Sunteți pe pagina 1din 22

Biserica în faţa persecuţiilor şi literatura teologică

- lucrare de seminar -
CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: Persecuţiile împotriva creştinismului

1. Consideraţii generale

2. Cauze religioase

3. Cauze politice

4. Cauze moral – sociale

5. Cultul împăratului

CAPITOLUL II: Legislaţia şi procedura de judecată

CAPITOLUL III: Persecuţiile

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

2
INTRODUCERE

Pentru a vorbi despre persecuţiile religioase trebuie să facem o


diferenţiere pe secole. Astfel in secolul I a fost o perioadă de acalmie, spre
deosebire de secolul II şi III. Cu excepţia lui Nero, ceilalţi împăraţi romani
au dat dovadă de o oarecare toleranţă religioasă, uneori o atitudine neutră
faţă de noua religie pe care unii o confundau chiar cu religia iudaică.
Această discontinuitate a persecuţiilor a permis creştinismului să se
dezvolte în secolul II iar spre începutul secolului III chiar să se maturizeze.
Creştinismul a fost intâmpinat de romani cu aversiune, ca o religie ilicită.
Pentru Tactitus era o „religie odioasă”. Suetonius considera pe creştini
duşmani publici. Pentru Plinius cel Tânar, creştinismul e o superstiţie
nocivă. Pentru Celsus, care imputa desele revizuiri ale textelor sacre,
creştinismul era o religie aculturală destinată sărăcimii şi sclavilor.
Totuşi, e ciudat că, prigoniţi ca un pericol public în primele 2 secole,
creştinii sunt prea puţin cunoscuţi de scriitorii romani: Suetonius,
publicându-şi „Vietile Cezarilor” prin anul 122, face o confuzie grosolană
scriind despre Claudius că "a expulzat din Roma pe evrei, care se agitau
mereu, instigaţi de Christus", tocmai el care trebuia să fie bine informat, în
funcţia sa de secretar „ab epistulis latinis” în cancelaria imperială.

3
CAPITOLUL I
PERSECUŢIILE ÎMPOTRIVA CREŞTINISMULUI

1. Consideraţii generale

În primele trei secole ale istoriei Bisericii, vestirea Evangheliei s-a


lovit de ostilitate atât din partea iudeilor cât mai ales din partea păgânilor şi
autorităţilor Imperiului Roman. Creştinii au fost persecutaţi cumplit în
perioada dintre domnia împăraţilor Nero (54 – 68) şi Constantin (306 –
337)1.
În urma ostilităţii din partea iudeilor au apărut primii martiri precum
arhidiaconul Ştefan şi mai apoi Apostolul Iacov a lui Zevedeu. După anul 44
evreii au reuşit să – i ridice şi pe păgâni împotriva creştinilor astfel că după
anul 50, împăraţii romani au luptat împotriva creştinilor. Din această cauză a
crescut foarte mult numărul martirilor. Aceştia au suferit cu un curaj demn
de admirat toate torturile şi pedepsele fanatismului lumii păgâne.
Mulţi martiri au făcut din suferinţele lor să se nască mulţi alţii care să
creadă în Hristos. Astfel mulţi dintre martorii celor torturaţi, văzând
răbdarea şi credinţa în Hristos a celor torturaţi au trecut la creştinism2.
Pe vremea fiecărui împărat s – au înregistrat prigoane, unele având
caracter local, altele caracter general. Creştinii care se aflau în afara ariei
Imperiului erau liberi. Cei care se aflau în interiorul Imperiului erau
persecutaţi de împăraţii romani. După unii istorici Biserica a fost persecutată

1
Pr. Eugen Drăgoi, Istoria Bisericească Universală, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1992 , p. 52
2
Psb 11

4
de doar 6 împăraţi iar după alţii au existat 9 mari persecuţii, ori noi ştim că
nu au fost puţini cei care au persecutat Biserica3.
Până pe vremea împăratului Deciu (249 – 251) persecuţiile împotriva
creştinilor au avut un caracter local apoi s – au transformat în persecuţii cu
caracter general, ţinând până în vremea împăratului Constantin cel Mare
(306 – 337) care a dat libertate de cult creştinilor prin edictul de la Milan din
anul 313.
Pentru a înţelege modul cum s –au desfăşurat trebuie să înţelegem
cauzele care au dus la declanşarea lor. S – a stabilit că au fost patru cauze
principale care au declanşat persecuţiile şi anume: moral – sociale,
religioase, politice şi cultul împăratului4.
La începutul primei perioade, de la Nero şi până la Domiţian, creştinii
au fost socotiţi o sectă iudaică uneori fiind confundaţi cu ei. De la Domiţian
ei sunt deosebiţi de iudei şi persecutaţi ca religie nouă şi nepermisă. Până la
Deciu, creştinii au fost urmăriţi mai mult din iniţiativa mulţimii păgâne, sau
a unor guvernatori. De la Deciu însă, persecuţiile sunt dezlănţuite de
autorităţile romane şi dobândesc un caracter general.
Deciu este primul împărat roman care a aprobat un edict de persecuţie
generală contra creştinilor, care s – a aplicat în tot Imperiul Roman. De acum
statul roman încearcă să distrugă Biserica iar creştinismul pe tot timpul
persecuţiilor a fost socotit religie nepermisă5.

2. Cauze religioase

3
Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., Istoria Bisericească Universală, Editura IBM al BOR, vol. I, Bucureşti,
1975, p. 72
4
Ibidem, p. 73
5
Pr. Eugen Drăgoi, op. cit., p. 53

5
Lumea antică era brăzdată de culte politeiste. Creştinismul a apărut ca
o religie nouă în care nu se făceau discriminări de natură socială, rasială sau
politică. Acesta a încercat să elimine toate celelalte religii şi de aceea a
întâmpinat ura tuturor6.
Credinţa creştină era socotită o apostazie de la religia strămoşească.
Necunoaşterea şi neînţelegerea învăţăturii creştine, mai ales întruparea lui
Dumnezeu, învierea morţilor, ducea la acuzaţii grave împotriva
creştinismului şi de aceea acceptarea lui era socotită apostazie de la legea
strămoşească. Din cauza neînţelegerii acestei învăţături, cultul creştin era
socotit o magie7.
Pentru toate calamităţile şi nenorocirile care se abăteau asupra
Imperiului erau vinovaţi creştinii din cauza dispreţului pe care îl aveau
aceştia faţă de zei.

3. Cauze politice

În Imperiul Roman toate religiile şi cultele păgâne erau libere să se


manifeste. Strânsa legătură dintre religie, stat şi viaţa publică scotea şi mai
mult în evidenţă contrastul dintre păgânism şi ceştinism, mai mult
transforma combaterea politeismului şi a păgânismului de către creştini în
atitudine duşmănoasă faţă de stat şi societate, ceea ce era posibil din cauză
că între zei erau şi protectori ai statului8.
Până să combată politeismul şi idolatria, creştinismul a fost tolerat dar
prin combaterea politeismului şi idolatriei statul şi chiar filosofii vremii au

6
Ibidem
7
Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., op. cit., p. 75
8
Ibidem

6
combătut creştinismul, ba mai mult doreau distrugerea lui. Critica aspră a
jertfelor păgâne şi a idolatriei întărâta şi mai mult pe păgâni.

4. Cauze moral – sociale

Creştinismul a apărut în sânul lumii antice unde moralitatea lipsea cu


desăvârşire. Roma şi Corintul erau centre de prostituţie astfel că s – a ajuns
ca prostituţia să se practice până şi în temple în numele zeilor. Prejudecăţile
şi ura păgânilor se manifestau în aprecierile lor asupra vieţii morale a
creştinilor. Păgânii căutau să – i acuze pe creştini de fapte neomeneşti, şi
asta din cauză că nu le –au înţeles învăţătura9.
Clasele sociale erau bine determinate, sclavii aveau mai puţine
drepturi decât animalele, familia era desconsederată. Creştinismul a
promovat egalitatea în faţa lui Dumnezeu, fapt care a făcut religia creştină să
nu fie văzută cu ochi buni. Totuşi ea s – a răspândit în rândul maselor de jos
tocmai din cauză că le dădeau speranţe.
Din cauză că refuzau unele lucruri precum serviciul militar, de a primi
funcţiuni, creştinii erau socotiţi inutili şi mai mult consideraţi periculoşi pe
motiv că îşi omoară copiii, acuzaţii venite din cauză că nu înţelegeau Sfânta
Euharistie10.

5. Cultul împăratului

Cultul împăratului a fost între cauzele persecuţiilor una din cele mai
de seamă. Datorită multitudinii religiilor din Imperiul Roman, unitatea

9
Pr. Eugen Drăgoi, op. cit., p. 54
10
Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., op. cit., p. 75 - 76

7
acestuia a avut de suferit. De aceea împăraţii s – au gândit să găsească o
formă de cult valabilă pentru întregul imperiu. Aşa a apărut cultul
împăratului care constituia o adevărată religie de stat şi era o obligaţie
cetăţenească.
După moartea lui Iulius Caesar, Senatul l – a declarat zeu şi i s – a
făcut o statuie asemenea celor făcute zeilor. Împăraţii care au urmat lui s –au
declarat încă din viaţă „Dominus ac deus” adică „Împărat şi zeu” şi au cerut
supuşilor să li se închine şi să facă temple unde să se închine11.
Creştinii refuzau cultul împăratului astfel că acest refuz era socotit ca
un act de împietate şi o ofensă la adresa instituţiei imperiale.

11
Ibidem

8
CAPITOLUL II
Legislaţia şi procedura de judecată

Ca să poată fi tolerate, cultele străine trebuiau să fie îngăduite prin


lege însă creştinismul ca religie superioară, promovând o moralitate înaltă,
nu a putut fi suportat de starea politică, morală şi socială în Imperiu.
La început creştinii au fost persecutaţi în baza legii numită „a celor 12
table”, lege care interzicea religiile străine şi magia, precum şi printr – o lege
a lui Traian care interzicea adunările nocturne şi mai mult se pedepseau. Din
secolul III s – au emis legi speciale şi edicte imperiale ce aveau ca ţintă
creştinismu 12.
În timpul persecuţiilor, creştinii erau aduşi în tribunale păgâne şi erau
obligaţi să – şi abjure credinţa şi să aducă sacrificii zeilor. Refuzul lor era un
motiv pentru a fi condamnaţi la închisoare, dar din cauză că închisorile erau
pline şi aici toţi erau la un loc, după o vreme s –a trecut la pedepse
corporale, în funcţie de starea socială. Cei care erau bogaţi erau lipsiţi de
bunuri şi apoi închişi sau exilaţi iar cei săraci erau torturaţi13.
Treptat pedepsele s – au înmulţit mai ales de pe timpul lui Nero. De
acum închisoarea era mai grea şi mai lungă, pedepsele corporale s – au
înmulţit şi erau tot mai grele. Cele mai grele torturi au fost de pe timpul lui
Diocleţian şi a urmaşilor lui.

CAPITOLUL III
12
Ibidem
13
Voicescu, Mihail, Situaţia creştinilor din Palestina în secolele III–IV, după Eusebiu de Cezareea, în ST
nr. 5 – 6, Bucureşti, 1982, p. 418

9
Persecuţiile

Primul împărat persecutor e socotit Nero. Înaintaşul lui, Claudiu, a


luat o măsură care a atins indirect pe creştini: a alungat din Roma pe iudei în
anul 49 pentru tulburările ce se petreceau între ei din cauza lui „Chrestus” în
care istoricii îl recunosc pe Hristos.
Nero (54 – 68)
La început Nero a fost indiferent faţă de creştini el fiind o
personalitate destul de controversată a istoriei. Domnia lui era o continuă
criză poilitică şi un spectacol revoltător. Contra lui izbucneau revaolte pe
care le înăbuşea în sânge. Cea mai mare nemulţumire contra lui a fost la anul
64 când Roma a fost mai mult de jumătate distrusă de un incendiu14.
Opinia publică îl socotea vinovat pe Nero pentru incendiu dar chemat
fiind în faţa Senatului, Nero a fost sfătuit să dea vina pe creştini. Drept
urmare a început prigoana împotriva creştinilor. Aceştia erau vânaţi din toate
părţile şi aruncaţi la animale, puşi să lupte cu gladiatorii, arşi de vii pe rug,
răstigniţi, unşi cu smoală şi folosiţi ca torţe vii ce luminau noaptea grădinile
împăratului.
Se spune că aici au murit şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel sub Nero15.
Aceste scene de groază au rămas neşterse din amintirea creştinilor care au
fost persecuţii nu doar în Roma ci şi în afara ei de către păgâni.
După Nero a urmat o perioadă de lupte pentru tron. Împăratul
Vespasian a distrus Ierusalimul în anul 70 şi creştinii au fost nevoiţi să
părăsească cetatea. Mai târziu aici s-a construit un castru roman Aelia
Capitolina. Până în vremea lui Domiţian, 81-96,, persecuţiile au avut mai mult

14
Pr. Eugen Drăgoi, op. cit., p. 55
15
Ibidem

10
un caracter local şi au izbucnit din râvna unor proconsuli sau demnitari
romani16.
Domiţian (81 – 96) e fiul lui Vespasian şi e primul împărat care s - a
autodivinizat numindu – se „Dominus ac deus”. Domiţian a tins să
centralizeze administraţia Imperiului şi să – l facă o monarhie absolută.
Acesta a văzut conspiraţia peste tot ajungând acolo încât a crezut până că şi
membrii familiei lui îi doreau moartea17. Insuccesele din războiul cu dacii l –
au făcut să creadă că cineva este vinovat, iar el a dat vina pe creştini şi aşa au
început persecuţiile împotriva lor în Asia.
Printre persecutaţi s –au numărat şi rude de –ale sale suspectându – i ca
făcând parte din opoziţie. A avut de suferit exil ultimul dintre ucenicii direcţi
ai Mântuitorului, Sf. Ioan Evanghelistul, care a fost exilat în însula Patmos.
Persecuţia lui Domiţian a fost un de capriciu de scurtă durată la
sfârşitul domniei lui (95 – 96). El a fost ucis în urma unui complot. Noul
împărat Nerva (95 – 96) a graţiat pe cei condamnaţi de Domiţian şi n – a luat
în considerare acuzaţiile aduse creştinilor. Astfel creştinii au avut doi ani de
pace18.
Traian (98 – 117) urmaşul lui Nerva avea calităţi rare şi se bucura de o
mare încredere şi cinste. Era un bun general şi administrator şi era iubit de
trupe. Deşi bun şi drept, Traian a fost un împărat persecutor. A dat primul
rescript care se păstrează, privitor la procedura faţă de creştini. La început,
împăratul Traian nu a purtat grija creştinilor19, dar primind informaţii din

16
Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., op. cit., p. 77
17
Pr. Eugen Drăgoi, op. cit., p. 56
18
Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., op. cit., p. 78
19
Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, Martirii din Palestina, vol. I, Editura IBM al BOR, Bucureşti,
1987, p. 136

11
partea proconsulului Bitiniei, Pliniu cel Tânăr, că în Bitinia există mulţi care Îl
cinstesc pe Iisus Hristos ca zeu, Traian a poruncit să fie persecutaţi20.
De pe vremea lui există acea zicală enunţată de Traian: „non licet esse
christianus” – nu se cuvine să mai existe creştini.Traian a trimis Proconsulului
Pliniu cel Tânăr o scrisoare cu caracter de rescript considerată prima
reglementare cunoscută cunoscută a judecării creştinilor21. Persecuţia a făcut
martiri şi în alte provincii. Mai cunoscuţi sunt epicopul Ignatie al Antiohiei şi
episcopul Simeon al Ierusalimului.
Sub Adrian (117 – 138) s – a menţinut situaţia creată de Traian,
Adrian asemănându – se cu Traian la caracter. Era iubitor de cultura şi de
ordine. Şi acesta primeşte o scrisoare de la un guvernator din provincie şi îi
răspunde în sensul rescriptului lui Traian. Lui Adrian i s – au adresat primele
scrieri apologetice creştine şi anume Quadratus şi Aristide22. S – au înregistrat
o serie de persecuţii în Asia Mică în urma cărora au fost mulţi martiri23.
Evreii se răscoală sub conducerea unui fals Mesia numit Bar - Cochba
şi îi persecută pe creştinii din Ierusalim.Romanii au cucerit Ierusalimul şi au
construit pe ruinele lui un oraş păgân numit Aelia Capitolina.
Antonin Piosul (Antoninus Pius, 138 – 161) urmaşul lui Adrian a fost
un împărat paşnic, înţelept şi cu o viaţă morală mai aparte. Acesta nu a dat
nici un edict de persecuţie dar totuşi au avut loc persecuţii datorită poporului
şi a unor guvernatori din provincie24.
Persecuţia a fost declanşată în Orient şi Asia în anul 155. Cea mai
cunoscută este persecuţia de la Smirna unde au murit 11 creştini şi a fost
eliberat un apostaziat25. La cererea poporului a fost martirizat şi episcopul
20
Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., op. cit., p. 78
21
Pr. Eugen Drăgoi, op. cit., p. 56
22
Eusebiu de Cezareea, op. cit., p. 146
23
Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., op. cit., p. 79
24
Ibidem
25
Pr. Eugen Drăgoi, op. cit., p. 56 - 57

12
Policarp al Smirnei. După o mărturie a lui Eusebiu de Cezareea, Antoninus
Pius, a scris „tuturor grecilor” (provincia Ahaia) interzicând tumultul contra
creştinilor26.
Marc Aureliu (161 – 180) numit şi Marcus Annius Verus, a fost un
împărat foarte cult şi filosof stoic. Ca reprezentant al filosofiei stoice el a scris
lucrarea „Către sine însuşi”. A urât creştinismul deoarece nu accepta filosofia
stoică. Pentru prima dată imperiul a fost atacat de popoarele migratoare şi a
încercat ca să menţină liniştea în înteriorul graniţelor27.
Pe vremea lui imperiul a fost bântuit de ciumă provocată de o secetă
cumplită, armata a slăbit şi a fost nevoit să înroleze sclavi în armată. Datorită
acestei situaţii visteria statului s-a golit şi a fost obligat să vândă tezaurul casei
imperiale. În mijlocul acestor nevoi el aruncă vina pe creştini. Au suferit
moarte Sf. Iustin Martirul şi Filosoful şi Cecilia (la Roma), Carp, Papil şi
Agatonic (în Pergam). Persecuţia a continuat şi în Galia unde în anul 177
înregistrăm martiri la Lyon. Lui Marc Aureliu i se atribuie totuşi un edict de
toleranţă pentru creştini28.
Comodus (180 – 192) fiul lui Marc Aureliu a fost opus tatălui său,
violent, crud, vicios, barbar, îi persecuta pe creştini doar din dorinţa de a-i
persecuta. Înregistrăm martiri la Scili 12 creştini în iulie 180, la Roma a fost
decapitat Apolonius, socotit părintele creştinilor, probabil în anul 184 şi în
alte părţi cum ar fi Asia Proconsulară, Frigia, Siria29.
După câţiva ani de persecuţie, Comod, a lăsat pe creştini în pace. Cu
înlăturarea lui Comod prin asasinare, s – a schimbat situaţia generală a

26
Eusebiu de Cezareea, op. cit., p. 158 - 160
27
Pr. Eugen Drăgoi, op. cit., p. 56 - 57
28
Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., op. cit., p. 80
29
Pr. Eugen Drăgoi, op. cit., p. 57

13
Imperiului Roman, venind pe tron împăraţi neromani, din provincii,
deschizându – se astfel o lungă criză politică.
După moartea lui Comodus au fost lupte pentru tron şi a urmat o
perioadă de criză ce a durat până către sfârşitul secolului al III –lea. Tronul
este disputat de mai mulţi pretendenţi, proclamaţi împăraţi de trupele lor,
puterea armatei se macină în revolte şi lupte interne, tezaurul statului e sleit de
războaie, construcţii, lucrări de apărare. Criza de stat este nu numai politică şi
militară ci generală: financiară, economică, socială, culturală, chiar şi
religioasă30.
Septimiu Severus (193 – 211) era african romanizat proclamat de
armatele romane din Africa prin înlăturarea rivalilor săi. Căsătorit cu fiica
unui preot păgân din Siria a pus bazele unei dinastii imperiale noi în cadrul
căreia femeile şi cultele orientale au jucat un rol important31.
După câţiva ani de pace de la începutul domniei lui Septimiu Sever a
izbucnit persecuţia în Africa împăratul însuşi devenind persecutor. Interzice
prin decret orice formă de prozelitism a iudeilor şi creştinilor. Persecuţia nu a
fost generală ci mai ales în Alexandria, în Egipt şi în Africa32. Au murit mulţi
martiri pe vremea lui Septimiu Sever dintre care amintim pe Leonida tatăl lui
Origen şi sf. Irineu de Lyon martirizat în anul 20233.
Lui Septimiu Sever i – a urmat cei doi fii ai săi Caracalla şi Geta.
Aceştia se urau de moarte, ură în urma căreia Caracalla l – a ucis pe Geta în
braţele mamei lui în anul 212. Sub Caracalla a izbucnit persecuţia în Africa34.
În 217 a murit şi el în urma unui complot. Lui i – a urmat Macrin care însă a
avut o domnie scurtă şi fără pericol pentru creştini. Eliogobal (218-222) dă
30
Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., op. cit., p. 81 - 82
31
Ibidem, p. 82 - 83
32
Eusebiu de Cezareea, op. cit., p. 224
33
Pr. Eugen Drăgoi, op. cit., p. 57 - 58
34
Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., op. cit., p. 83

14
libertate tuturor cultelor reuşind să introducă cultul zeului Mithra în care a
vrut să supună toate cultele.
Dinastia Severilor se stinge în 235, o dată cu moartea lui Alexandru
Severus (222-235). Pe vremea lui a apărut Constituţia Ateniană – s-au emis
două decrete de persecuţie, încercându-se interzicerea creştinilor. Este ucis de
un complot şi este proclamat împărat MaximinTracul (235-238), împărat
barbar, crud, ce i-a persecutat pe creştini în baza tradiţiilor inaintaşilor săi; a
dat un edict pentru omorârea conducătorilor Bisericii35. Au fost omorâţi cei
doi episcopi rivali Ponţian şi Ipolit la Roma. După moartea lui Maximin
Tracul, creştinii au avut 11 ani de pace.
Filip Arabul (244 – 249) a fost tolerant şi binevoitor cu creştinii. El şi
soţia sa erau în corespondenţă cu Origen. Ieronim spune despre Filip Arabul
că ar fi primul împărat creştin. Cu toate acestea pe vremea lui izbucneşte o
persecuţie foarte violentă contra creştinilor din Egipt36.
Deciu (249 – 251) a fost un împărat capabil, iubit de trupe. Acesta a
ajuns la domnie într –un timp de pericol pentru Imperiu şi de aceea a dorit
restaurarea şi consolidarea Imperiului. Pentru salvarea Imperiului a numit ca
cenzor pe Valerian spre a supraveghea moravurile societăţii. De la Deciu,
începe a treia perioadă a persecuţiilor contra creştinilor.
Din dorinţa lui de reformă, a ieşit ideea lui Deciu de a distruge
creştinismul socotindu – l un element negativ în Imperiu. El a dat un edict de
persecuţie generală prin care creştinii trebuiau să se prezinte în faţa
tribunalelor păgâne, să se lepede de credinţă şi să aducă jertfe zeilor romani,
iar dacă refuzau erau chinuiţi şi ucişi. Au suferit moarte martirică Alexandru
al Ierusalimului, Fabian al Romei, Vavila al Antiohiei şi mulţi alţii37.
35
Voicescu, Mihail, op. cit., p. 416
36
Ibidem, p. 414
37
Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., op. cit., p. 86 - 88

15
Datorită persecuţiei violente mulţi creştini au apostaziat împreună cu
clerici, alţii au negat că ar fi creştini, iar alţii au reuşit să fugă şi să se
refugieze ajutaţi fiind de credincioşi. Reprimirea celor căzuţi (sau lapşi) –cei
care s-au lepădat- în Biserică l-a determinat pe Sf. Ciprian să ţină numeroase
sinoade în Cartagina.
După puţină linişte, urmaşul lui Deciu, Trebonius Gallus (251 – 253)
reia persecuţia fie prin aplicarea edictului lui Deciu, fie printr – un nou edict.
Acesta s –a mulţumit să – i trimită pe creştini în închisori. Creştinii s – au
dovedit a fi mult mai curajoşi38.
Valerian (253 – 260) a fost colaboratorul lui Deciu. La începutul
domniei ei i – a tolerat pe creştini dar la îndemnul unui demnitar Valerian a
declaşat persecuţia. Printr – un edict din august 257, Valerian porneşte un
război împotriva creştinilor. În anul următor (258), împăratul şi senatul dau un
nou edict care agravează măsurile celui dintâi39.
Au murit mulţi martiri dintre care amintim pe Episcopii Sixt II al
Romei şi Ciprian al Cartaginei. În 260 Valerian a fost luat prizonier în
războiul cu perşii şi a murit în captivitate.
Gallienus (260 – 268) fiul şi urmaşul la domnie al lui Valerian,
convins de zădărnicia persecuţiilor acordă pace creştinilor şi a dat un rescript
de toleranţă, comunicat prin scrisori episcopilor, el fiind primul împărat care
face un astfel de rescript40. Textul rescriptului nu s – a păstrat dar se cunoaşte
sensul lui: creştinii erau liberi să se adune pentru cult, Biserica primea
bunurile confiscate.
După o perioadă de pace, Aurelian (270 – 275), a reînceput persecuţia
împotriva creştinilor. Pentru a rezista popoarelor migratoare care loveau
38
Ibidem
39
Pr. Eugen Drăgoi, op. cit., p. 59
40
Voicescu, Mihail, op. cit., p. 416

16
imperiul din toate părţile, Aurelian a luat măsuri printre care erau şi măsuri cu
caracter religios. A adoptat cultul soarelui făcând din el religia împăraţilor.
În primii ani de domnie, Aurelian a fost tolerant cu creştinii, însă la
sfârşitul domniei sale, prin 274, a dat un edict de persecuţie a creştinilor
deoarece îi credea vinovaţi pentru că populaţiile migratoare au lovit imperiul.
Acest edict nu a fost pus în aplicare în toate provinciile pentru că a murit în
anul 27541.
Diocleţian (284/285 – 305) este cel mai însemnat dintre împăraţii
ilirieni. Cu Diocleţian (284-305) începe o nouă eră în istoria persecuţiilor.
Pentru o mai bună guvernare împarte imperiul în două cu prietenul său
Maximianus Herculius (în 286), care primeşte Apusul, stabilindu-şi reşedinţa
la Roma, iar Diocleţian Răsăritul, cu capitala la Nicomidia42.
Pe vremea lor s-a realizat şi o reformă administrativă, imperiul fiind
împărţit în patru prefecturi: Orient şi Iliric în Răsărit, Italia şi Galia în Apus.
Acestea au fost apoi împărţite în câte trei dieceze, iar apoi în 96 de provincii.
Imperiul îşi păstra unitatea deoarece legile se dădeau în numele ambilor
impăraţi; fiecare şi-a ales câte un cezar, Diocleţian pe Galerius, iar Maximian
pe Constantin Chlorus, în 293.
Cu toate că Diocleţian era un păgân înfocat a fost tolerant cu creştinii
retrăgându-se din viaţa publică la palatul său din Nicomidia unde petrecea în
banchete şi petreceri. Cezarul Galeriu însă, era fanatic şi intolerant. Mama sa,
originară din localitatea Romura (azi Reşca în Oltenia), l – a influenţat pe fiul
ei, Galeriu să persecute pe creştini.
În urma unei victorii împotriva perşilor (297), Galeriu a vrut să cureţe
armata de elementul creştin astfel încât au fost mulţi martiri (veteranul Iuliu,

41
Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., op. cit., p. 89 - 90
42
Ibidem, p. 90 - 91

17
Hesichius, Nicandru, Marcian, Pasicrat şi Valentinian în Durostorum). Sub
influenţa lui Porfiriu care a scris o lucrare în 15 cărţi împotriva creştinilor,
Diocleţian aprobă persecuţia generală şi emite decrete de persecuţie sub
lozinca radicală: nomen christianorum deleto (numele creştinilor să fie
nimicit43.
Primul edict s – a dat la 24 februarie 303, edict care prevedea
distrugerea bisericilor, interzicerea adunărilor, arderea cărţilor sfinte,
confiscarea averilor. În timpul persecuţiei au murit tânărul Astion şi preotul
Epictet în Halnyris şi chiar episcopul Antim al Nicomidiei (creştinii de aici au
fost băgaţi cu forţa într-o biserică căreia i dat foc).
S – au mai dat două edicte, în aprilie şi în septembrie 303, prin care se
dorea distrugerea clerului. În anul 304 s –a dat al patrulea edict de persecuţie
care era cel mai grav şi prin care s – a declarat război creştinismului şi
nimicirea lui44. Martirii au fost numeroşi mai ales în Orient, Italia, Africa,
Provinciile sud-dunărene, Sciţia Minor dintre care amintim pe Sf. Chiril,
Chindeas şi Dasius la Cernavodă, Sf. Gheorghe în Capadochia, Sf. Irineu şi
Dimitrie la Sirmium, doctorii Cosma şi Damian în Cilicia şi mulţi alţii45.
În 305, împlinindu-se 20 de ani de domnie comună, Diocleţian (+316)
şi Maximian hotărăsc să se retragă şi lasă pe cei doi cezari să devină
imperatori. Galeriu îl alege ca cezar pe Maximian Daia un ofiţer barbar, iar
Constantin Clorus pe Flavius Severus.
În 306, Constantin Clorus moare şi în locul lui armata îl proclamă
împărat pe fiul său, Constantin cel Mare (306 – 337). În acelaşi timp, tot in
Apus se autoproclamă împărat Maxenţiu, fiul lui Maximilianus Herculius şi

43
Ibidem, p. 92
44
Voicescu, Mihail, op. cit., p. 418
45
Pr. Eugen Drăgoi, op. cit., p. 61 - 62

18
ginerele lui Galeriu. În 307, Flavius Severus este înfrânt de Maxenţiu şi se
sinucide.
În Răsărit sub Galeriu şi Maximian Daia, persecuţia continuă. Prin 311,
Galeriu cade grav bolnav şi dă un edict de toleranţă la 30 aprilie 311, creştinii
având dreptul să-şi practice liber religia cu condiţia să se roage pentru el şi
pentru stat. La scurt timp Galeriu moare46.
La moartea lui existau proclamaţi patru împăraţi: Maximian Daia în
locul lui Galeriu, Liciniu, cumnatul lui Constantin alături de Maximian, iar în
Apus Maxenţiu şi Constantin (cel Mare). Maxenţiu şi Maximian se aliază
împotriva celorlalţi doi. În 312 Maximin Daia este înfrânt de Licinius, iar
Constantin se îndreaptă spre Roma în octombrie 312 pentru a-l alunga pe
Maxenţiu47.
Tradiţia ne spune că înaintea luptei celor doi de la Podul Vulturului de
lângă Roma ziua în amiaza mare s-a arătat pe cer crucea Mântuitorului
înconjurată de cuvintele: „in hoc signo vinces" (prin aceasta vei învinge). În
urma acestui semn şi a unui vis în care Mântuitorul l – a îndemnat pe
Constantin să pună pe steaguri semnul crucii, pe care Constantin l – a pus sub
forma monogramei lui Hristos (XP). Constantin cel Mare a avut mare
încredere în victorie şi a câştigat bătălia deşi armata lui Maxenţiu era mai
numeroasă.
Din acest moment Constantin s – a alăturat cu totul creştinilor astfel
încât a acordat libertate deplină creştinismului prin Edictul de la Mediolanum
(Milan) din februarie 313. Acest edict cuprinde: garantarea libertatăţii
religioase tuturor cultelor din imperiu, libera trecere a fiecărui cetăţean roman
la creştinism, înapoierea tuturor bunurilor confiscate de la creştini în timpul

46
Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., op. cit., p. 94 - 95
47
Ibidem, p. 95 - 96

19
persecuţiilor, etc. Edictul de la Milan acorda creştinilor nu numai libertate ci
le asigura şi sprijinul împăraţilor iar creştinismul a devenit religie permisă în
Imperiul roman48.
În 314 începe conflictul dintre Constantin şi Liciniu. Constantin îl
înfrânge pe Licinius în 314 şi este obligat să-i cedeze lui Constantin Iliricul -
rămânând doar cu Orientul. Liciniu se supără şi începe persecuţia în Orient.
Au suferit 40 de mucenici la Sevasta care au fost aruncaţi iarna într-un lac din
Armenia. În 323 izbucneşte un nou război între ei încheiat, în 324, cu
prinderea, judecarea şi decapitarea lui Licinius; Constantin devine astfel
singurul împărat peste tot imperiul până la moartea sa (+337). Pe vremea lui
creştinismul s-a bucurat de linişte49.

CONCLUZII

Persecutiile au avut serioase urmari pentru Biserica. In perioada


primelor secole, pana la edictul de la Milan din 313, dat de Constantin cel
48
Pr. Eugen Drăgoi, op. cit., p.62 - 63
49
Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., op. cit., p. 95 - 96

20
Mare (306-337), iar in Rasarit si dupa aceea, Biserica a dat cel mai mare
numar de martiri, cinstiti pana azi ca sfinti.

Contrar asteptarilor masurilor luate de imparatii romani contra


crestinilor si a urii lumii pagane, cu cat crestinii erau mai persecutati, cu atat
numarul lor crestea. Curajul martirilor in fata mortii a facut pe multi pagani
sa treaca la crestinism.

Intr-adevar, martirii crestini au suferit cu curaj neinfricat, care a uimit


lumea greco-romana, toate torturile si pedepsele inventate de fanatismul si
brutalitatea lumii pagane, care ura pe crestini, dispretuia credinta lor intr-un
Dumnezeu spiritual si invizibil, lua in deradere credinta si speranta lor in
invierea mortilor si viata viitoare, si nu avea nici o pretuire pentru viata lor
curata si sfanta.

BIBLIOGRAFIE

21
1. Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., Istoria Bisericească Universală,
tipărit cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Iustinian, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, Editura IBM al BOR, vol. I, Bucureşti, 1975
2. Vasilescu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria Romei, în ST, revista
institutelor teologice din Patriarhia română, anul XXX, nr. 3 – 4, Bucureşti,
1977
3. Voicescu, Mihail, Situaţia creştinilor din Palestina în secolele III–
IV, după Eusebiu de Cezareea, în ST, revista institutelor teologice din
Patriarhia română, anul XXXIV, nr. 5 – 6, Bucureşti, 1982
4. Drăgoi, Pr. Eugen, Istoria Bisericească Universală, tipărit cu
binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Iustinian, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1992
5. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, Martirii din Palestina,
carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, traducere, note şi comentarii de Pr. Prof. T.
Bodogae, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1987

22