UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „DUMITRU STĂNILOAE”

SECŢIA – TEOLOGIE PASTORALĂ

FAMILIA CREŞTINĂ –
TAINA IUBIRII ŞI A COMUNIUNII
SPRE MÂNTUIRE

ÎNDRUMĂTOR:
Prof. Emilian-Iustinian Roman

STUDENT:
Dănilă Alexandru
Anul 3, Gr.IV
 FAMILIA CREŞTINĂ – TAINA IUBIRII ŞI A COMUNIUNII SPRE MÂNTUIRE

Întemeiată în Raiul cel de demult, binecuvântată la începutul

activităţii sale dumnezeieşti printre pământeni în Cana Galileii, căsătoria
este , pe drept cuvânt cea mai veche „instituţie” de la creaţie. Reflectând
aupra acestei realităţi, putem cerceta lucrurile şi lucrările divine pornind de
la premisa că, aşezarea unirii bărbat-femeie imediat după „naşterea” naturii
din nimic este un argument al însemnătăţii căsătoriei în planul divin de
mântuire a lumii din iubire.
Crearea omului este astfel act de iubire a lui Dumnezeu, dar nu o
iubire externă pe care omul să o perceapă şi să o înveţe prin imitare, ci o
iubire imprimată în chiar natura fiinţială a omului. Este o iubire pe care omul
o descoperă în dimensiunea sa ontologică şi căreia îi oferă raţionalitatea
prevăzută de chiar Creator în actul creaţiei. Omul este chemat să-L
descopere pe Dumnezeu în esenţa Lui în propria sa persoană.
Dar de ce esenţa dumnezeiască în om? Pentru că Dumnezeu se
regăseşte în om în relaţia de iubire voluntară. Aceasta este esenţa divină:
împărtăşirea iubirii benevole şi sincere faţă de om după modelul iubirii
intratrinitare. Omul este chip al lui Dumnezeu în chiar natura sa care a
cuprins în ea dualitatea bărbat – femeie. Descoperind iubirea faţă de celălalt
sădită de Dumnezeu în inima omului, creatura îl întâlneşte pe chiar izvorul
iubirii – Dumnezeu.
Iubirea sinceră este sentimentul care, aplicat la persoanele umane, ne
ridică la vederea celor dumnezeieşti din lume. Este un act de întâlnire a
creatului cu Creatorul în fiinţa creată.
Aşadar vocaţia socială a omului a fost sădită de Dumnezeu în om
odată cu creaţia lumii. Din veşnicie, Dumnezeu l-a gândit pe omul - Adam,

2
 FAMILIA CREŞTINĂ – TAINA IUBIRII ŞI A COMUNIUNII SPRE MÂNTUIRE

dar nu singur ci în comuniune ontologică cu partenerul său – Eva, şi nu

pentru a combate plictiseala ci pentru a oferi omenirii posibilitatea de a se
bucura de taina descoperirii lui Dumnezeu prin cunoaşterea sinelui în cel de
lângă el.
Este astfel cert că unirea binecuvântată de Dumnezeu în Rai dintre
Adam şi Eva a fost actul primar pe care L-a pus la dispoziţia umanităţii
pentru a se ridica la desăvârşire – îndumnezeire. Omul nu descoperă nimic
nou sau străin ci se descoperă pe sine în celălalt, pe celălalt în sine şi
împreună, pe Dumnezeu în ei şi pe ei în Dumnezeu.
Dacă acesta este „motorul” pus de Dumnezeu la dispoziţia omenirii
pentru a avansa la cele veşnice, cu atât mai mult, ni se pare îndreptăţit să
revelăm aceste lucrări celor care, poate, în vârtejul antrenant al vieţii s-au
transformat în nişte naufragiaţi fără barcă şi fără vâsle pe o mare din ce în ce
mai învolburată. Este de datoria noastră, a creaţiei Sale după chipul Său, să
oferim celor din jurul nostru măsura cea bună a lucrurilor care îi conduc pe
oameni la măsura asemănării cu El.
Căsătoria este şi trebuie să fie calea de descoperire a lui Dumnezeu
cel jertfelnic în jertfa noastră faţă de cel de lângă noi. Şi Adam şi Eva au fost
o singură esenţă în două persoane iar asta este forţa care ne permite să
aprofundăm relaţia de dragoste până la descoperirea lui Dumnezeu în
„comunicare şi cuminecare” cu celălalt pentru mântuirea tuturor oamenilor.
Minunea din Cana Galileii începe cu prima minune a activităţii lui
Iisus Hristos în lume prin transformarea apei în vin pentru continuarea
bucuriei nunţii celor doi proaspăt căsătoriţi şi pentru a salva onoarea tinerei
familii. Minunea aceasta a pus bazele tainice ale căsătoriei la insistenţele
Maicii Domnului, simbolizând prin acest act transformarea spirituală a

3
 FAMILIA CREŞTINĂ – TAINA IUBIRII ŞI A COMUNIUNII SPRE MÂNTUIRE

oamenilor sub înrâurirea Duhului Sfânt conturând slava lui Dumnezeu în

faţa ucenicilor lui.1
Înainte de cununie mulţi tineri îşi pun întrebări referitoare la
necesitatea cununiei religioase iar răspunsul care susţine argumentul crud
care afirmă că „aşa trebuie” sau „ca să scape de gura lumii” nu face decât să
devalorizeze importanţa tainică a nunţii instituite de către Hristos. „Dacă ne
întemeiem familiile căutând lucrurile care plac lui Dumnezeu, vom fi
potriviţi pentru a supraveghea Biserica, deoarece într-adevăr familia este o
mică Biserică. De aceea este posibil să-i depăşim pe ceilalţi în virtute
devenind nişte buni soţi şi soţii”.2
Filmele şi secvenţele cinematografice referitoare la cununie insistă
cu predilecţie pe itinerariul miresei la altar la braţul tatălui şi pe sărutul
pasional de la sfârşit.
A reduce cununia doar la nişte gesturi care vădesc iubirea mai mult
sau mai puţin curată a celor doi protagonişti ai ecranelor de televiziune
înseamnă să ignori caracterul de taină a unirii binecuvântate a mirilor.
Legământul dintre cei doi depăşeşte stadiul iubirii ce leagă două persoane
efemere. Este legământul care oferă o dimensiune sacră iubirii. Îndemnul
primit de către Adam şi Eva în Rai de la Dumnezeu: este „Creşteţi şi vă
înmulţiţi, umpleţi pământul şi stăpâniţi-l” (Facere 1, 28). Interpretarea
acestui îndemn dezvăluie şi binecuvântarea dar impune şi responsabilitatea,
elementele constitutive ale unui legământ. În întreaga istorie
veterotestamentară mărturiile privitoare la legămintele dintre Dumnezeu şi
om sunt numeroase. Fie că ne gândim la Noe, Avraam, Moise, David,
fiecare dintre protagoniştii umani ai legământului trebuie să împlinească o
1
Univers Enciclopedic Ortodox Român, 2005, Lexicon
2
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale - Omilii la căsătorie , Traducere din limba greacă veche Pr.
Marcel Hancheş, Editura «Oastea Domnului» - Sibiu 2004, p. 46;

4
 FAMILIA CREŞTINĂ – TAINA IUBIRII ŞI A COMUNIUNII SPRE MÂNTUIRE

promisiune ori o obligaţie cu valoare eternă în baza legământului

necondiţionat cu Dumnezeu.
Legământul cel nou al dumnezeirii cu umanitatea, adică Noul
Testament, îl reprezintă Biserica lui Hristos. Acest angajament veşnic
implică şi divinul şi umanul iar expresia clară a acestui legământ o constituie
Sfânta Taină a Căsătoriei. În acestă mare taină a ortodoxiei se regăseşte
cealaltă mare taină – legătura dintre Hristos şi Biserica Sa – după cum se
evidenţiază în Apostolul ce se citeşte în cadrul slujbei de cununie. Această
relaţie a Bisericii cu Hristos se întâlneşte în imnologia ortodoxă la tot pasul.
Astfel numiri ale lui Hristos ca „Mire al Bisericii” ori „Biserica este
Fecioara Mirelui, a lui Hristos” se constituie în tot atâtea argumente solide în
susţinerea similitudinilor dintre legătura Fiului dumnezeiesc şi Biserica Sa
pe de o parte şi relaţia dintr miri, pe de cealaltă parte. Pe această linie a
analizei merită să centrăm atenţia asupra locului pe care poemul Cântarea
Cântărilor îl ocupă în cadrul Sfintei Scripturi.
De aceea cununia este o taină pentru că se justifică şi se întăreşte
prin relaţia dintre Hristos şi Biserica Sa. Relaţia dintre Biserică şi Hristos
este deasupra iubirii pământeşti de unde şi valoarea ei de model, căci iubirea
dintre cei doi este o iubire jertfelnică. Aceasta este responsabilitatea la care
este invitat bărbatul când i se zice: „Bărbaţilor, iubiţi femeile voastre precum
şi Hristos a iubit Biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea”. (Efeseni V, 25).
Unirea prin Taina Cununiei reprezintă în acelaşi timp şi o slavă şi o smerire
deoarece mirii îşi iau angajamentul să ridice relaţia, prin viaţa lor închinată
familiei, la statutul relaţiei dintre Hristos şi Biserică. Asta face ca
responsabilitatea să fie imensă dar şi răsplata nu va întârzia să apară. Căci
ceea ce debutează cu Dumnezeu nu va mai fi o lucrare solitară ci va fi o
operă încălzită şi perpetuată prin împreună lucrarea lui Dumnezeu şi a

5
 FAMILIA CREŞTINĂ – TAINA IUBIRII ŞI A COMUNIUNII SPRE MÂNTUIRE

omului. Binecuvântarea este tocmai acel impediment al sfinţeniei care nu

lasă căsnicia să cadă în desuetudine, egoism ori laşitate. Invitaţia cununiei
pentru miri are rezonanţă veche, oferindu-i libertatea omului de a stăpâni
natura aşa cum Adam şi Eva, ori patriarhii au făcut-o în vremurile
veterotestamentare. Însă natura pe care trebuie să o stăpânească şi să o
modeleze membrii familiei este spaţiul lor conjugal, fertilitatea şi sfinţenia,
iubirea bipolară care se completează şi care se împlineşte în trei, patru ori
mai mulţi copii.
Privit din perspectiva gestualităţii liturgice, ritualul prezent al nunţii
conturează similitudini cu formele euharistice mai vechi, similitudini cu
rezonanţă chiar în interiorul Sfintei Liturghii dacă ne gândim la elementele
constitutive. Plecând de la această premiză se evidenţiază momentele
euharistice fundamentale: aducerea darului, epicleza, împărtăşirea şi
revărsarea harului dumnezeiesc asupra primitorului.
În sprijinul acestor afirmaţii aducem momentul din slujba logodnei
în care se rosteşte rugăciunea „Dumnezeule cel veşnic... ” cerând harului
divin să unească împreună ceea ce era neunit şi să întărească legătura iubirii.
Cea mai veche rugăciune euharistică se regăseşte printre rândurile rugăciunii
de binecuvântare. Iubirea dintre cei care s-au logodit se aseamănă cu
împărtăşania euharistică prin originea ei.
Ecfonisul de debut al Sfintei Taine a Cununiei este – coincidenţă?! -
„Binecuvântată este împărăţia a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum
şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”, adică cel de la Sfânta Liturghie,
întărinnd, dacă mai era nevoie, faptul că Biserica Ortodoxă consideră că
Euharistia e adevărata „pecete a căsătoriei”.
Rugăciunile imediat următoare pomenesc numele Patriarhilor şi
împreună cu binecuvântările date, unesc cele două Legi într-o singură

6
 FAMILIA CREŞTINĂ – TAINA IUBIRII ŞI A COMUNIUNII SPRE MÂNTUIRE

iconomie a mântuirii. În cadrul acestor rugăciuni este invocată castitatea

nupţială precum şi patul neîntinat.
Slujba Cununiei este ritualul care îi ridică pe cei doi la slava care
desăvârşeşte alcătuirea fiinţei lor unice, epicleza tainei : „Stăpâne, Doamne,
Dumnezeul nostru încununează-i pe ei cu slavă şi cu cinstire” fiind cea care
îi înalţă pe cei doi la acest rang. Prin acest gest profund liturgic, făptura este
înnoită prin coborârea Duhului Sfânt ca la Dumnezeiasca Liturghie.
Ultima dimensiune a ritualului împreună cu binecuvântarea de la
plecare a mirilor îi va instaura în misiunea lor apostolică de mărturisire a
credinţei prin modelul lor de viaţă, prin „preoţia” lor conjugală.
Unitatea dintre bărbat şi femeie nu este doar o relaţie de unire pur
fiziologică, organică ci este o rază a iubirii intratrinitare care se răsfrânge
asupra celor care hotărăsc să întărească iubirea lor prin Taina Căsătoriei.
Această dimensiune tainică a iubirii face ca unirea dintre miri să fie
indisolubilă. Cununia nu este doar o pecetluire a unei realităţi existenţiale, o
recunoaştere oficială într-un cadru restrâns a unei stări de fapt, nici o simplă
prezentare a mirilor într-un nou statut în faţa celorlalţi membri ai Bisericii,
ca o luare la cunoştinţă a unui certificat de căsătorie, ci este o invitaţie a
oamenilor adresată lui Dumnezeu să dezvolte dragostea incipientă pe care
cei doi o prezintă într-un mod de viaţă mântuitor. Unitatea cununiei
presupune actul binevoitor de completare trupească dar mai ales spirituală
prin dăruire reciprocă.
În această relaţie nu există jumătăţi de măsură, nu se dăruieşte pe
jumătate, ci iubirea trebuie să fie deplină şi desăvârşită şi atunci şi unirea
celor doi trebuie să fie desăvârşită. Din aceste considerente derivă şi cealaltă
calitate a tainei iubirii – indisolubilitatea. Bărbatul capătă împlinirea fiinţială
doar cu completarea femeii, lucru valabil şi în cazul femeii. Vocaţia socială

7
 FAMILIA CREŞTINĂ – TAINA IUBIRII ŞI A COMUNIUNII SPRE MÂNTUIRE

a omului creat după chipul lui Dumnezeu se dezvăluie în chip desăvârşit în

relaţia binecuvântată prin cununie. Până la unirea desăvârşită, fiecare individ
este un singuratic mai mult sau mai puţin complet ca om.
A descoperi în celălalt o persoană veşnic inepuizabilă şi veşnic nouă
în capacitatea şi imaginaţia ei de autodăruire şi nu un obiect ale cărui
posibilităţi de satisfacere sunt limitate şi care se ascunde ca persoană atunci
când e tratat ca obiect, este accesibil doar celor care percep legătura de
iubire ca una netrecătoare, veşnică şi deplină.
„Fiecare identifică în celălalt o taină indefinită, fiecare îşi cunoaşte
insuficienţele care se cer completate şi întregite prin celălalt de aceea iubirea
este reciprocă. Căsătoria e în egală măsură şi dragoste şi ajutor, bucurie cu şi
pentru celălalt precum şi răbdare a lui.” Pentru depăşirea acestor neajunsuri
omeneşti se dă harul dumnezeiesc. Iubirea binecuvântată de Dumnezeu este
cea care uneşte în ea atât bucuria şi uimirea în faţa tainei celuilalt cu
răbdarea neputinţelor lui şi ajutorarea lui.
Prin slujirea lor reciprocă, soţii îl slujesc pe Hristos cel personal ca
pe Dăruitorul unuia pentru celălalt, ca mediu prielnic de dezvoltare şi de
revelare a persoanelor în comuniune. Iubirea este cea care pune în valoare
cel mai bine umanitatea ontologică a unuia în faţa celuilalt, evidenţiind-o
într-un mod atractiv, cuceritor şi tainic. Trăirea lui Hristos în relaţia de iubire
n-ar mai avea caracter tainic dacă ar fi lipsită de responsabilitate şi de
bucuria descoperirii sinelui în celălalt. Relaţia susţinută pe iubirile pasagere
şi pe partenerii trecători ar accentua mai mult dimensiunea trupească a
vocaţiei sociale a omului dimensiune care este incapabilă să dezvolte şi să se
desăvârşească al nesfârşit.
Taina iubirii indisolubile dintre femeie şi bărbat, ca relaţie care se
spiritualizează pe măsura disponibilităţii fiecăruia de cunoaştere reciprocă,

8
 FAMILIA CREŞTINĂ – TAINA IUBIRII ŞI A COMUNIUNII SPRE MÂNTUIRE

este taina lui Hristos în Biserică. Unirea persoanelor în Hristos este „Biserica
cea mică” după cum arată şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Căci şi Biserica lui
Hristos se compune din astfel de unităţi ale celor căsătoriţi prin Duhul lui
Dumnezeu iar „Taina aceasta mare este, iar eu zic în hristos şi în Biserică”
suţine Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Efeseni (Efeseni, V, 32).
Căsătoria însăşi este „chipul tainic al Bisericii” la fel cum este chiar
„chipul lui Dumnezeu” Însuşi. Cununia creştină se încheie între două
persoane iar fidelitatea lor comună se realizează faţă de o terţă persoană –
Dumnezeu carte îi şi ţine uniţi atât între ei dar şi în intreiorul relaţiei lor cu
Dumnezeu Tatăl. Dumnezeu este liantul care uneşte pe cei doi de aceea,
odată cu întreruperea relaţiei cu Dumnezeu se deteriorează şi unitatea dintre
cei doi ajungându-se la divorţ.
Într-o lume din ce mai secularizată, foarte puţini au mai rămas cei
care vor să şi asume astăzi purtarea crucii căsniciei.
Prin relaţia care conţine şi dimensiunea trupească datorată atracţiei
fizice dintre parteneri, căsătoria poate fi considerată drept cea mai apropiată
unire dintre doi oameni. Dar şi unirea dintre cei doi nu este una pur organică
şi egoistă ci este ocrotită de rânduială sfinţită prin căsătorie.
După spusele Sfântului Ioan Gură de Aur, căsătoria devine cea mai
tainică paradigmă a universului căci familia este „Biserica de acasă” sau
„Biserica cea mică”, este microcosmosul unităţii întregii umanităţi în care se
dezvoltă armonios energiile constructive ale soţilor. Căsătoria reprezintă
singura cale de a transforma în unitate persoanele umane încât să se poată
susţine că amândoi au „acelaşi cuget”.3
Contrar atitudinilor secularizate care rezumă căsnicia doar la simpla
cale legală de „perpretuare a speciei”, Sfântul Ioan Gură de Aur susţine cu
3
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale - Omilii la căsătorie , p. 46;

9
 FAMILIA CREŞTINĂ – TAINA IUBIRII ŞI A COMUNIUNII SPRE MÂNTUIRE

tărie că „principalele motive care pledează în favoarea căsătoriei nu sunt

binele societăţii şi reproducerea speciei, ci unitatea dragostei şi sfinţenia
vieţii maritale.” 4
Tradiţia sfântă a părinţilor răsăriteni afirmă în unanimitate că divinul
este cheia de boltă a comuniunii conjugale. Iubirea treimică este „structura
supremei iubiri” pe care se întemeiază esenţa căsătoriei. Razele iubirii
treimice se răsfrâng asupra micii biserici de pe pământ. Dăruirea este
virtutea profund creştină care se cere a fi dezvoltată cu precădere în
exersarea voacaţiei familiale. Împlinirea vocaţiei familiale este reflexie a
chipului dumnezeiesc sădit de către Creator în om, astfel că omul nu învaţă
un rol nou ori se adaptează la un alt statut necunoscut pentru firea umană. Ci
iubirea conjugală reprezintă un nivel superior de revelaţie a propriei fiinţe,
de descoperire personală prin celălalt. Este tocmai procesul prin care omul
înaintează, prin dezvoltarea potenţialităţilor ontologice, spre ţinta vieţii
creştine veritabile – realizarea asemănării cu Dumnezeu.
Scopul căsătoriei constă, aşadar, în realizarea unităţii fiinţiale
plecând de la premiza creaţiei noastre după chipul spre a ajunge la
asemănarea cu Dumnezeu şi ţinând seama şi de setea făpturilor create după
veşnicie. Finalitatea ultimă a căsătoriei este aceea de a accede la desăvârşire
ori mântuire prin intermediul unităţii familiale întărite de iubire. Iubirea şi
jertfa sunt cele două condiţii ale unei căsnicii binecuvântate, căci iubirea este
jertfa care se naşte din dăruirea spre celălalt până la preţul propriei vieţi, dar
este jertfa care este tocmai expresia iubirii sublime. Iubirea şi jertfa se
înlănţuie într-o ciclicitate fără sfârşit căci iubirea naşte jertfa care întăreşte
continuitatea iubirii. Jertfa naşte din iubire pentru a renaşte iubire.

4
David C. Ford, Bărbatul şi femeia în viziunea Sf. Ioan Gură de Aur, Editura Sofia, Bucureşti, 2004, p. 103

10
 FAMILIA CREŞTINĂ – TAINA IUBIRII ŞI A COMUNIUNII SPRE MÂNTUIRE

Înaintarea în relaţia spirituală a membrilor familiei trebuie să îi ajute

pe cei doi să descopere valoarea sublimă a iubirii pasionale, sau nepătimirea
despre care se tot vorbeşte în literatura ascetică a Răsăritului ortodox. După
cum remarcă şi Sfântul Apostol „bărbatul însurat se îngrijeşte de cele ale
lumii, cum să placă femeii” ( I Corinteni VII, 33), însă această grijă nu se
transformă într-o căutare asiduă a mijloacelor naturale de seducere a
celuilalt, căci în aceastăsituaţie nici relaţia nu va mai avansa din locul ei
efemer şi limitat. Bărbatul trebuie să caute în paralel şi erosul autentic,
rugăciunea şi caritatea.
Transformarea pasiunii în nepătimire se realizează prin exercitarea
darnică a ceea ce poate fi numit aspectul apetitiv sau poftitor al sufletului
omenesc.
A aborda o chestiune atât de nuanţată cum este intimitatea doar
pentru a fi în pas cu moda fără o judecată prealabilă dă naştere unor
vulnerabilităţi care pot degenera în confuzie, disperare sau sinucidere.
Această dimensiune poate fi amplificată şi de implicarea mai mult sau mai
puţin reuşită a părinţilor ori a profesorilor care tratează situaţia fie cu
indiferenţă fie cu mânie. Ambele căi de abordare a temelor legate de
sexualitate reprezintă moduri iresponsabile de conştientizare şi implementare
a valorii iubirii care întregeşte manifestările intime binecuvântate prin Sfânta
Taină a Căsătoriei. Biserica este singura instanţă care suţine cu consecvenţă
şi perseverenţă prin vocea slujitorilor ei că sexualitatea este mai mult decât
simpla activitate genitală. Sexualitatea reprezintă exprimarea comună în
relaţia de iubire a unităţii fiinţiale minte – trup – suflet. Distincţia sexuală
este trăsătura caracteristică dăruită de Dumnezeu omului pentru a
experimenta cele mai tainice şi intime relaţii. Preţul spiritual şi psihologic al
confuziei determinate de paradigma intimităţii poate fi tragic.

11
 FAMILIA CREŞTINĂ – TAINA IUBIRII ŞI A COMUNIUNII SPRE MÂNTUIRE

Ortodoxia afirmă că singurul loc în care expresia sexuală îşi are

locul potrivit este contextul unei uniri conjugale. Scopul final al relaţiei
conjugale depăşeşte şi interesele umanităţii universale de perpetuare a
speciei dar şi interesele egoiste de împlinire personală, slujind unei ţinte
superioare – lucrarea reciprocă a soţilor la mântuire.
Lumina adevărată asupra acestui fenomen în totalitatea formelor lui
de expresie o oferă cu precădere învăţătura propovăduită prin Sfintele
Evanghelii care dimensionează la veritabila valoare itinerariul mântuitor al
vieţii sfinţite prin căsătorie. Numai prin prisma evanghelică, soţii sunt priviţi
în măreţia şi în ordinea cea nouă instaurată de Cruce şi de Înviere. Cu
Hristos în Biserică, căsătoria devine casa lui Dumnezeu, un altar al jertfei
pentru celălalt în numele lui Hristos cel veşnic.
„Unde sunt doi sau trei în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul
lor” (Matei XVIII, 20) este sinteza prezenţei harice a lui Hristos printre cei
ce cred în El şi împlinesc voia Lui. În Biserica cea mică parte a celei mari,
omul e chemat să-şi exercite, nu pornirile josnice ale subregnului, ci chiar
vocaţia lui sacerdotală care presupune atingerea sfinţeniei şi un răspuns la
chemarea lui Dumnezeu. Prin călătoria prin viaţă a soţilor , Hristos
traversează drumul istoriei.
Căsătoria care nu se întemeiază pe adevărurile treimice şi
hristologice clădite prin Taina Cununiei se aseamănă cu casele ridicate pe
nisip care nu rezistă. Mai mult de atât, chiar dacă rezistă nu reuşesc să
ajungă la sensul autentic creştin. Căsniciile fericite sunt cele care se răsfrâng
pozitiv şi asupra universului căci natura şi omul nu ajung la desăvârşire
separat ci omul aduce natura ca jertfă dăruită Creatorului. Poate de aceea şi
desăvârşirea naturii umane în concordanţă cu acţiunea proniatoare

12
 FAMILIA CREŞTINĂ – TAINA IUBIRII ŞI A COMUNIUNII SPRE MÂNTUIRE

dumnezeiască reprezintă jertfa activă a omului care întoarce darul său

transformat sub influenţa harului Celui ce l-a oferit întâi.
Comuniunea dintre bărbat şi femeie în afara nunţii nu se traduce
decât prin concupiscenţă. Comuniunea maritală are valoare creativă şi
procreativă. Căci pe de o parte, iubirea soţilor se „adapă” din izvorul nesecat
al iubirii divine, iar omul scoate la iveală prin relaţia de dragoste ceea ce e
mai frumos din fiinţa umană fără să existe vreun tipar omenesc predefinit.
Fiecare înaintează în revelaţia iubirii în mod diferit în funcţie de intensitatea
şi conştiinţa menirii sale creatoare. E în acelaşi procreatoare nu prin scop ci
prin efecte. Copiii nu sunt un scop în sine al căsătoriei ci reprezintă mijloace
de diversificare a cunoaşterii celuilalt în diferite stadii de exercitare a
rolurilor maternale şi paternale.
Paradoxal, cei care iubesc sunt mai apropiaţi de Dumnezeu, nu
printr-un favor special al Creatorului, la fel cum nu e nici vreo recompensă a
lui Dumnezeu pentru răbdarea lor în suportarea celuilalt. Iubirea îi uneşte pe
oameni cu Dumnezeu prin transformările pe care le face în fiinţa celor
dedicaţi unei relaţii de dragoste: plăcerea fizică e completată de împlinirea
spirituală, dăruirea înlocuieşte puterea, patima lasă loc virtuţii, nuirea
izgoneşte pe dezbinătorul diavol. Iubirea sinceră izvorăşte cu putere din
sufletul credincios. Credinţa susţinută de rugăciune şi întărită de voinţă
invită harul să vină şi să consfinţească viaţa noastră. Credinţa şi rugăciunea
sunt cele două aripi ale cu care inima noastră poate urca la cer.
Iubirea lui Dumnezeu este motivul care a dat naştere lumii cu
încrederea că lumea se va înălţa la misiunea preoţească şi va întoarce darul
său către Cel ce l-a oferit, dar nu în mod forţat ci benevol prin dorinţa
sinceră a omului de a se alătura lui Dumnezeu prin experierea liberă a
iubirii. Iubirea treimică este şi început, şi evoluţie şi finalitate. Iubirea

13
 FAMILIA CREŞTINĂ – TAINA IUBIRII ŞI A COMUNIUNII SPRE MÂNTUIRE

pământească pleacă de la modelul treimic, se întăreşte prin răsfrângerea

reflecţiilor divine asupra lumii şi se încheie în asemănarea cu Dumnezeu în
iubirea noastră faţă de El.
Tendinţele actuale ale lumii prezintă o evoluţie negativă a
universului şi a omului din ea cauzată de pierderea sacralităţii conştiinţei
omului, de pierderea orientări teocentriste, de exacerbarea a atracţiei
materiale şi a raţiunii, a puterii, a efemerului şi a plăcerii senzuale.
Cu atât mai mult în aceste condiţii, familia întemeiată în condiţiile
actuale este chemată să devină o prezenţă vie de comportament pilduitor,
având datoria de a mărturisi oricând prezenţa lui Hristos în mijlocul ei. În
încercarea de a fi o icoană cât mai fidelă a Sfintei Treimi, familia trebuie să
urmeze calea Crucii, să-şi asume iubirea răstignită a lui Hristos în nădejdea
Învierii celei de obşte.
Tendinţele vremurilor actuale cer, din partea Bisericii şi a
reprezentanţilor, ei grade sporite de vigilenţă. Problemele, întrebările
contemporane nu trebuie să rămână fără răspuns căci altfel s-ar putea ca
Biserica să mai piardă vreun alt membru al marii sale familii.
Este nevoie de o redimensionare a credinţei, o redresare morală, iar
căsătoria, ca şi cale spre mânturie, ar putea să ofere harul şi binecuvântarea
sa celor integraţi în familia cea mare a Bisericii cu „Biserica lor cea mică”.
Este o nevoie din ce mai acută de un limbaj şi de o perspectivă
asupra sfinţeniei lucrărilor dumnezeieşti care să provoace şi interesul şi
preferinţele tinerilor, căci în mod special aceştia sunt vizaţi să întemeieze
familii.
Şi dacă Biserica poate să intervină cu ceva, acel ceva trebuie să vină
în întâmpinarea aşteptărilor viitorilor miri. De aici se naşte dorinţa de a oferi
modele dar şi argumente care să depăşească limitarea reproducerii cuvintelor

14
 FAMILIA CREŞTINĂ – TAINA IUBIRII ŞI A COMUNIUNII SPRE MÂNTUIRE

dumnezeieşti. E o certitudine că învăţătura dumnezeiască nu piere niciodată,

că ea nu va fi demodată nicicând, că veşnicia învăţăturilor este de
netăgăduit, dar modul de prezentare, locul de întâlnire cu ştiinţa
dumnezeiască poate fi şi altul (Biserica pentru cei credincioşi, dar pentru
mulţi poate, internetul). Şi atunci argumentarea ar putea să fie şi ea
proactivă, să determine curiozitatea constructivă în cei care caută
certitudinea.
Nu va fi o învăţătură nouă ci va fi doar prezentată pentru a
demonstra că Biserica nu s-a gândit la folosul ei, ci că Dumnezeu a pus la
dispoziţia omului toate regelmentările şi toate normele, nu pentru a
restricţiona libertatea omului – cum poate cred unii – ci pentru a oferi
tratamentul cel mai bun în cazul păcatului şi pentru a asigura o cursivitate
armonioasă vieţii lor familiale.
Aceleaşi învăţături sunt valabile şi astăzi aşa cum au fost şi acum 2000 de
ani, iar remediile oferite de către creştini sunt utile într-o societate care este
din ce în ce mai atacată de valul modernităţii exacerbate, de spiritul de
supravieţuire.

15
 FAMILIA CREŞTINĂ – TAINA IUBIRII ŞI A COMUNIUNII SPRE MÂNTUIRE

BIBLIOGRAFIE:

Izvoare

• Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune

al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990
• Gură de Aur, Sfântul Ioan , Cateheze maritale - Omilii la căsătorie ,
Traducere din limba greacă veche Pr. Marcel Hancheş, Editura
«Oastea Domnului» - Sibiu 2004;
●Gură de Aur, Sfântul Ioan, Omilia a-VIII-a, în vol. Omilii la Facere (I),
traducere de Pr.D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987;

B. Opere

● Din învăţăturile morale ale Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura

Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 2005;
● Ford, David C., Bărbatul şi femeia în viziunea Sf. Ioan Gură de Aur,
Editura Sofia, Bucureşti, 2004;

D. Resurse Web

● Univers Enciclopedic Ortodox Român, 2005, Lexicon;

● http://dexonline.ro/

16