Facultatea de Drept.

DREPTUL MEDIULUI – Anul II

I. General.
1. Definiţia, metoda de reglementare şi obiectul dreptului mediului.
DREPTUL MEDIULUI = ramurã de drept distinctã din sistemul de drept românesc, formatã din
totalitatea normelor juridice care reglementeazã relaţiile dintre persoane stabilite în legãturã cu
protecţia şi dezvoltarea mediului.
Trãsãturile specifice dreptului mediului sunr reprezentate de:
- ramurã de drept distinctã în sistemul nostru de drept;
- ramurã de drept formatã din norme juridice specifice, ce prezintã trãsãturi comune;
- normele dreptului mediului reglementeazã relaţiile sociale formate în procesul de prevenire a
poluãrii, în ameliorarea şi dezvoltarea mediului, în sancţionarea faptelor poluante.
OBIECTUL dreptului mediului îl reprezintã relaţiile sociale ce se nasc în legãturã cu conservarea şi
dezvoltarea mediului natural şi artificial.
Relaţiile sociale reglementate de normele dreptului mediului sunt:
~ relaţii sociale stabilite în scopul prevenirii poluãrii mediului şi producerii pagubelor ecologice;
~ relaţii sociale formate în scopul evitãrii producerii unor daune ecologice;
~ relaţii sociale stabilite în scopul îmbunãtãţirii condiţiilor de mediu;
~ relaţii privitoare la structura organizatoricã a protecţiei mediului.
METODA de REGLEMENTARE în dreptul mediului reprezintã poziţia sau atitudinea pe care
statul o alege pentru reglementarea relaţiilor sociale de mediu. Relaţiile sociale privind protecţia şi
dezvoltarea mediului sunt reglementate prin norme imperative, obligatorii, de la care nu se poate
deroga.
Statul intervine în mod autoritar şi direct în reglementarea juruducã a raporturilor sociale de
mediu datoritã faptului cã protecţia şi dezvoltarea mediului reprezintã o problemã de interes naţional.

2. Principiile dreptului mediului.

Principiile dreptului mediului => reprezintã idei cãlãuzitoare ce exprimã adevãruri faţã de care
activitatea legislativã şi desfãşurarea activitãţilor de protecţie şi dezvoltare a mediului trebuier sã fie
conforme. Principiile cuprind reguli ce exprimã esenţa politicii de mediu a statului şi pot fi deduse fie pe
cale de interpretare a reglementãrilor legale, formulate în doctrinã, fie pot fi formulate direct în
normele juridice.
Principiile fundamentale ale dreptului mediului sunt:
 Principiul prevenirii poluãrii => presupune atît activitãţi de prevenire a producerii poluãrii sau de
degradãrii mediului, cît şi activitãţi de limitare sau eliminare a efectelor dãunãtoare a;e poluãrii,
însoţite de stabilirea responsabilitãţilor şi sancţiunilor ce se impun.
 Principiul precauţie în luarea deciziilor de cãtre autoritãţile cu atribuţii în protecţia mediului.
Precauţia ca mãsurã de prudenţã, trebuie sã caracterizeze luarea oricãrei decizii în domeniul
protecţiei mediului în scopul excluderii oricãror riscuri de poluare.
 Principiul conservãrii biodiversitãţii şi a ecosistemelor => presupune protecţia ecosistemelor,
conservarea biodiversitãţii, precum şi utilizarea şi gospodãrirea durabilã a resurselor naturale ale
mediului.
 Principiul “poluatorul plãteşte” => exprimã ideea cã cel ce polueazã va suporta rigorile legii
indiferent dacã este culpabil sau nu.
 Principiul cooperãrii => aplicabil în domeniul protecţiei mediului între cei ce deţin, administreazã şi
folosesc factorii de mediu pornind de la premisa dupã care lupta împotriva poluãrii, pe plan intern,
este eficientã numai dacã între stat, agenţii economici, organele nestatale şi cetãţeni existã o
cooperare în acest sens. Luînd în considerare realitatea cã poluarea nu are frontierã, se impune cu
necesitate şi cooperarea internaţionalã între state dar şi între diferitele organizaţii şi organisme
internaţionale în scopul prevenirii şi înlãturãrii efectelor poluãrii.
 Principiul prioritãţii sãnãtãţii şi vieţii oamenilor => se exprimã ideea dupã care omul este cel mai
important element al mediului, el ocupînd o poziţie centralã în mediul natural, ceea ce impune
protecţia vieţii şi sãnãtãţii sale prin toate mijloacele.

1
 Principiul “utilizãrii durabile” => semnificã obligaţia generalã de a conserva şi proteja mediul, ca şi
patrimoniu comun al umanitãţii, în scopul menţinerii sale, cel puţin în starea în care a fost moştenit
şi a transmiterii sale, generatţiilor urmãtoare.
 Principiul dezvoltãrii armonioase a activitãţilor economico-sociale şi de protecţie a mediului =>
exprimã cerinţa integrãrii activitãţii de protecţie a mediului în complexul activitãţilor
economico=sociale, a realizãrii unei armonii între aceste activitãţi, în scopul satisfacerii intereselor
globale.

3. Instituţiile dreptului mediului.

Principalele instituţii ale dreptului mediului din România sunt:
a). Agenţia Naţionalã pentru Protecţia Mediului – înfiinţatã prin HG nr. 1625/2003 – este o
instituţie publicã, cu personalitate juridicã, finanţatã de la bugetul de stat, are calitatea de organ de
specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Ministerului Mediului şi Gospodãrii
Apelor.
Dintre atribuţiile Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului putem enunţa:
-autorizeazã activitãţile cu impact asupra mediului;
-constatã neconformitãţile cu actele de autorizare;
-asigurã suportul tehnic pentru elaborarea strategiilor şi politicilor în domeniul protecţiei mediului;
-coordoneazã realizarea planurilor de acţiune sectoriale şi a planului de acţiune pentru protecţia
mediului;
-monitorizarea stadiului îndeplinirii angajamentelor în domeniul protecţiei mediului, asumate de
procesul de aderare la UE.
b). Administraţia Rezervaţiei Biosferei “Delta Dunãrii” – înfiinţatã prin HG nr. 983/1990 privind
organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului. Ulterior Administraţia a fost organizatã prin HG
nr. 264/1991 ca instituţie publicã cu personalitate juridicã, finanţatã de la bugetul administraţiei de
stat, avînd ca obiective în activitate:
~ redresarea ecologicã a Deltei Dunãrii şi conservarea genofondului (biodiversitãţii) şi ecofondului;
~ cunoaşterea capacitãţii productive şi dimensionarea exploatãrii resurselor din Delta Dunãrii în
limitele ecologice admisibile;
~ coordonarea lucrãrilor hidrotehnice atît pentru asigurarea unei mai bune circulaţii a apei pe
canale, ghioluri şi lacuri, cît şi pentru împiedicarea fenomenelor de eroziune a platformei marine;
~ cercetarea fenomenelor deltaice;
~ stabilirea locurilor de vînãtoare şi de pescuit, precum şi a condiţiilor de desfãşurare a acestor
activitãţi;
~ stabilirea modului de circulaţie şi acces în Delta Dunãrii al bãrcilor, şalupelor, navelor fluviale şi
maritime, persoanelor şi grupurilor de cercetãtori;
~ stabilirea criteriilor de dezvoltare a aşezãrilor umane şi a turismului;
~ prezentarea de propuneri privind stabilirea de penalitãţi pentru sancţionarea abaterilor de la
regulile de desfãşurare a activitãţii în Delta Dunãrii.
Dintre atribuţiile Administraţiei putem aminti: de gestionarea, evaluarea, stabilirea şi aplicarea
mãsurilor de conservare şi refacere a ecosistemelor deltaice, autorizarea activitãţilor cu impact asupra
mediului, de informare şi educare ca şi atribuirea de norme şi reglementãri pertinente.
c). Garda de Mediu – înfiinţatã prin HG nr. 1167/2001. Prin HG nr. 308/2005 a primit titulatura de
Garda Naţionalã de Mediu şi a trecut direct în subordinea ministrului mediului şi gospodãririi apelor.
Este un organ de control cu statut specific, personalul gãrzii are calitatea de funcţionar public, este
încadrat pe funcţia de comisar, poartã uniformã şi însemne distincte şi este dotat cu armament de
serviciu.
Dintre atribuţiile Garzii putem enunţa: controlul operativ inopinat al instalaţiilor cu impact major
asupra mediului, participarea la intervenţiile pentru eliminarea şi diminuarea efectelor poluãrii asupra
factorilor de mediu, precum şi la prevenirea poluãrilor accidentale, controleazã şi constatã încãlcãrile
legislaţiei în materie, colaboreazã cu unitãţile de poliţie şi/sau jandarmerie la contatarea faptelor care
constituie infracţiuni, în vederea sesizãrii organelor de cercetare penalã.
d). Administraţia Fondului pentru Mediu. – înfiinţatã prin Legea nr. 73/2000, este o instituţioe de
utilitate publicã cu personalite juridicã, sub autoritatea Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului, ce
are ca obiect de activitate gestionarea fondului de mediu.

4. Tehnici de protecţia mediului – Studiul de impact ecologic.

2
 MEDIUL = noţiune fundamentalã şi atotcuprinzãtoare prin care se înţelege lumea vie şi cea
neînsufleţitã, în principiu, aproape tot ce înconjoarã omul. Mediul şi factorii de mediu sunt afectaţi în
cea mai mare mãsurã de poluare, capabilã sã afecteze şi sã deterioreze echilibrul ecologic. Pornind de la
faptul cã, poluarea mediului este consecinţa situaţiei economice a unei ţãri sau regiuni, este necesar ca
mãsurile de prevenire şi de protecţie a mediului sã reprezinte un factor al oricãrui proces economic al
oricãrui popor.
PROTECŢIA MEDIULUI = activitate umanã ce are ca scop concret prevenirea poluãrii,
menţinerea şi îmbunãtãţirea condiţiilor de viaţã pe Pãmînt. Sarcina protecţiei mediului aparţine
întregii societãţi şi se realizeazã în interesul întregii omeniri. Aceasta este privitã sub 2 aspecte şi
anume: - protecţia mediului are ca sarcinã generalã descoperirea cauzelor şi surselor poluãrii,
stabilirea modalitãţilor de prevenire, reducere şi înlãturare a efectelor poluãrii; - protecţia mediului are
ca sarcinã concretã, protecţia diferitelor elemente componente ale mediului natural şi artificial.
Prin – IMPACT ASUPRA MEDIULUI = se înţelege orice efect direct sau indirect alunei activitãţi
umane desfãşurate într-o anumitã zinã, care produce o schimbare a sensului de evoluţie a calitãţii
mediului şi a ecosistemelor, schimbare care poate afecta sãnãtatea omului, integritatea mediului, a
patrimoniului cultural sau a condiţiilor socio-economice.
Obiectivele “studiului de impact” au în vedere:
~modurile de amplasare a obiectivului în mediu;
~modificãrile posibile ce pot interveni în calitatea factorilor de mediu prin promovarea proiectului
sau activitãţii;
~ nivelul de afectare a factorilor de mediu, a sãnãtãţii populaţiei şio a riscului declanşãrii unor
accidente sau avarii cu impact major asupra mediului;
~ modul de încadrare în reglementãrile legale privind protecţia mediului;
~ posibilitãţile de acceptare sau nu a proiectului sau activitãţii.
Pentru efectuarea “studiul de impact”, Autoritatea Teritorialã pentru Protecţia Mediului,
împreunã cu titularul proiectului sau activitãţii analizeazã scopul activitãţii propuse şi stabileşte dacã
proiectul sau activitatea poate fi reglementatã pe linie de protecţie a mediului.
Fazele procedurii de evaluare a impactului asupra mediului sunt:
- cererea, însoţitã de descrierea proiectului;
- încadrarea acţiunii propuse în tipurile de activitãţi care se supun sau nu studiului de impact
asupra mediului;
- analiza scopului acţiunii propuse;
- întocmirea îndrumarului cu problemele rezultate pe baza analizei fãcute;
- prezentarea de cãtre titularul proiectului sau al activitãţiia raportului privind studiul de impact
asupra mediului;
- analiza preliminarã a raportului de cãtre Autoritatea pentru Protecţia Mediului şi acceptarea
sau dispunerea motivatã a refacerii acestuia;
- aducerea la cunoştinţa publicã a raportului;
- decizia finalã a autoritãţii de mediu;
- eliberarea sau respingerea motivatã a acordului sau autorizaţiei.
STUDIUL de IMPACT = este un acord provizional ce anticipeazã apariţia efectelor complexe,
generînd scenarii şi strategii de acţiune.
ACORDUL de MEDIU = actul tehnico-juridic ce se emite în primã fazã de proiectare a obiectivelor
de investiţii, potrivit prevederilor legale privind protecţia factorilor de mediu şi se solictã pentru fiecare
investiţie în parte.
Proiectantul, beneficiarul şi constructorul AU OBLIGAŢIA respectãrii stricte a acordului de mediu
emis, precum şi a lucrãrilor suplimentare faţã de documentaţia de bazã înscrise în acestea. Autoritatea
Teritorialã pentru Protecţia Mediului analizeazã documentele depuse în vederea obţinerii acordului de
mediu, încadreazã acţiunea propusã în tipurile de obiective şi activitãţi care se supun sau nu studiului
de impact asupra mediului şi stabileşte competenţa de emitere a acesteia.
AUTORIZAŢIA de MEDIU – actul tehnico-juridic prin care sunt stabilite condiţiile şi parametrii
de funcţionare pentru activitãţile existente şi pentru cele mai noi, pe baza acordului de mediu.

5. Evaluarea impactului asupra mediului în legislaţia româneascã.

STUDIUL de IMPACT = este tehnica juridicã obligatorie în vederea obţinerii autorizaţiei de
mediu. Potrivit art. 3 din HG nr. 918/2002 “evaluarea impactului asupra mediului identificã, descrie şi
evalueazã în mod corespunzãtor şi pentru fiecare caz, efectele directe şi indirecte ale proiectului asupra
3
urmãtorilor factori: - fiinţe umane, florã şi faunã; - sol, apã, aer, climã şi peisaj; - bunuri materiale şi
patrimoniu cultural;” - interacţiunea dintre factorii menţionaţi mai sus.
Evaluarea impactului asupra mediului este o operaţiune de pregãtire a documentaţiei privind
fezabilitatea proiectului. Acestã fazã cuprinde:
-etapa de încadrare a proiectului în procedura de evaluare a impactului asupra mediului;
-etapa de definire a domeniului evaluãrii şi de realizare a raportului privind rezultatul evaluãrii;
-etapa de analizã a calitãţii raportului privind studiului de evaluare a impactului asupra
impactului.
Beneficiarii studiului de impact sunt: - investitorii sau titularii de investiţie; - factorii decizionali; -
publicul; - specialiştii; - consilierii; - mass-media; - alţi factori politici, obşteşti sau de altã naturã.
Metodologia privind aprobarea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului şi de emitere a
acordului de mediu a fost aprobatã prin ord.inul ministrului apelor şi protecţiei mediului, nr. 860/sept
2002. Cererea de aord de mediu este obligatorie pentru investiţiile noi ca şi pentru modificarea celor
existente. Activitãţile pentru care este necesar acordul de mediu fac parte din domeniile: transporturi,
energie, construcţii hidrotehnice, eliminarea deşeurilor şi a ambalajelor, apãrarea naţionalã, sport,
turism, agrement, industrie. Procedura de autorizare este publicã, publicitatea ei fiind asiguratã de
Autoritatea pentru Protecţia Mediului, care va mediatiza proiectele şi activitãţile pentru care se cere
acord sau autorizaţie de mediu, precum şi studiile de impact.

6. Rãspunderea civilã pentru prejudiciul ecologic.

Rãspunderea civilã = intervine atunci cînd prin fapta ilicitã sãvîrşitã se cauzeazã un prejudiciu
patrimonial, ce trebuie reparat. Problema rãspunderii reparatorii pentru daune ecologice produse se
soluţioneazã conform principiului “poluatorul plãteşte”. Rãspunderea este obiectivã, indiferent de
culpã şi solitarã, î cazulpluralitãţii autorilor.
Rãspunderea civilã delictualã în dreptul mediului intervine în situaţia în care se întrunesc
cumulativ urmãtoarele condiţii:
~ sãvîrşirea unei fapte ilicite;
~ cauzarea unui prejudiciu (daunã) ecologic;
~ existenţa unui raport de cauzalitate;
~ capacitatea delictualã a autorului în momentul sãvîrşirii faptei ilicite;
~ culpa autorului faptei ilicite nu este necesar a fi dovedotã, dat fiind caracterul obiectiv al
rãspunderii civile de mediu.
DAUNÃ ECOLOGICÃ = consideratã ca fiind acea vãtãmare care aduce atingere tuturor factorilor
de mediu, sub o formã sau alta, cu efecte ireversibile şi cu consecinţe greu de stabilit.
Victima prejudiciului ecologic se apreciazã cã este mediul. Prejudiciile ecologice pot fi cauzate
factorilor naturali sau artificiali şi în funcţie de gravitatea lor se grupeazã în deteriorãri ale mediului şi
dezastre ecologice. Pentru a interveni rãspunderea civilã în dreptul medioului, prejudiciul trebuie sã
îndeplineascã ca condiţii: - sã fie patrimoniale; - sã fie cert; - sã fie determinat ca întindere, ca valoare.
Deoarece evaluarea exactã a prejudiciului nu este [posibilã întotdeauna, se prevede prin Legea
mediului, obligaţia poluatorului de a repara prejudiciul cautat şi de a reface cadrul natural deteriorat,
încercînd o restabilire a condiţiiloer anterioare producerii prejudiciului.

7. Rãspunderea contravenţionalã în dreptul mediului.

Rãspunderea contravenţionalã = forma de rãspundere civilã cea mai frecvent întîlnitã în situaţia
nerespectãrii regulilor privitoare la protecţia factorilor naturali de mediu. Putem aminti:
- neasigurarea de cãtre autoritãţile administrative publice locale a informaţiei agenţilor economici,
a populaţiei şi a turiştilor cu privire la existenţa în zonã de arii protejate şi monumente ale naturii;
- neluarea mãsurilor de interdicţi a accesului în zonele protejate a vehiculelor, de cãtre
administratorii acestora;
- culegerea, deţinerea, comercializarea de plante şi animale declarate monumente ale naturii;
- desfãşurarea în zonele protejate, de activitãţi fãrã acord sau autorizaţie de mediu.
Sancţiunea ce se aplicã pentru astfel de fapte este amenda contravenţionalã, al cãrui cuantum se
actualizeazã prin hotãrîri de guvern.
CONTRAVENŢIA ECOLOGICÃ = fapta sãvîrşitã cu vinovãţie, de un pericol social mai redus
decît infracţiunea prin care se aduce atingere factorilor de mediu. Contravenţia ecologicã de mediu
cuprinde: ~ obiectul; ~ subiectul; ~ fapta ilicitã (constã în a face ceva ce nu este permis, a acţiona într-
un mod prohibit de normele juridice imperative din legislaţia mediului); ~ vinovãţia (contravenientul
poate acţiona ilicit cu intenţie sau din culpã).
4
 AMENDA CONTRAVENŢIONALÃ = sancţiunea cea mai frecvent utilizatã pentru încãlcarea
normelor de drept al mediului prin fapte contravenţionale. Reprezintã suma de bani pe care
contravenientul trebuie sã o plãteascã (voluntar sau ilicit), cuantumul ei fiind stabilit în funcţie de
gradul de pericol social al faptei, de împrejurãrile sãvîrşirii faptei şi urmãrile ei, precum şi de persoana
contravenientului.
Ca sancţiuni contravenţionale complementare avem:
• confiscarea sau sechestrarea unor bunuri ce au legãturã cu fapta contravenţionalã şi care trec în
proprietatea statului, fãrã platã, urmînd a fi valorificate, conservate sau distruse, dupã caz;
• anularea sau suspendarea autorizaţiei obţinutã pe baza unor date sau informaţii false;
• refuzul de acordare de aprobãri sau licenţe de import pe timp de 2-10 ani pentru produse, substanţe
sau deşeuri toxice dacã nu se conformeazã dispoziţiilor cerute în acest sens;
• retragerea avizului pentru operaţiuni de comerţ exterior pentru o perioadã cuprinsã între 2 şi 10
ani, pentru cei ce nu respectã regimul impus pentru diferite substanţe, produse destinate
operaţiunilor de comerţ exterior;
• suspendarea sau încetarea unor activitãţi pe diferite perioade.
Principalele etape ale procedurii contravenţionale sunt: - constatarea contravenţiilor ecologice; -
aplicarea sancţiunilor contravenţionale (pe baza procesului-verbal de constatare a contravenţiei); -
împotriva procesului-verbal de constatare şi aplicare a sancţiunii se poate face plîngere în termen de 30
de zile de la data comunicãrii actului, care se depune la organul din care face parte agentul constatator,
urmînd a se înainta judecãtoriei pe a cãrei razã teritorialã s-a sãvîrşit contravenţia; plîngerea suspendã
executarea iar hotãrîtrea judecãtoreascã este definitivã şi executorie.
Dupã natura lor, sancţiunile contravenţionale se executã sub formã de amendã contravenţionalã
sau sancţiune de suspendare, retragere sau anulare a autorizaţiei de funcţionare.

8. Rãspunderea penalã în dreptul mediului.

Rãspunderea penalã – alãturi de celelalte forme ale rãspunderii juridice specifice dreptului
mediului este un mijloc represiv important pentru protecţia şi dezvoltarea mediului. Rãspunderea
penalã pentru încãlcarea legislaţiei mediului, se înscrie în cadrul rãspunderilor infracţionale.
INFRACŢIUNEA ECOLOGICÃ = este fapta socialmente periculoasã, sãvîrşitã cu vinovãţie, ce
reprezintã o ameninţare a intereselor societãţii în domeniul protecţiiei mediului, a vieţii şi sãnãtãţii
oamenilor. Infracţiunea ecologicã este acea faptã periculoasã ce constã în poluarea mediului (natural
sau artificial), perturbarea activitãţii de prevenire, reducere sau înlãturare a poluarii, de naturã a pune
în pericol sãnãtatea oamenilor, animalelor şi plantelor sau sã proucã mari pagube economiei naţionale.
Infracţiunea ecologicã este un element constitutiv al raportului de rãspundere penalã în dreptul
mediului. Raportul dreptului mediului cuprnde:
- subiectele ce pot fi active (persoane fizice sau persoane juridice);
- conţinuul obiectul.
Pentru angajarea rãspunderii penale în dreptul mediului, infracţiunea ecologicã trebuie sã aibã un
pericol social ridicat şi sã reprezinte o serioasã ameninţare a intereselor globale ale oamenilor, plantelor
şi animalelor, a bunurilor materiale. Rãspunderea penalã se aplicã ca ultimã mãsurã şi are ca sarcinã
protejarea relaţiilor sociale de mediu prin reprimarea infracţiunilor ecologioce. În funcţie de pedepsele
aplicabile infracţiunile ecologice pot fi:
~ infracţiuni de pericol calificat;
~ infracţiuni de rezultat şi de pericol.
Dupã obiectul supus ocrotirii, infracţiunile sunt grupate în:
a). Infracţiuni prin care se aduc atingeri activitãţilor economice şi sociale cu impact asupra
mediului, care la rîndul lor se grupeazã în:
-infracţiuni cu privire la procedura de autorizare;
-infracţiuni la regimul substanţelor şi deşeurilor toxice şi periculoase;
-infracţiuni la regimul îngrãsãmintelor chimice şi pesticidelor;
-infracţiuni la regimul protecţiei împotriva radiaţiilor ionizate.
b). Infracţiuni prin care se aduce atingere protecţiei resurselor naturale şi conservãrii
biodiversitãţii care, la rîndul lor cuprind infracţiuni privind protecţia apelor şi ecosistemelor acvatice.

II. Special.
1. Regimul ariilor protejate şi a monumentelor naturii – Regimul juridic de protecţie şi conservare
a rezervaţiei biosferei Delta Dunãrii.
5
 ARIA PROTEJATÃ = reprezintã zona delimitatã geografic, cu elemente naturale rare sau în
procent ridicat, desemnatã sau reglementatã şi gospodãritã astfel încît sã atingã unele obiective
specifice de conservare, ea cuprinde parcuri naţionale, rezervaţii naturale şi ale biosferei, monumente
ale naturii şi altele. Conform Ord. de Urg. nr. 236/2000, aria protejatã este definitã ca fiind zona cu
perimetrul legal stabilit ce are un regim special de ocrotire şi conservare, zonã în care existã specii de
plante şi animale sãlbatice, elemente şi formaţiuni biografice, peisagistice, geologice, paleontologice,
speologice sau de altã naturã, cu valoare ecologicã, ştiinţificã sau culturalã deosebitã.
Constituirea ariilor protejate şi declararea de monumente ale naturii ocupã un loc important în
cadrul modalitãţilor, al mijloacelor de protecţie şi conservare a naturii.
Categorii de arii protejate avem:
a). Rezervaţiile naturale => zone de o frumuseţe particularã ce cuprinde elemente sau specii
animale sau vegetale ce posedã caracteristice unice, reprezentative. Ele cuprind suprafeţe de teren sau
de apã, destinate conservãrii unor medii de viaţã caracteristice. Existã rezervaţii naturale forestiere,
botanice, geografice, speologice, ornitologice, zoologice, maritime, etc. Ele sunt supuse unui regim de
protecţie, strict din partea statului, fiind interzise activitãţile şi accesul omului, cu excepţia scopurilor
ştiinţifice.
b). Parcurile naturale =>sunt supuse controlului statului, avînd limitestabilite ferm. Accesul
publicului este permis însã, vînãtoarea şi pescuitul sunt permise numai în anumite condiţii.
c). Rezervaţiile ştiinţifice => cuprind ecosisteme deosebite, specii de plante şi animale de importanţã
ştiinţificã naturalã, ce reprezintã subiect de studiu pentru cercetarea şi cunoaşterea ştiinţificã.
d). Monumentele naturii => cuprind specii de plante şi animale rare sau pe cale de dispariţie, arbori
seculari, fenomene geologice unice de interes ştiinţific sau peisagistic (peşteri, chei, cascade). Ele
desemneazã un element natural individualizat, concret şi fac parte din ariile protejate.
Pentru asigurarea mãsurilor speciale de protecţie a bunurilor patrimoniului natural, se instituie un
regim juridic diferenţial pentru categoriile de arii protejate stabilite la nivel naţional şi internaţional.
Persoanele fizice şi juridice au urmãtoarele atribuţii în ceea ce priveşte regimul juridic general al
ariilor protejate:
- sã respecte statutul suprafeţelor limitrofe ariilor protejate, monumentelor naturii pe care s-au
identificat elemente ce necesitã a fi ocrotite;
- sã gospodãreascã ecologic şi durabil suprafeţele pe care le deţin în calitate de proprietari şi care
sunt declarate arii protejate sau monumente ale naturii;
- sa nu culeagã şi sã nu comercializeze plante declarate monumente ale naturii;
- sã nu captureze, deţinã sau sã comercializeze animale declarate monumente ale naturii;
- sã nu disloce, deţinã sau sã comercializeze piese mineralogice, speologice, paleologice, ce provin
din locuri declarate monumente ale naturii;
- sã nu introducã în ţarã, cu excepţia celor prevãzute de lege, culturi de microorganisme, plante şi
animale vii, fãrã acordul autoritãţii centrale pentru protecţia mediului.
Toate suprafeţele terestre şi acvatice ce aparţin domeniului public şi care datoritã valorii
patrimoniului natural, necesitã instituirea regimului de arie protejatã, vor rãmîne în proprietatea
statului şi vor dobîndi regim de protecţie. Modul de constituire şi de administrare a ariilor protejate va
lua în considerare interesele comunitãţilor locale în scopulpãstrãrii practicilor şi cunoştinţelor
tradiţionale locale în valorificarea acestor resurse în beneficiul lor.
Ariile naturale protejate se evidenţiazã în planurile naţionale şi în zonele de amenajare teritorialã şi
de urbanism.
Potrivit art.18 din Ord. de Urg. nr. 236/2000 – administrarea ariilor protejate se face prin:
- structuri ale administraţiei special constituite;
- regii autonome;
- companii;
- societãţi naţionale şi comerciale;
- autoritãţi ale administraţiei locale;
- servicii descentralizate ale administraţiei publice centrale;
- instituţii de cercetare, de învãţãmînt, ştiinţifice;
- muzee;
- organizaţii non-guvernamentale;
- persoane fizice cu calitatea de custode, pentru ariile ce aparţin domeniului public şi nu necesitã
structuri ale administraţiei special constituite.
6
 Legea nr. 137/1995 dispune cã menţinerea şi dezvoltarea reţelei naţionale de arii protejate şi de
monumente ale naturii are drept scop, conservarea unor habitate naturale, a biodiversitãţii, a
structurilor cu valoare ecologicã, ştiinţificã şi peisagisticã.
Pe plan internaţional avem:
~ Conferinţa Generalã ONU de la Stockholm 1972 unde s-au adoptat Recomandãrile 37 – document
internaţional ce reglementeazã protecţia ariilor şi monumentelor naturii. Se cere guvernelor sã-şi
uneascã şi coordoneze eforturile pentru gospodãrirea zonelor protejate, sã încheie acorduri în domenii
ca: schimbul de informaţii, dispoziţii legislative de interes mondial, protecţia plantelor şi animalelor,
reglamentãri privind pescuitul, vînãtoarea, etc.
~ La Conferinţa ONU şi UNESCO pentru Educaţie, Ştiinţã şi Culturã de la Paris din 1972 s-a
adoptat Convenţia privind patrimoniul cultural şi natural care şi-a propus sã realizeze o reunificare şi
reconciliere între patrimoniul cultural şi cel natural, considerate componente ale patrimoniului
universal, pentru a cãrui ocrotire trebuie sã coopereze întreaga comunitate internaţionalã;
~ Convenţia asupra protecţiei naturii în Pacificul de Sud – 1976 recomandã crearea de zone
protejate, parcuri şi rezervaţii naţionale în aceastã zonã a glogului;
~ Convenţia Bennelux în domeniul conservãrii naturii şi al protejãrii peisajelor din 1982 propune
delimitarea şi acordarea unui statut special zonelor protejate transfrontaliere şi a zonelor importante
pentru speciile migratoare;
~ Acordul Internaţional asupra pãdurilor tropicale, Geneva, 1983;
~ Convenţia asupra conservãrii naturii şi a resurselor naturale, Kuala Lumpur, 1985 – care prevede
2 categorii de zone protejate, respectiv parcurile naţionale şi rezervaţiile.
Prin lungimea şi volumul sãu de apã, Dunãrea este al II-lea fluviu din Europa şi unul dintre cele
mai importante la nivel internaţional.
În scopul opririi proceselor de degradare a Deltei Dunãrii şi a reconstrucţiei sale ecologice, au fost
luate o serie de mãsuri, inclusiv legislative. Astfel, prin Decretul nr 103/1990 s-a dispus oprirea
lucrãrilor de aplicare a programului de amenajare şi exploatare integralã a Deltei, în scopul elaborãrii
de studii ce cuprind mãsuri pentru utilizarea raţionalã, redresarea şi menţinerea echilibrului în zonã.
Prin Decretul 187/1990 ţara noastrã a aderat la Convenţia privind patrimoniul mondial, cultural şi
natural iar Delta Dunãrii a fost înscrisã în 1991 pe lista patrimoniului mondial, fiind declaratã
rezervaţie a biosferei. Delta Dunãrii a fost înscrisã şi pe lista aferentã Convenţiei asupra zonelor umede
de la Ramsar/1972 prin care I s-a stabilit un regim naţional şi internaţional de protecţie şi conservare.
Delta Dunãrii este o regiune de importanţã naţionalã şi internaţionalã, dar care este şi foarte
fragilã, fiind supusã poluãrii sub diferite forme dar şi unei explotãri naţionale cu consecinţe negative.
Avînd calitatea recunoscutã de patrimoniu natural mondial şi de zonã umedã de importanţã
internaţionalã, Delta Dunãrii trebuie supusã unui regim de protecţie şi dezvoltare durabilã. Legea nr.
82/1993 – priveşte constituirea Rezervaţiei Deltei Dunãrii şi cuprinde dispoziţii referitoare la regimul
general şi special de protecţie, regimul de administrare şi regimul sancţionator. Pe lîngã sistemul
complex de protecţie şi conservare a Deltei Dunãrii, Legea nr. 82/1993 cuprinde şi un ansamblu de
sancţiuni juridice (contravenţionale, civile, penale) menite sã contribuie la asigurarea aplicãrii şi
respectãrii sale. Regimul juridic general al Deltei Dunãrii este completat şi de prevederile documentelor
internaţionale în materie (ratificate de ţara noastrã), în scopul menţinerii echilibrului ecologic, a
stabilirii unor mãsuri de gestionare şi dezvoltare durabilã a acestei resurse naturale.

2. Regimul juridic al organismelor modificate genetic.

3. Regimul juridic al pãdurilor (Codul Silvic).

PÃDURILE – reprezintã cel mai important stîlp de rezistenţã al sistemului ecologic, avînd o
importanţã existenţialã în viaţa oricãrui popor, ca factor de genezã, conservare şi dezvoltare a fiinţie
naţionale. Funcţiile multiple (ecologice, sociale şi economice) ale pãdurii presupun instituirea şi
existenţa unor mijloace de protecţie adecvate ale acesteia. Pentru realizarea funcţiilor pãdurii este
necesar un ansamblu de mijloace de protecţie care sã armonizeze sfera intereselor ecologice, sociale şi
economice. Un rol important în cadrul mijlocelor de protecţie a fondului forestier îl ocupã categoria
instrumentelor juridice. În acest sens, ţara noastrã a ratificat mai multe acte normative internaţionale
care stabilesc principii şi orientãri de conservare şi protejare a pãdurilor şi de gestionare durabilã a
acestora, şi a adoptat pe plan intern numeroase legi şi alte legi normative. Cadrul legal general al
ocrotirii şi dezvoltãrii pãdurilor îl constituie Legea 26/1996 – CODUL SILVIC – protecţia pãdurilor şi
stabilirea regimului silvic, precum şi alte legi aferente. O laturã distinctã a protecţiei juridice a
pãdurilor o reprezintã ansamblul de norme juridice speciale privind apãrarea acestora. Se evidenţiazã
7
normele juridice referitoare la paza pãdurilor. Aceasta se asigurã şi exercitã conform Codului Silvic de
cãtre Regia Naţionalã a Pãdurilor. Paza pãdurilor proprietate privatã se asigurã de cãtre proprietarii
acestora cu sprijinul organelor silvice, a unitãţilor de poliţie, jandarmerie, pompieri, prefecţi, consilii
locale şi judeţene, în limita atribuţiilor ce le revin conform legii.
PÃDUREA = element al fondului forestier naţional ce reprezintã terenul ocupat cu vegetaţie
forestierã cu o suprafaţã mai mare de 0,25 ha constituitã dintr-o asociaţie de arbori a cãrei întindere
reprezintã 30% din suprafaţa uscatului – în România reprezintã 27%. Funcţiile pãdurii sunt atît
economice cît şi sociale şi ecologice. Pãdurea este sursã de materie primã importantã, dar şi un factor
cu rol deosebit în conservarea şi protejarea mediului. Pãdurea este o adevãratã barierã impotriva
aridizãrii climatului, eaasigurã resursele cele mai mari de apã, produce oxigenul necesar vieţii şi
purificã aerul, servind deopotrivã pentru pãşunat, vînãtoare şi agrement. Pentru ca pãdurea sã
protejeze, ea însãşi are nevoie de protecţie, funcţiile ei fiind cele ce o impun în grija ocrotitorilor naturii
şi în afecţiunea caldã a omului.
Mijloacele juridice de protecţie a pãdurilor se clasificã dupã:
a). în SCOPUL urmãrit prin instituirea lor avem:
~mijloace juridice de protecţie cantitativã a pãdurilor;
~mijloace juridice de protecţie calitativã a pãdurilor.
b). în funcţie de NATURA NORMEI JURIDICE avem:
~ mijloace juridice de drept constituţional;
~ mijloace juridice de drept administrativ;
~ mijloace juridice de drept penal;
~ mijloace juridice de dreptul muncii.
c). dupã FORMA PROPRIETÃŢII pãdurii cãreia îi serveşte avem:
- mijloace juridice cu caracter general;
- mijloace juridice specifice proprietãţii publice;
- mijloace juridice specifice proprietãţii private.
d). în raport cu FUNCŢIILE pe care le îndeplinesc pãdurile avem:
~ mijloace juridice ce servesc protecţiei pãdurii cu funcţii speciale de protecţie;
~ mijloace juridice ce servesc protecţiei pãdurii cu funcţii mixte;
~ mijloace juridice destinate protecţiei pãdurii, în general.
e). în funcţie de CARACTERUL mijloacelor ce realizeazã protecţia juridicã:
- mijloace juridice cu caracter reparator-represiv;
- mijloace juridice cu caracter preventiv.
f). din analiza scopului concret şi domeniul vizat prin reglementare avem:
~ mijloace de protecţie împotriva tãierilor iraţionale;
~ mijloace de protecţie împotriva poluãrii;
~ mijloace de protecţie împotrivabolilor şi dãunãtorilor;
~ mijloace de protecţie a fondului cinegetic şi piscicol.
Mijloacele juridice de protecţie a pãdurilor sînt reprezentate de:
a. Mijloace de drept constituţional reprezentate de:
-normele constituţionale din art. 41 şi art. 137 din Constituţie. Aceste norme constituţionale, în
privinţa pãdurilor, îşi gãsesc consacrare legislativã expresã şi specialã.
-Codul Silvic.
b. Mijloace juridice silvice.
Acestea sunt reprezentate de normele juridice speciale conţinute de Legea nr. 26/1996 şi de alte legi
speciale în materie. Paza pãdurilor este realizatã de urmãyoarele subiecte de drept conform Codului
Silvic: - Regia Naţionalã a Pãdurilor; - personalul propriu al Regiei Naţionale a Pãdurilor; - prefecţii,
consiliile judeţene şi locale, unitãţile de poliţie şi jandarmerie, unitãţile MAN, formaţiile civile de
pompieri;
- alte persoane fizice şi juridice.
Natura juridicã a obligaţiei de pazã, al cãrei conţinut este complex, diferã în funcţie de calitatea
subiectului de drept cãruia îi revine, precum şi de caracterul dispoziţiei incidente.
c. Mijloace de drept civil.
Mijloacele juridice civile pot fi directe şi indirecte, în funcţie de temeiul juridic ce le dã naştere (un
drept real sau un drept de creanţã).
Acţiunea în revendicare=> acţiune realã aflatã la îndemîna proprietarului unui bun aflat în posesia
nelegitimã a altei persoane – este cel mai bun mijloc civil de apãrare a proprietãţii.
8
 d. Mijloace de drept administrativ - în acestã categorie se încadreazã normele juridice ce
sancţioneazã faptele ilicice ce constituie contravenţii silvice.
e. Mijloace de drept penal – acestea presupun cea mai severã sancţiune în ce priveşte rãspunderea
juridicã, datoritã gradului mai ridicat de pericol social pe care îl reprezintã unele fapte,
calificate altfel decît infracţiuni.
Alãturi de infracţiunile silvice menţionate de Codul Silvic sunt şi infracţiunile reglementate de
Legea nr. 141/1999.

4. Protecţia faunei sãlbatice.

Globalizarea concepţiilor a condus la prefigurarea gestionãrii speciilor sãlbatice nu numai izolat, ci
şi în cadrul ecosistemelor. Una dintre dispoziţiile cele mai perfecţioniste şi semnificative este
reprezentat de textul art. 2 alin. 2 din Convenţia de la Canberra (20 mai 1920) privind conservarea
florei şi faunei Antarcticii, care enunţã principiile conservãrii speciilor sãlbatice, avînd ca habitat
Antarctica. Instrumentul juridic ce cuprinde cele mai bune soluţii pentru problemele pe care le ridicã
conservarea speciilor sãlbatice este Acordul ASEAN din 9 iulie 1985.
Contigenarea = este una din tehnicile cele mai perfecţioniste de gestionare a speciilor de florã şi
faunã constînd în stabilirea predeterminatã a numãrului de specimene care pot fi prelevate, ţinîndu-se
cont, eventual, de vîrsta şi de sexul lor, precum şi de repartiţia acestei cantitãţi printre speciile care pot
fi explorate. Convenţia pentru protejarea focilor în apele Pacificului septentrional, semnatã la
Washington, la 7 iulie 1918, aplicã acest sistem.
Convenţia de la Berna din 1979 – interzice culegerea, adunarea, tãierea, dezrãdãcinarea
intenţionatã a plantelor strict protejate şi prevede interzicerea distrugerii speciilor din fauna sãlbaticã
strict protejatã. O anexã specialã enumerã mijloacele şi metodele de vînãtoare şi alte forme de
exploatare interzise separat:
-pentru mamifere = capcanã, groapã, exploziv, plase, otrãvuri şi momeli otravite, gazare, afumare,
etc;
-pentru pãsãri = ramuri înmuiate în clei, pãsãri vii orbite sau mutilate, folosite ca momealã, surse
luminoase artificiale, oglinzi, etc.
Tratatul semnat la Oslo la 22 noie. 1957 prevede mãsuri restrictive privind vînarea focilor în
Atlanticul de Nord-Est, iar Acordul dintre Canada şi Norvegia, semnat la 15 iulie 1971, prevede
restricţii privind vînãtoarea de foci şi conservarea populaţiei acestei specii în Atlanticul de Nord-Est.
O convenţie europeanã referitoare la protecţia animalelor în transportul internaţional a fost
adoptatã la Paris, la 13 dec. 1968, deşi ea nu se referã la animalele sãlbatice decît în o parte din clauzele
sale, un anumit numãr de dispoziţii este comun şi animalelor vizate, fie cã sunt domestice, fie cã sunt
sãlbatice.

5. Protecţia atmosferei în dreptul internaţional.

ATMOSFERA = reprezintã stratul de aer din jurul Pãmîntului, respectiv “masa de aer ce
înconjoarã suprafaţa terestrã, incluzînd şi stratul de ozon”. Aerul este un element natural important al
mediului, indispensabil vieţii şi sãnãtãţii oamenilor, faunei şi florei, ce ttrebuie protejat prin toate
mijloacele, atît sub aspect cantitativ cît şi calitativ. Poluarea aerului datoratã creşterii concentraţiei
unor constituenţi normali ai atmosferei sau unor compuşi strãini (elemente radioactive, etc) impune
perfecţionarea regimului juridic de protejare a acestuia prin reglementãri în materie. Poluarea
atmosferei a fãcut la început doar obiectul jurisprudenţei. Datoritã faptului cã poluarea nu cunoaşte
graniţe politico-administrative, ea reprezintã un fenomen global, fapt ce impune cu necesitate o
cooperare internaţionalã pe bazã de convenţii. Pe plan internaţional regulile adoptate în materie se
împart în: ~ reguli cu vocaţie universalã; ~ reguli regionale.
Primele reglementãri internaţionale care au formulat principii referitoare la protecţia atmosferei
împotriva poluãrii au fost adoptate între 1968-1971.
~ Convenţia privind dreptul mãrii, de la Montego Bay din 1982 => pe baza unor principii se
stabileşte un program naţional şi internaţional pentru reducerea poluãrii atmosferice şi
transatmosferice.
~ Convenţia-Cadru pentru protecţia stratului de ozon de la Viena, din 1985, sub auspiciile PNUE,
urmatã de Protocolul de la Montreal din 1987, prevedea cooperarea sistematicã şi juridicã între state,
iar protocolul se referã la substanţele ce epuizeazã stratul de ozon şi la limitarea lor.
~ Rezoluţia CE din 1986 – a stabilit regulile fundamentale ale protecţiei atmosferei cum ar fi: -
legislaţiile naţionale sã prevadã obligaţia reducerii poluãrii; - reglementãrile sã se bazeze pe principiul
prevenirii.
9
 ~ Actul final al Convenţiei de la Helsinki din 1975 cuprinde prevederi referitoare la poluarea
aerului, la prevenirea poluãrii şi eliminarea efectelor ei.
~ Convenţia privind poluarea atmosfericã la lunã distanţã de la Geneva din 1979 unde se consacrã
cîteva reguli cu valoare de principii ca:
 protecţia omului şi a mediului împotriva poluãrii atmosferice;
 reducerea şi prevenirea poluãrii;
 elaborarea de politici şi strategii pentru combaterea poluanţilor atmosferici;
 schimburi de informaţii privind politicile naţionale, activitatea ştiinţificã în domeniu, etc.;
 consultarea dintre statele poluante şi cele poluate;
 aplicarea unui program de supraveghere a transportului de poluanţi de lungã distanţã pe
continentul european.
Poluarea atmosfericã se poate produce de cãtre 2 categorii de fenomene respectiv:
- fenomene naturale – furtuni de nisip, emanaţii de gaze nocive, praf sau alte substanţe produse
de erupţiile vulcanice, etc;
- fenomene artificiale – datoritã activitãţilor umane.
Poluarea atmosferei se manifestã prin 2 forme şi anume: ~ poluarea industrialã – cea mai amplã şi
mai nocivã formã de poluare;
~ poluarea produsã de autovehicule şi aeronave prin gazele de eşapament şi emisiile motoarelor de
aviaţie, zgomote, vibraţii, etc.
SMOGUL – este un amestec de diverşi poluanţi şi vapori de apã pe care aceştia îi condenseazã, are
un impact negativ asupra mediului, vieţii şi sãnãtãţii umane.
Poluanţii din atmosferã se împart în 2 grupe mari, în funcţie de sursa lor:
~ poluanţi primari – emişi direct din surse identificate sau identificabile.
~ poluanţi secundari.
Principalii poluanţi ai atmosferei sunt poluanţii sulfurici, carbonici, minerali, compuşii azotului,
pulberile sub formã de cenuşa şi fum, praful bacterian, substanţele radioactive, poluanţii sonori, etc. Se
estimeazã cã annual ajung în atmosferã sute şi mii de milioane de tone de astfel de poluanţi.
Poluarea aerului genereazã fenomene de subproducţie, subnutriţie, distrugere progresivã a
stratului de ozon, ploi acide ce reprezintã un adevãrat flagel pentru viaţa omului, a plantelor şi a
animalelor.
La Convenţia-cadru protocolul este modificat printr-un Amendament adoptat de pãrţile
contractante la Londra în 1990 prin care se stabileşte scurtarea termenului de reducere a producţiei şi
consumului de gaze. La Copenhaga în 1992 s-au stabilit termene ferme pentru eliminarea unor astfel de
gaze sau substanţe de cãtre statele industrializate.

6. Protecţia apei în dreptul internaţional.

APA acoperã o bunã parte din suprafaţa Terrei => 97% ape sãrate – mãri şi oceane – şi doar 3%
ape dulci – calote de gheaţã, spaţii subterane, lacuri, fluvii, rîuri, atmosferã, etc. apa este importantã
pentru esenţa vieţii şi pentru înfãptuirea tuturor activitãţilor umane, fiind folositã în alimentaţie,
agriculturã, industrie, servicii, dezvoltarea urbanisticã, transport şi navigaţii. Datoritã importanţei
deosebite a apei pentru existenţa vieţii pe Pãmînt, se impune protecţia ei atît sub aspect cantitativ cît şi
calitativ. Una dintre cele mai vechi reglementãrii internaţionale legate de poluarea apei este Codul
Suediei din 1734.
Poluarea apei a fost definitã la Conferinţa internaţionalã privind poluarea apelor din Europa de la
Geneva din 1961, ca fiind “modificarea directã sau indirectã a compoziţiei sau stãrii apei, ca urmare a
activitãţii oamenilor, astfel încît ea devine neadecvatã utilizãrii”.
În Legea nr. 171/1997 privind aprobarea planului de aprobare a planului de amenajare a
teritoriului naţional, defineşte poluarea apelor ca fiind “orice alterare fizicã, chimicã, biologicã sau
bacteriologicã a apei, peste limita admisibilã stabilitã, depãşirea nivelului natural de radioactivitate
produsã direct sau indirect de activitãţile umane, ce o fac improprie pentru o folosire normalã în
scopurile în care aceastã folosire este posibilã înainte de a interveni alterarea”.
În Recomandarea Consiliului OCDE din 1974 se precizeazã cã prin poluarese înţelege
“introducerea de cãtre om, direct sau indirect, de substanţe sau de energie cu consecinţe prejudiciabile,
de naturã a pune în pericol sãnãtatea umanã şi sistemele ecologice”.
Poluarea apeioate fi voluntarã sau accidentalã. Existã 5 categorii de poluanţi de naturã fizicã,
chimicã, biologicã, bacteriologocã şi radioactivã.

10
 Primul document internaţional în materie, care impune riguroasa protecţie a resurselor de apã este
Carta Europeanã a Apei adoptatã de Consiliul Europei în 1968 şi care cuprinde o serie de reguli şi
principii care ulterior au primit consacrare juridicã astfel:
- resursele de apã nu sunt inepuizabile;
- calitatea apei trebuie prezervatã;
- apa nu are frontiere;
- apa este un patrimoniu comun al naţiunilor;
- poluarea apei este interzisã.
Adunarea Generalã ONU, a adoptat în 1980 o Rezoluţie, prin care intervalul cuprins între 1980-
1990 a fost proclamat “Deceniul internaţional pentru apã potabilã”, încercîndu-se prin aceasta o
mobilizare a tuturor statelor lumii pentru protecţia şi dezvoltarea acestor factori de mediu. Principiile
aplicabile protecţiei şi managementului apelor proclamate de acest document au constituit punctul de
plecare al altor documente adoptate la nivel internaţional în materie, care au adus contribuţii esenţiale
cu privire la protecţia apelor.
Actele juridice internaţionale, considerã cã prioncipalele forme de poluare a apelor sunt
reprezentate de:
-poluarea cu substanţe chimice şi hidrocarburi;
-poluarea datoratã exploatãrii navelor;
-poluarea prin substanţe lichide şi solide periculoase transportate de nave;
-poluarea prin ape uzate, prin deşeuri, resturi menajere şi industriale;
-poluarea de origine atmosfericã;
-poluarea rezultatã din explorarea şi exploatarea solului, a subsolului, a fundului mãrilor şi
oceanelor, etc.
Programul de aplicare al Agendei 21 elaborat în 1997 în cadrul Sesiunii Speciale ONU, consacratã
apei, se adreseazã ţãrilor dezvoltate cãrora le propune sã recurgã la “punerea în aplicare gradualã de
politici orientate spre acoperirea preţului, o alocare echitabilã şi eficicace a apei şi promovarea
conservãrii apei”.
Protecţia calitãţii apelor pe plan internaţional include o vastã şi complexã activitate de cooperare şi
colaborare, sub forma tratatelor, convenţiilor sau organismelor internaţionale.
Deşi apele planetei constituie un tot unitar, regimurile juridice de protecţie a lor variazã în funcţie
de categoria apelor ocrotite. Ca efect al constatãrii diversitãţii regimurilor juridice de protecţie, s-a
impus necesitatea cooperãrii internaţionale în scopul prevenirii şi combaterii poluãrii apelor, a
administrãrii şi gospodãririi lor judicioase.
a). Protecţia juridicã a apelor continentale.
În cadrul unor conferinţe regionale s-au adoptat o serie de declaraţii, reguli şi documente cu
referire la necesitatea protejãrii şi gospodãririi raţionale a apelor din continentul european.
 Regulile de la Helsinki din 1966 este primul text în materie adoptat de ONU, acest act introduce
conceptul de “utilizare echitabilã şi raţionalã a unui bazin de drenaj internaţional”.
 Carta Europeanã a Apei adoptatã în 1968 de CE, cuprinde o serie de principii.
 Conferinţa de le Stockholm din 1972 unde s-a adoptat Declaraţia Reuniunii ce cuprinde un Plan
de acţiune cu 5 Recomandãri privind cooperarea internaţionalã în domeniul protecţiei apelor
continentale împotriva poluãrii.
 Conferinţa ONU asupra apei de la Mar del Plata, din 1977 a avut drept obiectiv gestionarea
raţionalã a apelor de frontierã.
În cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE) de la Viena din 1989, în
Documentul Final al Reuniunii, se face apel la necesitatea cooperãrii statelor pentru protecţia apelor
transfrontaliere împotriva tuturor surselor de poluare şi a elaborãrii de convenţii-cadru în domeniu.
Dintre convenţiile internaţionale încheiate în domeniul apelor amintim:
- Proiectul de Convenţie Europeanã asupra protecţiei cursurilor de apã internaţionale împotriva
poluãrii, de la Strasbourg din 1973;
- Convenţia relativã la protecţia Rinului contra poluãrii chimice din 1985;
- Convenţia privind protecţia cursurilor de apã transfrontiere şi a lacurilor internaţionale, de la
Helsinki din 1992;
- Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şii utilizarea durabilã a Dunãrii, de la Sofia din
1994 (România a ratificat în 1995). În baza statutului Convenţiei, s-a înfiinţat Comisia
Internaţionalã pentru protecţia Dunãrii.
b). Protecţia juridicã a mãrilor şi oceanelor.
11
 Cauzele poluãrii marine sunt diverse şi pot fi voluntare sau accidentale.
Poluarea mediului marin a devenit o problemã universalã, globalã, indiferent dacã poluarea are
caracter regional sau mondial. Protejarea mediului marin se face în mare mãsurã cu ajutorul unor
imstrumente juridice multilaterale, universale şi regionale, prin care se încearcã coordonarea
activitãţilor statelor în cadrul conferinţelor şi organismelor internaţionale ce au loc în astfel de scopuri.
Dintre reglementãrile internaţionale putem aminti:
~ Convenţia ONU privind dreptul mãrii, din 1982, de la Montego Bay;
~ Convenţia internaţionalã pentru prevenirea poluãrii apelor mãrilor prin hidrocarburi, de la Londra,
din 1954 – este primul document internaţional consacrat exclusiv prevenirii poluãrii mãrii, a pus bazele
adoptãrii mãsurilor de prevenire a poluãrii mãrilor cu petrol de la nave;
~ Convenţia asupra platoului continental, din 1958, de la Geneva unde se recunoaşte dreptul suveral a;
statelor riverane de a-şi exporta resursele sale naturale fãrã sã stînjeneascã navigaţia;
~ Convenţia internaţionalã asupra intervenţiei în marea liberã în caz de accidente cu hidrocarburi de la
Bruxelles, din 1969;
~ Convenţia asupra rãspunderii civile pentru prejudiciile datorate poluãrii cu hidrocarburi, din 1969-
reglementeazã dreptul victimelor de a fi despãgubite în aceste cazuri, responsabilitatea navei, cauzele
exoneratoare de rãspundere, limitele materiale ale rãspunderii, etc.;
~ Convenţia asupra creãrii unui fond internaţional de indemnizare pentru pagubele produse prin
poluarea cu hidrocarburi din 1971;
~ Declaraţia Adunãrii Generale a ONU asupra principiilor privind fundul mãrilor şi oceanelor, dincolo
de limitele jurisdicţiei naţionale, din 1971;
~ Convenţia referitoare la prevenirea poluãrii marine cauzate de operaţiuni de imersare efectuate de
nave şi aeronave de la Oslo, din 1972;
~ Convenţia internaţionalã pentru prevenirea poluãrii de cãtre nave, de la Londra, din 1973 – are ca
obiectiv conservarea mediului marin prin eliminarea completã a poluãrii internaţionale cu substanţe
petroliere.
~ Convenţia asupra prevenirii poluãrii marine de origine teluricã, de la Londra, din 1973;
~ Tratatul privind interzicerea instalãrii unor arme nucleare şi al altor arme de distrugere în masã pe
fundul mãrilor şi oceanelor, încheiat între Moscova, Londra şi Washington, în 1971.

___***___

12