UNIVERSITATEA“ANDREI SAGUNA”

DREPT
COMUNITAR
CURS

LECTOR UNIV. DR. POPA GEORGE

CONSTANŢA
2011

1
 CURSUL NR. I

I. TEORII FEDERALISTE DE-A LUNGULTIMPULUI

I.1. STATELE ŞI INTEGRAREA ACESTORA DE-A LUNGUL

TIMPULUI
Primele tentative de definire a raporturilor dintre anumite entităţi
organizate, pot fi identificate încă în antichitate. Organizaţiile internationale
apar adesea din necesitatea organizării politice a societăţii internaţionale ca
„reacţie la anarhia care rezultă din conflictele internaţionale” sau ar putea fi
legate de transpunerea conceptului şi practicii federalismului, ca proces de
asociere de state, într-un scop comun, cu respectarea autonomiei fiecărui
stat. O organizaţie internaţională ia fiinţă în baza exprimării acordului de
voinţă al statelor membre, în scopul îndeplinirii anumitor obiective sau
atributiuni comune în planul relaţiilor internaţionale.
Condiţiile de constituire pentru organizaţiilor internaţionale nu trebuie
sa se confunde cu cele ale statelor; ele nu au evident aceleaşi elemente
caracteristice acestora (populaţie, teritoriu, guvern) şi nici nu sunt suverane.
Deoarece organizaţiile internaţionale rezulta prin acordul de voinţă al
statelor membre, ele nu sunt considerate drept subiecte primare de drept, ci
subiecte derivate.
În lucrările Comisiei de Drept Internaţional s-a propus următoarea
definiţie a organizaţiilor internaţionale: „O asociere de state, constituită prin
tratat, înzestrată cu o constituţie şi organe comune care poseda o
personalitate juridică distinctă de aceea a statelor membre.
Din acest punct de vedere, Convenţia de la Viena privind dreptul
tratatelor din anul 1969 stipuleaza ca organizaţiile internaţionale sunt
„organizaţii interguvernamentale”.
Procesul de integrare poate fi definit ca un proces prin care un
organism supranaţional preia din sarcinile şi prerogativele statului; procesul
de integrare generează crearea de instituţii suprastatale ce pot lua decizii pe
care statele membre sunt obligate apoi sa le transpuna in practica. Dincolo
de oportunitatea integrării, supranaţionalismul este o realitate pozitivă pentru
unele state, chiar dacă nu are întotdeauna consecinţe pozitive asupra
comunităţii. Spre deosebire de teoria federalistă a integrării, putem aprecia
integrarea ca un rezultat al convergenţei intereselor statelor; în progresele

2
realizate în integrarea intereselor în diferite sectoare pot evolua spre forme
de integrare care trec dincolo de sectoarele limitate iniţiale.
Crearea Uniunii Europene este un model practic de integrare între
state suverane care au obiective comune; el a debutat printr-o integrare în
sectorul economic, dupa care s-a extins si în alte sectoare (social, politic,
securitate).
Cu toate acestea, încă de la începuturile sale, modelul de integrare
europeană s-a diferenţiat atât de federaţiile (confederaţiile) de state, cât şi de
organizaţiile internaţionale. Caracteristicile comunităţilor europene vor
atribui Europei o identitate şi o personalitate pe care nici una din
organizaţiile existente nu era în măsură să i-o confere.Două sunt direcţiile
principale în care statul suveran, înţeles în mod clasic, se transformă şi va
continua să se transforme. Una este dimensiunea internaţională, costând în
trecerea de la simpla cooperare internaţională la integrare, atât la nivel
internaţional regional, cât şi la nivel internaţional universal. A doua este
dimensiunea internă, având drept obiect întărirea autonomiei colectivităţilor
teritoriale locale şi coborârea nivelului deciziei publice spre nivelurile de
bază, precum şi o judicioasă dimensionare a unităţilor administrativ-
teritoriale.
Democraţia şi drepturile omului sunt respectate prin forme şi
modalităţi specifice, cărora statul suveran trebuie să li se adapteze.
Posibilitatea şi necesitatea integrării decurg din faptul că ea poate da
statelor speranţa unui statut final mai avantajos decât cel existent.
Obiectivele cele mai frecvente ale statelor care acceptă integrarea sunt, în
primul rând, creşterea potenţialului economic şi, în al doilea rând,
maximizarea potenţialului politic, astfel încât chiar şi state care dispun de
mai puţină putere să poată participa la influenţarea evenimentelor în
favoarea lor; în domeniul securităţii, integrarea le permite statelor să facă
faţă unei ameninţări comune, ridicându-le potenţialul de descurajare sau de
reacţie prin concentrarea forţelor

I.2. PRIMELE TEORII ALE UNITĂŢII EUROPENE INAINTE

DE PERIOADA MODERNA
Pacea europeană s-a manifestat ca idee în strânsă corelaţie cu ideea
unităţii europene, idee vizând constituirea unor federaţii sau chiar a unui stat
federal european.
Încă din antichitate, cetăţile greceşti organizaseră între ele un sistem
de rezolvare paşnică a diferendelor. Platon a fost primul gânditor care a
susţinut ideea păcii prin organizarea de confederaţii. În acea vreme,
confederaţia cetăţilor greceşti dispunea de instituţii religioase şi politice

3
comune. Arbitrajul, ca o modalitate de reglementare paşnică a diferendelor
şi în zilele noastre a fost practicat între cetăţile greceşti.
În epoca romană, a fost părăsită ideea de arbitraj, romanii
neconcepând ideea soluţionării în alt mod decât prin război a diferendelor
dintre ei şi popoarele considerate “barbare”. “Pax romana” – aspiraţia Romei
– avea în vedere unificarea întregii Europe sub dominaţie romană.
Ideile creştinismului au oferit temeiul reluării propunerilor de
soluţionare paşnică a diferendelor. În această perioadă, papa a servit adeseori
de arbitru în litigiile dintre diverşi suverani, celebru caz de arbitraj fiind
arbitrajul Papei Alexandru al VI-lea în litigiul dintre Spania şi Portugalia,
care s-a soldat cu o împărţire practică a lumii noi între aceste două mari
puteri ale vremii.
În plan teoretic, apar numeroase proiecte de organizare a păcii .
Francezul Pierre Dubois (Petrus de Bosco) a publicat în anii 1305-1307
cartea sa De recuperatione terrae sancte, în care propunea realizarea unei
republici creştine a tuturor domnitorilor creştini “prin recucerirea pământului
sfânt”. Această formă de republică europeană urma să aibă ca şef pe papă,
iar ca instanţă de judecată consiliul apostolic.
În 1462, George Podiebrad, regele Boemiei, inspirat de diplomatul
Antonio Marini, elaborează un proiect de uniune a statelor europene, în
scopul stăvilirii pericolului ottoman, iar în 1625 Hugo Grotius preconizează
o asociaţie a principilor creştini.
Dintre proiectele timpului respectiv se cuvine a se menţiona în mod
deosebit proiectul elaborat de Maximilian Duce de Sully, ministrul regelui
Henric al IV-lea, în 1645, prin care se avansa ideea unităţii europene şi a
realizării unei bune înţelegeri între catolici şi protestanţi.
Filosoful german Immanuel Kant a elaborat, în 1795, un proiect de
pace veşnică proiect care însuma principii valoroase, printre care renunţarea
la forţă, neamestecul şi altele. Spre deosebire de ceilalţi gânditori amintiţi,
care preconizau existenţa unor armate, având chiar efective limitate. Kant se
pronunţa categoric pentru desfiinţarea armatelor permanente. El propunea ,
totodată, instituirea unei federaţii de state, cu o constituţie republicană,
garantată de anumite legi pozitive internaţionale.
Napoleon îşi exprima încrederea că numai prin pace şi Europa va
putea progresa şi să se transforme într-un stat federal .
În secolul XIX se remarcă planul prinţului Adam Czartoriski,
prezentat ministrului William Pitt, prin care se sugera asigurarea păcii eterne
printr-o înţeleaptă repartiţie între state cu o populaţie grupată din legătura lor
de sentimente şi după interesele lor geografice şi economice. Proiectul avea

4
în vedere elaborarea unui Cod al dreptului internaţional şi garantarea
aplicării sale prin forţele unite a două state ponderatoare : Anglia şi Rusia.
În 1821, Joseph de Maestre, în lucrarea sa “Soirees de Sankt
Petersburg”, emite ideea unei Societăţi a Naţiunilor . Tot în această perioadă,
revoluţionarul italian Mazzini întrezăreşte o federaţie europeană printr-o
prăbuşire a tronurilor, care ar putea determina apariţia “tinerei Europe”.
Secolul XIX este, prin excelenţă, secolul unor propuneri federaliste.
La Congresul pacifist de la Paris din 1849, Victor Hugo rosteşte celebrele
cuvinte : “Va veni ziua când armele vor cădea din mâini şi bombele tunurilor
vor fi înlocuite cu cuvântul şi cu dreptul de vot universal al popoarelor”
În 1878, juristul elveţian Johann Kaspar avansează ideea unei
confederaţii statelor europene, condusă de un consiliu federal cuprinzând
delegaţi ai tuturor statelor europene şi un Senat, însumând delegaţii
parlamentare din partea tuturor statelor membre ale confederaţiei.

I.3. TEORIILE FEDERALISTE ÎNTRE CELE DOUA

RAZBOAIE MONDIALE

O perioadă fertilă promovării ideilor federaliste se deschide odată cu

înfiinţarea Societăţii Naţiunilor (Liga Naţiunilor).
Marile idei federaliste în perioada interbelică sunt sintetizate în
special în două documente : proiectul contelui Kalergi şi proiectul Briand,
elaborat la 1 mai 1930 şi supus examinării Ligii Naţiunilor la 17 mai acelaşi
an. În 1919 contele austriac Richard Coudenhove-Kalergi, care avea scopul
de unifica cele 26 democraţii (formale) existente la aceea vreme în Europa,
într-o federaţie după modelul Uniunii Panamericane, „Statele Unite ale
Europei” urmând să reprezinte o nouă grupare de puteri pe lângă puterile
deja existente (SUA, Anglia, Rusia, Japonia). Coudenhove-Kalergi în cartea
sa din 1923 intitulată „Paneuropa” a tratat pe larg ideea unei uniuni vamale,
a organelor comune şi a economiei unite.
Proiectul unui Pact pan-european elaborat de contele Kalergi
cuprindea 20 de articole în care erau enunţate principiile potrivit cărora
statele suverane “vor alcătui o alianţă eternă pentru a asigura pacea
europeană”. Noua organizaţie urma să poarte titulatura de “Statele federale
europene”, toţi cetăţenii statelor federale devenind şi cetăţeni europeni, iar
diferendele dintre state urmau să fie judecate de o Curte federală.
Minorităţile naţionale trebuiau să se bucure de drepturi egale cu majoritatea
cetăţenilor în faţa legilor, precum şi în ce priveşte liberul exerciţiu al limbii,
învăţământului, presei şi practicarea cultelor religioase. Tratatele comerciale
între statele federale urmau să fie bazate pe principiul clauzei celei mai

5
favorizate, iar tratatele politice şi militare urmau să fie abrogate dacă nu se
înscriau în ideile Federaţiei.
Organele federaţiei erau Consiliul, cuprinzând câte un reprezentant al
fiecărui stat, cu drept de vot; Adunarea , însumând delegaţi ai parlamentelor
sau instituţiilor analoge, şi Curtea federală, care examina conflictele dintre
statele federate, decizând totodată în ceea ce priveşte conflictele dintre
autorităţile federale şi guvernele statelor federate. Contele Kalergi spera ca
ideea federaţiei statelor europene să obţină sprijinul Statelor Unite şi chiar al
Rusiei sovietice. El îşi punea mari speranţe în Liga Naţiunilor, propunând
totodată reorganizarea acesteia pe baza unui sistem de descentralizare
continentală federativă, care ar fi putut să contribuie astfel la edificarea
Paneuropei.
Uniunea Juridică internaţională a elaborat şi ea un anteproiect de
Uniune Europeană, inspirat din ideile lui Aristide Briand. În concepţia sa,
Uniunea Europeană urma să fie realizată în etape succesive, acţionându-se în
cadrul Ligii Naţiunilor. Se prevedeau ca organe ale organizaţiei europene
conferinţele, un consiliu, comisiile permanente şi un secretariat.
Memorandumul Briand, transmis Ligii Naţiunilor, relua şi dezvolta
ideile federaliste exprimate de omul politic francez în toată perioada de după
primul război mondial, şi în special în discursul din 5 septembrie 1929.
Memorandumul avea grijă să sublinieze că în cadrul măsurilor preconizate,
suveranitatea absolută şi independenţa politică a statelor din Uniune urma să
fie păstrate şi respectate întocmai, fără a suferi nici un fel de prejudiciu.
Ca mijloace de realizare a proiectului său, Aristide Briand avea în
vedere în mod succesiv convocarea unei conferinţe europene, iar apoi
desemnarea unui “organ executiv sub denumirea de comitet politic
permanent”, la care se adăuga un secretariat pentru chestiunile
administrative.
După cum se desprinde din această sumară prezentare, ideea
europeană s-a manifestat încă de la bun început ca o idee juridică şi cu
numeroase implicaţii juridice.

I.4. MIŞCAREA DE INTEGRARE DIN EUROPA

Chiar şi în timpul celui de-al doilea război mondial ideile de unificare

a statelor europene preocupau locuitorii continentului european.
În acest sens, personajul principal care urma să se impună în timpul
războiului şi, în cele din urmă, să-şi aducă o contribuţie foarte semnificativă
la dezvoltarea Uniunii Europene a fost italianul Altiero Spinelli. Spinelli a
devenit comunist la vârsta de şaptesprezece ani şi a luptat activ împotriva

6
fascismului mussolinian. În 1928 a fost arestat şi închis, petrecând
doisprezece ani în puşcărie înainte de a fi trimis în cele din urmă într-o
închisoare de pe insula mediteraneană Ventotene, la treizeci de mile vest de
Neapole. În închisoare, s-a despărţit de comunism şi a îmbrăţişat cauza
unităţii europene, compunând în 1941 documentul care avea să devină
cunoscut ca „Manifestul de la Ventotene”, sub titlul „Spre o Europă liberă şi
unită”. Acesta avea să devină unul dintre textele fundamentale ale mişcării
federaliste europene.
În luna iulie a anului 1941, manifestul lui Spinelli a ajuns clandestin
pe continent. Ideile lui au fost adoptate de rezistenţa italiană dominată de
comunişti, ducând la formarea Mişcării Federaliste europene, în 1943.
Aceasta a răspândit mesajul către grupările din alte ţări, dând naştere unei
serii de întâlniri în Elveţia neutră, care au culminat cu o mare conferinţă la
Geneva, în iulie 1944, unde au participat activişti din Danemarca, Franţa,
Italia, Norvegia, Ţările de Jos, Polonia, Cehoslovacia şi Iugoslavia. A venit
chiar şi reprezentantul unui grup anti-nazist secret din Germania.
La conferinţa de la Geneva, mişcările colective de rezistenţă au
produs o declaraţie care susţinea că lupta lor în timpul războiului avea să
confere ţărilor din care făceau parte „dreptul de a participa la reconstruirea
Europei pe picior de egalitate cu celelalte puteri victorioase”. În acele ţări,
declarau ei, „viaţa popoarelor pe care le reprezintă trebuie să se bazeze pe
respectul individului, pe securitate, pe dreptatea socială, pe utilizarea
completă a resurselor economice în folosul tuturor şi pe dezvoltarea
autonomă a vieţii naţionale”.
Aceste obiective, consideră conferinţa „nu se pot îndeplini decât dacă
diferitele ţări ale lumii acceptă să treacă dincolo de dogma suveranităţii
absolute a statului şi să se unească într-o singură organizaţie federală”.
„Soluţia directă” ar fi constat într-o „Uniune Federală” Europeană. Numai
astfel i s-ar fi putut permite poporului german să participe la viaţa noii
Europe fără să le pericliteze pe celelalte. La fel ca înainte „Uniunea” urma să
aibă constituţia ei scrisă şi un guvern supranaţional responsabil în mod direct
faţă de popoarele Europei. Avea să-şi controleze propria armată, fără a
permite existenţa armatelor naţionale. De asemenea, urma să aibă propria
curte de justiţie, cu jurisdicţie exclusivă asupra chestiunilor constituţionale şi
drepturi exclusive de a arbitra conflictele dintre autoritatea ascentrală şi
statele membre.
Spiritul naţionalist şi imperialist era încă foarte puternic în epocă. Nu
putem să nu amintim, în acest context, eforturile depuse de către marele
diplomat român Nicolae Titulescu, în calitate sa de preşedinte al Societăţii

7
Naţiunilor, pe linia îndepărtării pericolului unui nou conflict mondial şi a
unificării europene.
A fost necesar ca Europa să fie încă o dată devastată de război pentru
a deveni conştientă de consecinţele nefaste ale rivalităţilor permanente dintre
ţările sale. A trebuit să se ajungă la starea de ruină totală a continentului şi la
declinul politic şi economic al statelor europene cu structurile lor naţionale
arhaice pentru a fi create condiţiile unei înnoiri şi a unei atitudini mai
radicale cu privire la reorganizarea Europei.
Analizând diferitele tentative de unificare la scară continentală după
cel de-al doilea război mondial, trei constatări se impun :
Mai întâi că Europa devenise conştientă de propria sa slăbiciune.
Războaiele care o devastaseră au făcut-o să-şi piardă poziţia centrală pe care
a ocupat-o timp de secole în istoria universală. Fărâmiţată în numeroase state
mai mari sau mai mici, ea era acum dominată de cele două noi super-puteri:
Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică , a căror putere militară,
politică şi economică era superioară potenţialului european.
Era apoi experienţa dureroasă a războiului, care a făcut din sloganul
“Niciodată un nou război!” principiul oricărei acţiuni politice. Cele două
conflicte mondiale se născuseră din războaie fratricide europene şi făcuseră
din Europa principala lor victimă, de aceea ideea unor noi conflicte armate
devenise în acel moment insuportabilă.

8
 CURSUL NR. II (si master Ovidius)

ETAPA PREMERGATOARE ÎNFIINŢĂRII

COMUNITĂŢILOR
EUROPENE

II.1 EVOLUTIILE ISTORICE CARE AU CONDUS LA

APARITIA COMUNITATILOR EUROPENE

Finalul celui de-al doilea război mondial a găsit Europa devastată,

divizată între două grupe de interese; cele ale SUA, care doreau
impulsionarea ţărilor din vest spre o revenire rapidă, menită a stopa
expansiunea comunismului sovietic, şi interesele URSS, care dorea
extinderea influenţei sale şi în vestul Europei.
Aceste două surse de presiune au determinat coalizarea Europei
occidentale, pe de o parte pentru a face faţă dominaţiei crescânde a Uniunii
Sovietice manifestate cu pregnanţă în estul Europei, iar pe de altă parte,
pentru a contracara o întărire prea mare a influenţei americane în zona
europeană.
Alianţa din timpul războiului din Occident nu mai era valabilă, iar în
estul Europei Uniunea Sovietică îşi mărea sfera de influenţă. În ţările aflate
sub controlul Uniunii Sovietice au fost impuse guverne marxiste.
Eşecul Conferinţei postbelice de la Moscova a însemnat sfârşitul
pactului din timpul războiului dintre Occident şi Uniunea Sovietică.
Evenimentele din Praga din 1948 şi din Berlin din primăvara lui 1949 au
mărit tensiunea şi au demonstrat că Europa s-a aflat sub dominaţia celor
două mari puteri, Rusia şi America, deşi în două moduri diferite. Europa
Occidentală se temea de puterea Uniunii Sovietice şi s-a străduit să găsească
cea mai bună soluţie pentru combaterea ei.
La şapte săptămâni de la capitularea Germaniei naziste şi cu şase
săptămâni înainte de lansarea bombei de la Hiroshima, reprezentanţii a 50 de
naţiuni au semnat “Carta Naţiunilor Unite” la San Francisco, în Statele Unite
(25 iunie 1945). În 1946, în cadrul unui discurs istoric ţinut la Zurich , în
Elveţia , primul ministru al Marii Britanii, Winston Churchill, vorbea despre
necesitatea creării unor aşa-zise “State Unite ale Europei”.
Mesajul său a fost reluat şi cu ocazia altor discursuri, în anii următori:
la Londra în 1947, la Haga în 1948 şi la Strasbourg în 1949. Dar
W.Churchill nu vedea Marea Britanie ca membră a „Statelor Unite ale
Europei: „...Franţa şi Germania trebuie să fie împreună în frunte, Marea
Britanie, Commonwealth-ul britanic, puternica Americă şi, nădăjduiesc,

9
Rusia Sovietică (...) trebuie să fie prietenele şi sponsorii noii Europe, şi
trebuie să-i susţină dreptul la viaţă”.
În 1947, în Albert Hall de la Londra, Churchill a prezentat imaginea
lui despre un „Templu al Păcii Mondiale” care să aibă „patru coloane”:
SUA, Uniunea Sovietică, „Statele Unite ale Europei” şi, absolut separat,
„Imperiul Britanic şi Commonwealth-ul”. Printr-o ironie, acesta era aproape
singurul punct în care Churchill şi Monnet erau de acord. Dacă aveau să
apară „Statele Unite ale Europei”, Marea Britanie nu urma să facă parte
dintre ele.
Pe acest fundal al unei Europe care se polariza rapid între taberele
comunistă şi occidentală, Secretarul de Stat al SUA George Marshall a
organizat, la începutul anului 1947, o echipă de oficiali condusă de unul
dintre cei mai importanţi consilieri ai lui, George Kennan. Sarcina sa era
aceea de a elabora o strategie nouă şi ambiţioasă pentru sprijinirea
economică a Europei. Trei dintre personajele-cheie care au efectuat acest
studiu erau membri ai Consiliului de Relaţii Externe: Dean Acheson, Will
Clayton şi George Kennan. În special Kennan şi Clayton au avut consultări
prelungite cu omul care era acum la cârma economiei franceze, prietenul lor
de la Washington din timpul războiului, Jean Monnet. Din eforturile lor
combinate a luat naştere Programul de Refacere Europeană, mai cunoscut ca
„Planul Marshall”.
În vara anului 1947, Planul American Marshall a fost lansat în scopul
reconstruirii economiei europene. S-a oferit ajutor tuturor ţărilor din regiune,
dar acest ajutor nu a fost acceptat decât de ţările care urmau să constituie
Europa Occidentală. Planul a luat sfârşit în 1952 şi s-au acordat 17.000
milioane USD Europei Occidentale.
Oferta americană de ajutorare a Europei, propusă la Harvard (5 iunie
1947) de către generalul Marshall, Secretar de Stat, era însoţită de invitaţia
adresată unui număr de 22 de state europene să se angajeze pe calea
cooperării. Ca urmare, după refuzul a şase dintre ele (Albania, Cehoslovacia,
Finlanda, Iugoslavia, Polonia şi România), un Comitet de Cooperare
Economică, sub conducerea englezului Ernest Bevin, format din
reprezentanţii a 16 naţiuni (Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa,
Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia,
Olanda, Portugalia, Suedia, Turcia), remite un raport Guvernului american.
În urma aprobării, Congresului votează, la 19 decembrie 1947, Foreign
Assitance Act (Legea asistenţei pentru ţările străine) ce prevede un ajutor în
valoare de cinci miliarde de dolari pe an, cu condiţia ca în ţările respective să
se instaureze o orânduire stabilă.

10
 Principalul instrument ales de Washington ca să-şi promoveze noua
politică de integrare europeană a fost o organizaţie nouă, formată la 16
aprilie 1948 pentru a administra distribuirea fondurilor Planului Marshall.
Aceasta a fost Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană
(Organisation for European Economic Co-operation, OEEC). Guvernul
francez, puternic influenţat de Monnet, a insistat ca noii organizaţii să i se
acorde un consiliu executiv cu puteri supranaţionale şi un secretariat
permanent. Integraţionistul devotat Paul-Henri Spaak, care redevenise
primul ministru al Belgiei, a fost numit director general.
Organizaţia de Cooperare Economică Europeană şi-a desfăşurat
activitatea în două direcţii :
• primul obiectiv, atins în 1952 (anul în care a încetat ajutorul
american), a fost acela de a scoate ţările europene din colaps;
• cel de-al doilea a constat în menţinerea unui nivel de activitate
susţinut, fiecare ţară angajându-se să dezvolte cursurile de
schimb (reducând în special taxele vamale) şi încercând crearea
unor locuri de muncă stabile.
Rezultatele au fost cele aşteptate: stabilizarea preţurilor la materii
prime, colaborare crescută în domeniul comercial, o autonomie mai mare.
Eliberaţi de datoriile financiare către Statele Unite, membrii OEEC au decis
o deschidere mai mare către celelalte state ale lumii.
După încheierea programului de ajutor în 1952, organizaţia a
continuat să existe ca spaţiu de promovare a unui comerţ liber între ţările
membre, a primit ca membri şi alte state dezvoltate din punct de vedere
economic din lumea necomunistă, şi s-a transformat în 1961 în ceea ce astăzi
poartă denumirea de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică
(OCDE).
OCDE reprezintă forul internaţional de dezbatere a politicilor
economice şi sociale la nivel global, o asociaţie apolitică a ţărilor cel mai
bine dezvoltate din punct de vedere economic având drept misiune
construirea unei economii puternice în statele membre, îmbunătăţirea
eficienţei, perfectarea sistemelor de piaţă, extinderea comerţului liber şi
contribuţia la dezvoltarea economică.
Ţările membre OCDE, în număr de 30 reprezintă o structură foarte
solidă. Celor 20 de state care au fondat organizaţia în 1961, printre care s-au
numărat Canada, Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie şi SUA, li s-au
alăturat începând cu anul 1964 alţi 10 parteneri importanţi, cum ar fi:
Australia, Japonia sau ţările din Grupul de la Vişegrad, ultima ţară admisă
fiind Republica Slovacă, în decembrie 2000.

11
În prezent, statele membre ale Organizaţiei deţin împreună peste 70% din
producţia şi comerţul mondial cu bunuri şi servicii şi peste 90% din volumul
investiţiilor străine directe la nivel mondial, fapt pentru care Organizaţia a
fost numită „clubul ţărilor bogate”.
Valoarea şi valabilitatea recomandărilor şi rezoluţiilor OCDE este atât
de mare, încât se constituie practic într-o matrice de funcţionare a economiei
mondiale. Acolo unde OCDE decide să dezvolte programe, reuşeşte să
mobilizeze fonduri, fie din resurse proprii, fie din alte resurse, cum ar fi cele
ale UE, Comisia Europeană făcând parte din Consiliul OCDE.
Dialogul şi consensul reprezintă nucleul însuşi al Organizaţiei.
Conducerea OCDE este asigurata de Consiliul OCDE, format din
reprezentanţii ţărilor membre. El oferă asistenţă asupra activităţii comitetelor
OCDE (200 de comitete şi grupuri de lucru) şi decide asupra bugetului anual
(contribuţii naţionale).
Secretariatul OCDE este coordonat de către Secretarul General,
sprijinit în activitatea sa de către 4 secretari generali adjuncţi. Secretarul
General este cel care prezidează şedinţele lunare ale Consiliului asigurând
legătura dintre statele membre şi Secretariat. Secretarul general ales, domnul
Angel Guria (Mexic) a preluat mandatul în iunie 2006.
Sediul OCDE se află la Paris.
În urma Conferinţei Ministeriale a OCDE din mai 2004 de la Paris s-a
aprobat „Strategia pentru extindere şi Colaborare cu Statele Nemembre
OCDE” ,An OECD Strategy for Enlargement of Outreach, cunoscută şi sub
numele de Raportul Noboru, după numele ambasadorului Japoniei la OCDE.
În urma Conferinţei trebuiau luate măsuri concrete privind ţările candidate la
OCDE, precum şi de reformă a Organizaţiei ca atare.
Criteriile Noboru fac referire la:
• existenţa unei economii de piaţă şi a unei democraţii stabile;
• dimensiunea şi importanţa economică a unui stat;
• principiul beneficiului reciproc prin care aderarea unui nou stat
să fie benefică atât pentru statul respectiv cât şi pentru O.C.D.;
• consideraţii globale, nu neapărat limitat, la diversitatea
geografică.

În prezent, O.C.D.E. încearcă o redefinire a rolului său în noua

configuraţie politică şi economică mondială. Astfel, perioada actuală este
decisivă pentru soluţionarea a trei probleme considerate prioritare pentru
viitorul O.C.D.E.:
• regândirea mecanismelor decizionale;
• identificarea de noi resurse financiare;

12
 • extinderea OCDE, a cărei relansare este strâns legată de
soluţionarea celorlalte două aspecte menţionate, ca o
precondiţie a funcţionării eficiente a organizaţiei cu un număr
sporit de membri.
Unul dintre obiectivele de politică externă în plan multilateral al ţării
noastre îl reprezintă dezvoltarea şi intensificarea relaţiilor cu OCDE în
vederea îndeplinirii condiţiilor de admitere a României în grupurile şi
structurile de lucru ale organizaţiei. Obiectivul de aderare la OCDE este
menţionat în Programul de Guvernare pentru perioada 2005 – 2008.
La 28 aprilie 2004 Guvernul României a transmis oficial candidatura
României de aderare la OCDE.

II. 2. UNELE CONCLUZII PRIVIND ETAPA

PREMERGATOARE DE INFIINTARE A COMUNITATILOR
EUROPENE. (in domeniul militar, economic si politic).

Crearea comunităţilor europene nu poate să fie înţeleasă decât în

contextul politic internaţional de după cel de-al doilea război mondial, când
în Europa occidentală au apărut trei categorii de organizaţii internaţionale:
militare, economice şi politice.
Astfel, în domeniul militar, cooperarea europeană interguvernamentală a
fost iniţial o continuare a alianţelor din timpul războiului; în 1948 se creează
Uniunea Occidentală prin Tratatul de la Bruxelles (Franţa, Marea Britanie,
Belgia, Olanda, Luxemburg), transformată, în 1954, în UEO prin alăturarea
la fondatori a Italiei şi Germaniei. Deoarece această organizaţie nu-şi putea
îndeplini obiectivele de securitate, în anul 1949 se creează NATO de către
12 state occidentale, la care se adaugă încă două în 1952; ca răspuns la
aderarea Germaniei vestice la aceată organizaţie, în 1955 blocul răsăritean
înfiinţează Organizaţia Tratatului de la Varşovia.
În domeniul economic, în cadrul ONU funcţionează Comisia Economică
pentru Europa, iar în 1948 se creează Organizaţia de Cooperarea Economică
Europeană (transformată, în 1960, în Organizaţia pentru Cooperare şi
Dezvoltare Economică – OCDE) pentru gestionarea ajutorului american
pentru reconstruirea Europei (Planul Marshall);
Statele sub influenţa Uniunii Sovietice au refuzat ajutorul „capitalist” şi
au creat, în 1949, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER).
În plan politic, s-a creat, în 1949, Consiliul Europei, organizaţie
interguvernamentală a zece state occidentale, menită să apere într-un cadru
instituţionalizat valorile democratice, principiile libertăţii individuale, ale
libertăţii politice. Deşi acopereau principalele domenii ale cooperării

13
internaţionale, aceste trei tipuri de organizaţii sectoriale europene aveau
vocaţii diferite şi nu dădeau Europei nici posibilitatea de dezvoltare susţinută
şi nici pe aceea de a-şi exprima eficient personalitatea de care devenea
conştientă. Era indispensabil să se elimine şi suprapunerile de atribuţii care
existau şi eventualele rivalităţi, trecându-se de la cooperarea simplă şi
tradiţională interguvernamentală la o integrare europeană mai puternică, în
măsură să satisfacă necesităţile pe care situaţia geopolitică le punea în
climatul de relaţii internaţionale ale războiului rece. Experienţe utile în
viitorul proces de integrare europeană şi-a adus Uniunea vamală dintre ţările
Benelux-ului din 1948 ca model de cooperare economică între Belgia,
Olanda şi Luxemburg.

CURSUL NR.III.

COMUNITĂŢILE EUROPENE

III.1. INFIINTAREA COMUNITATII EUROPENE A

CĂRBUNELUI ŞI OŢELULUI (CECO) SI MISIUNILE ACESTEIA.

Cel ce a făcut primele demersuri în scopul realizării unei noi unităţi

europene a fost Jean Monnet. Având funcţia de de şef al Organizaţiei
Naţionale a Planificării din Franţa, fostul funcţionar de stat a propus ca
producţia de cărbune şi de oţel a Franţei şi a Germaniei să fie administrată
de către un organism supranaţional.
Planul pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO), a anunţat la 9 mai 1950 de către ministrul de externe al Franţei,
Robert Schuman, a constituit un nou început pentru Europa.
“Planul Schuman”, menit să evite o nouă conflagraţie, punând
ramurile de bază ale industriei de armament sub control internaţional prin
intermediul unui tratat inviolabil, a constituit primul pas pe calea constituirii
Europei unite.
CECO şi Adunarea sa parlamentară au fost înfiinţate in august 1952,
iar Jean Monnet a devenit primul preşedinte al Înaltei Autorităţi a
Cărbunelui şi Oţelului.
Prima experienţă de integrare europeană originală, CECO, instituită
prin Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, pe o durată de 50 de ani, a reunit
şase ţări (Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda, Republica Federală

14
Germană). Tratatul a intrat în vigoare la 23 iulie 1952 şi a încetat în iulie
2002.
Originea acestei experienţe se regăseşte în declaraţia lui Robert
Schuman, ministrul Afacerilor externe, făcută la 9 mai 1950 (Anexa 1).
Trebuia reglementată problema producţiei de cărbune şi oţel în Europa,
deoarece unele ţări (Belgia, R.F.G., Olanda) erau dezavantajate în privinţa
primului produs, iar celelalte (Franţa, Italia, Luxemburg) în privinţa celui de-
al doilea. Dincolo de o căutată complementaritate economică, trebuia
rezolvată o problemă mai generală : cea a includerii Germaniei în Europa.
Cancelarul Adenauer îşi multiplică propunerile de cooperare cu alte ţări, mai
ales cu Franţa, pentru a şterge antagonismele seculare dintre cele două ţări.
Organismele CECO erau de trei feluri :
• executivul era bicefal, compus din Înalta Autoritate, care avea ca misiune
să realizeze obiectivele Tratatului luând decizii sau formulând avize ori
recomandări, şi Consiliul Special al Miniştrilor, organism colegial cu
caracter politic (rezolvarea problemelor comune) şi diplomatic
(protejarea susceptibilităţilor naţionale);
• un organism de control constituit din Adunarea Comună (Parlamentul
statelor membre), cuprindea reprezentanţi ai “Popoarelor statelor”
(articolul 20 din Tratatul de la Paris). Exercitând un control a posteriori,
această instanţă cu rol redus discută şi evaluează raportul general anual
prezentat de Înalta Autoritate, pe care putea să-l cenzureze;
• ordinea judiciară era asigurată de către Curtea de Justiţie a CECO,
instituţie ce trebuie să vegheze la o bună funcţionare în ansamblu,
intervenind pentru rezolvarea tuturor diferendelor.
Conform termenilor Tratatului, CECO avea şapte misiuni importante :
• să promoveze dezvoltarea schimburilor între ţările membre;
• aprovizionarea regulată a Pieţei Comune;
• modernizarea producţiei in cele doua sectoare de activitate;
• să asigure în mod egal utilizatorilor accesul la sursele de producţie;
• să amelioreze condiţiile de muncă în cele două sectoare de
activitate si scăderea preţurilor, fără să modifice calitatea
produselor;
• exploatarea raţionala a zăcămintelor pentru a evita epuizarea lor.
• Cooperarea tehnica in cele doua sectoare de activitate.

Rezultatele spectaculoase obţinute au justificat continuarea experienţei .

Din punct de vedere juridic, CECO a permis garantarea unei concurenţe cu
tarife rezonabile şi s-a opus tuturor înţelegerilor sau comasărilor abuzive.

15
Din punct de vedere economic, ea a contribuit, până în 1958, la dezvoltarea
producţiei de cărbune, mai ales în Franţa şi Luxemburg. Din punct de vedere
tehnic, CECO a participat la modernizarea industriei siderurgice prin
favorizarea implantării unor unităţi de producţie pe litoral (faimoasa
“siderurgie pe apă” la Dunkerque, Anvers, Rotterdam sau Hamburg). În
sfârşit, pe plan social, o bună parte dintre mineri şi-au putut păstra locurile
de muncă sau au putut beneficia de susţinere în reconversia profesională.

III.2. INFIINTAREA COMUNITĂŢII EUROPEANE DE

APĂRARE (CEA) ŞI A UNIUNII EUROPEI OCCIDENTALE
(UEO)

Succesul primului pas al integrării europene (constituirea CECO,

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului în 1950), dar şi ameninţării
sovietice, ca şi agravarea tensiunii internaţionale provocate de războiul din
Coreea i-au determinat pe europeni să iniţieze procesul de integrare în
domeniul apărării. În acelaşi timp, faţă de poziţia SUA privind necesitatea
înarmării Germaniei, aliaţii din Europa Occidentală au exprimat serioase
reticenţe; în special Franţa se opunea reconstituirii unei armate germane
naţionale, ceea ce a condus-o la propunerea creării unei armate europene,
proiect ce-i apare totodată ca fiind ocazia pentru accelerarea procesului
construcţiei europene, având în vedere că o armată europeană nu poate fi
concepută fără o comunitate politică.
Principiile de bază ale organizaţiei, ar fi trebuit sa fie: caracterul
supranaţional dat de existenţa instituţiilor comune şi a bugetului comun;
caracterul său exclusiv defensiv, manifestat ca o garanţie mutuală contra
unei agresiuni; non-discriminarea între membri; principiul integrării
europene în materie de apărare. Acest ultim punct era cel mai important şi
cel mai delicat deoarece până la CEA, o coaliţie grupa armate care rămâneau
naţionale în esenţa lor, în timp ce integrarea conducea automat la ideea unei
puteri politice supranaţionale; armata nu există decât pentru a servi şi apăra
un stat, o armată federală fiind în slujba unui stat federal care, la momentul
respectiv, nu exista în Europa.
Tratatul instituind CEA era un proiect ambiţios, fiind o continuare pe
un plan superior a Tratatului de la Bruxelles instituind UEO o replică fidelă
a Tratatului CECO, încercând să creeze o organizaţie supranaţională
cuprinzând o Comisie, un Consiliu de Miniştri, o Curte de Justiţie şi o
Adunare Parlamentară ; trupele europene erau direct subordonate unei
autorităţi militare europene dotate cu puteri proprii, ale cărei competenţe le
reproduce în plan militar pe cele ale Înaltei Autorităţi a CECO. Deoarece o

16
comunitate militară nu ar fi avut un sens fără o similară colaborare în plan
politic, în septembrie 1952 se elaborează şi un proiect de Tratat instituind
Comunitatea Europeană Politică, organizaţie cu caracter general ce ar fi
trebuit ca în doi ani să absoarbă CECA şi CEA pentru a asigura
subordonarea puterii militare faţă de puterea politică. Era însă prea devreme
pentru astfel de proiecte. Deşi Tratatul asupra CEA apucase deja să fie
ratificat de cinci state, circumstanţele istorice se schimbă (moare Stalin, se
încheie războiul din Coreea şi are loc drama franceză de la Dien-Bien Phu),
astfel încât factorul de coeziune reprezentat de presiunea externă s-a
diminuat; aşa se face că CEA a murit înainte de a se naşte, prin lovitura de
graţie dată de Franţa în 1954, când Adunarea Naţională respinge ratificarea
cu o majoritate de 55 voturi. Eşecul CEA a favorizat însă crearea UEO prin
acordurile de la Paris din octombrie 1954 ( pe baza Tratatului de la Bruxelles
al Uniunii Occidentale din 1948), a permis aderarea, în mai 1955, a RFG la
NATO şi a lăsat să se înţeleagă faptul că, pentru relansarea construcţiei
europene, era necesară o întoarcere la concepţia iniţială a unor comunităţi
economice; însă, conform expresiei celebre “cine începe cu un tarif vamal
comun va sfârşi cu o armată comună”, şirul implicaţiilor logice sunt : tarif
vamal comun- politică comercială comună – politică externă comună –
politică de apărare comună – armată comună.

III. 3. INFIINTAREA COMUNITĂŢII ECONOMICE

EUROPENE (C.E.E.) ŞI A COMUNITĂŢII EUROPENE A
ENERGIEI ATOMICE (C.E.E.A.)

Prin eşecul Comunităţii Europene a Apărării, tentativele de unificare

europeană sufereau un puternic recul. După un an de resemnare, în iunie
1955 miniştrii de externe ai statelor membre ale CECO puneau din nou în
discuţie crearea unei Europei unite, conştienţi că era în interesul ţărilor lor ca
procesul început prin CECO să fie continuat.
Astfel, pentru Republica Federală Germania participarea la această
operă de unificare echivala din punct de vedere politic cu o reintegrare în
comunitatea naţiunilor. Sub aspect economic, în calitate de ţară exportatoare,
Germania rămânea (şi rămâne) tributară pieţelor europene, astfel încât prin
crearea unei Comunităţi Economice Europene care să unifice o bună parte
din aceste pieţe, dependenţa Germaniei faţă de exterior devenea mult mai
puţin preocupantă.
Pentru Franţa, integrarea Germaniei era expresia politică a voinţei sale
de reconciliere şi a aspiraţiei pentru o pace durabilă în Europa. În ceea ce
priveşte propria sa dezvoltare, apartenenţa la Comunitatea Economică

17
Europeană îi permitea să accelereze acest proces iar apariţia unui vast spaţiu
economic comun deschidea noi pieţe de desfacere pentru produsele sale
agricole, de natură să asigure vitalitatea acestui sector.
În ceea ce priveşte Belgia, dependenţa sa economică de comerţul
exterior o făcea la fel de tributară, ca şi Germania, faţă de existenţa unor
pieţe sigure de export. Interesul pentru o penetrare economică era cu atât
mai mare în anii ’50 cu cât economia belgiană se baza atunci aproape
exclusiv pe industria cărbunelui şi oţelului. Crearea unei pieţe interne
europene avea deci, şi pentru această ţară, o importanţă aparte nu doar pe
termen scurt ci, mai ales, pentru crearea şi dezvoltarea unor noi sectoare
industriale.
Italia, care făcuse deja cu succes eforturi de industrializare, era şi ea
interesată de posibilităţile de creştere economică oferite de o piaţă europeană
comună, sperând totodată să poată obţine credite pentru dezvoltarea
regiunilor sale defavorizate din sud şi să reducă astfel rata ridicată a
şomajului.
La rândul său, Olanda realiza că o participare la opera de unificare
Europeană va da un nou impuls eforturilor sale de industrializare. Având
porturi maritime importante şi o infrastructură corespunzătoare, ea vedea
astfel deschizându-i-se noi posibilităţi în domeniul transporturilor de mărfuri
în Europa, sector în care deţinea deja un loc avansat.
Cât despre Luxemburg, care datorită poziţiei sale geografice suferise
de-a lungul istoriei consecinţele rivalităţilor dintre naţiunile mari, el vedea în
politica de unificare europeană un mijloc de garantare a intereselor sale
politice, economice şi sociale.
Având în vedere multitudinea de interese aflate în joc, era logic ca
miniştrii de externe ai celor şase ţări fondatoare ale CECO să opteze pentru
continuarea operei de unificare europeană în domeniul economic, unde
pasiunile naţionale erau mai puţin intense.
Acesta a fost şi scopul Conferinţei de la Messina, din 1955, care a
încredinţat sarcina studierii posibilităţii unei integrări progresive în acest
domeniu unei comisii prezidate de ministrul belgian de externe Paul Henry
Spaak.
Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda au aprobat, la
29 mai 1956, raportul politicianului belgian, Paul Henri Spaak, pe tema unei
uniuni economice generale şi a unei uniuni în domeniul utilizării paşnice a
energiei nucleare. Acest lucru a dus la semnarea “Tratatelor de la Roma”, la
data 25 martie 1957, de către cele şase ţări . “Tratatele de la Roma” au pus
bazele Comunităţii Economice Europene (CEE) şi ale Comunităţii Europene
a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom). Cele două tratate au intrat în

18
vigoare, după ce au fost ratificate de cele şase state membre,la 1 ianuarie
1958.
Tratatul de la Roma privind C.E.E defineşte un anumit număr de
obiective, printre care:
• eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi
ieşirea mărfurilor;
• îndepărtarea obstacolelor din calea liberei circulaţii a
persoanelor,capitalurilor şi serviciilor;
• proceduri comune de coordonare a politicilor economice;
• armonizarea legislaţiilor naţionale.
Art. 4 stipulează că realizarea sarcinilor încredinţate Comunităţii este
asigurată de o Adunare, un Consiliu, o Comisie şi o Curte de Justiţie.
Tratatul de la Roma privind C.E.E.A. semnat în acelaşi timp cu cel
privind C.E.E.(25 martie 1957-Roma) dă prioritate dezvoltării energiei
nucleare în obiective paşnice urmărindu-se în special :
• transmiterea de cunoştinţe tehnice;
• construirea de instalaţii şi echipamente speciale;
• stabilirea unor norme de securitate obligatorii;
• controlul pasnic al resurselor nucleare;
• exercitarea dreptului de proprietate asupra materialelor
fisionabile.
Tratatele europene urmăresc promovarea dezvoltării economice şi
ridicarea nivelului de trai al oamenilor, evitarea războiului şi asigurarea păcii
şi libertăţii; ele au scopul de a crea o legătură cât mai strânsă între popoarele
Europei.
La început, Comunităţile – CECO pe de o parte, CEEA – aveau
instituţii proprii. Ele s-au unit în 1967 şi au format actuala Comunitate
Europeană, cunoscută în prezent sub numele de Uniunea Europeană (UE) de
la 1 noiembrie 1993.
Deşi o perioadă au existat, în paralel, 2 sisteme instituţionale
internaţionale, încă de la intrarea în vigoare a “Tratatelor de la Roma”, în
1958 (de constituire a CEE şi EURATOM) s-a avut în vedere reunirea
instituţiilor celor 3 Comunităţi, în instituţii unice, deci realizarea unui sistem
instituţional unic. Acest lucru s-a finalizat în anul 1965 prin “Tratatul de la
Bruxelles”.
Astfel :
• Înalta Autoritate – devine Comisia Comunităţilor europene;
• Instituţia Interguvernamentală – devine Consiliul de Miniştri;

19
 • Adunarea Comună – devine Parlamentul European (care nu se
confundă cu Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei);
• Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene – Curte de Justiţie.

II. 4. LARGIREA UNIUNII EUROPENE – PROCES CONTINUU SI

PERMANENT

Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi

integrare care a început în anul 1951, cu şase ţări europene (Belgia,
Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda). După şase valuri de aderare
(1973: Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie; 1981: Grecia; 1986: Spania şi
Portugalia; 1995: Austria, Finlanda şi Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria; 2007:
Bulgaria şi România), Uniunea Europeană are astăzi 27 de state membre.
Două state candidate, Turcia şi Croaţia, au deschis negocierile de
aderare în 2005. Consiliul European din 15-16 decembrie 2005 a decis
acordarea statutului de ţară candidată fostei Republici Iugoslave a
Macedoniei. Alte ţări iau în considerare depunerea candidaturilor în viitorul
apropiat.

Principalele obiective sunt:

 promovarea progresului economic şi social (piaţa unică a fost instituită în
1993, iar moneda unică a fost lansată în 1999);
 să afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internaţională (prin
ajutor umanitar pentru ţările nemembre, o politică externă şi de securitate
comună, implicare în rezolvarea crizelor internaţionale, poziţii comune în
cadrul organizaţiilor internaţionale);
 să instituie cetăţenia europeană (care nu înlocuieşte cetăţenia naţională
dar o completează, conferind un număr de drepturi civile şi politice
cetăţenilor europeni);
 să dezvolte o zonă de libertate, securitate şi justiţie (legată de
funcţionarea pieţei interne şi în particular de liberă circulaţie a
persoanelor);
 să consolideze democratiile tarilor membre în baza dreptului comunitar
(corpul legislaţiei adoptate de către instituţiile europene, împreună cu
tratatele folosite).

Cinci instituţii sunt implicate în conducerea Uniunii Europene:

1. Parlamentul European - ales de către popoarele statelor membre;

20
 2. Consiliul European - reprezentând guvernele statelor membre;
3. Comisia Europeana - executivul şi organismul cu drept de a iniţia
legislaţie;
4. Curtea de Justiţie - care asigură compatibilitatea cu dreptul
comunitar;
5. Curtea de Conturi - responsabilă de controlul folosirii fondurilor
comunitare.
Aceste instituţii sunt sprijinite de alte organisme europene, ca de
exemplu:
• Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor - organisme
consultative care acordă sprijin ca poziţiile diferitelor categorii sociale
şi regiuni ale Uniunii Europene să fie luate în considerare;
• Avocatul Poporului în Uniunea Europeană - care se ocupă de
plângerile cetăţenilor cu privire la administraţia la nivel european;
• Banca Europeană de Investiţii - instituţia financiară a UE;
• Banca Centrală Europeană - răspunzătoare de politica monetară în
zona euro.

Calendarul aderării la Uniunea Europeană a fiecărei ţări candidate

depinde de progresele pe care acesta le înregistrează în pregătirea pentru
aderare, conform criteriilor stabilite la Consiliul European de la Copenhaga
din 1993.
Criteriile de la Copenhaga sunt următoarele:
• stabilitatea instituţiilor garante ale democraţiei, statului de drept,
respectului drepturilor omului şi respectului şi protecţiei minorităţilor;
• crearea unei economii de piaţă funcţionale şi capacitatea de a face faţă
la presiunile concurenţei şi la forţele pieţei din Uniunea Europeană;
• capacitatea de a-şi asuma obligaţiile care decurg din statutul de
membru, inclusiv aderarea la obiectivele de uniune politică,
economică şi monetară.
Cel de-al treilea criteriu din cele enumerate mai sus implică faptul că statele
candidate trebuie să adopte politicile şi normele Uniunii Europene (acquis-ul
comunitar – care reprezinta totalitatea normelor juridice ce reglementează
activitatea instituţiilor Uniunii Europene, acţiunile şi politicile comunitare şi
să asigure implementarea şi consolidarea acesteia.
Conform art. 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană „orice stat
european care respectă principiilor stabilite în art. 6 poate depune cerere
de aderare la Uniunea Europeană”. Articolul 6 prevede că „Uniunea are la
bază principiile de libertate, democraţie, respect al drepturilor omului şi al
libertăţilor fundamentale, şi statul de drept”.

21
 Uniunea Europeană nu şi-a stabilit limitele geografice, dar fiecare stat
candidat trebuie să îndeplinească criteriile enunţate de Consiliul European de
la Copenhaga: democraţie, stat de drept, respectul drepturilor omului şi
protecţia minorităţilor, o economie de piaţă funcţională cu capacitatea de a
face faţă presiunii competitive din Uniunea Europeană, precum şi
capacitatea de a-şi asuma obligaţiile care decurg din statutul de membru.
În anii următori alte state pot să depună cererea de aderare. Uniunea
Europeană a identificat drept potenţiali candidaţi statele din regiunea vestică
a Balcanilor, inclusiv fosta Iugoslavie, care au în proiect aderare în viitor la
Uniunea Europeană. Procesul de stabilizare şi de Asociere, care este cadrul
Uniunii Europene în Vestul Balcanilor, oferă perspectiva aderării la Uniune
şi un program de asistenţă care să sprijine pregătirea acestor state.
Deasemenea este posibil ca Norvegia şi Elveţia, care au depus cereri de
aderare în trecut, să-şi reformuleze cererile în viitor. (Norvegia:referendum
în1972 şi o nouă respingere a aderării în 1994; Elveţia respinge aderarea în
1992).

CURSUL IV.
TRATATELE MODIFICATOARE SI PERFECŢIONAREA
INSTITUŢIILOR COMUNITARE

IV. 1. ASPECTE GENERALE PRIVIND PRINCIPALELE TRATATE

MODIFICATOARE ALE INSTITUTIILOR COMUNITARE

Perfecţionarea instituţională a comunităţilor europene este apreciată

de unii autori ca fiind rezultatul unor crize şi eşecuri materializat, în final, în
dreptul pozitiv prin adoptarea unor reglementări juridice care au modificat
tratatele iniţiale.
Un rol important în perfecţionarea instituţională comunitară l-au avut
şi rezultatele obţinute prin integrare. Un prim aspect îl constituie
marginalizarea CECO care, deşi a jucat un rol important în perioada
anterioară, a început să fie concurată de creşterea producţiei petroliere şi
afectată de criză siderurgică. De asemenea, faţă de CEEA, începând din mai
1958, guvernul francez a început să dea dovadă de o atitudine de
neîncredere. Acesta a fost de altfel unul dintre principalele motive care au
condus la adoptarea Tratatului de la Bruxelles (1965) privind fuzionarea
executivului celor trei comunităţi, CEE fiind considerată componenta de
bază, iar celelalte două doar organizaţii de strictă specializare.

22
 O altă dificultate a fost cea cauzată de eforturile făcute în perioada
1961 – 1962 de către preşedintele De Gaulle şi cancelarul Adenauer de
creare a unei comunităţi politice.
Anul 1960 începe cu trecerea la prima egalizare parţială a vămilor
între statele membre ca o treaptă a trecerii la sistemul taxelor vamale externe
unice, iar în cursul aceluiaşi an se adoptă primul regulament comunitar
privind deplasarea liberă a forţei de muncă pe teritoriul comunitar.
Anul 1965 începe promiţător pentru cursul integrării europene prin
semnarea „Tratatului de fuziune” potrivit căruia are loc fuzionarea organelor
comunitare principale ale celor trei comunităţi, urmând ca noile organe să
fie: Parlamentul European, Comisia Europeană, Consiliul Ministerial şi
Curtea de Justiţie. Unificarea organelor nu înseamnă însă şi unificarea celor
trei Comunităţi, acestea păstrându-şi în continuare existenţa lor de sine
stătătoare iar organelor comune revenind atribuţii şi obligaţii specifice
fiecăreia dintre cele trei comunităţi.
În 30.06.1965 însă izbucneşte cea mai profundă criză din istoria
integrării europene când Franţa, refuzând propunerile Comisiei de finanţare
a pieţei agrare va rămâne timp de 7 luni departe de toate şedinţele
Consiliului Ministerial ,aplicând aşa zisa „politică a scaunului gol”,
încercând prin aceasta împiedicarea trecerii la sistemul votului majoritar în
adoptarea deciziilor aşa cum prevedeau tratatele comunitare.
La conferinţa miniştrilor de externe ale CEE (28-29.01.1966) criza
„scaunului gol” ia sfârşi prin „Compromisul de la Luxemburg” care prevede
posibilitatea renunţării la sistemul votului majoritar în cazul afectarii
intereselor vitale ale unui stat membru.
Revizuirea (dezvoltarea) prevederilor Tratatelor institutive ale
Comunităţilor are ca principale repere următoare acte şi tratare
modificatoare:
• Tratatul de la Bruxelles din 1965. Se numeşte „Tratatul care instituie
Consiliu şi Comisie unică al Comunităţilor europene” sau “Tratatul
de fuziune a executivului comunităţilor”.(toate cele 3 Comunităţi au
aceleaşi instituţii: Consiliu, Comisie, Parlament şi Curte de Justiţie, iar
după adoptarea Tratatului de la Maastricht au şi o Curte de conturi
unică);
• Actele de asociere şi de aderare a statelor la CE sau UE;
• Modificările financiare şi bugetare aduse succesiv în evoluţia
comunităţilor;
• Actul cu privire la alegerea Parlamentului European, adoptat prin vot
universal, direct şi secret, în anul 1976;

23
 • Acordul de la Schengen, din 14 iunie 1985, referitor la suprimarea
graduală a controlului vamal la graniţele comune dintre Benelux,
Germania şi Franţa;
• „Actul Unic European”(AUE), semnat la 28 februarie 1986, la
Strasbourg şi intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Prin acest act au fost
revizuite unele dispoziţii ale tratatelor care au instituit Comunităţile.
• Tratatul de la Maastricht, din 1992 (Tratatul Uniunii Europene,TUE);
• Tratatul de la Amsterdam, din 1997;
• Tratatul de la Nisa, din 26.02.2001;
• Tratatul de la Lisabona din decembrie 2007.

IV.2. IMPORTANTA APARITIEI TRATATULUI DE LA

BRUXELLES

Acesta a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967 si a insemnat practic

constituirea celor trei comunităţi cu domenii de activitate specifice, dar cu
structură instituţională identică, avand în esenţă acelaşi obiectiv general:
constituirea unei pieţe comune care avea în vedere aceleaşi state membre, cu
sisteme politice, economice şi juridice asemănătoare.
Aceste elemente reprezentau premise deosebit de importante în vederea
realizării unei uniuni europene veritabile. Întrucât acest obiectiv se dovedea
a fi foarte greu de atins în acea perioadă, s-a trecut la o politică a “paşilor
mărunţi”. Astfel, s-a considerat că o primă măsură care se poate lua este
unificarea instituţiilor comunitare, aceasta şi din considerente de eficienţă a
acestora şi de reducere a costurilor funcţionării lor. Primele măsuri luate în
acest sens au fost, aşa cum am arătat, stabilirea în 1957 a Curţii de Justiţie
ca instituţie comună a celor trei comunităţi, precum şi adoptarea în 1958 a
denumirii comune de “Adunare parlamentară”. La 8 aprilie 1965 a fost
adoptat Tratatul de la Bruxelles, prin care se instituia un Consiliu unic şi o
Comisie unică pentru cele trei comunităţi. Tratatul a intrat în vigoare la 1
iulie 1967 şi este cunoscut sub denumirea de “Tratatul de fuziune a
executivului comunităţilor”.
Acest tratat nu a unificat competenţele instituţiilor comunitare, acestea
rămânând cele atribuite prin fiecare tratat în parte.
Unificarea Comisiei a realizat unificarea serviciilor acesteia, a comisiilor
de control, a bugetelor şi administraţiilor. De asemenea, a stabilit proceduri
uniforme de desemnare a comisarilor, reprezentarea fiecărui stat în Comisie
şi durata mandatului.

24
 Prin Tratatul de Bruxelles s-a creat entitatea “Comunităţile europene”.
Funcţionarii nu mai sunt legaţi de o anumită comunitate, ci de “Comunităţile
europene”. Această entitate permite ca în ceea ce priveşte privilegiile şi
imunităţile diplomatice să se încheie în numele Comunităţilor europene, iar
pe plan internaţional, acreditarea unor reprezentanţi diplomatici să se facă,
de asemenea, în numele acestei entităţi.
Începând din anul 1978 potrivit unei rezoluţii adoptată de Parlamentul
European ca denumire pentru cele trei comunităţi europene se poate folosi
denumirea colectivă de „Comunitatea Europeană”.
Anul 1985 a adus primul şi ultimul caz de până acum când un teritoriu
european a părăsit Comunitatea, deoarece Groenlanda ca teritoriu danez care
se bucură de autonomie, pe baza referendumului din 23.02.1982 a decis
ieşirea din comunităţi. Din 1985 are statutul teritoriilor externe neuropene,
fiindu-i aplicabile regulile dreptului comunitar, cu excepţia celor referitoare
la reglementarea cotelor de pescuit.
Cele tei comunităţi – CECO, CEE şi EURATOM, au funcţionat separat
din 1958 până în 1967, când a intrat în vigoare tratatul de fuziune.
De la acest moment, comunităţile, deşi rămân distincte din punct de
vedere juridic (fiecare având propria personalitate juridică), vor avea ca şi
instituţii comune Comisia europeană (formată din fuziunea Înaltei Autorităţi
cu Comisia CEE), Consiliul Comunităţilor Europene, Curtea Europeană de
Justiţie şi Adunarea parlamentară.
Datorită faptului că doar sistemul instituţional a devenit comun, fără ca
acestea să fuzioneze integral, în documentele oficiale s-a păstrat denumirea
de Comunităţile europene, însă în mod uzual până la crearea Uniunii
Europene a fost utilizată sintagma Comunitatea Europeană, şi abrevierile
CEE, respectiv CE.

IV.3. APARITIA ACORDULUI DE LA SCHENGEN

Regatul Belgiei, al Republica Federale Germania, al Republicia

Franceze, Luxemburgul şi Olanda au fost iniţiatoarele Acord de la Schengen
din 1985, pornind de la mai multe considerente, între care reţin atenţia, după
cum urmează:
• progresele înregistrate în cadrul Comunităţilor Europene în
vederea asigurării liberei circulaţii a persoanelor, a mărfurilor şi a
serviciilor;
• necesitatea consolidării solidarităţii între popoarele lor;
• efortul de a elimina obstacolele la trecerea frontierelor
interioare;

25
 • dorinţa de a suprima controlul graniţelor comune.
Adoptarea Acordului nu s-a dovedit a fi un demers simplu, ci,
dimpotrivă, această performanţă a presupus derularea mai multor etape,
întâlniri premergătoare, întâlniri finalizate cu elaborarea şi aprobarea mai
multor documente.
Aşa cum este firesc, mecanismele de aplicare a Acordului au presupus şi
presupun încă, în plan intern, măsuri legislative adoptate de Parlamentele
naţionale, în funcţie de prevederile propriilor Constituţii, iar la nivel
comunitar s-a semnat Convenţia de aplicare a Acordului de la Schengen, din
1985 si au fost formulate şase declaraţii comune la articolele:
• cu privire la ratificarea, aprobarea sau acceptarea şi intrarea în
vigoare a Convenţiei, cu privire la controlul personalului şi al
bagajelor de mână,
• al pasagerilor unui zbor venit dintr-un stat terţ
• prevenirea şi stoparea a traficului ilicit de stupefiante şi substanţe
psihotrope
• renunţarea la controalele fitosanitare
• controalele pentru anumite produse vegetale;
• politicile naţionale în materie de azil.
Complementar la Actul final al Convenţiei, Părţile Contractante au
adoptat o declaraţie comună privind declaraţiile unilaterale ale Republicii
Federale Germania: în urma unificării celor două state germane, câmpul de
aplicabilitate, în dreptul internaţional se va extinde Republicii Democrate
Germania.

Tratatul Schengen - scurt istoric

La începutul anilor 80, a demarat, la nivel european, o discuţie în legătură
cu importanţa termenului libertate de mişcare. După discuţii îndelungate,
Franţa, Luxemburg, Germania, Belgia şi Olanda au hotărât să creeze un
spaţiu fără frontiere interne. Acordul între aceste state a fost semnat în data
de 14 iunie 1985, în localitatea Schengen din Luxemburg. A urmat semnarea
Convenţiei de Implementare a Acordului Schengen, 1990. În momentul
intrării în vigoare, în anul 1995, aceasta a eliminat controalele la frontierele
interne ale statelor semnatare şi a creat o singură frontieră externă unde
controalele se desfăşoară conform unui set de reguli comune. De asemenea,
au fost stabilite reguli comune în materie de vize, migraţie, azil, precum şi
privind cooperarea poliţienească, judiciară si vamală.
Printre cele mai importante măsuri adoptate de către statele Schengen au
fost:

26
 • eliminarea controalelor la frontierele interne şi stabilirea de
reguli comune pentru trecerea frontierelor externe;
• separarea fluxurilor de pasageri în porturi şi aeroporturi;
• armonizarea regulilor referitoare la condiţiile de acordare a
vizelor;
• stabilirea unor reguli comune pentru solicitarile de azil;
• introducerea unor reguli comune privind supravegherea şi
urmărirea transfrontalieră pentru forţele de poliţie din statele Schengen;
• întărirea cooperării judiciare prin intermediul extrădarii şi al
implementarii deciziilor judecătoreşti;
• crearea Sistemului Informatic Schengen.

Acquis - ul Schengen - toate aceste măsuri, împreună cu Acordul

Schengen, Convenţia de Implementare a Acordului Schengen, deciziile şi
declaraţiile adoptate de Comitetul Executiv Schengen, precum şi
protocoalele şi acordurile de aderare care au urmat.
Iniţial, acquis-ul Schengen nu a făcut parte din cadrul legislativ
comunitar. Acest lucru s-a schimbat însă odată cu semnarea Tratatului de la
Amesterdam, intrat în vigoare in 1999. Începând cu acest moment, acquis-ul
Schengen face parte din legislaţia comunitară şi a fost transferat în noul Titlu
IV - Vize, azil, imigraţie şi alte politici legate de libera circulaţie a
persoanelor, al Tratatului U.E.

III.4. APARITIA ACTULUI UNIC EUROPEAN DIN ANUL 1987

Deşi realizarea unei pieţe unice a fost prevăzută în Tratatul originar al
Comunităţii Europene, progresul înregistrat a fost lent.
Situaţia s-a schimbat în urma intrării în vigoare a Actului Unic
European in anul 1987. Actul a stabilit data realizării Pieţei Unice la 31
decembrie 1992, prevăzând libera circulaţie a bunurilor, serviciilor,
capitalului şi persoanelor pe tot cuprinsul Comunităţii.
Actul Unic a schimbat modul în care deciziile erau luate de către
Consiliul de Miniştri. Înainte, majoritatea hotărârilor erau supuse deciziilor
unanime ale Consiliului. Progresul erau foarte lent deoarece miniştrii dintr-o
ţară sau alta adoptau o atitudine protecţionistă şi votau împotriva legislaţiei
necesare realizării depline a pieţei comune.
Actul Unic European prevede vot majoritar cu privire la toate
hotărârile necesare realizării Pieţei Unice (în afară de domeniul fiscal şi
libera circulaţie a persoanelor), iar Comisia Europeană a putut să-şi continue
programul.

27
 Legile şi regulamentele care asigură egalitatea de tratament se referă
la un număr mare de domenii, începând cu legea asupra companiilor, a
libertăţii de stabilire – permiţând oamenilor de afaceri să creeze
întreprinderi proprii în alte state membre – şi a armonizării standardelor
tehnice şi sfârşind cu taxele, legislaţia în domeniul transportului şi
recunoaşterea reciprocă a diplomelor.
Standardele de prelucrare, calitatea produselor şi măsurile de protecţie
pentru muncitori şi consumatori, iar pieţele de capital au fost liberalizate. La
1 ianuarie 1993 Comunitatea Europeana care numara 346 de milioane de
persoane a devenit cea mai mare piaţă unica din lume.
Aşadar Actul Unic European (AUE) relansează construcţia europeană
iar aceasta relansare a experienţei comunitare s-a aflat permanent in atentia
oamenilor politici.
Actul unic, cuprinde trei puncte fundamentale :
• primul, regăsit la nivelul Consiliului, se referă la extinderea voturilor
cu majoritatea calificată în patru domenii : MPU (Marea Piaţă Unică),
cercetare tehnologică, coeziune economică şi socială, îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă;
• al doilea se referă la extinderea activităţilor Parlamentului - un rol mai
important în procesul legislativ, cu un drept de veto pentru subiectele
esenţiale referitoare la viitorul Comunităţii (aderarea unor noi state,
semnarea acordurilor internaţionale etc.);
• cel din urmă se referă la problemele financiare, fiind prevăzute şi alte
dispoziţii referitoare la mediul înconjurător, cooperarea între instituţii,
dezvoltarea tehnologică, educaţie, politică externă etc.

IV.5. TRATATUL DE LA MAASTRICHT SI IMPORTANTA

ACESTUIA
După AUE, Tratatul de la Maastricht a constituit cea de-a doua
revizuire fundamentală; este semnat solemn de “Cei Doisprezece” la 7
februarie 1992.
Se pot distinge trei “piloni” :
• primul, comunitar, pune accentul pe crearea unei cetăţenii europene,
stabilirea unei Uniuni Economice şi Monetare, pe unele domenii de
competenţă (perfecţionare profesională, cultură, protecţia consumatorului
etc)
• al doilea, interguvernamental, se referă la “dispoziţiile cu privire la
politica externă şi de securitate comună”

28
 • al treilea consolidează procedurile existente privitoare “justiţie şi
afaceri interne”(JAI) pentru a permite libera circulaţie a persoanelor,
prevăzută în AUE şi reiterată în Convenţia de la Schengen. Cooperarea
instaurată se referă atât la politica în domeniul dreptului de azil şi
imigrare, cât şi la mijloacele de luptă împotriva terorismului,
criminalităţii şi traficului de droguri.
Astfel, pentru întreg ansamblul U.E. este prevăzută o procedură de
revizuire unică precum şi o procedură unică de aderare.
Tratatul, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht şi intrat în vigoare
la 1 ianuarie 1993 ,se plasează dincolo de obiectivul economic iniţial al
Comunităţii (realizarea unei pieţe comune), conferindu-i acesteia o orientare
politică. Tratatul marchează astfel trecerea la o nouă etapă în procesul de
creare a unei „uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei”.
Tratatul instituie o Uniune Europeană formată din cele 12 state
membre ale Comunităţii Europene: Belgia, Danemarca, Franţa, Germania,
Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia,
Spania, la care au aderat în 1995 Austria, Finlanda şi Suedia.
Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană are la bază trei
piloni:
• Comunitatea europeană (CE, care înlocuieşte Comunitatea
Economică Europeană), cu competenţe extinse în domeniul
economic;
• Cooperarea în domeniul politicii externe şi de securitate
comună;
• Cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne (J.A.I.);

IV.6. PRINCIPALELE ELEMENTE DE NOUTATE ADUSE DE

TRATATUL DE LA MAASTRICHT

1. O cetăţenie europeană
Articolul 17 al Tratatului de constituire a Comunităţii Europene
stipulează că este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având
naţionalitatea unuia dintre statele membre. Cetăţenia europeană este deci
condiţionată de cetăţenia naţională, adăugându-i noi drepturi:
• dreptul de liberă circulaţie şi de stabilire într-unul dintre statele
membre;
• protecţia pe teritoriul statelor terţe din partea ambasadelor şi
consulatelor oricăruia dintre statele membre;
• dreptul de a vota şi de a candida în statul de rezidenţă la
alegerile europene şi la alegerile locale, in anumite condiţii;

29
 • dreptul de petiţie în Parlamentul European;
• dreptul de a depune la Avocatul Poporului European o
reclamaţie cu privire la funcţionarea defectuoasă a instituţiilor
comunitare.

2. Uniunea economică şi monetară

Decizia de a crea o o monedă unică la 1 ianuarie 1999 sub egida
Băncii Centrale Europene, reprezintă obiectivul final al integrării economice
şi monetare pe Piaţa unică.
Tratatul de la Maastricht prevedea crearea Uniunii Europene şi
Monetare în trei etape:
• prima etapă - până la 31 decembrie 1993 – liberalizarea
circulaţiei capitalurilor;
• etapa a doua – începând de la 1 ianuarie 1994 – o mai largă
coordonare a politicilor economice, în scopul de a reduce inflaţia,
rata dobânzilor şi fluctuaţiile schimburilor valutare, precum şi de a
limita deficitele şi datoria publică a statelor.
• etapa a treia – crearea unei monede unice la 1 ianuarie 1999 şi
înfiinţarea Băncii Centrale Europene.
Prin Tratatul de la Maastricht, competenţele comunitare au fost
extinse, incluzând noi domenii (educaţie, cultura, sănătatea, protecţia
consumatorilor, politica industrială). Astfel, acţiunea la nivel comunitar nu
înlocuieşte acţiunea la nivel naţional, ci o completează.

3. Politica externă şi securitatea comună

Al doilea pilon al Tratatului de la Maastricht instaurează o politică
externă şi de securitate comună care permite adoptarea unor acţiuni comune
în politica externă. În domeniul securităţii, Tratatul defineşte o politică al
cărei obiectiv final este apărarea comună. Statele membre pot totuşi continua
acţiunea la nivel naţional, cu condiţia ca aceasta să nu contravină deciziilor
luate în comun.
4. Justiţie şi Afaceri Interne (JAI)
Al treilea pilon a fost conceput pentru a facilita şi a face mai sigură
libera circulaţie a persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene. Deciziile sunt
luate în unanimitate şi fac referire la următoarele domenii:
• reguli de trecere a frontierei externe a Comunităţii şi întărirea
controlului (începând din 1996, măsurile cu privire la vize trebuie
adoptate prin vot în majoritate calificată, cu toate acestea fiecare

30
 stat membru poate adopta dispoziţiile necesare pentru a asigura
siguranţa internă şi ordinea publică);
• lupta împotriva terorismului, traficului de droguri şi fraudei la
nivel internaţional;
• cooperarea în materie penală şi civilă;
• crearea Europol, care să aibă în dotare un sistem de schimb de
informaţii între poliţiile naţionale;
• lupta împotriva imigraţiei ilegale;
• elaborarea unei politici comune în domeniul azilului.

IV.7. TRATATUL DE LA AMSTERDAM DIN 1997 SI

ELEMENTELE DE NOUTATE ADUSE LA CONSTRUCTIA
UNIUNII EUROPENE
Tratatul de la Amsterdam reprezintă prin natura lui unul din cele mai
importante tratate în domeniul comunitar, realizându-se astfel, prin
încheierea lui, un pas important în unificarea Europei şi în realizarea
obiectivelor comune ale statelor membre U.E.
Îl modifică şi completează pe cel de la Maastricht, în special în
anumite puncte:
• munca şi drepturile cetăţenilor;
• eliminarea ultimelor obstacole din calea liberei circulaţii a
bunurilor şi serviciilor;
• eficienta crescuta a UE în cadrul instanţelor internaţionale;
Dintre problemele abordate de Tratatul de la Amsterdam menţionăm:
• locurile de muncă;
• politica sociale europene ;
• problema realizării monedei unice;
• problema securităţii cotidiene şi lupta contra criminalităţii;
• sănătatea publică;
• protecţia consumatorilor;
• calitatea mediului;
• combaterea discriminărilor;
• învăţământ, cercetare şi cultură;
• viaţă privată;
• sport.
Principalul obiectiv pe care Tratatul de la Amsterdam îl abordează
este acela legat de sloganul - “EUROPA CETĂŢENILOR”.

31
 În scopul evitării oricăror neînţelegeri, Tratatul U.E. prevede că: poate
fi considerat cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având
naţionalitatea unui stat membru cu dreptul de a se adresa Parlamentului
European şi instituţiilor comunitare.
Un alt principiu consacrat de Tratatul de la Amsterdam este şi
Principiul Subsidiarităţii, conform căruia deciziile se vor lua la cel mai
apropiat nivel de cetăţean. În cazul în care acestea vor fi luate la nivelul
Uniunii, controlul cetăţenilor se exercită prin Parlamentul European.
Ocuparea forţei de muncă şi drepturile cetăţenilor.
Prin Tratatul de la Amsterdam a fost introdus un nou capitol referitor
la ocuparea forţei de muncă. Implementarea politicilor de ocupare a forţei
de muncă rămâne în mare parte responsabilitatea statelor membre.
Tratatul include un articol nou, consacrat principiului general al non-
discriminării.
Uniunea poate combate orice formă de discriminare, indiferent că este
pe bază de sex, rasă, origine etnică, religie, dizabilităţi, vârstă sau orientare
sexuală. Acţiunile sunt întreprinse de către Consiliul de Miniştri (fără să
prejudicieze celelalte dispoziţii ale Tratatului şi în limita puterilor care îi
sunt conferite), prin decizii adoptate în unanimitate in baza propunerii
Comisiei, după consultarea Parlamentului European.
Reforma instituţiilor Uniunii Europene în vederea extinderii:
Consiliul Uniunii Europene
Votul în majoritate calificată este extins la următoarele domenii:
• forţa de muncă;
• excluderea socială;
• libera circulaţie a persoanelor;
• securitatea socială;
• regimul special pentru cetăţenii străini;
• sănătate publică;
• egalitatea de şanse şi de tratament a bărbaţilor şi femeilor;
• cercetarea şi dezvoltarea tehnologică;
• lupta împotriva fraudei;
• cooperarea vamală;
• protecţia datelor (înfiinţarea unei autorităţi consultative
independente);

Parlamentul European

32
 Prin Tratatul de la Amsterdam sunt stabilite cele trei proceduri de
decizie prin care Parlamentul intervine: aviz conform, codecizie şi
consultarea.Desemnarea Preşedintelui Comisiei Europene trebuie aprobată
de către Parlament. Numărul membrilor Parlamentului European nu poate fi
mai mare de 700 (indiferent care va fi numărul statelor care vor adera în
viitor).

Comisia Europeană
Rolul politic al Preşedintelui Comisiei Europene este consolidat:
desemnarea sa de comun acord de către guvernele statelor membre trebuie
aprobată de către Parlamentul European, membrii Comisiei sunt numiţi
printr-un comun acord între guvernele statelor membre şi preşedintele
Comisiei.

Curtea de Justiţie, responsabilitatea directă de a veghea la

respectarea drepturilor omului, iar jurisdicţia sa se extinde, incluzând
următoarele domenii: migraţia, azilul, vizele şi trecerea frontierelor.
Comitetul Economic şi Social (CES) este consultat în noi domenii:
ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale si sănătatea publică. Prin Tratatul
de la Amsterdam s-a introdus, de asemenea, posibilitatea ca şi Parlamentul
să consulte C.E.S.

Un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei

Sunt stabilite măsuri specifice în domeniul controlului şi al dreptului

de intrare la frontierele Uniunii Europene şi în special în ceea ce priveşte
azilul şi migraţia.
Într-o perioadă de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, toate
statele membre trebuie să ia măsuri care să vizeze:
• suprimarea oricărui control al persoanelor la frontierele
interne;
• stabilirea unor norme şi proceduri comune cu privire la
controlul la frontierele exterioare;
Tratatul defineşte, de asemenea, norme minimale cu privire la:
• solicitanţii de azil în statele membre;
• solicitantii statutului de refugiat;
• procedurile de acordare şi de retragere a statutului de refugiat;
• protecţia temporară a persoanele au nevoie de protecţie
internaţională.

33
 În domeniul imigraţiei, noul Tratat prevede:
• condiţiile de intrare şi de sejur în Uniunea Europeană, precum
şi normele cu privire la procedurile de acordare de viză sau de
sejur de lungă durată de către statele membre;
• norme de combatere a imigraţiei clandestine şi norme
referitoare la persoane în sejur ilegal, precum şi norme privind
repatrierea acestor persoane;

Politică externă şi de securitate comună

Deciziile în domeniul politicii externe şi de securitate comună (PESC)

sunt adoptate tot în unanimitate şi după intrarea în vigoare a Tratatului de la
Amsterdam. Un stat membru poate decide să se abţină, iar în cazul în care se
consideră că acţiunea dăunează intereselor sale vitale, o poate bloca. Prin
Tratatul de la Amsterdam, Uniunea poate întreprinde misiuni de ajutor
umanitar şi de menţinere a păcii (misiuni Petersberg).

IV.8. TRATATUL DE LA LISABONA SI PRINCIPALELE

MODIFICARI ADUSE DE ACESTA
La 13 decembrie 2007, liderii U.E. au semnat Tratatul de la Lisabona,
tratat ce modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE, fără a
le înlocui. Tratatul asigură cadrul legal şi instrumentele juridice necesare
pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor.
1. O Europă mai democratică şi mai transparentă, în care
Parlamentul European şi parlamentele naţionale se bucură de un rol
consolidat.
• Un rol consolidat pentru Parlamentul European: Parlamentul European,
ales direct de către cetăţenii Uniunii Europene, va avea noi atribuţii privind
legislaţia, bugetul Uniunii Europene şi acordurile internaţionale. Prin faptul
că se va recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării
politicilor europene, Parlamentul European se va afla pe o poziţie de
egalitate cu Consiliul, care reprezintă statele membre, în ceea ce priveşte
adoptarea celei mai mari părţi a legislaţiei Uniunii Europene.

• O mai mare implicare a parlamentelor naţionale: parlamentele naţionale

vor participa într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii Europene, în
special datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta
intervine numai atunci când se pot obţine rezultate mai bune la nivel

34
comunitar (principiul subsidiarităţii). Alături de rolul consolidat al
Parlamentului European, implicarea parlamentelor naţionale va conduce la
consolidarea caracterului democratic şi la creşterea legitimităţii acţiunilor
Uniunii.

• O voce mai puternică pentru cetăţeni: datorită iniţiativei cetăţenilor, un

milion de cetăţeni din diferite state membre vor putea cere Comisiei să
prezinte noi propuneri politice.

• Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit,

pentru prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.

2. O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot

simplificate, cu instituţii eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană
cu 27 de membri, capabilă să acţioneze mai bine în domenii de prioritate
majoră pentru Uniunea de astăzi:
• Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu
va fi extins la noi domenii politice.
Un cadru instituţional mai stabil şi mai eficient: Tratatul de la Lisabona
creează funcţia de preşedinte al Consiliului European, ales pentru un
mandat de doi ani şi jumătate, introduce o legătură directă între alegerea
preşedintelui Comisiei şi rezultatele alegerilor europene.

• viaţă mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează

capacitatea UE de a acţiona în diverse domenii de prioritate majoră pentru
Uniunea de azi şi pentru cetăţenii săi precum libertatea, securitatea şi
justiţia (combaterea terorismului sau lupta împotriva criminalităţii).

3. O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi

siguranţei, care promovează ,introduce Carta drepturilor fundamentale în
dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate şi asigură o
mai bună protecţie a cetăţenilor europeni.

4. Europa ca actor pe scena internaţională - instrumentele de

politică externă de care dispune Europa vor fi regrupate atât în ceea ce
priveşte elaborarea, cât şi adoptarea noilor politici. Tratatul de la Lisabona
va oferi Europei o voce mai clară în relaţiile cu partenerii săi din întreaga
lume. Va utiliza forţa dobândită de Europa în domeniul economic,
umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi valorile

35
 europene pe plan mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice
ale statelor membre în domeniul afacerilor externe. Numirea unui Înalt
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care
va fi şi unul din vicepreşedinţii Comisiei, va creşte impactul, coerenţa şi
vizibilitatea acţiunii externe a UE.

CURSUL NR. V.
ORDINEA JURIDICĂ COMUNITARĂ ŞI
IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

IV.1. ORDINEA JURIDICĂ COMUNITARĂ

Construcţia europeană s-a dezvoltat nu numai pe orizontală, prin
sporirea numărului statelor participante la procesul de integrare, dar şi pe
plan vertical, prin includerea unor obiective noi şi tot mai importante pe
agenda problemelor ce trebuiau să le aibă în atenţie noua Europă.
Europa integrată de astăzi dobândeşte competenţe în problemele
politicii externe şi de apărare, ale justiţiei şi ale afacerilor interne. Extinderea
prerogativelor Uniunii Europene în probleme militare o configurează tot mai
mult ca un nou centru de putere mondial, în măsură să influenţeze decisiv –
alături de S.U.A. şi Japonia, dar şi de Rusia şi China – politica mondială.
Edificarea Europei integrate a implicat, cum era şi firesc, un rol
crescând pentru factorul juridic chemat să statornicească reguli clare de
conduită, direct obligatorii pentru statele europene şi pentru cetăţenii
acestora.
Tratatele de la Roma, Bruxelles, Maastricht, Amsterdam şi Nisa au
reprezentat calea spre edificarea ordinii de drept europene.
Dacă tratatele comunitare pe care le-am amintit au transformat voinţa
statelor in forme şi mecanisme de colaborare din ce în ce mai aprofundată,
dreptul comunitar a constituie o construcţie juridică originală, necunoscută
anterior în istorie.
Fiind un drept superior dreptului naţional al statelor membre, dreptul
comunitar s-a autodefinit ca un element de maximă importanţă în procesul

36
integrării, subordonându-şi în bună măsură ordinea juridica naţională a
statelor membre.
Se impune cu stringenţă ca regulile de drept comunitar să nu fie
obstrucţionate de prevederi contradictorii cuprinse în legislaţiile naţionale.
Originalitatea construcţiei comunitare constă însă în faptul că,
Uniunea Europeană a înţeles ca nu trebuie să se substituie suveranităţii şi
dreptului de decizie al statelor membre. Principiul subsidiarităţii a rămas o
regulă de bază a construcţiei comunitare, afirmând ideea că este necesară şi
de dorit o intervenţie a Comunităţii numai în acele domenii în care statele,
individuale, nu dispun de posibilităţile şi de mijloacele de a duce singure la
bun sfârşit angajamentele comunitare, fără un sprijin decisiv din partea
acesteia.
Organele jurisdicţionale ale Uniunii Europene şi-au extins şi
diversificat atribuţiile în concordanţă cu afirmarea tot mai puternică şi
extinderea obiectivelor comunitare. Însăşi crearea Tribunalului de primă
instanţă, ca un element subordonat Curţii Europene de Justiţie, a fost
determinată de sporirea numărului litigiilor şi al problemelor pe care le avea
de rezolvat justiţia comunitară.

V.2. NOŢIUNEA ŞI OBIECTUL DREPTULUI COMUNITAR

Pentru a defini Dreptul comunitar (D.C.) trebuie să avem în vedere

elementele ce au determinat apariţia Uniunii Europene. Din cele prezentate
rezultă că la baza construcţiei comunitare au fost determinări de natură
social-economică. Necesitatea statuării unor norme juridice, au impus
reglementări juridice cu “trăsături specifice” care au format, treptat, un drept
internaţional comunitar cu principii şi izvoare specifice.
Dreptul Comunitar nu se confundă cu suma sistemelor de drept intern
ale statelor ce compun Uniunea Europeană. D.C. reglementează relaţiile
socio-economice şi politice existente la nivelul statelor şi al Uniunii
Europene.
Normele juridice elaborate urmăresc realizarea unor obiective precise
vizând dezvoltarea economică şi cooperarea în toate domeniile.
Noile tratate (AUE, Maastricht, Amsterdam, Nisa), au lărgit
competenţele comunitare vizand domeniile politicii externe şi securitatea
comună precum şi cooperarea în planul justiţiei şi afacerilor interne (JAI),
cei doi piloni care se adaugă celui de-al treilea ce cuprinde Comunitatea.
Dreptul comunitar primar este considerat a fi format din cele trei
tratate institutive şi din tratatele modificatoare.

37
 Dreptul comunitar derivat este constituit din actele comunitare,
adoptate pe baza tratatelor comunitare şi regulile nescrise aplicabile relaţiilor
comunitare, jurisprudenţa C.E.J. şi principiile de drept comune statelor
membre.
Primele norme juridice de drept comunitar au luat naştere ca urmare a
voinţei suverane a statelor membre, care, au acceptat să renunţe la o parte
din suveranitatea lor şi s-au supus deciziilor unor organe supranaţionale.
Ulterior, aceste organe cu caracter suprastatal au creat la rândul lor
norme de drept comunitar, aplicabile întregului spaţiu comunitar. Noile state
care s-au alăturat primelor şase au semnat tratate internaţionale clasice de
aderare la o organizaţie internaţională, din acel moment intrând în spaţiul
dreptului comunitar derivat, al „acquis-ului comunitar”.
O altă clasificare a dreptului comunitar distinge între dreptul
comunitar instituţional – normele juridice aplicabile organizării şi
funcţionării instituţiilor comunitare.
Dreptul comunitar material - regulile aplicabile în anumite domenii,
de exemplu libera circulaţie a persoanelor, concurenţa comercială etc.

V.3. PRINCIPALELE ACTE NORMATIVE EMISE DE

INSTITUŢIILE COMUNITARE – regulamentul, directiva, decizia,
recomandările şi avizele, alte acte;

Actele comunitare poartă diferite denumiri şi iau diferite forme:

regulamente, decizii şi directive obligatorii, respectiv recomandări şi avize
fără caracter obligatoriu.
Esenţial în definirea unui act comunitar nu este denumirea dată
acestuia, ci conţinutul său, de aceea, în caz de litigu, calificarea unui act este
făcută de Curte Europeană de Justiţie luând în calcul obiectul şi conţinutul
actului.

1. Regulamentul
În conformitate cu Tratatul CEE, regulamentul poate fi emis de către
Comisie sau Consiliul UE, are aplicabilitate generală, este obligatoriu în
întregul său, este direct aplicabil în toate statele membre şi forţa sa juridică
este superioară actelor normative interne.
Aplicabilitatea generală desemnează trăsătura caracteristică a
regulamentului de a fi formulat în abstract, în vederea aplicării sale la un
număr determinat de persoane, fiind coresondentul actului normativ din
dreptul intern al statelor membre de aceea, regulamentul va fi, prin definiţie,

38
aplicabil în mod repetat, unor situaţii descrise în mod obiectiv în conţinutul
său.
Este regulament, de exemplu, actul comunitar prin care sunt
regularizate preţurile unei categorii de produse, sau prin care se impun
anumite obligaţii producătorilor de automobile din Uniune.
Curtea europeană de Justiţie are menirea de a interpreta în mod
adecvat conţinutul unui regulament, şi de a valida calificarea ca atare a
acestui act comunitar; cu alte cuvinte, nu denumirea dată unui act comunitar
este esenţială, ci natura sa, ce rezultă din conţinutul său. Prin urmare, un
regulament care conţine decizii individuale va fi considerat ca regulament
numai în partea sa normativă, excluzând deciziile individuale.
Obligativitatea regulamentului în întregul său este o caracteristică
menită să-l diferenţieze de directivă, care este obligatorie numai în ceea ce
priveşte rezultatul de obţinut, nu şi în privinţa mijloacelor de realizare a
acestuia.
Statele membre nu pot aplica de o manieră selectivă şi incompletă un
regulament, chiar dacă acesta a fost emis în considerarea unei situaţii
specifice unei anumite zone din spaţiul comunitar, deoarece regulamentul
pătrunde cu aceeaşi forţă juridică în toate sistemele de drept naţionale,
concomitent. Prin urmare, chiar dacă el a fost emis pentru o situaţie existentă
la un moment dat într-un stat, aplicarea sa se extinde la toate situaţiile
similare ce vor apărea, în timp, în oricare din statele membre.
Aplicabilitatea directă a regulamentului, cea de-a treia trăsătură
caracteristică a acestui act comunitar, se referă la două aspecte:
• aplicarea sa în dreptul intern al statelor membre se face direct, fără a
fi receptat prin norme naţionale, este interzisă preluarea dispoziţiilor
regulamentului în norme juridice interne, deoarece în acest fel
apliocarea regulamentului nu ar fi uniformă în toate statele membre,
actele normative interne având forţă juridică diferită de la un sistem
de drept la altul.
• regulamentul are efect direct,adică este susceptibil de a conferi
drepturi şi de a impune obligaţii celor vizaţi prin dispoziţiile sale,
drepturi şi obligaţii ce pot fi invocate de cei interesaţi în faţa
jurisdicţiilor naţionale sau comunitare, şi de care acestea vor ţine
seama.Prin urmare, nu numai beneficiarul actului îl poate invoca în
instanţă, ci şi un terţ, care se prevalează de el pentru a susţine
existenţa unei obligţii în sarcina destinatarului actului.
De asemenea, în cazul în care regulamentul instituie o obligaţie pentru
un stat membru, acestei obligaţii îi corespunde dreptul corelativ al
resortisanţilor statului de a se prevala de obligaţia respectivă în faţa

39
jurisdicţiilor naţionale sau comunitare, şi de a obţine obligarea statului la
respectarea ei deplină.
Supremaţia regulamentului faţă de actele normative interne: statele
membre nu pot adopta măsuri naţionale care să fie contrare regulamentului
sau să deroge de la acesta, cu excepţia cazului când chiar regulamentul
prevede această posibilitate. Este vorba de aplicarea în concret a principiului
supremaţiei dreptului comunitar, de care am amintit mai sus în cadrul acestui
capitol.
2. Directiva
Este un act specific comunitar, emisă de regulă de către Consiliul UE
dar şi de Comisia europeană, directiva fiind obligatorie pentru statele
membre în privinţa rezultatului ce trebuie atins, lăsând organelor statale
alegerea mijloacelor şi a formei de realizare.
Directivele se emit în sistemul Tratatului CEE, şi directiva poate fi
normativă sau individuală.
Obligativitatea directivei – directiva fixează doar obiectivul, pe care
fiecare din statele membre trebuie să-l atinga prin mijloace naţionale (legi,
acte administrative), într-un anumit termen, expres prevăzut în continutul
acesteia. Pentru a se asigura că directiva va fi implementată în conformitate
cu interesul comunitar, instituţiile comunitare aduc limitări libertăţii statelor
de a alege forma sau mijlocul concrect de implementare a directivei,
stabilind anumite măsuri de implementare obligatorii.
Metodele şi formele de implementare a directivei trebuie alese
întotdeauna în aşa fel încât să asigure efectiva implementare a directivei şi
funcţionarea acesteia.
Implementarea directivei nu echivalează cu receptarea dreptului
comunitar în normele naţionale, intrucat trebuie făcută distincţie între
directivă şi măsurile de executare a acesteia, numai ultimele fiind cuprinse în
norme naţionale.
Aplicabilitatea directă a directivei constituie o problemă discutabilă,
ce a stat în atenţia doctrinei şi jurisprudenţei comunitare.
Din Tratatul CEE, reiese, printr-o interpretare per a contrario, că doar
regulamentul are aplicabilitate directă, nu şi directiva.
Curtea europeană de Justiţie a consacrat însă, prin deciziile sale,
concepţia contrară, recunoscând aplicabilitatea directă a obiectivelor: fiind
texte obligatorii, particularii au dreptul să le invoce în faţa jurisdicţiei
naţionale sau comunitare. Intervenţia Curţii a fost determinată de întârzierea
cu care statele implementau directivele.
Condiţiile necesare pentru ca directiva să aibă efect direct sunt
următoarele:

40
 a. conţinutul directivei să fie precis formulat şi necondiţionat;
b. invocarea directivei se poate face numai ca modalitate de
sancţionare a netranspunerii sau a transpunerii ei defectuoase în
norme naţionale de către statul membru.
Aplicabilitatea directă a directivelor, chiar şi în condiţiile impuse
jurisprudenţial de Curtea Europeană de Justiţie, nu este completă, deoarece
directivele ce sunt adresate statelor nu pot avea efect direct orizontal, adică
nu pot fi invocate în raporturile dintre particulari, ci doar efect direct
vertical, în relaţia cu statul membru.
Concluzionând, dacă în cazul regulamentului efectul direct este uşor
de demonstrat, în cazul directivelor situaţia trebuie analizată de la caz la caz.
De asemenea, efectul direct vertical nu este însoţit întotdeauna şi de efectul
direct orizontal.
Cât despre celălalt aspect al aplicabilităţii directe - lipsa unei măsuri
de receptare internă - este admis că directiva nu este receptată prin dispoziţii
legale sau reglementare interne, ci este doar aplicată prin astfel de mijloace.
• Aplicabilitatea imediată a directivelor comportă aceleaşi discuţii ca şi
aplicabilitatea directă a acestora, în partea referitoare la lipsa unor măsuri de
receptare a directivei în dreptul intern al statului membru.
• Supremaţia directivelor în faţa dreptului naţional a fost confirmată prin
deciziile Curţii Europene de Justiţie, în sensul existenţei unei obligaţii pentru
administraţia si justiţia statelor membre de a interpreta legislaţia naţională în
conformitate cu dispoziţiile directivelor, după intrarea lor in vigoare.
3. Decizia
Decizia este obligatorie în întregul ei pentru toţi destinatarii, indiferent
dacă aceştia sunt state, persoane juridice sau persoane fizice. Suntem în
prezenţa unui act comunitar cu caracter individual, prin care instituţiile
comunitare (Consiliul U.E. şi Comisia europeană) reglementează situaţii
concrete, determinate, şi care se aplică unor subiecte, de asemenea, deter-
minate. Prin decizie se pot impune obligaţii, se pot autoriza acţiuni, se poate
refuza înifierea unei acţiuni în justiţia comunitară, sau se pot da explicaţii
referitor la o altă decizie.
• Decizia este obligatorie în întregime, din acest punct de vedere
asemănându-se cu regulamentul, însă îndepărtându-se de directivă.
• Decizia are aplicabilitate imediată şi directă. Această trăsătură a deciziei
se regăseşte în toate componentele sale:
a) decizia se integrează în dreptul intern din momentul adoptării ei,
b) fără a fi necesare măsuri naţionale de receptare, şi
c) are efect direct în persoana destinatarilor ei şi a terţilor care se pot prevala
de ea.

41
 4. Recomandările şi avizele
Recomandarea este un act comunitar cu caracter neobligatoriu, şi este
utilizată pentru a sugera anumite acţiuni sau inacţiuni statelor membre. Deşi
nu are efecte juridice, ea poate fi folosită de judecătorul comunitar sau
naţional pentru interpretarea unor dispoziţii din actele obligatorii, sau din
legislaţia naţională.
Avizul este o simplă opinie emisă de instituţia comunitară, pentru a-şi
face cunoscut punctul de vedere în legătură cu anumite aspecte concrete.
Avizele pot fi emise din oficiu sau la cererea persoanelor fizice sau juridice
interesate, a statului membru sau a altor instituţii comunitare, şi nu produc
efecte juridice.
5. Actele comunitare „nenumite"
Sunt considerate a fi surse ale dreptului comunitar şi regulamentele de
ordine interioară adoptate de instituţiile comunitare, declaraţiile interinsti-
tuţionale prin care se precizează înţelesul anumitor noţiuni sau concepte
folosite în actele comunitare (de exemplu, cheltuielile obligatorii), alte
declaraţii sau programe de acţiune fără forţă juridică.
Sursele de acest fel nu pot interveni în domeniile rezervate prin tratate
reglementării prin acte comunitare, iar Curtea Europeană de Justiţie are
dreptul de a interpreta astfel de surse în aşa fel încât să determine adevărata
lor natură juridică, fiind inadmisibilă disimularea unui act comunitar într-o
declaraţie sau rezoluţie prezumată a fi fără efecte juridice. În această situaţie,
Curtea va considera declaraţia sau rezoluţia ca fiind de fapt acte comunitare,
şi se va declara competentă să se pronunţe asupra legalităţii lor.

V.4. PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT COMUNITAR

APLICABILE STATELOR MEMBRE

Deşi Dreptul comunitar este în esenţă un drept scris, el dispune şi de

izvoare nescrise, Curtea de Justiţie a CE subliniind că, după exemplul
jurisdicţiilor statale şi internaţionale, o regulă de drept nescrisă nu este
exclusă din legalitatea comunitară. Ca izvoare nescrise sunt enumerate
principiile de drept, cutuma şi jurisprudenţa. Principiile generale de drept
ocupă un loc important în interpretarea şi completarea tratatelor, fiind
utilizate la Curtea de Justiţie a CE în măsura în care ordinea juridică
comunitară este incompletă, chiar tratatele originare făcând trimiteri la
"principiile generale comune ale statelor membre"; ele pot fi clasificate în :
• principii aplicabile oricărui sistem juridic organizat (sistematizate în
principii de procedură – dreptul la apărare, spre exemplu); principii de

42
 securitate juridică (neretroactivitatea actelor administrative, buna-
credinţă, respectarea drepturilor dobândite, imuabilitatea situaţiei
juridice, respectarea încrederii legitime); principiul echităţii;
• principii generale comune sistemelor juridice ale statelor membre
(revocarea actelor administrative, egalitatea economică, îmbogăţirea
fără justă cauză, ierarhia normelor, confidenţialitatea corespondenţei
dintre avocaţi şi client, secretul afacerilor, patrimoniul comun al
statelor membre;
• principii deduse din natura comunităţilor, sistematizate în principii de
ordin instituţional (solidaritatea statelor membre, echilibrul
instituţional) şi principii inerente noţiunii de piaţă şi filosofiei
neoliberale (nediscriminarea şi egalitatea de tratament,
proporţionalitatea, preferinţa comunitară). În privinţa principiilor de
Drept internaţional, Curtea de Justiţie le-a înlăturat pe acelea
incompatibile cu natura juridică şi structura instituţională a CE,
acceptându-le, în schimb, pe cele care se pot concilia cu Dreptul
comunitar.
Cutuma ar putea fi izvor de Drept comunitar, fie sub forma unei eventuale
cutume comunitare care, în condiţiile abundenţei izvoarelor scrise, rămâne
posibilă doar în domeniile nereglementate expres în tratate şi pe care
instituţiile comunitare au competenţa să le reglementeze.
Aşa cum am menţionat, principiile generale de drept constituie unul
dintre izvoarele dreptului comunitar. Primele trei tipuri de izvoare amintite
până acum (dreptul primar, dreptul secundar, acordurile internaţionale la
care UE este parte) au o trăsătură comună, aceea că toate produc elemente de
drept scris.
La fel ca în toate sistemele de drept, şi în cazul dreptului comunitar
normele scrise nu pot acoperi toată gama de situaţii juridice ce apar în
practică, de aceea va exista întotdeauna şi o zonă gri pe care o va umple
dreptul nescris. Izvorul dreptului comunitar nescris îl constituie principiile
generale de drept. Acestea sunt reguli ce reflectă conceptele elementare de
drept şi justiţie care trebuie respectate de către orice sistem de drept.
Deoarece dreptul comunitar scris reglementează esenţialmente
domeniile economic şi social, principiile generale de drept constituie unul
dintre cele mai importante izvoare ale dreptului comunitar în general. De
menţionat că Tratatul de la Amsterdam a făcut unele progrese notabile pe
linia transpunerii acestor principii generale în norme de drept consacrate în
actul constitutiv al Uniunii europene.

43
 Curtea de Justiţie a CE a consacrat prin jurisprudenţa sa următoarele
principii generale, care au fost astfel recunoscute ca izvor nescris al
dreptului comunitar :
- principiul privind obligaţia Comunităţii de a oferi despăgubiri
pentru prejudicii produse ca urmare a acţiunii instituţiilor
comunitare sau a personalului acestora;
- principiul legalităţii în administraţie;
- principiul proporţionalităţii (conform căruia acţiunea trebuie să fie
proporţională cu scopul propus);
- principiul certitudinii (siguranţei) juridice;
- principiul protejării intereselor legitime;
- principiul nediscriminării şi al egalităţii de tratament;
- principiul dreptului la informare egală;
- principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului.
- Pana aici Ovidius 10.05.2011

CURSUL NR.VI
RAPORTURILE JURIDICE EXISTENTE INTRE DREPTUL
COMUNITAR ŞI DREPTUL NAŢIONAL

VI.1. GENERALITĂŢI
Studiul dreptului comunitar relevă existenţa unei oarecare dificultăţi în
a stabili în mod corect locul acestuia în raport cu alte sisteme de drept şi
a-i delimita frontierele. Două dintre abordările posibile trebuie respinse de
la început : dreptul comunitar nu poate fi conceput nici ca o colecţie de
acorduri internaţionale, nici ca un apendice al sistemelor juridice
naţionale. Din contră, prin apariţia Comunităţilor Europene iar apoi a
Uniunii Europene statele membre şi-au limitat suveranitatea legislativă şi
au creat un sistem juridic aplicabil, atât lor, cât şi subiecţilor naţionali de
drept (persoane fizice şi juridice).
Având în vedere toate acestea, se pune întrebarea care este raportul
dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional al statelor membre. Situaţia

44
este cu atât mai complexă cu cât faptul că dreptul comunitar şi dreptul
naţional sunt aplicabile aceloraşi persoane, neagă orice demarcaţie rigidă
între cele două sisteme. Pe de altă parte, dreptul comunitar poate deveni
operaţional doar dacă este încorporat ca parte a sistemului juridic naţional,
aşa cum stipulează Tratatele originare. Realitatea este că ordinea juridică
comunitară şi cea naţională se întrepătrund şi sunt reciproc dependente.

VI.2. RAPORTUL JURIDIC DINTRE DREPTUL COMUNITAR ŞI

DREPTUL NAŢIONAL
Prima remarcă ce trebuie făcută aici este că relaţia care există între cele 27
sisteme naţionale de drept şi dreptul comunitar se caracterizează prin
concertarea acţiunilor, asistenţa şi completarea reciprocă a eforturilor.
Dreptul comunitar singur nu este suficient pentru atingerea obiectivelor
Uniunii Europene, de aceea el are nevoie de asistenţa şi infrastructura
juridică naţională a statelor membre.
Astfel, Tratatele CE, prevederile legale adoptate ulterior de către
instituţiile comunitare pentru aplicarea acestor Trate, Tratatul de la
Maastricht şi Tratatele de la Amsterdam şi Nisa, trebuie nu doar acceptate
de către instituţiile naţionale (legislative, executive şi judiciare), ci şi
transpuse în practică şi făcute operaţionale.
Ordinea juridică comunitară nu trebuie să vină în contradicţie cu
sistemele naţionale, ci să coopereze cu acestea pentru atingerea unor
obiective comune. Legătura strânsă între dreptul comunitar şi dreptul
naţional este clar reflectată în modul în care sunt transpuse directivele
comunitare: acestea nu creează noi legi comunitare prin ele însele, ci cer
statelor destinatare să adopte legislaţia naţională în conformitate cu
conţinutul directivelor în cauză, reprezentând astfel principala metodă de
armonizare legislativă. În acest fel, o directivă este dependentă în
aplicabilitatea sa de norma naţională. Interdependenţa dintre dreptul
comunitar şi cel naţional este ilustrată şi prin aceea că, pentru a umple
golurile existente în sistemul juridic al Uniunii Europene, legiuitorul
comunitar recurge la prevederile dreptului naţional.
Un exemplu îl constituie introducerea în norma comunitară a posibilităţii
de aplicare, de către instituţiile abilitate ale UE, a unor amenzi pe adresa
unor persoane fizice sau juridice din statele membre pentru nerespectarea
dreptului comunitar. Deşi procedura este guvernată de legea statului
respectiv, baza legală a imputării şi posibilitatea de contestare a
valabilităţii deciziei de sancţionare sunt guvernate de norma comunitară.

45
 VI.3. CONFLICTUL DINTRE DREPTUL COMUNITAR ŞI
DREPTUL NAŢIONAL
În ciuda celor prezentate mai sus, relaţia dintre dreptul comunitar şi
dreptul naţional poate fi caracterizată ocazional şi de o anumită “ostilitate”.
Avem de-a face ceea ce numim « conflictul dintre norma comunitară şi cea
naţională». Astfel de situaţii apar întotdeauna când norma comunitară
conferă drepturi şi/sau impune obligaţii directe pentru cetăţenii Uniunii,
intrând în acelaşi timp, prin conţinutul său, în conflict cu o normă de drept
naţional. Este vorba de aplicabilitatea directă a dreptului comunitar (efectul
direct) şi de prioritatea normei comunitare în raport cu norma naţională (la
primauté).
Astfel, Curtea Europeană de Justiţie a fost obligată să precizeze în
deciziile sale, cu referire specială la Italia, că receptarea tratatelor institutive
în ordinea juridică internă prin norme nationale nu transformă normele de
drept comunitar în norme de drept intern, ci rămân aplicabile ca atare, şi este
interzisă preluarea conţinutului normativ al regulamentelor în norme juridice
interne.
În concluzie, dreptul comunitar este direct aplicabil în ordinea juridica a
statelor membre imediat ce a fost adoptat, mai precis publicat în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene. El îşi păstrează însă caracterul de drept comu-
nitar faţă de normele juridice interne, naţionale, şi va fi aplicat ca atare de
administraţie şi justiţie. Această observaţie este necesară în vederea expli-
cării, ulterior, a supremaţiei dreptului comunitar faţă de dreptul intern.

VI.4. APLICABILITATEA DIRECTĂ A DREPTULUI COMUNITAR

Această trăsătură a dreptului comunitar implică două aspecte:

a) în primul rând, la fel ca şi aplicabilitatea imediată a dreptului comu-
nitar, această caracteristică trebuie înţeleasă prin raportare la principiul
monist de receptare a normelor internaţionale în dreptul intern. Astfel, odată
adoptate la nivel comunitar, normele comunitare se aplică în mod direct şi
nemijlocit în ordinea juridică naţională a statelor membre, fără a fi necesară
preluarea lor în norme juridice interne. De altfel, aşa cum a precizat Curtea
Europeană de Justiţie, este chiar interzisă preluarea lor în norme interne.
Constatăm, aşadar, că principiul monist stă la baza ambelor
caracteristici ale dreptului comunitar, aplicabilitatea imediată şi cea directă.
Care este diferenţa, prin urmare, între aceste două concepte ?
Diferenţa constă în aceea că prima trăsătură are în vedere raportul
temporal între adoptarea dreptului comunitar şi naşterea obligaţiei de
respectare şi aplicare a acestuia de către cei vizaţi, în timp ce a doua se

46
referă la conţinutul normativ al actelor comunitare (în sens larg) în raport cu
cel al actelor normative naţionale.
b) în al doilea rând, aplicabilitatea directă desemnează efectul direct al
dreptului comunitar, adică posibilitatea ca prin acesta să fie instituite
obligaţii sau drepturi pentru toţi subiecţii ordinii juridice comunitare, nu
numai pentru statele membre.
În principiu, tratatele înternaţionale nu pot crea drepturi şi obligaţii în
mod direct în beneficiul sau în sarcina persoanelor fizice sau juridice din
statele semnatare, ci doar a statelor, ele fiind singurele subiecte ale dreptului
internaţional clasic.
Această concepţie a fost ştirbită în mod evident prin crearea Curţii
Europene a Drepturilor Omului, în faţa căreia se pot prezenta cu cereri
particulari din statele semnatare a Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului.
„Lovitura de graţie" dată acestui principiu clasic al dreptului interna-
ţional a venit însă din partea dreptului comunitar, constituit pe principiul
opus, al aplicabilităţii directe (efectului direct). În acest caz, excepţia s-a
transformat în regulă, iar statele membre au acceptat, prin semnarea
tratatelor institutive, crearea de drepturi şi obligaţii în mod direct pentru
resortisanţii lor,prin acte comunitare derivate.
Prin urmare, normele juridice comunitare sunt direct aplicabile în
ordinea juridică a statelor membre (sau au efect direct), ele putând crea
drepturi şi obligaţii concrete pentru resortisanţii statului respectiv, drepturi
şi obligaţii opozabile administraţiei şi justiţiei statale.
Opozabilitatea normelor juridice comunitare care beneficiază de efect
direct poate fi verticală - în faţa organelor comunitare sau naţionale, sau
orizontală - în faţa celorlalte subiecte de drept cu intră în raporturi juridice.
Opozabilitatea se referă aşadar la posibilitatea pe care o are eel interesat de a
invoca dispoziţiile normative în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale, în
faţa Curţii Europene de Justiţie, precum şi în raporturile cu alte persoane
fizice sau juridice.
Jurisprudenţial, această trăsătură a dreptului comunitar a fost
consacrată prin decizia Van Gend et Loos, din 1962, în motivarea căreia
Curtea Europeană de Justiţie a reţinut că instituirea prin tratatele comunitare
a unei obligaţii de abţinere în sarcina statelor membre, creează automat un
drept corelativ în beneficiul resortisanţilor acestor state, care pot invoca
această obligaţie de abţinere atât în faţa jurisdicţiilor raţionale, cât şi a celei
comunitare. În concret, era vorba despre obligaţia statelor de a nu introduce
între ele noi drepturi vamale sau de a le mări pe cele existente. Pentru a
decide astfel, Curtea a argumentat cu preambulul Tratatului C.E.E., care se

47
adresează nu numai statelor membre, ci şi popoarelor acestora, şi cu natura
specified a ordinii juridice comunitare, ai cărei subiecte sunt şi persoanele
fizice sau juridice, nu numai statele membre.
De asemenea, ea a fost reluată în Decizia Franz Grad, care, referindu-
se la decizie ca act comunitar, arată ca „în cazul în care autoritaţile comu-
nitare ar obliga un stat sau toate statele să adopte un anumit comportament,
efectul util al acestui act ar fi diminuat dacă justiţiabilii din statul respectiv
ar fi impiedicaţi să se prevaleze de el în justiţie şi jurisdicţiile raţionale ar fi
împiedicate să-1 ia în considerare ca element al dreptului comunitar...".
Regula conform căreia dreptul comunitar este direct aplicabil
comportă şi exceptii.
Astfel, efectul direct poate fi limitat sau chiar declarat inaplicabil prin
deciziile Curţii Europene de Justiţie în cazul unor norme comunitare, şi este
vorba de acele norme care se referă doar la instituţiile comunitare şi la
relaţiile dintre ele - de exemplu obligaţia instituită în sarcina Consiliului
U.E. de a acţiona pe baza propunerii Comisiei europene. Particularii nu vor
putea, prin urmare, să dea în judecată Consiliul U.E. pentru nerespectarea
acestei obligaţii.
Excepţiile aparente nu sunt însă de neglijat.
Unele acte comunitare apar, prin natura lor, lipsite de efect direct, şi în
această categorie se încadrează directivele, acte prin excelenţă atipice,
specifice dreptului comunitar şi care presupun, aşa cum vom arăta ulterior,
măsuri naţionale de aplicare.
Aceasta ar fi concluzia care rezultă din interpretarea art. 245 din
Tratatul C.E.E., însă nu în acest fel a interpretat textul amintit Curtea
Europeană de Justiţie, care a considerat că, deşi impun obligaţii numai
statelor membre, resortisanţii acestora pot invoca efectul direct vertical al
unei directive, relativ la lipsa transpunerii ei sau la transpunerea ei
defectuoasă prin norme naţionale. Se dă astfel prioritate imperativului
aplicării unitare a directivelor în dreptul intern.

VI.5. PRIORITATEA NORMEI DE DREPT COMUNITAR

Dreptul comunitar este aplicabil cu prioritate în ordinea juridică natio-

nală a statelor membre, în raport cu dreptul intern al acestora.
„Prioritatea", „supremaţia" sau „superioritatea" dreptului comunitar
implică două aspecte:
a) prin legi sau alte acte normative naţionale posterioare nu pot fi
modificate sau abrogate dispoziţii normative comunitare, orice astfel de lege
fiind nulă şi inaplicabilă;

48
 b) normele comunitare posterioare pot modifica sau face inaplicabile
norme juridice naţionale. Administraţia şi judecătorii naţionali vor asigura
corelarea necesară şi vor lăsa inaplicabile, dacă este cazul, normele interne.
Efectul direct al dreptului comunitar conduce la apariţia unei alte probleme,
la fel de importantă : ce se întâmplă dacă o normă comunitară, ce dă
naştere în mod direct unor drepturi, intră în conflict cu o normă din dreptul
naţional ?
Un astfel de conflict de legi poate fi soluţionat doar dacă se acordă
prioritate uneia dintre ele. Legislaţia comunitară nu conţine o reglementare
expresă a acestei probleme şi nici unul dintre Tratatele originare nu face
referire dacă norma comunitară este superioară sau inferioară din dreptul
naţional. Cu toate acestea, unica soluţie de rezolvare a conflictului de legi
este de da prioritate normei de drept comunitar şi a-i permite să anuleze
efectul reglementărilor naţionale ce diverg de la regula comunitară,
permiţând acesteia din urmă să ia locul normei de drept intern în sistemul
juridic naţional. Soluţia s-a impus deoarece o subordonare a ordinii de drept
comunitare în faţa dreptului naţional ar goli dreptul comunitar de orice
valoare intrinsecă. Evident că în acest ultim caz nu s-ar mai pune problema
unei aplicări egale şi uniforme a dreptului comunitar în toate statele membre,
iar atingerea obiectivelor stabilite prin Tratat ar deveni imposibil de realizat.
A revenit, o dată în plus, Curţii de Justiţie sarcina de a se pronunţa
pentru eliminarea acestor posibile consecinţe, negative, în ciuda opoziţiei
unor state membre, consacrând astfel principiul priorităţii normei de drept
comunitar (« la primauté ») ca element esenţial al ordinii de drept
comunitare. Acesta constituie, împreună cu efectul direct, un element
fundamental al construcţiei juridice ce reglementează activităţile la nivelul
Uniunii Europene.
Clarificarea problemei s-a produs în 1962, în urma unei decizii a
CJCE sesizată în următoarea speţă : în 1962 Italia naţionalizase producţia de
electricitate şi transferase administrarea acestui sector companiei ENEL (cu
capital de stat). Unul dintre deţinătorii de acţiuni dinainte de naţionalizare,
firma « Edison Volta », a considerat că prin acest act interesele sale au fost
afectate şi a refuzat să plătească taxa pe energia electrică (suma era
derizorie, câteva sute de lire italiene).
« Edison Volta » şi-a justificat atitudinea în faţa unui tribunal din
Milano, argumentând că legea de naţionalizare a industriei de electricitate
încalcă prevederile Tratatului CEE. Cum soluţionarea acestei speţe depindea
de interpretarea unor articole din Tratatul CEE, instanţa italiană s-a adresat
CJCE pentru clarificare.

49
 In decizia sa, Curtea de Justiţie a CE a făcut două observaţii
importante cu privire la raportul dintre dreptul naţional şi cel comunitar :
• mai întâi, statele membre au transferat definitiv o parte din drepturile
lor suverane către o Comunitate creată prin propria lor voinţă. Ele nu
pot, prin urmare, să inverseze acest proces, luându-şi înapoi drepturile
cedate, prin intermediul unor măsuri unilaterale subsecvente şi care nu
sunt compatibile cu dreptul comunitar;
• în al doilea rând, există un principiu stipulat în Tratatele de la
Maastricht şi Amsterdam, care spune că nici un stat membru nu poate
pune în discuţie statutul de sistem unitar şi general aplicabil al
dreptului comunitar pe întreg teritoriul Uniunii Europene.
Concluzia ce se desprinde din cele două observaţii este că dreptul
comunitar, creat în conformitate cu competenţele pe care instituţiile UE le-
au primit prin Tratatele de constituire, are prioritate în conflictul cu legea
naţională a unui stat membru. Mai mult chiar, norma comunitară nu este
doar mai puternică decât una naţională adoptată anterior, ci are un efect
limitator şi asupra legilor ce vor fi adoptate ulterior de către statele membre.
Prin decizia sa, Curtea de Justiţie a CE nu a pus în discuţie naţionalizarea
industriei italiene de electricitate, ci a stabilit doar prioritatea dreptului
comunitar asupra legii italiene.
După unele ezitări iniţiale, instanţele naţionale au acceptat, ca
principiu, interpretarea CJCE. În Olanda, de exemplu, astfel de dificultăţi nu
mai pot să apară deoarece primatul dreptului născut din Tratatul UE în faţa
legii naţionale este expres stipulat în Constituţia ţării (articolele 65,66 şi 67)
şi în celelalte state membre acest principiu a fost recunoscut în mod
consecvent de către instanţele naţionale. Singurele dificultăţi semnalate au
fost în Germania şi Italia, unde Curţile Constituţionale au refuzat iniţial să
accepte prioritatea dreptului comunitar asupra normei constituţionale
naţionale în ceea ce priveşte garantarea protecţiei drepturilor fundamentale
ale omului, pe motiv că standardele naţionale erau mai ridicate decât cele
cerute la nivel comunitar. Cele două instanţe au abandonat însă această
poziţie în momentul în care standardele Uniunii Europene au fost aliniate la
nivelul superior corespunzător constituţiilor din Germania şi Italia. Din acest
moment prioritatea normei comunitare a fost general recunoscută.
Datorită acestui sistem juridic a fost posibilă deschiderea frontierelor
interne aleU.E., libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi
capitalurilor şi crearea unei pieţe interne unice pentru locuitorii statelor
membre.Ordinea de drept comunitară, de înţelegere şi cooperare între ţările
membre, înlocuind forţa ca mijloc de soluţionare a conflictelor cu domnia
legii.

50
VI.6. DREPTURI CE REZIDA DIN NORMELE JURIDICE DE
DREPT COMUNITAR
Libertate de mişcare înseamnă dreptul tuturor cetatenilor Uniunii Europene,
de a fi angajaţi în oricare alt stat membru decât cel ai cărui naţionali
sunt, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii statului respectiv.
O menţiune expresă este făcută cu privire la dreptul de a accepta
oferte de lucru, de a rămâne şi a se mişca liber pe teritoriul ţării gazdă
(art.48.3. CEE). Detaliile privind aceste drepturi au fost ulterior codificate
într-o reglementare CEE, conferind din acel moment cetăţenilor statelor
membre ale UE posibilitatea de a şi le apăra în faţa curţilor naţionale de
justiţie.
Cu privire la aplicarea efectului direct în cazul articolului 48 CEE,
Curtea de Justiţie a CE a dat o hotărâre de referinţă în speţă « Van Duyn »,
faptele fiind următoarele : unui cetăţean olandez, doamna Van Duyn, i s-a
refuzat, în luna mai 1973, intrarea pe teritoriul britanic unde dorea să se
angajeze ca secretară la « Church of Scientology » (Biserica Scientologică),
o organizaţie aflată în atenţia Ministerului de Interne al Marii Britanii.
Bazându-se pe norma comunitară ce stabilea libertatea de mişcare pentru
muncitorii resortisanţi ai statelor membre, în particular articolul 48 CEE,
doamna van Dyn a înaintat o acţiune în justiţie în faţa tribunalului britanic
(The High Court), obţinând o hotărâre care-i dădea dreptul să intre şi să
lucreze pe teritoriul britanic. Pentru aceasta însă tribunalul englez a cerut o
decizie de îndrumare din partea CJCE, care a statuat că articolul 48 CEE are
efect direct şi conferă resortisanţilor comunitari drepturi ce trebuie respectate
de către tribunalele statelor membre.
Libertate de stabilire .Prin libertate de stabilire se înţelege dreptul
oricărui cetatean comunitar de a se stabili şi desfăşura pe cont propriu
activităţi cu caracter economic, de a înfiinţa şi conduce firme şi companii pe
teritoriul altui stat membru, de a deveni întreprinzător particular în oricare
lor de pe teritoriul Uniunii Europene (art. 52.2. CEE) . Tratatul CEE prevede
în articolul 8(7) că toate restricţiile cu privire la libertatea de stabilire bazate
pe criteriul naţionalităţii să fie eliminate într-o perioadă de 12 ani de la
intrarea sa în vigoare. Acest lucru a devenit realitate la 01.01.1970, dată de
la care cetăţenii oricărui stat membru al Comunităţilor Europene au primit
dreptul de stabilire pe teritoriul unui alt stat membru în aceleaşi condiţii ca şi
naţionalii acestuia din urmă.
În legătură cu aplicarea directă a articolului 52 CEE, Curtea de Justiţie
a CE a fost solicitată de către Consiliul de Stat belgian trebuia să se pronunţe

51
într-un proces deschis de către un avocat olandez, J. Reyners, căruia i se
refuzase dreptul de a profesa în Belgia pe motiv că avea o altă naţionalitate
şi în ciuda faptului că promovase examenele cerute de legea belgiană pentru
exercitarea avocaturii pe teritoriul acestei ţări. Prin decizia sa din
21.07.1974, Curtea de Justiţie a CE a statuat că tratamentul inegal aplicat
cetăţenilor unui alt stat membru în comparaţie cu naţionalii proprii nu poate
fi admis pe teritoriul nici unui stat comunitar, iar articolul 52 CEE se aplică
în mod direct de la încheierea perioadei tranzitorii de 12 ani (1958-1969)
stipulată în Tratat . Ca rezultat al acestei decizii, domnului Reyners I s-a
permis să practice avocatura în Belgia.
În ciuda acestei hotărâri, un cetăţean dintr-un stat membru care dorea
să intre în lumea afacerilor pe teritoriul altui stat membru al Comunităţii
Europene se lovea încă de o serie de obstacole dificil de surmontat deoarece
I se acordă dreptul de stabilire doar dacă îndeplinea aceleaşi condiţii cerute
naţionalilor ţării gazdă. De exemplu, el trebuia să aibă aceeaşi pregătire
profesională (aceeaşi diplomă) sau să promoveze nişte examene obligatorii
după standardele ţării în care dorea să se stabilească, în urma cărora primea
un certificat sau o diplomă eliberată de către autorităţile statului respectiv.
Tocmai pentru eliminarea acestui gen de obstacole Tratatul CEE stipula
adoptarea unor măsuri de coordonare a procesului legislativ în statele
membre în ceea ce priveşte acordarea dreptului de desfăşurare a activităţilor
cu caracter lucrativ (art.57.2 CEE) şi recunoaşterea mutuală a diplomelor,
certificatelor şi a altor acte prin care se poate dovedi calificarea profesională
(art.52.1 CEE).
Un vast program ce includea, între altele, şi soluţionarea acestei
probleme a fost lansat în 1985 sub forma unei Cărţi Albe (White Paper) ce
preconiza un set de 300 de măsuri ce vizau realizarea într-un interval de
şapte ani (1985-1992) a Pieţei Interne Unice (Internal Market) pe întreg
spaţiul comunitar, o piaţă fără bariere şi frontiere interne. Esenţa acestui
program constă în extinderea celor “patru libertăţi” (libera circulaţie a
persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor) la întreg spaţiul
Comunităţii Europene. Procesul s-a încheiat la 31.12.1992.
Cu titlu de exemplu, menţionăm că soluţia recunoaşterii mutuale a
diplomelor s-a impus atunci când devenise clar că varianta ideală –
adoptarea unui sistem legislativ unic – necesita mult mai mult timp decât se
estimase iniţial. Astfel, pentru găsirea unei definiţii comune a profesiei de
arhitect, în conformitate cu standardele tuturor ţărilor membre ale
Comunităţii Europene la acel moment au fost necesari 16 ani de discuţii, iar
pentru profesia de farmacist 17 ani. Aceste două exemple intră însă în sfera
activităţii de prestări-servicii, despre care vom vorbi în continuare.Libertatea

52
de a presta servicii.Dreptul de a efectua activităţi de prestări-servicii (libera
circulaţie a serviciilor) implică doar o şedere temporară pe teritoriul altui stat
membru, astfel încât baza sa juridică nu o constituie articolul 52 CEE, ci
articolul 59 CEE. Exemple în acest sens sunt exercitarea profesiilor de
medic, avocat, arhitect, inginer, meseriile din sectoarele bancar, asigurări,
intermediare, asistenţa tehnică, mas-media şi domeniul artistic. Ca şi în
cazul dreptului de stabilire, toate restricţiile în calea liberei circulaţii a
serviciilor au fost eliminate la 31.12.1969, resortisanţii oricărui stat
comunitar putând desfăşura astfel de activităţi pe teritoriul unui alt stat
membru în aceleaşi condiţii, ca şi naţionalii acestuia din urmă.
In ceea ce priveşte aplicabilitatea efectului direct în cazul articolului
59 CEE, Curtea de Justiţie a CE s-a pronunţat favorabil atunci când i s-a
cerut opinia cu privire la conformitatea reglementărilor din dreptul
comunitar referitoare la libera circulaţie a serviciilor cu o normă olandeză
care a stipula că reprezentant legal în faţa unui tribunal olandez poate fi doar
o persoană rezidentă în Olanda. CJCE a răspuns negativ la această întrebare,
arătând că toate restricţiile bazate pe naţionalitate sau reşedinţă încalcă
articolul 59 CEE şi sunt, prin urmare, lovite de nulitatea absolută.
O serie de alte articole din Tratatul CEE, preluate ulterior în Tratatele
de la Maastricht şi Amsterdam, pot fi de asemenea invocate direct în faţa
tribunalelor naţionale. Vom cita ca exemple articolele 30 CEE (libera
circulaţie a bunurilor) şi 119 CEE (salariu egal pentru femei şi bărbaţi, la
prestarea aceleiaşi activităţi). Se observă însă că efectul direct nu poate fi
invocat decât în domeniile ce ţin de competenţa exclusivă a Uniunii
Europene, iar nu şi în cele de competenţă mixtă sau exclusiv naţională. Din
1970, Curtea de Justiţie a extins aplicabilitatea efectului direct şi la
directivele şi deciziile comunitare adresate statelor membre.
Importanţa practică a efectului în cazul normei de drept comunitar, în
forma în care a fost dezvoltat şi valorificat prin jurisprudenţa CJCE, rezida
în faptul că a îmbunătăţit poziţia indivizilor – cetăţeni ai Uniuni Europene -
în raport cu legislaţia internă din ţările lor, transformând libertăţi ce ţin de
domeniul economiei de

CURSUL NR. VII

ACORDURILE INTERNAŢIONALE ALE U.E.

53
 VII. 1. ACORDURILE INTERNATIONALE ALE U.E. – IZVOR
DE DREPT COMUNITAR

Fiind unul dintre cei mai importanţi actori în arena internaţională,

Europa comunitară nu-şi poate limita sfera de activitate doar la
managementul propriilor sale afaceri interne. Permanentul contact cu
lumea externă, relaţiile economice, sociale şi politice cu alte state şi
organizaţii internaţionale au impus Comunităţii Europene să încheie
acorduri de drept internaţional (deci nu Uniunea Europeană, aceasta
neavând, deocamdată, personalitate juridică internaţională).
Acestea sunt acordurile internaţionale, încheiate fie de Uniune, fie de
statele membre.
În primul rând, Uniunea Europeană, prin instituţiile sale, poate încheia
acorduri internaţionale cu alte state, aceste acorduri devenind parte a
dreptului comunitar din momentul intrării lor în vigoare. Important de
reţinut în legătură cu aceste acorduri este faptul că ele au forţă juridică
superioară dreptului comunitar derivat sau altor surse de drept, însă
inferioară dreptului comunitar primar şi principiilor generale de drept.
Acordurile internaţionale ca sursă a dreptului comunitar pot fi de mai
multe feluri:
• acorduri de asociere cu state care se pregătesc pentru aderarea la
Uniune;
• acorduri de cooperare cu state nemembre, încheiate de instituţiile
comunitare;
• acorduri comerciale cu grupări sau organizaţii internaţionale (spre
exemplu, cu GATT – Acordul General pentru Tarife şi Comerţ).

1. Acordurile de asociere. Baza lor juridică o constituie, în principal,

art.238 din Tratatul CEE, care prevede dreptul Comunităţii Europene de a
încheia acorduri cu state terţe prin care se stabilesc o asociere, acţiuni
comune şi proceduri speciale de cooperare. În practică însă, cele mai
multe acorduri de asociere implică şi chestiuni comerciale, cum ar fi
reduceri tarifare sau eliminarea restricţiilor cantitative.
Asocierea ca o formă specială de asistenţă pentru dezvoltare.
De exemplu, acordurile de asociere încheiate de CE cu 69 de ţări din
Africa, Pacific şi Caraibe – “Grupul Lome”, după numele capitalei
statului Togo unde s-a semnat primul acord de acest tip cu ţările
menţionate; ulterior acordurile au fost reînnoite periodic, astfel încât

54
astăzi s-a ajuns la “Acordul Lome 5”. Un alt exemplu îl reprezintă
acordurile încheiate cu unele state din bazinul Mării Mediterane.
La cele de mai sus se adaugă şi acordurile ce privesc Asocierea ca o
etapă preliminară aderării şi Asocierea ca substitut sau alternativă la
statutul de membru al CE.
2. Acordurile de cooperare. Denumirea lor completă este, de obicei,
“acorduri de cooperare economică şi comercială”. Acestea implică nu
doar prevederi comerciale cum ar fi acordarea reciprocă a clauzei naţiunii
celei mai favorizate şi a unor cote sporite de export, dar şi consultarea şi
cooperarea în domeniile economice, ştiinţific şi tehnic. În mod frecvent,
aceste acorduri conţin clauze privind încheierea unor contracte pe termen
lung, schimb de licenţe, construirea în comun a unor obiective industriale,
acordarea unor credite preferenţiale etc.
Astfel de acorduri de cooperare au fost semnate cu ţările arabe
exportatoare de petrol, cu ţările Pactului Andin (Bolivia, Columbia,
Ecuador, Peru şi Venezuela) în 1984, cu China tot în 1984, sau cu statele
ASEAN (Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi Tailanda) în 1980,
cu ţările baltice (Estonia, Letonia şi Lituania) în 1992. Cu acestea din
urmă acordurile de cooperare au fost înlocuite ulterior cu acorduri de
asociere, cele trei state baltice aflându-se în prezent membre ale UE din
2004.
Un model nou de acorduri de cooperare îl constituie cele încheiate cu
Rusia, Ucraina, Republica Moldova dar şi cu alte state din spaţiul ex-
sovietic. Acestea poartă numele de Acorduri de parteneriat şi
cooperare. Fără a merge mult dincolo de limitele cooperării clasice, ele
au unele elemente de noutate cum ar fi “clauza de democratizare”, care se
regăseşte şi în acordurile europene din generaţia celor încheiate cu ţările
din Europa Centrală şi de Est, dar sub o formă uşor diferită.
3. Acorduri comerciale cu grupări sau organizaţii internaţionale.
Acestea se încheie exclusiv în domeniul comercial, conţinutul lor
limitându-se, în cele mai multe cazuri, la reglementarea unor operaţiuni de
import-export. Baza juridică a acestor acorduri o constituie art.113 din
Tratatul CEE care reglementează politică comercială comună.
Cele mai multe dintre aceste acte de drept internaţional au fost încheiate
în anii ‘60-’70, fiind în prezent înlocuite sau completate cu acorduri de
cooperare.

55
Alături de acordurile internaţionale încheiate de instituţiile comunitare,
există şi acorduri între statele membre, pentru anumite obiective
determinate în tratate, sau chiar în lipsa unor astfel de prevederi ; la aceste
acorduri pot participa şi state nemembre, cum ar fi cazul Acordurilor de
la Schengen privind trecerea liberă a frontierelor interne şi întărirea
controlului la frontierele externe.
Domeniul în care astfel de situaţii au apărut cel mai adesea este cel al
dreptului internaţional privat. Două astfel de acorduri au fost încheiate în
1968, în privinţa recunoaşterii şi aplicării reciproce a hotărârilor
instanţelor naţionale în materie civilă şi comercială, precum şi în privinţa
recunoaşterii mutuale a societăţilor comerciale şi persoanelor juridice
naţionale. Trebuie menţionat însă că de atunci dreptul comunitar a evoluat
considerabil, acoperind în bună măsură lacunele perioadei de început a
comunităţilor Europene.
Convenţiile au ca obiectiv armonizarea politicilor judiciare, poliţieneşti şi
administrative, în vederea prevenirii criminalităţii internaţionale ; se
instituie de asemenea un sistem de liberă trece a frontierelor, fără
controale sistematice, urmând ca acestea să fie declanşate numai la
apariţia indiciilor unei infracţiuni sau abateri; în fine, sunt stabilite
condiţiile de intrare a cetăţenilor din state terţe, atribuirea de vize pentru
aceştia la intrarea în spaţiul Schengen. Dispozitivul Schengen a intrat în
vigoare în 1995.
De remarcat că spaţiul Schengen conţine şi state nemembre ale UE, dar
care făceau parte din Spaţiul Economic European sau din Confederaţia
Nordică, ce aplică un sistem asemănător.
VII. 2. ASISTENTA REGIONALA – IZVOR DE DREPT
COMUNITAR
Dispozitivele de cooperare, specifice marilor ansambluri regionale, se
concretizează prin programe comune la care se adaugă împrumuturile
acordate de Banca Europeană de Investiţii (BEI).
Asistenta acordata tarilor din Africa, Caraibe şi Pacific.
Cooperarea cu ţările ACP a demarat în 1963. Conform Acordului de la
Cotonou, încheiat in 2000 cu 77 de state din Africa, Caraibe şi Oceanul
Pacific, acest dispozitiv de cooperare are în structura sa 5 obiective:
reducerea sărăciei, dialog politic, implicarea societăţii civile, noul cadru
de cooperare economică şi comercială şi reforma cooperării financiare

56
 aplicată prin Fondul European de Dezvoltare şi prin Banca Europeană
de Investiţii.
Acordurile generale incheiate cu statele mediteraneene şi din Orientul
Mijlociu
Statele mediteraneene au încheiat cu Uniunea europeană o serie de
acorduri de cooperare şi de asociere asupra exporturilor de produse
industriale şi agricole din aceste state şi asupra asistenţei financiare.
Declaraţia de la Barcelona, adoptată în 1995, a demarat un “parteneriat
euro-mediteranean”, care prevede crearea unei zone de liber schimb între
UE şi 9 state mediteraneene (Maroc, Algeria, Tunisia, Egipt, Israel,
Iordania, Autoritatea Palesteniană, Liban, Siria, Cirpu şi Malta).
Programul Meda II, pentru perioada a constituit a doua etapă a
parteneriatului euro-mediteraneean. Obiectivele programului sunt
consolidarea stabilităţii politice şi a democraţiei, crearea unei zone de
liber schimb, cooperarea în domeniul social şi cultural.
Acordurile cu tari din Asia şi America Latina
Lansată oficial în 1976, cooperarea dintre Uniunea Europeană şi
statele din Asia şi America Latină are la bază un ajutor financiar şi tehnic
pentru categoriile cele mai sărace şi cooperarea economică fondată pe
interes reciproc.
Exemple de programe de asistenţă pentru America Latină: AL-
INVEST (sprijin pentru IMM-uri cu activitate internaţională, prin încurajarea
investiţiilor europene); ALFA (promovează cooperarea la nivelul
învatamantului superior); (stabilirea de legături directe şi pe termen lung
între oraşele europene şi cele din America Latină); (utilizarea optimă a
resurselor energetice);(promovarea beneficiilor utilizarii tehnologiilor
informaţiei); cooperarea dintre Uniunea Europeană şi America Latină în
domeniul învăţământului superior.

Ajutorul umanitar
Uniunea Europeană intervine în favoarea statelor terţe, victime ale
războaielor sau ale catastrofelor naturale. Ajutorul european, sub forma
contributiilor statelor membre şi a ajutoarelor gestionate de Oficiul Comisiei
Europene pentru Ajutor Umanitar (ECHO) reprezintă mai mult de jumătate
din ajutorul umanitar mondial.
ECHO are misiunea de a finanţa acţiunile de ajutor umanitar,
intervenţiile de urgenţă, ajutorul alimentar şi cel pentru refugiaţi.
Ajutorul alimentar

57
Ajutorul alimentar din partea Uniunii Europene, înfiinţat în 1967, se
adresează unui grup de aproximativ 30 de state, aproape toate figurând pe
lista ţărilor cu venit foarte scăzut ţărilor elaborate de Banca Mondiala.
Domeniile de intervenţie sunt: ajutor alimentar, acţiuni de sprijin (de ex.
consolidare instituţională) şi facilitati în domeniul vizelor.

CURSUL NR. VIII

INSTITUŢIILE COMUNITARE

VIII.1. INSTITUŢIILE COMUNITARE – PRINCIPII GENERALE

DE FUNCTIONARE
Distincţiile făcute în tratate între instituţiile comunitare şi organele
consultative pun în evidenţă importanţa instituţiilor considerate drept
instanţe superioare ale autorităţii comunitare.
Principiile instituţionale comunitare nu au beneficiat propriu-zis de o
formulare în cadrul tratatelor, fiind mai degrabă deduse în literatura de
specialitate pe baza practicii Curţii de Justiţie cu ocazia contenciosului
interinstituţional prin interpretarea dispoziţiilor tratatelor.
În acest context s-ar putea considera că principiile care stau la baza
repartizării competenţelor între instituţiile comunitare, ar putea fi
următoarele :
• principiul competenţelor de atribuire ;
• principiul echilibrului instituţional;
• principiul autonomiei instituţiilor;
• principiul cooperării loiale.
Principiul competenţelor de atribuire – presupune ca fiecare instituţie să
exercite atribuţiile în conformitate cu dispoziţiile din tratatele comunitare.
Aceasta înseamnă că instituţiile comunitare nu pot să exercite decât
competenţele care le sunt atribuite prin tratate.Actele adoptate de instituţii în
exercitarea competenţelor lor trebuie să fie fundamentate pe articolele din
tratate, care constituie baza lor legală. Această condiţie nu priveşte numai
natura actului, dar şi conţinutul şi procedura aplicării lui.
Principiul echilibrului instituţional - cârmuieşte raporturile existente
între instituţiile comunitare, fiind conceput atât ca un principiu de separare a

58
puterilor comunitare, dar şi de colaborare între aceste puteri. Instituţiile
comunitare nu pot să renunţe la exercitarea competenţelor încredinţate prin
transferarea lor la alte instituţii comunitare sau unui organ extracomunitar.
Principiul interzice şi delegarea de puteri. Acest lucru este evidenţiat de
practică judiciară comunitară.
Principiul autonomiei instituţiilor – permite fiecărei instituţii să se
organizeze liber în limitele legale stabilite, evitându-se prin stabilirea
cadrului legal încălcarea de către o instituţie a atribuţiilor altor instituţii
comunitare sau a statelor membre.
Instituţiile comunitare pot dispune în mod liber de :
• adoptarea regulamentului interior;
• organizarea propriei funcţionări interne;
• desemnarea funcţionarii comunitari;
• stabilirea sediului.
Toate aceste libertăţi sunt subordonate scopului realizării sarcinilor ce le-
au fost încredinţate prin tratate.
Principiul cooperării loiale – se impune atât între instituţiile comunitare,
cât şi între acestea şi statele membre şi presupune respectarea cadrului
juridic legal şi posibilitatea de a stabili proceduri care să permită buna
desfăşurare a procesului integrării europene.
Statele membre trebuie să ia toate măsurile generale sau particulare
adecvate, ca să asigure îndeplinirea obligaţiilor care decurg din tratat, sau
rezultă din actele instituţiilor Comunităţii. De asemenea, statele membre
trebuie să se abţină de la orice măsură susceptibilă să pună în pericol
atingerea scopurilor tratatului.
Textul impune obligaţii statelor membre - pozitive şi negative.
Obligaţiile pozitive presupun că statele vor lua toate măsurile pentru
îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din tratat şi actele comunitare, precum şi
de a facilita sarcina Comunităţilor.
Obligaţia negativă înseamnă că statele trebuie să se abţină de la orice
măsură care ar pune în pericol realizările comunitare. De exemplu, dacă
U.E., în vederea aplicării unei politici comune stabilite de Tratat, adoptă un
ansamblu de reguli comune, statele membre nu au posibilitatea de a-şi
asuma obligaţiile cu ţările terţe prin care ar fi afectate regulile respective.
Deci, în privinţa negocierilor, statele membre trebuie să acţioneze
împreună, în interesele şi în numele U.E., potrivit obligaţiilordin tratat.
Din jurisprudenţa comunitară rezultă că şi instituţiilor comunitare le
revine obligaţia de cooperare loială în temeiul art.5 din tratat. În acest sens s-

59
a considerat că, Cartea de Justiţie are competenţă, în virtutea art.164 –
Tratatul CE, de a examina, la sesizarea unei instanţe naţionale, dacă
invocarea de o instituţie comunitară a Protocolului privind privilegiile şi
imunităţile Comunităţilor în scopul refuzării de a coopera cu instanţele
naţionale în vederea sancţionării nerespectării unei reguli comunitare, este
justificată sau nu, pentru a evita obstacolele privind funcţionarea şi
independenţa Comunităţilor.
Astfel, Curtea Europeană de Justiţie a fost obligată să precizeze în
deciziile sale, cu referire specială la Italia, că receptarea tratatelor institutive
în ordinea juridică internă prin norme nationale nu transformă normele de
drept comunitar în norme de drept intern, ci rămân aplicabile ca atare, şi, în
altă cauză, că este interzisă preluarea conţinutului normativ al
regulamentelor în norme juridice interne, menite „să pună în executare"
regulamentul, însă, care, în fapt, modificau data de intrare în vigoare a
acestuia.
În concluzie, dreptul comunitar este direct aplicabil în ordinea juridica a
statelor membre imediat ce a fost adoptat, mai precis publicat în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene. El îşi păstrează însă caracterul de drept comu-
nitar faţă de normele juridice interne, naţionale, şi va fi aplicat ca atare de
administraţie şi justiţie.

VIII.2 ORGANELE COMUNITARE SI ORGANIZAREA

ACESTORA
Instituţiile principale şi organizarea lor generală sunt stabilite prin tratatele
constitutive.
În organizarea Comunităţilor Europene sunt două mari categorii de
instituţii şi organe:
• Instituţiile de bază;
• Organele complementare.
Instituţiile care formează structura de bază sunt cinci: Consiliul,
Comisia, Parlamentul, Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi. La acestea
mai trebuie adăugat şi Consiliul European, care deşi nu este o instituţie a
Comunităţilor are o importanţă covârşitoare asupra evoluţiei acestora, fiind
considerată ca având un caracter paracomunitar. Fiecare dintre ele ocupă un
loc distinct în organizarea Comunităţilor, răspunzând unor nevoi
fundamentale: Consiliul reprezintă statele membre, Comisia, interesul
comun, Parlamentul reprezinta interesele popoarelor din Uniunea
Europeană, Curtea de Justiţie răspunde principiului statului de drept, iar
Curtea de Conturi asigură controlul legalităţii resurselor financiare.

60
 VIII.3. COMISIA EUROPEANĂ

Structură. Numirea şi demiterea din funcţie a comisarilor

europeni
Comisia europeană, este formată în prezent din 27 de comisari
desemnaţi de guvemele statelor membre, „a căror independenţă este în afara
oricărui dubiu", bazata pe competenţa lor profesionala.
Comisia europeană în întregime este numită în funcţie de Consiliul
U.E., cu majoritate calificată. Comisarii sunt cetăţeni ai statelor membre, şi
în prezent pot fi cel mult doi din aceeaşi ţară. Numarul lor este stabilit de
Consiliul UE, cu unanimitate de voturi.
Mandatul comisarilor europeni este de 5 ani, şi sunt reeligibili. Deşi
sunt desemnaţi de guvemele naţionale, nu pot fi demişi de acestea.
Singura instituţie care are dreptul de a demite un comisar este Curtea
Europeană de Justiţie, în timp ce Comisia în întregime, ca organ colegial,
poate fi demisă de Parlamentul european, prin moţiune de cenzură, adoptată
cu votul a două treimi din voturile exprimate, şi în acelaşi timp a majorităţii
membrilor (majoritate destul de greu de obţinut).
Astfel, în 2004, a fost formată prima Comisie după lărgirea Uniunii cu
„primul val", ea fiind compusă dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru,
numărul comisarilor putând fi modificat de Consiliul U.E. prin vot unanim
(Tratatul de la Nisa).
Conform codului de procedură al Comisiei Europene, aceasta îşi
stabileşte priorităţi anuale şi adoptă un program de lucru pentru fiecare an.
Programul de lucru stabilit de Comisie transpune strategia anuală în
obiective şi programe operaţionale pentru aplicarea deciziilor adoptate.
Preşedintele Comisiei prezintă programul de lucru Parlamentului şi
Consiliului.
Programul de lucru pentru anul curent are patru obiective stabilite de
Comisia Barroso la începutul mandatului: prosperitate, solidaritate,
securitate şi responsabilitate externă. Pe lângă aceste obiective, programul
conţine acţiuni concrete vizând iniţiativa privind o mai bună reglementare a
legislaţiei comunitare.
Pe 21 februarie, Comisia a prezentat Strategia sa privind priorităţile
politice anuale. Acţiunile cheie se vor axa pe problematica legată de locurile
de muncă, energie, schimbarea climatică şi managementul fenomenului de
migraţie.
Conducerea Comisiei este formată din:

61
 a) Preşedintele Comisiei. Desemnat cu 6 luni înainte ca mandatul său
să înceapă, acesta este consultat în legătură cu desemnarea celorlalţi
comisari. Numirea sa se face pentru un mandat egal cu cel al Comisiei.
Preşedintele Comisiei europene este figura cea mai proeminentă a Uniunii
Europene, cea mai mediatizată persoană din angrenajul înstituţional
comunitar.
Preşedintele Comisiei are, teoretic, rol administrativ şi protocolar, el
reprezentând Comisia în faţa celorlalte instituţii comunitare, precum şi în
relaţiile cu terţii.
Tratatul de la Nisa a întărit rolul preşedintelui Comisiei europene în
raport cu ceilalţi comisari: el defîneşte orientările politice şi organizarea
internă a Comisiei, asigurând coerenţa, eficacitatea şi colegialitatea
acţiunilor acesteia, numeşte vicepreşedinţii Comisiei, şi poate cere demisia
unui comisar.
b) Vicepresedinţii, în număr de doi, sunt desemnaţi de către preşedinte,
dintre comisari. Vicepreşedinţii au ca rol suplinirea preşedintelui atunci când
împrejurările o cer.

Atribuţiile Comisiei Europene

a. atribuţii în procedura legislativă. Comisia europeană deţine
monopolul iniţiativei legislative în sfera primului „pilon", cel comunitar,
iniţiativă care este transmisă spre decizie Consiliului U.E. În cazul celui de-
al doilea „pilon", Comisia este doar asociată iniţiativei Consiliului U.E., iar
în cazul celui de-al treilea ea împarte aceasta atribuţie cu statele membre.
Consiliul U.E. singur sau împreună cu Parlamentul european adoptă
acte normative (în principiu) numai pe baza propunerilor înaintate de
Comisie - aceasta este regula înstituită prin tratate. Iată de ce Comisia este
considerată „organul motrice al integrării europene" .
Distinct de dreptul de a iniţia acte normative, Comisia dispune şi de o
putere normativă proprie:
- în primul rând, ca succesoare a Înaltei Autorităţi a C.E.C.O., Comisia are,
teoretic, drept de decizie absolute în domeniul C.E.C.O., însă în practică ea
îşi exercită acest drept alături de Consiliul U.E., care emite un aviz conform,
procedura apropiindu-se astfel de cea obişnuită, din C.E.E. sau Euratom.
- în al doilea rând, chiar şi în tratatele C.E.E. şi Euratom, Comisia
dobândeşte putere normativă proprie, însă numai în anumite domenii, strict
delimitate prin textele tratatelor: uniunea vamală, concurenţa.
- Comisia are şi o putere normative subordonată celei a Consiliului U.E.,
care-i permite executarea actelor adoptate de Consiliu.

62
- Comisia poate emite decizii individuale (precum şi recomandări sau avize),
adresate statelor sau întreprinderilor comunitare, prin care intervine în
anumite domenii, cum ar fi concentrările economice.
b) atribuţia de „gardian al tratatelor". Tratatele institutive
împuternicesc Comisia europeană să urmarească şi să asigure respectarea
dreptului comunitar originar sau derivat, atât de către statele membre, cât şi
de către celelalte instituţii comunitare.
Procedura utilizată de Comisie în cazul în care un stat membru omite
sau refuză să-şi îndeplinească o obligaţie ce decurge din tratate are mai
multe etape:
- iniţial, Comisia reaminteşte statului obligaţiile pe care le are şi il invită să-
şi prezinte observaţiile într-un anumit interval de timp;
- în situaţia în care statul nu se conformează, Comisia emite o „opinie
motivată", prin care stabileşte o perioada de timp în care statul este obligat
să-si îndeplinească îndatoririle;
- dacă nici acest termen nu este respectat, Comisia sesizează Curtea
Europeană de Justiţie, care constată nerespectarea obligaţiilor din tratate, şi
solicită, la rândul ei, statului membru, să se conformeze cerinţelor Comisiei;
- ultima etapa o constituie acţionarea de către Comisie a statului membru în
faţa Curţii Europene de Justiţie, pentru încălcarea obligaţiilor prevăzute în
tratat, finalizată cu o hotărâre judecatorească de obligare a acestuia.
Pentru a-si îndeplini atribuţia de „gardian al tratatelor", Comisia poate
cere informaţii statelor, întreprinderilor sau persoanelor fizice, în scop
preventiv sau de informare.
În fine, mai trebuie subliniat faptul că fiecare comisar are atribuţia
specifice, într-un domeniu de activitate determinat, din această perspectiva
Comisia asemănându-se cu un guvern naţional.
Deciziile luate de un comisar în domeniul său de activitate nu sunt
considerate deciziile Comisiei decât atunci când există o delegare expresă în
acest sens din partea Comisiei, iar această delegare poate fi acordată doar în
chestiuni de gestiune şi administrare.
c) atribuţia de organ executiv al Uniunii Europene. Comisia este
organul executiv al Uniunii, cel care pune în executare actele normative
emise de Consiliul U.E. sau de acesta în codecizie cu Parlamentul european.
În exercitarea acestei atribuţii, de a pune în executare deciziile Consiliului
U.E., Comisia dispune, aşa cum am mai precizat, de o putere normativă
proprie, putând adopta regulamente, directive şi decizii, precum şi
recomandări sau avize.
Domeniile în care Comisia are putere normativă subordonată, de
executare, sunt, conform tratatelor:

63
- implementarea (execuţia) bugetului comunitar, al cărui proiect este tot de
competenţa Comisiei;
- uniunea vamală;
- concurenţa;
- funcţionarea pieţei comune (cu excepţia agriculturii);
- gestiunea fondurilor comunitare.
În celelalte cazuri, puterea normativă derivată decurge din voinţa
Consiliului de miniştri, care deleagă în mod expres Comisia să execute
actele normative pe care le-a adoptat.
d) atribuţia de reprezentare. Comisia reprezintă Uniunea Europeană
în relaţiile cu statele nemembre şi în organismele internaţionale; în interiorul
Uniunii ea reprezintă interesul comunitar, în raport cu persoanele fizice sau
juridice, cu celelalte instituţii comunitare sau cu statele membre.
Comisia europeană trebuie să acţioneze în aşa fel încât interesul
comunitar să primeze în faţa intereselor statelor membre. Rolul ei este cu
atât mai dificil, cu cât el necesită negocieri prealabile adoptarii oricărei
iniţiative legislative cu statele membre, cât şi medierea negocierilor dintre
statele membre. Aşa cum s-a subliniat în doctrină, Comisia apare ca un
intermediar neutru între statele membre, pe de o parte, şi între acestea şi
Uniune, pe de altă parte.
Ca reprezentant pe plan extern al Uniunii, Comisia este cea care
negociază tratatele internaţionale încheiate de Uniune, fiind împuternicită de
fiecare dată de către Consiliul U.E. printr-o „decizie de negociere" . Ulterior,
Consiliul U.E. va ratifica acordul internaţional, votând de regulă cu
majoritate calificată, cu excepţia acordurilor de asociere sau aderare, care
trebuie votate cu unanimitate.
Comisia are sediul la Bruxelles, şi se întruneşte săptămânal (de regulă
miercurea), prezenţa comisarilor la sedinţă fiind obligatorie. Hotararile se
iau in prezenţa majoritatii membrilor, cu majoritate simplă, şi implică
răspunderea colectivă a comisarilor europeni.

VIII.4. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE; structura;

functionare; atributii

Consiliul Uniunii Europene (înainte de Maastricht, al Comunităţilor

Europene) este cunoscut şi sub numele de Consiliul de miniştri.
În ce ne priveşte, vom opta în această lucrare pentru denumirea
oficială, de Consiliul U.E.., pentru a familiariza cititorul cu noţiunile folosite
în documentele oficiale ale Uniunii Europene, deşi considerăm că denumirea

64
informală Consiliu de miniştri este mai adecvată, în primul rând pentru a-1
deosebi de Consiliul european, organism paracomunitar cu care Consiliul
Uniunii Europene se confundă foarte uşor, şi apoi, pentru a sugera
componenţa sa. De altfel, chiar in documentele oficiale, Consiliul Uniunii
Europene este deseori amintit sub titulatura simpla de „Consiliul", înclinăm
să credem ca din aceleaşi raţiuni.

Structura Consiliului Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene este format din reprezentanţii guvemelor
statelor membre. Instituţia poate lua forma unui „Consiliu general", atunci
când este compus din miniştrii de externe ai statelor membre, sau a unor
„Consilii specializate" sau ,sectoriale", când este compus din miniştrii
specializaţi într-un domeniu sau altul (agricultura, industrie, comerţ etc.).
Conducerea institutiţiei este formată dintr-un preşedinte, desemnat
prin rotaţie, la fiecare 6 luni, dintre reprezentanţii statelor membre, într-o
ordine prestabilită.
După unele opinii, termenul de 6 luni este prea scurt, deoarece nu
permite statului care deţine preşedinţia să-şi finalizeze proiectele începute,
şi, în consecinţă, se propune mărirea lui; această propunere se loveşte însă de
opoziţia statelor mici, care se tem că, aplicându-se o formulă de calcul a
termenului care să ţină sema de ponderea voturilor în Consiliu, ar putea fi
ţinte prea mult timp departe de preşedinţia Uniunii.
De asemenea, preşedintele Consiliului U.E este cel care reprezintă
efectiv Uniuea în relaţiile externe, exprimând opinia acesteia la conferinţele
internaţionale .
În domeniul politicii externe şi de securitate comună, preşedintele are
atribuţia de a duce la îndeplinire deciziile comunitare luate de Consiliul
U.E., devenind prin urmare organ executiv. De altfel, în acest domeniu este
institută o conducere tripartită, aşa numită „troica", cuprinzând fostul
preşedinte, preşedintele în exerciţiu şi viitorul preşedinte, structura având
menirea de a asigura continuitatea în ceea ce priveşte gestionarea afacerilor
externe ale Uniunii Europene.
Consiliul dispune si de un Secretariat general, condus din 1999 de
Javier Solana Madariaga.

Functionarea Consiliului Uniunii Europene

65
 Consiliul general se întruneşte lunar, pentru a asigura continuitatea
activităţii, necesară funcţionării Uniunii în bune condiţii. Consiliile spe-
cializate însă, se reunesc atunci când se impune discutarea unor aspecte
concrete din domeniul de activitate respectiv, fie odată cu Consiliul general,
fie între întâlnirile acestuia.
Membrii Consiliului acţionează la instrucţiunile statelor membre.
Guvernele naţionale pot împuternici mai mulţi membri să participe la
dezbaterile Consiliului, însă numai unul va avea drept de vot - dispoziţiile
tratatelor fiind clare în acest sens.
Spre deosebire de Consiliul european, care lucrează pe baze
interguvernamentale, Consiliul Uniunii Europene este o instituţie
comunitară (alături de Comisie, Parlament şi Curtea de Justiţie), care îşi
desfaşoara activitatea în mod permanent, pe principii comunitare.
În interiorul Consiliului Uniunii Europene se realizează echilibrul
între interesul comunitar (pe care trebuie să-1 apere ca organ colegial şi ca
instituţie comunitară), şi interesul naţional al statelor membre, care dau
instrucţiuni miniştrilor ce-1 compun. Tendinţa de a pune interesul naţional
mai presus de interesul comunitar, care totuşi există, este contracarată prin
plasarea monopolului iniţiativei legislative în mâinile Comisiei europene.
Preşedintele Consiliului U.E. are îndatorirea de a organiza, în ţara sa
de origine, una din cele două întâlniri anuale ale şefilor de stat şi de guvern,
cunoscute sub denumirea de Consiliul european. În timp ce Consiliul
european discută problemele de strategie viitoare ale Uniunii, Consiliile
U.E. specializate discuta despre probleme concrete.
Lucrările Consiliului U.E. sunt convocate de preşedintele acestuia, de
unul dintre membri sau de Comisia europeană, şi la ele participă preşedintele
Comisiei europene şi/sau comisarul însărcinat cu problema în discuţie;
sedinţele se desfăşoară în principiu cu uşile închise, însă cu unanimitate de
voturi se poate decide ca sedinţa să fie transmisă în direct pe posturile de
televiziune.
În prezent, fiecare stat are un anumit număr de voturi, stabilit propor-
tional cu numărul populaţiei. Astfel, cele patru state mari - Germania,
Franţa, Italia, Marea Britanie, au 29 de voturi în Consiliul U.E., Spania şi
Polonia 27, Olanda 13, Ungaria, Portugalia, Grecia şi Belgia câte 12, Austria
şi Suedia câte 10, Lituania, Slovacia, Irlanda, Finlanda şi Danemarca câte 7
voturi, Cipru, Letonia, Estonia, Slovenia, Luxemburg 4 voturi, Malta 3
voturi.Romania are 14 voturi, iar Bulgaria 10.
Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene
a) atribuţii legislative. Spre deosebire de un stat naţional, unde
legislaţia este adoptată de Parlament, rolul legislativ în Uniunea Europeană

66
aparţine în primul rând Consiliului U.E. În ultimul timp însă, această
atribuţie este partajată cu Parlamentul european, căruia i se dă o tot mai mare
importanţă în ansamblul instituţional al Uniunii.
În exercitarea atribuţiilor legislative, Consiliul U.E. adoptă acte
normative cu forţa juridică obligatorie (regulamente, directive), care se
impun statelor membre, celorlalte instituţii comunitare şi însuşi Consiliului
U.E.
De asemenea, Consiliul poate revizui tratatele comunitare şi să ia
decizii de natură constituţională, cum a fost decizia privind alegerea
parlamentarilor europeni prin sufragiu universal (sub rezerva ratificării
acestei decizii de către parlamentele naţionale).
b) politica externă şi de securitate comună, politica în justiţie şi
afaceri interne. Cei doi „piloni" interguvemamentali ai Uniunii Europene
sunt în sarcina Consiliului U.E., instituţia care reprezintă interesele statelor
membre în Uniune.
Consiliul este cel care autorizează deschiderea negocierilor cu statele
asociate, în vederea aderării, sau cu alte state sau organizaţii internaţionale,
în scopul încheierii unor acorduri internaţionale, iar ulterior aprobă
acordurile intenaţionale încheiate de Comisie.
c) atribuţia de coordonare a politicilor economice ale Uniunii
Europene, în special pentru asigurarea funcţionării uniunii economice şi
monetare.
d) atribuţia de aprobare a bugetului comunitar, al cărui proiect este
depus de către Comisie, atribuţie pe care o împarte cu Parlamentul european.
e) atribuţia de propunere a membrilor unor organe comunitare, cum
ar fi Comitetul Economic şi Social, Curtea de Conturi.

VIII.5. COMITETUL REPREZENTANTILOR PERMANENTI

Sub denumirea de COREPER este cunoscut Comitetul

reprezentanţilor permanenţi de pe lângă Consiliul U.E.
Întrucât Consiliul U.E. are o activitate periodică - de altfel singura
compatibilă cu calitatea de miniştri în guvernele naţionale a statelor membre
- iar integrarea comunitară necesită tot mai mult existenţa unor organe cu
activitate continuă, zilnică, prin Tratatul de fuziune a fost creat COREPER.
Acest organ comunitar reuneşte înalţi funcţionari şi experţi din fiecare
stat membru, conduşi de un Reprezentant permanent al acelui stat pe lângă
Uniunea Europeana, cu rang de ambasador. El este subordonat Consliului
U.E. şi are rolul de a ajuta Consiliul în activitatea sa, de a pregăti lucrările
acestuia, şi, ulterior, de a-i executa deciziile.

67
 În acelaşi timp, COREPER realizează o dublă legătură: între
reprezentanţii statelor membre, şi apoi între fiecare reprezentant şi guvernul
său.

CURSUL NR. IX
INSTITUŢIILE COMUNITARE

IX.1. PARLAMENTUL EUROPEAN – structura; atributiile;

functionarea; desemnarea si statutul europarlamentarilor.

Interesant de ştiut este faptul că denumirea oficială a acestei instituţii

comunitare, prevăzută în tratatele institutive a fost „Adunarea generală";
doar în 1962 instituţia a decis şi să se numească „Parlament", cu toată
opoziţia Consiliului U.E., care-şi vedea ameninţate atribuţiile de legislator
european. De atunci, noua denumire a fost folosită şi în actele comunitare, în
final fiind legiferată prin Actul Unic European.
Prin adoptarea denumirii de „Parlament european" s-a dorit sporirea
importanţei acestei instituţii, şi apropierea ei de un parlament naţional, deşi
rolul conferit prin tratatele institutive era doar unul consultativ.
Structura Parlamentului european
Parlamentul european este format din reprezentanţi ai popoarelor
statelor membre. Din momentul în care Uniunea are 27 de state membre,
numărul locurilor este de 786.
Parlamentarii europeni sunt grupaţi în grupuri politice, cu caracter
mixt, adică multinaţional, nu în delegaţii naţionale; cele mai importante
grupuri parlamentare sunt Grupul Socialiştilor Europeni, Grupul Partidului
Popoarelor Europene (sau Popular European, Grupul Uniunii pentru Europa,
Grupul Partidului liberal, democratic şi reformator european, Grupul
Verzilor, existând şi parlamentari neînscrişi în nici un grup parlamentar.
Numărul minim necesar pentru formarea unui grup parlamentar este
de 19 de membri, dacă provin din cel puţin 1/5 din statele membre.
Conducerea instituţiei este asigurată de un preşedinte, 14
vicepreşedinţi - care împreună cu cei 5 chestori formează Biroul
Parlamentului european, organ executiv - şi de un secretariat general.

68
Preşedintele şi vicepreşedinţii sunt aleşi de membrii Parlamentului, pe o
perioada de 2 ani şi jumătate.
Fiecare membru al Parlamentului european este membru de drept într-
una din cele 17 Comisii parlamentare, şi membru supleant într-alta.
Comitetele parlamentare sunt formaţiuni de lucru specializate ale instituţiei,
care pregătesc decizia ce se va lua in plenul Parlamentului european.

Desemnarea parlamentarilor europeni

Desemnarea membrilor Parlamentului european se face prin sufragiu
universal direct, pentru un mandat de 5 ani (nu există clauze de dizolvare
înainte de termen), următoarele alegeri fiind programate în 2014.
Candidaturile pot fi depuse fie independent, fie pe listele unor partide,
în conformitate cu legislaţia naţională a fiecărui stat.
Alegerile au loc timp de 3-4 zile, şi participă orice persoană peste 18
ani; statele au avut, până la Tratatul de la Maastricht, puterea discreţionară
de a limita votul exercitat pe teritoriul lor la proprii cetăţeni, sau, dimpotrivă,
de a-1 extinde şi la rezidenţi. Dupa 1992 însă, s-a eliminat criteriul
naţionalităţii, orice rezident putând vota sau candida în statul în care traieşte.

Statutul parlamentarilor europeni

Membrii Parlamentului european pot cumula mandatul de parlamentar
european cu cel de parlamentar naţional.
Insă nu pot fi membri în guvernele naţionale sau în alte instituţii
comunitare.
Parlamentarii beneficiază de imunitate în ceea ce priveşte exprimarea
opiniilor şi voturilor în exerciţiul funcţiei. Nu pot fi arestaţi sau urmăriţi
judiciar pe teritoriul altui stat; pe teritoriul propriului stat se aplică legislaţia
natională, deci ei pot fi arestaţi dacă nu sunt şi parlamentari naţionali.
Imunitatea europeană durează pe toata durata mandatului parlamentar,
aceasta fiind interpretarea care se degajă din deciziile Curţii Europene de
Justiţie.

Funcţionarea Parlamentului european

Parlamentul se întâlneşte în sensiuni ordinare lunare de câte o

săptămână (cu excepţia lunii august), şi în sesiuni extraordinare.De
asemenea, o mare parte a activităţii se desfăşoară în Comitete parlamentare,
câte două saptămani pe lună.

69
 Statele membre nu şi-au îndeplinit încă obligaţia prevăzută în tratate
de a stabili un singur sediu pentru Parlament, eficienţa acestuia fiind
diminuată de fragmentarea geografică a activăţii sale: sesiunile plenare au
loc la Strassbourg, comitetele parlamentare se întâlnesc la Bruxelles, iar
Secretariatul general este la Luxemburg.
Lucrările se desfaşoară în cele 23 limbi oficiale, cu traducere
simultană, şi documentele oficiale trebuie traduse, de asemenea, în toate
aceste 23 limbi, fapt ce îngreunează destul de mult activitatea curentă şi
creşte costurile de funcţionare ale instituţiei.
Şedinţele sunt publice, la ele pot participa membrii Comisiei
europene, în timp ce prezenţa membrilor Consiliului U.E. este obligatorie la
sesiunile plenare.
Deciziile sunt adoptate, în principiu, cu majoritatea absolută a mem-
brilor, şi iau forma unor rezoluţii. De regulă, Consiliul U.E. solicită opinii
Parlamentului european; opinia este redactată de către Comitetul
parlamentar specializat în problema ce face obiectul solicitării, şi este
înaintată spre adoptare plenului Parlamentului, în urma dezbaterilor
devenind rezoluţie.

Atribuţiile Parlamentului european

a) atribuţia de supraveghere şi control în conformitate cu dreptul de
supraveghere asupra activităţii comunitare şi a instituţiilor comunitare,
Parlamentul:
• poate adresa interpelări Comisiei europene sau Consiliului U.E.,
• dezbate raportul anual general al Comisiei europene,
• dezbate orice problemă de politică generală,
• poate constitui Comisii de anchetă pentru investigarea unor cazuri de
nerespectare a dreptului comunitar,
• poate sesiza Curtea Europeană de Justiţie şi pentru alte aspecte decât
apărarea propriilor prerogative (atribuţie introdusă prin tratatul de la
Nisa), cum ar fi ilegalitatea unor acte comunitare sau a unor omisiuni
de a acţiona din partea instituţiilor comunitare;
• poate adopta o moţiune de cenzură care să ducă la demiterea în bloc a
Comisiei europene. Pentru aceasta, este necesar votul a 2/3 din
voturile exprimate de membrii Parlamentului, voturi care să
reprezinte, în acelaşi timp, majoritatea membrilor Parlamentului,
condiţie destul de restrictivă, greu de întrunit, şi care, din acest motiv,
rămâne mai mult o ameninţare teoretică la adresa Comisiei. Cu toate
acestea, presiunea exercitată cu ajutorul procedurii moţiunii de

70
 cenzură a dat roade, în 1999, când Comisia Santer a demisionat pentru
a evita supunerea ei la vot a doua oară.
b) atribuţii legislative. Rolul legislativ al Parlamentului european se
prezintă sub două aspecte:
• Parlamentul european emite avize, care, după caz, pot fi
facultative, consultative sau conforme.
Astfel, procedurile de adoptare a deciziilor comunitare presupun, de regulă,
propunerea Comisiei, avizul parlamentului şi hotărârea Consiliului U.E.
În cazul procedurii „cooperării instituţionale", în care Consiliul U.E.
foloseşte majoritatea cerută de tratate pentru adoptarea unei decizii, avizul
Parlamentului este obligatoriu a fi cerut, şi conţinutul său obligă Consiliul
U.E. - este vorba, deci, de un aviz conform.
Avizul devine consultativ - trebuie solicitat dar se poate trece peste
poziţia cuprinsă în el - dacă decizia este luată în Consiliul U.E. cu
unanimitate.
În fine, dacă tratatele nu prevăd obligativitatea consultării Parla-
mentului european, Consiliul U.E. poate totuşi să ceară opinia acestuia, caz
în care ne aflăm în prezenţa unui aviz facultativ.
• Procedura codeciziei pune pe acelaşi plan al adoptării legislaţiei
Parlamentul european
şi Consiliul U.E. În acest caz, o decizie nu poate fi luată decât prin acordul
celor două instituţii comunitare.
c) atribuţii bugetare. Bugetul comunitar este adoptat de Consiliul
U.E., la propunerea Comisiei europene, cu avizul Parlamentului european. În
final însă, Parlamentul european este cel care aprobă bugetul, refuzul unei
astfel de aprobări însemnând reluarea procedurii bugetare. În fine, tot
Parlamentul european este eel care aprobă descărcarea de gestiune a
Comisiei, după încheierea exerciţiului bugetar.

IX.2. CURTEA EUROPEANA DE JUSTITIE – rol; componenta;

functionare ; competenta ;

Rolul Curtii Europene de Justiţie

A patra instituţie comunitară, Curtea Europeana de Justiţie, cu sediul
la Luxembourg, are menirea de a garanta aplicarea, interpretarea şi
respectarea dreptului comunitar pe întreg teritoriul Uniunii Europene.
Judecătorii europeni nu pot fi influenţaţi în deciziile lor de apartenenţa la un
stat membru, ci trebuie să urmărească interesul comunitar. Litigiile aduse în
faţa sa sunt fie între instituţiile comunitare, fie între Comisia europeană (în
numele Uniunii Europene) şi statele membre, fie între satele membre, fie, în

71
fine, între persoane fizice sau juridice şi Uniunea Europeană. Toate litigiile
au natură administrativă sau civilă, Curtea neavând competenţe de instanţă
penală.
Nu trebuie confundate Curtea Europeană de Justiţie şi Curtea Euro-
peană a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg - organ creat de
Consiliul Europei în baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Jurisdicţia C.E.D.O. în domeniul drepturilor omului este recunoscută de
toate statele membre ale Uniunii Europene.

Componenţa Curţii Europene de Justiţie

În prezent, Curtea este formată din 27 judecători, câte unul pentru
fiecare stat membru, şi este asistată de 8 avocaţi generali.Consiliul U.E. are
dreptul să crească numărul acestora, votând cu unanimitate la propunerea
Curţii europene de Justiţie.
Judecătorii sunt desemnaţi de Consiliul U.E., la propunerea statelor
membre, dintre persoanele „a căror independenţă este mai presus de orice
îndoială şi care au pregătirea necesară numirii în cele mai înalte funcţii
judecătoreşti în ţările lor, ori sunt universitari de competenţă recunoscută.
Mandatul judecătorilor este de 6 ani şi poate fi reînnoit; jumătate din
judecători sunt schimbaţi din 3 in 3 ani, pentru a se asigura o anumită
continuitate în activitatea Curţii.
Avocaţii generali sunt numiţi (şi reinnoiţi) pe aceleaşi principii ca şi
judecătorii şi au rolul de a prezenta public, cu toată imparţialitatea şi total
independent, concluzii motivate asupra cauzei în care este obligatorie
prezenţa lor, asistând astfel Curtea în activitatea sa. Avocaţii generali sunt o
prezenţă originală în mecanismul judiciar comunitar, ei apropiindu-se prin
atribuţii mai degrabă de clasicul procuror decât de avocaţii pledanţi din
sistemele naţionale.
Judecătorii şi avocaţii generali pot fi demişi cu votul unanim al
celorlalţi colegi ai lor, când se ajunge la concluzia că nu mai sunt calificaţi
pentru a-şi exercita atribuţiile - în istoria Curţii nu au fost, până acum, cazuri
de demitere a vreunui judecător sau avocat general.

Funcţionarea Curţii Europene de Justiţie

Judecătorii aleg dintre ei, prin vot secret, un preşedinte, al cărui
mandat este de 3 ani şi poate fi reales. Preşedintele Curţii are rolul de a
prezida audierile şi deliberarile din Camera de consiliu şi de a dirija
activitatea Curţii.
Judecătorii sunt ajutaţi în îndeplinirea atribuţiilor jurisdicţionale de
către grefieri şi referenţi.

72
 Grefierii sunt aleşi de către judecători şi au atribuţii de asistare a
acestora în funcţia judiciară - asistă la audieri, consemnează dezbaterile, ţin
arhivele Curţii şi răspund de publicarea hotărârilor judecătoreşti în „Colecţia
de jurisprudenţă a Curţii", precum şi în atribuţiile administrative - asigură
administrarea bugetului Curţii, sub autoritatea preşedintelui acesteia.
Referenţii funcţionează pe lângă fiecare judecător sau avocat general
(câte doi la număr), fiind jurişti conaţionali ai acestuia, de regulă doctori în
drept. Referenţii alcătuiesc un fel de ..cabinet" al judecătorului sau
avocatului general, subordonat exclusiv acestuia.
Fomaţiunile de lucru ale Curţii sunt plenul, Marea cameră şi
camerele
Camerele sunt compuse din 3 până la 5 judecători, iar Marea Cameră
este compusă din 11 judecători. În principiu, Camerele doar instrumentează
cauzele, însă treptat, prin decizii ale Curţii sau prin tratatele comunitare,
acestea au primit şi atribuţii de judecată. Deciziile lor au aceeaşi forţă
juridică cu a deciziilor Curţii.. De regulă, sunt de competenţa Camerelor
litigiile declanşate între persoanele fizice sau juridice, care nu prezintă
dificultate. Dacă acţiunea vizează un stat membru sau o instituţie
comunitară, competenţa va aparţine însă plenului Curţii.
Marea Cameră se întruneşte atunci când statul membru sau instituţia
comunitară parte în litigiu o solicită în mod expres.
Dimpotrivă, Curtea judecă în plenul sau în cazurile în care
complexitatea cazului dedus judecăţii o cere, precum şi în alte patru situaţii:
a) când judecă cererea Parlamentului european de demitere a
Mediatorului european (Ombudsman);
b) când se pronunţă asupra sesizarii Comisiei sau Consiliului U.E. în
legătură cu nerespectarea obligaţiei de onestitate şi prudenţă după încetarea
funcţiei de către un fost comisar european;
c) când se pronunţă asupra sesizării de către Comisie sau Consiliu
privind comiterea de către un comisar european a unor greşeli grave sau
privind neîndeplinirea condiţiilor necesare exercitării funcţiei sale;
d) când ia act de demisia unui membru al Curţii de conturi, care nu
mai îndeplineşte condiţiile de exercitare a funcţiei.
Competenţa Curţii de Justiţie
Curtea îndeplineşte doua funcţii, manifestându-se în diferite
modalităţi, în funcţie de ipostaza în care se află:
a) o funcţie jurisdicţională:
1) atunci când acţionează ca o curte constituţională, judecând
recursurile contra unei instituţii comunitare sau a unui stat membru care nu-
şi respectă obligaţiile din tratate sau când interpretează tratatele comunitare;

73
 2) atunci când se comporta ca o curte administrativă, controlând
legalitatea actelor comunitare şi judecând recursurile funcţionarilor
comunitari;
3) atunci când exercită atribuţiile unei jurisdicţii civile, soluţionând
cauzele ce au ca obiect acordarea daunelor-interese;
4) atunci când acţionează ca o curte de apel, judecând recursurile
împotriva hotărârilor date de Tribunalul de Primă Instanţă.
b) o funcţie consultativă întrucât emite avize în cazul în care se pune
problema revizuirii tratatelor comunitare sau a încheierii unor acorduri
internaţionale.
IX. 3. PREZENTAREA PROCEDURII ÎN FAŢA CURŢII DE
JUSTIŢIE
In linii mari se poate aprecia ca procedura in fata curtii este una
contradictorie (fiecare parte îşi susţine şi argumentează pretenţiile), publică,
mixtă (cuprinde două etape: una scrisă si una orala) si inchizitorie (deoarece
presupune activităţi de instrumentare a cauzei, cum ar fi expertiza si
audierea martorilor).
În faza scrisă, se introduce cererea de chemare în judecată, direct sau
prin poştă, la primire fiind înscrisă în registrul Curţii; preşedintele
desemnează judecătorul raportor al cauzei, care urmăreşte desfăşurarea
cauzei şi investighează anumite aspecte; se notifică pârâtului cererea, acesta
având termen pentru depunerea unui memoriu în apărare; în fine, fiecare
parte poate depune un memoriu suplimentar, care să precizeze pretenţiile
respectiv apărările lor.
Faza orală cuprinde citirea raportului preliminar al judecătorului-
raportor, pledoariile părţilor şi concluziile avocatului general.
O condiţie destul de bizară de procedură pretinde ca partea să aibă
domiciliul în Luxemburg. Statele rezolvă această problemă prin
reprezentanţele lor diplomatice existente în Ducatul de Luxemburg, însă
persoanele fizice sau juridice trebuie să apeleze la un rezident
luxemburghez, folosit ca şi „cutie poştală", doar pentru introducerea acţiunii.
Deliberările au loc în “Camera de consiliu", adică într-o încăpere
distinctă de sala de judecată, la ele participă judecătorii care au fost prezenţi
la procedura „orală", iar avocaţii generali nu participă. Numărul
judecătorilor trebuie să fie impar.
Hotărârea se ia cu majoritate. Întrucât Statutul Curţii nu precizează ce
fel de majoritate, se aplică regula generală, a majorităţii simple. Indiferent de
numărul de voturi favorabile unei decizii, aceasta angajează în mod colectiv
Curtea, opiniile contrare neputând fi făcute publice sau publicate, aa cum se
întâmplă în sistemele de drept naţionale.

74
 Parţile sunt reprezentate în mod obligatoriu în faţa Curţii, în orice fază
a procedurii. Instituţiile comunitare să statele membre sunt reprezentate prin
agenţi - juriştii instituţiilor comunitare, respectiv a Ministerului afacerilor
externe din guvernul statului membru - iar persoanele fizice sau juridice,
prin avocaţi.
Nu există un „barou comunitar", prin urmare orice avocat care are
dreptul de a pleda în faţa unei instanţe naţionale poate pleda şi în faţa Curţii
europene de justiţie.
Limba în care se desfăşoară procesul este, de regulă, limba pârâtului;
în cazul în care pârât este o instituţi comunitară, reclamantul poate decide
„limba de procedură". Odată stabilit regimul lingvistic, acesta va fi respectat
până la sfârşit, în limba respectivă fiind redactate actele procedurale,
susţinute pledoariile şi redactată hotărârea. Orice versiune tradusă a hotărârii
are valoare ca atare, nu ca document original.
Cuantumul cheltuielilor de judecată nu este stabilit prin hotărâre,
acesta fiind lăsat într-o primă faza la acordul părţilor; dacă acestea nu se
înţeleg, va decide instanţa, printr-o ordonanţă.

Tribunalul de Primă Instanţă

Actul Unic European a prevăzut înfiinţarea unui tribunal, ataşat Curţii
de justiţie, care să judece în primă instanţă litigiiie în care reclamanţii sunt
persoanele fizice şi funcţionarii comunitari. Tratatul de la Nisa aminteşte,
alături de Curte, şi Tribunalul de Primă Instanţă ca organ comunitar chemat
să „asigure respectul dreptului în interpretarea şi aplicarea prezentului
tratat".
Structura şi funcţionarea Tribunalului de Primă Instanţă sunt similare
celor ale Curţii de Justiţie.

IX.4. Relaţia dintre Curtea Europeană de Justiţie şi Curtea

Europeană a Drepturilor Omului
Comunităţile europene nu sunt parte la Convenţia Europeană a Drep-
turilor Omului, Însă statele membre ale acestor Comunităţi au semnat
Convenţia. Datorită acestei realităţi, Curtea Europeană de Justiţie a susţinut
în deciziile sale necesitatea încadrării drepturilor fundamentale individuale
apărate de Convenţie între principiile generale ale dreptului comunitar, idee
reluată şi inserată în Tratatul de la Maastricht.
În consecinţă, Convenţia constituie o sursă importantă de inspiraţie
pentru Curtea Europeană de Justiţie, în privinţa întinderii drepturilor
individuate fundamentale apărate prin ea. Instanţa comunitară nu este însă
ţinută de interpretările date Convenţiei de către organele jurisdicţionale de la

75
Strassbourg, Comunităţile europene nefiind parte, aşa cum am mai arătat, la
Convenţie.
O încercare de reglare a situaţiei s-a realizat la Nisa, în 2000, când a
fost adoptată Carta drepturilor fundamental din Uniunea Europeană;
elaborată de o convenţie compusă din 30 de reprezentanţi ai parlamentelor
naţionale, 16 reprezentanţi ai Parlamentului european, 15 reprezentanţi
personali ai şefilor de stat sau de guvern şi un comisar european, prin Carta
s-a dorit oferirea Curţii Europene de Justiţie a unui instrument pentru analiza
compatibilităţii actelor comunitare sau statale cu drepturile fundamentale.
Dintre drepturile fundamentale, amintim inviolabilitatea domiciliului,
dreptul de a forma sindicate, dreptul la respectarea vieţii private, dreptul de a
alege şi de a fi ales etc.

CURSUL NR. X
INSTITUŢIILE COMUNITARE SI AGENTIILE EUROPENE
SPECIALIZATE

X.1. CURTEA DE CONTURI – rol si structura.

Înfiinţată în 1975, Curtea de conturi, cu sediul la Luxembourg, este

cea mai puţin cunoscută dintre instituţiile Uniunii Europene. Statutul de
..instituţie comunitară" i-a fost atribuit prin Tratatul de la Maastricht.
Rolul ei este acela de instituţie specializată în controlul financiar,
exercitat asupra instituţiilor comunitare, asupra modului de încasare a
veniturilor comunitare şi de realizare a cheltuielilor din bugetul comunitar.
De asemenea, Curtea controlează managementul financiar al conducerilor
instituţiilor şi organismelor comunitare.
Rapoartele redactate de instituţie sunt cu caracter general, anuale,
privesc modul de administrare a conturilor comunitare şi determină
descărcarea de gestiune a Comisiei europene în privinţa administrării
bugetului comunitar, sau pot interveni pentru anumite probleme specifice, la
cererea altor instituţii comunitare sau din oficiu. În activitatea de control,
Curtea poate cere documente, sau să facă propriile investigaţii; atunci când
acţionează pe teritoriul statelor membre, organele fiscale naţionale sunt
ţinute să-i acorde sprijinul necesar.

76
 Tratatul de la Amsterdam a lărgit aria controlului financiar şi la
organismele publice sau private beneficiare a unor fonduri comunitare.
Structură
Curtea de conturi este compusă din câte un reprezentant al fiecărui
stat membru, numit pe o perioadă de 6 ani, al cărui mandat poate fi reînnoit.
Curtea are un preşedinte ales dintre membrii acesteia, pentru un
mandat reînoibil de 3 ani.
Pentru adoptarea unor anumite categorii specifice de rapoarte sau
avize, instituţia îşi poate organiza, ca structuri de lucru, Camere interne
specializate.
Membrii Curţii de conturi, la fel ca şi cei ai Comisiei sau ai Curţii de
Justiţie, trebuie să fie independent în execitarea sarcinilor comunitare, numai
în acest fel instituţia putând funcţiona în mod eficient ca organ de control
comunitar. Ei trebuie să aibă pregătire de specialitate, corespondentă unui
expert naţional dintr-un corp de control contabil extern, sau să fi fost membri
ai Curţilor de conturi naţionale.

X.2. CONSILIUL EUROPEAN – constituire; natura juridică;

functionare; rol;

Constituirea Consiliului european

Deciziile ce se iau la nivelul Uniunii Europene sunt în primul rând
decizii politice. Consultările şi negocierile între statele membre, în vederea
adoptării strategiilor privind viitorul Uniunii sau pentru surmontarea
dificultaţilor inerente procesului de integrare, sunt necesare şi întotdeauna
utile.
În acest context, statele membre au instituit conferinţe periodice ale
şefilor de state şi guverne (summit-mi), care să constituie cadrul
organizatoric propice unor astfel de discuţii.
Întâlnirile la cel mai înalt nivel au început să se desfăşoare din 1961,
pentru ca în 1974, la Summit-ul de la Paris, în urma propunerii preşedintelui
francez Vatery Giscard d'Estaing, să fie instituţionalizate sub forma
Consiliului european, organism de cooperare politico la cel mai inalt nivel.

Natura juridică a Consiliului european

Trebuie precizat de la bun început ca acest for european de dialog
politic nu este nici instituţie comunitară, cum sunt Comisia, Consiliul U.E.,
Parlamentul, Curtea de Justiţiee şi Curtea de conturi, şi nici organ comunitar
cu activitate permanentă sau deliberativă cum sunt COREPER, Comitetul
regiunilor etc.

77
 Consiliul european nu deţine putere publică la nivelul U.E. Influenţa
sa se manifestă cu pregnanţă însă la nivel informal, deoarece şefii de state şi
de guverne sunt cei care stabilesc direcţiile de urmat în politica Uniunii,
urmând ca instituţiile comunitare, în frunte cu Consiliul U.E. şi Comisia, să
pună în aplicare, prin acte comunitare, hotărârile luate la nivelul Consiliului
european. Prin urmare, compromisurile negociate la acest nivel sunt puse în
aplicare, în concret, de miniştrii de externe din statele membre, care
formează Consiliul U.E., forţa legislativă principală a Uniunii. Numai actele
comunitare adoptate de Consiliul U.E. au forţă juridică pe teritoriul
comunitar.
Din aceste raţiuni, natura juridică a Consiliului european este greu de
precizat.

Funcţionarea Consiliului european

Consiliul european reuneşte, aşadar, de două ori pe an sau ori de câte
ori este nevoie, sefii de state sau de guverne ai statelor membre, asistaţi de
miniştrii de externe, precum şi Preşedintele Comisiei europene.
Întâlnirea este organizată cu ajutorul logistic al Secretariatului General
al Consiliului U.E. şi al celui ce deserveşte Comisia europeană, şi este
condusă de şeful de stat sau de guvern din ţara care deţine şi preşedinţia
Consiliului U.E.
În prezent, reuniunile se desfăşoară în statul care deţine preşedinţia
Consiliului U.E., însă la Nisa s-a decis ca o întâlnire pe preşedinţie să se ţină
la Bruxelles, iar când Uniunea va avea 28 de membri, toate reuniunile să fie
organizate în principiu la Bruxelles.

Rolul Consiliului european

Consiliul european dă Uniunii Europene impulsurile necesare
dezvoltării sale şi îi defineşte orientările politice generale.
Rolul Consiliului european în viaţa U.E. trebuie privit din mai multe
puncte de vedere pentru a-i surprinde esenţa: astfel, pe de o parte, chiar dacă
oficial el nu are drept de decizie juridică la nivel comunitar, în mod uzual
deciziile luate la nivelul Consiliului european se impun Consiliului U.E.,
care le transformă în norme juridice obligatorii; acesta este motivul pentru
care unii autori tratează Consiliul european şi Consiliul U.E. sub denumirea
generică şi integratoare de „Consiliu", care include şi Secretariatul
Consiliului; pe de altă parte, uneori chiar Consiliul U.E. este tentat să lase
problemele mai dificile spre rezolvare Summit-urilor Consiliului european
În practică, reuniunile sale constituie „momente forte ale unificării
europene".

78
 X. 3. AGENŢIILE EUROPENE SPECIALIZATE

Pe lângă principalele instituţii şi organe comunitare, în anii 1994-1995

au fost înfiinţate o serie de agenţii europene specializate pe anumite
domenii. În continuare amintim câteva dintre ele:
a) Agenţia Europeană pentru Protecţia Mediului (E.E.A.), cu sediul la
Copenhaga, în Danemarca, are rolul de a funiza informaţii despre mediul
înconjurator atat statelor membre ale U.E., cât şi publicului larg, în vederea
dimensionării politicilor de mediu ale U.E.
b) Agenţia Europeană pentru Evaluarea Produselor Farmaceutice
(E.M.E.A.), cu sediul la Londra, evaluează independent produsele farma-
ceutice care circulă liber pe piaţa unică europeană, în vederea protejării
consumatorilor, dar şi a industriei farmaceutice.
c) Centrul European pentru îmbunătăţirea Pregătirii Profesionale
(C.E.D.E.F.O.P.), cu centrul la Salonic, în Grecia, contribuie la îmbună-
tăţirea pregătirii profesionale în Uniune, prin programele sale academice şi
tehnice.
d) Biroul pentru Armonizarea Pieţei Interne (O.H.I.M.) răspunde de
înregistrarea şi utilizarea ulterioară a mărcilor de comerţ ale Uniunii euro-
pene, aşadar rolul său este centrat pe probleme de proprietate intelectuală.
e) Agenţia Europeană pentru Siguranţa şi Protecţia Muncii, cu sediul la
Bilbao, are ca scop crearea unei reţele de informaţii între bazele de date
naţionale, în domeniul său de acţiune.
f) Centrul de Traduceri pentru Organismele Uniunii Europene, situat în
Luxemburg, realizează cea mai mare parte a traducerilor pentru instituţiile
comunitare şi celelalte organisme comunitare, misiune destul de importantă
dacă avem în vedere complexitatea activităţii normative a Uniunii şi
necesitatea traducerii tuturor documentelor în toate limbile oficiale ale
Uniunii.

EUROPOL
Înfiinţată pe baza Convenţiei Europol din 1995, care a intrat în
vigoare la 1 octombrie 1998, organizaţia cu sediul la Haga are drept scop
lupta împotriva criminalităţii internaţionale, care include traficul de droguri,
imigraţia clandestine, terorismul sau spălarea de bani.
Europol se plasează între mijloacele instituţionale de realizare a celui
de-al treilea „pilon" al Uniunii Europene, cooperarea în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne, printre scopurile sale numărându-se întărirea cooperării

79
interstatale în domeniul traficului de droguri, de maşini, de persoane, a
falsificării banilor şi a altor mijloace de plată, a terorismului.

EUROJUST
Creat în 2002 şi având sediul tot la Haga, Eurojust are rolul de a
sprijini şi îmbunătăţi cooperarea judiciară dintre statele membre, prin
adoptarea de măsuri structurale în acest sens.
Ideea centrală este că urmărirea şi instrumentarea unor cauze
judiciare care necesită acţiuni pe teritoriul mai multor state membre să se
desfăşoare în condiţii mai bune de coordonare. De asemenea, este vizat
domeniul extrădării şi al executării înţelegerilor mutuale interstatale.

BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ

Banca Centrală Europeană a luat fiinţă la 1 iulie 1998 pentru a înlocui
Institutul Monetar European.
Constituită cu capital subscris de statele membre, după un criteriu ce
are în vedere atât populaţia, cât şi PIB-ul naţional, ea formează împreună cu
băncile centrale din statele membre, Sistemul European al Băncilor Centrale.
Conducerea Băncii este asigurată de un Consiliu al guvernatorilor, ce
stabileşte orientările generale şi politicile monetare, şi un Consiliu director,
compus din preşedinte şi vicepreşedinte, însărcinaţi cu aplicarea măsurilor
decise de Consiliul guvernatorilor.
Practic, Banca a intrat în funcţiune în 1999, odată cu introducerea
monedei unice europene, EURO, în 11 dintre cele 15 state membre (au
rămas în exteriorul zonei Euro Marea Britanie şi Danemarca,
datorităpropriului refuz, Suedia, care nu intrase în Mecanismul de Schimb
European, şi Grecia, care nu îndeplinea condiţiile cerute prin Tratatul de la
Maastricht).
Din 2001, Banca a gestionat folosirea în paralel a monedelor naţionale
şi a euro, iar din 2002 dispariţia treptată a monedelor naţionale în favoarea
generalizării euro.

80