Comentariu Luceafarul

Mihai Emiescu

Poemul ,,Luceafarul,, de M. Eminescu, apare in aprilie 1883 la Viena in ,,Almanahul Societatii

Academice social-literara Romania Juna,,. Revista ,,Convorbiri Literare, a reprodus versiune din
almanah, iar T. Maiorescu publica poemul in editia sa de versuri de la sfirsitul anului 1883.
Eminescu a pornit de la un basm popular ,,Fata din gradina de Aur,, basm cules de germanul
R. Kumisch in timpul unei calatorii in muntenia in 1861. M. Eminescu nu sa multumit doar sa versifice
basmul ci a si supus materialul folcloric unui proces de abstratizare si spiritualizare. A regindit si a
modificat personajele si semnificatiile creatiei populare. Zmeul din forta raului a devenit prin
imibilizari repetate Hyperion,simbol al geniului ;fata de imparat a trecut si ea printr-un proces de
spiritualizare pentru a corespunde aspiratiilor lui Hyperion;fiul de imparat a devenit Catalin,simbolul
omului obisnuit iar Demiurgul a devenit o creatie abstracta,creatorul.Referindu-se la sensul poemului
sau,Mihai Eminescu preciza intr-o nota pe manuscris: În descrierea unui voaiaj in tarile
romane,germanul povesteste legenda Luceafarului. Aceasta este povestea iar intelesul alegoric este
ca,daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii;pe de alta parte aic pe
pamant nu e capabil de a ferici pe cineva,nici capabil de a fi fericit. El nu are moarte dar nu are nici
noroc.
Poemul are 98 de strofe,392 de versuri,1908 de cuvinte dintre care 1788 sunt latine,semn
foarte clar ca limba romana e de origine latina.
În compozitia poemului se constata existenta a 4 tablouri:
1) Dragostea dintre fata de imparat si Luceafar
2) Idila dintre Catalin si Catalina
3) Calatoria Luceafarului spre Demiurg pentru a cere dezlegarea de nemurire
4) Reintoarcerea Luceafarului la locul lui pe cer si constatarea ca fata de imparat nu s-a
putut rupe din cercul ei

Primul tablou cuprinde strofele 1-43. Primele 7 strofe care cuprind imaginile de baza ale
poemului ne-o arata pe aceasta preafrumoasa fata de imparat,visatoare si melancolica,contempland
Luceafarul seara de seara de la fereastra dinspre mare a castelului. La randu-i Luceafarul care
”Rasare si straluce
Pe miscatoare le carari”
ale apelor in fiecare seara,privind spre umbra negrului castel, o indrageste si se lasa tot mai mult
coplesit de dorul fetei de imparat. Strofele urmatoare afiseaza intr-un peisaj unduitor puternica
iubire ce se intampla intre Luceafar si fata de imparat. Surprinsa de recile scintei ale Luceafarului,
care arunca in iatacul fetei ,,o mreaja de vapaie”, urmarind-o adinc in vis ,,cind vine sa se culce”, fata
care ii suride si apoi ofteaza din greu, incepe sa inbie patetic:
„O, dulce-al noptii mele domn,
De ce nu vi tu? Vino!
Cobori in jos Luceafar blind,
Alunecind pe o raza
Patrunde-n casa si in gind
Si viata lumineaza!”
La chemarea fetei Luceafarul se arunca din inaltimi si se cufunda in mare, indreptinduse din
adincul necunoscut al apelor, in chipul unui mindru voievod cu parul de aur si ochii scinteietori,
purtind pe umerii goi un gulgiu vinat, iar in miini n toiag incununat cu trestii. El marturiseste fetei ca e
gata sa-i urmeze chemarea insa tata fiindu-i cerul si marea muma, el o invita pe tinara fecioara,sa-si
lase lumea ei, sa-i fie mireasa si sa-l urmeze in palatele lui de margean din fundul oceanului. Fata de
imparat, desi puternic indragostita de Luceafar, isi da seama cit de imensa e distanta ce ii desparte, si
teminduse de chipul lui straniu ea il refuza:
 „O, esti frumos, cu numa-n vis
Un inger se arata
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata

Traind la vorba si la port

Lucesti fara de viata
Caci eu sint vie tu esti mort
Si ochiul tau ma-ngheata”

Dupa citeva zile Lucefarul apare din nou si fata il cheama iar cu nostalgie, de data aceasta el i
se invatiseaza ca un demon, soarele fiindu-i tata, iar muma noaptea. Si de aceasta data fata il refuza.
Marturisindu-i insa cit de dureroasa si arzatoare ii este iubirea ce i-o poarta, fata il roaga din nou sa
coboare el pe pamint, sa devina muritor asemenea ei:

„Ma dor de crudul tau amor

A pieptului meu coarde
Si ochii mari si grei ma dor
Privirea ta ma arde”

Tulburat peste masura de refuzul fetei Luceafarul este gata sa renunte la nemurire de dragul
fetei si rugindu-se din locul lui , din cer, se indrepta catre Dumnezeu sa-i ceara dezlegare:

„Si se tot duce... sa tot dus

De dragul unei copile
Sa rupt din locul lui de sus
Pierind mai multe zile”

Tabloul doi cuprinde versurile 44-64. Aceasta urmareste idila dintre fata de imparat, pe care
poetul o numeste Catalina, si pajul Catalin, staruind mai cu seama asupra usurintei cu care se
stabileste legatura sentimentala dintre acestia, privind ca exponent ai lumii inferioare. Astfel, in timp
ce Luceafarul, strabate imensitatile ceresti in zborul lui spre Dumnezeu, Catalin, „ baiat din flori si
pripar ” se apropie cu indrazneala de Catalina si o inbie intr-un ungher cu dragostea lui vicleana.
Catalina desi poarta inca in inima un dor pentru Luceafar, nu-l indeparteaza pe Catalin, ba pina la
urma cedeaza staruintelor acestuia, desi dragostea lui nu are nimic din profunzimea si maretia iubirii
Luceafarului. Catalina ii vorbeste lui Catalin despre iubirea ei arzatoare pentru Luceafar, pe care il
intelege si-l doreste dar la inaltimea caruia nu se va putea ridica niciodata :

„Luceste c-un amor nespus

Durerea sa-mi alunge
Dar se-nalta tot mai sus
Ca sa nu-l pot atinge

Patrunde trist cu raze reci

Din lumea ce-l desparte...
In veci il voi iubi si-n veci
Va ramine departe..
 Catalin, ademenind-o cu insistentele lui voluptoase, ii infringe totusi visul si dorul de
Luceafar:

„Vei pierde dorul de parinti

Si visul de Luceferi”

Tabloul trei care cuprinde strofele 65-85 proiecteaza calatoria Luceafarului in cosmos, spre
Dumnezeu , pentru a-i cere dezlegarea de vesnicie. Zborul indraznet printre constelatii al Luceafarului
este de o maretie uluitoare. Aripile ii cresc la dimensiuni uriase si in drumul lui de fulger neintrerupt
ratacitor printre stele, vaile haosului se umplu de lumini ce izvoresc de pretutindeni ca la inceputul
lumii:

„PorniLuceafarul. Cresteau
In cer a lui aripe
Si cai de mii de ani treceau
In tot atitea clipe

Un cer de stele dedesupt

Deasupra-i cer de stele
Parea un fulger neintrerupt
Ratacitor prin ele”

Dar iata-l pe Luceafar ajuns in fata Demiurgului, care il salasluieste in infinitul spatiu al cerului
pe care il guverneaza din nevazut si de dincolo de timpuri:

„Caci unde-ajunge l-ui hotar

Nici ochi spre a cunoaste
Si vremea-ncearca in zadar
Din goluri a te naste”

Lucefarul ii cere Atotputernicului sa-l dezlege de vesnicia neagra si sa-l faca muritor, ca sa se
poata bucura astfel de viata si de multdorita ora de iubire:

„ De greul celei vecinicii

Parinte, ma dezleaga
Si laudat pe veci sa fii
De-a lumii scara-ntreaga

O, cere-mi Doamne, orice pret

Dar da-mi o alta soarte
Caci tu izvor de vieti esti
Si datator de moarte

Reia-mi al nemuriri nimb

Si focul din privire
Si pentru toate da-mi in schimb
O ora de iubire”
 Demiurgul, dupa ce il asculta, numindu-l acum Hiperion cauta apoi uimit de rugamintea lui,
sa-l convinga de zadarnicia hotaririi lui, aratindu-i mai intii, prapastia ce-l desparte pe nemuritori de
muritori. Demiurgul il sfatuieste staruitor pe Hiperion sa renunte la gindul lui caci de vesnicie nu-l
poate dezlega, iar moartea nu i-o poate darui. Ca sa-l convinga mai usor, Demiurgul il indeamna pe
Hiperion sa priveasca spre pamint si sa vada cu ochii lui ce-l asteapta acolo, printre oamenii obisnuiti.

Tabloul patru care contine strofele 86-98 revine astfel cu desfasurarea faptelor pe pamint.
La indemnul Demiurgului, Hiperion isi indreapta privirile in jos si in asfintit de seara el zareste oe
pamint, intr-un cring sub umbra teilor, in lumina lunii pe Catalina imbatata de amor, alaturi de
vicleanul muritor Catalin. Vazindu-l stralucind din nou pec er, Catalina nu se sfieste sa impartaseasca
Luceafarului fericirea ei eferma si-l roaga sa o inteleaga si sa coboare pe o raza in codru, ca sa-i
lumineze de aceasta data norocul. Dezamagit profund de tot ce vede si aude, Luceafarul nu mai
tremura acum ca in alte dati, in codri si pe dealuri si nu mai cade ca-n trecut ramiind in inaltul cerului,
el raspunde Catalinei sfidator, dar si cu o dureroasa resemnare, pecetluindu-si in acelasi timp, cu
mindrie insingurarea vesnica in nemurire :

„Ce-ti pasa tie chip de lut

Dac-oi fi eu sau altul?

Traind in cercul vostru strimt

Norocul va petrece
Ci eu in lumea mea ma simt
Nemuritor si rece”