Pastoraţia individuală

- orientări generale -

Pr. drd. Florin Spiridon Croitoru

Social daily changes which confront our Church today conduct us to a deeply involvement in
efficiencyness of our mission, looking careful for how we adress to our culture in really effective ways, how
we can transform various social categories from passive people into exciting active believers and how
each priest can offer pastoral care to his parishies.
In this paper we try to underline these aspects, offering concrete examples according how pastoral
individual care and mission can be done with teen-agers, peasants, intellectuals and so on in our days.
În Franţa anilor ’70 a început să circule o rugăciune deformată, o replică la rugăciunea „Tatăl nostru”,
ca o caricatură, scrisă de Jacques Prevert şi care poate fi considerată cu realism ca expresia unei stări de
spirit tot mai răspândită în ultimul timp în raportul omului post-modern cu Dumnezeu. Spunea celebrul
poet francez: „Tatăl nostru care eşti în ceruri, rămâi unde eşti”. Această rugă-ciune, blasfemie ca formă,
exprimă bine nu atât lupta împotriva lui Dumnezeu, cât mai ales indiferenţa oamenilor, cu buzunarele pline
de soluţii tehnice la mai toate problemele şi cu mintea mustind de vise şi aşteptări deşarte, faţă de
Creatorul, Mântuitorul şi Proniatorul lumii.[1]
Din ce în ce mai netradiţională, societatea în care trăim, aflată într-un evident proces de proastă
occidentalizare, un proces de „McDonald-tizare” a societăţii, potrivit lui G. Ritzer [2], ce vizează cu
precădere generaţia tânără, se dezice tot mai mult de Dumnezeu şi de valorile creştine, de trecut – vezi mai
nou negarea rădăcinilor creştine ale Europei[3]–, de instituţii, inclusiv de Biserică, ca şi de înţelepciunea
practică a societăţilor anterioare, nemaiforjându-se şi nemavalorificând constant şi eficient criteriile bunei
înţelegeri şi utilizări a lucrurilor. Marea criză provocată de o tranziţie interminabilă, prost sau pervers
gestionată, a generat, pe cale de consecinţe, o situaţie de gol existenţial şi de indiferenţă faţă de valori şi
faţă de orice tip de angajare. Dumnezeu nu este respins pur şi simplu, ci doar catalogat ca fiind
nesemnificativ de către mulţi dintre contemporanii noştri, ca fiind o realitate abstractă, care cu greu ar
putea modifica contururile cotidianului tot mai materialist. Este ca şi cum acumulăm permanent, în toate
privinţele, fără a avea gândul necesităţii unor articulaţii şi criterii care să dea coerenţă cunoştinţelor şi
experienţei. Cu toate că trăim în era exploziei informaţionale şi a comunicaţiilor, într-un „global village” şi,
mai mult, fiind pe cale de a constitui „learning society”, lumea noastră pare tot mai incapabilă, atât la
nivelul persoanei cât şi la cel al generaţiilor, de a primi şi transmite real adevărul, un sens şi o bucurie de a
trăi, preocupată unilateral fie de un consumism degradant de la un anumit nivel, urmat de plăcere şi
distracţie nelimitată, fie de ceea ce sociologii numesc deja „cunoaşterea inutilă”.
Această maladie a secularizării ce a virusat şi conştiinţa creştină românească poate fi sintetizată în trei
aspecte majore, cu valoare de risc pentru Biserica noastră: „1. Riscul materialismului promovat de către
societatea de consum şi care este o permanentă sursă de mediocritate culturală; 2. Riscul ca societatea să
fie influenţată într-o manieră periculoasă de emoţii superficiale, orchestrate şi potenţate de către mass-
media şi, nu în ultimul rând, 3. Riscul instalării în viaţa credincioşilor a unui fatalism sau a unei resemnări
maladive, deoarece nu se întrevăd speranţe clare în ceea ce priveşte viitorul, reechilibrarea societăţii,
problema sărăciei şi a nedreptăţilor de tot felul”.[4]

1
 După cum putem se poate observa din subiectele discutate în ultimii ani, Biserica noastră este
preocupată nu numai de identificarea şi definirea fenomenului, ci şi de gestionarea lui, de găsirea şi
promovarea unor repere pentru eficientizarea misiunii Bisericii în societate, precum şi a acţiunii de
pastoraţie individuală a credincioşilor de către preotul paroh.

I. Pastoraţia individuală a copiilor

Copilul este fără doar şi poate una din cele mai evidente provocări pe care Dumnezeu o lansează
omenirii, atât în calitatea sa de dar divin, generator de bucurii curate, de împlinire şi înnoire, de emoţii
unice şi de speranţă, cât şi în calitatea sa de reper ultim al frumuseţii şi purităţii sufleteşti cerute de dreptul
Judecător în schimbul moştenirii Împărăţiei Cerurilor. Copilul, în ciuda agitaţiei specifice, a miilor de
întrebări pe care le pune şi a „boacănelor” inevitabile, este sinonim cu candoarea, cu bunătatea, sinceritatea
şi frumosul, sufletul lui fiind receptiv şi sensibil la tot şi la toţi cei care reflectă dragostea lui Dumnezeu. El
nu cunoaşte caracterul convenţional al faptelor, cuvintelor sau imaginilor, conjugând cu obstinaţie „da”-ul
evanghelic. Mai mult, el dezvoltă sentimente unice în ceea ce priveşte valoarea vieţii persoanelor care-l
înconjoară, zâmbind şi deschizându-se oricărui om care-i acordă atenţie şi timp.
În ceea ce priveşte pastoraţia individuală a copiilor – acţiune ce comportă anumite specificităţi faţă de
activitatea profesorului de religie la catedră – trebuie spus încă de la început că ea urmăreşte trei scopuri
majore: educaţia religioasă a copilului, formarea şi dezvoltarea practicilor religioase şi, nu în cele din urmă,
influenţarea dacă nu chiar dezvoltarea unei atmosfere de natură religioasă în sânul unei case, în care, după
cum bine ştim, copilul focalizează atenţia, timpul şi o mare parte din resursele materiale ale familiei.
Pentru prima parte a copilăriei, familia este singurul factor hotărâtor în influenţarea vieţii
religioase a copilului şi, de aceea, misiunea preotului este de a-i pune la curent pe părinţi cu învăţăturile şi
instrumentele pedagogiei creştin-ortodoxe. În cadrul familial, copilul este supus unei educaţii religioase
sistematice sau întâmplătoare, dar tot aici au loc formele incipiente ale îndeplinirii practicilor religioase din
nevoia personală a membrilor familiei, din obişnuinţă sau din alte considerente sociale. [5] Şcoala joacă şi ea,
fără îndoială, un rol în formarea vieţii religioase a copilului. Fără o asumare însă de către profesorul de
religie, cu toată responsabilitatea, a misiunii pe care o are şi fără o strânsă colaborare cu preotul paroh,
rezultatele vor întârzia şi pe viitor să aibă o valoare îmbucurătoare. Influenţa Bisericii asupra vieţii
religioase a copilului este clar mai redusă decât a cea a primilor doi factori. La biserică copilul merge în cel
mai bun caz o dată pe săptămână, în condiţiile în care în familia lui există deja unul sau mai mulţi
practicanţi.
Influenţa familială se caracterizează prin continuitate maximă, imitaţie, obişnuire, cultivarea
virtuţilor, ascultare şi intimitatea legăturii sufleteşti dintre copil şi părinte. Şcoala are şi ea o continuitate
însă numai de la un anumit nivel şi doar pe perioada cursurilor. Continuitatea influenţei bisericeşti este şi
mai redusă. Atmosfera din biserică şi „unicitatea” preotului îl predispun pe copil la o anumită rezervă,
depăşită însă de curăţenia lui sufletească şi de gesturile imitative cu care se integrează în societatea
restrânsă a Bisericii.[6]
Foarte important de subliniat este faptul că în educaţia religioasă a copilului nu trebuie să predomine
intelectul, deoarece copilul, deşi are aproximativ aceeaşi capacitate de a primi informaţia ca şi adulţii, este
totuşi incapabil să înţeleagă concepţiile religioase, deoarece posibilitatea de prelucrare a datelor este mult
mai puţin dezvoltată, iar reflectarea senzorială este inferioară celei a adultului. [7] Elementele misterioase,
gesturile, slujbele şi ceremoniile fascinează şi impresionează copilul într-o măsură mult mai mare decât
poate să o facă o idee de substanţă teologică. „Scopul principal al educaţiei religioase înainte de 12 ani nu
este de a face copilul religios, în sensul adânc al cuvântului, ci de a-l pregăti pentru religiozitate, adică de
a-i cultiva acele sentimente şi deprinderi care trebuie să fie în armonie cu impulsurile religioase, care se
vor deştepta mai târziu. În acest scop trebuie ca ideile religioase să fie mai intuitive şi mai simple; numai
aşa îşi vor păstra plasticitatea necesară mai târziu, când cuprinsul vieţii va creşte şi va căuta noi forme
corespunzătoare”.[8]
Preotul îi atrage pe copii nu atât prin demnitatea pe care o are sau ca persoană centrală a cultului
divin, ci prin firea, atitudinile şi vorbele lui din afara serviciului divin. Pe drum, la şcoală, la magazin
sau la casele enoriaşilor preotul trebuie să le acorde atenţie şi să-şi consume câteva minute cu copiii,
evident în amabilităţi şi glume, măcar pentru a-i face atenţi pe copii la bunătatea şi la intenţiile lui pozitive.
Câţiva băieţi dintre cei mai cuminţi pot fi aduşi în Sfântul Altar pentru a-l ajuta pe paracliser sau pentru a
purta lumânări înaintea preotului în timpul cădirii. În plus – şi aceasta mai ales la sat – din buzunarele
preotului este bine să nu lipsească niciodată bomboanele şi iconiţele. La Bobotează sau cu ocazia vizitelor
pastorale, oferirea de către preot copiilor a mici atenţii (dulciuri, iconiţe, cruciuliţe, metanii etc.) îi
îmbucură pe copii, sensibilizează familia şi întipăreşte în mintea copilului imaginea unui preot blând şi
2
bun. Este bine de asemenea ca preotul să mijlocească accesul părinţilor la casete şi cărţi cu poveşti
creştine, la casete cu muzică religioasă dar şi la diferite tipuri de icoane, elemente care pot completa şi
înfrumuseţa cu efecte incalculabile educaţia creştină a copilului. Dar punctul cel mai important în pastoraţia
copilului o are Sfânta Împărtăşanie, pe care preotul poate să o ofere copiilor până la 7 ani fără
spovedanie, pe nemâncate, cât de des, convins fiind că oferindu-L pe Hristos copiilor, le dăm cel mai mare
dar posibil, iar Domnul Iisus Hristos va fi Cel ce le va oferi cu adevărat viaţă, îi va întări, păzi şi înţelepţi,
preaslăvindu-Se prin ei.
Deci, pastoraţia copiilor este mai degrabă indirectă, ea identificându-se în principal cu educaţia
corectă făcută de familia creştină şi a cărei finalitate este dezvoltarea şi ordonarea incipientă a vieţii
spirituale naturale a copiilor, pe de o parte, iar pe de altă parte cu „educarea educatorilor” [9] de către preotul
paroh.

II. Pastoraţia individuală a adolescenţilor

Socotită metaforic când „vârsta ingrată”, când „vârsta de aur”[10], adolescenţa rămâne vârsta marilor
prefaceri şi a marilor efervescenţe, vârsta noilor şi marilor întrebări, a viselor îndrăzneţe, a non-
conformismului, teribilismului şi exuberanţei comportamentale, vârstă la care se plămădeşte omul de
mâine, parohianul de mâine, cu calităţile şi defectele lui. Mai mult decât atât, adolescenţa sau „a doua
naştere” (J.J. Rousseau) este vârsta translaţiei de la copilărie la maturitate, vârsta fluidă, vagă, complexă şi
greu de prins în formule, patetică şi generoasă[11], epoca tatonărilor şi a încercărilor nesfârşite în care se
încrucişează apucăturile naive ale copilăriei cu tendinţele serioase ale adultului, primele pentru a fi
înlocuite, cele de-al doilea pentru a fi asumate.[12]
Ei bine, în acest context de mutaţii majore şi de instabilitate la nivelul structurii psiho-fizice, viaţa
religioasă a tânărului - realitate care ne interesează în mod deosebit - scade în mod considerabil în
intensitate. De ce? După cum putem observa, pe fondul unui decalaj între status-ul şi rolurile
adolescentului, tânărul începe să vadă, să cunoască şi să înţeleagă viaţa, începe să guste plăcerea de orice
fel şi să valorifice intens ceea ce o produce sau susţine, începe să simtă euforia pe care ţi-o conferă
cunoaşterea sau săvârşirea a ceva nou, până la un moment dat interzis sau necunoscut, euforia pe care ţi-o
procură uitarea de sine sau săvârşirea păcatului; tânărul începe să simtă beţia puterii, ce înseamnă să fii
ascultat sau remarcat, apreciat de prieteni, începe în cele din urmă, însă nu total independent de „cuceririle”
abia amintite, să simtă şi să cunoască dragostea, un sentiment unic, de care nimeni nu se poate lipsi şi care
în mintea adolescentului ia chipul cuplului fericit. Şi aici se profilează elementele crizei: orice obstacol în
calea realizării acestei euforii, plăceri, beţii sau a cuplului este vrednic de dispreţ. Obstacolele cele mai
mari care trebuie depăşite sunt însă morala creştină şi părinţii. Tânărul îndrăgostit se trezeşte pe nesimţite
atacat deodată pe de o parte de Dumnezeu, iar pe de altă parte de părinţi, el rămânând astfel fără origini. [13]
Ce facem cu aceşti tineri? Ce facem pentru ei? Ce le oferim în schimb atunci când le cerem să se
deconecteze pentru câteva momente de la internet, să-şi neglijeze un pic gaşca, prietena ori maşina sau pur
şi simplu să ne acorde timp pentru a le spune ceva?
În primul rând trebuie să le acordăm atenţie şi timp, investiţie care, la rândul ei, delimitează spaţiul
consideraţiei şi al dialogului viitor. Adolescenţii trebuie căutaţi şi provocaţi la dialog, la o formă de
deschidere şi de comunicare. Această comunicare dintre preot şi adolescent devine eficientă doar când este
recunoscută existenţa acesteia, deoarece numai atunci pastoraţia noastră devine un dialog.[14] Întâlnirea reală
dintre două persoane se produce în timp şi este posibilă atunci când preotul şi adolescentul sau tânărul se
descoperă reciproc, în special în ceea ce are fiecare pozitiv de oferit.
De obicei tinerii nu sunt pregătiţi pentru discuţii duhovniceşti. Ei ştiu şi simt că au nevoie să fie
conduşi, însă la fel de instinctual simt şi resping cam tot ce se împotriveşte firii, psihologiei şi exigenţelor
personale şi în special constrângerile de orice fel. [15] Mai mult decât atât, ei sunt obişnuiţi cu o delimitare un
pic abuzivă între generaţii, precum şi cu faptul că atenţia preotului este focalizată asupra „maturilor”, a
celor de vârstă medie sau a bătrânilor. Cred că adolescenţii nu ne mai simt lângă ei şi, încet, încet,
părăsesc biserica copilăriei, biserică ce nu mai este atentă la ei. Ne mulţumim adesea cu cei ce vin în
Biserică şi încercăm o plăcere ciudată în a constata, cu gravitate, că se întâmplă ceva negativ cu ei,
nebătându-ne şi nedezvoltând încă o strategie pentru cei ce pot fi recuperaţi.
Tinerii îşi pierd identitatea şi pentru că nu au o identitate corect prezentată iar managementul
sine-lui social este, uneori, solicitant până la epuizare. Preotul şi membrii Bisericii de prea puţine ori
reuşesc să le arate că nu sunt singuri în faţa marilor probleme ale vieţii, „că Bisericii nu îi este indiferent
şomajul părinţilor sau faptul că mama se dopează cu distonocalm ca să supravieţuiască bătăilor tatălui;
că nu îi este indiferent că s-a deschis încă o bodegă, sau încă două, sau încă trei în drumul lui de la şcoală
către casă; că nu este de acord cu programa analitică propusă de şcoală ş.a.m.d.”[16]
3
 De aceea între ei şi problemele lor pe de o parte şi între preot şi viaţa comunităţii pe de altă parte se
ridică în timp, încet şi sigur nişte bariere greu de depăşit. Dar nu imposibil. Iată un exemplu: „O
adolescentă devenise dependentă de muzica rock şi nu mai venea la Biserică. Într-o zi a venit (la mănăstire
– n.n.) îmbrăcată provocator şi îmbufnată. M-am apropiat de ea cu prietenie, discutând despre muzică cu
un interes pozitiv. Am început nu prin a-i spune: «Mama ta mi-a spus că muzica rock ţi-a spălat creierul»,
ci: «Mama ta mi-a spus că eşti un fan rock. Bănuiesc că nu sunt aceeaşi muzicieni rock pe care obişnuiam
să-i ascult şi eu? Care este acum cea mai bună formaţie?».
Mama, văzându-şi fata vorbind într-un mod deschis şi relaxat unei maici, s-a apropiat de mine şi a
spus: «Bine că vorbeşti cu maica. Maică, vorbeşte-i despre spovedanie. Pe mine nu vrea să mă asculte».
Fata a îngheţat şi contactul viu a fost pierdut. În efortul de a-l restaura, i-am replicat destul de
abrupt: «Să lăsăm mărturisirea. E atât de plăcut să-mi amintesc de tinereţe!». Dar acum fata nu mă mai
vedea ca pe o persoană înrudită, ci ca pe un «reprezentant al Bisericii» aliat cu mama ei. Aş fi fost
pregătită să aştept ani de zile înainte de a ridica subiectul spovedaniei. Intervenţia mamei nu m-a ajutat cu
nimic şi, în orice caz ea nu trebuia să spună aşa ceva în faţa fetei. După intervenţia mamei orice
menţionare a spovedaniei a devenit imposibilă în viitorul apropiat. Fata nu s-a mai întors la mănăstirea
noastră”.[17]
Tinerii în parohie trebuie căutaţi cu insistenţă, ascultaţi, provocaţi direct, cu curaj şi surprinşi,
chiar prin abordarea unor probleme acute, nu doar ale lor ci şi ale întregii societăţi: dragoste, libertate, viaţă
şi moarte, sex, curaj, distracţii, educaţie, prietenie, depersonalizarea prin mijloacele de comunicare în masă,
descifrarea păcatelor adolescenţei[18] etc. Trebuie să vedem, în cadrul unor întâlniri personale provocate
de preotul paroh, ce probleme au, ce-i frământă, ce le place, la ce sunt sensibili, cum se distrează, ce
gânduri le secondează acţiunile. Trebuie apoi să le explicăm criteriile unei iubiri curate şi sincere, faptul că
viaţa trebuie trăită frumos astfel încât clipele petrecute la un moment dat să nu-i lipsească de accesul la
clipele care vor urma[19], că nu pofta şi plăcerile trupeşti trebuie să ţină uniţi doi tineri, că „trupul nu este
pentru desfrânare, ci pentru Domnul, iar Domnul este pentru trup” (I Cor. 6,13), iar cel ce încalcă această
lege nu va ajunge niciodată la dragoste, şi, mai mult, că nu putem învăţa dragostea plecând, în virtutea
unei închipuite libertăţi, de lângă Cel Care este Dragostea.[20] Este bine, în cele din urmă, să le explicăm
că trebuie să trăiască cu picioarele pe pământ, să fie realişti, să înţeleagă şi să se dezică cât pot de
uniformitatea şi bădărănia pe care televiziunea şi muzica le cultivă.
Preotul trebuie să se roage mult pentru tinerii pe care îi păstoreşte şi să le dea un exemplu bun. În
cadrul activităţii sale pastorale cu adolescenţii şi nu numai, preotul ar fi bine să organizeze excursii şi
pelerinaje anuale, un site de Internet sau o revistă, un campionat de şah sau chiar de tenis de masă, cu
premii, dacă Biserica are resursele necesare, să-i angreneze într-un cor, să organizeze cursuri de dansuri
populare, cursuri pentru dezvoltarea personalităţii sau pentru voluntari, să-i ajute să-şi aleagă o profesiune
potrivită, să dea, dacă este necesar, sfaturi directe la problemele de viaţă sexuală, să-i ajute pe unii studenţi
cu bani, să-i angreneze în acţiuni caritative, ştiut fiind faptul că întotdeauna contactul cu suferinţa
semenului a sensibilizat mult sufletele, să realizeze cateheze-răspuns la întrebările pe care le pun tinerii [21],
să le dăruiască cu ocazia Sfintelor Sărbători de Paşti sau a Naşterii Domnului cărţi religioase, dar nu
neapărat, lăsându-l astfel pe Dumnezeu să lucreze cum ştie taina lui Hristos şi chemarea Sa în inimile lor.
Ar fi bine, de asemenea, să existe întâlniri lunare între preotul paroh şi profesorul sau profesorii de religie
care activează în şcoala din perimetrul parohiei sale pentru a se identifica astfel problemele existente, a-l
impulsiona pe profesor şi a stabili împreună strategii pastorale pe termen scurt şi mediu.
Dar pentru ca toate acestea să reuşească în sfârşit, trebuie ca noi toţi să înţelegem bine următoarea
realitate, identificată remarcabil de părintele Savatie Baştovoi, cu consecinţele pastorale ce decurg în mod
natural din ea: „Creştinismul este o religie pentru tineri cu toate că lumea o percepe ca pentru nişte moşi şi
babe, care, mă rog au şi ei rolul lor, dar poate că nu sunt prea atractivi pentru o anumită categorie de
tineri. Este o religie a tinerilor şi de aceea ne mirăm fără temei: «Vai ce mulţi tineri sunt în Biserică!». De
ce a tinerilor? Pentru că e o religie a jertfei, a jertfelniciei. Când îşi pierde omul capul? La tinereţe. El s-a
îndrăgostit, nu poate să nu se jertfească pentru ceea ce iubeşte. El caută fie fiinţa, fie ideea pentru care să
se jertfească, dar, până la urmă, ideea nu-l satisface. Noi avem geniile mari care au creat o artă pe care
lumea o numeşte mare, dar nu le-a fost suficient. Fiecare a avut o iubire pentru care şi-a pierdut capul.
Van Gogh şi-a tăiat urechea şi-a trimis-o iubitei ca să o impresioneze. Până la urmă, noi avem nevoie de
fiinţă pentru ca să ne jertfim pentru ea, nu de o idee, de o fiinţă vie… Să ştiţi că nu toţi (tinerii – n.n.)
ascultă rock, nu toţi poartă haine ciudate şi se vopsesc verde, nu toţi sunt beţivani, ăştia sunt oameni
nemulţumiţi de ceva, şi pe ei e mai uşor să-i împingi spre ceva mai bun, folosindu-te chiar de energia
revoltei lor. Evanghelia ne-o arată foarte bine, e plină de desfrânaţi şi de ciudaţi, oameni nemulţumiţi,
răniţi, «sărmani», cum îi numeşte Dostoievski, citându-l pe David. Şi acest om «sărman» este aproapele
4
nostru despre care vorbeşte Hristos în pilda samarineanului milostiv… Eu cred că bubosul din Evanghelie
este şi adolescentul ăsta care în troleu te fluieră şi-ţi strigă: «Aliluia, aliluia, aliluia!» în batjocură. Atunci
îl întrebi dar nu cu scopul de a-l converti, ci cu scopul de a-l cunoaşte. Nu de a ne face pe noi cunoscuţi, ci
de a-l înţelege, de a-l cunoaşte pe el. Şi nu este o punte mai bună, mai sigură, nu este o garanţie mai mare
că vom fi primiţi şi înţeleşi, decât dacă arătăm că suntem curioşi faţă de un om de care nimeni, poate
niciodată, nu a fost curios în acest fel. Pe care nimeni, niciodată, nu l-a întrebat cu nişte cuvinte cu totul
simple, pe un ton care să-l mişte. În felul acesta noi îl ridicăm pe spatele nostru… Nu e numaidecât
obligatoriu să-l aduci până la altar, să te convingi că el e acolo, ci tu, de-acuma prin cuvintele acestea l-ai
adus pe umerii tăi în «cetatea din apropiere», adică este încă un pas, încă un popas în calea lui spre
Biserică, spre Dumnezeu. Ai lăsat doi bănuţi cu nădejdea că el va ajunge acolo. Cei doi bănuţi sunt
aceştia: dragostea şi vocea ta cu care i-ai vorbit lui, pe care el şi le va aminti. El, cândva, pe aceşti doi
bănuţi îşi va cumpăra bucuria de a îndrăzni să meargă mai departe, atunci când lumea nu-i va mai oferi
nimic”.[22]
Cine se îngrijeşte de tinerii din parohia lui, se îngrijeşte de fapt de viitorul bisericii lui. Să nu uităm
nici faptul că după ce terminăm predica sau ceea ce avem să le spunem tinerilor, îi lăsăm în compania altor
predicatori (televizor, calculator, internet, yoghini, radio-casetofoane, DVD-uri, prieteni, comercianţi etc.)
adesea mult mai iscusiţi, mai inteligenţi, mai insistenţi şi mai convingători decât noi în ceea ce spun sau
urmăresc.
III. Pastoraţia la nivelul vârstei medii
Specialiştii în sociologia religiilor, studiind fenomenul religios contemporan, au ajuns la concluzia că
aproximativ 90% din resursele materiale şi spirituale ale Bisericii sunt direcţionate şi concentrate spre
10% din credincioşi, în timp ce prin analogie, 90% din credincioşii Bisericii primesc sau beneficiază de
10% din atenţia şi resursele ei.[23]
În aceste condiţii ne întrebăm: ce se întâmplă cu ceilalţi, cu marea masă a oamenilor care stau departe
de viaţa Bisericii şi profesează o rezervă vecină cu indiferenţa, însă nu ruptă definitiv de Dumnezeu? Ce
facem pentru ei?
Răspuns: ceea ce am învăţat la cursurile de Pastorală plus râvna personală a fiecăruia.
Foarte importante mi se par a fi însă următoarele aspecte:
- trebuie încercat, cu efort, să ne cunoaştem fiecare enoriaş, să-l înţelegem şi să-l apreciem, să
vedem ce-l apropie şi ce-l desparte de Biserică. Ocupându-ne atent de câteva familii vreme de mai multe
luni sau chiar un an, vom identifica cheia spre inimile lor, născând astfel din nou imaginea reală, curată şi
nedeformată a preotului şi a Bisericii în conştiinţele lor. „Orice om tânjeşte să fie înţeles, dar se simte
înţeles numai de cel care îi remarcă şi îi vorbeşte de calităţile sale ascunse, pe care alţii nu i le observă. A
vedea calităţile ascunse, însă, este o însuşire a celor care au un exerciţiu spiritual permanent, la care nu
se poate ajunge fără darul lui Dumnezeu. A striga în dreapta şi în stânga şi a făgădui degrabă iadul este
propriu râvnei trupeşti. Oamenii sfinţi însă, care au ajuns la dragoste, nu mai pot avea această
atitudine.”[24]
- în al doilea rând pentru un preot este aproape imposibil să facă astăzi faţă exigenţelor
pastorale. În plus, ştiţi foarte bine cum se comportă oamenii şi cum schimbă subiectul când apare un preot
într-un magazin, la frizerie, la coadă la nu ştiu ce sau în curtea cuiva.
Probabil aţi auzit de întâmplarea în care un copil, ne-ştiind de vizita pastorală ce tocmai avea loc,
intră în fugă în casă ţinând de coadă un şoricel mort. Fără să-l vadă pe preot, se îndreptă cu animalul spre
mama sa şi începu să-i povestească: „Mamă, uite şoarecul. L-am prins afară în curte. I-am dat pietre! L-
am lovit şi cu mătura, l-am scuipat şi după aceea l-am… l-am… dar văzându-l apoi pe preot, îşi curăţă
gâtul tuşind scurt şi continuă…şi Domnul l-a chemat acasă!”[25]
De aceea trebuie să-L mărturisim pe Hristos atât direct, cât şi indirect, lucrând prin cei pe care îi
antrenăm, lucrând prin credincioşii formaţi şi conştientizaţi asupra vocaţiei misionare pe care o au, asupra
faptului că şi ei sunt membri ai Bisericii şi sunt responsabili pentru situaţia sau starea ei. Cei care ne ascultă
se întorc acasă şi, dacă sunt convinşi şi ne rugăm pentru ei, încep „să fermenteze”, încep să lucreze în
familie întâi, apoi în vecini şi la serviciu, prelungind forţa cuvântului şi a vieţii în Hristos, trezite în ei prin
harul lui Dumnezeu şi lucrarea preotului.
- în al treilea rând, este nevoie de tact şi de foarte multă diplomaţie. Este important să cunoaştem
mediul din care provine credinciosul pentru a nu lovi sau afecta ceea ce este valoros în ochii lui (evident,
lucrurile bune). Schimbarea pe care noi o propunem la nivelul credinţei cuiva este dificilă, dureroasă şi
uneori imposibilă, ştiind cât de greu poate fi înlocuită o ierarhie valorică sedimentată într-o viaţă. De aceea
schimbarea scandalizează. „Ca cineva să accepte această durere, această moarte de dragul tău, adică a
5
credinţei pe care o propovăduieşti, trebuie mai întâi să se încredinţeze că eşti cel puţin un om de treabă şi
că ştii ce faci. Într-un cuvânt omul te crede numai după ce se convinge că eşti un cunoscător al vieţii şi
al sufletului omenesc şi că modul tău de viaţă este superior celui pe care l-a dus el. În acelaşi timp, nu
trebuie să uităm că în momentul în care propunem cuiva credinţa noastră, noi înşine suntem pentru el
modelul realizat al omului în viziunea acelei credinţe. De aceea, nimeni nu ne va lua în serios dacă nu vom
arăta multă îngăduinţă, răbdare şi dragoste… Noi nu trebuie să începem cu dărâmarea idolilor, ci trebuie
să-l lăsăm pe cel care ne ascultă sau ne urmăreşte să şi-i dărâme singur.”[26]
Sectanţii reuşesc, pe fondul unor carenţe pastorale ale preotului ortodox, care nu întotdeauna are în
centru atenţia pentru persoana umană, pentru dimensiunea comunitară şi pentru un raport personal şi
conştient cu Dumnezeu[27], deoarece vorbesc oamenilor direct, unul la unul, le acordă atenţie şi timp, îi
caută, le oferă răspunsuri la nelămuririle şi întrebările legate de credinţă sau de viaţă, care se acumulează în
timp sau îi ajută material. În plus, o convertire poate să dureze foarte mult, unul sau chiar mai mulţi ani,
dacă nu chiar o viaţă întreagă.
- pe mulţi dintre noi îi preocupă întrebări de genul: Cum să îi ajutăm pe oameni şi mai ales pe
tineri să vină la Hristos? Cum să-i convertim pe indiferenţi? Aceste întrebări nu cred că ne pot oferi
soluţii şi de fapt nu ne oferă ceva mai mult decât o problematizare suplimentară. Când vrem să-i aducem pe
alţii în Biserică, adică vrem să-i facem ucenici, trebuie să ne întrebăm: Ce avem să le dăm noi acestor
oameni? Noi suntem chinuiţi de păcate şi de multe încercări şi necazuri. Vrem să-i facem ucenici, adică
oameni ca noi? Este bine, cred, mai întâi să ne facem noi înşine ucenici şi să căutăm neîncetat ca Hristos să
se nască în inimile noastre. Numai aşa se va îndrăgosti omul de Biserică şi de tot ce înseamnă ea. În cazul
în care noi vom arde de dragoste pentru Mântuitorul Hristos, nu trebuie să ne facem griji, o vor ştii toţi
parohienii. O credinţă autentică este molipsitoare. Iar oamenii vor spune atunci: „Da, vreau să mă apropiu
de acest om atât de plin de Dumnezeu.”[28] Şi încă ceva: nu noi convertim, ci Dumnezeu, când vrea şi cum
vrea. Noi trebuie să trăim frumos şi să mărturisim cu putere.
- oamenii trebuie ajutaţi să înţeleagă dinamica dar şi exigenţele vieţii spirituale, explicându-li-se
atent şi insistent nocivitatea şi superficialitatea sumedeniei de oferte spirituale de la rubrica „Mica
publicitate” şi de aiurea, cu imaginea lor binevoitoare, pozitivă, de alungare a răului şi de instaurare a
binelui, evident contra unei taxe. Cu alte cuvinte trebuie lămurită şi înlăturată confuzia existentă în minţile
oamenilor prin explicarea criteriilor religiei revelate şi împlinite în Hristos.
- sugerăm realizarea unui pomelnic de către fiecare preot cu toţi parohienii săi şi pe care să-i
pomenească cât poate el de des la Proscomidie.
- purtarea reverendei în cât mai multe situaţii publice sau private vine să completeze ideal misiunea
şi vocaţia mărturisitoare a preotului, ţinând cont de faptul că a purta această haină reprezintă o onoare şi o
cinste deosebită pentru oricare preot.

IV. Pastoraţia individuală a intelectualilor

O atenţie aparte trebuie acordate intelectualilor. Fără a polemiza monologic asupra definiţiei şi
modelului contemporan al intelectualului, trebuie spus că intelectualul autentic este un om al rigorii
ştiinţifice şi al disciplinei. Nimeni nu a ajuns la performanţe făcând doar ceea ce a vrut. De aceea ei privesc
lumea de cele mai multe ori prin prisma exigenţelor personale şi a domeniului în care excelează. În plus,
adesea ei sunt văzuţi ca şefi, ca oameni care conduc sau formează grupuri sociale importante, care
provoacă şi îndrumă curente sociale, culturale, economice şi morale, având aşadar o influenţă mare în
societate. Pentru a putea stabili un dialog eficient cu aceştia, trebuie avute în vedere mai multe lucruri:
1. În primul rând, preotul trebuie să recunoască şi să aprecieze rolul intelectualilor în formarea unei
identităţi culturale, în socializarea individului, în generarea unui anumit tip de relaţii sociale, precum şi
rolul lor în dinamica socială şi în progresul tehnic;
2. În al doilea rând, preotul trebuie să cultive o viaţă duhovnicească intensă, dar şi o viaţă morală pe
măsură, toate acestea dublate de preocupări culturale frumoase şi mai ales continue, aspecte ce-i conferă
autoritate şi impun respect;
3. În cele din urmă şi tot în vederea unui dialog real cu intelectualii, care uneori sunt ignoranţi,
suficienţi, neglijenţi la îndeplinirea datoriilor spirituale, analfabeţi din punct de vedere teologic sau unii
chiar au o viaţă morală discutabilă, preotul trebuie să cunoască raportul care există între ştiinţă şi credinţă,
precum şi să deţină informaţii din domeniile în care respectivii intelectuali îşi desfăşoară activitatea. [29]
În ceea ce priveşte metodele de abordare amintim:
- preotul, care la nivelul conştiinţei comune este şi el considerat un intelectual, trebuie să le ofere
acestora un model de viaţă creştină şi de iubire sinceră pentru Hristos;
6
 - vizite particulare cu caracter pastoral şi nu numai[30];
- cuvântări ocazionale publice sau private la diferite ocazii;
- împrumuturi de cărţi, dacă se poate scrieri patristice (accesul personal la izvoare!), dar şi
contemporane, urmate de dezbateri;
- sfătuiri ale preotului cu aceştia, când este cazul, pentru probleme tangente vieţii comunitare sau
bisericeşti;
- invitaţii adresate acestora de a participa la conferinţe din cadrul „Serilor duhovniceşti”, ştiut fiind
faptul că unii intelectuali s-au apropiat de Biserică şi în urma întâlnirii sau ascultării publice a unui ierarh,
călugăr sau altă persoană proeminentă din Biserică;
- raporturi cordiale şi colaborare în cadrul şcolilor în care preoţii predau religia;
- unii intelectuali pot fi invitaţi să se implice în viaţa Bisericii şi chiar să facă parte din forurile de
conducere parohiale;
- este bine să li se faciliteze accesul la biblioteca parohială;
- este recomandabil să fie angrenaţi în acţiuni sociale;
- în cazul parohiilor urbane, dar nu numai, Biserica ar putea crea sau identifica spaţii de meditaţie
gratuită pentru copii la diferite materii, acţiune la care să fie cooptaţi dascăli de profil sau chiar poate oferi
spaţiul sau cadrul pentru consultaţii medicale gratuite, cu contribuţia unor medici de suflet;
- pastoraţia colectivă a intelectualilor se face prin reuniuni, întâlniri, conferinţe, exerciţii spirituale
sau cateheze speciale organizate lunar pe diverse teme teologice sau ale vieţii cotidiene, abordate din
perspectiva omului din Biserică. De exemplu: Teologia icoanei, Hristos în Sfintele Taine, Sfinţii Părinţi ai
Bisericii, Dinamica despătimirii, ordinea spirituală a lumii, Familia creştină, Teoria Latenţelor Sufleteşti,
Judecata particulară şi universală, creştinul în politică, răspunsuri la provocările New-age-iste, frumosul în
artă, relativismul cultural, terapia prin muzică, tinerii – problemă sau resursă etc.

V. Pastoraţia individuală la sat

La sat preotul se bucură de o apreciere aparte, dublată de o trăire mult mai autentică a tradiţiilor. Din
nefericire, peste săptămână oamenii nu participă prea mult la slujbe, deoarece la sat se munceşte de regulă
mult şi până seara târziu. Tot ce se cere din partea preotului pentru o pastoraţie eficientă este tact pastoral,
virtute, echilibru şi răbdare, pentru a înţelege şi asuma legătura ţăranilor cu pământul, conservatorismul lor,
judecata limpede a problemelor, umorul, religiozitatea şi, câteodată, violenţa lor, pentru a le câştiga
încrederea şi a-i putea îndruma spre o religiozitate curată şi spre moralitate în viaţa de zi cu zi, pentru a
putea apoi evita formarea de bisericuţe sau grupuri de influenţă, dar şi pentru a nu fi înghiţit de „gura
satului”, flămândă de noutăţi şi ciudăţenii.[31]
Poate că nicăieri în literatura românească nu este atât de evidentă misiunea preotului la sat ca în
nuvela Popa Tanda[32] de Ioan Slavici. Un sat întreg, sărac, părăginit şi indiferent este trezit la viaţă prin
pilda preotului. După ce a încercat toate metodele pastorale posibile şi împosibile cunoscute, preotul s-a
aplecat asupra gospodăriei lui şi asupra oamenilor, oferindu-le parohienilor pilda vieţii lui. Vedem astfel că
termenul de „biserică” se referă nu doar la lăcaşul de cult, la slujbe, la pricesne, la pomelnice şi la pomeni,
cât mai ales la cercetarea oamenilor la casele lor, la ajutarea săracilor şi a văduvelor, la căutarea şi
îndrumarea orfanilor, la mustrarea cu intransigenţă a vicioşilor şi a celor ce comit nedreptăţi, la mărturisirea
cu curaj a credinţei şi a adevărului în public atunci când situaţia o cere, precum şi la multe alte FAPTE de
cinste ale preotului, ancorate profund în Tradiţia Bisericii.

VI. Pastoraţia individuală la oraş

La ceea ce am învăţat şi ştim în ceea ce priveşte pastoraţia urbană, aş adăuga un singur amănunt:
conform studiilor efectuate în occident de către sociologi în colaborare cu unii teologi implicaţi în
identificarea soluţiilor pentru eficientizarea misiunii urbane, s-a ajuns la concluzia că o parohie de oraş,
pentru a fi eficientă, ar trebui să cuprindă între minim 350 şi maxim 700 de persoane.[33] În felul
acesta preotul îşi poate cunoaşte foarte bine enoriaşii, îi poate vizita de câteva ori pe an, îi poate catehiza, le
poate cunoaşte problemele, calităţile şi slăbiciunile, îi poate căuta şi ajuta ori de câte ori este nevoie,
hrănindu-i constant şi suficient cu o învăţătură sănătoasă şi cu un exemplu bun, apărându-i astfel de şi
pericolul sectar.
*
În încheiere trebuie spus că pastoraţia individuală a creştinilor reclamă la acest început de Mileniu III
o foarte bună pregătire spirituală din partea preotului, o viaţă duhovnicească marcată de multă şi serioasă
rugăciune, precum şi o cultură vastă şi solidă. Cu toate că ne găsim prin voinţa lui Dumnezeu în situaţia de
7
invidiat în care cea mai mare parte dintre bisericile ortodoxe sunt încă pline, atenţia noastră trebuie să fie
încordată iar disponibilitatea spre acţiune pastorală, reală. Dumnezeu nu va suplini neangajarea noastră. El
nu va interveni niciodată pentru ca doi plus doi să facă altceva decât patru. El nu va îngădui ca
somnul şi apatia spirituală să dea rezultate. În plus nu ştim ce surprize, restricţii sau libertăţi ni se vor
impune constituţional sau instituţional începând din 2007 când se presupune că România va adera la U.E..
În primul rând, trebuie să facem multă rugăciune. Rugăciunea nu este doar o opţiune, ci este o
necesitate absolută. De fapt ea este sursa energiei pastorale. „Din pasiunea pentru Dumnezeu în rugăciune
sinceră purcede în mod normal prezentarea lui în predică sau cu alte ocazii. Nu putem elogia ceea ce nu
iubim şi preţuim”.[34] De aceea, un preot care poate fi în stare să spună din toată inima: „Mărturisi-mă-voi
Ţie, Doamne, cu toată inima mea, spune-voi toate minunile Tale; mă voi veseli şi mă voi bucura de Tine,
cânta-voi numele Tău, Preaînalte!” (Ps. 9, 1-2), dar şi „Râvna casei Tale m-a mâncat” (Ps. 68, 9) se va
simţi mândru şi favorizat să îndeplinească o astfel de misiune, de a proclama Evanghelia Domnului şi a-i
determina pe oameni prin propria mărturie să împărtăşească influenţele ei binefăcătoare şi mântuitoare. Iar
dacă nu va fi în stare să spună acele cuvinte şi va fi copleşit de durerea şi de necazurile lumii în care trăim,
atunci singurul lucru pe care îl mai poate face este să se îndurereze de durerea aproapelui său cu durerea şi
dragostea întregii lumi.
În plus, trebuie să cultivăm o seriozitate liturgică[35]. Pe credincioşi nu cred că-i aduce sau păstrează
în biserică nici scurtimea nici lungimea slubei, ci trăirea preotului, seriozitazea lui liturgică, deoarece ei văd
personificate in preot toate dogmele şi învăţătura Bisericii.
Trebuie să predicăm mult. A nu predica este egal cu a ne anula propria slujire şi, mai mult decât
atât, vor veni alţii care să abată de la adevăr şi de la credinţă pe cei care, dornici de adevăr, nu l-au aflat la
preot şi sunt uşor de înşelat de cei care au râvnâ in slujirea falselor învăţături. Tocmai pentru că ne aflăm
„la răscrucea tuturor intrebărilor”[36], trebuie să vorbim des şi să mărturisim credinţa ortodoxă, căci,
parafrazând o maximă patristică la adresa rugăcunii, putem spune că preotul, care predică numai când
predică, acel preot nu predică.
Vremurile pe care le trăim reclamă tot mai mult o abordare personală a credincioşilor. Pastoraţie
individuală înseamnă abordare, conducere, ghidare spirituală individuală, adică suma de acte, gesturi,
sentimente prin care ajutăm şi îndrumăm fiecare persoană din parohie potrivit propriului său temperament,
potrivit propriilor sale daruri, disponibilităţi, înclinaţii, slăbiciuni şi calităţi, evident, după ce i le-am
cunoscut, pentru a-L găsi şi iubi pe Domnul Iisus Hristos. Pastoraţia de masă nu mai face de mult faţă
exigenţelor spirituale individuale contemporane ale oamenilor şi cu atât mai puţin exigenţelor tinerilor.
Ar trebui să fim conştienţi şi asupra faptului că viaţa spirituală a unei Biserici se măsoară, printre
altele, şi după atitudinea ei faţă de cei care stau departe de Hristos. Darea de seamă prezentată anual
poate vorbi despre mari realizări pe plan administrativ, economic, cultural sau filantropic sau despre
sumele cheltuite în acest scop. Însă ar trebui să vorbească şi despre sufletele câştigate pentru Hristos sau
despre cei care au părăsit Biserica şi de ce. Avem nevoie, pentru a fi eficienţi, de strategii pe termen scurt
şi mediu pentru parohiile noastre, de planuri şi evidenţe pentru acţiunile cu tinerii, vizite pastorale,
pelerinaje, probleme administrative, cateheze, văduve, bolnavi, săraci şi orfani, deoarece adevărata
spiritualitate, cultivată serios, se poate vedea şi din efectele ei, respectiv în jertfa, disciplina şi pregătirea
preoţilor în vederea câştigării sufletelor pentru Hristos.
În cele din urmă, cred că în vieţile noastre trebuie să fie prezent foarte puternic gândul la propria moarte
şi la mântuire, la faptul că la un moment dat inclusiv noi vom merge cu viaţa noastră, cu familia noastră, cu
comoara din inimile noastre şi cu roadele pastoraţiei noastre şi vom sta în faţa Dreptului Judecător, în a cărui
slavă şi lumină nici o iluzie şi nici o relaţie nu mai este posibilă.

[1]
Giuseppe Anfossi şi Giovanni Villata, Dumnezeu în căutarea omului, Bucureşti, Ed. Fundaţiei „Fiicele Sf. Paul”, 1998, p. 7
[2]
George Ritzer, The McDonaldization of society: An Investigation into the changing character of Contemporary Social Life, Thousand
Oaks, CA: Pine Forge Press, 1993
[3]
Vezi Al. Paleologu, Moştenirea Creştină a Europei, Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2003
[4]
Pr. Ioan Bizău, Viaţa în Hristos şi maladia secularizării, Cluj-Napoca, Ed. Patmos, 2002, p.15
[5]
Lucian Bologa, Psihologia vieţii religioase. Contribuţii ale studiului structurii şi evoluţiei vieţii religioase individuale pe bază de
cercetări statistice, Cluj-Napoca, Tip. Cartea Românească, 1930, p. 43
[6]
Ibidem, p. 57-60
[7]
Tiberiu Bogdan, Ilie I. Stănculescu, Psihologia copilului şi psihologia pedagogică, Bucureşti, Ed. Didactică şi pedagogică, 1970, p.
103
[8]
Edwin A. Kirpatrick, Bazele studiului copilului, Bucureşti, Ed. Librăriei H. Steinberg & fiu, 1921, p. 213
[9]
Nicolae Brânzeu, Păstorul şi Turma, Lugoj, 1930, pp. 276-278
[10]
Ion Dumitrescu, Adolescenţii – lumea lor spirituală şi activitatea educativă, Craiova, Ed. Scrisul românesc, 1980, p. 6
[11]
Vasile Băncilă, Filosofia vârstelor, Bucureşti, Ed. Anastasia, p. 130
[12]
Lucian Bologa, op. cit., p. 71
8
[13]
Ierod. Savatie Baştovoi, Între Freud şi Hristos, Timişoara, Ed. Marineasa, 2002, p. 68
[14]
Ion Dumitrescu, op. cit., p. 239
[15]
Toth Tihamer, Pastoraţia Tineretului, Iaşi, Ed. Presa Bună, 2003, p. 180
[16]
Pr. Constantin Necula, Educaţie pentru Înviere, în „Tinereţe, ideal, Biserică”, Făgăraş, Ed. Agaton, 2002, p. 156-159
[17]
Maica Magdalena, Cum să comunicăm copiilor credinţa ortodoxă. Convorbiri, reflecţii şi alte sfaturi, Sibiu, Ed. Deisis, 2002, p. 160
[18]
Pr. Ilie Moldovan, Adolescenţa, preludiu la poemul iubirii curate, Cluj Napoca, Ed. Renaşterea, 2001, p. 135-155
[19]
Ierod. Savatie Baştovoi, op. cit., p. 100
[20]
Ibidem, p. 21
[21]
Vezi Malcom Horlock, Întrebări pe care le pun tinerii, Făgăraş, Ed. Agape, 1998
[22]
Ierom. Savatie Baştovoi, Despre curaj şi libertate în Ortodoxie, Bucureşti, Ed. Sofia, 2002, pp. 20-25
[23]
Herve Carrier, S.J., Evangelizing the Culture of Modernity, New York, Orbis Books, 1993, p. 43
[24]
Ierom. Savatie Baştovoi, În căutarea aproapelui pierdut, Timişoara, Ed. Marineasa, 2002, p. 54 -55
[25]
Antony Campollo, Tu poţi face diferenţa, Chişinău, 1993, p. 28
[26]
Ierod. Savatie Baştovoi, op. cit., p. 30-31
[27]
Arhim.Teofil Tia, Reîncreştinarea Europei? Teologia religiei în pastorala şi misiologia occidentală contemporană, Alba Iulia, Ed.
Reîntregirea, 2003, p. 210
[28]
A. M. Coniaris, Taina Persoanei. Calea către Dumnezeu, Bucureşti, Ed. Sofia, 2002, p. 8
[29]
Pr. Petre Comşa, Pentru o viaţă duhovnicească în parohiile urbane, în „Vestitorul Ortodoxiei”, An XV, nr. 316-317, iulie, 2003, p. 10
[30]
A se vedea sugestile deosebit de valoroase pe care le face Pr. Nicolae Brânzeu în Păstorul şi Turma..., pp. 317 - 318
[31]
Vezi în acest sens P.S. Ioan Mihălţan, Experienţe pastorale, Oradea, 1995, p. 130-134
[32]
Ioan Slavici, Opere, Vol.I, Bucureşti, Ed. pentru literatură, 1967
[33]
David W. Barry, The Task of the Church in the Inner City, în Robert Lee (Ed), „Cities and Churches: Readings on the urban Church”,
The Westminster Press, 1965, p. 151
[34]
John Piper, Să se bucure popoarele, Oradea, Ed. Cartea Creştină, 1998, p. 13-14
[35]
Pr. Ion Buga, Pastorala-Calea preotului, Bucureşti, Ed. Sfântul Gheorghe-Vechi, 1999, p. 152
[36]
Ibidem, p. 121