Johann Gottfried von Herder

Johann Gottfried von Herder (25 august 1744, Mohrungen – 18 decembrie

1803, Weimar), filosof, teolog şi poet german, cunoscut mai ales pentru influenţa
exercitată de scrierile sale asupra unor reprezentanţi ai clasicismului german ca
Johann Wolfgang von Goethe şi Friedrich von Schiller şi asupra dezvoltării
romantismului.
Teoretician al mişcării "Sturm und Drang", a fost considerat de filologul
Fritz Martini cel mai de seamă "animator din istoria mişcărilor de idei germane".
Herder s-a născut la 25 august 1744 în Mohrungen şi a studiat filosofia la
Universitatea din Königsberg, printre alţii cu Immanuel Kant. Începând cu anul
1764 funcţionează ca profesor şi predicator în Riga, iar în 1769 întreprinde o
lungă călătorie prin Europa, în cursul căreia se întâlneşte la Strassburg cu
Goethe. Această întâlnire a avut o influenţă deosebită asupra gândirii ambilor
poeţi. Sprijinit de Goethe, primeşte funcţia de consilier consistorial superior
(Oberconsistorialrat) în Weimar. Împreună cu Goethe, Schiller şi Wieland, cu
care era în strânse relaţii de prietenie, Herder făcea parte din elita vieţii culturale
din Weimar. Într-una din operele sale mai importante din tinereţe Fragmente über
die neuere deutsche Literatur ("Fragmente cu privire la noua literatură germană",
1766/1767), pledează pentru o literatură naţională germană originală, eliberată
de influenţele predominante ale literaturilor franceze şi engleze. În 1773, Herder
publică o culegere de articole programatice cu titlul Von deutscher Art und Kunst
("Despre stilul şi arta germană"), care cuprinde şi importantul eseu al lui Goethe
intitulat Von deutscher Baukunst ("Despre arhitectura germană"), semnificative
pentru îndepărtarea curentului Sturm und Drang de clasicismul de provenienţă
franceză şi orientarea noii literaturi germane în spiritul epopeelor germane
medievale şi al creaţiei poetice populare. Herder dezvoltă ideea de Volksgeist
("spirit al poporului") ca identitate culturală, care se exprimă în limba şi literatura
unei naţiuni.
Reprezentativă pentru începuturile studiilor de filologie a limbii germane
este opera sa Ursprung der Sprache ("Originea limbii", 1772), lucrare devenită
clasică, în care subliniază relaţiile dintre fenomenele lingvistice şi natura umană.
Între 1784 şi 1791 apare opera sa capitală în patru volume Ideen zur Philosophie
der Geschichte der Menschheit ("Idei privind filosofia istoriei omenirii"). În
această lucrare, Herder încearcă să demonstreze că istoria naturală şi istoria
omenirii sunt guvernate de aceleaşi legi. În Briefen zur Beförderung der
Humanität ("Scrisori pentru promovarea umanităţii", 1793-1797) arată importanţa
unei literaturi naţionale pentru dezvoltarea culturală[1] a unui popor şi îmbină
tradiţia antichităţii greco-romane cu învăţătura creştină. În ultimii ani ai vieţii a
trăit retras în rezidenţa sa. Ultimele sale opere în care face o analiză critică a
filosofiei lui Immanuel Kant (Eine Metakritik zur Kritik der reinen Venunft, 1799;
Die Metakritik zur Urteilskraft, 1800) nu s-au bucurat de succes la publicul
interesat de filosofie. Johann Gottfried von Herder moare la 18 decembrie 1803
în Weimar.

Scrieri

1766: Despre literatura germană mai nouă ("Über die neuere deutsche
Literatur") ("Kritische Wälder, oder Betrachtungen die Wissenschaft und Kunst
des Schönen betreffend")
1769: Păduri critice sau Consideraţii despre ştiinţa şi arta frumosului
1772: Tratat despre originea limbii ("Abhandlung über den Ursprung der
Sprache")
1773: Despre stilul şi arta germană ("Von deutscher Art und Kunst")
1774: Brutus
1778: Cântece populare ("Volkslieder")
1784/1791: Idei cu privire la filozofia istoriei umanităţii ("Ideen zur Philosophie
der Geschichte der Menschheit")
 1846: Jurnalul călătoriei mele în anul 1769 ("Journal meiner Reise im Jahr
1769").

Sturm und Drang si Herder despre Critica literara

Lessing a incercat sa dea o noua formulare crezului neoclasic prin

abandonarea versiunii lui franceze si inlocuirea acesteia cu o interpretare mai
libera a lui Aristotel, interpretare ce-i permitea sa-si satisfaca preferinta pentru un
realism etic. Astfel, el a sustinut principiul fundamental al mimesis-ului, ideea
regulilor (in ciuda faptului ca a dorit sa le schimbE) si conceptia ca creatia literara
implica atit judecata cit si talent.
Dar curind acest neoclasicism revazut s-a dovedit a fi, in Ger- mania,
inacceptabil. Reactia impotriva gustului francez si a lumi- nismului importat din
Franta a devenit din ce in ce mai radicala, pina cind, la inceputul anilor 1770, a
izbucnit violent in miscarea cunoscuta sub numele de Sturm und Drang, nume
imprumutat de la titlul unei piese. Scriitorii apartinind acestei miscari nu pot fi
considerati critici literari in adevaratul sens al cuvintului. Teoriile lor sint, toate,
substantial influentate de sentimentalistii francezi si de primitivistii englezi, desi ci
au reformulat ideile acestora in termeni mai categorici si le-au pronuntat pe un
ton mult mai strident: Lenz a respins toate regulile1; Biirger a predicat poezia
populara2; Stolberg a glorificat poezia divina, pe care o vedea izvorind din
preaplinul inimii"3. Geniul" a devenit o deviza in care repudierea completa a
disciplinei si traditiei se imbina cu credinta in spontaneitatea creatoare4. Natura a
inceput sa insemne natura bruta, naturalete, naturalism. Dar tonul ridicat,
violenta sau chiar tipetele nu fac critica literara: un sistem de idei, un nou gust, o
filozofie a literaturii vom gasi de-abia la Herder.
 Conceptia preromantica engleza a fost introdusa in Germania de catre
Heinrich Wilhelm Gerstenberg (1737-1823), care i-a dat insa o formulare mult
mai radicala. in Brie/e iiber Merkwiirdig-keiten der Litleratur (1766) el discuta,
inca din primele pagini, lucrarea lui Warton Observations on the Fairie Queene,
ridiculizindu-1 pe Warton pentru timiditatea lui, pentru faptul ca admite greselile
lui Spenser si pentru intreaga lui atitudine ezitanta fata de cerinta unitatii de
compozitie. Dupa parerea lui Gersten-berg, Spenser nu trebuie judecat dupa
niste criterii atit de irelevante: singura lui intentie a fost sa ne ofere o antologie de
aventuri romantice. Spenser ne place datorita farmecului mai presus de arta",, el
ne vrajeste prin minunata forta a imaginatiei creatoare5. Recomandin-du-1 pe
Shakespeare germanilor intr-o serie de scrisori care debuteaza cu o critica a
traducerii in proza a operelor lui Shakespeare facuta de Wieland, Gerstenberg,
cu un tipic salto mortale de la o extrema la alta, matura din cale toate problemele
genurilor, regulilor si compozitiei: La o parte cu clasificarea operelor dramatice
Numiti-le plays history, tragedy, tragicomedy, comedv, cum doriti; eu le numesc
imagini vii ale naturii morale"" . Gerstenberg respinge ideea de a se ocupa de
catharsis sau macar de actiunea emotiilor de mila si frica, Regele Lear, Macbeth,
Hamlet, Richard III, Romeo si Julieta si Othello sint prese de caracter, nu fabule
tragice7. Aceasta nu inseamna ca Shakespeare ar fi un primitiv lipsit de
subtilitate; dimpotriva: vad pretutindeni un anumit intreg, care are inceput, mijloc
si sfirsit, proportie, intentii, caractere contrastante si grupuri contrastante"8. in
aceste piese exista o unitate de intentie si de compozitie pitoreasca, o iluzie
poetica" pe care Gerstenberg o considera total neteatrala, chiar antiteatrala.
Tragedia nu e poezie"9, spune el, gindindu-se la tragedia franceza si la imitatiile
ei. Printr-o serie de citate ilustrind arta lui Shakespeare de a-si caracteriza eroii in
functie de virsta lor, Gerstenberg incearca sa demonstreze ca Shakespeare este
un maestru al portretului psihologic, nu un dramaturg.
 Lui Shakespeare si Spenser, Gerstenberg le-a adaugat poezia nordica.
Deoarece a trait in Danemarca si a cunoscut limba daneza, a putut scrie despre
baladele populare daneze (Kaempc ViscR) strinse in secolul al XVI-lea si a putut
traduce fragmente din Edda. Versurile pe care le citeaza i se par cu adevarat
pindarice, de o bogatie metaforica asemanatoare cu aceea a poeziei vechi si a
poeziei lui Shakespeare, la care a apreciat in mod deosebit jocurile de cuvinte,
fiind unul dintre primii aparatori ai acestora11.
Aceasta poezie a naturii este poezia geniului, diferita de poezia unui bel
esprit sau a unei minti ascutite. Geniu" este cuvintul de ordine al lui Gerstenberg
asa cum a fost si al lui Hamann: el inseamna inspiratie, imaginatie, inflacarare,
crearea iluziei, inventie, noutate, originalitate12. Poezia e reprezentata de
epopeea grandioasa (HomeR) si de oda nobila (PindaR), nu de drama. Oamenii
de spirit pot fi ierarhizati; geniile poetice, nu. Poetul care nu e inzestrat cu un
geniu puternic nu este poet"13, lata, strinsi la un loc, toti termenii noi ai epocii.
Totusi, Gerstenberg n-a fost intotdeauna atit de radical cum s-ar parea
judecind dupa aceste declaratii. Din scrierile lui razlete, care includ o lunga serie
de recenzii publicate in Hamburgische Neuc Zeilung (1767-1771), am putea
stringe cu usurinta opinii favorabile lui Dryden, Pope, Johnson (a admirat The
RambleR), Richardson, Steme, Goldoni si chiar si lui Wieland14. Ele arata ca
gustul lui Gerstenberg a fost eclectic, ca a apreciat nu numai arta lui Homer,
Shakespeare, Spenser si Cervantes, ci si realismul, sentimentalismul si stilul
jucaus rococo. Dar toate aceste oscilatii nu trebuie sa ne faca sa uitam pasaj ele
lui inflacarate despre Shakespeare si despre geniu, pasaje care au exercitat o
influenta deosebit de profunda. in ele s-a conturat imaginea ciudata a lui
Shakespeare ca poet, ca un creator de caractere rupt de teatru, imagine care
urma sa devina si aceea a lui Herder si a tinarului Goethe. Reflectiile lui
Gerstenberg asupra geniului au dat tonul pentru glorificarea spontaneitatii,
creativitatii si pasiunii nestapinite pe care noua generatie le cauta in poezie.
Johann Georg Hamann (1730-1788) este de obicei considerat parintele
spiritual al lui Herder. Totusi, el se deosebeste profund de Herder si trebuie sa fie
discutat separat. Hamann a fost unul dintre primii germani care au ajuns la
repudierea totala a luminismului, lucru care, in cazul lui, s-a intimplat dupa o
convertire religioasa survenita in timpul unei calatorii la Londra (1758). Teoria lui
literara (daca se poate vorbi despre asa cevA) face parte integranta dintr-o
filozofie religioasa care implica respingerea intregii civilizatii moderne. Astfel,
Hamann nu poate fi considerat critic literar si nici chiar om de litere; el a fost si a
dorit sa fie un profet. Din punct de vedere cultural, Hamann trebuie situat alaturi
de Jakob Bohme si de alti mistici din timpul Renasterii. El a combinat elemente
luate din gnosticism, neoplatonism etc. cu o puternica doza de pietism luteran, si
acestui straniu amestec i-a adaugat ceva din senzualismul de data recenta.
Opera lui antuma e cuprinsa in niste mici brosuri, uneori tiparite anonim, in citeva
exemplare, cart; n-au putut fi cunoscute de un public mai larg. Ele nu ne ofera
vreo argumentatie sistematica, de obicei continind doar o serie de aforisme sau
de polemici amuzante si grotesti, pline de aluzii cu un caracter pur local si de
citate cit se poate de abstruse, de obicei in greaca si ebraica. in epoca sa,
Hamann a fost cunoscut doar prin personalitatea sa, uneori fiind privit ca o figura
legendaraXTotusi, influenta lui a fost profunda, deoarece Herder i-a fost discipol,
iar Goethe si Jacobi au luat de la el multe idei. Scrierile lui Hamann au putut fi
citite si studiate abia la mult timp dupa moartea lui, si anume incepind din 1821-
1825, cind au fost publicate de Friedrich Roth. Asistam atunci la afirmarea
treptata a pozitiei lui in teologia protestanta si la aparitia unui grup de adepti
entuziasti care i-au studiat opera ca pe o noua Biblic. Abia in secolul nostru acest
cult limitat a fost inlocuit de un studiu obiectiv al rolului istoric al lui Hamann si a
gindirii sale. Dar aceasta a dus la sporirea prestigiului sau, Hamann fiind astazi
considerat magnus parens al intregii epoci clasice a literaturii germane. Cuvintele
lui Goethe, care a spus ca Hamann a fost cel mai mare om al secolului, sint din
nou privite cu seriozitate.
Oricare ar fi importanta lui Hamann ca ginditor religios, aici noi trebuie sa
ne pronuntam asupra rolului sau in istoria criticii literare. Acest rol a fost doar
acela de incitator. Observatiile lui despre poezie ar putea fi strinse pe doua
pagini, iar opiniile numeroase pe care le-a exprimat in legatura cu anumiti scriitori
nu sint niciodata dezvoltate sau sustinute cu argumente. Astfel, Shakespearc,
desi foarte admirat, in scrierile lui Hamann apare doar ca sinonim cu geniul16.
Totusi, cele doua pagini de maxime, strinse in majoritatea lor din Aesthe/ica m
mice", una din partile lucrarii Krenzzuge des Philologen (1762), sint
impresionante, intreaga lume e cuvintul lui Dumnezeu, si de aceea poezia nu
este altceva decit imitarea acestui limbaj. Logos-ul e Ratiunea, dar si Cuvintul si
Cristos. Astfel,,.intreaga noastra cunoastere e senzoriala, figurata"17. Poezia
vorbeste numai in imagini. Simturile si pasiunile nu exprima si nu inteleg decit
imagini. in imagini se afla intregul tezaur al cunoasterii si fericirii umane"18. Din
punct de vedere istoric, poezia este una cu cunoasterea umana, cu religia si cu
mitul. Poezia e limba materna a neamului omenesc; asa cum gradinaritul e mai
vechi decit agricultura, pictura decit scrierea, cintccul decit declamatia,
comparatiile -decit silogismele, trocul decit comertul"19. Mvl/tos-ul, fabula si
inventia par intotdeauna sa preceada pa/hos-ul si elanul sentimentelor"20.
Epopeea si fabula sint inceputul, iar in afara de ele nu exista nimic decit oda si
cintecul"21. Poezia e una cu religia; ea reprezinta, de fapt, religia initiala, un mod
firesc de a profetiza"2". Poezia este sacra; Biblia nu e numai Cuvintul Domnului,
ci si poezia cea mai nobila. Hamann predica ceea ce el numeste salvarea prin
iudei", ..pelerinaje in Arabici felix", cruciade in Orient", deoarece; Natura, si
Scriptura sint materialele spiritului frumos, creator, imitator" -3. Astfel, poezia
orientala si Biblia sint, alaturi de Homer si de Sliake-speare, marile modele
literare; modele de poezie alegorica, nu de poezie populara, cum urma sa le
considere Herder. La Hamann, creatia populara nu e mentionata decit in treacat,
intr-un pasaj privind cintecele populare letone -4. El se refera la Lowth si la ale
sale Lectures on Hebrew J oetry, discuta interpretarea data de Bacon miturilor
antice, dar pe Percy sau pe Ossian nu-i pomeneste deloc 2b.
Astfel, Hamann poate sa condamne imitarea naturii, verosimilitatea, la
belle nature si toate celelalte principii ale neoclasicismului. Pe Voltaire il numeste
adevarat Lucifer al secolului nostru"28. El dezaproba noua interpretare a Bibliei,
care cauta intr-un text doar o singura semnificatie; el crede in alegorii si in
parabole, deoarece intreaga natura este o mare parabola o puterii lui
Dumnezeu27. Pentru Hamann, estetica cea mai noua, care este si cea mai
veche, se rezuma astfel: Temeti-va de Dumnezeu si cinstiti-1"28.
Aceasta conceptie despre lume, care identifica ratiunea cu limbajul,
implica exaltarea geniului. Dintre toate ideile literare ale lui Hamann, ideea lui
despre geniu a avut influenta cea mai puternica la acea data. in viziunea lui,
geniul inseamna sentiment, imaginatie, inflacarare, inspiratie, originalitate,
creativitate. Imaginatia mea grosolana n-a fost niciodata in stare sa-si reprezinte
un spirit creator fara organe genitale"29. Dar senzualismul si emo-tionalismul se
combina cu misticismul. in conceptia lui Hamann, geniul e, de asemenea,
daimon-ul socratic si ignoranta" lui. Geniul sondeaza toate lucrurile, chiar si
lucrurile profunde ale lui Dumnezeu"30. Notiunea de geniu se identifica aproape
cu aceea de profet sau de nebun inspirat. in domeniul literaturii, aceasta
inseamna repudierea tuturor regulilor. Ce compenseaza, la Homer, ignorarea
regulilor pe care un Aristotel le-a elaborat dupa el, si ce compenseaza, la un
Shakespearc, ignorarea sau incalcarea acestor legi critice? Geniul, acesta e
raspunsul unanim"31. Cei care vor sa priveze artele de capriciu si de fantezie
sint asasini ai onoarei si vietii lor"32.
Acestea sint principalele idei ale lui Hamann care prezinta interes literar.
Prin anti-intelectualismul lor radical, ele par sa constituie sursa multora dintre
conceptiile noi care urmau sa se ras-pindeasca in Germania. Prin Hamann se
stabileste o legatura intre un trecut neguros, mistic, neoplatonic si pietist, si
romantismul german. Goethe a dorit sa editeze operele lui Hamann, si i-a
acordat acestuia un loc proeminent in peisajul literar german din tineretea sa33.
Hegel a scris despre el cu admiratie, desi a formulat rezerve fata de ideile lui34.
Kierkegaard a fost unul dintre cei mai asidui cititori ai sai25. Totusi, nu trebuie sa
trecem cu vederea deosebirile profunde dintre gindirea lui Hamann si gindirea
critica de mai tirziu. Chiar si discipolul sau Herder 1-a contrazis in unele
probleme importante: pentru Herder, la originea poeziei se afla lirica, nu mitul. Un
simptom cert al dezacordului lor fundamental il constituie faptul ca Hamann 1-a
atacat violent pe Herder pentru ca a negat originea divina a limbii36; El 1-a
combatut si pe Kant, aducind impotriva Criticii ratiunii fure argumente care
dovedesc categoric incapacitatea lui de a intelege filozofia idealista germana37.
Hamann a ramas un mistic, un adept al dualismului supranatural, pentru care, ca
si pentru Kierkegaard, spaima este singura dovada a naturii noastre duble, fara
care n-am mai tinji dupa paradis38. Aceasta conceptie mistica despre lume este
inevitabil statica si anistorica. in ciuda unor pasaje in care Hamann arata ca orice
autor trebuie sa fie interpretat in spiritul epocii sale (lucru recomandat si de Pope
si de multi alti ginditori ai secolului al XVIII-leA), el nu manifesta un interes
adevarat pentru dezvoltare sau pentru evolutia istorica39. Poezia este religie si
mit; asa a fost la inceputul omenirii si asa trebuie sa fie si azi. intreaga
taumaturgie estetica nu poate inlocui un sentiment nemijlocit"40. Astfel, Hamann
a refuzat sa se considere critic, desi a scris numeroase recenzii, a facut traduceri
si a fost un foarte erudit cercetator al literaturii41. Ca toti cei care au dorit sa fie
adevarati reformatori ai criticii sau initiatori ai unei noi filozofii a literaturii, Herder
a trebuit sa paseasca pe o alta cate si sa-si caute alti inaintasi.
Desi numele lui Johann Gottfried Herder (1744-1*03) nu l-am mentionat
atunci cind am vorbit despre criticii englezi si scotieni din a doua jumatate a
secolului al XVIII-lea, acestia constituie sursa ideilor lui Herder si, la un loc,
contin aproape intreaga sa gindire critica. Cu greu am putea gasi la Herder o
idee a carei origine sa n-o identificam la Blackwellsau Harris, Shaftesbury sau
Brown, Blair sau Percy, Warton sau Young, autori pe care i-a cunoscut bine. in
afara de acestia, i-a citit, bineinteles, pe predecesorii si contemporanii sai
germani, in special pe Lessing, Hamann si Winckelmann. in Hamann a gasit un
spirit in fata caruia s-a prosternat, simtindu-se discipolul sau personal. I-a citit
apoi pe francezi: pe Rousseau, cu care n-a fost de acord cit va timp4-, pe Diderot
si pe multi altii; si a receptionat ecourile gindirii lui Vico ce i-au parvenit, dupa cit
se pare, prin intermediul notelor lui Cesarotti la Ossian, pe care le-a citit in
traducerea germana a lui Michacl Denis43.
Dar ar fi o greseala sa se considere ca Herder n-a facut decit sa
sintetizeze ceea ce s-ar putea numi, vag, critica preromantica europeana. El nu
este numai un spirit sintetic cu mult superior, prin capacitatea si forta sa
intelectuala, oricaruia dintre predecesorii sai, ci si primul care a repudiat
categoric trecutul neoclasic, abandonind acel curios punct de vedere dublu
prezent la scriitori ca Warton sau Hurd. La Herder, intreaga scara de valori e
complet rasturnata, desi, fireste, si la el putem gasi ramasite si adaptari ale unor
conceptii mai vechi. Herder se deosebeste de toti ceilalti critici ai secolului nu
numai prin radicalismul sau, ci si prin metoda lui de prezentare si de
argumentare. in scrierile sale exista un ton nou, inflacarat, strident, entuziast, un
puternic accent emotional, un stil caracterizat prin intrebari retorice, exclamatii si
pasaje con-tinind obositor de multe linii de pauza, o exprimare plina de metafore
si de comparatii, o compozitie care adesea renunta la orice pretentie in ceea ce
priveste argumentatia si rationamentul logic. Este stilul unui discurs liric, cu
intrebari constante, cu adjective cumulative intensificatoare, cu verbe de miscare,
cu metafore sugerate de curgerea apei, de jocul luminii si flacarilor, de cresterea
plantelor si animalelor. in folosirea terminologici exista o permanenta oscilatie,
cuvinte stravechi pierzindu-si sensul initial, termeni ca drama", oda", elegie"
putind insemna aproape orice, in functie de context. in cele treizeci si trei de
volume de Opere complete ale lui Herder cu greu am putea gasi o carte propriu-
zisa. Multe dintre lucrarile lui sint intitulate, pe buna dreptate, Fragmente, Torso,
Walder (PadurI), Briefe (ScrisorI) .Zerstreute Blatter (Foi imprastiatE), Ideen zur
(Idei cu privire lA); sau au titluri bizare Adrastea, Kalligone, Terpsichore care
adesea ascund un continut extrem de variat. Cind ne ocupam de critica literara a
lui Herder, nu putem ignora, fara riscul de a gresi, nici una dintre scrierile lui, cu
exceptia citorva tratate categoric consacrate teologiei. Opinii si declaratii privind
literatura pot aparea, la el, in orice context. in afara de aceasta, Herder isi rescria
mereu lucrarile (editia a doua a Fragmentelor se deosebeste profund de primA)
si adesea muta materiale dintr-o cai te in alta. Stilul exclamativ, terminologia
imprecisa, caracterul fragmentar al argumentelor, permanenta oscilatie si trecere
de la un subiect la altul sint extrem de iritante si justifica acuzatia formulata de
Saintsbury, care ii reproseaza stilul ingrozitor de dezlinat"44, dar nu justifica
neglijarea lui Herder. Saintsbury, care il discuta dupa ce s-a ocupat de Sainte-
Beuve si Hugo, Wordsworth si Coleridge, il expediaza fara sa-Lfi analizat acum
se cuvine, bazindu-se, in mod evident, doar pe lectura citorva pagini din opera
lui.
Importanta lui Herder consta nu numai in faptul ca opera lui prezinta un
considerabil interes intrinsec, fiind, in ciuda stilului incoerent, de o mare coerenta
si simplitate intelectuala interna, ci si in faptul ca a exercitat o influenta uriasa:
efectul intilnirii lui cu tinarul Goethe, in iarna anilor 1770-71, la Strasbourg, este
bine cunoscut; ideile lui au fost, fara doar si poate, marea sursa din care s-au
inspirat romanticii germani Jean Paul, Novalis si, mai ales, fratii Schlegel. Mi se
pare o exagerare a sustine ca Herder a fost primul istoric literar modern si primul
om cu simt istoric; dar nu incape indoiala ca la el gasim originea istoriei literare
universale. A fost, de asemenea, si in mod categoric, forta cea mai influenta in
stimularea interesului pentru poezia populara si in consacrarea acesteia ca ideal
poetic, desi, in aceasta privinta, el insusi a urmat exemplul sovaielnicului Percy si
al mult mai inflacaratilor primitivisti scotieni. Influenta lui Herder asupra intregii
miscari in favoarea poeziei populare culegerea, imitarea, interpretarea si
evaluarea ei este imensa, mai ales in tarile slave si scandinave. Ea a fost adesea
indirecta si anonima, combinata cu aceea a predecesorilor, contemporanilor si
discipolilor sai. 1A£ o influenta aproape subterana, din motive care tin, in parte,
de caracteristicile lucrarilor lui Herder si, in parte, de unele imprejurari extranee,
cum ar fi, de exemplu, ostilitatea manifestata fata de el, cu intermitente, de
Goethe si Schiller. Daca la inceputul secolului al XlX-lea influenta lui a fost putin
cunoscuta, in primele decenii ale secolului nostru Herder a devenit din nou
obiectul unor studii intensive, mai ales in Germania, importanta lui fiind
amplificata si opusa, ca un fel de contragreutate, lui Goethe si Schiller. Recons
idcrarea lui Herder, initiata de unii istorici cu interese religioase (Nadler si
UngeR), a fost, mai tirziu, preluata de catre nazisti, care au vazut in el o sursa a
nationalismului german, a conceptiei nationaliste despre literatura si a ideologiei
singelui si pamintului". Ei au ignorat sau au minimalizat, dupa cum le-a convenit,
ideea de Humanitat prezenta in centrul invataturii lui Herder. Din cauza modului
specific de a gindi al lui Herder, este aproape imposibil sa se separe critica si
teoria sa literara de sistemul general al gindirii sale, de ideile lui privind filozofia
istoriei, teologia, psihologia, lingvistica si estetica. Vom incerca, totusi, sa facem
acest lucru, acordind doar o atentie minima fundalului pe care se profileaza ideile
sale literare si implicatiilor acestora pentru filozofia lui generala, pentru conceptia
lui despre lume.
Dupa cum reiese din cele de mai sus, conceptia lui Herder despre scopul
criticii difera de aceea a principalilor neoclasici, a intregii traditii care a incercat sa
construiasca un edificiu rational al unei teorii literare sistematice si coerente si al
unor criterii de judecata imutabile. Herder concepe critica mai cu seama ca un
proces de empatie, de identificare, ca un proces intuitiv si sub-rational. El se
pronunta in permanenta impotriva teoriilor, a sistemelor, a criticii pedante. intr-o
scriere de tinerete, discursul preliminar la cea de a doua colectie de Fragmente
ilber die neuere deutsche Literatur (1767), el isi prezinta conceptia despre functia
criticii, dindu-i criticului urmatorul indemn: [fii] servitorul [scriitoru]lui, prietenul lui,
judecatorul lui impartial!
Cauta sa-1 cunosti si sa-1 studiezi temeinic, ca pe stapinul tau; fara a dori
sa fii propriul tau stapin Este greu, dar drept, ca criticul sa se transpuna in sfera
de gindire a autorului, intcrpretindu-1 in spiritul in care a scris"45. Vorbind
laudativ despre Ugolino (1770) al lui Gerstenberg, el spune: nu criticam de pe
pozitia lui Hede-lin | == D Aubignac] sau Kacine, ci asa cum ne dicteaza simtul
nostru"46. Important este sa traiesti in spiritul unui autor, sa-ti insusesti modul lui
de ase exprima, sa afli, ca sa zic asa, chiar din sufletul lui planul si scopul operei
sale"47. Nu ne surprinde faptul ca Herder il citeaza aprobator pe Leibniz. Acesta
spune: Nimeni n-are mai putin spirit critic decit mine. E ciudat; dar imi place
aproape tot ceea ce citesc Asa sint facut ca pretutindeni caut si observ mai
degraba ceea ce e vrednic de lauda decit ceea ce e condamnabil"48. La Herder
gasim acea analiza a frumusetilor, nu a greselilor, pe care se presupune ca a
initiat-o Chateaubriand. De fapt, nu este vorba atit de critica, cit de intelegere, de
empatie (EinfuhlunG), de supunere in fata autorului. Daca trebuie totusi sa existe
o critica a poetilor, atunci cea mai buna critica este aceea care urmeaza pas cu
pas un mare original, cautind sa se transpuna in spiritul sau"4D. Herder intrevede
o stiinta a interpretarii, o hermeneutica de tipul celei dezvoltate de teologia
protestanta. El cere mereu o lectura vie", o divinatie privind sufletul autorului"
fiecare carte trebuind sa fie considerata pecetea unui suflet omenesc viu. O
asemenea lectura inseamna emulatie, euristica Cu cit avem o cunoastere mai vie
a autorului, cu cit am trait mai mult cu el, cu atit mai vii vor fi raporturile noastre
cu el"50. De aceea, nici critica nu este nimic fara geniu. Numai un geniu poate
sa-1 judece si sa-1 invete pe un altul"" 1. Avem aici de-a face cu declaratii
importante, care au fost salutare la vremea lor pentru ca au pus accentul pe
intelegerea operei, dar care contin, de asemenea, germenii multor aspecte
negative aparute in critica literara de la Herder incoace: critica pur impresionista,
critica creatoare", cu pretentia ei de a dubla o opera literara cu o alta, critica
preocupata in mod excesiv de biografia si de intentiile autorului, critica limitata la
apreciere" si relativismul critic absolut.
Aceasta conceptie care pune la baza criticii empatia este strins legata de
simtul istoric al lui Herder, de convingerea lui ca orice opera literara trebuie sa fie
privita si interpretata in cadrul ei istoric. Critica sanatoasa din lumea intreaga
arata ca pentru a intelege si a interpreta o opera literara trebuie sa te transpui in
spiritul operei respective"52. Cea mai indispensabila explicatie, mai ales in cazul
unui poet, ramine explicarea obiceiurilor timpului sau si natiunii sale"53. in Briefe
zur Beforderung der Humanitat (1796), Herder discuta in mod expres metodele
studiului literar. El respinge clasificarea pe genuri si considera ca impartirea
operelor literare pe tipuri, de pilda tipul subiectiv" si tipul obiectiv" (la SchilleR),
este neclara si inutila. intr-un studiu literar corect trebuie sa folosesti metoda
naturala, sa lasi fiecare floare la locul ei si acolo s-o contempli, asa cum este,
dupa anotimp si dupa felul ei, de la radacina pina la corola. Chiar si cel mai umil
geniu uraste clasificarile si comparatiile. El prefera sa fie primul intr-un sat decit
al doilea dupa Cezar. Lichenul, muschiul, feriga si floarea cu cel mai ales parfum,
toate infloresc la locul lor in ordinea lui Dumnezeu"34. Metoda naturala este
metoda lui Herder insusi, metoda istorica: ea priveste fiecare opera ca parte
integranta a mediului ambiant si, in consecinta, considera ca fiecare se afla la
locul ei, isi indeplineste functia temporara si astfel, de fapt, face inutila orice
critica. Lucrurile nu puteau sa fie altfel decit sint: nu e nevoie de judecata, de
norme de evaluare, caci toate epocile sint la fel. in Auch cine l hilosophie der
Geschichtc zur Bildung der Menschheit (1774), Herder apara evul mediu si
respinge ideea unui progres uniform. Nici un lucru din intreaga imparatie a lui
Dumnezeu nu este numai mijloc toate sint mijloc si scop in acelasi timp, si asa
sint, desigur, si aceste secole"55, afirma el, anticipind faimoasele cuvinte ale lui
Ranke, care a spus ca fiecare secol se afla in imediata apropiere a lui
Dumnezeu". Din fericire, Herder n-a dezvoltat pina la capat relativismul sau
istoric, desi in simpatiile si gusturile lui a fost mai tolerant decit oricare alt critic
din secolul al XVIII-lea.
Conceptia lui despre poezie si idealul sau poetic pot fi prezentate foarte
concret. Estetica lui Herder este ciudat de senzualista: el a incercat sa lege
trasaturile diferitelor arte de anumite simturi, facind o distinctie neta intre pictura
arta ochiului, muzica arta urechii, si sculptura arta pipaitului. Aceasta ultima idee,
dezvoltata de el mai tirziu intr-o mica lucrare despre sculptura (Plastik 1778), a
fost, la acea data, foarte noua. La inceput, Herder n-a vazut nici un mijloc de a
reduce poezia la unul dintre simturi si nici macar n-a incadrat-o in rindul artelor.
Mai tirziu, a ajuns la concluzia ca poezia are o pozitie speciala, fiind arta
imaginatiei, singura arta frumoasa care se adreseaza nemijlocit sufletului",
muzica sufletului"56 care actioneaza asupra simtului launtric, nu asupra ochiului
exterior al artistului"57. Herder foloseste aceasta conceptie in mod eficace atunci
cind incearca sa combata ideile din Laokoon, in prima Kritisches Waldchen
(1769), care, desi difuza, ramine una dintre lucrarile lui cele mai impresionante si
mai coerente. Aici el sustine ca deosebirea stabilita de Lessing intre pictura ca
arta a spatiului si poezie ca arta a timpului este specioasa. Desfasurarea in timp
nu reprezinta elementul esential pentru obtinerea efectului poeziei. Ea e specifica
muzicii, afirma el, neconvingator, uitind de armonie si ignorind faptul ca
argumentele lui privind poezia se aplica si formelor muzicii. Sunetele din poezie
si din limba au sens sau suflet. Poezia se deosebeste de celelalte arte prin
aceea ca este energie, nu munca, o distinctie pe care Herder a luat-o din Three
Treatises ale lui James Hanis si, in ultima instanta, de la Aristotel (energeia
opusa lui ergoN). Ideea energiei spontane este, lailerder, o idee obscura, el
separind poezia de celelalte arte, fiecare corelata cu cite un simt, doar prin
analogie cu triada timp, spatiu si energie"58. Prin energie el pare sa inteleaga o
forta organizatoare, coerenta notiunilor metaforice59, care ii permite poeziei sa
exprime nu numai actiuni in succesiune, ci si corpuri, imagini, tablouri. invat de la
Homer ca poezia nu actioneaza asupra urechii, prin sunete, si nici asupra
memoriei, oricit de mult as retine un detaliu dintr-o succesiune, ci asupra
fanteziei mele De aceea o opun picturii si regret ca D-l Lessing n-a acordat
atentie acestui punct central al naturii poeziei, A«efectul asupra sufletului nostru,
energiaA»"00.
Herder n-a renuntat niciodata la ideea ca poezia ocupa un loc aparte, ca
arta a emotiei, expresiei si energiei care se adreseaza imaginatiei. Cu toate
acestea, a recunoscut tot mai mult ca poezia se bazeaza pe limba si pe
sonoritatea ei. El ne cere sa citim pcA§ eziile lui Jakob Balde nu numai cu ochii".
incercati sa le si ascultati sau, daca se poate, cititi-le cuiva cu voce tare. Asa
trebuie citite poeziile lirice Odata cu sunetul apare spiritul lor, miscarea, viata"81.
Unui prieten caruia i-a trimis traducerile proprii din lirica lui Shakespeare ii da
urmatorul sfat: Trebuie doar sa cinti, nu sa citesti"62. El subliniaza in permanenta
importanta sunetului si metrului in poezie si critica metrul nepotrivit folosit de
Denis irt traducerea germana a lui Ossian. in numeroasele lui traduceri de
versuri, Herder incearca intotdeauna sa imite, in primul rind, sunetul, tonul si
metrul. O asemenea conceptie despre poezie este, desigur, lirica. Poezia lirica
este exprimarea desavirsita a unei simtiri sau a unei intuitii in cea mai aleasa
armonie a limbii"83. Aceasta definitie a formulat-o tirziu; dar problema 1-a
preocupat inca din tinerete, printre primele lui scrieri figurind doua schite pentru o
istorie a odei si poeziei lirice. Oda este primul nascut al simtirii, originea poeziei,
ger-menele vietii ei"64. Aceasta idee se asociaza cu ideea ca, initial, poezia si
muzica au format un intreg, ca poezia n-a fost niciodata mai-puternica decit
atunci cind era combinata cu muzica si ca poetul si compozitorul erau, la inceput,
uniti intr-o singura persoana idei sugerate de John Brown si familiare oricui a
studiat drama greaca. Herder a afirmat chiar ca teatrul grec a fost ein-tec"05 si a
numit tragediile lui Sofocle teatru liric eroic"60. in concetia lui Herder, limba a fost
asociata cu literatura de la bun inceput. Prima culegere de Fragmente incepe cu
afirmatia ca geniul limbii este, de asemenea, geniul literaturii unei natiuni"07.
Rezulta ca poezia si limba au una si aceeasi origine.

Premiul Herder

Premiul Herder a fost un prestigios premiu international cultural. A fost

decernat intre 1963-2006.
Premiul a fost instituit de catre fundatia Alfred Toepfer in 1963, in onoarea
criticului, filozofului, poetului si teoreticianului german Johann Gottfried von
Herder, cunoscut mai ales prin influenta remarcabila pe care a avut-o asupra
romantismului german si asupra unor remarcabili ganditori si scriitori germani de
acum 200-225 de ani, contemporan si prieten de litere cu Johann Wolfgang von
Goethe.
Incepand cu anul 1963, la Universitatea din Viena, Austria, Fundatia
Alfred Toepfer, cu sediul in Hamburg, Germania, a donat si conferit acest premiu
cultural orientat unor personalitati marcante ale culturilor central si sud-est
europene, care au adus contributii semnificative atat culturii proprii cat si culturii
Europei.
De-a lungul celor 42 de ani scursi de la prima sa oferire, anumitor
personalitati marcante ale culturii romane li s-a conferit premiul Herder. Spre
exemplu, in:

1965 - laureatul premiului Herder a fost scriitorul Tudor Arghezi

1971 - laureatul premiului Herder a fost scriitorul Zaharia Stancu
1972 - laureatul premiului Herder a fost istoricul de arta Virgil Vatasianu
1975 - laureatul premiului Herder a fost poetul Nichita Stanescu
 1982 - laureata premiului Herder a fost poeta Ana Blandiana
1983 - laureatul premiului Herder a fost criticul literar Adrian Marino
1984 - laureatul premiului Herder a fost sculptorul Constantin Lucaci
1986 - laureatul premiului Herder a fost muzicologul si compozitorul Anatol
Vieru
1988 - laureatul premiului Herder a fost eseistul si filozoful Constantin Noica
1991 - laureatul premiului Herder a fost scriitorul Marin Sorescu
1998 - laureatul premiului Herder a fost germanistul Andrei Corbea Hoisie
2003 - laureata premiului Herder a fost arhitecta Ana Maria Zahariade
2006 - laureatul premiului Herder a fost filozoful Andrei Marga