Sunteți pe pagina 1din 7

Unul dintre cele mai îngrozitoare genociduri din istoria modernă a lumii, ultimul din

secolul 20, s-a petrecut în urmă cu 15 ani, pe tăcute, fără ca lumea să ştie ce se întâmplă
într-o micuţă ţară africană şi fără ca cineva să mişte vreun deget. În perioada aprilie-iunie
1994, circa 800.000 de oameni au murit în Ruanda, în numai 100 de zile. După 15 ani,
călăii sunt încă în libertate, iar victimele trăiesc tot cu frică.

Torturaţi, bătuţi, ucişi

Cei mai mulţi dintre ei nu au fost ucişi, pur şi simplu - au fost bătuţi, torturaţi, femeile au
fost violate cu sălbăticie, sub privirile îngrozite ale copiilor. Cei mici erau obligaţi să
asiste la toate ororile, la uciderea rudelor şi la batjocorirea mamelor şi surorilor lor.

Majoritatea victimelor erau etnici Tutsi, în timp ce călăii erau Hutu. Aceştia şi-au
îndreptat ura chiar şi împotriva membrilor propriei etnii, torturând şi omorând pe acei
Hutu care nu cooperau, adică nu erau de acord cu atrocităţile comise şi refuzau să
participe la ele.

Ultimul mare genocid din istoria secolului 20 a început pe 6 aprilie 1994, iar evenimentul
care a declanşat totul a fost moartea preşedintelui Ruandei, Juvenal Habyarimana, după
ce avionul în care se afla acesta s-a prăbuşit lângă aeroportul din Kigali, capitala ţării.
Alături de acesta se afla şi preşedintele statului Burundi, împreună cu mai mulţi oficiali.
După unele surse (mai ales franceze), avionul preşedintelui, care făcea parte din grupul
etnic Hutu, ar fi fost doborât de o rachetă trasă de rebelii Tutsi, conduşi de Paul Kagame,
care este în prezent preşedintele Ruandei. Kagame neagă şi în ziua de azi acuzaţiile,
susţinând că făptaşii erau, de fapt, tot Hutu, care nu doreau decât un pretext pentru
declanşarea infernului ce a urmat. La 15 ani după acest eveniment, nici nu mai contează
cine s-a aflat în spatele morţii preşedintelui Juvenal Habyarimana. Ceea ce a urmat, la
numai câteva ore de la prăbuşirea avionului, va rămâne însă o mare pată neagră în istoria
omenirii.

Duşmănia dintre etnii

Cele două etnii, Tutsi şi Hutu, se duşmănesc de zeci de ani, deşi sunt foarte
asemănătoare, după cum notează BBC - locuiesc pe aceleaşi teritorii, vorbesc aceeaşi
limbă, au aceleaşi tradiţii. O diferenţă cât de cât vizibilă se referă la aspectul fizic al
acestora, căci Tutsi sunt puţin mai înalţi şi mai slabi decât Hutu. După unele păreri,
aceştia ar fi originari din Etiopia; în consecinţă, în timpul genocidului, cadavrele etnicilor
Tutsi erau adeseori aruncate de către criminali în râuri, pentru a se întoarce acolo, în ţara
de origine.

O posibilă explicaţie pentru această ură între cele două grupuri etnice ar putea veni din
istoria ţării. În 1916, Ruanda a fost colonizată de Belgia, iar noua "stăpânire" i-a obligat
pe cetăţeni să îşi facă acte de identitate pe care să precizeze etnia căreia îi aparţin. Atunci
au apărut, pentru prima dată, diferenţe între locuitorii Ruandei. Belgienii îi considerau pe
Tutsi superiori, iar aceştia au fost încântaţi de idee.

Timp de 20 de ani, membrii acestei etnii s-au bucurat de o educaţie privilegiată, ori de
slujbe mai bune decât concetăţenii lor. În timp, frustrările celorlalţi au crescut şi au
culminat cu o revoltă, în anul 1959. Atunci au murit peste 20.000 de Tutsi şi mult mai
mulţi au fugit din ţară, la vecini - Burundi, Tanzania şi Uganda. Trei ani mai târziu, în
1962, Belgia s-a retras şi a lăsat Ruanda independentă. Etnicii Hutu au preluat urgent
puterea şi s-au răzbunat din plin pe Tutsi, pentru toate umilinţele şi nedreptăţile îndurate
până atunci.

Pretext pentru genocid

Cam asta era atmosfera din Ruanda în perioada de dinainte genocidului. În plus, în afara
ţării, refugiaţii Tutsi aveau propriile planuri. Ei formaseră Frontul Patriotic Ruandez
(FPR), în fruntea căruia se afla Paul Kagame. Disidenţii din FPR urmăreau răsturnarea
regimului preşedintelui Habyarimana şi preluarea puterii în Ruanda.

Această ameninţare a fost speculată chiar de posibila victimă, conducătorul ţării:


Habyarimana i-a convins şi pe ultimii moderaţi Hutu să i se alăture, iar pe Tutsi îi putea
acuza oricând că au legături cu rebelii FPR. Aşadar, picătura care a umplut paharul a fost
asasinarea preşedintelui, crimă care a fost pusă în spatele FPR şi care a servit drept
pretext pentru declanşarea iadului, împotriva etnicilor Tutsi. În numai câteva ore, liderii
opoziţiei au fost ucişi, iar soldaţii împrăştiaţi rapid în toată ţara au început măcelul.

Mulţi cetăţeni de rând s-au grăbit să se alăture criminalilor - unii din dorinţa de
răzbunare, alţii de teamă că ei înşişi ar putea fi omorâţi. Astfel a luat naştere un grup
extrem de violent, numit Interahamwe ("cei care atacă împreună"), care număra, la un
moment dat, 30.000 de membri. Aceştia s-au alăturat soldaţilor şi au început să ucidă la
întâmplare, pe orice etnic Tutsi ori chiar Hutu care li se împotrivea. De multe ori,
ruandezii Hutu erau obligaţi să îşi ucidă vecinii Tutsi. Li se promiteau bani, alimente ori
chiar că vor putea deveni proprietarii pământurilor rămase de la victime.

Trupele Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) au părăsit ţara după izbucnirea conflictului,
abandonând lupta şi pe civilii ruandezi, iar încercările de stingere a conflictului prin
discuţii şi negocieri au eşuat.

Măcelul, oprit după 100 de zile

În iulie, după ce muriseră 800.000 de oameni, FPR a reuşit să preia controlul asupra
capitalei, iar măcelul a fost oprit. Imediat, circa două milioane de etnici Hutu au plecat
din ţară în Zair - acum Republica Democrată Congo - temându-se, probabil, de eventuale
răzbunări.

Iniţial, la conducerea ţării a fost instalat un guvern multi-etnic, ce includea şi membri


Hutu, însă în final Paul Kagame a devenit preşedinte, funcţie pe care o deţine şi în
prezent. Lupta nu s-a oprit acolo. Între fugarii din Congo se aflau mulţi foşti criminali
care participaseră direct la masacrul din Ruanda şi care au organizat în afara graniţelor
ţării miliţii, ce au întreţinut conflictul. Au urmat alţi ani de lupte, despre care nu se poate
spune că s-au oprit nici până astăzi. Potrivit unei estimări ONU, numărul persoanelor care
au căzut victime în acest conflict se apropie de cinci milioane.

Autorităţile din Ruanda au trimis de două ori trupe în Congo, pretextând că doresc să
anihileze aceste miliţii, dar nu au făcut decât să întreţină acelaşi conflict, să îl
prelungească şi mai mult. Supravieţuitorii genocidului din 1994 trăiesc încă în teroare,
uitându-se mereu peste umăr. Sunt urmăriţi de foştii călăi, care şi-ar dori să nu mai existe
niciun martor care să povestească ce s-a întâmplat atunci. Culmea este că nici acum
victimele nu primesc ajutor, din nicio parte. Criminalii sunt liberi, iar victimele sunt tot
victime.

Supravieţuitorul Révérien
Unul dintre supravieţuitori este Révérien Rurangwa, care în aprilie 1994 avea 15 ani şi o
familie numeroasă. Era cel mai mare copil al părinţilor săi, nişte oameni simpli, dintr-o
localitate obişnuită din Ruanda.

Aflat acum la Geneva, Révérien a povestit unui reporter de la cotidianul britanic The
Guardian tot ceea ce s-a întâmplat cu el şi cu familia lui. El a descris cu lux de amănunte
ziua în care vecinul său Hutu, cu care până atunci trăiseră în înţelere, a venit cu maceta şi
i-a omorât pe toţi cei 43 de membri ai familiei sale. Erau printre ultimii supravieţuitori
din sat, căci se ascundeau, de vreo două săptămâni, în coteţul caprelor. În cele 14 zile
care trecuseră de la începutul măcelului, muriseră 25.000 de oameni din localitate şi din
împrejurimi. Familia lui a fost decimată pe 20 aprilie, iar Révérien îşi aminteşte totul,
până în cele mai îngrozitoare detalii. El a scris şi o carte, intitulată "Genocid", o carte
nerecomandată celor slabi de inimă, căci Révérien descrie totul cu lux de amănunte: cum
toţi membrii familiei au fost ucişi, dar nu dintr-o dată, "curat" şi fără suferinţă. Toţi au
fost tăiaţi cu macetele de mii de ori, au fost dezbrăcaţi şi lăsaţi să agonizeze în soare. El
povesteşte cum bărbaţii Hutu ucideau, iar femeile şi copiii lor colectau bunurile şi
bijuteriile victimelor muribunde.

Révérien era cel mai mare dintre copii, aşa că a fost lăsat la urmă. El a văzut cu vecinul i-
a tăiat mama şi tatăl, dar şi pe fraţii lui - Sylvélie, 13 ani, Olive, 11 ani, Pierre Célestin, 9,
Marie, 7 şi Claudette, de numai 5 ani. La 15 ani după masacru, tânărul mărturiseşte că
aude, încă, noaptea, ţipetele micuţei Claudette, care a supravieţuit tăieturilor de macetă,
dar a murit după o lungă agonie, din cauza deshidratării.

Cruzime de neimaginat

Révérien însuşi a fost cumplit mutilat şi lăsat să moară, dar, nu se ştie cum, a supravieţuit
timp de trei săptămâni, lângă cadavrele arse ale familiei sale. Criminalii îi tăiaseră braţul
stâng şi nasul, pentru că era prea mare - şi trebuia să fie mai mic, aşa cum îl aveau etnicii
Hutu care îşi bătuseră joc de el. I-au scos un ochi şi i-au tăiat toată faţa - fruntea, gura,
obrajii, până la tâmple - cu lamele macetelor. Nu a murit, însă, din cauza durerilor
îngrozitoare, şi-a implorat călăii să îl ucidă. Aceştia au râs de el şi au continuat să îl
batjocorească, deşi era numai un copil. Révérien povesteşte că agresorii puneau pariuri
referitor la cât va mai trăi "gândacul" care "încă se mai târa".
Aşa l-au găsit voluntarii de la Crucea Roşie, care l-au luat şi l-au dus la Geneva, în
Elveţia, unde şi-a petrecut următorii câţiva ani prin spitale şi a reuşit, cât de cât, să îşi
recapete încrederea în oameni.

Ceea ce îl bântuie şi acum pe Révérien este faptul că poporul său a fost abandonat la greu
şi lăsat să sufere îngrozitor, fără ca ONU şi comunitatea internaţională să mişte un deget.
Ba mai mult, aceştia au stat şi au privit "spectacolul"... Cu numai câteva zile înainte de
declanşarea iadului, pe 7 aprilie, Révérien a văzut cum "căştile albastre", soldaţii ONU,
au venit după cele 30 de călugăriţe spaniole şi după cei doi preoţi catolici care le
însoţeau. "I-am văzut plecând, cu ghivecele lor cu flori şi cu câinii lor. Nu puteau lua
măcar un copil Tutsi cu ei?", se întreabă el, cu amărăciune.

Deznădejde, dar şi speranţă

După ce şi-a revenit, el s-a întors în localitatea natală, ca să îl privească în ochi pe acel
Hutu care îi măcelărise familia şi care trăia exact ca înainte. Conducea acelaşi bar şi nu
dădea semne că ar fi regretat măcar puţin din ceea ce făcuse. Révérien însuşi s-a trezit
urmărit din nou, de aceiaşi criminali, furioşi că el a îndrăznit să povestească despre ceea
ce s-a întâmplat. La fel se întâmplă cu mai mulţi supravieţuitori, care nu au altă vină
decât că nu au murit.

Révérien s-a întors la Geneva, însă nici aici, unde este sediul ONU, nu se află în
siguranţă. El nu a primit decât o permisiune de şedere temporară, nu are dreptul să
muncească şi nici să studieze, nu poate să aibă telefon ori maşină. Mai mult, autorităţile îl
pot expulza în orice moment, trimiţându-l înapoi, în ţara natală, unde îl aşteaptă o moarte
sigură.

Révérien spune că a avut câteva oferte de la nişte elveţience dispuse să se mărite cu el,
pentru a-i asigura drept de şedere. El le-a refuzat, însă, pentru că îşi doreşte să se
căsătorească din dragoste, şi chiar să aibă copii. De fapt, Révérien îşi doreşte o familie,
îşi doreşte stabilitate şi dragoste - în care mai crede încă, în ciuda tuturor grozăviilor pe
care le-a trăit! Îşi doreşte o familie pentru că, în ultimii 15 ani, a trăit singur pe lume, din
cauze pe care nu le-a înţeles nici până astăzi.
Tribunalul ONU îi judecă pe foştii călăi

După ce a întors spatele naţiunii ruandeze atunci când aceasta avea cea mai mare nevoie
de ajutor, ONU a ajutat la constituirea unui Tribunal Penal Internaţional pentru Ruanda,
cu sediul la Arusha, în nordul Tanzaniei. Până la finele lui 2008, respectiva instanţă a pus
sub acuzare 34 de oameni şi a achitat şase. Unul dintre cei acuzaţi este colonelul
Theoneste Bagosora, fost director de cabinet în Ministerul Apărării, prezentat drept
"creierul" genocidului din 1994, care a fost condamnat la închisoare pe viaţă.

Soldaţii francezi au participat la măcel?

Guvernul din Ruanda, în frunte cu preşedintele Paul Kagame (foto), acuză şi Franţa
pentru participarea, cel puţin tacită, la genocidul din 1994. Potrivit unui raport întocmit
de autorităţile ruandeze, aproape 30 de oficiali francezi sunt acuzaţi de implicare în
masacru, inclusiv preşedintele de atunci al Franţei, Francois Mitterand, decedat în 1996.
Forţele militare franceze, care erau staţionate la acea vreme în Ruanda, sunt acuzate că ar
fi participat direct la crime, ori cel puţin că au stat, au privit şi nu au făcut nimic pentru a
le împiedica.

Stat situat in Africa Central – Estica, cu iesire la lacul Kivu, avind vecini cu care este in
conflict aproape permanent: Republica Democratica Congo la vest si Burundi la sud, plus
Uganda la nord si Tanzania la est.
Statul african cu cea mai mare densitate de populatie este format din populatiile Tutsi, ce
detin cca 15 % din total (vechi pastori nomazi de neam hamit, inalti si cu spirit razboinic)
si Hutu cu aproximativ 85 % ( triburi bantu , sedentari si agricultori).
Genocidul din 1994, cel mai mare din Africa secolului 20 si probabil din lume, se
datoreaza diferentelor etnice si situatiei ciudate in care populatia majoritara este condusa
sute de ani de populatia minoritara.
O tara de marimea Belgiei, cu o populatie de 7 milioane de locuitori, traieste absurdul
unui razboi civil, invocind ca si cauze: influenta coloniala pretul cafelei (saracie si
probleme economice ce au prabusit economia si asa precara), Banca Mondiala si Fondul
Monetar International+ interesele marilor puteri (in special Franta- de altfel o serie de
militari din trupele de mentinere a pacii din acea perioada au fost pusi sub acuzare pe
motiv ca nu au intervenit in masacrele desfasurate sub ochii lor).
In aprilie 1994 (odata cu prabusirea avionului care in care se aflau presedintii Rwandei si
ai Burundi) incepe masacrarea a peste 800 000 de oameni, din care mai bine de 75 % erau
de etnie tutsi, mii de etnici hutu au fost torturati pentru ca s-au opus genocidului, in
acelasi timp doua milioane de Hutu s-au refugiat in fostul Zair si alte citeva sute de mii
de Tutsi in Burundi sau in Tanzania vecina, dind nastere la cel mai mare exod de refugiati
din istoria Africii si la cea mai cumplita catastrofa umanitara, asemanata azi cu Darfurul
(tabara de refugiati sudanezi din vestul acestei tari).
Genocid atribuit dupa cum scriam si mai sus si unor dispute tribale in care o minoritate
privilegiata a asmutit o etnie impotriva celeilate.
Istoria Rwandei este scrisa in mod deosebit de o elita culturala Tutsi, scolita in Europa
care nu impune un echilibru intre participarea celor doua etnii la formarea Rwandei
moderne, astfel ca populatia majoritara Hutu se razbuna singeros (atunci cind ajunge la
putere), inventind doua militii care vor macelarii sute de mii de oameni, de multe ori
vecini sau rude prin alianta, acestea se numeau Interahamwe adica ,, Cei ce ataca
impreuna “ si Impuzamugambi adica ,, Cei care au un singur scop” usor de banuit care
era acel scop.
Azi in Rwanda lucrurile sunt departe de a se fi rezolvat(la putere sunt din nou etnicii
minoritari tutsi) , dar a inceput un proces de condamnare a criminalilor cu un tribunal al
ONU stabilt la Arusha in Tanzania, tribunal ce a trimis dupa gratii, pina acum peste
120000 de criminali. Pentru stabilirea adevarului si pentru aducerea in fata opiniei
publice inernationale a acestui inimaginabil genocid au fost turnate trei filme cunoscute:
Razboi civil, Aprilie, Hotel Rwanda- cel mai nou dintre ele.