prezentarea informatiei In
Intreg contextul ei ;
5 spunerea adevarului lasandu-se sa se creada ca este minciuna.
PROBLEME DE APARARE

Nu trebuie ascuns faptul ca denuntarea dezinformarii trebuie facuta in practica cu foarte mare
prudenta. Este necesar, si aceasta constituie un imperativ de prim ordin, sa ne pazim de orice
situatie care ar putea conduce la o “vanatoare de vrajitoare”, Intotdeauna mult mai daunatoare decat
utila, deoarece atenteaza la increderea in sine a societatii; vazand infiltrare si pericol peste tot,
populatia intra in panica si isi pierde intregul spirit critic.

Nu numai prin condamnare morala, oricat de justificata ar fi ea, se poate lupta in mod eficace
impotriva dezinformarii. Modalitatea de abordare este aceea a unui raport de forte. Moralitatea este
o tentatie la care cu greu rezista politicienii. Ea ofera o pozitie intelectuala confortabila permitand o
prezentare maniheista a evenimentelor. Insa in acest mod se ajunge la utopie, care este domeniul
tuturor erorilor si tuturor violentelor. Stabilirea a ceea ce este bine sau rau nu este de domeniul
politicii. Aceasta trebuie sa decida asupra utilitatii si posibilului, asupra pericolului si
inaccesibilului, pe o perioada scurta de timp si intr-un mod foarte pragmatic. La atat se limiteaza
rolul politicii; dincolo de aceste limite incepe tirania.

Trebuie insistat asupra adevaratului pericol pe care il prezinta dezinformarea: acesta nu consta atat
in faptul ca ea ascunde sau disimuleaza adevarul (valoare relativa) cat mai ales travestirea realitatii.
Conceptul de realitate poate fi dezbatut la infinit (spre fericirea filozofilor si necazul oamenilor de
stiinta). Insa in practica sociologica ramane un excelent domeniu de referinta operatorie. Real este
orice fapt, obiect sau fenomen la care poate face referinta, independent de ideologie si in conditiile
existentei unui accord general, orice persoana de buna-credinta.

Asadar, atentia principala va fi acordata stabilirii unor criterii general-valabile si nu prinderii in

flagrant delict. A deforma realitatea inseamna a priva victima de o judecata onesta. Este exact ceea
ce cauta sa realizeze deziformatorul a carui arta consta in inlocuirea realitatii cu o iluzie.

Trebuie totusi atentionat ca, in acest caz, mai mult decat in alte domenii ale securitatii nationale,
succesul depinde inainte de toate de angajarea individuala a fiecarui cetatean ca persoana privata,
atenta sa-si pastreze libertatea de constiinta.

Numai in acest fel s-ar putea vorbi despre ceea ce Henri-Pierre Cathala numea: “cetateni
responsabili intr-o tara respectata”.

DEZINFORMAREA. DIVERSITATEA SUPORTURILOR DEZINFORMARII RADIOUL

Unul dintre primele suporturi pentru propagarea In masa a dezinformarii, a

Inregistrat o crestere importanta odata cu aparitia radioreceptoarelor portabile cu mai multe
lungimi de unda. Publicul astfel dispunand de o sursa prin care diferitele grupuri de influenta
puteau sa-i dezinformeze la orice ora si oriunde.
Transmiterea ambiantei sonore este la fel de importanta ca si tonul folosit de diversele voci ce se
exprima pe post. Publicul obisnuindu-se cu diferitele excese si exagerari preia necritic acestea In
mod automat nemai reactionand normal deci.
In domeniul propagandei audio cel mai intens speculat este efectul de voce care exprima o anumita
stare psihica iar asocierea cu mesajul vorbit imprima o anumita conotatie, chiar si atunci cand
vocea este relativ monotona sau aceiasi. In locul secund se afla fondul sonor, ambianta care de
cele mai multe ori este muzicala, exceptie fiind "reportajele" si "interviurile" ori
"transmisiunile sportive".
O voce supusa ce lasa impresia ca admite fiecare vorba din cele spuse ca fiind adevarata si In care
eventualele mesaje ce ar putea trezi suspiciuni li se ataseaza un ton usor isteric si contrariat dar din
care se revine periodic la acelasi ton supus necritic poate induce o atitudine de acceptare la nivelul
ascultatorului. De cele mai multe ori acest rol este lasat In seama unor voci feminine. Mesajul
emotional fiind receptat prin sugestie si asociat cu reactiile subconstientului ce-l decodifica
asemanandu-l cu vocea mamei calme dar mustratoare.

TELEVIZIUNEA

A devenit cel mai popular mijloc de informare In masa. Apreciata mai mult ca sursa de
distractii si de cultura aceasta este In fond un vector informational. Combinatia simultana de sunet
si imagine In miscare ce reda o realitate sau alta, poate fi aranjata, compusa, prelucrata, asa Incat
maselor largi sa li se prezinte un anumit sens al evenimentului. Mascarea minciunii poate fi foarte
alambicata atunci cand se prezinta la televiziune.
Televiziunea este fie retrospectiva fie orientativa. Prezentarea unui eveniment prin interventia
imaginii si vocii prezentatorului intersecteaza mesajul informational. Adesea se constata ca,
prezentatorii cedeaza In favoarea "vedetismului" si Inca si mai rau In favoarea unui histrionism.
Finantarea televiziunii nu si-a gasit Inca o solutie cu adevarat satisfacatoare. Necunoscandu-se
decat trei surse de venit: alocatiile bugetare, subventiile publice si publicitatea. Dar si fondurile
acumulate prin co-participarea la diferite concursuri, gen TeleEuroBingo sunt o sursa importanta
pentru televiziune.
Una dintre caracteristicile actualelor mijloace de expresie o constitue extrema diversitate a
suporturilor si genurilor ce pot fi asociate In mii de combinatii. Este imposibil de a da o lista
exhaustiva, cu atat mai mult cu cat cei care emit mesaje dau dovada de o imaginatie mereu
reInnoita.
Printre aceste suporturi nu vom cita decat cartea, manifestul, afisul, filmul, casetele video si audio,
si celelalte suporturi magnetice la care au acces un public tot mai larg, insignele,
permanenta. ajungandu-se pana la modul de a se Imbraca sau tunde, de a vorbi In public sau de a
prezenta suporturile informationale (la taraba, titlurile ziarelor, revistelor, cartilor, etc).
Aceasta diversitate demonstreaza si faptul ca publicul contemporan este permeabil la fictiunea
politica, propaganda Imbracand forma diferitelor distractii. Motiv pentru care dezinformatorii
apeleaza si acestia la toate aceste mijloace si procedee combinandu-le pentru a obtine efectul dorit.
Pe de alta parte, se poate remarca aceea ca In aceasta diversitate informationala publicul rareori Isi
mai exercita In mod autonom spiritul critic. Influentat de necesitatile zilnice ce la randul lor In
mare parte tin de anumite conditionari, varietatea expresiilor este destul de putin Inteleasa In ceea
ce priveste mesajul de fond, acesta fiind Insa Inteles de grupurile restranse de initiati.
PUBLICITATEA

Publicitatea nu-si ascunde nici originea si nici scopurile. Publicitatea este unul dintre
instrumentele competitiei comerciale, iar concurenta Ii justifica Intrebuintarea.
Dezinformarea, mult mai coplexa In meandrele sale, nu se preteaza la o masurare precisa. Spre
deosebire de publicitate, care, fara a lua In considerare exagerarile, este dirijata In directia
declansarii unei actiuni de promovare comerciala cu posibilitatea dezbaterii proprietatii
produsului sau serviciului, dezinformarea ascunde sub o falsa aparenta de obiectivitate (acele
"Intamplari Intamplatoare" sau "pure Intamplari" ori "presiunea evenimentelor" pe de alta parte)
dorinta sa - vointa sa - de a obtine profit major unilateral si In detrimentul tintei, sau tintelor,
obligand la o adeziune, la o asimilare de perceptie si conceptie, acesta fiind preludiul aservirii,
Inrobirii.
Individul zilnic solicitat se autoprotejeaza prin intermediul refuzului Impotriva a ceea ce a devenit o
agresiune obsesiva. Inchizandu-se, izolandu-se, devenind "impermeabil" la "mesaj". In fond aceasta
reactie are o componenta ce dezvolta o adevarata fobie. Neexistand o aparare, In adevaratul Inteles
al cuvantului deoarece indivizii sunt atunci deja conditionati ramanandu-le un fel de perceptie
automata si inconstienta - Intr-o masura importanta - a mesajelor. O pasivitate resemnata devine o
obisnuinta si creaza o adevarata vulnerabilitate de care ceilalti vor sti sa profite.
In cazul in care individul are o atitudine critica si destul de activa, combinata cu refuzul de a primi
acesti stimuli Incontinuare sau, cand mesajul este primit pe un fond inpermeabil la respectivii
stimuli datorita structurii convingerilor respectivului individ, efectele stimulilor sunt Incetinite,
diminuate daca nu chiar anihilate. Putandu-se dezvolta si o aparare Impotriva respectivilor stimuli.
Fata de publicitate, dezinformarea foloseste metode dintre cele mai insinuante dintre cele mai
perfide, avand la dispozitie si mult mai multe mijloace decat simpla "Publicitate". Dar dispunand
chiar si de aceasta Intre mijloace. Dezinformarea se bazeaza pe fundamente psihologice iar In
"recuzita" dispune de agenti cu roluri mai mari sau mai mici. Retelele de influenta putand ajunge sa
creeze o "realitate dubla", Impotriva careia este daca nu dificil atunci foarte dificil sau
imposibil de contrapus.
Diferentierea dintre aceste "doua" - sau "multiple"- realitati tine de o dialectica, de modul de a
percepe si de a accepta acesti stimuli pe care serviciile speciale Ii dezvolta si propaga In

Sistemul informational – instrument de dezinformare

Orice informatie este utila si benefica daca este reala, exacta, obiectiva si credibila. Cu atat
mai mult daca informatia priveste rezultatele activitatii economico-sociale. Prin urmare acest
deziderat se poate realiza cu conditia ca organismele care obtin, prelucreaza si promoveaza fluxul
informational sa fie autonome. Ori, ceea ce s-a Intamplat In Romania anilor 70-80 a fost un
exemplu elocvent de deturnare crasa a scopului informatiei rezultatelor economice. Astfel, prin
atribuirea caracterului secret al datelor si prin limitarea publicatiilor statistice, prin impunerea de
catre organele de decizie economica a unor niveluri nereale indicatorilor economici se urmarea de
fapt musamalizarea efectelor negative ale deciziilor, ajungandu-se ca noile obiective sa se
Intemeieze pe resurse inexistente. Raportarile unor indicatori sintetici cum sunt: productia,
preturile, salariul real, venitul national si produsul social Inregistrau sporuri inexistente sau
cresteri exagerate care au condus In final la dereglarea Intregului sistem informational, la
pierderea credibilitatii pe plan international, la deformarea integritatii morale ale unor Intregi
generatii de specialisti si lucratori (ale carei efecte se simt si astazi si se vor mai simti si In
continuare). Un aspect rusinos, demn de cartea recordurilor negative a fost gradul de
dezinformare In domeniul productiei de cereale boabe la hectar. Conform statisticilor neoficiale ale
anului '89 indicele de dezinformare pentru acest indicator depasea 300%.

O alta metoda de dezinformare era cea a preturilor administrate, stabilite In mod centralizat pe
sistemul preturilor si tarifelor unice, fixe pe perioade Indelungate pentru toate produsele si
serviciile. Acestea Inregistrau abateri denumite si distorsiuni de pret, In aceasta categorie total
neeconomica regasindu-se pierderile de productie, de circulatie ale marfurilor, rentabilitatile mici
sau supraevaluate cat si cheltuieli neincluse In costuri sau subapreciate, subevaluarea cheltuielilor
de amortizare a capitalului fix, rebuturile, pierderile netehnologice. Toate aceste anomalii au
dereglat sistemul informational si economia In ansamblu, dar aspectul cel mai dureros a fost faptul
ca ajustarea sau modificarea periodica a preturilor s-a facut In contul si pe seama populatiei care a
suportat Incepand din 1987 peste 2 miliarde lei anual numai datorita acestor reasezari ale preturilor.

STUDIUL 1:

Actiunile spionajului britanic: Cum manipuleaza serviciile secrete mass-media, o istorie

interesanta a relatiilor dintre presa si ofiterii de informatii.
Acuzatia ca redactorul Dominic Lawson, de la „Sunday Telegraph", este spion al MI 6 a largit
spectrul legaturilor dintre media si serviciile de informatii. Un fost agent, al carui nume nu poate fi
precizat, furnizeaza o privire completa in interior. „MI 6 are un intreg departament secret dedicat
manipularii opiniei media". Jurnalismul si spionajul au o istorie lunga si cu interferente. Graham
Greene si Somerset Maugham sunt doar doi dintre cei mai cunoscuti jurnalisti care au trecut bariera
tulbure a lumii spionajului. Ambele profesii au multe in comun, beneficiaza una de cealalta si se
concureaza. Inevitabil, a fost si va fi un contact apropiat intre cele doua tabere. Pana la recenta
acuzatie din Camera Comunelor, a laburistului M.P. Brian Sedgemare, cum ca Dominic Lawson,
redactorul lui
„Sunday Telegraph", este agent platit al MI 6, cooperarea extinsa dintre MI 6 si elemente din presa
britanica a fost un secret bine pastrat, tinut sub tacere chiar si in interiorul MI 6. Lawson neaga
acuzatia. Dar nu este nimic in neregula cu jurnalistii amestecati in lumea spionajului si care
folosesc
spionii ca surse, atata timp cat informatia de la astfel de surse este tratata cu aceleasi scepticism si
impartialitate ca informatia de la oricare alta sursa. Oricum, in mod clar, nu este rau ca un jurnalist
sau chiar un redactor sa actioneze ca agent al serviciului de informatii al statului, in mod special al
unuia fara implicatii politice ca MI 6.
CIA nu are voie, MI 6 - DA
Majoritatea guvernelor occidentale recunosc pericolul unei astfel de colaborari si au reguli
stricte care guverneaza gradul de apropiere dintre serviciile lor de informatii si media. Chiar si CIA,
care are mai multa putere in politica din tara sa decat mai toate serviciile de informatii vestice, este
oprita de la a cultiva contacte cu presa americana.
Dar nu aceeasi strictete se aplica la MI 6. Intr-adevar, MI 6 are un intreg departament cunoscut ca
„Operatiuni de informare", sau I/Ops. mai scurt, dedicat manipularii opiniei media. Existenta si
operatiunile I/Ops. sunt pastrate secrete chiar si in interiorul MI 6, asa ca e evidenta sensibilitatea
subiectului.
In mod normal, doar cand ofiterii ajung la un nivel superior si obtin functii in strainatate sunt
informati cu privire la activitatile si obiectivele-cheie ale departamentului.
Scopul si obiectivele operatiunilor de informare puse in aplicare de serviciile secrete variaza si sunt
foarte creative. Esenta activitatii este trimiterea de mesaje catre media in scopul determinarii
acceptarii deciziilor controversate de politica externa. Diversitatea de articole din presa despre
posibilitatile lui
Saddam Hussein in legatura cu armamentul chimic si biologic n-a fost o intamplare - terenul a fost
pregatit astfel Incat sa fie cat mai putine proteste cand va incepe bombardamentul. Uneori, scopul
poate sa fie influentarea evenimentelor din alte tari sau organizatii intr-o directie favorabila Marii
Britanii.
De exemplu, MI6 a facut un efort sustinut (dar fara succes) in plasarea de articole in presa
americana care sa-l discrediteze pe Boutros Ghali, pe care l-au considerat ca fiind un francofil
periculos in cursa
pentru alegerea secretarului general al ONU in 1992.
Adesea, serviciile de spionaj pot folosi operatiunile de informare doar pentru a se apara de critici si
de ostilitatea publica. Isi fac probleme cu privire la imaginea lor publica nu doar pentru ca au
nevoie de sustinere politica pentru a-si justifica existenta si bugetele, dar si pentru ca afecteaza
moralul angajatilor. Trebuie sa cheltuiasca o energie considerabila in spatele scenei pentru a-i
ridiculiza pe critici si a-si face publice succesele.
Efecte
Rezultatele acestor tactici pot fi vazute in atacurile feroce din anumite ziare cu privire la cei
care critica in mod public serviciile secrete, cum ar fi fostul ofiter MI 6 David Shayler. Nu este nici
o coincidenta ca aceleasi ziare prezinta din abundenta stiri senzationale despre problemele
serviciilor secrete.
Si cum manipuleaza serviciile secrete media pentru a-si atinge propriile scopuri? Trei tactici
principale sunt utilizate pentru ca serviciile secrete sa determine presa sa prezinte ceea ce vor ca noi
sa credem.
Metoda 1

Cel mai direct si mai simplu este sa se ofere informatii jurnalistilor de incredere, in afara
cadrului oficial. Vedem rezultatele acestor informari cu regularitate in presa, facandu-se referire la
„surse din spionaj". Astfel de surse sunt omniprezente in presa britanica, asa ca suntem tentati sa
acceptam veridicitatea informatiei fara dubii. Serviciile secrete nu-si pot permite sa piarda
increderea contactelor media pe care le au, sau a publicului larg, asa ca, in general, niciodata sau
foarte rar se distribuie informatii false prin aceasta metoda. Aceasta regula este incalcata daca miza
este foarte mare sau sansele ca articolul sa fie dezaprobat sunt neglijabile.

Metoda 2

A doua metoda utilizata de serviciile secrete pentru a persuada media sa prezinte un articol
este mai subtila - „sursa dubla". Aceasta tactica, mai dificil de realizat si de pus la punct, este
utilizata in mod special pentru dezinformare. O momeala picanta este aruncata unui jurnalist de
catre un ofiter al serviciilor secrete, intr-o maniera obisnuita, dar cu precizarea ca este „un zvon"
sau „provine dintr-o sursa nedemna de crezare". Cu cat informatia e prezentata ca fiind foarte
posibil neadevarata, cu atat legatura dintre ofiter si omul sau din presa nu este prejudiciata. Dar
ofiterul se intoarce acasa dupa intalnire multumit, stiind ca orice jurnalist cu reputatie va cauta sa
gaseasca confirmarea informatiei. Nu este neobisnuit pentru media si serviciile secrete sa
foloseasca aceleasi surse si frecvent un jurnalist
poate cauta verificarea informatiei la o sursa care este deja controlata de serviciile secrete.
Cata vreme presa isi foloseste sursele in mod pasiv pentru a afla informatii, serviciile secrete vor
persuada aceleasi surse sau agentii, in limbajul lor, sa actioneze pentru ele. Il vor convinge pe agent
sa-i dea jurnalistului o informatie gresita care va confirma „zvonul" lansat cu cateva zile mai
devreme.
Dupa ce informatia s-a confirmat, aparent, chiar si cel mai sceptic si impartial ziarist va accepta
directia
trasata la inceput de ofiterul de informatii, asa ca stirea va sfarsi in presa. Aceasta tehnica si
variatiuni mai complicate sunt utilizate cu regularitate de MI 5 si MI 6 pentru a „planta" articole.

Metoda 3

Dar exista a treia metoda care in mod clar incalca periculos teritoriul moralitatii. Recrutarea
lui Dominic Lawsan - daca este adevarat - este un exemplu spectaculos al acesteia. Si nu este,
probabil, singurul. Serviciile secrete sunt intotdeauna gata sa recruteze oameni cu influenta in
media. In acest fel, o informatie poate fi utilizata activ prin intermediul unui ofiter de informatii
mai bine decat diluata de aprecierea unui ziarist. Agentul poate fi folosit pentru a influenta punctul
de vedere al colegilor sai sau pentru a fi a doua sursa pentru alti jurnalisti.
Ce fac serviciile secrete pentru a recruta astfel de oameni?
Teoretic, orice jurnalist din domeniile politic, aparare sau relatii internationale va intalni intr-o
etapa a carierei sale, sociale sau profesionale, un membru al serviciilor speciale. Nu este obligatoriu
ca ei sa fie constienti de asa ceva, ofiterul poate lucra sub acoperire. Ofiterii MI 6 sunt cunoscuti ca
lucrand la ambasade in strainatate ca ofiteri de presa, deoarece functia le inlesneste accesul la
jurnalisti.
Pregatire psihologica
La prima Intalnire, probabil cu caracter social, ofiterul de informatii face o apreciere a
jurnalistului-tinta in ceea ce priveste accesul acestuia la informatia utila, pregatirea psihologica,
cunostintele sale politice, influenta sa si potentialul sau de utilitate. Apoi jurnalistul va fi verificat
prin intermediul unui sistem computerizat intern (pentru a vedea daca ea/el nu are deja un dosar
personal) si va fi redactat un raport asupra intalnirii.
Din acel moment, ea/el va avea un dosar personal, care va fi scos in fata de fiecare data cand
conduita sa va depasi cadrul serviciului de informatii. Teoretic, orice jurnalist care lucreaza in
domenii de interes profesional pentru serviciile secrete va avea un dosar.
Cele mai multe tinte vor fi in mod rapid eliminate ca fiind de nerecrutat. Ei vor fi: prea principiali,
fara interese ideologice, de neincredere sau indiscreti. Dar daca sunt categorisiti ca fiind recrutabili,
atunci ofiterul de informatii va aranja o serie de intalniri, toate potrivindu-se cu acoperirea sub care
s-a facut primul contact. Alteori, un al doilea ofiter va fi prezentat pentru a-si forma o a doua
opinie. Rapoartele MI 5 si ale departamentelor speciale vor fi solicitate si revazute, iar opiniile
colegilor si prietenilor lor vor fi consemnate.
Profilul tintei
Dupa ce este construit un profil detaliat al tintei - si poate dura chiar cativa ani -, se decide
incercarea de recrutare. Decizia nu se ia usor. Consecintele unei incercari nereusite de recrutare
sunt foarte serioase in cazul unui jurnalist mai mult decat in oricare alte cazuri, pentru ca el poate
intoarce armele si sa faca publica incercarea de abordare. O atentie deosebita este acordata
motivatiei pentru care jurnalistul ar lucra pentru serviciile de informatii.
Hotararea finala asupra incercarii de recrutare a unui jurnalist tanar va fi cedata unui ofiter mai
experimentat. Doar daca exista riscul unor dificultati politice pentru guvern, se va inainta o cerere
de permisiune pentru aceasta intreprindere Ministerului de Externe.
Desigur, daca MI 6 nu accepta ideea cererii permisiunii de recrutare a unui editor de ziar, nici un
minister nu va semna o astfel de cerere.
Oricum, daca un redactor a fost recrutat mai devreme in cariera sa, inainte sa avanseze in grad, MI
6 nu este obligat sa informeze Ministerul de Externe asupra noii situatii.
Presupunand ca tinta accepta, practica uzuala de operare este de a-i oferi noului „agent" o
repartizare imediata. In acest fel, este mai dificil pentru agent sa se retraga si i se ofera agentului
sansa de a evalua abilitatea si angajamentul fata de noua sa preocupare.
Tipul sarcinii incredintate jurnalistului recrutat va depinde de functia, pozitia si vechimea sa. Un
jurnalist mai experimentat va fi folosit, probabil, mai mult ca sursa dubla sau pentru dezinformare.
Cu cat devine mai de incredere si isi imbunatateste ascensiunea in cariera, el va avea mai multa
influenta si prestigiu, asa ca sarcinile incredintate lui se vor schimba.
Cel mai adesea, i se va cere sa se ocupe de articole senzationale si sa le adauge picanteriile
necesare. Daca serviciile secrete sunt destul de norocoase si agentul lor este promovat ca redactor
principal, posibilitatile vor fi nelimitate. Un redactor detine o influenta considerabila asupra
cititorilor ziarului sau, si acesta este cel mai mare avantaj al serviciilor secrete. Dar editorii au o
influenta considerabila in presa londoneza si in media in general.

Ofiteri in presa

Un redactor poate fi convins sa invite la cina sau la un pahar alti redactori influenti, dand un
alt punct de vedere unui articol, intr-un mod in care MI 6 nu o poate face singur. De exemplu,
ofiteri mai vechi in MI
6 foarte rar indraznesc sa invite un redactor de la alt ziar la cina - si ar fi putin probabil ca acesta sa
accepte. Dar fata de o invitatie la cina din partea unui coleg rival, mai toti redactorii ar fi prea
intrigati cu privire la motivatie pentru a refuza, oferindu-i omului de la MI 6 oportunitatea de a
dezvolta in mod favorabil o informatie.
Redactorii au oportunitatea de a oferi acoperire pentru agentii MI 6 care calatoresc in strainatate,
dandu- le acoperirea de jurnalist. Sub coloratura de ziarist, ofiterul MI 6 poate avea acces la
persoane si la zone de conflict care ar putea fi inchise pentru diplomati si oficialii guvernamentali.
Desi ofiterul va incerca sa pastreze acoperirea data de libera practica, este de dorit o intarire din
partea unui redactor de incredere care poate da referinte persoanelor suspicioase.
Extinderea colaborarii, intentionate sau nu, dintre presa noastra si serviciile secrete nu va fi
niciodata dezvaluita in totalitate, dar in mod clar pericolul pandeste din intuneric. Ar fi mai
acceptabil, probabil, daca serviciile noastre de informatii ar da in intregime explicatii
sistemelor noastre democratice, ca macar politicienii alesi, mai mult decat ofiterii MI 6, sa
stabileasca obiectivele si parametrii operatiunilor de informare. Dar o monitorizare potrivita a
serviciilor de informatii este inca scoasa din discutie.

STUDIUL 2

Dezinformarea sau Infoterorismul

De cand exista societatea omeneasca, informatia in diversele ei forme si canale de transmitere a

reprezentat o necesitate vitala in activitatea oamenilor. Pe masura dezvoltarii socio-economice si
culturale a comunitatilor umane informatia a devenit un produs care se cere constant, se vinde si se
consuma ca orice marfa. Astazi, datorita disparitiei barierelor tehnice de comunicare pamantul nu
este doar „sat global" (Marshall MC. Luhan), ci si un „sat electronic" in spatiul caruia informatia -
reala, trunchiata, partiala sau falsificata - circula cu mare viteza. Ziarele, revistele, radioul,
televiziunea si mai recent Internetul au devenit vectorii de baza ai transmiterii
informatiei apropiind pana la simultaneitate momentul producerii evenimentului cu cel al
comunicarii lui in intreaga lume. Dat fiind impactul deosebit al informatiei vehiculate prin mass-
media asupra constiintei, sentimentelor, starii de spirit si motivatiei oamenilor si colectivitatilor, tot
mai multi specialisti aprofundeaza problematica acestuia. Deloc Intamplator, chiar Napoleon
Bonaparte afirma ca: „un ziar bun face cat zece batalioane", iar Adolf Hitler, in stilul sau cinic
spunea: „Razboiul nu este acea stiinta ermetica inconjurata de un aparat oficial pe care generalii
persista sa-l considere ca un turnir din evul mediu. N-am ce face cu cavaleria!... Armele mele sunt
confuzia sentimentelor, conflictele morale, panica, nehotararea". O analiza ampla asupra
dezinformarii, cu rigoare stiintifica si exemplificari relevante intreprinde prof. francez Vladimir
Volkoff in recenta sa lucrare „Istoria dezinformarii. De la Calul Troian la Internet" (aparuta zilele
acestea si in Romania, la Editura Antet) la care vom face si noi unele trimiteri. Astazi, mai mult ca
oricand, gratie virtutilor fara precedent a mass-media, informatia poate fi subtil falsificata, folosita
in diverse scopuri. Dependenta tot mai mare a omului de informatia zilnica il face in aceeasi
masura vulnerabil la manipulare. Ori pentru a preveni o atare ipostaza trebuie cunoscute
mecanismele sociale si psihologice ale dezinformarii. De cand au oamenii gura sa vorbeasca si
urechi sa auda, de cand schimba mesaje, - afirma autorul - ei au inteles ca este posibil sa profite de
pe urma ambiguitatilor proprii, chiar si a celor mai inocente informatii: ca, intrucat proportia
continutului de adevar nu este nici fixa, nici garantata, nimic nu este mai usor decat sa adauge
aproximari involuntare, inselaciune deliberata.

SunTzu - parintele dezinformarii

Cel care a pus bazele teoretice ale dezinformarii este generalul chinez SunTzu care, in urma cu
peste 2500 de ani, formula principiile dezinformarii si, pe un plan mai larg, ale razboiului
psihologic si anume:

1 discreditati tot ceea ce este mai bun in tara inamicului;

2 implicati reprezentantii clasei conducatoare adversarilor vostri in actiuni ilegale;

3 subminati-le reputatia si demascati-i la momentul oportun in fata concetatenilor;

4 utilizati colaborarea creaturilor josnice si abominabile;

5 dezorganizati prin toate mijloacele activitatea conducerii inamice;

6 semanati discordia si creati conditii de dispute intre cetatenii tarii inamice;

7 atatati pe tineri impotriva batranilor;

8 ridiculizati traditiile adversarilor vostri;

9 slabiti dorinta de lupta a inamicului prin poezii si cantece senzuale;

10 trimiteti-le fiice ale placerii pentru a desavarsi opera de distrugere; fiti generosi in promisiuni si
darnici, pentru a cumpara informatii. Nu economisiti banii, caci astfel cheltuiti aduc o izbanda
usoara etc.
Chiar daca, in esenta lor, principiile si regulile de mai sus, au ramas valabile, prin descoperirea
tiparului, aparitiei ziarelor, cartilor, revistelor, radioului, televiziunii (socotita paradisul
dezinformarii!), Internetul (cu aparenta de obiectivitate!) s-au creat numeroase posibilitati pentru ca
informatia sa fie „prelucrata", sa se indeparteze chiar pana la opusul realitatii ce ar trebui sa o
reflecte. „Este adevarat, doar am auzit la radio, am vazut la televizor, am citit in ziar..." sunt
expresii tot mai frecvent uzitate pentru a sustine un punct de vedere. Si tocmai pe o asemenea
credibilitate a mass-media se bazeaza si „maestrii" in arta diversiunii prin cuvant, sunet si
imagine.

Etapele pregatirii dezinformarii

In conceptia lui Vladimir Volkoff, principalele etape ce le implica conceperea si organizarea unei
operatiuni de dezinformare constau in:

1. Stabilirea beneficiarului (o persoana, o institutie, un partid, o grupare etc.), acesta fiind si cel care
va achita nota de plata;

2. Incredintarea misiunii de a organiza si sustine dezinformarea unei agentii specializate;

3. Studiul si analiza „pietii", a starii de spirit a publicului vizat, a ceea ce doreste acesta,
a ceea ce ar accepta si ce nu;
4. Alegerea sporturilor de baza care prin continutul si forma lor sa socheze, sa surprinda si sa
seduca;

5. Stabilirea transmitatorilor, care ziar, revista, post de radio, de televiziune etc. vor fi folositi in
operatiunea de dezinformare si care (atentie!) in caz de nereusita va putea sa devina tapul ispasitor;

6. Precizia temei (obiectul dezinformarii) intr-o formula cat mai simpla si directa;

7. Tratarea temei, apelul la o diversitate de abordari a informatiilor si intr-un limbaj accesibil

publicului;

8. Alegerea „cutiilor de rezonanta", a ziarelor si revistelor, posturilor de radio si televiziune,

anumite categorii socio-profesionale, partide sau oameni politici care vor prelua, dezvolta si sustine
tema ce face obiectul dezinformarii;

9. Pregatirea graduala a opiniei publice pentru ca, in final, sa accepte cu usurinta ideile de baza ale
dezinformarii;
10. Satanizarea sau diabolizarea adversarului, afirmarea a cat mai multe lucruri rele despre acesta,
utilizand informatii, declaratii, inregistrari, fotografii false.

11. Maniheismul, crearea a doua tabere departajate categoric, opuse ireductibil, una a celor buni si
alta a celor rai.

12. Psihoza, crearea in randul publicului a unei stari irationale care sa-l impinga sa nu mai vada
decat ceea ce se intampla in sensul dezinformarii, sa o imbogateasca, sa se dezinformeze el insusi
(culmea dezinformarii: autodezinformarea!).

Tehnicile dezinformarii

In operatiunile de dezinformare se utilizeaza frecvent o serie de procedee care, fara a fi prea

sofisticate sunt insa extrem de eficace precum:

1. Negarea faptelor, tinand seama ca publicul nu are timp si nici posibilitati de a verifica cum stau
lucrurile in realitate;

2. Inversarea faptelor, afirmarea categorica, cu obraznicie chiar, ca lucrurile stau exact invers, X nu
este vinovat, ci tocmai Y care acuza;

3. Amestecul intre adevar si minciuna, un melaj savant intre adevar si fals;

4. Modificarea motivului, argumentarea faptului ca cel invocat este nereal, substratul actiunii fiind
altul;

5. Schimbarea circumstantelor, infatisarea imprejurarilor ca fiind total opuse celor declarate initial;

6. Estomparea, inecarea faptului respectiv sub o masa de fapte fara nici o legatura cu el, dar apte sa
suscite interesul publicului;

7. Camuflajul, o varianta a estomparii prin care se dau foarte multe detalii despre aspecte
secundare, trecand in zona marginala ceea ce de fapt era esential;

8. Interpretarea, fara a fi negate, modificate, estompate sau camuflate, faptele vor fi contestate,
dupa caz, favorabil sau defavorabil;

9. Generalizarea, se diminueaza responsabilitatea cuiva demonstrandu-se ca nu este singurul in acea

situatie;

10. Ilustrarea, se poate trece de la particular la general sau invers, demonstrandu-se ca evolutia
evenimentelor putea sa ia o turnura si mai grava, dar...

11. Parti inegale, acuzatiei i se va acorda un minut de emisie televizata sau o nota intr-o pagina de
ziar, iar meritele vor fi publicate timp de o ora sau pe o pagina intreaga;

12. Partile egale, se utilizeaza mai ales in ultima faza a operatiunii de dezinformare, cand opinia
publica a devenit deja majoritar favorabila dezinformatorului si trebuie sa ia o atitudine pentru a
obtine cvasiunanimitate;
13. Variatiuni pe aceeasi tema, extinderea problematicii la aspecte colaterale, aparent legate de
tema initiala, dar care nu mai permit o clarificare a subiectului.

Perspectivele? Deloc optimiste!

Amplificarea capacitatilor mass-media, acumularile stiintelor socio-umane in

planul posibilitatilor tot mai subtile de a influenta constiintele, convingerile, atitudinile si
trairile oamenilor si colectivitatilor, dependenta crescanda de informatia curenta sau potential, tot
atatea pericole care favorizeaza dezinformarea.

In viitor, asa-zisele mesaje clandestine auditive si vizuale vor putea fi inoculate direct in
subconstientul uman (comunicarea subliminala). Mesajele invizibile vor putea fi inserate in mass-
media.

Ce ati spune - se intreba cercetatorul american J. Peterson - daca ceea ce ati auzit la televizor din
gura unei personalitati nu a fost rostit in realitate de acea persoana? Ce ar fi daca undeva, intre sursa
si televiziune, ar putea fi modificate anumite cuvinte? Ar fi foarte dificil ca personalitatea
respectiva sa contracareze prejudiciul, post-factum. La fel se poate face in cazul presei tiparite -
modificari aduse unui reportaj undeva intre editor si presa. Tehnologia viitorului apropiat va
permite acest fel de manipulare. Pana nu demult se putea avea incredere in autenticitatea
fotografiei. Astazi, cu ajutorul digitizarii, imagini, sunete, chiar impresii tactile pot fi realizate cu
ajutorul computerului.
O asemenea abilitate de manipulare a realitatii evolueaza pe mai multe fronturi. O modalitate de
abordare rapida este holografia de proiectie. In decurs de 20 de ani - aprecia specialistul citat mai
sus - va fi posibila proiectarea in aer a figurilor luminoase de inalta fidelitate, pentru a crea diferite
obiecte acolo unde ele nu exista. Acestea vor putea fi vazute pe strada, fara a ne da seama daca sunt
persoane reale sau nu.
In pofida atator obstacole, totusi, prof. V. Volkoff apreciaza ca prevenirea dezinformarii, a efectelor
este posibila, cu o conditie insa: sa dobandim sentimentul ca adevarul este un lucru sacru,
intangibil, cel mai pretios bun al nostru si care trebuie tratat cu veneratie religioasa.
Iata si cateva recomandari (de pregatire psihologica) pentru a nu cadea victime ale dezinformarii:

13 sa nu ne lasam sufocati de suprainformatia ambienta;

14 sa nu ne formam opinii decat asupra subiectelor despre care puteam avea acces la mai multe
surse de informare;

15 sa invatam sa depistam simptomele unei campanii de dezinformare: obligatoriu, exista ceva

necurat la mijloc cand doua ziare din tabere opuse cad de acord aproape pana la nivelul detaliilor;

16 sa practicam spiritul de contradictie, fara de care nu este posibil nici o virtute;

17 sa urmarim scrierile care denunta dezinformarea, studiile specialistilor asupra metodelor de

dezinformare;

18 sa incercam sa ne formam opiniile, in loc de a le cumpara gata facute;

19 sa refuzam, mai precis de orice, practica autocenzurii.

Cu alte cuvinte, prin examinarea atenta a continutului informatiei, a emitentului, a momentului si

contextului lansarii ei, prin verificarea din mai multe surse si cand este posibil si printr-o
confruntare cu realitatea ce o vizeaza putem preveni manipularea noastra prin dezinformare.
Glosar

Comunicarea: mecanism de relatii structurale (legatura, canal) si functionale (forma de transmitere

– vorbire sau scriere, tipologia documentelor si a tehnicilor de Inregistrare-redare, formarea
mesajului), In timp si spatiu, ale unui individ uman cu personaje imaginare, interpersonale sau
interumane, avand drept rol asigurarea unui transfer de cunostinte In scopul de a produce un
EFECT (influenta sau comanda pentru executarea unei actiuni si-sau o crestere a potentialului
de cunostinte sau o avertizare), conditionat de stabilirea unor conventii privind utilizarea si
Intelegerea unor semne si-sau simboluri, a semnificatiei acestora (codarea lor), precum si a
regulilor de compunere Intre ele.

Dezinformarea - ansamblu de actiuni si procedee conduse de servicii specializate si insitutionalizate

– orice interventie asupra elementelor de baza ale unui proces comunicational care modifica
deliberat mesajele vehiculate cu scopul de a determina la receptori anumite atitudini, reactii, actiuni
dorite de un anumit agent social. (Dictionarul de sociologie)

- „actiunea emitatorului care provine din asamblarea semnelor cu intentia de a micsora, suprima sau
a face imposibila corelarea reprezentarii receptorului cu realitatea originalului” (Fraguas Maria,
Teoria de la desinformacion. Madrid, 1985)
Opinia publica, este un fenomen ce apare datorita interactiunii dintre persoane, grupuri, organizatii
si institutii sociale cu sistemul de valori, norme, convingeri si cunostinte raportate la elemente de
interes general ca un important mijloc de reglementare a conduitelor si relatiilor sociale, ca factor
de apreciere, valorizator al diferitelor fenomene sociale si totodata ca un veritabil element
stimulator al actiunii sociale. Conceptul de opinie publica trebuie segmentat si explicat pe sectiuni.
Opinia desemneaza o perspectiva de interpretare a unui fapt social, acceptata, sustinuta si
promovata de o persoana sau grup social. Ea reprezinta o parere care este sustinuta prin fapte de
cunoastee, la nivel axiologic si aptitudinal, aspecte la care o persoana adera In mod afectiv si
motivational.
Conceptul de public este strans legata de grupul social ai carui membri trebuie sa fie implicati
emotional, motivational si intelectual In desfasurarea unui fapt social, sa manifeste interes real si
direct pentru acesta.