DREPT PROCESUAL CIVIL

NOTE DE CURS 2010/2011

ACŢUNEA CIVILĂ

I.Preliminarii.

Acţiunea civilă este acţiunea principală a dreptului procesual civil;

ea este o entitate juridică, ca şi instanţa, probele, competenţa. Definirea
acţiunii, regulile ei juridice, legătura ei cu dreptul subiectiv sunt chestiuni care
au mobilizat jurisprudenţa, atât prin întinderea consideraţiilor doctrinare, cât şi
prin distanţa conceptuală care se vede astăzi prin diferitele opinii.
Acţiunea este conceptul şi actul care pune în activitate instanţa şi
care declanşează litigiul. Un litigiu aflat în latenţă, un litigiu declarat de părţi
devine un litigiu judiciar; instanţa deci este investită cu el doar după ce s-a
exercitat acţiunea. Acţiunea apare deci ca un mod de a pune în mişcare, de a
da eficienţă competenţei jurisdicţionale a instanţelor judecătoreşti.
În ce priveşte înţelegerea noţiunii acestui concept, o emisiune
doctrinară de necuprins afectează spaţiu pentru aceasta. Se pot departaja trei
orientări, trei opinii, în acest sens:
I opinie (considerată tradiţională astăzi), în egală măsură distructivă
şi creatoare, esta aceea în care acţiunea apare ca o prelungire a dreptului

1
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2010/2011

subiectiv, pe care îl deduce judecăţii, sub aspectele lui litigioase, pentru a se

obţine restabilirea, recunoaşterea acestuia, o reparaţie eventual, pentru punerea
lui în dispută.
În această concepţie, cel care pretinde în justiţie să-i fie restituit
bunul asupra căruia poartă dreptul său de proprietate şi o despăgubire pentru
prejudiciul rezultat din uzurparea lui, acela complineşte doar, dă întreaga
măsură dreptului său de proprietate, care nu ar avea eficienţă, dacă n-ar fi fost
apărat prin acţiunea în revendicare. Cel care îşi fondează prerogativa pe
posesie nu face decât să împlinească eficienţa legală a posesiei.
A II- a opinie este aceea potrivit căreia acţiunea este autonomă faţă
de dreptul subiectiv. Aici judecătorul nu poate refuza, în principiu, nici
judecata, nici recunoaşterea pretenţiei solicitate, sub considerentul că acţiunea
nu promovează un drept subiectiv. Această concepţie creează o separaţie
artificială între dreptul subiectiv şi dreptul la acţiune. Ea porneşte însă de la o
realitate. Dacă dreptul subiectiv are întotdeauna, explicit sau nu, în textele
speciale sau compozite, o afirmare, o consacrare legală, dreptul la acţiune are
rareori această afirmare, această consacrare (ex. acţiunea în revendicare).
A III- a opinie este aceea potrivit căreia acţiunea civilă este o
expresie a dreptului general de petiţionare, de acces la autoritatea
judecătoarească, opinie care pare să fie susuţinută de un text recent.12
Sub raport instituţional, acţiunea apare ca o vocaţie a instanţelor
judecătoreşti, generală, inevitabilă, de a soluţiona conflictele dintre subiectele
de drept.
Dacă prima teză ar fi considerată valabilă, atunci drepturile
subiective ar trebui să aibă o identitate matriceală şi un inventar complete
12
Art. 21 din Constituţia României, care consacră accesul liber la justiţie .
2
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2010/2011

astfel încât acţiunea, care nu derivă în mod clar dintr-un asemenea drept
subiectiv, poate să nu fie considerată eficientă şi să nu fie admisă. În această
gândire, nu este mult până la abuzul de drept (neangajarea instanţei pentru
nesoluţionarea litigiului).
În concepţia autonomă, dreptul la acţiune poate să nu fie identificat,
iar acţiunea ar putea să nu aibă nimic imprimat din fizionomia dreptului la
acţiune. Acţiunea aici ar apare ca ceva abstract, de factură ocazională, iar
judecat ar apare ca un exerciţiu profesional fără o finalitate precisă, fără
contribuţia necesară la menţinerea ordinii de drept.
Se face o identificare artificială între funcţionarea juridică ca
serviciu public, ca o garanţie pentru toate drepturile şi libertăţile
fundamentale şi oricare acţiune care nu poate fi desprinsă de geneza ei, care
este dreptul subiectiv.
Fiecare dintre aceste teorii are părţi şi aspecte creatoare. O atitudine
greşită ar fi aceea de a le elogia, fără a vedea aceste aspecte în mod exclusiv.
Astfel, acţiunea este posibilitatea de a obţine de la o instanţă judecătorească,
judecata litigiului ce poartă asupra unui drept, interes, situaţie juridică,
protejată de lege, potrivit unor reguli de procedură instituite prin norme
juridice.
Nu este posibil, iar efortul corespunzător întreţine vie gândirea
juridică, ca, din considerente de elogiu al perfecţiunii procedurale, al harului,
al artei judecătoreşti, să fie ignorată fundamentarea juridică a pretenţiei în
judecată13.

13
“Pretenţie în judecată” desemnează ceea ce doreşte fiecare parte litigantă să obţină, ca raport de
drept dezlegat, autoritar şi irevocabil prin hotărârea dată de instanţă.

3
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2010/2011

II. Condiţiile de exercitare a acţiunii civile.

1. Capacitatea procesuală .
Capacitatea este, în bună măsură, identică capacităţii de exerciţiu
pentru actele juridice civile.Capacitatea procesuală deplină se dobândeşte la
18 ani. Între 14 şi 18 ani este recunoscută capacitatea de exerciţiu restrânsă,
care se exercită printr-un substitut procesual.
Acţiunea civilă, între actele juridice, este un act de conservare, în
principiu. Poate fi continuată însă cu un act de dispoziţie. De aceea, între 14-
18, acţiunea nu poate fi exercitată decât de către ocrotitorul legal.
Actul juridic de dispoziţie însă (ex. tranzacţia, achiesarea) trebuie să
se încheie după regulile de la actele juridice pentru cazul subiectului cu
capacitate de exerciţiu restrânsă. În cazul persoanelor juridice, acestea
funcţionează pe baza organelor statutare de conducere. Pot exista substituţi
procesuali, în cazul în care există această capacitate alterată (ex. în materie de
societăţi comerciale, judecătorul sindic, administratorul în cazul în care nu se
poate continua activitatea, lichidatorul, cel desemnat de fondatori, pentru
operaţiunile legate de constituire).
Capacitatea procesuală pune problema reprezentării. În această
materie există o reprezentare convenţională (mandatul de drept comun).
Mandatul judiciar dat unei persoane care nu are calitatea de avocat sau nu este
licenţiat în drept şi rudă sau afin până la gradul IV inclusiv cu partea pe care o
reprezintă, nu poate avea ca obiect decât reprezentarea pentru contactul,
comunicaţia cu instanţa. Aceasta nu permite asistenţa juridică, în sensul
punerii concluziilor în drept14.
14
O atare restrângere se justifică de monopolul asistenţei juridice conferit profesiei de avocat.
4
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2010/2011

Persoana juridică poate fi reprezentată şi de o altă persoană cu sau

fără pregătire juridică, alta decât organul statutar care-i îndeplineşte actele, sub
condiţia ca acea persoană să aibă drept de substituire.
Mandatul judiciar este, ca şi cel civil, clasic, ratificabil (în
încheierea de şedinţă se poate realiza aceasta de către mandant). Se distinge
astfel de acestea mandatul legal, conferit de lege pentru anumite persoane
pentru a suplini indisponibilitatea părţii litigante (ex. ocrotitor legal, curator,
instituţie de ocrotire).

2. Calitatea procesuală.
Această calitate procesuală enunţă vocaţia de a sta în litigiul concret
cu care a fost învestită instanţa.
Calitatea procesuală este definită ca fiind identitaea juridică dintre
calitatea cerută în raportul juridic litigios, în tiparul legal al procesului şi
partea litigantă (ex. în acţiunea pentru tăgada paternităţii, calitate procesuală
nu poate avea decât tatăl copilului; la ieşirea din indiviziune calitatea
procesuală o poate avea doar un coindivizar sau un creditor al indivizarului
sau al unui coindivizar dar legat de succesiune).
Nu trebuie confundată calitatea procesuală cu lipsa de netemeinicie,
de nejustificare a pretenţiei, cu lipsa de identitate fizică între o parte şi cel care
trebuie să aibă o anume calitate juridică pentru a sta în raportul juridic litigios
(ex. dacă pârâtul chemat în judecată pentru daune delictuale, face dovada că
nu el este autorul delictului, acesta are calitate procesuală pasivă). Sunt
raporturi juridice litigioase cu poziţii prestabilite (ex. divorţ, anularea
căsătoriei, aici fiind implicată în mod necesar, calitatea de soţ).De asemenea,

5
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2010/2011

acţiunile care derivă din raporturi de obligaţii promovează poziţii cu calităţi

procesuale prestabilite.
Sunt însă şi raporturi juridice litigioase cu poziţii, cu calităţi care
sunt neutre, libere. Sunt şi situaţii în care, de pe poziţiile din raporturile
juridice doar una dintre ele reclamă o calitate procesuală (ex. autor şi pârât
dintr-un delict civil poate fi oricine; reclamant însă nu poate fi decât acela al
cărui patrimoniu a fost păgubit).
Sancţiunea pentru lipsa calităţii procesuale este respingerea acţiunii
ca inadmisibilă.

3. Dreptul subiectiv.
Acesta nu trebuie înţeles ca fiind neapărat dreptul de creanţă pentru
că multe acţiuni nu izvorăsc din acesta. El este o legătură între calitatea
procesuală şi dreptul subiectiv pentru că în acţiunile cu poziţii juridice
prestabilite, calitatea procesuală se identifică cu dreptul.
În opinia celor care consideră autonomă acţiunea civilă această
condiţie a exercitării acţiunii nici nu este evocată.
Orice acţiune trebuie să aibă o fundamentare juridică. Aceasta o
constituie dreptul de a cere instanţei să valideze poziţia pretinsă, să dea
raportului juridic litigios rezoluţia care, în aplicarea legii, asigură, apără
drepturile şi libertăţile fundamentale, ordinea de drept şi securitate juridică
(ex. o soluţie de condamnare în procesul penal are fundamentare juridică,
dacă: există faptă, inculpat şi indicii că acesta a săvârşit fapta; tot astfel, în
procesul civil trebuie să existe fundament juridic pentru fiecare punct de
judecată).

6
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2010/2011

Starea de drept este de fapt executarea cu bună credinţă a

obligaţiilor (ex. starea de drept este revenirea soţilor la condiţia de stare civilă
“necăsătorit”, atunci când raporturile de familie sunt grav şi iremediabil
vătămate).

4. Interesul.
Interesul nu trebuie confundat cu temeiul juridic al acţiunii în
justiţie.
Acesta nu este abstract, el este concret şi reprezintă expresia nevoii
pe care o resimte reclamantul în faţa unei conduite neconvenabile, care a
generat litigiul. Interesul este echivalent uneori cu maturitatea raportului
juridic din care derivă acţiunea (pas d înteret, pas daction).
Nu trebuie confundată lipsa de interes cu îndreptăţirea pretenţiei, a
acţiunii.

III. Elementele acţiunii civile.

Acţiunea civilă este o manifestare de voinţă juridică. Ea reprezintă
un act juridic şi efectul ei este investirea instituţiilor juridice obligate să
examineze pretenţia şi să dea asupra ei o hotărâre, evaluând validarea juridică
a acesteia.
Ca efect al acţiunii, în faţa instanţei se angajează un raport juridic.
Ca şi acţiunea în forma ei materială, el nu are fizionomia clasică a unui raport
juridic. Acest raport juridic presupune naşterea, modificarea sau stingerea
unor drepturi şi obligaţii prin manifestările părţilor în proces. Raportul juridic

7
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2010/2011

litigios este cadrul organizat, guvernat, administrat de către instanţă, în care

părţile îşi susţin pretenţiile, interesele. Este acesta un raport compozit –
interese din raporturi din care izvorăsc litigii şi elemente izvorâte din conduita
procesuală a părţilor.
În cursul desfăşurării litigiului, părţile modelează raportul juridic
originar, ele încearcă să-i creeze o evidenţă, să convingă asupra unui conţinut,
asupra unei situaţii juridice, de care sunt interesate să fie validate de către
instanţă.În consecinţă, acţiunea se construieşte, se susţine cu şi prin trei
elemente esenţiale: părţile, obiectul şi cauza. Fără acestea, acţiunea nu
reprezintă o entitate juridică în consideraţia căreia, instanţa nu pote deveni
activă, nu îşi poate începe exerciţiul său special.

1. Părţile
Sunt părţile din raporturile juridice litigioase; ele trebuie să aibă
calitate procesuală în consideraţia căreia instanţa este obligată să evalueze
raporturile dintre acestea.. Părţile nu trebuie să aibă aceeaşi identitate juridică
civilă în tot cursul procesului. Cea ce este esenţial este calitatea lor juridică.
De aceea se admite subrogaţia, cesiunea de drepturi litigioase.
Părţile pot să nu fie prezente în instanţă. Legea permite judecarea în
lipsă pentru oricare dintre ele. În cazuri excepţionale, doar prezenţa părţii este
o condiţie pentru admiterea acţiunii (ex. reclamantul la divorţ).
Într-un tipar tradiţional, părţile în proces se numesc: reclamant şi
pârât. Aceste poziţii pot să suporte variaţii15.În litigiu pot fi atrase şi alte
persoane denumite intervenienţi (voluntari, forţaţi). Denumirea părţilor este
uneori dată de conţinutul acţiunii, de felul cererii, de evoluţia litigiului la
15
În excepţie, prin fomularea unei cereri reconvenţionale, pârâtul devine reclamant.
8
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2010/2011

instanţele de control judiciar. Indicarea corectă a acestei calităţi nu este lipsită

de interes practic.

2. Obiectul
Obiect al litigiului este pretenţia în judecată; el este ceea ce solicită
reclamantul, partea activă, să facă obiectul de examinare, de analiză, de
validare de către instanţă. (ex. dacă într-o acţiune din executarea unui contract
de impunere, obiectul acţiunii este rambursarea împrumutului, a dobânzii şi
poate chiar o reactualizare a creditului dat, la divorţ obiectul litigiului este
verificarea împrejurărilor privind desfacerea căsătoriei, într-o acţiune a
falimentului obiectul litigiului este constatarea că societatea este în încetare de
plată).
Instanţa trebuie să se pronunţe asupra realităţii juridice pe care
reclamantul vrea să o promoveze.
Obiectul actului juridic se apropie de obiectul acţiunii. Spre
deosebire de primul însă, aceasta din urmă înseamnă aducerea în judecată doar
a ceea ce a determinat declanşarea litigiului.

3. Cauza
Spre deosebire de cauza actului juridic, care reprezintă scopul,
motivul care mobilizează voinţa juridică a părţilor, cauza acţiunii presupune
temeiul juridic al acţiunii, fundamentarea legală a ceea ce se pretinde.

9
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2010/2011

Altfel spus, ea este fundamentarea, justificarea dreptului pretins.

Aceasta nu se confundă însă cu textul de lege care permite exercitarea acţiunii.
Interesul practic pentru aceste elemente ale acţiunii rezidă în
efectele hotărârii judecătoreşti (în special, efectul executoriu şi cel al
autorităţii de lucru judecat). Pe lângă aceasta, instanţa nu poate fi investită cu
o acţiune infirmă.

IV. Clasificarea acţiunilor civile.

Pentru clasificare, se foloseşte sensul restrâns al noţiunii de acţiune
şi care corespunde cererii de chemare în judecată. Sensul larg al acţiunii este
acela care desemnează acea aptitudine, acel element de finalitate a dreptului
subiectiv, care îi asigură protecţia prin autoritatea şi forţa publică. Este deci
dreptul de a avea acces la o jurisdicţie, de a beneficia de o judecată
jurisdicţională echitabilă pentru realizarea drepturilor subiective ocrotite de
lege.
Codul de procedură civilă şi alte reglementări nu definesc acţiunea şi nu
fac nici o clasificare normativă a acţiunilor. Sunt însă texte care enunţă diferite
specii de acţiuni:
- art. 17 cod proc. civ. prevede că ,,cererile accesorii şi incidentale sunt în
căderea instanţei competente să judece cererea principală”;
- art. 111 cod proc. civ. distinge între acţiuni în constatarea dreptului şi
acţiuni în realizarea dreptului;

10
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2010/2011

- art. 132 cod proc. civ. enunţă acţiunea principală şi acţiunea

modificatoare;
- art. 674 cod proc. civ. tratează acţiunile posesorii.
Sunt de reţinut câteva criterii esenţiale, în funcţie de care acţiunile civile
se pot categorisi. Astfel:
I. În funcţie de scopul material urmărit, acţiunile civile se împart în:
acţiuni în realizarea dreptului, acţiuni în constatarea dreptului şi acţiuni în
constituire de drepturi.

Acţiuni în realizarea dreptului

Toate acţiunile prin care se enunţă şi se urmăreşte realizarea
materializării dreptului sunt acţiuni în realizarea dreptului.
Acestea sancţionează drepturi maturizate juridic. Prin acestea
dreptul civil îşi găseşte şi ultima reflecţie (ex. acţiunea în revendicare,
acţiunile confesorii).
Acestea acoperă şi sfera acţiunilor petitorii în raport cu acţiunile în
constatare.Acţiunile petitorii sunt, în jurisprudenţă, deosebite de acţiunile
posesorii. În clasificarea de faţă însă, ele se opun acţiunilor în constatare.
Acţiunile petitorii interesează prerogativa posesiei din configurarea
dreptului de proprietate.
Acţiunile în realizarea dreptului se mai numesc şi acţiuni în
condamnaţiune, dat fiind că prin ele se urmăreşte “condamnarea debitorului”.

b) Acţiuni în constatarea dreptului

Sunt cele prin care cel care are interes şi al cărui drept nu este
consacrat urmăreşte să constate că există sau că nu există.
11
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2010/2011

Aceste acţiuni au fost greu admise între mijloacele juridice ca o

fundamentare a dreptului la acţiune; s-a considerat că acţiunea trebuie să
rezulte dintr-un raport juridic şi că instanţa nu poate suplini voinţa părţilor.
Aceasta însă s-a consacrat prin art 111cod proc. civ. Prin aceasta
reclamantul caută să obţină o definire juridică pentru un potenţial al său, o
situaţie, o condiţie în care se află.
Anumite acţiuni, intitulate”în constatare” sunt veritabile acţiuni în
realizarea dreptului (ex. acţiunile prin care se cere să se constate calitatea de
proprietar, în temeiul unui act imperfect translativ sau prin care se cere
validarea acelui act imperfect sunt acţiuni în realizarea dreptului, pentru că se
cere executarea silită a promisiunii de a face actul perfect).
Acţiunile în constatarea dreptului mai suportă o subclasificare în:
a) acţiuni declaratorii - sunt acelea în care se solicită constatarea
existenţei sau inexistenţei unui raport juridic.
b) acţiuni interogatorii – sunt acţiunile în cel care ar putea pretinde
un drept de care e interesat reclamantul este chemat să-l recunoască sau să-l
conteste; aici reclamantul nu are îndoială.
c) acţiuni provocatorii – sunt cele prin care cel ce ar avea să
pretindă un drept este provocat, este chemat să-l arate, să-l exhibe.
c) Acţiuni în constituire de drepturi.
Sunt acestea acţiuni în care reclamantul cere de la instanţă să-l declare
titular al unui drept, al unei situaţii, al unei condiţii juridice pe care legea i-o
recunoaşte. El nu evocă un drept deplin maturizat şi nici nu cere sancţionarea
unui drept, ca în cazul acţiunii în constatare (ex. acţiunile de stat).

Interesul clasificării
12
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2010/2011

Acesta rezidă în caracterul subsidiar al acţiunii în constatare (art. 111 –

acţiunea nu poate fi admisă, dacă obiectul ei nu poate fi realizat printr-o
acţiune în realizare).
Relativ la efectele hotărârii, în acţiunile în realizarea dreptului
efectele hotărârii sunt depline (autoritatea de lucru judecat are toate calităţile),
iar relativ la timp, efectul este atât pentru trecut cât şi pentru viitor.
În acţiunile în constituire, hotărârile produc doar efecte pentru viitor
(ex nunc).
Acţiunile în realizare pot fi aduse la îndeplinire pe cale silită,
celelalte însă nu pot fi îndeplinite astfel.
Contra acţiunilor în constatare nu se poate primi contestaţie la
executare. Hotărârea dată într-o acâiune în constatare are caracter
imprescriptibil.

II. În funcţie de natura dreptului valorificat în acţiune, se disting:

acţiuni personale, acţiuni reale şi acţiuni mixte.
La rându-le acestea pot fi: mobiliare sau imobiliare.
Această subclasificare prezintă interes pentru efectele posesiei (art.
22 Dec. 167/58) , anume caracterul imprescriptibil.
Toate acţiunile sunt personale, în sensul că toate au un subiect activ.
Ele sunt calificate astfel pentru că prin ele se valorifică şi se sancţionează
drepturile reale (ex. revendicarea, acţiunea confesorie).
Acţiunile mixte – aceasta o constituie o categorie controversată;
sunt acţiuni care impun caractere de la primele două (ex. acţiuni din
exercitarea servituţii care reclamă şi despăgubiri), acţiuni prin actul juridic

13
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2010/2011

care a transferat un drept realizat; acţiunile în anularea, rezolvarea sau

rezilierea unui contract translativ de drepturi reale.

III. În funcţie de calea procedurală aleasă, sunt:

acţiuni principale, acţiuni accesorii şi acţiuni incidentale.
Acţiunile principale sunt cele prin care titularul dreptului, situaţiei,
interesului le exercită direct. Se numesc astfel pentru că cel care le exercită nu
aşteaptă nici un prilej pentru a formula pretenţia din ele şi pentru că valorifică
fondul dreptului.
Cât priveşte mijloacele utilizate, acţiunea principală este
întotdeauna promovată prin cererea introdusă de instanţă; aceasta pentru că
sunt şi alte cereri care nu investesc la modul propriu instanţa.
Acţiunile accesorii sunt cele a căror existenţă este dependentă de o
acţiune principală şi care nu pot urma decât unei asemenea acţiuni.
Acestea se exercită prin cereri alăturate cererii principale. Sunt
accesorii şi unele capete de cerere16 (ex. în acţiunea de divorţ, de pildă).
Acţiunile incidentale sunt acelea care dau urmare acţiunii
principale, ele apărând ca o replică la aceasta. Apar pe cale de incidenţă pentru
că sunt probe de cercetare principală (ex. acţiunea prin care se cere să se
constate că s-a consolidat dreptul de proprietate prin uzufruct).
Aceste acţiuni parvin instanţei fie prin cerere reconvenţională, fie
prin excepţii, fie prin apărările pe care reclamantul le face la o cerere
reconvenţională.

Interesul clasificării
16
Este capăt de cerere orice punct de judecată, deferit instanţei spre soluţionare.
14
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2010/2011

Acesta rezidă relativ la competenţă şi relativ la prescripţia

extinctivă:17

17
Este exprimarea adagiului “quod temporalia sum ad agendum perpetua sunt ad excipiendum”-
ceea ce este prescriptibil pe cale principală, prin curgerea timpului, este imprescriptibil pe cale de excepţie.
15