Transilvania, 2 / 2007
R a l u c a M U R E Ş A N
Perspective filosofice asupra pedepsei.
Teoriile utilitariste
U tilitarismul este teoria morală care susţine
că binele sau răul unei acţiuni sunt
determinate de raportul dintre binele şi
răul produs de acea acţiune. Jeremy Bentham identifică
binele cu plăcerea, iar răul cu durerea şi susţine că cea
mai mare cantitate de plăcere trebuie să aparţină unui
număr cât mai mare de persoane. John Stuart Mill, unul
dintre cei mai importanţi utilitarişti, identifică binele cu
fericirea, iar răul cu lipsa acesteia şi susţine, de asemenea,
că cea mai mare fericire trebuie să aparţină unui număr
cât mai mare de oameni.
Pentru filosofii utilitarişti, cum este Bentham,
pedeapsa poate fi justificată doar dacă răul care este
prevenit este mai mare decât răul pricinuit de infractor
prin fapta sa. Din acest punct de vedere, dacă pedeapsa
nu împiedică săvârşirea infracţiuniilor în viitor, atunci nu
face altceva decât să se adauge la suferinţele umane. Cu
alte cuvinte, utilitarismul justifică pedeapsa prin referire
la efectele sale benefice ori la consecinţele ei.
În acest sens, teoria utilitaristă este o teorie a
urmărilor, o teorie care consideră că doar consecinţele
bune sau rele ale unui act au valoare morală.
Pentru a determina dacă o pedeapsă este justificabilă,
utilitariştii încercă să anticipeze urmările pe care le poate
produce aplicarea acesteia. Dacă pedepsirea unui
infractor poate produce mai multă fericire comparativ cu
celelalte opţiuni posibile, atunci pedeapsa este justificată.
Dacă o altă opţiune (neluarea nici unei măsuri,
denunţarea publică a infractorului etc.) ar produce o mai
mare cantitate de fericire, atunci ar trebui aleasă una
dintre acestea, iar pedeapsa ar deveni nejustificată.
Infracţionalitatea este percepută ca o stare negativă,
iar utilitariştii, urmărind obţinerea unui grad cât mai înalt
de fericire, sunt preocupaţi de reducerea acestui
fenomen. În mod tradiţional, gânditorii utilitarişti s-au
concentrat pe trei modalităţi prin care criminalitatea
poate fi redusă prin instituirea pedepselor.
În primul rând, ameninţarea cu pedeapsa poate
intimida potenţialii infractori. Dacă o persoană
intenţionează să săvârşească o infracţiune, ştiind însă că
astfel ar încălca legea şi ar putea fi pedepsit pentru
aceasta, ar putea fi intimidat.
În al doilea rând, pedeapsa împiedică infractorii să
mai săvârşească astfel de fapte. Dacă un infractor este
închis pentru o anumită perioadă de timp, pe parcursul
86
detenţiei sale, nu va mai putea face rău celorlalţi.
În al treilea rând, pedeapasa poate reabilita
infractorii. Reabilitarea implică îmbunătăţirea compor-
tamentului infractorului astfel încât acesta să nu mai
recidiveze.
Primele două modalităţi de reducere a infracţio-
nalităţii prin aplicarea pedepselor sunt denumite
prevenţie, iar ultima reeducare.
Izvoarele concepţiei utilitariste se găsesc în
antichitate. Platon considera că pedeapsa se aplică
pentru a preveni, prin puterea exemplului, săvârşirea
altor infracţini. Cicero declara că fundamentul pedepsei
îl constituie interesul statului şi considera că aceasta
acţionează prin exemplaritate şi intimidare. Seneca
recunoaşte pedepsei un singur scop şi anume acela de a
asigura securitatea publică. De aceea, pedeapsa trebuie să
se îndrepte spre vinovat şi să servească drept exemplu1.
Pentru marea majoritate a filosofilor din secolele
XVII – XVIII originea dreptului de a pedepsi rezidă în
contractul social. Ideea că societatea exercită dreptul de
a pedepsi în baza unei delegaţii ce i-a fost dată de către
membrii ei poate fi regăsită în trei variante.
În prima variantă dreptul de a pedepsi este acelaşi cu
dreptul de apărare al indivizilor, pe care aceştia l-au cedat
în momentul intrării lor în societate, în cea de-a doua
variantă dreptul de a pedepsi constă în dreptul natural al
indivizilor de a aplica o pedeapsă agresorilor, drept pe
care, consimţind să trăiască în societate, l-au transmis
acesteia, iar potrivit ultimei variante indivizii, intrând în
societate, nu numai că au cedat societăţii dreptul lor
natural de apărare şi de a aplica pedepse, ci chiar i-au
acordat acesteia dreptul de a-i pedepsi, în cazul în care ar
încălca legile stabilite de ei prin pactul social.
J. Bentham, unul dintre cei mai importanţi susţinători
ai teoriei utilitariste a pedepsei îşi exprimă concepţia sa
asupra pedepsei astfel: „Obiectul general al legii este, sau
ar trebui să fie, asigurarea unei fericiri totale a
comunităţii; şi prin urmare, în primul rând, excluderea a
orice tinde să scadă această fericire: în alte cuvinte,
excluderea răului. Dar toată pedeapsa este un rău: orice
pedeapsă este un rău în sine. Conform principiului
utilităţii, dacă ar trebui să o admitem, ar trebui să facem
acest lucru doar în măsura în care făgăduieşte să prevină
un rău şi mai mare 2 ”.
În secolul al XVII-lea, Thomas Hobbes susţine că
scopul pedepsei este prevenirea încălcării legilor,
oamenii fiind ţinuţi „prin ameninţarea cu pedeapsa să-şi
îndeplinească convenţiile şi să respecte legile naturale”3.
Potrivit lui John Locke, raţiunile care stau la baza
legitimării răului produs de pedeapsă sunt următoarele:
repararea prejudiciului creat prin săvârşirea infracţiunii şi
împiedicarea şi prevenirea săvârşirii unor fapte
asemănătoare, considerând că „fiecare om are puterea de
a pedepsi o infracţiune pentru a preveni comiterea
acesteia din nou, în scopul conservării întregii omeniri”4.
C. Beccaria considera că „pentru ca o pedeapsă să
aibă efectul dorit este de ajuns ca suferinţa pricinuită să
depăşească beneficiul pe care îl aduce infracţiunea; şi în
socoteala acelui prisos de suferinţă trebuie să intre
inevitabilitatea pedepsei şi pierderea profitului pe care l-
ar aduce infracţiunea”5.
§ I. Prevenţia generală şi specială
Modelul preventiv dezvoltat de şcoala clasică de
criminologie în secolul al XVII-lea şi începutul celui de-
al XIX-lea susţine că obiectivul pedepsei este asigurarea
celei mai mari fericiri pentru cel mai mare număr de
oameni, iar prevenirea este considerată modalitatea de
îndeplinire a acestei condiţii.
Având punctul de plecare în concepţia potrivit căreia
omul este o creatură care caută plăcerea şi evită durerea,
scopul acesteia este să servească ca o atenţionare pentru
potenţialii infractori. Pentru a ajunge la această finalitate,
atenţia se concentrează pe asigurarea pedepsei potrivite,
nici mai mari, nici mai mici, decât cea care ar putea
împiedica potenţialii infractori să comită astfel de fapte.
Modelul clasic de prevenire a apărut ca o reacţie
împotriva pedepselor individualizate şi extrem de
capricioase care se aplicau la sfârşitul secolului al VII-lea.
Din dorinţa de a corecta această situaţie, de a asigura
maximul de protecţie pentru indivizi şi maximum de
fericire pentru cât mai mulţi oameni, primii susţinători ai
teoriei prevenirii au propus tratarea infractorilor
condamnaţi în conformitate cu o scală a pedepselor bine
stabilită, o anumită pedeapsă pentru o anumită
infracţiune astfel ca „cei puternici să nu poată spera mai
mult că vor scăpa nepedepsiţi, atunci când îi tratează cu
violenţă, îi necinstesc sau îi vatămă pe cei mai puţini
însemnaţi, decât pot spera cei din urmă, atunci când îi
vatămă pe cei dintâi”6. Condiţiile optime preconizate de
modelul preventiv clasic solicitau atât celeritate, cât şi
certitudine în prinderea infractorilor, condiţii dificile,
dacă nu chiar imposibil de realizat în societatea de azi7.
Oamenii sunt împiedicaţi să săvârşească anumite
fapte atunci când teama de posibilele consecinţe ale
acelor fapte îi face să se abţină de la săvârşirea lor.
C. Beccaria argumenta că „scopul pedepsei nu este
altul decât acela de a-l împiedica pe infractor să aducă
concetăţenilor săi noi prejudicii şi de a-i abate pe alţii de
la săvârşirea unor fapte asemănătoare”8, iar Thomas
Hobbes considera că „ne este interzis să pedepsim cu
vreun alt gând decât acela de a-l îndrepta pe cel care a
greşit ori de a-i îndruma pe alţii”9.
Susţinătorii teoriei pedepsei ca prevenire disting între
prevenirea individuală şi specială. Prevenirea specială se
referă la împiedicarea celui care deja a săvârşit o
infracţiune să recidiveze, iar cea generală se referă la
prevenirea potenţialilor infractori să săvârşească vreo
faptă prin stabilirea pedepselor ce se aplică pentru
fiecare infracţiune în parte. Prevenirea generală se face
sub forma impunerii de pedepse prin legislaţie
considerând că aceste sancţiuni vor împiedica sau vor
preveni săvârşirea faptelor respective.
Întrebarea care se ridică aici este dacă într-adevăr
prevenirea funcţionează? Dovezile empirice sugerează
că, în general, pedeapsa nu are efecte de prevenire
individuală. De asemenea, cercetările au demonstrat că
pedeapsa capitală nu are un efect mai puternic decât
închisoarea pe viaţă.
Referitor la efectul de prevenire al pedepsei există
două opinii dominante. Potrivit lui Bentham, omul este
o fiinţă raţională care alege calea pe care să o urmeze
calculând raportul dintre plăcere şi durere. Dacă
consideră că riscul pedepsei cântăreşte mai greu decât
căştigul urmărit, un potenţial infractor după o analiză
raţională va alege să nu încalce legea. Susţinătorii
celeilalte opinii consideră acestă teorie nerealistă, repli-
când că oamenii rămân devotaţi legii, nu deoarece se tem
de legea penală, ci ca un rezultat al reţinerilor de natură
morală şi al normelor de conduită. Infractorii, argumen-
tează ei, nu fac alegeri raţionale, ci acţionează în urma
instabilităţii emoţionale, din lipsa controlului de sine sau
ca un rezultat al însuşirii valorilor subculturii infracţio-
nale. Ei atrag atenţia asupra pericolului generalizării şi
susţin că este necesar să facem deosebirea între diferitele
tipuri de infracţiuni, cum ar fi crima sau conducerea sub
influenţa bauturilor alcoolice. Infracţiunile variază
extrem de mult în funcţie de motivul infractorului şi
orice discuţie realistă despre prevenire la modul general
trebuie să ţină cont de normele particulare şi de circum-
stanţele fiecărui gen de infracţiune în parte. De
asemenea, ei consideră că ameninţarea pedepsei, deşi se
adresează tuturor persoanelor, afectează în mod diferit
fiecare persoană în parte. De exemplu, un cetăţean care
respectă legile nu trebuie să fie ameninţat de lege pentru
a rămâne consecvent, iar un infractor poate să se teamă
de lege, dar totuşi să o încalce10.
Susţinătorii acestei teorii consideră că obiectivele
prevenţiei, care de fapt susţin întreaga structură a
sistemului penal în vigoare, sunt încă dezirabile. Preve-
nirea este scopul principal al sancţiunilor impuse de stat.
Dată fiind dezvoltarea noastră istorică şi tradiţia
noastră, încercarea de a respinge sau de a da la o parte
teoria prevenţiei nu poate fi făcută fără a ne expune la un
oarecare risc. Perceperea omului ca o creatură orientată
înspre valori are rădăcini adânci. Bineînţeles nu putem
nega că omul face alegeri. Dacă acest lucru este adevărat,
pare rezonabil să presupunem, de asemenea, că el
cântăreşte, corect sau incorect, consecinţele compor-
tamentului său. Iar acest lucru nu se aplică şi în cazul
alegerii de a încălca sau nu încălca legea11.
87
Transilvania, 2 / 2007
§ II. Reeducarea
Teoriile referitoare la reeducare consideră că
pedeapsa trebuie orientată spre prevenirea viitoarelor
delicte, încercând să se evite, prin intermediul acesteia,
ca cel care a încălcat legea penală să recidiveze.
Aceste teorii au cunoscut o puternică ascensiune în a
doua parte a secolului al XIX-lea, deşi la bază dezvoltă o
veche idee represivă, care consideră că delincvenţii pot fi
nu doar pedepsiţi, ci şi constrânşi să fie mai buni.
Platon consideră că pedeapsa nu se aplică din cauza
greşelii comise, căci ceea ce s-a făcut nu mai poate fi
împiedicat. Pedeapsa este văzută ca o adevărată
binefacere pentru suflet, „în măsura în care am obţine
înlăturarea răului, am vorbi în chip potrivit numind
procedeul <<purificare>>”, căci „sufletul nechibzuit
este rău şi descumpănit”, iar răutatea „reprezintă o boală
a lui”12. Potrivit lui Aristotel, fundamentul pedepsei
rezidă în necesitatea ei socială: „Astfel în faptul de
justiţie omenească, pedepsirea şi pedeapsa justă a
vinovatului sunt fapte de virtute; însă acesta este şi un
fapt al necesităţii, adică nu e bun decât pentru că e
necesar”13. Dar, dincolo de această latură utilitaristă,
Aristotel îi recunoaşte pedepsei şi un rol de regenerare
morală: „pedepsele, care constau în faptul că se sustrage
ceea ce produce plăcere şi se pricinuieşte durere, (...) sunt
un procedeu de vindecare; vindecarea unui rău însă
obişnuieşte a porni de la contrariul lui”14.
Toma d’Aquino considera că nu orice aplicare a unei
pedepse este legală. „Dacă intenţia celui ce pedepseşte
este îndreptată mai ales spre pricinuirea unui rău, atunci
răzbunarea lui este nelegală: a-ţi face plăcere răul celuilalt
înseamnă să urăşti (...) Dacă totuşi intenţia este îndrep-
tată spre un bine, ce poate fi obţinut prin pedepsirea
persoanei care a greşit (spre exemplu păcătosul poate fi
îndreptat sau, cel puţin, poate fi reţinut şi alţii nu mai
sunt stânjeniţi, astfel justiţia este susţinută şi binele
onorat), atunci răzbunarea este legală15.”
Punctul forte al acestor teorii este individualizarea
pedepsei şi tratarea individului astfel încât acesta, în
momentul în care este eliberat din închisoare se îşi
modifice comportamentul într-un mod satisfăcător. Cele
mai multe teorii susţin determinarea pedepsei în funcţie
de faptă, când de fapt autorul este cel care trebuie
sancţionat. Deplasarea accentului pus în dreptul penal de
la faptă la autorul acesteia este caracteristica principală a
teoriei dezvoltate de şcoala juridico-penală sociologică.
Reeducarea, intimidarea şi neutralitatea sunt
consecinţe esenţiale şi posibile ale pedepsei, ce trebuie
diferenţiate în funcţie de trei tipuri de delincvenţi:
„adaptabili”, „inadaptabili” şi „ocazionali”.
Pedeapsa nu este îndreptată împotriva delictului, ci a
delincventului, iar prin aplicarea ei se urmăreşte
corectarea, în cazul delincventului care este capabil să se
corecteze şi necesită acest lucru, intimidarea, în cazul
delincvenţilor care nu necesită corecţie sau anihilarea, în
cazul celor care n-au capacitate de corecţie.
În cazul delincvenţilor incorigibili, anihilarea este
88
singura soluţie, pedeapsa urmând să fie executată în
stabilimente speciale, cu caracter disciplinar, fiind
constrânşi la muncă forţată.
Pentru cea de-a doua categorie, a delincvenţilor care
necesită corecţie - care au o predispoziţie ereditară sau
dobândită, dar pot fi recuperaţi pentru societate –
potrivite sunt închisorile mici, unde pot fi îndreptaţi
printr-o educaţie severă şi prelungită. În aceste cazuri,
pedeapsa privativă de libertate nu trebuie să fie mai mică
de un an.
A treia grupă de delincvenţi, cei ocazionali, este
alcătuită din cei pentru care fapta a avut un caracter
episodic, accidental, iar pericolul de recidivă este foarte
mic. În aceste cazuri, pedepasa are rolul de a restabili
autoritatea legii ce a fost încălcată16.
Teoriile reeducării privesc delictul ca patologie, iar
pedeapsa ca o terapie ce vizezază tratarea delincventului.
La fixarea felului şi întinderii pedepsei se ţine seama mai
mult de tipul de infractor, de periculozitatea şi
antecedentele lui, decât de tipul de delict comis17.
§ III. Critica teoriilor utilitariste
Utilitarismul susţine că pedeapsa trebuie întotdeauna
justificată prin valoarea urmărilor sale. Pricinuirea unei
suferinţe poate fi justificată prin următoarele motivaţii:
prevenirea sau împiedicarea producerii unui rău,
compensarea victimelor, reeducarea infractorilor ori
satisfacerea unui porniri vindicative. Utilitariştilor li se
aduc următoarele acuzaţii: (i) că nu se poate demonstra
dacă felul sau severitatea pedepsei au ca efect prevenirea,
(ii) că gradarea pedepsei este făcută în funcţie de
scopurile politice, (iii) că nu pedeapsa propriu-zisă este
cea care împiedică, ci ameninţarea cu aplicarea ei, (iv)
pedeapsa este doar un mijloc pentru atingerea unui scop,
nu un scop în sine, iar individul este „instrumentalizat”,
(v) că scopul resocializant nu este practic realizabil şi (vi)
că doctrina reeducării nu respectă demnitatea umană,
libertatea, egalitatea indivizilor.
(i) Cu toate că penaliştii susţin că pedeapsa are ca
efect prevenirea, este dificil de determinat dacă felul
pedepsei sau severitatea ei are vreun efect ori efectul este
produs de o anumită pedeapsă.
Referitor la efectul de descurajare al pedepsei s-a
demonstrat empiric că decizia finală de a comite sau nu
o infracţiune este influenţată de mai mulţi factori, nu
doar de gradul de severitate al pedepsei. Dacă s-ar stabili
pedepse mult mai aspre pentru delictele comise din
culpă şi, concomitent, s-ar reduce foarte mult pedeapsa
prevăzută pentru infracţiunile de omucidere, nu s-ar
produce modificări în cifrele privind criminalitatea, în
sensul că ar fi mai puţine victime în accidente de
circulaţie şi mai multe asasinate. De asemenea s-a
demonstrat că delincventul potenţial se bazează pe
ipoteza că nu va fi prins, aşa-numitul „sindrom
optimist”, iar în cazul în care admite că poate avea
neşansa de a fi descoperit, mai degrabă ia în calcul
„portiţele de scăpare” pe care la oferă legea, cum ar fi
liberarea condiţionată, decât consecinţele cel mai severe
ale faptei sale: o pedeapsă privativă de libertate18.
Pentru utilitarişti, care consideră pedeapsa ca un rău
în sine, o pedeapsă particulară poate fi justificată doar
dacă suferinţa pricinuită este mai mică decât răul produs
prin actul infracţional. Dacă diferite forme de pedeapsă
ar avea acelaşi rezultat, utilitariştii ar opta pentru cea mai
blândă dintre ele. Prin urmare, dacă pedeapsa capitală
sau o pedeapsa mai blândă cu închisoarea ar fi la fel de
eficiente în prevenirea crimelor, utilitariştii ar alege
pedeapsa mai blândă şi ar considera pedeapsa capitală ca
nejustificată. Cu toate acestea, abordarea utilitaristă
poate avea ca rezultat şi aplicarea unor pedepse excesive.
De exemplu, sute de cazuri de furturi mărunte sunt
săvârşite frecvent de hoţi eficienţi care sunt greu de
prins. Paguba cauzată de fiecare hoţ în parte este minoră,
dar paguba totală, conform abordării utilitariste, este
mare şi poate fi mai mare decât suferinţa cauzată prin
pedepsirea severă a unui astfel de infractor. Dacă o lege
nouă ar stabili o pedeapsă de 10 ani de închisoare pentru
un hoţ mărunt, o astfel de pedeapsă ar avea efect de pre-
venire, şi este discutabil dacă un utilitarist ar accepta ceea
ce ar fi considerat ca o pedeapsă excesivă pentru un hoţ
mărunt, care a avut ghinionul să fie prins şi condamnat19.
(ii) O altă critică formulată împotriva teoriilor
referitoare la prevenţie este că pedeapsa nu este gradată
în funcţie de gravitatea faptelor comise, ci în funcţie de
scopurile politice ale statului. Unii autori20 susţin că toate
orânduirile politice au tendinţa de a stabili sisteme
sancţionatoare care să corespundă propriilor relaţii de
producţie: într-o economie sclavagistă, mecanismele
punitive au rolul de a procura mână de lucru
suplimentară, ducând la consituirea unei sclavii „civile”
alături de cea asigurată prin războaie sau comerţ; în
perioada feudalistă se înmulţesc brusc pedepsele
corporale, corpul fiind în majoritatea cazurilor singurul
bun acesibil; casa de corecţie, munca silnică,
manufactura penală, apar o dată cu dezvoltarea
economiei de piaţă. În secolul al XIX-lea, sistemul
industrial necesita o piaţă liberă a mâinii de lucru, prin
urmare scade importanţa muncii silnice şi îşi face apariţia
o detenţie cu scop corectiv.
(iii) Împotriva teoriei prevenţiei s-a spus că nu
pedeapsa însăşi este cea care împiedică, ci ameninţarea
cu pedeapsa. Aparent potenţialii infractori sunt
intimidaţi de posibilitatea aplicării în practică a
pedepselor existente, dar în realitate prevenirea depinde
de publicitate care se face în jurul pedepsirii unui
infractor şi îşi atinge scopul şi dacă oamenii cred că
pedeapsa a fost aplicată, chiar dacă de fapt acest lucru nu
s-a produs. Aşa cum a arătat Bentham, pentru utilitarism
justiţia aparentă înseamnă totul, justiţia adevărată nu
înseamnă nimic.
Publicitatea şi nu pedeapsa intimidează, iar această
publicitate, deşi este numită de multe ori „parte a
pedepsei unui om”, de fapt nu este o parte a pedepsei.
Un judecător condamnă un om la trei ani închisoare, nu
la trei ani închisoare plus trei coloane în presă.
Adevărul este că atunci când pedepsim o persoană în
mod just este posibil să îi împiedicăm pe alţii şi de
asemenea să încercăm să îl îndreptăm pe el, iar dacă
aceste lucruri bune adiţionale sunt obţinute, întreaga
stare de fapt este mai bună decât ar fi doar în cazul
pedepsei singure. Dar prevenţia şi reeducarea nu sunt
modificări ale pedepsei, cu atât mai puţin motive pentru
aceasta. O paralelă poate fi făcută în cazul tactului şi
adevărului. Dacă trebuie să-i spui unui prieten un adevăr
neplăcut poţi face acest lucru făcând tot posibilul să-i
spui cu blândeţe şi să-i ocroteşti sentimentele atât cât
poţi, dar în acelaşi timp să te asiguri că a înţeles ce vrei
să spui. Într-un asemenea caz nimeni nu ar spune că
ţigara oferiă înainte şi scuzele de după sunt modificări ale
adevărului şi cu atât mai puţin motive pentru a-i spune
acest lucru. Tu nu îi spui adevărul în scopul de-i ocroti
sentimentele, dar, trebuind să-i spui adevărul, tu de
asemenea îi cruţi şi sentimentele. Aşa că nu este greşit
să spunem că prevenirea şi reeducarea sunt „chestiuni
externe” pedeapsei21.
Reporterilor li se admite accesul la procese pentru a
face publică pedeapsa şi a ajuta la intimidarea altora. Dar
pedeapsa n-ar deveni mai puţin justă dacă aceşti ar fi
excluşi de la proces. Autorităţile din închisori pot face tot
posibilul ca un condamnat să devină o persoană mai
bună din punct de vedere moral. Ei nu pot asigura
obţinerea acestui rezultat, iar pedeapsa ar fi justă chiar
dacă infractorul nu beneficiază de aceste aranjamente şi
efortul lor nu dă rezultate. Unii moralişti văd acest lucru
şi exclud aceste „extra” aranjamente ale prevenţiei şi
reeducării. Ei spun că pedeapsa însăşi trebuie să fie cea
care previne şi reeducă. J. Mabbott încearcă să arate că
pedeapsa însăşi rareori educă infractorul şi niciodată nu
îi împiedică pe alţii, ci doar „extra” aranjamentele au o
şansă de a obţine aceste rezultate, punând două întrebări
susţinătorilor prevenţiei şi reeducării. Presupunem că se
poate demonstra că un anumit infractor nu şi-a îndreptat
comportamentul după executarea pedepsei şi, de
asemenea, că nici un viitor infractor nu a fost împiedicat
de aceasta, ar demonstra acest lucru că pedeapsa a fost
injustă? Presupunem că s-a descoperit că un anumit
infractor a trăit o viaţă mult mai bună după eliberarea sa
şi mulţi viitori infractori crezându-l vinovat au fost
influenţaţi de soarta lui, dar totuşi acel „infractor” a fost
pedepsit pentru ceva ce n-a făcut, ar demonstra aceste
rezultate excelente că pedeapsa a fost justă22.
(iv) Unii autori s-au întrebat dacă prevenirea este
moral acceptabilă. Ei argumentează că este inacceptabilă
pentru că este imposibil să o dobândeşti, iar dacă
hotărârea de prevenire nu este obţinută, pricinuirea unei
suferinţe în numele împiedicării este greşită din punct de
vedere moral.
Utilitariştii înţeleg pedeapsa doar ca un mijloc pentru
obţinerea unui scop, nu ca un scop în sine. În plus, indi-
vidul este „instrumentalizat”, este transformat într-un
mijloc pentru satisfacerea intereselor generale, pentru că
nu este pedeapsit pentru fapta săvârşită şi pentru că me-
rită acest lucru, ci este folosit ca exemplu pentru ca
89
Transilvania, 2 / 2007
ceilalţi să nu comită fapte asemănătoare. Kant a criticat
prevenţia generală spunând că niciun om nu poate fi uti-
lizat ca mijloc pentru realizarea scopurilor sociale, iar
aceste teorii prezintă riscul de a legitima intervenţii
punitive de maximă severitate, fără a oferi garanţii
procesuale23.
(v) O obiecţie adusă reeducării se referă la faptul că
scopul resocializant nu este practic realizabil. Practica a
demonstrat că nu există pedepse corectoare sau
terapeutice, iar închisoarea este un loc cu potenţial
crimogen, care ajută la proliferarea infracţiunilor24.
S-a susţinut şi faptul că nu există tratament pentru
toate tipurile de infractori. În urma cercetării datelor
statistice, este discutabilă eficienţa reeducării în condiţiile
societăţii actuale. Din punct de vedere practic,
tratamentul necesită resurse mari, pe care nu şi le poate
permite orice stat. În prezent, de acest tratament
beneficiază un număr mic de subiecţi şi există îndoieli
serioase asupra faptului că aceştia nu vor recidiva.
(vi) Şi doctrinei reeducării i se poate obiecta faptul că
nu respectă valori cum sunt demnitatea umană,
libertatea, egalitatea indivizilor, presupunând că
delincventul este sau nu o fiinţă adaptabilă sau care
poate fi îndreptată şi sfârşind prin a da naştere unor
doctrine inumane, cum ar fi cea a „omului nou”, bazate
pe ideea că statul trebuie să dea o mână de ajutor naturii,
realizând o selecţie penală de tip artificial25.
Dincolo de aceste critici, trebuie recunoscute
meritele teoriilor reeducării, în special faptul că au pus
accentul pe individ, care a încetat să fie considerat o
fiinţă abstractă şi nedefinită, şi, de asemenea, a golit
pedeapsa de caracterul moralizator, stabilind drept scop
al ei reintegrarea delincventului în societate. În plus, o
serie de instituţii de drept penal (suspendarea condiţi-
onată a pedepsei, liberarea condiţionată), fără de
existenţa cărora astăzi ar fi de neconceput un sistem
coerent de aplicare a pedepsei, îşi datorează existenţa
teoriilor reeducării.
Bibliografie:
1. Aristotel, Politica, Ed. Antet, 1996
2. Aristotel, Etica nicomahică, Ed. Antet
3. Banks, Cyndi, The Purpose of Criminal Punishment, în vol.
Criminal Justice Ethics. Theory and Practice, Sage Publication, Inc.,
2004
4. Beccaria, Cesare, Despre infracţiuni şi pedepse, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1965
5. Bentham, Jeremy, Principles of Moral and Legislation, cap.
XIII, în vol. The English Philosophers. From Bacon to Mill, The
Modern Library, Random House, New York, 1939
6. Foucault, Michel, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997
Abstract
In her article “Philosophical perspectives about punishment. The utilitarian theories” Raluca Mureşan
speaks about the punishment from a philosophical point of view. Starting by this the Utilitarians see
punishment as justified if the action of the guilty person is a very bad one. The article is analysing punishment
as general and special prevention, as reeducation form and in the and analysis the the utilitarian theories from
a critical point.
90
7. Grupp, Stanley E., Theories of Punishment, Indiana University
Press, Bloomington/London
8. Hobbes, Thomas, Leviathanul, în volumul Filosofia politică a
lui Thomas Hobbes, coordonator E. M. Socaciu, Ed. Polirom,
2001
9. Locke, John, Concerning Civil Goverment, în vol. The English
Philosophers. From Bacon to Mill, The Modern Library, Random
House, New York, 1939
10. Mabbott, J. D., Punishment, în volumul Theories of
Punishment, coordonator Stanley E. Grupp, Indiana University
Press, Bloomington, London, 1971
11. Platon, Sofistul în Opere Complete, vol IV, Ed. Humanitas,
2004
12. Rotaru, Cristina, Fundamentul pedepsei. Teorii moderne,
Editura C.H. Beck, Bucureşti.
Note:
1. Vasile Papadopol, Studiu introductiv la Despre infracţiuni şi pedepse.
C. Beccaria, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p. XLIII
2. J. Bentham, Principles of Moral and Legislation, cap. XIII, în vol.
The English Philosophers. From Bacon to Mill, The Modern Library,
Random House, New York, 1939, p. 843
3. T. Hobbes, Leviathanul, în volumul Filosofia politică a lui Thomas
Hobbes, coordonator E. M. Socaciu, Ed. Polirom, 2001, p. 69
4. J. Locke, Concerning Civil Goverment, în vol. The English Philosophers.
From Bacon to Mill, The Modern Library, Random House, New
York, 1939, p. 407
5. C. Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1965, p. 40
6. T. Hobbes, op. cit., p. 97
7. Stanley Grupp, Theories of Punishment, Indiana University Press
Bloomington/London, 1971, p. 7-8
8. C. Beccaria, op. cit., p. 40
9. Idem, p. 57
10. C. Banks, The Purpose of Criminal Punishment, în vol. Criminal
Justice Ethics. Theory and Practice, Sage Publication, Inc., 2004, p. 108
11. S. Grupp, op. cit., p. 8
12. Platon, Sofistul în Opere Complete, vol IV, Ed. Humanitas, 2004,
p. 28-29
13. Aristotel, Politica, Ed. Antet, 1996, p. 142
14. Aristotel, Etica nicomahică, Ed. Antet, p. 40
15. Toma d’Aquino, Summa Theologica, în volumul Philosophical
Perspectives on Punishment (Perspective filosofice asupra pedepsei), coord.
Gertude Ezorsky, State University of New York Press Albany,
1972, p. 135
16. C. Rotaru, Fundamentul pedepsei. Teorii moderne, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2006, p. 153-154
17. Ibidem, p. 162
18. C. Rotaru, op. cit., p. 122
19. Cyndi Banks, op. cit., p. 109
20. G. Rusche, O. Kirchheimer, Punishment and Social Structure, apud
Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1997, p. 59
21. J. Mabbott, Punishment, în volumul Theories of Punishmen,
coordonator Stanley E. Grupp, Indiana University Press,
Bloomington, London, 1971, p. 42
22. Ibidem, p. 43
23. C. Rotaru, op. cit., p. 118
24. Ibidem
25. Ibidem, p. 165