P. 1
Teologie Dogmatica Si Simbolica

Teologie Dogmatica Si Simbolica

|Views: 1,195|Likes:
Published by Andrei-Liviu Sarb

More info:

Published by: Andrei-Liviu Sarb on May 25, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/06/2013

pdf

text

original

122

Sectinnea a II-a

,

Partea speciaUi a Dogmaticii Ortodoxe

I. CUNOA~TEREA LUI DUMNEZEU

Partea specials a Dogmatieii Ortodoxe cuprinde expunerea siste-matica a dogmelor bisericesti, incepand eu invatatura despre Dumnezeu sau dogma Sfintei Treimi si incheind eu cea despre Dumnezeu Judecatorul sau dogma eshatologica, In prezentarea si analizarea fiecarei dogme se va lua ca punct de plecare Revelatia Dumnezeiasca supranaturala, invatarura de credinta fiind astfel fundamentata biblie ~i patristic iar expliearea ei argumentata teologic, precizandu-se importanta acesteia pentru viata si misiunea actuala a Biserieii. La aeestea se va adauga dimensiunea simbolica a doctrinei, expunandu-se, atunci cand este cazul, diferentele care exists intre conceptia ortodoxa si conceptiile eterodoxe.

Ca introducere la prezentarea dogmei Sfintei Treimi, in toate dogmaticile ortodoxe se trateaza despre cunoasterea lui Dumnezeu, aceasta constituind premisa oricarui discurs teologic. De la inceput trebuie precizat faptul ca Teologia utilizeaza tenneni antinomici pentru a putea exprima eeva din taina cunoasterii lui Dumnezeu. 0 teologie pur rationala nu reprezinta o teologie autentica, ci 0 speculatie rationala prin care nu se poate cunoaste Dumnezeu, lipsind tocmai experienta relatiei cu Dumnezeu. Pentru teologul ortodox, Dumnezeu nu reprezinta un obiect pasiv de cercetare, ci un subiect activ, care Se descopera prin lucrarile Sale si prin Cuvantul Sau. De aceea cunoasterea lui Dumnezeu nu este 0 problema de speculatie, ci in primul rand de curatare a mintii si a inimii prin harul Duhului Stant, pentru contemplarea sau simtirea duhovniceasca a prezentei lui Dumnezeu. Ulterior acestei experien]e, personala ~i eclesiala deopotriva, teologul incearca sa cuprinda in notiuni si concepte aceasta simtire a prezentei si lucrarii lui Dumnezeu. .

123

In procesul cunoasterii lui Dumnezeu, initiativa 0 are EI, prin revelarea de Sine, tinta ultima fiind unirea Lui cu oamenii sau indurnnezeirea acestora. lntre aceste dona limite se desfasoara stra-dania teologului in special §i a credinciosului In general, de a-L cunoaste prin credinta, ratiune si iubire pe Dumnezeu,

Desi este unica si unitara In sine, cunoasterea lui Dumnezeu se face pe mai multe em sau moduri, acestea nefiind opuse intre ele, ci complementare.

Din perspectiva Revelatiei divine dogmatica ortodoxa admite 0 dubla cunoastere a lui Durnnezeu: prin Revelatia naturals (cunoasterea naturala) si prin Revelatia supranaturala (cunoasterea supranaturala). Din perspectiva persoanei umane si a colaborarii ei cu harul divin, avem alte trei modalitati de cunoastere a lui Dumnezeu:

a. cunoasterea rationals, afirmativa §i negativa;

b. cunoasterea apofatica, experimentala, prin puterea Duhului Sfant;

c. cunoasterea existentiala, din imprejurarile concrete ale vietii.

In opinia unor teologi, exista si alte moduri de cunoastere a lui Durnnezeu, ea de exemplu: calea rnistica si calea inimii (Pr, conf. George Remete, Dogmatica Ortodoxa, ed, a 3-a, 2000, p. 121). Acestea insa nu se deosebesc esential de cele amintite mai sus, putand fi unite cu ele.

1. Cuncasterea lui Dumnezeu prin Revelatia naturals

Acest tip de cunoastere este caracterizat caavand un caracter ascendent, intrucat pomind de la om §i cosmos se ridica spre Dumnezeu, punand ill evidenta initiativa omului (Pr. dr. Sterea Tache, Teologia Dogmaticd si Simbolicd, 2003, vol. 1, p. 33). Daca in Revelatia natural a initiativa 0 are in mod liber Dumnezeu, In cunoasterea naturala aceasta apartine omului, ea nefiind msa posibila dedit pe baza celei dintai.

Din observarea continutului Revelatiei divine naturale, care In opinia Parintelui Staniloae consta in om ~i cosmos, ne putem ridica Ia existenta lui Dumnezeu, descoperindu-L 111 calitatea Sa de Creator si Proniator al lumii. Sfanta Scriptura confirms posibilitatea unei

124

cunoasteri a lui Dumnezeu prin intermediul Revelatiei naturale:

"Cerurile spun slava lui Dwnnezeu ~i facerea mainilor Lui 0 vesteste taria" (Psalmul 18, 1); "Cele nevazute ale lui Dumnezeu se vad de Ia facerea Iumii, inrelegandu-se din fapturi, adica vesnica Lui putere ~i a Lui dumnezeire, asa ca ei sa fie tara cuvant de aparare" (Romani 1, 19-20).

Pentru a-L descoperi pe Dwnnezeu prin creatia Sa, omul trebuie sa-~i foloseasca puterile sale naturale de cunoastere, sadite in el de Dumnezeu, constiinta moral a, intuitia, ratiunea inteleasa ca dreapta judecata si mintea luminata de credinta. Pe langa dovezile biblice de mai sus, mentionam si cateva marturii patristice in favoarea posibiIitatii unei cunoasteri naturale a lui Dumnezeu in calitatea Sa de Cauza suprema a tuturor celor create. Sfantul loan Damaschin afirma in acest sens: "Cunostinta existentei lui Dumnezeu este sadita in chip natural in noi" (Dogmatica, 1, 3), iar Sfiintul Maxim Marturisitorul considera ca "aceasta cunoastere naturala a vexistentei lui Dwnnezeu e data oamenilor in chip neinvatat" (Scolie la Dionisie Areopagitul, cit. la Pro prof. loan lea, op. cit, vol II, p. 5).

In efortul de cunoastere a lui Dumnezeu pe cale natural a, omul se sprij ina si pe inclinatia sa fireasca spre Dumnezeu, care este inscrisa in "chipul lui Dumnezeu" din el, ce constituie centrul persoanei umane. Aceasta inclinatie poate fi insa alterata de pacat, situatie in care omul poate confunda pe Creator cu faptura sau creatia Sa.

Trebuie observat, in context, ~i faptul ca aceasta modalitate de cunoastere a lui Dumnezeu nu este simplu "naturala", fiindca ea include, chiar ~i intr-o masura mai redusa, credinta ca dar allui Dumnezeu si puterea omului de a tinde spre El. De altfel, pentru teologia ortodoxa omul nu devine, nici chiar in starea de pacat, pe de-a intregul "natural" in sensul unei separatii totale de Dumnezeu, deoarece firea omeneasca are din momentul creatiei 0 componenta harica, ce nu poate fi anulata, asa cum nici rationalitatea omului ~i a cosmosului nu poate fi suprimata,

Cu toate acestea, datorita urmarilor pacatului stramosesc, In special a alterarii chipului lui Dumnezeu din om, cunoasterea natural a este nedeplina, indirecta, neclara ~i nesigura, Caracterul ei limitat §i

125

foarte general provine din faptul ca Dumnezeu ramane ascuns in creatia Sa siIn legile pe care El le-a imprimat acesteia, :tara sa ni se adreseze direct, deci :tara ca omul sa poata accede la 0 cunoastere interpersonala.

Insuficientele modului natural de cunoastere a lui Dumnezeu sunt depasite prin cunoasterea supranaturala, ce are ca sursa Revelatia

divina supranaturala, '

2. Cunoasterea lui Dumnezeu prin Revelatia supranaturala

." Asa cum Revelatia divina supranaturala a avut rolul de a completa ~i revigora Revelatia naturals, tot asa cunoasterea supranaturala a lui Dumnezeu, completeaza pe cea naturala, lara ca prin aceasta s-o anuleze sau sa-i diminueze importanta, Ambele cai de cunoastere sunt legate intre ele,fiind complementare (Pr. conf. George Remete,op. cit, p. 123).

Instrumentul prin care omul cunoaste in mod supranatural pe Dumnezeu este acelasi prin care el primeste Revelatia divina supranaturala si anume credinta, Daca aceasta este prezenta intr-o masura mai redusa in cunoasterea naturals, acum ea este amplificata, intarita si rnamrizata prin prezenta harului intr-un mod superior, care intareste puterile spirituale ale omului. Primita prin auzirea Cuvantului lui Dumnezeu, credinta este intarita prin harul primit la Botez, ea luminand mintea §i facand-o capabila sa cunoasca pe Dumnezeu ca persoana. In timp ce cunoasterea naturals este antropocentrica, cea supranaturala este teocentrica, deoarece Dumnezeu este Cel care daruieste cunoasterea Sa prin har ceIor credinciosi, Chiar daca ea irnplica ~i efortul omului, lucrarea lui Durnnezeu, prin Duhul Sf'ant, este mult superioara celei din cunoasterea naturala, Aceasta si pentru ca omul lnsusi se deschide mai mult prezentei §i Iucrarii lui Dumnezeu dedit in cazul cunoasterii naturale.

Cunoasterea supranaturala a lui Dumnezeu are temeiuri biblice

care sunt comune si actiunii de auto-revel are a lui Dumnezeu. Sfintu! Pavel atesta ambele lucruri atunci cand afinna: "Dupa ce Dumnezeu odinioara ill multe randuri si in multe chipuri a grait prin prooroci,in

126

vremurile din urma ne-a grait prin Fiul" (Evrei 1, 1). Tot el atrage atentia asupra faptului eft In procesul cunoasterii supranaturale Dumnezeu este permanent aetiv spre a-I atrage pe om in dialogul eu Sine:

"Acum insa, dupa ce ati cunoscut pe Dumnezeu sau mai degraba ati fost cunoscuti de Dumnezeu, cum vii intoarceti iarasi la Intelesurile cele slabe ~i sarace, carora iarasi voiti sa le slujiti ca inainte 7" tGalateni 4, 9).

Cunoasterea supranaturala implies in sine, pe l§nga credinta ~i har, iubirea omului, tocmai pentru ca acest tip de cunoastere conduce la comuniune interpersonala, la unire eu Cel cunoscut. Aceasta 0 demonstreaza Sfantul Apostol Pavel atunci cand afirma: "Daca i se pare cuiva ca, cunoaste ceva, inca n-a cunoscut cum trebuie, dar daca iubeste pe Dumnezeu, este cunoscut de Durnnezeu" (1 Corinteni 8, 22- 23). Si mai evident se afirma acest lueru de catre Sfantul Apostol loan:

"Dragostea este de la Dumnezeu si oricine iubeste este cunoscut de Dumnezeu si cunoaste pe Dumnezeu, Cel ce nu iubeste n-a cunos-cui Pf: Dumnezeu caci Dumnezeu este j ubire ~j aceasta este dragostea: nu fiindca noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindca EI ne-a iubit si a trimis pe Fiul Sau §i noi am cunoscut si am crezut iubirea lui Dumnezeu catre Hoi .. , "(1 loan 4, 17-19).

Unirea dintre lucrarea lui Dumnezeu (harul) si lucrarea omului (credinta §i iubirea) transforma cunoasterea lui Dumnezeu In trairea vietii lui Dumnezeu, care incepe aid si care se va implini In eonu! viitor: "Aceasta este viata vesnica, ca sa Te cunoasca pe Tine, singurul adevaratul Dumnezeu" (loan 17,3).

Cunoasterea supranaturala a lui Dumnezeu se inscrie pe un drum ascendent, care se datoreaza, pe de 0 parte harului divin lucrator in am de la Botez, iar pe de alta parte deschiderii persoanei umane prin credinp spre Dumnezeu si a consolidarii ill bine prin implinirea poruncilor, ill care este ascuns fusu~i Hristos. (Sfantul Maxim Manurisitorul).

Marturiile patristice pe care teologia le consemneaza In sprijinul caracterului personalist al cunoasterii supranaturale sunt elocvente Pentru Cuviosul Nichita Stithatul, cunoasterea lui Dumnezeu "inseam na ca cel intarit in aceasta prin smerenie si rugaciune a fost cunoscut de

·127

Dunmezeu si s-a imbogatit de 1a Dumnezeu cu, cunoasterea Tainelor

Lui mai presus de fire" (Filocalia, vol. VI, p. 3~4). ~

Raportul dintre cunoasterea naturala ~1 cea supranaturala est~ prezentat de Sfantul Isaac Sirul ca doua etape su~ceslve, pe ca~e d~c~ le strabate omul , poate ajunge la contemplarea lui Dumnezeu: EXls~a o cunoastere care premerge credintei ~i 0 cunoastere care se ~a!te dm credinta. Cea care premerge credintei e 0 cunoa~tere n~tur~la, iar cea care se naste din credinta e 0 cunoastere duhovmceasca. Pnn cun~a~terea naturals noi suntem in stare sa aflarn calea spre D:unnezeu ~~ e~ premerge credintei pentru ca ea ~a :na:ume c~ ~ se cU:1l1e o~lulUl sa creada in Cel ce a adus toate la fiinta, sa creada 111 cuvmtele ~1 poruncile Lui si sa Ie nnplineasca; iar din credinta se n~~te frica ~e DlllTI11eze~; si cand urmeaza ei prin fapte si se urea ?utm ~dite putm prin lucrarea poruncilor, se ive~t~ cunoasterea d~ovillceasca, caI~. e ;-0 simtire a adevarurilor ascunse ~1 naste credinta din vederea adevarata, iar vederea e mai sigura decat auzirea." (Filocalia, vol. X, p. 92-94).

Dupa cum se va putea observa 111 continuare, cunoasterea naturala coincide cu modul de cunoastere rational, iar cunoasterea supranaturala se exprima prin modul apofatic sau tainic. al cUl:oa~~e:ii. Pe!'spectiva acesta este Imparta~ita si de Sfantul Maxim Marturisitorul In textul unnator: "S:fanta Scriptura vorbeste de 0 indo ita cunoastere ~ eelor dumnezeiesti: unae relativa si consta numai di~ ration~ente ~l intelesuri neavand si simtirea experimentala prin traire a celui cunos-

" ", ..

ut; cealalta consta in experienta traita, fiind In afara de rationamente ~1

intelesuri ~i procurand simtirea Celui cunoscut prin participarea la E~ dupa har. Aceasta depaseste cunoasterea cuprinsa in rationamente ~1 intclesuri." (Filocalia, vol. III, p. 329-330)

3. Cunoasterea rationals a lui Dumnezeu . ~

Cunoasterea lui Dumnezeu, fie di are la baza Revelatia natural a, fie pe cea supranaturala, poate fi exprimata, asa cum s-a .putut .ob~erva din citatul anterior, din Sfantul Maxim Marturisitorul, prm notium sau concepte rationale. Aceasta cunoastere rational a mai este numita Ji afirmativa sau catafatica, intrucat ea indica ceea ce este Dumnezeu 111

128

raport cu realitatile create, vazute, atribuindu-se lui Dumnezeu insusirile creatiei Sale. Pe aceasta cale identificam In ereatie efecteIe lucrarii er~atoare, a celei proniatoare si a eelei judecatoare (conducatoare) a lUI Durnnezeu (Pr. prof roan Bria, n.ro, p. 123).

. ~alea ~finl1ativa sau pozitiva a cunoasteru lui Dumnezeu este insuficienta ~I de aceea ea trebuie cornpletata prin calea nezativa care apartine tot cunoasterii rationale. Atunci cand ne exprimam negativ despre Dumnezeu, facem aceasta pentru a-I nega orice imperfectiune :au limi~~e,~ specific~ lwni~ :reate. Aceasta cunoastere prin negatie a tost numita 111 teologia clasica ortodoxa apofatica sau neaativa. Parintele Staniloae distinge insa Intre cunoasterea intelectualj nczariva care este ration.ala ~i c~moa~terea. apofatica propriu-zisa, care este~ 0 cunoastere ~xp~n!l1e~tala, duhovniceasca, de alta calitate si intensitate decal ~ea d~nt31. 'Prin cunoasterea catafatica n sesizam pe Dumnezeu numai 111 calitatea Sa d~ ~a~z~ creatoare si sustinatoare a lumii, pe cand prin cw:oa~t~rea apotatica faeem un tel de experienta directs a prezentei LUl tamice, care depaseste simpla eUl1oa~tere in calitate de cauza, Se numeste apofatica, pentru ca prezenta tainica a lui Dumnezeu experiata prin ea, depaseste capacitatea de definire prin cuvinte. Dar acea~t~ ~~oa~tere e maio adec~ar_a lui ,Dul)1nczeu decat cunoa~terea catafa!lca. (Pr. prof. Dumitru Staniloae, T D. 0, vol. L p. 113).

In cunoasterea rational a, atat eea afinnativa cat si eea neeativa. ~mul ~re ~~ja clli1o~tint.a ca realitatea infinita a lui DUl~ezeu nuOpoate II cupnnsa m concepte mteleetuale. De aceea, asa cum afirma Parintele Staniloae, inca de pe aceasta treapta este prezema, intr-un zrad redus cunoasterea apofatica sau prin experienta duhovniceasca. Sesizand sensul sau ratiunea 1ucOO10r ~i a lumii, prinrr-o cugetare discursiva si afirmativa, omul credincios sesizeaza concomirenr si 0 anumita prezenta dinamica a lui Dumnezeu prin acesre sensuri sau ratiuni insa

. , ,

o prezenta suprarationala, care trimite la realitatea tainica a existentei

~ui _Du~11llc:zeu. 0 comp~.nent?- spirituals trebuie, deci, sa fie prezenta mea din taza cunoastern rationale, afirmative sau nezative. aceasta

nefiind proprio doar cclei apofatice. . ~

129

In timp ee ealea rationala este 0 cunoastere prin reflectare intelectuala, analities si discursiva, calea apofatica este 0 cunoastere experirtlerttala, subiectul cunoscator stand in "fata' lui Dumnezeu si avand evidenta prezentei Sale. (Pr. prof. loan Bria, D. TO, p. 123).

4. Cunoasterea apofatica san prin experienta duhovniceasca a lui Dumnezeu

Teologia occidentala a inteles cunoasterea apofatica (via negativa ) drept 0 cunoastere intelectuala negativa, ce nu depaseste sfera rationalului, "In traditia ·patristica rasanteana, considers Parintele 'Staniloae, teologia apofatica este 0 experienta directa. E drept ca si ea trebuie sa recurga in exprimare la teologia negativa intelectuala. Dar In ea Insa~i este deosebita de aeeea." (T'D. 0, vol. I, p. 82)

tl teologia dogmatica ortodoxa, In care nu se opereaza 0 separatie intre Revelatia naturala si cea supranaturala, ci sunt privite ca avand 0 relatie interioara, nu se face 0 separatie transanta nici intre cunoasterea rationale a lui Dumnezeu ~i cea duhovniceasca, experimentala, Cele dam moduri sunt complementare, se presupun reciproc si sunt la fel de necesare teologiei, "Cel care are 0 cunoastere rationals a lui Dwnnezeu si-o cornpleteaza deseori eu eea apofatica iar eel care are 0 mai accentuata experienta apofatica recurge ill exprimarea ei la tennenii celei rationale.

. De aceea Parintii rasariteni tree adeseori in vorbirea despre Dumnezeu de la una la aIta". (Pr. prof. Dumitru Staniloae, op. cit, p. 82).

Plecand de la afirmatia Sfintei Scripturi: "Pe Dumnezeu nu L-a V3ZUt nimeni vreodata", (Joan I, 18) teologia ortodoxa considera ca apofatismul reprezinta calea cea mai potrivita ill abordarea transcendentei lui Dumnezeu eel viu si personal. Din punct de vedere uman, apofaza presupune un continuu progres In cunoastere, ea fiind nedespartita de epectaza, de urcusul spiritual lara sfarsit, asa cum sustine SfantulGrigorie de Nyssa. (Viafa lui Moise) Cunoasterea lui Dumnezeu de pe 0 anumita treapta nu trebuie idolatrizata, ei depasita pentru a

atinge 0 alta. De aceea Parintele Staniloae, spre deosebire de a1ti teologi ortodocsi, admite mai multe grade ale cunoasterii apofatice: apofatismul cunoasterii pozitive si negative, apofatismul de la capatul

DO

~g~fiijnfi curate .~l JlP(}fatism~1 yede~i luminii duinnezelesti. Cu pri~1J1!l!l. f.1c~~~!i\ pltllnn treaptn, e] face dlstinetla tntre apofallsmu] u ceea ce se exp~rhnent~aUl Pill' h).i se ponte exprima sl defin! ~! apofaU~mui a C::~~~. ee I1ti se poate nie] m~~~ experimenta sau traL .

La Sftintul Grigorie P~~lla, cunoasterea lui Dumnezeu are trei etaper Jl. c.~l1l~a~tereu cataf~tlca! rfllionala a lui Dunuiezeu, prln contemplar~El ratlllllll?r ~Ul11lleZele§tl fn toate lucrurile ~i prin care Incercam sa nUI1Wll lucr:mle 1.11 relal~a lor ~ll ~un:nez~u , laudand ~i invocand r=

Dumnezeu In cuvintele ~1 rugaciunile liturglce; .

. ~: Hmg~~~~t! ~P,9f~tJf~~ pr~n ~~p~.~jr~i:1 .~ tm f~~~ ce pqale fi ~:~wnmgt g~P~ gh tmn n.ggmJfg §~y !g~~r@j , . _._ _.

r .' • ~~~e~ 1~ Dumneaeu in in~ericull1!ai. pres us de lumina pe care 0 pregustml1 In lumea uceasta $i 0 des~vfu"~iiti ih ve~illde, c§nd

vorn vedea pe Dumnezeu fata catre fata.

. ~ ~H privire la clllloa9tere~ apofatidi, Parintele Staniloae subliniaZEl. necesitate« a~solutafl ascezei, a purlficarii de patiml, pentru ca omul s~ poata ~eslza'pe Dumnezeu intr-o relatie nemljloclta: "Prezenta aceast~ presanta a JUI Dumnezeu ca persoana, din care iradiaza inflnitatea Sa, nu e concluzla unel judecati rationale, ca 111 cunoasterea intel~c.t:u.~lai a.fi.nnat!va sau negativa, ci e sesizata 1111:1'-0 stare de 1fina sensibl~ltat.~ spmtual~ care n~. s~ produc~ atata timp dit omul e stapanit de pl~c~l1le trup~~tl, de ~a~lUn~le ~e a~'lc~ fel. .. Exists 0 intreaga gradatie, atat. in ce pme~~ curapa, cat ~1 adancimea si durata sesizarii apofatice a lUI Dumnezeu." (Pr, prof. Dumitru Staniloae, TD.O, vol. I, p. 85).

. Spre .deaseblre de alti teologi ortodocsi, parintele Staniloae a reah~at a sinteza fn~e cunoasterea rationals ~i cunoasterea apofatica, pom~nd ~de l.a p.renllsa ca. l~tre teologie ~i spiritualitate este 0 relatie mt~noar~. D1fer:lt de Vladimir Lo~sky,. care accentueaza unilateral apofatl~l1l~l In. detru1_1entul cunoasteru rationale, parintele Staniloae consid.era. ca .nu ~ebUle. subestimata cunoasterea carafatica rationals, rugac~umle liturgice, pnn care ne exprimam 111 cuvinte lauda ~i multumirea

catre Dumnezeu. '

. ~n concluzie, cunoasterea lui Dumnezeu este simultan "i alterna-

ti v rap: 1-' Co' ~ y

. ona a ~l apotatica, trecandu-se pe rand de la exprimarea catafa-

131

Hef! la ncgrUirea _SEll! utll)lrell apofatlea ~i 'de ,itl thcfrea ~W)l~tl\t\C~~ll h1g~dlll1I1e llturglce cat~fHHce. Cele dlilH\ i11l)dllt\ de cUnt1i\~tt~h~ BUiH

t:()inplernenIHl'e.

S. CtuHlll~h.'1realui l)~ulmt,'Zeli til fmJlh\'UJinil~ b)n~h~te flle \iie!H i\cl!Hslh ultimtt l'hdda\Htlte de tlillda$tei~ u. lli.i Dnii)_\l~'l.~l\) te rcprezinl1\ 0 noutate pentru manualele sl lruh\te\t~ de dngl1lam:rl, li~I1r~" z.illtl1 o contrihul ie a ['hdl1te\ui 8lhniioae, rare Ii dabl)rulA1 11L\ h'nl.l\ credinld $1 prncticil l}isericii Onndoxe. t~~l nu thi~huie desi)~rtnh sail opusa celorlalte d\i de cunoastcre a lui Dum\lc7.t.~ll. intnldit arc till

. caracter cUl1vergclll si complementar. .

Daca tcologii sunt cei farniliariza]! ell metoda cl.llloa~terii ralio-

nale, namenii induhovniciti ell metoda cUl1oa~teril apofaiice, t= Dumnezeu il paale cuno[l~te oricine, prin expericn\·dc sale personale, prln situajiile L'xiRll:ntiale pe care i le ofera vlata cotidHtha.

Prcmisa accste] cunoasteri consta in actiunea pronlHtdare a lui

Dumnt7.cu~ care se indrcapra spre toti oamenii in taste epocile istoriei. Grlja s}x~cia\a pc care Duml1CZeU 0 poarta tuturor este nuplita de entre Sfnntul Maxim Marturisitorul "conducere prin Judecata'~. In acest S8I1S. se c:\rrim~l ~i l'arintele Stzmiloi.lc: "Fiecare cunoaste pt:: DUlhnezeupl ;1\ aj.clul ceo! face Acesta In cl, punfmdu-lll1 diferite Imprt'jurarj~ In conWet cu difcrit. oamcni, care ii solicits implinirea unor indatoriri, care ii pun rab::kn~a la grele iucercari. Fiecare 11 cuttoaste 111 mustrarilc cO!l~tiinfeip~nlnl relele savarsite; In sfarsir, Ii cunoaste in necazurik in insuccesele, in bolile proprii sal! ale celor apropiati dar ~i In ajulorul ee-l primeste de la El in biruirca lor. E a cunou§terc, care ajuta la conducerea ficcarui om pe un drum propriu de desavarsire.' (Pr, prof.

Duminu Staniiot, op. cit, p_ 9l))

In imprejurarile mai dcoscbire ale vietii, cunoasierea lui Dum-

l1e7.TU devine cxistcnliata, este tr?iita cu multa responsabilitatc, datorita ~i stnsibili2.urii sufletului in asifcl de situatii. Indeoscbi necazurile uc Trnping la rugaciune: "Inrru necazul mcu.am strigat catre Domnu' si El rn-a auzit." (Psalm, 1 i 9, l). Atunci ne rugam mai intens, cerem C1.1 51i\;'uinlii aju\:Olul Lui ~i 11 cunoastcm pe Dumllczcu nu intr-un mod

132

abstract, ci extrem de personal, ca pe Cel ce nu ramane indiferent la necazurile noastre. In acest sens, Psalrnii sunt marturii elocvente ale acestui mod de cunoastere a lui Dumnezeu. La fel si Cartealui Iov contine astfel de exemple: "Dumnezeu n-are nevoie sa priveasca multa Heme pe cineva, ca sa-l traga inaintea j udecajii Sale." (10\1 34, 23); "Dar pe cel nenorocit Dumnezeu ll scapa prin nenorocirea lui ~i prin suferinta, Dumnezeu ii d:l II1Vatatura" (Iov 36, 15).

Sfintii Parinti confirms, Ia randul lor, universalitatea cunoasterii existentiale a lui Dumnezeu, care se ofera ruturor. "Teate aceste incercari, afirma Simeon Matafrastul, ri s-au intamplat din dreapta judecata a lui Dumnezeu pentru dl te-ai ararat 'nerecunoscarorsi nemultumitor tara de EI, caci cele ce ri-a dat Binefacatorul tau le-ai uitat ca sunt daruri casa-ti castige dragostea ... " Pe aceeasi linie de gandire se situeaza si Sfantul Nicodim Aghioratul, care spune: "Dumnezeu foloseste mijloace de constrangere si de smerire rand omul incepe sa se increada In sine prea mult; atunci Il intoarce la smerenie si Ia cunoasterea de sine. Uneori ingaduie ca ernul sa cada in erori I11ni mari sau mai mici, in proportie cu increderea de sine pe care 0 au, rnai mare sau mai mica. Cunoasterea no astra despre Dumnezeu este 111 acelasi tirnp ~i 0 cunoastere a noastra, a 1imitelor ~i greselilor noasue, si de aceea necunoasterea noastra este 0 lipsa de i smerenie, adica mandrie ~i prostie, nerecunostinra si nemultumire tafa cie Dwnnezeu ~i tara de semeni",

La randul sau, Sfintul Maxim Marturisitorul atrage atentia asupra lucrarii proniatoare a lui Dumnezeu, prin careEl po ate f CWIOSCUt: "Caci insasi firca ne da 0 dovada nu neinsemnata ca cunostinta Proniei a fost

J I' I

semanata ill noi III chip natural, cand Impingandu-ne. till:a sa fi Invarat

inainte, spre Dumnezeu prin rugaciuni, In necazuri venire pc neasteptate, ne face sa cerem de la EI izbavirea. Caci cuprinsi deodata de 0 srramtorare, inainte chiar de a cugeta la eeva, strigam tara voie pe Dumnezeu, de pare ca insasi Pronia ne atrage la ea ... " (Ambiglltl. 63).

Pe Dumnezeu II cunoastem ~i din solicitarile semenilor eli care intram in contact, In fiecare semen trebuie sa-l recunoastem pe Hristos. iar mana intinsa a semenului e mana lui Hrisros: In suferinta lui e

133

suferinta lui Hristos pe care 0 prelungim prin indiferenta ~i nesimtirea

noastra. CMalei 25) . A d 1

Tmlfc'lmprejurarile si persoanelecll e:rre vennn 10 c?ntaet, ~ c~

na'?tere si pana la moarte, SlIDt a~eluri ne!~eetat~ ale lui Dumnez

catre noi, apeluri pe care ni le da prm semen~l n~~tn. le vi ., e

Cunoasrerea lui Dumnezeu din ImpreJuranIe, con~re.te a e vietu .

. . 'al- . orturile LUI directe ell not,

o cunoastere practica, existenti a, pnn rap . I ., bi entru

prin care experiem caracterul Sau personal si marea ~Ul lU ire ~ . ~ d noi, chiar ~i atunci cand ne judeca si ne cearta, dar mal al,es atune I can

Ii simtim ajutorul.

Bibliografie: n 1 J 81-103'

. Stanil T.D 0 ed 3 -3 vo. ,p. ,

1. Pr. prof. Dumiuu LallI oae, . . , '. .'.. ~ ~ v • • -71'

2. Vladimir Lossky, ~eologia '!listicii a B!SerrclT;;.RaSallt, p. 53 -,

3 Idem Introducere 111 teologia ortodoxa, p. 36 ,

. , . .. 1 73'

4. Idem, Vederea lui Dumnezeu, p. -_, v .' 54 57'

5. Pr. prof. loan Btia, Credinfa pe c~re 0 ma~tur:slm, p. - ,

6. Paul Evdokimov, Cunoa~terea lUI ~U1!lI:e_B,eu'i1re~ti ?OO? p 13-33'

Pr. Stefan Buchiu, Cunoasterea apOjatlca: ~c "f -, _'.. ~ ,". '

7. Pr. prof Gheorghe Remete, CzmoOJter~a prlll racere,. A lb.~ IulIa, _004,

8. P f D it 11 Popescu Iisus Hristos Pnntocratot ,

9. r. pro. unu I , .

134

It iNV A:r ATUnA DESPRE DliMNEZElJ UNl1L f

IIIlNTA SIINTHEIT EN PERSOANE N

,_ ~ogma centrala a i'I1vataturii de credi ;- , '

Stll1tcr Trcimi. Desi comuns ~ trenii ,nta elc~tll1e este dogma

I ",;- , "', '. a 1111 eglJ cre~tllJalal ie' 'f' " "

easa §l propoveduita dour In Biscrica Ort ,r' a es C COlee! Ill!C-,

tele pentru justitkarca afirm, t' )' de .O,doxa, DOLla sunt argurncn.

... d ~ ~ .allel e l11al sus' aN,' ,

0110 oxa a ramas IIdda Rev']' t"', , . ~. , lImal teologw

Treime, rcspingand crezia F'n~ a rer Sllplanaturalc ell privirela Stanill

nale treirnice t:i atenIC'lZ';- I"~ o~ue, c~r~ al~ercaza relaliile interperso-

, . _" 'f c "q . a urutatea S fmlci Tre " I' I) '. '

01 todoxa, 1I1 acord ell Des' .. ' ca d ; L.lll1f,), om teolOEt<.l

1'1 ' . COpCllica llmnC:lCl'ISca ,!'. - f' ,~

lor Pannli dinR,asart'j r.1C" di ,(. " _. _ ( . ~ ell gane irca Slin-

, Ii: c IS mepe 1 rnrct ' I .

Dumnezeu si eneruiile di , .! , L: lin a mcomunicabila a lui

f ~ IVlI1e necreate pnn ulti I I '

)crso3.nelc Sfintci Trci' ' ,,' ,_'.' ,me e ucrand "in afarii"

" " 1111, dSlguwndu-se 0 lInd,,(>','·, ,-

ClO~l or de cOl11uniunea (till' 0' _ " .. tJc I asue rea a a crcdin.

, ',. nnezclasea \'e~nlca, '

Din punct de vcdero do 11111 at " . D

di ti -c, - ~ ( rc, m umnezeu - Sf~ OJ"

IS ingem, tara sClxlraJi,' t. c>' 'eal '._ ' , . ,dnla rcimc

S" . I e, 1'(,:;1 lea lIall concentn' . I D

• me., adi ca suprailinta l1l'li 1~ ',-" ,~ iri . ce: , .ll1l1l1eZCu in

t .c ( Jl ,-,sus (IC once nume C, .. ~ .' -'j ~,

o ranscendenla absolut'l f'i .x :.' , , ", ate Sl3. L C SIne' [\it]'-

, ci, «1 a iesnc I11 atara cu t( [ 1 d

mtru totul de neiml)E\rl1'1it, 7 E .".' '/' (.,'.' nu e nClmpilrrit si

'f' -' 'y ,~, ne1Pfl c: divine 11" 1 -' '

mani estanle din iurul fii [ei adi _ .: " , .1, CCIC(ltc, ucrank si

''',,' • 11 er, a rca le~Il'Ile" nerso 1" £~ .x , ,,'

oa, pnn care Dumnezeu Se im - C ,t C na Calma din JUnta

C01l111ne Sfintei Trcimi' ~ C 'I pa~' ~§e~te ~1 Se Iasa cunoscur, care SUl~t

. , , .. ,c C trci Persoan~ ~ r b '

zelrca ldentica ~i inteorala n ,~ d . . . co 1~1 care SLI zista dumne-

DuhuI Stant Care 'Ill °1)1'0 '. _~\I anI' nume .. le lor Ipostatic, Tata!. FiuI si

I " ' c pUI e All' Clf"ct-'ris( , ') oan Bria, ('rerlil/fa pe care ." .': d C ici persoI1alc (PI', prof l' ' ,'" , I e o lIIar/UI'lSIIJl p ,f'7) ,

-ruratca lui Dumnclcll l~" r I l' '. '_

d' " '-' II-el1l] S'lU'11,,~11I1t"-I" "

Il1 n~~marhia" TataIui, adica din fa ,- <-: ' J, ~~t J",t,l1r~l lZ\,ora;;tt'

~e~te tllma Sa celol·lal·te d - t') pIU1 ca r.)UI1II1Ueu IatallmlJan)i~' oua ere.;)' , -r .: ., . _,

unnreuna ell Ele avand o si _ ~c,ant L, tv me, Care provm din El

(I' ) sl11gura V01l1ti'l 'il) '. - 1 ' larul dl\'in), Accasta Lln:t' t, ,,' " _) c, S1l1gura Llcrare neereaUl

t' d'" .. 1 de se l11nnItesra rmn rp"'! '~-~,-.. -

11111 .ele neamestecata ' 1",,' I ~elll01t'La sau II1lrep,i-

, • d postaslll dor t:xpre<:IC' '

supreme de viara ~j iuhirc, ' '. .. . d uncI. COl11Unillni

A~~dar, potrivit teologi~j Pt1P'99~~, tmit~t~~ T~hnH ~st~ ~nte~ mei~~L\ In Persoana TaUll\li, ul1i~te~ g~ mnt~, P9n~llP~4Wti~Hrnt~{l fiind consecinta "monarhiei'' T~Uilu.i (I. fiz~o~lfl~, fUnl« ?f'I?~'(q!q, p. 35), fuqg~H1entw~!:l personala a u,niti\tii Sfinte] Treimi este PQsibi!a doar atune! cand se pune accent pe Treim.e{i Persoanelor in~int~~ u.nitatii de fiinta. Dumnezeu Cel intrcit-Unu.1 este experiat l1U ca fiintil, ci ca TaUl, Fiu ~i Duh Srant (K. Ch, Felmy, Dogmatica experientei ecleziale,

Sipiu,1999, p. 98), .,

Din punct de vedere metodologic, invatiltura despre Dumnezeu poate fi abordata fie din perspectiva Persoanelor treimice, care corespunde mai mult Revelatiei supranaturale, fie din perspective Fiintei unice, cum se Intrunpla in teologiile occidentale, fie din perspectiva energiilor necreate "fata lui Dumnezeu intoarsa spre noi", prin care noi ne irnpartasim efectiv de Dumnezeu, Primele doua pot fi conciliate, in spirit ortodox, daca apelam, cum face VI. Lossky, la conceptia doctrinara echilibrata a Sfantului Grigorie de Nazianz:' "Abia m~ gandesc la unime ~i sunt luminat de Treime; abia l-am deosebit pe Trei ~i sunt iara~i atras de Unul. Cand imi reprezint pe unul din Trei Irni pare a fi totu1; ~i intr-atat mi se umple de El ochiul, inciit intregul imi scapa, Nu pot intelege maretia Lui, astfel ca nu mai acord nimic restului. Cand le adun pe cele Trei In una si aceeasi cugetare, atunci vad doar 0 singura lumina, ~i nu pot sa impart sau sa maser lumina unita" (Grigorie de Nazianz, In sanctum baptism a, cuv, XL, 4], cit la VI. Lossky, Teologia mistioi .. , , p, 60).

Parintele Staniloae, In Dogmatica sa, ia ca punet de plecare distinctia dintre energii si fiinta divina, specifics teologiei ortodoxe, pentru a evidentia concomitent transcendenta fiintiala ~i imanenta harica a lui Dumnezeu, Yom urma acestei abordari, cu mentiunea ca prin aeeasta Persoanele treimice nu tree pe planul al doilea 111 Dumnezeu, ci Ele ocupa locul central, intrucat Ele contin ~j l~i comunicil reciproc Fiinta ~i tot EIe, printr-o lucrare unica ~i unitara, Imparta~esc haruI sau energiile necreate ~i ve~nice, omului ~i cosmosului.

136

I. Raportul dintre lucrarile ~i Fiinta lui Dumnezeu Cunoasterea lui Dumnezeu, pe liinga multiplele forme pe care Ieam prezentat anterior, are ~i 0 caracteristica general a, fundamentata biblic si patristic ~i interpretata coreet doar III teologia ortodoxa: este antinomies sau paradoxala, Sfintii Parinji au incercat sa explice expresiile antinomice ale Sfintei Seripturi, conform carora, pe de 0 parte Dumnezeu locuiestc In Lumina neapropiata ~i nu L-a vazut nimeni dintre oameni (I Timotei 6, 16), iar pe de alta parte "Cuvantul (lui Dumnezeu) trup S-a facut, .. ~i am vazut slava Lui" (Joan I, 14). in acest sens ei au afinnat 0 distinctie (fiira separatie) intre fiinta ~i lucrarile lui Dumnezeu, ceca ce explica aceasta antinomie si asigura, in acelasi timp, posibilitatea impiIrtii~irii noastre nemijlocite de Dumnezeu. Asadar, Dumnezeu este absolut transcendent si incornunicabil dupa fiinta Sa, dar cunoscut si experimentabil prin lucrarile sau energiile Sale vesnice.

Primul dintre Sfintii Parinti care a afirmat aceasta distinctie a fast Sfanrul Vasile eel Mare: "Afirmand ca noi II cunoastem pe Dl~nnezeul nostru din lucrarile Lui, noi nu fagaduim delocca II apropiem dupa chiar fiinta Lui. Caci daca lucrarile Lui coboara pana la noi, fiinta Lui ramane inaccesibila" (Epistofa 234, P.S.B. vol. 12, p. 483). Pe aceeasi linie de gandire vor merge mai tarziu Dionisie Areopagitul si Sfantul Maxim Marturisitorul . .In secolu1 al XIV-lea aceasta invatatunl a fast preluata ~i addncita de S:ffintul Grigorie Palama in disputa eli adversarii sai influentati de teologia scolastica, care sustineau ca este imposibil de distins intre Iucrarile ~i Fiinta lui Dumnezeu, Tot ei afirmau ca, intrucat existenta lui Dunmezeu ~i lucrarile sau atributele Sale sunt identice, omul poate cunoaste pe Dumnezeu in fiinta Sa; harul de care se impartasesc credinciosii nu este alteeva decat 0 energie creata, separata de Dumnezeu.

Sfantul Grigorie Palama, pe baza Revelatiei si a T raditiei apestolice, formuleaza cu claritate invatamra despre raportul ce exists intre fiinta 9i Iucrarile necreate:

a. Dumnezeu nu este 0 esenta divina abstracta, ci fiinta Sa, unica ~i absoluta, subzista eoneret in trei ipostasuri ~i se manifests printr-o multime de lucrari, pentru ca asa cum nu exist} nici 0 esentii neipos-

137

taziata, tot asa nu exista nici un ipostas tara lucrari. Dupa fiinta ~i [postasurile Sale treimice, Dumnezeu este neimpartasibil ~i transcendent; dar prin lucrarile Sale Se coboara pana la noi ~i ni Se irnparta~e~te, dandu-ne posibilitatea sa-L cunoastem ~i sa ne mum cuEl,

"Cei ce se invrednicesc sa se uneasca eu Dumnezeu, facandu-se un Duh eu EI (I Corinteni 6, 17), nu se unesc .dupa fiinta, caci toti teologii SplID ca Dumnezeu nu Se poate impartasi dupa fiinta, iar unirea dupa ipostas e proprie numai Cuvantului, pentru ea numai In E1 singur . s-a unit firea dumnezeiasca eu firea orneneasca in ipostasul dumnezeiesc. Ramane deci ca, cei ee se invrednicesc sa se uneasca eu Dumnezeu, se unesc eu EI prin energiile divine. Deci duhul prin care eel ce se alipeste de Dumnezeu devine una cu Dumnezeu, este sise numeste lucrarea necreata a Duhului §i nu fiinta sau persoanele lui Dumnezeu, ehiar daca nu le place eelor potrivnici" (Sfantul Grigorie Palama, 150 de capete des pre cunoasterea natura/a a lui Dumnezeu, "Filocalia", vol. VII, p. 476).

Daca Dumnezeu ni S-ar Impfuta~i dupa fiinta sau ipostasurile Sale, am deveni si noi dumnezei dupa fiints, iar Dumnezeu n-ar mai f Treime, ci multime de Dumnezei. Impa.rta~irea lui Dumnezeu dupa fiinta s-a facut 0 singura data, In vesnicie, prin nasterea Fiului ~i pureederea Sfantului Duh din Tatal, prin care Fiul si Duhul au aceeasi fiinta ca si Tatal. i'mparta~irea Lui dupa ipostas a avut loc, in istorie, 0 singura data, prin intruparea Fiului, Care a asumat 111 persoana Sa divina firea omeneasca, ce n-a avut un ipostas uman propriu.

b. Lucrarile san energiile divine sunt distincte dar nu separate de fiinta lui Dumnezeu sau de ipostasurile treimice, deoarece ele izvorasc din fiinta divina ~i soot activate de Persoanele treimice; ele ne COl11Unica sau linpa.r-tm;;esc nu ceva din Dumnezeu ci pc DWll?eZeU insusi, facandu-ne si pe noi asemenea Lui, dumnezei prin har. In momentul PogorariiDnhului Stant, Apostolii n-au primit nici fiinta, wei ipostasurile Sfintei Treimi, ci energiile indurnnezeitoare ale Sfintei Treimi, pe

care Ie primesc panA astazi credinciosii In Biserica prin Sfintele Taine,

c. Ca manifestari ale tiintei divine, prin Persoanelc divine, ener, giile au existat din veci, desi nu toate au fast activate de Dumnezeu

138

A • t de a f~l lumen Dad! nu ar fi eterne ill [nsemna ca Dumnczcu S~U

111am e . '. . . . ,,'

modificat pe Sine in actul crcatiei. U~elc dintre ~cestc lucran le are

Dumnezeu ca relatii cu ideile sau paradlgmele ve~.1Ucc dupa care a ~cut lumea; pc altele le arc ea posibilitati, c~·~ se v~r UCtlV"U ,la cre~a lumu:_

Neccsitatea distinctiei dintre t1ln1a ~l lucran~e lUI Dun:ne~.eu rezulta ~i din aceea di, daca ele soar confunda, atunci lumea ar f ~l ea

vesnica si soar confunda ell Dumnczcu. ., . . ... .

d. Numai aceasta distinctie dintre energu, ipostasun ~I fiinta, ru-

L arata pe Dumnezeu ea persoana lib~ra, ~are nu Sc. manifcs~a :u ~ecesitate prin actele sau lucrarile Sale, Cl acpOl~~.aza printr-o vo:nta hb~ra, activand potentele firii. Ca potcn]e, energiile sunt deodata c~ fill!.t~ divina existand In fiinta divina de cand exista ea, dar ca acte ~l lucrari

acestc'potente devin actuale numai prin voi~.lui ~~:zeu. ~

In opinia Parintelui Staniloae, "energiile dlvl~e msean~na p~~ d~ 0

arte posibilitatca lui Dumnezeu de a mamfc;sta 111 moduri nesfarsite

p " -' t I

posibilitatile fiintci Lui, iar pc de alta. p.~:,. m~~amn~ ~1 ~c e e .C~I~~

crete; prin care se manifest a aceste poslblhta~1. Fiinta d~vl.na trebuie sa

aiba prin fire infinite posibilitati de a se manlfest~ daI~ ~l hbertatea de a act iva dintre aces tea pe acelea pe care vrea, consldcrandu-le oportune. Fara aceste posibilitati dumnezeirea n-ar f infinit de bogata iar daca nu le-ar putea activa pe care le vrea, atunci nu ar fi libera': (TD.o., vol. 1).

c. Distinctia intre fiin]a ~i energiiIe divine nu introduce cornpozitie in fiinta l~i Dumnezeu, asa cum sustineau advers~ri~ lu.i :alan~a:

Nu exista fiinta lara puteri, lara lucrari, pre cum nu exista 111C1 Iucran I

sau puteri tara fiinta ~i rarii persoana care le acriveaza. A • !

Gandirea mintii nu !ace. compusa 1_11intea In cate . ganduri aT:; I uandurile sunt altceva decat mmtea, ele fiind produsul mintu, care ra- I ~lane totus. mereu simpla, nccompusa, unitara, ca iZVOT inepuizabil de I noi ganduri, pentru ca mintea nu se imparte l~ ~at~ gan~~i are ea.. \

Unitatea lui Dumnezeu este annnomica ~1 e traita de noi ca 0 bogajie nesfarsita, inepuizabila, de posibilitati si lucrari, Ac.easta u~tat~ face ca posibilitatile si mallifesilirile lui Dumnezeu, ?e~l nen~m~rate. sa fie unitare. Asa cum lucrarea ~i fiinta SW1t W1a st deosebite m acelasi timp, tot asa sc poate afinna ca Dumne.zeu are 0 singura lucrare

139

dar ~i ca sunt nenumarate lucrarile Lui. Lucrarea lui Durnnezeu e una pentru d\ c miscarea sau manifestarcn fiintei una a lui Dumnezeu, dar c ~i multipla 'intrucat unitateu lui Dumuezcu, desi unitara, e diverse ~i variata.

f. Lucrarile lui Dumnczeu, prin care El Sc manifesta ~i intra In rclatie ell lumea sunt, III acclas] timp, ~i insusiri SHU atributc ale lui Dumnczcu, constituind fundnmcntul obiccliv al numclor divine, pc care noi lc dam lui DUIllI1CZCll. Propriu-zis, dupa fiinla Sa, Dumnezcu cste trlra numc, iar dupa lucrarile Sale, EI cstc Ccl ell multo 111l1l1C: "Pcntru lamurirea ratiunilor contemplate III jurul fiintci, nc folosiui de cuvintc ~i numc, dar cdc cc sunt tiinla, accstea raman nccunoscute de minto ~:i ncgraitc priu cuvant ~i nume, fiind cunoscutc numai Sfintci Trcimi" (Talasic Lihianul, Cele 400 de capctc ... , "Filocalia", vol. IV, p. 34).

Nici persoana lui Dumnczeu nu sc cpuizeaza 111 nici un tel de actc; de accca IlU arc nici ell un I1111l1C propriu care s-o dcfincasca in ca lnsa~i. Toare numele prin care caractcrizam (l persoana se rcferu la lucrarile sale, llU la ceca CG cstc ca 111 sine. Numele unci pcrsoanc nu nc spune nimic din taina ei; persoana ramane ncnumita, adieu 0 taiua (Parintelc Staniloae uatcaza Iii operclc sale dcspre apofatismul fiintci divine dar ~i desprc eel al Persoanelor ~i chiar al energiilor divine. A sc vedca pr. 9tdan Buchiu, Cunoasterea apofaticd ill gdndirea Parintelu! Staniloae, Bucuresti, 2002).

Ca 0 concluzie, trebuie remarcat faptul ca rei care s-au opus energiilor necreate s-au prevalat de concepte si noriuni filosoficc ca d. exemplu "natura pura" (aristotelism), ce nu are nimic COl11Ul1 ell Sfanta Scriptura ~i Sfanta Tradijie. Aceasta a avut unnari negative, deoarecc, daca existcnta docrrinei enerciilor necreate a favorizat dezvoltarea unci spirirualirati dinamice, ce constituie un tczaur al Tradiriei rasaritcne, absents acestei invataturi a condus la deformarea spiritualitatii creatine In crestinismul apusean ~i la provocarea unei crize spiriruale, ce ('011- frunta lumea actuala. Renunrand la energiile necreate, au renuntat la scara de. diamante pe care Dumnezeu coboara in Biserica ~i pe care ornul se urea spre Dumnezeu, prin rransfigurare $i indumnezeire (PI'. prof Dumitru Popescu, op. cit, p. 7:2).

140

2. Raportul dintre energiile divine ~i Ipostasurile treimice Lucrarile sau energiile divine sunt comune celor Trei Ipostasuri treimice, deoarece insa~i fiinta divina le este comuns, Daca nu exista fiinta·:tara lucrari, nu exista nici Persoana :tara lucrari, deoarece persoanele nu au 0 fiinra nelucratoare , fara puteri si tara acte. Dar desi sunt comune, lucrarile divine sunt activate in mod diferit de fieeare Persoana treimica,

Sfantul Grigorie Palama explica mai pe larg relatia existenta intre Ipostasuri si lucrarile sau energiile divine: "La cele de 0 specie, lucrarea este de acelasi fel, dar fiecare ipostas Iucrand de sine, are ~i 0 Iucrare proprie a sa. Dar la eele trei ipostasuri dumnezeiesti ~i preainchinate nu este asa, Cu adevarat aeolo este una si aceeasi Iucrare. Caci una este miscarea vointei dumnezeiesti, pomind din. eauza incepatoare care este Tatal, inaintand prin Fiul si aratandu-se in Duhul Sfant. Caci nu vedem ca fiecare ipostas, adica Tatal, Fiul ~i Duhul Sfant sa aiba un rezultat propriu al lucrarii Sale ... ci toata creatia e un singur lucru a1 celor Trei; de la aceasta creatie am invatati di lucrarea Celor Trei Persoane preainchinate este una ~i aceeasi, dar nu despartita intre Cele trei Persoane, ci de acelasi feI." (Filocalia, vol. VII, p. 499-500)

Prin fiecare Iucrare divina manifestata asupra noastra, vin Ia noi Cele trei Persoane dumnezeiesti, pentru ca lucrarile, desi distincte de Persoane sunt nedespartite de Ele.

Energiile sau lucrarile divine izvorasc din fiinta divina cea una, dar sunt activate prin Persoanele divine; de aici provine si capacitatea lor de a configura ca persoana fiinta umana, angajand-o intr-un dialog personal eu Persoanele treimice. Prin lucrarile Lor, Persoanele treimice pot fi experiate, simtite ea locuind In noi.

Nu exista distanta intre persoana ~i lucrare, asa cum nu exista intre fiinta ~i persoana, Luerarea este numai modul de a activa.oposibilitate a fiinrei, Noi putemexperiapersoanele, dar nu dupa fiinta,ci dupa lucrarea lor. In relatiile interumane putem avea cea mai stransa comuniune eli diferite persoane dar nu Ie putem cunoaste in fiinta lor, ei doar dupa comportament si manifestare.

141

. ~iin~a este ~funburele de taina al fieciir~i existente, focarul inepuizabil ~1 apofatic al tuturor manifestiirilor. Vladimir'L ky

atentia ~ Sfinti' p¥' . '. oss a atras

. ' . ,:a .'~,. annfI au nurnit misterul vietii Iauntrice a S:fintei

!re~ teologie", iar dupa unii teologi moderni "Treimea imanenta"

ill t~p. ce l~erarea ~omuna ill afara a Persoanelor e numita "iconomie'~ sau m Iimbaj teologic modern "Treimea iconornica",

. Energiile d~~e ~ecreate tin amt de Treimea imanenta, cat si de TreTI?ea lconoffilc~. Tl~ ~e Treimea imanenta deoarece sunt lucrari ~e~mce. ~Ie. S!mtel ~Trelml, independente de creajie, iar de Treimea

icononnca tin mtrucat Dumnezeu se mani festa nri ..

, •• " • 11 La. pnn energll.

Energll!e d~vme ill se 1nlpiirtii~ese din Tatal, prin FiuI, in Sf'antul

D~~ astfel ca pnn__ Iuer~ea unei Persoane treimice avem prezenta In nor intreaga Sfiinta Treime, Daca ordinea in care ni se lmpiirtii~e~te ~ucrarea sau harulI~ D~ezeu este descendenm, de la Tatal prin Fiul ill Duhul SIan~ ~rdillea pnn care noi avem acces la S:tanta Treime este una ascendenta: In Duhul Sfiint, prin FiuI, la Tatal. Acest fapt il argumenteaza Sfanrul .Simeon Noul Teolog astfel: "Fiul e usa spre Tatal iar Duhul Sflint e.chela care deschide usa, adica pe Fiul."

~ . N ~soeotirea distinctiei dintre fiinta ~i energii In Dumnezeu a dus ill Blsen_ca. Orto~oxa la erori grave, cum este cea sustinuta de Pavel F.lor~~ski ~~ Sergi? B~gakov, ultimul eleborand 0 teorie despre asaz~~a ~o~a. E~ a ~d.en~lficat ~ub influenta idealismului hegelian, ener~l1le dl~In~ eu U:S~1 fiinta IUl Dumnezeu, numindu-Ie "sofia necreata" ~l e?~lderand. ca fiinta comuna Persoanelor divine nu poate :fi 0 forma lipsita d~ c?ntInut, ~o. esenta a?stracta, ee nu se potriveste cu realitatea eomple~a ~l cu bogatia nesfiir~lt:ii a vieji] treimice.

Dm teoria so:fiologica a lui Sergiu Bulgakov decurg urrruitoarele erori:

. 1. Introd~c~d energiile in: fiinta treimica, BuIgakov nu mai poa-

t~ . face._ d~o~f-b1_fe mtre Dumnezeu ~i. lumea care se impiirtii~e~te de aces__te ene~gl1 si al~eca ill panteism. Omul nu mai devine Dumnezeu dupa har, CI dupa fimta.

.. 2. Fiinta.~ivina nu mai este apofatica, deoarece din cauza confuziei cu energiile necreate ea devine 0 fiinta perfect cunoscuta,

3. ,bijjtljle~~ihia se reVa.i'&A fnti;¢aga, ih hthiej f)i~rtiijdli~~i tnij:is~

c:erlaeilta aBsolUl:it ~i tfeveliilttl h118Ilel1t~, luiiUL, .. .

4. Dtiiilhezeu. hi-tta 1ii deVellihi)S~\t ihi~6E1i;e) ea ~i Jjlttle~; ¢aci till hitH e~t~ i1hnicHi Tre4i1e~ cflt'e s~ rlHnni1fi neal1t1'eilat delHme.

. i raentlfibiihti h~lJQitutiie Eiiiitf~ pet:soall~Ie diVift~j fh i·tltl~l-tai;~~i lot fat~ de lillhej eli fapottUiiJe lai' mte111ej BlilghlcElV ajtil:1g~ sa ~lecel~t¢~

ca l\)illand~Clltolici("FiUoqlte;\ . . . . . . ..' '., . .... ..... '. '.' '.. . ..

. .CblJ:Cei~~U~ lui ... SergltlBiligakav, .' criticataa~pl;lJ ¢e Yladiitlii; LoskYi ap;lst Nlnt;ifijililat~ de. bi) SUied al Bis~dBiI Ortad~~e Rti§~

(194ij;), (ttD.8!viC)Llil,·335~331) . .' ..' -. .".' ~ ..

PHh disthicti~ t8.rasepiWMi~!pe eat¢n invattl'* pdvll:e la fiiil.ta ~i energi1le divHit~; te(jioglfi '6ftoda~~ Be, disUit).t~~a atat il~ 'pal1iei$ffnU

fe!igHiofbdefttaie, ... ~.~~ .~ohfUn~a. p€, ~r€atQf., cU tW~~tla ,.~l. tif:~ .. l?e .('hil $ubdbifihlatia ntdiidi dar m ilcela~i tii11P ~i de sepatafi4 Glel~ta.l ~~Ga:6e ef~~fhll$iiliJl ftjiH$eafi Ii lhtilgdUs;6 bl,h:~ l)lU1.1rle{\',~u ~j IJ,iin€i 1)~ ~~a~a c~f~iaafuUl tiri~e s~ {a Il:i5ullut tiUItrfi€!teU pe ijmli&hl~ 6oiiip:0ttai.1dU;:S~~ r:.xl'esivfahll tle hl1tufa ~l P~yb~~'.ld cfi~a f~£oifjglc£t aetUai!: (Ph pi'df

'··~i., ..... 'H~. \ I)' '_"b;i"','· ". '.·'t· ,'. 7,A l' ,,)

;."".l1.lh!.L, .. 0k",~,eu) 0", ql.,'p: t'tc-. ;;1,.. .,...,

Oi·t5tl~xm pl"ii1 faItH p~ eare llaC0.tdti te01&gUliehergl.Uor n~cF\;~at~ m. do&,itriafif;i;l ~i spitlftialHai:ea sa; 11 fel'e~t€;pe. efn de telldlllt~le BccuIMishluilii §i defl.§UhiisifiUlul il10dell1~ ~Ut&iidti;.;l Mat: .. atig~jt~'ie, personal $1 coniun.ttru\ in. tl'aIisflgtiiatea hiafei"iei, a cf)sini:)suiUI ~i a sa p@fsfif1ail

BibUe.gR·~~nez .... .... '. . ." . . •.. . . ... . .

t. Pi'; prof Dur~Jtiij E1tfuiiloae; Viata :fi f,JVa/atura SjiJniuliii GHg(Jr'ie

Palamri, editladotia\1993i . '" .' ." .•

2. SfaritLiiUi Gflg01-ie PaHWna, Guvdnt riesp,;.e ,'ifdnta Ltilninii, de'~lJre

fi1ij}liria<5'ii'§a duniHeziJiasi'a # fn1-1iiiiiliezeU(Jdre; t'pilocalia'\\io!; ViIj 3: Vlaajm.il~ b6§sii:y, reslogid hiisficJ a iJisei:idi de R&,:afii; 4, Ideh1,Vedefea lid hW1tnezeli, 1995;

S; PI"; prof Dumitru EHi'tnii6ae, tb.DiVOt. I;

6. Jbhh Me}iehdofff: l~fantiiltii Grlgbffe Pahitflas # tl1Wli:d ort6doia, trad, rom. 1995;

1, '.' P~', pi~~, f£;J~~iJiti1+ .: .papeS,~U, '. ffpltjgritfcW!fi1flm; 1Y1?! leNJjNii # ~~rY4/~tqtftftei) fnY~l. H'f@alogi~~Ie4Itura!\ B1.teLire~ti~ 1993~ 1); 6S~ 11i

. . ... ~~.. JgrHll ~{?ft.l~fitgt~q (~glggie!. lrinliqr~ (! ~nlHo,~ 'f}'ei. l~rtp'hi; i'h

ygld:;ft~Pi~~~ 81 . . . . .

"lafili!ii~t~\~t~Q~:it.~~;~.~~~~kerl<.l'g(,?~ .. ,rJ~qff{lifi?i ft·~tHd: tHwJ· d¢ Mca;,,,.,, .. ; ~~ " jlhAn AJ!t~®anf~CJ;hl}l.g::J.ll~~tt~ ~QQ5!

144

Ill. ATIUBUTELE LUI DUMNEZEU. GENERALITA.TI

Lumea a fast creata de Dumnezeu prin vointa Sa, In mod eoncret prin lucrarile Sale necreate. Prin eontemplarea creatiei, omul poate cunoaste unele insusiri ale Creatorului, asa cum marturiseste Sfantul apostol Pavel: "Cele nevazute ale Lui se vad de Ia facerea lumii, intelegandu-se din fapturi, adica vesnica Lui putere ~i dumnezeire, asa ca sa tie ei lara cuvant de aparare." (Romani 1,20)

Daca 111 fiinta Sa, Dumnezeu I1n poate fi cunoseut ~i numit, fiind Anonim (Cel tara nume), dupa Iucrarile Sale este Polionimos (Cel ell multe nume), fiindca pe baza lucrarilor Sale prin eare coboara pan a la noi, il putem numi pe Dumnezeu: drept, bun, intelept, vesnic, neschimbator. Prin lucrarile Sale noi cunoastem astfel diferite insusiri sau atribute ale lui Dumnezeu. Cunoscand efectul lucrarilor Sale, II numim atribuindu-I anumite insusiri sau calitati.

Atributele divine sunt asadar, diferite numiri pe care noi le dam sal! le atribuim lui Dumnezeu pe baza lucrarilor Sale. Ele reprezinta modul ill care se reflects in mintea no astra 0 lucrare a lui Dumnezeu. Exista atatea atribute divine, cate relatii are Dumnezeu cu lumea, cate rnanifestari sau lucrari are Dumnezeu in afara.

Originea atributelor sau numelor divine este concomitent dumnezeiasca si omeneasca, obiectiva ~i subiectiva, Este divina ~i obiectiva in continut, deoarece ele isi au fundamentul in lucrarile divine; este umaria ~i subiectiva ca forma, pentru ca noi suntern aceia care le determiriam si Ie formulam. Atributele divine sunr reprezentari subiective ale mintii noastre, care privesc raporturile [calc ale lui Dumnezeu cu lumea, manifestate obiectiv.

Atributele divine, nici separat, nic: in toralitatea lor nu trebuie ide-tificate eu fiinta lui Dumnezeu, eroare pi: C,1rC~ 0 face teologiacatolica, deoarece fiinta Sa IlU se epuizeaza in nici ~\ j ucrare.

1. Atribute, proprietari ~i predicate divine

Inainte de a trece la analiza atributelor divine, se unpune sa ruccizam dcosebirea ce exists intre insusirile fiintiale, cele ipostarice si

145

cele care II caracterizeaza pe Dumnezeu ca subiect al diferitelor lucrari In afara

a. Atributele divine Iprosonta In limba greaca) sunt diferite numin pe care le dam lui Dumnezeu, Persoanelor treimice, pe baza lucrarii lor comune in afara, Acestea sunt comune tuturor Persoanelor treimice, pentru ca le este cornuna fiinta si lucrarile divine.

b. Proprietatile sau insusirile person ale (idiomata In limba greaca) sunt calitati sau insusiri proprii numai unei anumite Persoane treimice, prin care se distinge de celelalte doua in.relatiile intratrinitare. Proprietatile personale divine sunt: Tatal este nenascut, Fiul este nascut si Duhul Sfant purees. rnsll~irile personale, spre deosebire de atribute, sunt incomunicabile, proprii numai unei Persoane.

c. Predicatele tcatigorimata in Iimba greaca) sunt nume date lui Dumnezeu In cali tate de subiect al difetitelor lucrari. Numirile de Creator, Proniator, Sfintitor etc. se atribuie prin apropriere unci anumite Persoane treimice, pentru a 0 caracteriza mai bine, dar Tara excluderea celorlalte Persoane divine de la acea lucrare sau insusire. Astfel, Tatal este numit Creator ~i Proniator, ceea ce nu inseamna di FiuI $i Duhul nu au participat la Iucrarea de creatie si de proniere a Iumii,

2. Diferente confesionale

Teologia romano-catolica si-a elaborat propria ei conceptie despre atributele divine. Diferenta esentiala consta ill faptul ca ill timp ce teologia ortodoxa relationeaza atributele divine cu lucrarile necreate, care vin dupa fiinta lui Dumnezeu si se refera la ceea ce este in jurul lui Dumnezeu, cea romano-catolica asaza atributele divine I'll relatie directs eu insa~i fiinta lui Dumnezeu. Daca Ortodoxia concepe atributele dincolo de fiinta lui Dumnezeu, in efectele lucrarilor necreate ale lui Dumnezeu, Catolicismul considera ca atributele divine constituie i'nsa~i fiinta lui Dumnezeu. Conceptia catolica pleaca de la un atribut principal, considerat constitutiv aI fiintei dumnezeiesti, care poate fi, dupa preferinta, fiinta, infmitatea, aseitatea, ~i care devine principiul tuturor anibutelor dumnezeiesti sau din care sunr deduse toate celelalte atribute.

146

Eroarea carofica este aceea di se introduce rationalisrnul in insasi fiinta lui Dumnezeu, dand omului impresia ca-L po ate cunoaste total pe Durnnezeu, de unde tendinta.omului de a lua locullui Dumnezeu pe pamant, In mod total diferit, Ortodoxia pastreaza taina dumnezeirii, pentru ca sa-L cunoasca pe DW1U1ezeu nu numai prin ratiune, ci In special prin via~a, experienta ~i traire, care angajeaza in cunoastere pe omul intreg, ca persoana (Pr. prof. Dumitru Popescu, op.cit .. , p. 77).

3. Formularea si impartirea atributelor divine

Pentru fonnularea atributelor divine teologia a utilizat trei cai sau metode: calea afirmati va, calea eminentei ~i caIea negati va, Originea acestor trei cai de cunoastere 0 aflam In operele lui Dionisie Areopagitul, Despre numele divine ~i Teologia mistica. La inceput, aceste cai nu erau metode rationale de cunoastere, ci metode de a patrunde In lnruncricul f:in1ei di·'/!!1e. Cu timpul, sub influenta teologiei scolastice. acestea au devenit cai rationale de cunoastere ~i determinare a aiributelor lui Dumnczeu.

R. Cruea afirmatiei sau a cauzalitatii (via afinnationis in limba latina). Pomeste de la ideea de cauzalitate, care presupune un Creator sau 0 cauza prima. Teate perfectiunile din lume i~i au izvorul in Creator, care vazand creatia a considerat-e ca fiind foarte buna iFacerea L 31). Prin analogie eu lumea aceasta, noi atribuim lui Dumnezeu toate perfectiunile pe care le intalnim Ia fapturile create, mai ales la cele spirituale: puterea, existenta, bunatatea, intclepciunea etc, deoarece aceste insusiri ale fiintelor create' nu sunt altceva decat reflectarea perfectiunilor Creatorului.

b. Calea eminentei sau a superlativului ( pia cntinentiai

Are la baza ideea ca toate calitatile sau perfectiunile din lumea aceasta se gasesc in Dumnezeu, Creatorul, la gradul superlativ absolut. Daca omul e bun, Durnnezeu e atotbun ~i izvorul bunatatii: daca came-

.. ' ,

nnsunt putemici, Dumnezeu este atotputemic si izvorul puterii; daca

oamenii au \'ia!3, Dumnezeu este izvorul vietii. Asadar, Dumnezeu nu are, numai toate arributele fiintelor spirituale la modul superlativ, ci este mai presus de orice desavarsire ~i perfectiune. Astfel, pe calea emi-

147

nentei, teologia atribuie lui Dwnnezeu toate insusirile fiintelor spirituale 1a gradu1 superlativ absolut si 111 acelasi timp, neaga lui Dumnezeu tot ce , sill In contradictie cu ideea de fiinta spirituals absoluta.

c. Calea negativa (via negationisi

Aceasta metoda pleaca de la caracterul absolut ~i suprafiintial al lui DW1U1ezeu si de la contrastul net care exista intre creatura si Creator. Pe aceasta cale se neaga lui Dumnezeu nu numai orice imperfectiune ~i Iipsa, dar se considera ca nu I se pot atribui nici rnacar perfectiunile In gradul maxim, pe cale le intalnim in lumea creata. In acest

. sens nu I se pot atribui lui Dumnezeu nici ca e bun. niei ca e foarte bun in raport eu Iumea. Daca omuI participa la viata ~i Dumnezeu este insasi viata, tot nu l-am exprimat multumitor, pentru ca Dumnezeu estc mai presus de viata, de existents, de fiinta. Dumnezeu este supraexistential, suprafiintial, mai presus de roate categoriile fiintelor create.

Pe aceasta cale negative, nu spunern at at ce este Dumnezeu, cat spunern cc nu este Durnnezeu. EI nu este viata, existents, bunatate, intelepciune In sens omenese, ci este mai presus de acestea, mai presus de tot ceca ce am putea eugeta noi.

Primele doua cai sau metode au primit numele de calea catafatica, eea de-a treia de calea apofatica.

Observand insuficienta exprimarii noastre ell privire la realitarea suprafiinriala a lui Dumnezeu, Sfantul roan Damaschin afirma: "Durnnezeirea este infinita ~i incomprehensibila, Si numai acestea putem intelege eu privire la fiinta Sa, anume nemarginirea si incomprchensibilitatea. Toate pe cate le spunem afinnativ eu privire la Dumnezeu nu indica natura Lui, ei cele In Iegatura en natura Sa." (Dogmatica, Bucuresti, 1993, p. 20) La randul sau, Sfantul Grigorie Palama spunea:

"Firea supraesentiala a lui Dumnezeu nu poate f nici exprimata, nici numita, nici gandita; ea este dincolo de toate, este de-a pururi incognoscibila pentru tori. Nu exista nume in veac pentru a 0 numi, nici cuvant pe lume, nici imagine, care sa ne dea 0 cunoastere carecare in aceasta privinta, ci numai 0 necunoasrere desavarsita, cane se marturiseste negand tot eeea ee este si poate fi numit." (cf Vladimir l.osskv.

Teologia tnistica, p. 65). . -

148

. In ceea c~ priveste impartirea atributelor divine, majoritatea teoIogtlor~ ~rtodoq~ l~ Impart~ In trei categorii: naturale, intelecruale si mo. rale~ panl1~e1e ~tamloae Ie 11l1parte .l~ doua categorii: a) atributc legate de supraesenta IUl Dumnezeu ~l participarea creaturilor la ele: b) atrib t

ltd .. ali , } u e

e~a e e sPU:~ itatea lui Dumnezeu ~i participarea creaturilor la ele. De

repnu~ aceas~ Idee valoroasa a parintelui Staniloae ~i anume posibilitatea .:ap~.nl?r rationale de a participa la atributele divine ~i prin acestea la lI1Sa~I viata de suprema comuniune a Prea Sfintei Treimi.

149

IV. ATRIBUTELE LUI DUMNEZEU (II)

A,·Atributele naturale

Acestea sunt atributele pe care le formulam In contrast cu insu-sirile naturii sau firii create, relative, marginite, Prin atributele naturale, Dunmezeu apare ca 0 fiinta absolute, libera de toate limitarile ~i imperfectiunile naturii create. Astfel, daca ill lumea cream domneste legea cauzalitatii (totul e efectul unei cauze), Dumnezeu nu e cauzat si niei dependent de nimeni si nimie, deci I se atribuie aseitatea ( existenta de Sine absoluta), Daca natura cream e naturals, Dumnezeu e. spirit imateriaJ,

. atribuindu-l-se spiritualitatea. Daca natura cream e marginita si relativa, Dumnezeu e infmit, nemarginit, absolut, ill raport ell spatiul fiind aspatial ~i supraspatial, ill raport cu timpul fiind atemporal si supratemporal dar ~i vesnic, ill raport cu puterea fiind atotputemic. Daca In natura cream domneste schimbarea, Dumnezeu este neschimbabil. Toate aceste atribute evidentiaza faptul ca Dumnezeu este urilc si infinit.

1. Existenta de sine, aseitatea san independenta absoluta a lui Dumnezeu

Acest atribut indica insusirea lui Dumnezeu de a exista sau a fiinta de la Sine si prin Sine. Acesta inseamna, negativ, ca Dumnezeu nu e conditionat de nimeni si de nimie, d'i nu-si are existenta de la altcineva, ca nu-si are cauza in afara de Sine. Pozitiv, aseitatea inseamna ca Dumnezeu este cauza propriei Sale fiinre, ca e ranI de inceput ~i tara sfarsit, ca are totul de la Sine si prin Sine. Mai mult, El e plinatatea fiintei §i a vietii deoarece E1 conditioneaza existenta "tuturor eelor vazute sinevazute." De aceea Dumnezeu Insu~i descopera numeIe Sau, ca nume care implies existenta, viata in toata plinatatea ei: Iahve, "Cel ce sunt" (Iqire 3, 14) deoarece El este "alfa si omega, eel ce este, Celceera si Cel ce vine, inceputul ~i sfarsitul" (Apocalipsa 1, 8).

Sfantul Grigorie de Nazianz, comentand textul de la Iesire 3, 14,

afirma: "Dumnezeu era si va fi de-a pururi sau mai curand este de-a pururi, caci "era" ~i "vafi'' sunt sectiuni ale timpu1ui (trecut si viitor) si ale firii trecatoare, pe cand El este "eel ce este" de-a pururi si astfel se

150

n~mqte El cand vorbeste eli Moise pe munte, caci cuprinde totul in el, fimp rara de inceput ~i lara de sfarsit, ca un ocean lara hotare" (Cuvdntarea 38, II).

Desigur, fiinta ~i existenta In sine a lui Dumnezeu, nu exista abstract, ,ci ~1Um~ ~n~-~n ~ubiect sa~ ipostas perfect, respectiv 111 ipostasele tremnce, caci lUCI fiinta nuexista abstract III sine, ci doar in concretul ipostaselor treimice. Dar Dionisie Areopagitu! atrage atentia ca Dumnezeu e eel suprafiintial ~i supraexistential, care nu intra in categoria existentelor create; EI e mai presus de' toate cele ee sunt deoarece toate existentele pe care Ie cunoastem f~i au existenta de la altcineva si depind ~1 exi~tenra lor de un intreg sistem de referin]e ~i dependent,e, Aceasta relatie a lor de dependents indica 0 re1ativitate si 0 Iipsa a existentelor create,

. Dumnezeu, eel ee exists de Sine ~i nu prin sine, e libel' de oriee relatie ~e. depend~nla $i prin aceasta este singura fiinta ~i existents a~)soIuta, l_zvorul ~l cauza a tot ce exista, "Pentru ca de 1a EI §i prin E1 ~l pentru El sunt toate" (Romani 11,36).

2. Spiritualitatea lui Dumnezeu

. In ~ontrast ell lumea rnateriala cream, care e rnarginita

clreumscnsa,co~orala, deci finita In timp si spatiu, Dumnezeu e spirit ~bsoll:t. nematerial, necorporal, nemuritor, simplu, nevazut, rational, liber ~l personal

, , Spiritul e ,conditie a persoanei, care se caracterizeaza prin ratiune ~l hbcI:flte, .Ra!lUl1ea presupune capacitatea de autoreflectie si calitatea de ,su~'l1ec~ liber al .~cteIOl~ Sale, Numai fiintele spirituale sunt persoane. Exists tret categorn de f:mte spirituale, rationale ~i personale: DUIIDle~eu, lngerii ~i oamenii. Ingerii si oamenii sunt fiinte spirituale create tar Dumnezeu este fiinta spirituals absoluta, necreata, '

, , Atributul divin 31 spiritualitatii nu inseamna doar nematerialitate :1 ~l suporr de atribute spirituale, suport de cunoastere, de drentate d~ JU,b!l~t.",A.cest arribut pune III evidenta caracterul de dul~ (spiritjal e~entel ,dn'!!'ie: :'Ouh es!e Dumnezeu si Cel ce ! se inch ina Lui, tr~buie sa L se inchine 111 Duh ~l adevar' (loon 4, 24),

151

Sfanta Scripture atesta spiritualitatca lui Dumnezeu, atat indirect, lnvatand cii Dumnezeu nu are nici una din insusirile materiaJe sau corporale, dit si direct, atribuindu-I cunstiin]a de Sine, ratiune, libertate, activitate creatoare si numindu-L direct "spirit" sau "duh",

Puterile spirituale ale spiritelor create, ale ingerilor ~i mai ales ale oamenilor (compusi din suflet ~i trup) , sunt limitate In timp $i spatiu, Singur Dumnezeu e spirit absolut, nelimitat In timp $i spatiu de nimeni si de nimic, ceea ce constituie 0 conditie a libertatii absolute de miscare: "Domnul este Duh si unde este Duhul Domnului, acolo este libertate" (II Corintcni 3, 17)

Spiritul lui Dumnezeu umple timpul si spatiul eu slava Sa, fiind prezent pretutindeni, tara sa se confunde cu lumea. In acelasi timp, Dumnezeu este cauza crcatoare a tuturor spiritelor create, fiind numit "Tatal duhurilor" (Evrei 12, 9) ~i "Dumnezeul duhurilor" (rugaciune din slujba inmormantarii), nu numai al eelor vii dar ~i al celor adormiti.

Spritualitatea este, poate, atributuI lui Dumnezeu cel mai usor de stabilit. dar eel mai greu de experirnentat.

3. Atorprezenta sao supraspatialitatea lui Dumnezeu

Acest atribut este In relatie directa eu absolutul si infinitatea lui Dumnezeu. EI se manifests in sens negativ prin aspatialitate sau supraspatialitate, iar pozitiv prin omniprezenta (pretutindenitate). Fiind spirit pur, infinit si imaterial, Dumnezeu nu este limitat de spatiu: "Cerul si pamantul nu te cuprind, Doamne" (Ill Regi 8, 27).

Durnnezeu umple tot spatiul si e prezent pretutindeni in orice moment: "Unde 111a voi duce de la Duhul Tau ~i de la fata Ta unde voi fugi ? De rna voi sui la cer, Tu acolo esti; de rna voi cobori la iad, Tu de tara esti ! De voi lua aripile mele de dimineata ~i 111a voi aseza la marginile marii ~i aeolo mana Ta rna va povatui si 111a va tine dreapta Tal" (Psalm 138,7-10).

Deosebirea dintre omniprezenta lui Dumnezeu ~i prezenta spiritual a a ingerilor 0 explica astfel Sfantul loan Damaschin: "Chilli' si ingerul e circumscris in chip spiritual acolo unde lucreaza. .Nu po ate sa lucreze in acelasi timp In diferite locuri. Numai Dumnezeu poate sa

152

luereze In acelasi timp pretutindeni. Dumnezeirea, pentru eil este prerutindeni ~i mai presus de toate, lucreaza simultan In diferite moduri, printr-o energie unica si simpla" iDogmatica, ed. 1993, p. 39). ' .

Daca Dumnezeu e pretutindeni.Jnseamna ca orice loc e sfintit de prezenta Sa, de aceea II putem ehema in tot Jocul ~i. In orice timp; oriunde se savarsesre Sfanta Liturghie e WI spatiu sfintit de prezenta euharistica a lui Iisus Hristos,

Minrii urnane ii este greu sa inteleaga omniprezenta lui Dumnezeu ~i sa mentina in acelasi timp transcendenta absoluta dar si imanenta Sa, Tara sa cada in panteism, Sfantul loan Gura de Aur precizeaza: "Stirn ca DW1U1ezeu e prezenr pretutindeni, dar nu intelegem cum, pentru ca noi cunoastern doar 0 prezenta sensibila, lirnitata, circurnscrisa si nu ne e dat sa intelegem fiinta lui Dumnezeu" (Omilia Xll, La Evrei). Desigur ca Dumnezeu e prezent pretutindeni, nu dupa tiinpi, nici dupa ipostasurile Sale treimice, ci prin energiile Sale necreate, prin care Se coboara pana Ia noi ~i prin care e prezent intreg, pretutindeni, dar e ~i mai presus de toate.

Durnnezeu nu este, 1115a, aspatial in sensul deistilor, care II izolau de lume In transcendenta Sa, ci In sensul ell nu intra 111 cadrele spatiului. Dumnezeu nu este numai aspatial ci ~i supraspatial, adica e mai pres us de spatiu, care e ereat, stapanit si depasit de EI: "A$a zice Domnul: cerul e scaunul Meu ~i pamantu! asternur picioarelor Me!e! Ce fel de cas a Lni veri zidi voi si ce fel de loc de odihna pentru Mine?" (Isaia 66, 1-2).

Cele doua concepti! filosofice eronate referitoare la acest atribut, panteismul si deismul, trebuie respinse, accentuand impotriva celei dintai transcendenta fiinriala a lui Dumnezeu, iar impotriva celei de-a doua, irnanenra Sa harica (Pr. prof Dumitru Popescu, op. cit, p. 83).

Dad se afirma ca Biserica este locasul lui Dumnezeu, prin aceasta l1U se neaga arotprezenta Sa. Sunt diferite grade alep't"etentei lui Dumnezeu: in cer, ill Biserica, III Taine, In Liturghia cereasca si pamanteasca, prezenre care sunt simuJtane.

In mod asernanator ell celelalte atribute, omul este chemat s'il participe ~i Ia atriburul arorprezenrei lui Durnnezeu; inrr-un mod mai

153

coneret el se va impartasi, insa, de pretutindenitatea lui Dumnezeu in viata viitoare, cand va depasi spatiul material, cand prin fiinta Sa transtlguratava comunica tara limite, lara distante si tara separatie eu toate persoanele iubite, prin puterea Duhului Sfant (Pr. eonf. Gheorghe Remete, Dogmatica, p. 140).

4. Vesnicia sau eternitatea lui Dumnezeu

Prin acest atribut trebuie sa intelegem infinitatea lui Dumnezeu in raportul eu timpuI, independenta absoluta fata de timp a lui Dumnezeu, Care umple timpul. Raportul de dependenta este invers fatA de eel a1 oamenilor eu timpul: timpul este dependent de Dumnezeu. Daca timpuI, ereat odata eu lumea, mascara schimbarile ~i succesiunea lucrurilor create, Dumnezeu, nefiind supus niei unei schimbari in timp, deci niei timpului, este singur vesnic sau etem. De aceea Ferieitul Augustin afirma ca in Dumnezeu nu este nici trecut, niei viitor, ei un vesnic prezent (Confesiuni Xl, 16).

In mod negativ, vesnicia este insusirea lui Dumnezeu de a fi deasupra limitelor de timp, fiind atemporal si supratemporal; in mod pozitiv, ea exprima faptul ell Dumnezeu crceaza, stapaneste ~i umple timpul, fiind prezent In orice moment temporal al lumii, sprijinind lumea in miscarea ei spre Dumnezeu.

Sfanta Scriptura confirma vesnicia lui Dumnezeu, de care este in dependents timpul istoric: "Mai inainte de s-au facut muntii si s-a zidit pamantul ~i lumea, din veac si pana In veae esti Tu ... Caci 0 mie de ani inaintea ochilor Tai sunt ca ziua de ieri, care a treeut ~i ea strajanoptii" (Psa/m89,2-4).

Vesnicia lui Dumnezeu, in care nu exista categoria timpului, 'in care se petrece mereu treeerea de la prezent la trecut si de la vii tor la trecut, este un prezent continuu, fara trecut, fara sfarsit, tara prezent sau viiror.Dumnezeu este "Cel ce este, Cel ee era ~i Cel ce va sa vina" (Apocalipsa I, 4). Dar vesnicia lui Dumnezeu nu trebuie mteleasa ca 0 incrernenire a unei Fiinte absolute, ei ca 0 plenitudine a vietii de cornuniune a Persoanelor treimice, care e traita ca 0 prezenta vesnica, continua, intreolalta, a eomuniunii interpersonale.

154

Desi supratemporal, prin energiile divine necreate, Dumnezeu creeaza timpul si-l umple, fiind In relatie eu istoria ~i eu timpul, dar depasindu-le, fiind mai presus de ele. Pentru exisrentele create, timpul e intervalul in care ele se desavarscsc treptat, intr-un urcus necontenit spre Dumnezeu, Crcatorul Jor. Prin intreaga iconomie a mantuirii, Hristos ne-a dat posibilitatea participarii la viata vesnica a Prea Sfintei Treimi: "Cel ce crede 111 Mine are viata vesnica" (loan 6, 47).

Prin timpul sacramental al Biserieii, vesnicia este anticipata ~i pregustata prin puterea Duhului Sfant, In unire cu Iisus Hristos, Cel ee si-a invesnicit umanitatea asumata ~i pecare ne-o of era 111 Sfinta Euharistie. hl acest sens, prin timpulliturgic, primim ea arvuna prezenta plina de etemitate a Persoanei lui Hristos, care desehide timpu1 catre vesnicie sau coboara vesnicia In timp.

5. Neschimbabilitatea sau imuabilitarea lui Durnnezeu Atributul acesta este strans legat de eel a1 existentei de sine ~i de eel al vesniciei, Cugetand pe Dumnezeu ca existand de Sine intr-un prezent continuu, tara inceput ~i Tara sfarsit, II concepem si I:eschimbabi1; dar si invers, cugetand pe Dumnezeu ea neschimbabil, II concepem si vesnic, pentru ea unde nu exista sehimbare nu exista niei succesiuni temporale, nici timpul ca unitate de masura a schimbarii.

Dumnezeu nu Se schirnba nici 111 fiinta, niei in lucrarile Sale:

"Eu SUIlt Domnul si nu M-am schimbat.. ." (Mateahi 3, 6); "Acelea vor pieri, iar Tu vei ramane ~i toti ea 0 haina se VOl' invechi si ea un vesmantii vei schimba ~i se VOl' schimba; dar Tu acelasi esti ~i anii Tai nu se VOl' imputina" (Psalm 1 0 1,27-28),

In Noul Testament gasim aceeasi confirmare a atributului neschimbabilitatii, cu referire la Persoanele treimiee: "T oata darea eea buna si tot darul desavarsit de sus este, pogorandu-se de la Parintele lU111inilor, la Care nu este sehimbare sau umbra de mutare" (Jacob 1, 17): "lisus Hristos, ieri ~i azi ~i in veci este acelasi" (E)'}'ci 13, 8), De mentionat, in aeest context, ca Persoana divina a Fiului lui Dumnezeu nu se schimba prin intrupare, ramanand aceeasi, dupa cum nici Sfanta Treime nu se schimba prin inaltarea Cll trupulla eer a Mantuitorului Hristos.

155

. Dumnezeu nu poate dcveni altcineva sau a1tceva, decat eeea, ce

este prin fire si din veci, Daca to ate se, schimb.a, ,~i sunt In de~~~me, singur Dumnezeu nu e supus schimbarii, devenirii sau dezvo1~anJ, ~l este mai presus de schimbare ~i devenire ~i totusi, In mod antI?01l1IC, este principiul devenirii existentelor create, prin impulsul sau rmscarea pe care a dat-e de la creatie, spre a se implini neincetat, e011fol111 arhetipului lor vesnic, ce exista ill gal1dire~ lui ~~nU1eze~,. _ '

Ca si celelalte atribute ~i neschimbabilitatea dl~ll1a are ~en~'u not

. un earaeter apofatic, care cheama Ia participare pnn. expe~1~nta, Ce~ care, la nivel uman, po ate experia ceva din nesehimbabl!ltatea lUI DUl1111ezeu, este ell siguranta sfantul, caci in stare a de sfintenie ca fi,xare In bine, se simte Dumnezeu, ca punct etem de sprijin, prin neschimbabilitatea Sa,

Antinomia proprie acestui atribut se exprima astfeI: pe de 0 parte Dumnezeu e ell totul nemiscat ~i neschimbabil, iar pe de alta e un Dumnezeu viu, bun, personal, iubitor. care coboara pana ,la no~ prin energiile Sale, ia parte la viata noastra ~i este interesat de once rmscare a noastra spre bine.

In Sfanta Scripture exista locuri in care se afirma ea Dumnezeu se caieste revine asupra unor deeizii: "S-a cait Dumnezeu ca a facut pc om pe pamant" ( Facere 6, 5); "I111i pare rau ca am pus pe Saul re~e" (I Regi 15, 10), In alte Iocuri, ins a, se spune ca Dumnezeu nu se caieste, nu I~i schimba planu1 si hotararile Sale: "El nu se va cai, caci EI nu ~ste om ca sa se caiasca" (I Regi 15,29): "Dumnezeu nu e ca omul ea sa-L minti, niei ca fiul omului, ca sa-l para rau. Ziee E1 ~i nu seA face ? S~u va grai si nu se va implini?" (Nuineri 23, 19): "De la ll~ee?ut Eu vestesc sfarsitul $i mai dinainte ceea ce are sa se intample. ~l zic: Planul Meu va dainui si toata voia Mea 0 voi face" (Isaia 46, 10),

Sfantul loan 'Damaschin interpreteaza astfe1 aceste locuri scripturistice, care par a se cont:razice: ;'Daca se spune ca Dllmnez~u ,se caieste, se spune dupa noi, pentru ca noi, cand dam cuiva bogarie iar ace1a se poarta rau eli ea, ne cairn. Astfel zicem despre Dumnezeu ca se caieste pentru ca omul pe care l-a facut ~i Saul pe care l-a uns, au pacatuit, 1nsa E1 nu se caieste pentru ca a prevazut ce se va intampla.

156

Aceia s-au sehimbat, facand fapte vrednice de crunta, nu Dumnezeu" (Contra maniheilor, paragraf79).

Dumnezeu nu se schimba nici ill fiinta, nici ill hotararile Lui, nici fata de .lume, nici fata de noi. El ramane vesnic acelasi §i nu se schimba, caci a prevazut ~i stie din veci toate schimbarile noastre. Desigur ca, orneneste vorbind, aIta e atitudinea lui Dumnezeu fata de pacatosul wait si alta fata de pacatosu! care se caieste, urmarind totdeauna indreptarea ~i mantuirea lui.

6. Atotputernicia lui Dumnezeu

Este insusirea prin care se arata nemarginirea puterii lui Dumnezeu, Care poate face toate, intrucdt nu e marginit de nimic. Raportul vointa - putere la Dumnezeu este aItul decat la om. Daca la om, vointa ~i dorinta sunt mai mari dedit puterea, Ia Dumnezeu, puterea Sa' e proportionala cu voia Sa, Dumnezeu putand face toate cate voieste sa faca, Sflintul loan Damaschin confirma aceasta InVatatura: "Dumnezeu poate sa faca pe toate cate le voieste, dar nu voieste sa faca pe toate pe cate le po ate, caci poate sa piarda lumea, dar nu vrea" (Dogmatica, ed. 1993, p. 43).

Fundamentarea ill Revelatia supranaturala a acestui atribut divin este cat se poate de clara: "Eu sunt Dumnezeul Cel Atotputemic" (Facere 17, 1); "EI a zis ~i s-au facut, El a poruncit si s-au zidit" (Psalm 32, 9). "Stiu ca poti sa faci orlce ~i ca nu este nici un gand, care sa nu ajunga pentru Tine fapta." (Iov 42, 2); "La oameni aceasta e cu neputinta, la Dumnezeu msa toate sunt cu putinta" (Matei 19,26).

Atotputernicia lui Dumnezeu s-a manifestat in crearea lumii ill

,

purtarea Sa de grija pentru ea (pronia sau providenta), in restaurarea lumii in Hristos ~i ill intemeierea Imparatiei Sale sub forma Bisericii.

Manifestarea atotputemiciei lui Dumnezeu este intotdeauna ill deplina armonie eu dreptatea,. iubirea si mila Lui, asa meat Duninezeu nu face ceva care sa-L contrazica pe EI insusi, EI l~i manifesta din bogatia atotputemiciei Sale amt cat este necesar conduce:rii creaturii la comuniunea desavar~ita cu El. De aceea Biserica Ortodoxa prefera

157

tennenul de atottiitor (pantocrator), care pune mai bine accentul pe 'buna,U!-te~spstinatoare, ocrotitoare ~i ajutatoare a lui Dumnezeu.

In . crestinismul apusean, tennenul "atotputernic" s-a mentinut legat de ideea ca Dumnezeu ar putea lucra si impotriva Iumiipentru a sustine ill ea continuu constiinta micimii ei. Daca In teologia ortodoxa atotputemicia lui Dumnezeu e sursa indurnnezeirii creatiei In teologia

, ,

occidentala e mai degraba un mijloc de aparare a lui Dumnezeu impotriva creaturii. "Catolicismul a 1ras de aici concluzia dominarii statelor sia societatii iar protestantismuI afirmarea eficientei exclusive a lui Dumnezeu, impotriva eficientei umane" (pr. prof. Dumitru Staniloae, T.D.O, vol: I, p. 221).

Participarea omului la atotputernicia lui Dunmezeu se realizeaza prin exercitiul moral, prin implinirea poruncilor, prin care omul dobandeste puteri noi din puterea Duhului, se induhovniceste ~i se uneste cu Dumnezeu, sursa ultima si inepuizabila a tuturor energiiIor ~i cauza oricarui fel de putere cream.

7. Unitatea ~i unicitatea lui Dumnezeu

Din caracterul absolut si infmit allui Dumnezeu rezulta simplitatea, unitatea si unieitatea Lui, ca fiinta spirituala ~i unica, pentru motivul ca nu poate exista decat 0 singura Fiinta absoluta ~i infinita. Mai multe fiinte absolute si infinite sunt 0 contradictie.

.• Unitate ~i unicitatea lui Dumnezeu e implicata In celelaIte atri-

bute naturale: aseitatea, vesnicia, atotputernicia, neschimbabilitatea, deoarece mintea noastra nu poate concepe ca exista mai multe fiinte existente de sine, vesnice, atotputernice, neschimbabile.

Unicitatea lui Dumnezeu s-a descoperit eu claritate ill Vechiul Testament: "Tie, Israele, ti s-a dat sa vezi aceasta, ca sa stii ca numai Domnul Dumnezeul tau este Dumnezeu ~i nu mai este altul afara de El." (Deuieronom, N, 35). "Eu sunt Cel dintai si Cel de pe urma si nu este alt Dumnezeu afara de Mine" (Isaia 44, 6).

Tot astfel ~i in Noul Testament: "Si aceasta este viata vesnica: sa T e cunoasca pe Tine, singurul Durnnezeu adevarat ~i pe Iisus Hristos, pe

158

care L-ai trimis" (loan 17, 3). Sfmtii apostoli indeamna pe pagani sa se ~ toarca de lapoliteism la Dumnezeul unic si adevarat (Fapte 14, 15).

III •

Dintre Sfintii Parinti, care confirms acest atribut mentionam pe

Sffultul loan Damaschin: "Exista un singur Dumnezeu si nu mai multi Dumnezei ... Daca vom spune ca sunt multi Dumnezei, este necesar sa se observe deosebirea intre multi, caci daca nu e deosebire intre ei, este mai degraba unul ;;i nu multi. Dar daca e deosebire intre ei, unde este desavarsirea ? Caci n-ar fi Dumnezeu daca ar fi lipsit de desavarsire ... Iar identificarea in toate indica mai degraba un singur Dumnezeu si nu multi ... Prin urmare, exists un singur Dumnezeu desavarsit, necireumseris, facator al Universului, tiitor si conducator, mai presus de desavarsire :;;i inaintea oricarei desavarsiri" (Dogmatica, p. 21).

Prin distinctia tripersonala in Dumnezeu :;;i prin distinctia intre fiinta :;;i lucrari necreate, nu se introduce nici 0 compozitie in Dumnezeu, afirma Dionisie Areopagitul, caci Persoanele sunt unite in Tatal, unicul Lor izvor, iar lucrarile necreate sunt unite in fiinta unica, care sl;h/;;t..?l. 111 Cele trei persoane divine.

Omul poate participa la unitatea sau simplitatea lui Dumnezeu dad. realizeaza unitatea sa proprie ~i astfel devine un centru, care sa conduce lumea spre 0 tot mai adanca unitate. Creatura intreaga participa ~i ea la unitatea lui DUl1h'1eZeU, In intelesul ca este cuprinsa unitar in planul Lui. este proniata unitar ~i e prevazuta a forma 0 unitate desavar~ita, etema in Dumnezeu, care va fi "totul In toate" (cf. PI'. George Remete, Dogmatica, p. 142).

8. Inflnitatea lui Dumnezeu

Acest atribut este implicat in cele anterioare, el demonstrand ca Dumnezeu nu este limitat sau marginit ill vreun fel, pentru ca este absolut, desavarsit, ~i plenitudinea Insa~i. In contrast ell marginirea ereatiei in general si a omului in special, Dumnezeu este necuprins ~i nedeterminat de ceva, tara inceput ~i lara sfarsit, Acest adevar suprem ni s-a descoperit in Persoana Mantuitorului Hristos, asa cum marturiseste Sfantul Apostol Pavel: "Inradacinati ~i intemeiati fiind ill iubire, sa puteti sa intelegeti, impreuna cu toti sfintii, care este largimea ~i

159

lungimea ~i adancimea §i inaltimea si sa cunoasteti iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunostinta, ca plini sa fiti de toata plinatatea lui Dumnezeu" (Efeseni 3, 18-19).

Pe langa faptul ca putem cugeta, chiar si nurnai antinomic infinitatea lui Dumnezeu, noi putem participa efectiv la ea, intrucat se manifests in lucrarile lui Dumnezeu cu privire la crearea lumii, la sustinerea, conducerea ~i desavarsirea ei. "In generallumea e invaluita si patrunsa de infinitatea divina ~i nu poate exista in afara de legatura ell ea." (Pr. prof. Dumitru Staniloae, op. cit, p. 115).

Omul, in marginirea si relatjvitatea lui, tanjeste dupa un sens superior, nemarginit si absolut, pentru ca marginirea no astra nu poate exista decat In cadrul infinitatii divine, devreme ce l~i are existenta din aceasta si este sustinuta de ea. Suntem chemati, ca fiinte finite, conditionate de infinit ~i atrase de El, sa traim aceasta infinitate in comuniu-

. nea cu Dumnezeu, adica sa participam la infmitatea lui Dumnezeu.

B. Atributele intelectuale

Spre deosebire de atribute1e naturale divine, prin care se scot in evidenta transcendenta §i infinitatea lui Dumnezeu, atributele intelectuale si cele morale scot in relief caracterul de persoana libera si rationala, de Subiect suprem aI lui Dumnezeu,

·1. Atot~tiinfa

Este acea insusire a lui Dumnezeu prin care El cunoaste toate ill mod desavarsit sau absolut. El are 0 cunoastere totala, desavar~ita, din veci, a tot ceea ce a existat, exista si va exista, cat si a celor ce ar putea sa existe. Dupa continut, Dumnezeu cunoaste totul: pe Sine Insu~i si pe toate cele in afara de Sine, atat cele reale din trecut, prezent ~i viitor, cat si pe cele posibile. Dupa forma, Dumnezeu cunoaste totul direct, nemijlocit, din veci, nu treptat ci deodata. DUlUl1eZeU le cunoaste pe toate in calitate de cauza a lor.

Datele Revelatiei supranaturale confirms acest atribut divin:

"Cararea mea si firul vietii mele Tu le-ai cercetat ~i to ate caile mele rnai dinainte le-ai vazut." (Psalm 138, 3); "Caci cararile omului sunt

160

inaintea Domnului ~i El ia seama la toate caile lui" (Pi/de 5, 21); "EI 1mbrati~eaza eu OCh1i tot ce se afla sub cer" (10)' 28, 24); "Dumnezeu stie toate" (I loan 3, 20).

Atotstiinta lui Dumnezeu echivaleaza eu 0 cunoastere intelectuala ~i eu W1a morala , la care pot participa ~i fapturile rationale.

Cunoasterea lui Dumnezeu care se refera Ia lucruri sau persoane rnai inainte ca ele sa existe se numeste prestiinta, In acest sens trebuie sa precizam:

a. Nu trebuie confundata prestiinta lui Dumnezeu eu predestinatia absoluta, care ar anula libertatea omului si Lar face pc Dumnezeu autor al raului,

b. Prestiinta lui Dumnezeu are 111 vedere tocmai faptelc ornului pe care Ie va savarsi liber. Prestiinta lui Dumnezeu nu e cauza faptelor viitoare ale omului.

Dumnezeu vede faptele noastre dinainte, deoarece EI le prestie, dar noi suntem cei care Ie determinam. Prestiinta nu este 0 cauza, de aceea tot ce facern noi nu-si are cauza in prestiinta lui Dumnezeu. El cunoaste cele viitoare ea prezente, lc prevede cum se vor Intampla, .fara sa intervina 111 desfasurarea lor. In acest context trebuie at11111at ca Dumnezeu proniaza doar pe cele bune, dar nu pe cele rele, pe care doar le ingaduie. Sfanrul loan Damaschin spune urmatoarele: "Dumnezeu stie totul dinainre, dar nu le predestineaza pe toate. Cunoaste mai dinainte pe cele ce SW1t in puterea noastra, dar nu le predestineaza, EI nu voieste sa se faca raul si nici nu forteaza virtutea" (Dogmatica. p. 92).

Dupa invatatura ortodoxa, toti oamenii sunt chemati 1a mantuire.

Dar faptul ca unii sunt alesi si ca Dumnezeu ii cunoaste de mai inainte (Romani 8, 28-29), nu constituie oare 0 predestinate specials a acesrora? Este tocmai ceea ce au afirmat calvinii iar astazi neo-protestantii. Ei confunda insa doua lucruri deosebite: prestiinta lui Dumnezeu eu predestinatia. A Ie confunda pe aeestea doua, inseamna a anula libertatea omului si a-L considera pe Dumnezeu drept autor al raului

o precizare asupra atotstiintei lui Dumnezeu 0 descoperim daca raportarn acest atribut la insesi Persoanele treimice: Tatal le cunoaste pe toate prin Fiul - care este Logosul creatiei, in Duhul Sfant. Care da

161

viata Ia toata faptura; este 0 C .i.roastere din interior cum nu poate avea omul, dar cu toate acestea, 0 cunoastere care respects libertatea OI11Ului, inscrisade Ia creatie In chipul Iui Durnnezeu din om.

2. Arotintelepciunea

Atotstiinta lui Dumnezeu este legata strans de atotintelepciune, . asa cum atesta Dionisie AreopagituI: "Caci Dumnezeu nu numai di e supraplin de intelepciune si intelegerea Lui nu are hotar iPsalm 146, 5), ci este asezat mai presus de toata ratiunea si mintea si intelepciunea", tDesprc numele divine, VIII, 1).

Sfintii Parin]i se ocupa mai mult de intelepciunea lui Dumne-zeu dedit de cunoasterea Lui. Atributul divin al intelepciunii se refera Ia planul de ansamblu referitor laIume, de care e legat fiecare act de cunoastere a lui Dumnezeu. 0 cunoastere par1iala, lara legatura ell planul de ansamblu, e 0 cunoastere nedeplina,

Inrelepciunea lui Dumnezeu a fost definite ca insusire a lui Dumnezeu de a cunoaste si a alege cele mai bune mijloace pentru realizarea planului de ansamblu al creatiei si sfatului Lui din veci privitor la mantuirea si desavdrsirea lumii. Intclcpciunea lui Durnnezeu e implicata In orice act sau lucrare a Sa. Toate din lumea acesta reflecta intelepciunea lui Dumnezeu.

In Sfanta Scriptum atotintelepciunea este mentionata impreuna ell atotputernicia lui Durnnezeu, deoarece prima constituie prcmisa eelei de-a doua, iar atotputernicia reprezentand factorul de realizare al planului referitor Ia lume, conceput de atotintelepciunea divina.

Cateva terneiuri biblice peniru atributul atotintelepciunii: "Iar Domnul a facut cerul eli puterea Sa, a intarit lurnea eu inrelepciunea Sa ~i ell priceperea Sa a intins cerurile" (leremia 10,12). "Cit s-au marit lucrarile Tale Doamne, toate eli intelepciune le-ai facut" (Psalm 103, 25). "Cel ce a facut cerul eu intelepciune , d'i In veac este mila Lui" (Psalm 135, 5). "0, adancul bogatiei si al In!elepcilU1ii ~i al §tiinrei lui Dumnezeu! 01t sunt de necercetate judecatile Lui ~i cat de nepa-trunse caile Lui" (Romani 11, 33). "Dar pentru cei chemati ~i iudei si elini: pe

162

Hristos, puterea lui Dumnezeu si Intelepciunea lui Dumne-zeu" (1 Corinteni 1, 24).

Oamenii participa la intelepciunea lui Dumnezeu In masura in care se purifica de patimi, care sunt irationale ~i incompatibile cu injelepciunea ~i pe masura ce primesc harul lui Dumnezeu, prin care vine "intelepciunea cea de sus". Potrivit Sfintei Scripturi, aceasta "intai este curata, apoi pasnica, ingaduitoare, ascultatoare, plina de mila si de made bune, neindoielnica si nefatamica". (lacob 3, 17).

C. Atributele morale

Aceste atribute evidentiaza desavarsirea dumnezeiascade care trebuie sa se impartaseasca tori, intrupand-o prin harul divin in fiinta lor: "Fiti desavar~iti precum ~i Tatal vostru eel din ceruri desavarsit este." (Matei 5,48).

Desavarsirea dumnezeiasca se manifests Intr-o serie de insusiri si atribute morale, dar nu In sensul ca Dumnezeu face eforturi pentru a fi moral, cum faeem noi oamenii, deoarece Dumnezeu este in mod ontologie sau fiintial: sfant, drept, bun, iubitor etc, ei in sensu} ca aeeste insusiri sunt conforme fiintelor spirituale libere si in aeord eu legea moral a, al carei autor este Dumnezeu lnsusi.

1. Sfintenia

,

Mai mult dedit aite atribute divine, sfintenia are un caracter apofatic, care solicits impartasirea omului de ea, pentru a putea trai si intelege modul in care Dumnezeu este sfant ~i izvor al sfinteniei.

in mod negativ, sfintenia defineste pe Dumnezeu ca fiind liber de orice imperfectiune morala.1n mod pozitiv, prin ea inrelegem ca DUl1U1ezeu e.desavarsirea absoluta, puritate absoluta, iubire si dreptate absoluta, Pr. Prof. loan Mihalcescu adefinit sfintenia lui Durnnezeu ca fiind acordul sau identitatea desavarsita a vointei lui Dumnezeu eu fiinta Sa, atotbuna si atotdreapta.

tl Sfinta Scriprura, cuvantul "sfant" inseamna ceva care e separat de lume, liber de orice necuratie, un lucru Iuat din lume si destinat (afierosit sau inchinat) lui Dumnezeu,

163

Dumnezeu e sfant ca Unul care e absoJut transcendent, strain de oriee imperfectiune, absolut pur. Sfantul loan Damaschin afirma en DUl1mezeu este slant fiintial ~i moral In sens absolut, deoarece "la Dumnezeu binele coincide ell fiinta Sa," iDogmatica I, 13, p. 40).

Inca din Vechiul Testament DUl1v <u l~i descopera sfintenia Sa absoluta, Ia care cheama pe eei ce crec l(i El: "Eu sunt Dornnul Dum" nezeul vostru. Sfintiti-va ~i veri fi Silt1riji, ca Ell, D011ll1ul Dumnezeul vostru sfant sunt" (Levitic 11, 44). "inaltati pe Domnul Dumnezeul nostru ~i va inchinati ill munrelecel sant al Lui, ca sfant este DomnuJ

'Dumnezeul nostru" (Psalm 98, 10). "Sfant, sfant. sfant este Domnul Savaot, plin este tot pamantul de slava Lui" (Isaia 6~ 3 ).

Participarea Ia acest atribut divin este lin imperativ al crcdintei crestine, prin irnplinirea caruia, prin Biserica ~i Sfintele Taine S-hU ridicat la sfintenia ceruta de Dumnezeu, mii ~i mii de crestini. Credinciosii se sfintesc "impartasindu-se de sfintenia lui Hristos" tEvrei J 2, 10). Tocmai de aceea s-a sfintit Hristos pe Sine ca om, pentru ca sa ne sfintim ~i noi prin El: "Pentru ei Eu rna sfintesc pe Mine insumi, ca ~j ei sa fie sfintiti intru adevar." (loan 17, 19).

Despre atributul sfinteniei lui DW1U1ezeu, parintele Staniloae se exprima astfel: "Sfintenia lui Dumnezeu e atributul transcendentci Lui ca Persoana, care produce team a si respect si ne trage la raspundere. EJ singur ne face sa vedem toata pacatosenia noastra, adevarara noastra fata si produce In noi 0 infinita smercnie. In fata Lui suntem ell totul descoperiri si indemnati sa ne curatim de tot ce ne desparte de E1... Sfintenia lui Dumnezeu ne impune un respect absolut, 0 disranta respectuoasa, dar In acelasi timp, ne ~i chcarna spre a putea intra in comuniunecuEl,i'nstaredejertfa.'·'(TDo., vel. Lp. 178),

2. Drepratea §i mila lui Dumuezeu

Aceste doua atribute divine l1U pot f despanirr Jeoarece Durnnezeu este si drept ~i milostiv, Raportul lui Dumnezeu cu lumca nu '; ar putea explica daca El ar fi numai drept sau numai milosiiv rn prirnul caz ar avea ell lume~ doar raporruri rcci, d(~ r~lsp[atP, ~j pedcapsa; [11 al doilea caz i-ar descuraja pe cei vrcdnici, iar pcrsoanelc umanc,

164

In gen~ral, ar deveni mai putin responsabile de viata lor morala ~i mai

mult dispuse sa astepte doar mila lui Dumnezeu. . ... ,

. . Fiind bun, Dumnezeu voieste fericirea tuturor fapturilor dar fiind ~1 .drept, raspla~e~~e ~fieearuia dupa faptele sale. De aceea nu poate e~lsta 0.contradlet1e mtre bunatatea ~i dreptatea lui Dumnezeu, pentru ea El e ~l Cel Preabun dar ~i autorul Iegii morale.

Sfanra Scriptura numeste pe Dumnezeu "judecator drept ~i tare" (Psalm 7, 11), "ca drept este Domnul ~i dreptatea a iubit ~i fata Lui spre eel drept priveste" (Psalm 1 0, 7), "El va judeea lumea· cudrep-

tate vajudeca popoarele" (Psalm 9,8). '

~ P~ntruca es!e ~ept, Dumnezeu ne s_ere si noua sa fim drepti, atat in relatie eu EI, cat ~1 eu semenii nostri, In acelasi timp suntem datori sa cerem eontinuu mila lui Dumnezeu, eu eonvingerea ca El "treee peste faradelegi ~i iarta nedreptatile": "Tinde mila Ta celor ce Te cunos~ pe Tine ~i dreptatea Ta eelor drepti la inima" (Psalm,35, 10).

Intrucat Dumnezeu este concomitent ~i drept si milostiv in Sfanta Scriptura se afirma pe de 0 parte, ca "nu este partinire la D~nezeu" (Fapte 10, 34), iar pe de alta parte, "Indurar ~i milostiv este Domnul, indelung rabdator si mult milostiv." (Psalm 102, 8).

Daca in lumea acesta, Dumnezeu manifesta ambele atribute impreuna, in momentul judecatii particulare si al judecatii universale, dreptatea desavar~ita a "nemitarnicului Judecator" va separa pentru totdeauna binele de rau, pe cei drepti de eei nedrepti.

3. Bunatatea ~i Iubirea lui Durnnezeu

In conceptia Sfintilor Parinti rasariteni, bunatatea si iubirea lui Dumnezeu, desi distincte sunt inseparabile. Dupa Dionisie Areopagitul, bunatatea e numele propriu al lui Dumnezeu, principiul ~i izvorul iubirii: "Teologii numese bunatatea insa~i existenta dumnezeiasca care, prin insasi faptul ea e binele, ea bine fiintial, l~i intinde bunatatea Ia toate cele ce sunt. Precum soarele; nu prin eugetare sau vointa ci p~in faptul. ea este, lumineaza toate ce participa la lumina lui ... ~~~ ~i Bmele mal presus de soare, prin Insa~i existenta Lui, transmite tuturor, pe masura lor, razele intregii bunatati' (Des pre numele divine N, 1).

"OJ •. •

165

~una~t~~ imp~ica e.a 1nsa~i iesirea din .sine spre a 0 impartasi ~i alto~a,Jm~hca mtenpon~ltatea spre aItul. Bunatatea implica prin natura er 0 a!ta perso::na eare~a sa I se daruiasca, prin urmare implica iubirea, pluripersonalitatea, Bmele e totdeauna altruist.

Iubirea e manifestarea bunatatii, care si-a ales 0 persoana, careia doreste sa-l impartaseasca din plenitudinea fiintei, sa-l daruiasca tot ce are. Iubirea e, deei, bunatatea manifestata de persoana intrucat iubirea este 0 relatie reciproca interpersonala,

Dunmezeu, prin insa~i subzistenta Sa, care coincide eu binele, este mai fntili iubire intratrinitara ~i aceasta iubire a Sa se revarsa ~i in afara, din dorinta de a face partas pe cat mai multi la plenitudinea fericirii Sale. Iubirea lui Dumnezeu e manifestarea bunatatii Sale

. ' ,

orientata spre alte persoane: spre Persoanele treimice, apoi spre ingeri

~i oarneni, pentru ca iubirea e altruism, orientata mereu spre altul.

Ca energie dumnezeiasca necreata, iubirea lui Dunmezeu fata de fiintele spirituale create, izvoraste din fiinta Sa infinita, din bunatat~a Sa ~i se revarsa ill afara, dar nu ill chip neeesar, pentru ca energia aeeasta necreata a lui Dunmezeu este activata liber de Persoanele tteimice. In acelasi timp, prin iubirea dumnezeiasca ea energie a Persoanelor treimice, participam 1a viata de comuniune a Sfmtei Treimi, unindu-ne cu . Dumnezeu in Treime ~i eu toti semenii nostri intreolalta,

Iubirea lui Dumnezeu s-a manifestat fata de creatia Sa prin chiar aetul aducerii la existenta, apoi prin purtarea de grij a (pronia) fata de tot ce exista, dar in mod culminant prin aetul j ertfei de pe cruce, actul

. de rascumparare, impacare, restaurare ~i indumnezeire a fiintei omenesti: "Caci Dunmezeu asa a iubit lumea incat pe Fiul Sau eel Unul - Nascut L-a dat, ea orieine erede in El sa nu piara, ei sa aiba viata vesnica" (loan 3, 16). "Intru aeeasta s-a ararat dragostea lui Durnnezeu catre noi, ca pe Fiul San Cel Unul - Nascut L-a trimis Dumnezeu ill lume,ca prin EI viata sa avem" (1 loan 4, 9). "Iar cand buru1tatea ~i iubirea de oarneni a Mantuitorului nostru Dumnezeu s-a aratat El ne-a

,

mantuit, .. dupa a Lui indurare" (Tit 3,4).

Iubirea lui Dumnezeu fiind reciprocitate, daruire si primire, chemare ~i raspuns, cere iubirea omului fata de Dumnezeu· nu in sen-

, ,

166

sul ca Dumnezeu n-ar putea exista wa iubirea noastra, ci pentru ca "dragostea este de la Dumnezeu si oricine iubeste este nascut din Dumnezeu si iubeste (cunoaste) pe Dumnezeu" (I loan 4, 7-11) §i pe semenii sai, asemenea lui Hristos, la modul dumnezeiesc.

Iubirea crestina, asemenea iubirii lui Dumnezeu fata de noi are

. ,

aceleasi atribute sau insusiri: este altruists, reciproca, act teandric sinergetic, e universals, dezinteresata, desavar~ita, milostiva, jertfitoare, unind pe toti cu Dumnezeu ~i intreolalta,

4. Libertatea absoluta

Aceasta insusire este subinteleasa in aseitatea lui Dumnezeu ca forma a subzistentei de Sine §i a independentei absolute a lui Durnnezeu. Este insusirea prin care Dumnezeu fn actele Sale §i fn tot ceea ce gandeste, voieste si lucreaza, nu e constrans de nimeni §i de nimic. Orice face Dumnezeu e absolut liber, se autodetermina din Sine §i prin Sine. EI face tot ceea ce voieste si cum voieste, absolut liber, prin simpla voia Sa: "A zis si s-a facut" (Facere, I).

.. Un temei al Iibertatii Sale 11 constituie calitatea Sa de persoana, did numai persoana este libera, iar una din insusirile fundamentale ale persoanei este libertatea. Chiar si omul este liber ca persoana, intrucat este dupa chipul Iibertatii Persoanelor divine"

Libertatea absoluta si lipsa oricarei determinari nu inseamna ca Durnnezeu Iucreaza arbitrar, ci totdeauna conform ratiunii Sale atotbune ~i sfinte. Liber, ill acest sens, este eel care se detennina totdeauna rational adica conform ratiunii firii sale ~i nu anarhic, tara scop ~i tara cauza. ,

Atribl!tul ~ il:-iiitii lui Dumnezeu se confirma clar In Sfanta Scriptura: "Intruc.are ~i mostenire am primit, randuiti fiind mai mainte, dupa randuiala Celui ce toate Ie lucreaza, potrivit sfatului voii Sale" (Efeseni I, 11). "Dar Dumnezeul nostru e ill cer; in cer §i pe pamant toate care a voit a facut" (Psalm 113, 11). Mantuirea s-a facut in Hrist~s, "dupa buna socotinta a voii Sale" (Efeseni I, 5). Hristos S-a dat pe Sine "pentru pacatele noastre, ca sa ne scoata pe noi din acest veac rau de acum, dupa voia lui Dumnezeu §i a Tatalui nostru" (Galateni I, 4 ).

167

Sfintii Parinti au aparat Invatatura despre libertatea absoluta a lui Dumnezeu contra celor ce sustineau ca lumea a fost creata de Dumnezeu in chip necesar si din veci, iar nu in mod liber, invatand ca lumea e produsul vointei libere a lui Dumnezeu si nu al necesitatii, Doar nasterea Fiului §i purcederea Duhului Sfant sunt din veci.

Asadar, ca expresie a libertajii Sale absolute, Dumnezeu aduce totul la existenta din nimic, prin simpla Sa voinpl, materializata prin Cuvant,

Omul se ilnparta§e§te si el de libertatea divina, prin faptul ca i~i pastreaza vesnic libertatea de vointa, nu poate renunta la ea §i n-o poate pierde. (Pr, coni George Remete, op. cit, p. 145). Cu toate acestea prin pacat, libertatea se diminueaza, iar prin separarea total a de Dumnezeu se . atrofiaza, fiindca in iad este complet inrobita raului pentru totdeauna.

5. Credinclosia sau fidelitatea

Acest atribut este puternic reliefat in Vechiul Testament, atunci cand Dumnezeu l§i pastreaza §i respecta fagaduintele facute poporului ales. Ca insusire a lui Dumnezeu, fidelitatea sau credinciosia divina inseamna consecventa neclintita si perfecta a vointei divine de a duce la indeplinire toate hotararile Sale. Fidelitatea divina se intemeiaza pe sfintenia §i atotstiinta divina si In acelasi timp reprezinta 0 forma a imuabilitatii divine. (cf Pro conf. George Remete, op. cit, p. 147).

Temeiurile revelate ale acestui atribut divin sunt urmatoarele:

"Dumnezeu nu e ca omul, ca sa-L rninti, nici ca Fiul omuluica sa-l para rau, Dare va zice El §i nu va face? Sau va grai si nu seva implini?" (Numeri,23, 19). "Credincios este Dumnezeu prin Care ati fost chemati la impiirtii§irea cu Fiul Sau, Iisus Bristos, Domnul nostru." (J Corinteni I, 9). "Sa tinem marturisirea nadejdei cu neclintire, pentm cii, credincios este Cel ce a fagaduit" (Evrei 10, 23). "Credincios este Cel care va cheama, El va §i indeplini" (I Tesaloniceni 5, 24). "Caci toate fagaduintele lui Dumnezeu ill El sunt da; ~i prin E1, amin, spre slava lui Dumnezeu prin noi" (II Corinteni 1, 20). "Adevar spun voua, ca nu va trece neamul acesta pana nu vor fi toarte acestea" (Marcu 13,30-31). "Cerul §i pamantul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece" (Matei 24, 35).

168

Dumnezeu isi implinesre intotdeauna hotararile si fagaduintcle Sale. La baza credinciosiei absolute a lui Dumnezeu sta neschimbabilitatea, sfintenia ~i atotputemicia lui Dumnezeu.

Dwnnezeu nu poate spune azi una, maine alta, fiindca EI e mereu consecvent firii Sale si neschimbat In actele Sale. EI nu poate fagadui ceva ee ar fi impotriva sfinteniei Sale sau ceea ce nu ar putea indeplini, pentru ell EI i~i tine toate cuvintele, hotararile si fagaduintele :facute. ("nemincinoasele Talefagaduinte", rugaciunedin Taina Sf. Maslu).

Credinciosii participa la acesta insusire divina prin hotarare nestramutata si consecventa ina implini poruncile lui Dumnezeu,

oeolind ispirele si slujind pe aproapele ca pe Hristos. .

6. Veracita tea sau veridicitatea

Aceasta insusire divina arata faptul ca Dumnezeu , Care este Adevarul In Persoana, impartaseste fapturilor Sale rationale doar adevarul despre Sine si despre creatia Sa. Prin aceasta insusire EI descopera adevarul, dar se ~i descopera pe Sine ca izvor al adevarului ~i in acelasi timp, garant sigur al implinirii adevarului in lume. Daca diavolul este "tatal minciunii", Dwnnezeu uraste minciuna si cere oamenilor sa fie martori si marturii pentru tot adevarul, care iese din gura Lui. Acest atribut se inrudeste cu fidelitatea sau crtedinciosia lui Dumnezeu, dupa cum arata Sfanta Scriptura: "eel ce sade pe el se numeste Credincios si Adevarat'' (Apocalipsa 19. 11).

Credinciosii se impartasesc de adevarul suprem prin unirea ell Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu sau Adevarul descoperit noua prin puterea Duhului Sfant, Duhul Adevarului, Care pastreaza adevarul

credintei nestirbit, .

Bibliografie

I. Teologia Dogmatica ~i Simbolica. \'01. I, p. 33 "'-368;

2. Pro prof. Dumitru Staniloae, TD. 0, vol. I, p. 10";-194;

3. Idem, Dumnezeu este IUlI1il1a, in rev. "Ortodoxia". nr. 1, 1974:

4. Idem, Dumnezeu este iubire, in rev, "Ortodoxia". nr. 3, 1974: .

5. Pr. prof. loan Bria. Diciionar de Teologie Ortodoxa, editia 1981, art. "Atribute", p. -+ - -50;

169

6. Idem, Tratat de Teologie Dogmaticd # Ecumenicd, 1999, p. 84-86

(T.T.D.E.);

7. Vladimir Lossky, Introducere in teologia ortodoxa, editia 1993;

8. Idem, Vederea lui DWJ1l1eZell, 1995;

9. Pro conf. George Remete, Dogmatica, ed. a treia, 2000;

10. Pro conf. Sterea Tache, Teologie Dogmaticd si Simbolicd, 2003.

170

V. DUi\1NEZEU lNTREIT IN PERSOANE.

DOGMA SFINTEI TREIMI

Crestinismul este 0 religie monoteista dar Dumnezeu eel Unul este cunoscut ca Treime In Unitate sau ea Unitate In Treime. Dogma sau invafatura despre Dumnezeu este dogma despre Prea Sfanta Treime sau despre Dumnezeu eel Unul in trei ipostasuri: Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Noutatea reveJatoare si mantuitoare adusa de crestinism este tocmai experienta sau participarea tuturor celor ee cred In Hristos la viata de eomuniune eu Tatal si eu Duhul Stant: "Si viata s-a aratat ~i am viizut-o si rnarturisim si va vestim viata de veci, care era la Tatal si s-a ararat noua. Ce am vazut si am auzit va vestim ~i voua, ca sa aveti ~i voi imparta~ire cu noi. Iar impartasirea noastra este eu Tatal ~i eu Fiul Sau, Iisus Hristos" (I Joan 1,2-3).

Revelatia crestina culmineaza eu afirmatia ioaneica .Dumnezeu este iubire" il loan 4, 8 ), adica Treime de persoane, iubire in sens de viata de eomuniune a Persoanelor treimice. Iubirea dumnezeiasca i111- plica treimea persoanelor iar treimea persoanelor implica iubirea, eomuniunea interpersonala.

In baza Revelatiei ~i a contributiei fundamentale a Parintilor capadocieni, Biserica a rezumat invatatura crestina despre Dumnezeu In formula clasica: Dumnezeu este Unul In fiinta si Iucrarile Sale si intreit in persoane sau ipostase. Dumnezeu este Unul in fiinta dar subzistand in trei persoane sau trei fete. (Cuvantul "fata" insea:nna 011- ginar persoana, in limb a grcaca prosopon = masca de teatru. In cultul ortodox intalnim formula "Dumnezeu inchinat in Trei fete").

Asadar Dumnezeu nu e 0 unica persoana (ca In monoteismul mozaic sau eel musulman), dar nici trei fiinte separate, ciEl este Unul in fiinta si lucrari ~i intreit in persoane. Prill aceasta se evidentiaza doua lucruri:

1. Caracterul personal al lui Dumnezcu, respectiv Treimea Persoanelor, caci persoana implies pluripersonalitatea;

J. Unitatca si unicitatea fiintei divine, una ~i aceeasi, intreaga ~i deodata In cele trei ipostase.

171

In capitolele precedente, despre fiinta, energiile ~i atributele divine s-a tratat oarecum abstract despre Dumnezeu Unul-intreit, care subzista In Sine, In calitate de Subiect purtator al nenumaratelor lucrari. Dar Fiinta absoluta nu exista abstract de Sine, inaintea persoanelar divine, care a ipostaziaza, ci totdeauna numai In concretul persoanelor rreimice. De altfeI, fiinta dumnezeiasca ~i persoanele treimice, desi disu.icte sunt nedespartite, fiinta divina fiind continutul ontologie aI persoanelor treimice iar persoanele treimice fiind modul de subzistenta coneret al fiintei divine unice, comune,

Pc linia de gandire a Sfintilor Parinti, Vladimir Losskyafirma:

"In traditia rasariteana nu e loc pentru 0 teologie sau mistica a fiintei dumnezeiesti. Pentru mistica rasariteana, telul nu este vederea fiintei divine, ci participarea Ja viata de comuniune a Sfintei Treimi. Se vorbeste de vederea lui Dumnezeu ea persoana, nu ca fiinta. De aceea Treimea imanenta si T reimea iconomica e insusi continutul teologiei crestine, caci ea ne vorbeste despre Dumnezeu Tatal, Fiul ~i Duhul Sfint In fiinta lor, in relatiile lor intreolalta ~i in lucrarile lor in afara. In acelasi timp, Treimea persoanelor divine este si continutul, telul ~i modelul vietii duhovnicesti crestine, ca participare la viata de COI11Uniune a Sfintei Treimi: din Tatal, prin FiuI, in Sfintul Duh" (Teo/agio mistica ... , p. 93).

Unul din Sfintii Parinti folositi de Vladimir Lossky III evaluarea teologiei trinitare patristice, Sfintul Grigorie de Nazianz, explica specificul monoteismului crestin 111 urmatorii termeni: "Eu cand spun Dumnezeu inteleg Tatal, FiuI ~i Sfantul Duh. Cind cantam pe Durnnezeu, cantam de fapt Treimea; cand ne unim eu Dumnezeu, ne unim de fapt eu intreaga Sfinm Treime" iCuvdntdri teologice, p. 113).

Numai dogma Sfintei Treimi ne fereste de politeismul pagan, poliarhia elenistica ~i monopersonalismul iudaic, de panteism si deism, In care nu exista un Dumnezeu personal, niei posibilitatea comuniunii cu El.

Trebuie retinut ~i faptul ca, in primele secole, explicarea dogmei Sfintei Treimi s-a facut in contextuI filosofiei elenice ~i religiei 1110110- teiste iudaice. Fata de poliarhia elenica, teologia a precizat ca Treimea nu inseamna acceptarea a trei principii primordialc. In Treime. DU11l-

172

nezeu - Tatal este principiul unic, nascator al Fiului si purcezator al Duhului. Fata de monoteismul iudaic, s-a precizat di durnnezeirea nu ~parti~e num.ai Tatalui nenascut, ci aceasta subzista In trei ipostasuri. ,I re?Ule, deci, sa se afirme, in acelasi timp, un Dumnezeu unic ~i rr~llne de p:rsoane, pe fieeare din cele trei, eu proprietatile ~i atnblltel~ lor, 111 ~oate trei subzistand 0 dumnezeire identica si deplina, (Pr. prot. loan Bria, Credinta pe care 0 marturisim, p. 49·50).

1. Prefigurarea Sfintei Treimi in religiile pagane

Se presupune ca In starea primordiala, Dumnezeu s-a facut cunoscut protoparintilor prin Revelatie directa si anume in trei persoane, Un indiciu il avem in cartea Facerii, unde e folosit cuvantul "Elohim", care e pluralul pentru "Eloh" (Durnnezeu). Oeci se utilizeaza cuvantul Dumnezeu la plural ~i nu la singular.

Teologii crestini sunt de parere ca urme dill Revelatia primordiala sau paradisiaca, eu referire la Dumnezeu in Treime, pot fi intalnite ill hinduism, . budism, la babilonieni, chinezi, egipteni, greci, la Platon si neoplatonici. La tori acestia s-ar putea considera ca Treimea crestina este vag prefigurata si anurne in unitatea divina concretizata i'ntr-o' trinitate

,

dar tara a fi afirmata elar nici unicitatea fiintei divine, nici treimea persoanelor. Din acest motiv, in aceste religii sau conceptii filosoficoreligioase se cade fie in panteism, fie in triteism, fie in dualism.

2. Descoperirea Sfmtei Treimi in Vechiul Testament

in Vechiul Testament descoperirea tainei Sfintei Treimi este doar pregatita, indicata vag, deoarece, asa cum afirma Sfintii Parinti, iudeii fiind inconjurati de popoare pagane ar fi cazut in politeism, adorand trei dumnezei, Mai trebuie luat In considerare ~i un alt argument, ~i anume: In starea de adanca pacatosenie a omenirii, inainre de intruparea Fiului lui Durnnezeu, oamenii, in starea de dezbinare interioara ~i exterioara in care se aflau, nu erau capabili niei sa inteleaga si eu atat mai putin sa experieze comuniunea suprema perihoretica a lui Dumnezeu, Unul-intreit. Doar persoa ele alese de Duhul Sfant, proorocii,

173

org,ane ale Revelatiei, au putut primi 0 parte din acest adevar, pe care au mcercat 5a-1 transmita iudeilor.

. Mfufuriile din Vechiul Testament ell privire la Sfanta Treime

pot fi irnpartite In doua categorii: '

. a. Texte trinitare cu caracter nedeterminat, in care apare ideea

mal multor persoane in Dumnezeu: '

- "Si a zis Dumnezeu: Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra ... "(Facere T, 26)

- "Haide sa ne pogoramsi sa arnesrecam limbile lor ca sa nu se

mai InJeleaga unul eu altul" (Facere 11, 7). . ' .

In aceste locuri, Dumnezeu apare ca sfatuindu-Se eu Sine adica Persoanele treimice intreolalta, tara sa se precizeze nurnarul persoanelor, Aceste texte nu pot fi interpretate in sensul pluralului majestic "Noi", deoarece Sfanta Scriptum nu prezinta nicaieri pe Durnnezeu ca vorbind astfel catre creaturi. Dimpotriva, El se adreseaza oamenilor intotdeauna In singular: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, .. " (Iesire 20, 2).

b. texte trinitare cu caracter determinat, indicandu-se concret numarul de trei Persoane:

1. Teofania de la stejarullui Mamvri: Avraam vede trei oameni. ?~ Ii s~ adresec:za la singular: "Atunci ridicandu-si ochii sai, a privit ~i lata trei Oameru stateau inaintea lui ... Apoi a Z1S: Doamne, de am aflat har inaintea Ta, nu ocoli pe robul Tau" (Facere 18,2-3),

2. Cantarea serafimica: "Sfant, Sfant, Sf'ant este Domnul Savaot" tIsaia 6, 3), in care sunt indicate cele trei Persoane prin expresia "sfant", iar in singularul "Domnul" e indicata unitatea fiintei divine

3. Binecuvantarea levitica: "Domnul sa te binecuvinteze si ~a te pazeasca! Sa caute Domnul asupra ta cu fata vesela si sa te rniluiascal Sa-si intoarca Domnul fata catre tine ~i sa-ti daruiasca pace!" (Numeri 6, 24-26), se refera Ia cele trei Persoane divine.

'4:.h~ Vechiul Testament apar ~i numele Persoanelortreimice separat: - "FlU} Meu esti Tu, Eu astazi Te-am nascut" (Psalm 2, 7),

- "Cu Cuvantul (Logosul) Domnului (Tatal) cerurile s-au Intarit"

(Psalm 32, 6).

174

_ "Nu rna lepada de Ia fata Ta si Duhul Tau eel Sfant nu-L lua de la mine" (Psalm 50, 12).

_ "Duhul Oomnului este peste Mine, ca Domnul M-a uns sa

binevestesc saracilor. .. " (Psalm 61, 1).

Se poate afinna, in concluzie, di deseoperirea dogmei Sfintei

Treimi in Vechiul Testament este doar prefigurata,deoarece Revelatia Vechiului Testament e doar 0 pregatire pentru Revelatia desavar~ita a Sfintei Treimi din Nou1 Testament.

3. Descoperirea Sfintei Treimi in Noul Testament

Adevarul Sfintei Treirni, prefigurat in Vechiul Testament, este deseoperit clar ~i lara echivoc in Noul Testament, de catre Fiul lui Dumnezeu intrupat, care e culmea si i'ncheierea Revelatiei, Dad Vechiul Testament oscila intre persoana si lucrare in privinta Tatalui, a Fiului si a Duhului Sfant, in Noul Testament gasim afirmata atat unitatea de fiinta a dumnezeirii cat si diversitatea Persoanelor treimice.

, ' >

T extele treimice nou-testamentare pot fi grupate in trei categorii:

a. Texte In care este marturisitii clar Treimea Persoanelor:

1. Textul cJasie de la Matei 28, 19: "Botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului ~i al SIantului Duh .. .". Sunt mentionate aiei toate persoane1e treimice in ordinea obisnuita. Expresia "in numele" se foloseste numai pentru persoane ~i inseamna in numele Persoanei Tatalui, a Persoanei Fiului ~i a Persoanei Sfantului Duh, Care SW1t egale si deofiinpi.

2, La Bunavestire: "Duhul Sfant se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea ~i sfantul care se va naste din tine. Fiul lui Dumnezeu se va chema" (Luca 1,35).

3. Teofania de la Botezul Domnului: "Iar botezandu-se Iisus, cand iesea din apa, indata cerurile s-au deschis si Duhul lui Dumnezeu s-a vazut pogorandu-se ca un porumbel ~i venind peste El. $i iata glas din ceruri zicand: Acesta este Fiul Meu eel iubit, intru Care am binevoit" (_\larei 3, 16-17). Aici se descopera dar si distinct cele trei Per-

soane ale Sfintei Treimi.

175

4. Cuvantarea lui Iisus de ramas boo catre Apostoli: "Si Eu voi ruga pe Tatal ~i alt Mangaietor va va da voua, ca sa fie cu voi In veac, Duhul Adevarului. .. " (Joan 14, 16-17).

5. Binecuvantarea apostolica: "Harul Domnului nostru lisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu (Tatal) si impartasirea (comuniunea) Sfantului Duh sa fie eu voi toti'' (IJ Corinteni 13, 13). In acest loe cele trei Persoane apar distincte nu numai cu numele , dar si dupa lucrarile lor specifice: Tatal este izvorul dragostei si al harului pe care Ie reca~tiga Fiul intrupat si pe care ni Ieimpartaseste Duhul Sfant, prin Biserica, asezandu-ne in eomuniune eu Prea Sfanta Treime.

5. "Alesi dupa eea mai dinainte ~tiinta a lui Dumnezeu TaW. I si prin sfintirea de catre Duhul, spre ascultarea si stropirea eu sangele lui Iisus Hristos ... " (1 Petru 1, 2 ).

b. Texte in care este indicata cate 0 singura Persoana rreimica 1. Persoana Tatalui:

-"A~a sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, incat sa vada faptele voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru eel din ceruri." (Alatei 5, 16).

-''TatiH nostru, Care esti in eeruri, sfinteasca-Se numele Tau" (1vfatei 6, 9).

-"$tie, doar, Tatal vostru eel ceresc cil aveti nevoie de ele" (Marez' 6, 32).

Sunt ~i alte texte in care se atribuie Tatalui lucrari dumnezeiesti ~i proprietatea personala de a fi nenascut.

2. Persoana Fiului:

insu~i numele de Fiu arata ca e 0 Persoana distincta de Tatal, ca prin nasterea din veei din Tatal are aceeasi fiinta aceleasi lucrari si

Y , , 'J ')c

aceleasi atribute ca si Tatal.

-vAcesta este Fiul Meu eel iubit. .. " iMatci 3, 17).

-"RilspW1Zand Simon-Petru a zis: Tu esti Hristos, Fiul Lui

Dumnezeu Celui viu ... " tMatei 16,16).

-"A raSPW1S Toma si I-a zis: Donmul Meu si Dumnezeul Meu!' (Joan 20, 18). Afirmatia Sfantului Apostol '1'0111a este foarte categori-

176

ca, caci el numeste pe Hristos "Dumnezeul meu", adicaDwnneieu adevarar, ega! eli Tatal.

- "Totusi, pentru noi e un singur Dumnezeu, Tatal, din Care sunt to ate si noi pentru EI; si un singur Dornn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate si noi prin EI" (I Corinteni 8, 6).

- "Si lisus le-a zis: Pace voual Precum M-a trimis pe Mine Tatal va trimit si Eu pe voi" (loan 20, 21 ).

3. Personna Sffintului Duh

In Noul Testament apare ca 0 Persoana real a, care purcede din veci din Tatal, fiind distincta de Tatal si de Fiul, de Care e trimis in lume.

"Dar Mangaietorul, Duhul Stant, pe Care-L va trimite Tatal, in numele Meu, Acela va va Invata toate ... " (loan 14,26).

a. Texte in care este marturisita unitatea de fiinta, vointa ~i lucrari a Persoanelor treimice, care sunt consubstantiale sau deofiinta. -Unitatea de fiinta a Fiului eu Tatal: "Iar Eu si Tatal Meu una suntern" (loan 10,30); "Tatal este intru Mine si Eu intru Tatal" (loan 10,38).

-Unitatea de fiinp a Sfantului Duh eu Tatal: "far noua ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Sau, fiindca Duhul toate le cerceteaza, chiar ~i adancurile lui Dumnezeu. Caci cine dintre oameni stie ale ornului, de cat duhul omului, care este In el? A~a si cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, dedit DuhuI lui Dumnezeu" (l Corinteni 2, 10-11).

Asadar, in Noul Testament avem descoperite, dar ~i fara echivee, atat Treimea Persoanelor, cat ~i unitatea fiintei divine, a vointei si a lucrarii Persoanelor divine, accentuandu-se atat distinctia Persoanelor si proprietatile lor specifice, cat si deofiintimea sau unitatea de fiinta,

Dogma Sfintei Treirni, asa cum a fost descoperita in Noul Testament, are 0 importanta fundamentala pentru teologia crestina, deoarece, daca Mantuitorul a propovaduit iubirea ea virtute suprema, aceasta se datoreaza faptului ca Dumnezeu nu mai este inteles ea 0 simpla individualitate, cum era ill Vechiul Testament sau in Coran. ci ca un Dumnezeu III care exists 0 comuniune de persoane divine. Aceasta explica motivul pentru care in Vechiul Testament virtutea dreptatii a avut priori tate fata de iubire, III tirnp ce III Noul Testament dreptatea

I J

I

177

ramane interpretata nurnai m lumina Sfmtei Treimi, ea expresie a iubirii supreme. (Pr. prof. DumitruPopescu, op. cit, p. 94).

Blbliografle

1. T.D.S vol. I, p. 370-382;

2. Pr.proUonBria,D.T.O. p. 385-389;

3. Idem, Creditua pe care 0 mdrturisim, pA7-53;

4. Pr. acado dr. Dumitru Staniloae, Sfiinta Treinie sal! fa inceput a fost iubirea, Bucuresti, 1993;

5. Pr.prof.dr, Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator..

6. Pere Justin Popovitch, Philosophie orthodoxe de fa verite.

Dogmatique de l'Eglise Orthodoxe, tome I, Paris, 1992;

178

VI. MARTURISIREA SI FORMULAREA DOGMEI SFINTEI TREIMI iN BISERICA PRIMARA

lnva}utura despre Sfanta Treime a constituit de la inceputul Bisericii fnsa;;i continutul credintei crestine, eafiind marrurisita si propoveduita neincetat. Nevoia de intarire a unitatii de credinta crestina, cat si ereziile antitrinitare aparute, au detenninat Biserica sa-si precizeze si sa fonnuleze solemn si definitiv Invatatura despre Sfanta Treime la Sinoadele I si II Ecumenice, care au definit il1vatatura descoperita in Noul Testament ~i care era vie in Traditia, cultul si practica Bisericii inaintede Sinodul I Ecumenic.

1. Potrivit poruncii Mantuitorului de la Matei 28, 19 a existat de 1a inceput in Biserica 0 marturie trinitara baptismala, pe care 0 rosteau cei care unnau sa se boteze. Cu timpul, aceasta rnarturisire a fost a111- plificata in scurte simboale de credinta: Simbolul ierusalimitean, eel alexandrin, eel antiohian, al carer continut dogmatic era asemanator: credinta in Sfanta Treime si in mantuirea In Hristos.

2. Formula ~i practica Botezului arata ca Biserica a botezat intotdeauna rostind formula: "Se boteaza robul lui Dumnezeu .. .in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh", iar intreita scufundare In apa era un simbol al Sfintei Treimi. La Botez, Biserica cerea in mod expres marturisireacredintei in Sfanta Treime.

3. In cultul divin bi~ericesc aflam Inca devreme doxologia mica, anterio~a secolului al IV -lea: "Marire Tatalui si Fiului si Sfantului Duh", In imnul "Lumina lina" de la Vecemie se marturiseste elar Sfanta Treime: "Laudam pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, Dumnezeu",

4. Marturisirile de credinta ale martorilor sunt dovezi convingato ate ale credintei In Sfanta Treime. Una din cele mai vechi marturisiri trinitare apartine Sfantului Policarp, rostita inaintea mortii martirice:

"Doamne Dumnezeule, Atotputemice Tam al iubitului Tau Fiu lisus Hristos, prin Care m11 primit cunostin]a despre Tine, T e binecuvintez ca m-ai fnvrednicit sa iau parte eu ceata Sfintilor Mucenici la paharul Hristosului Tau spre invierea vietii de veci si nestricaciunea Duhului Stant. Pentru aceasta Te laud, Te binecuvintez, Te preamaresc pe Tine

I J

I

179

prin vesnicul Arhiereu Iisus Hristos, iubitul Tau Fiu, ~i impreuna Cll El pe Duhul Sfant, prin Care Tie '[i se cuvine slava In veci" (Adele martirice, P.S.B, vol. 11, p. 32).

5. Parintii Apostolici, apologetii si Parintii anteriori Sinodului I

Ecumenic Invata unanim credinta In~> :~'::l Treime, e adevarat, intr-o forma simpla, biblica, neelaborata, C;': .ient Romanul scrie: "Nu avem noi oare W1 singur Dumnezeu, Un 51 19,W' Hristos si un singur Duh al harului?" (Epistola / cafre Corinteni, cap. 46).

Parintii apostoliei, apologetii, seriitorii bisericesti ~i Sfintii Parinti ca Tertulian, Irineu, Origen, Grigorie Taumaturgul, combatand pe ereticii sabelieni ~i subordinationisti, au aprofundat relatiile intre Persoanele treimiee, ca ~i relatia lui Dumnezeu eu lumea. Ei au dezvoltat teoria Logosului divin care exista din veei, transcendent in fiinta ~i imanent prin lucrarile Sale si Care S-a intrupat pentru noi, iar Duhul Sfant, Care e vesnic S-a ararat in lume prin Fiul. Nu lipsesc, insa, unele imprecizii ~i expresii subordinationiste in Invatatura Apologetilor, sub influenta stoica ~i a lui Filon din Alexandria, punandu-se nasterea Logosului in legatura eu creatia lumii, Ei afinnau ca daca DW1U1ezeu n-ar fi creat lumea, nici Logosul nu S-ar fi nascut.

Cu toate acestea Apologetii si Parintii vechi si-au adus contributia 1a adancirea lnvatatmii despre Sfanta Treime ~i la precizarea terminologiei trinitare.

Formularea dogmei Sfintei Treimi fa Sinoadele I §i IT Ecumenice Invatatura revelata despre Dumnezeu - Sfanta Treime, marturisita ~i propoveduita de la inceput de catre Biserica, primeste consacrarea si fonnularea oficiala definitiva la Sinoadele I si II Ecumenice, eli prilejul condamnarii ereziior lui Arie si Macedonie.

Combatsnd pe Arie, care nega dumnezeirea, egalitatea si consubstantialitatea Fiului eli Tatal, Sinodul I, in: articolul <,1 Joilea din Simbolul de credinta, invata ca Fiul S-a nascut din veci din Tatal, adica din fiinta Tatalui, ca lumina din lumina, ca este Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat,' nascut iar nu creat, deofiinta iomousios 111 limba greaca) ell Tatal, prin Care toate s-au facut.

180

In acelasi timp, Sinodul condarnna direct erezia ariana, anatema.

tizand pe tori care invata:

1. Ca a fast un timp cand Fiul n-a existat;

2. Ca Tatal a existat inainte de Fiul;

3. Ca Fiul a fost creat din nimic sau dintr-o substanta straina de cea a Tatalui.

Intrucat dupa Sinodul I Ecumenic arienii In frunte eu Macedonie au atacat si pe Sfantul Duh, negandu-I dumnezeirea $i sustinand ca Duhul e 0 creatura a Fiului. deci inferior Tatalui ~i FiuIui, Sinodul II Ecumenic. cornbatand erezia lui Macedonie, i'nva~a deofiintirnea, dumnezeirea ~i egalitatea Sfantului Duh eu Tatal si euFiul.

Este adevarat ca Sinodul Il Ecumenic nu utilizeaza pentru Sfantul Duh termenul atanasian "omousios", din eauza disputelor eu ereticii pentru a menaja pe crestinii care se temeau de orice formula noua, In schirnb, Sinodulll ECW11enie exprima aceeasi idee prin folosirea tennenului nou-testamentar ca Duhul Sfant "purcede din veei din Tatal" si prin care se arata ca Duhul i$i are fiinta si ipostasul din Tatal din veei prin pureedere si prin aceea ca Elare aceeasi fiinta eu Tam! ~i ell Fiu!. De asernenea se acccntueaza 0 idee biblica, aeeea ca Duhul este "impreuna slavit si inchinat ell Tatal si eu Fiul" adica I se cuvine acceasi inchinare, respeetiv adorare, ca si Tatalui si Fiului. Iar prin expresia "Domnul de viata Facatorul. Care a grait prin prooroci", Sinodul arata ca Duhul Sfant are aceleasi lucrari si atribute ea si Tatal ~i Fiul, intrucat are aceeasi fiinta cu Ei.

In afara Sinoadelor. Sfintii Parinti au dezvoltat si explicat In lucrari sau scrisori speciale unitatea de fiinta $1 Treimea Persoanelor, precizand terminologia trinitara. Astfel. Sfantul Atanasie serie trei tratate impotriva arienilor si "Carre Serapion", Sfantul Vasile eel Mare scrie "Contra lui Eunornie" si "Despre Sfantul Duh", Sfanrul Grigorie de Nazianz "Cele cinei cuvantari teologice" Didim eel Orb "Despre Sfanta Treime", Sfantul Grigorie de Nyssa "Contra lui Eunornie".

Pentru a explica Sfanta Treime. unii Parinti au recurs la analogii, deoarece. spuneau ei, lumea $i fapturile din ea fiind opera Sfintei Tl~i-

181

mi trebuiau s-o refleefe intr-o oarecare masura ("To ate sunt oglinzi ale frumusetii Tale, Treime!", exclama Origen).

Sffinful Spiridon s-a slujit de 0 caramida, care, desi este una, e alcatuita din trei elemente: pamant, apa ~i foc. AJtii au folosit comparatia cu raul, apa ~i izvorul, altii eu soarele, raza ~i lumina, radacina, trunchiul ~i coroana pornului, trecutul, prezentul si viitorul. .

Teologia apuseana, incepand cu Fericitul Augustin,' a folosit ca analogie pentru Sfanta Treime sufletul omenesc si facultatile sale: ratiune, vointa si sentiment. Teologia rasariteana, incepand cu Parintii Capadocieni, a folosit analogia familiei, pentru a scoate in evidenta caraeterul de comuniune a1 Sfintei Treimi. Analogia apuseana oferea 0 intelegere mai individualists, In timp ee analogia rasariteana evidentia aspectul de comuniune, deoareee lua In considerare relatia ontologica dintre Persoanele Sfintei Treimi.

Terminologia trinitara

Pentru a reda coreet adevarul revelat despre Dumnezeu - Sfanta Treime, Sfintii Parinti au cautat termeni adecvati sa exprime atat unitatea fiintei ciit ~i treimea persoanelor In care subzistaFiinta divina, aratand ca unitatea fiintei nu desfiinteaza Treimea ~i nici Treimea nu desfiinteaza deofiintimea.

, ,

Tennenul "treime" (ill limba greaca "trias"), nu-l aflarn In Sfanta Scriptura ~i la inceput nici In Biserica, Primul care fo loseste aeest tennen a fost Sfantul Teofil a1 Antiohiei (t 185) In Rasarit si Tertulian (t 220) 111 Apus.

Pentru a formula dogma Sfrntei Treimi ill cele doua adevaruri fundamentale ale ei (Unul - lntreit), Sfintii Patinti au preluat 0 serie de termeni din filosofia antics: fiinta, ipostas, persoana, a1 carer sens I-au imbogatit si l-au precizat ill confonnitate eu date le Revelatiei supranaturale.

Dogma Sfintei Treimi poate fi rezumata succint astfel: "Dumnezeu esteUnulin Fiinta si lucrarile Sale ~i intreit in Perscane".

Rezulta ca unii tenneni se refera la unitatea fiintei:f1intii, ipostas, subzistenp. Termenii acestia nu s-au impus de la incepur in sensu} de astazi, ci au existat multe neintelegeri si confuzii. Aceleasi cuvinte erau

I

I

I I

182

folosite de unii pentru a exprima unitatea fiintei, iar de altii pentru a exprima Treimea Persoanclor.

1. Tenneni eare se refera la unitatea fiintei divine

3. Fiinia (in limba greaca "ousia"), indica fondul sau baza unei : eflEtati care face ca un 1ucru sa fie el insusi ~;i nu altceva (ex. fiinta omului este constituita din doua elemente: trup ~i suflet; numaidin aceste doua eIemente omul este fiinta).

Sfantul Vasile eel Mare defineste acest tennen astfe1: "Fiinta, esenta este fondul naturii comune a mai multor indivizi din aceeasi specie".

La Aristotel, fiinta sau esenta avea doua sensuri:

- esenta sau fiinta concreta, adica existenta individuala concreta; aceasta fiinta concreta e l1tunitll de Aristotel esenta sau fiinta prima ("protousia'}

-. escnta sau fiinta abstracta - adica natura specifics existenta 111 li_\~l indivizii aceleiasi specii; aceasta esenta sau fiinta e numita de ici::totel esenta secunda ("deuterousia").

1-!I1s1u Andrutos afinna ea daca Sfintii Parinti ar fi aplicat la Smnta Treirne termenul "ousia" in primul inteles, ca esenta individuala, ar fi ajuns la triteism, invatand ca existenta individuals e esenta lui Dumnezeu, deci ca exista trei Dumnezei si 'l1U unul. Daca ar f; luat cuvantul "ousia" In aI doilea inteles de esenta abstacta, trebuiau sa admira eli cele trei Persoane divine participa 1a esenta divina partial sau coneret, intrucat fiinta abstracts exists numai in fiintele individuale concrete din care se cunoaste In mod abstract, mental.' Si daca fiecare din Persoanele divine ill' primi numai 0 parte din fiinta abstracta, atunci fiinta divina s- ';. ipfu·ti .intre persoane. Iar daca 0 Persoana divina ar primi intreaga hl:'}a divina, atunci Prima Persoana s-ar Iipsi de fiinta dumnezeiasca, aceasta trecand la a doua, apoi la a treia. (in realitate, in Dumnezeu - Sfanta Treime e 0 singura fiinta divina intreaga si deodata In cele trei Persoane). Iar dar a fiinta divina s-ar intelege ca exista in Persoane, asa cum exista viata in membrele trupului, atunci nici 0 Persoana divina, nefiind ceea ce este cealalta sau neavand ceea ce are cealalta, n-ar mai fi absolute iar fiinta com una ar fi mai mare decat partile,

i I

I

i I I

I

I

I

183

Sfintii Parinti, respingand aceste consecinte care decurg din mtelesul aristote1ic a1 tennenului "fiinta", invatii urmatoarele:

1. Fieeare Persoana divina treimica e DW1U1ezeu adevarat pentru ca are aceeasi fiinti'i divina intreaga ~i deodata (nu succesiv).

2. Fiinta comuna a lui Dumnezeu se intelege nu numai in abstract ci si in concret, in realitate, din eauza identitatii ~i eternitatii fiintei,

3. Fiinta divina nu se irnparte intre Persoanele treimice, pentru ca fie care Persoana 0 are intreaga §i deodata.

Un timp, Sfinjii Parinti au fo1osit tennenii "ousia" si "ipostasis" ca echivalente ceea ce a dus 1a confuzii si neintelegeri. Chiar Sfantul Atanasie si Sinodul I Ecumenic Ie-au considerat sinonime asa cum rezulta dintr-o anatemii anexata Ia lucrarile Sinodului, ill care soot condamnati toti cei ce lnvatii ca.Fiul este "de alt ipostas sau esenta decat Tatal".

Apusenii au preluat tennenul de "ipostasis" in inteles de substanta §i invatau CEi in Dumnezeu exista un singur ipostas sau substanta in treiPersoane §i acuzau pe greci ca invata trei esente, sub stante sau ipostase in Dumnezeu. Un sinod din Alexandria (362) aplaneaza cearta, declarand eil apusenii si rasaritenii au aceeasi credinta, desi folosesc tenneni diferiti, Este meritul Sfantului Vasile eel Mare de a fi explicat deosebirea dintre fiinta (ousia) si ipostas (persoana),

a. Substanta, e considerata in general ca identicii eu fiinta, avand in plus alte dona sensuri: subiect sau substrat al insusirilor ~i fiinta ce subzista intr-un lucru existent in sine.

b. Natura san fire (in limba greacafisis) este considerata, in general, ea fiind sinonima cu fiinta. Natura este materia din care e constituit ceva.

2. Tenneni care se refera la treimea Persoanelor

a. Ipostasul e modul de subzistenta concreta a unei fiinte (ousia).

Existand in sine si pentru sine un ipostas se deosebeste de celelalte ipostasuri prin modul in care ipostasiasa concret fiinta. Ipostasul e subieetul purtator al naturii. Deosebirea intre ipostasuri consta in natura pe care 0 ipostasiaza,

b. Subzistenta reprezinta modul de a exista al substantei si in acest sens este sinonima cu ipostasul.

184

~ c. Persoana (In limba latina persona, 111 Iimba greaca prosopon). In antichitate "prosopon'~ insemna "fata", "1118sdi", "fara arti~ctala", sau "rol jucat la teatru". Intrucat numai omul are 0 fat:i distincta, prin "prosopon" s-a inteles 0 fiinta umana concreta, 0 persoana,

Sfantul Vasile eel Mare a vazut In utilizarea termenului de persoana In sens de masca sau rol, 0 tendinta a apusenilor spre sabelianismul modalist, conform caruia Persoanele divine sunt doar modalitati de manifestare a fiintei divine. Sensul acesta pe care 11 dadeau sabel ienii termenului "persona" a detenninat rezerva rasaritenilor fata de cuvantul "prosopon".

Persoana este un ipostas de natura spirituala; ea irnplica, pe Hinga individ, individualitate ~i unicitate ~i spiritualitatea, caracterizata prin ratiune ~i libertate. Boetius definea persoana ca subzistenta individuala

a unei naturi spirituale. .

Persoana, ca si ipostasul, se deosebeste de alta prin natura spirituala, pe care 0 individualizeaza si personalizeaza, fiind subiectu1 purtator al naturii spirituale si prin care natura spirituala se manifesta ~i se actualizeaza,

Sfantul loan Damaschin defineste astfel persoana: "Persoana este subiectul ce se manifests el insusi prin Iucrarile si proprietatile sale ca distinct de alte fiinte de aceeasi natura" (Dialectica, 43, cit. la pro prof. 1. lea, op. cit, p. 67).

Persoana are constiinta de sine ~i puterea de a se detennina liber, ea si intcntionalitatea spre eomuniune eu alte persoane. Persoana exista numai in relatie Cll alte persoane. Acest element esential lipseste din definitia lui Boetius.

Parintele Staniloae descrie persoana in termenii urmatori: "Persoana e fata deschisa, orientata ontologie spre 0 alta fata, spre cornuniune eu altul, in care 'i~i descopera fiecare identitatea, fidelitatea si vocaria de persoana ~i se irnplinesc reciproc 'in comuniune",

in teo logie, persoana este identica eu ipostasul; de aceea spunem ca Dumnezeu e In trei ipostasuri sau persoane iar In hristologie vorbim de "unire ipostatica" sau "personal a" a eelor doua firi.

Desigur, toti acesti tenneni enumerati se aplica lui Dumnezeu numai prin analogie. Nu ne putem ref eli la Dumnezeu decat in raport

185

eu realitatea noastra, Dar Dumnezeu nu e nici natura, niei persoana III sens creat, El e ceva asemanator aeestor realitati, dar intr-un mod absolut, exclu:Zand orice imperfectiune.

Distinctii ~i antinomii in Sfanta Treime

In dogma Sfintei Treimi exista unele distinctii sau deosebiri reale. Acestea se refera la Persoanele divine si la modul in care Ele poseda fiinta divina: Tatal poseda fiinta divina in Sine, neprimita de la nimeni ~i tara principiu. Fiul 0 primeste de la EI prin nastere iar Duhul Sfant prin purcedere.

Intre nastere ~i purcedere este 0 deosebire dar In ce consta ea este greu de spus, este 0 taina. Unii teologi pun nasterea In legatura eu ratiunea iar purcederea in legatura eu vointa sau iubirea, Insa acestea sunt proiectii umane, In eadrul unor realitati mai presus de fire.

Antinomia Sfintei Treimi eonstituie unul dintre aspeetele cdc mai importante ale gandirii creatine. Termenul "antinomie" inseamna etimologic opozitie fata de lege, iar in limbaj uzual contradictie sau paradox. Afirmand ea antinomia inseamna eontradietie nu trebuie sa inte-

, ,

legem 0 contradictie In care doua lucruri se exclud, In sensul ca unu] este adevarat si altul faIs, ci la 0 contradictie In eare luerurile care se deosebesc sunt justificate fieeare in parte ~i ele coexista, Antinomia In teologie nu vrea sa spun a ea 0 afirmatie este adevarata si alta falsa, ci prin ea se exprima ideea ea ambele afirmatii sunt adevarate si doar Impreuna reusesc sa refleete realitatea in complexitatea ei.

Teologia este plina de antinomii; dogmatica si spiritualitatea utilizeaza eu predilectie tenneni antinomiei. Dionisie Areopagitul afirrna despre Dumnezeu ca este si ca nu este (in sens de suprafiinta). hI Cartea lui Iov se specifics faptul ca evenimentele se pot intampla impOhiva logicii noastre si di vointa lui Dumnezeu nu poate fi cunoscuta. Intr-ccantare bisericeasca din Vinerea Mare se afirma: "Astazi se spanzura pe cruce eel ce a spanzurat parnantul pe ape". (In general cultul ortodox exceleaza prin afirmatii antinomice),

I

I

I

1

186

Alte exemple: dogma hristologica Invata eli Iisus Hristos este ~i Dunmezeu si am, avand insusiri divine si insusiri umane; Sfanta Fecioara Maria este pururea- fecioara dar si Nascatoare de Dumnezeu.

Principalele antinomii referitoare la Sfanta Treime sunt:

a. In fiecare Persoana divina se at1a intreaga fiinta, :tara ca aceasta sa se imparta dupa Persoane si Tara ca Persoanele sa-si piarda identitatea

b. Cu toate ea nasterea si purcederea ar presupune 0 oarecare prioritate a Tatalui, cele trei Persoane sunt vesnice, tara inceput si existand deodata.

c. Tinand seama de faptul ca vesnicia excludeorice raportare la timp, ea fiind un prezent continuu, rezulta ca Fiul Se naste continuu iar Duhul Stant purcede continuu (cf pr. Sterea Tache, Teologie Dogmafica si Simbolicd, 2003, vol. I, p. 1 ] 8).

Logica antinomica a teologiei ortodoxe a intrat, In sec. al XIVlea, 111 conflict cu rationalismul scolastic in problema palamismului. Dupa controverse nesfarsite, exista astazi teologi catolici care au inceput sa-si dea seama ca logica antinomica este de fapt logica biblica si ca rationalismul nu are nimic comun cu ea.

Dogma Sfintei Treimi nu are la baza nici 0 contradictie; aceasta se produce numai din punct de vedere uman, subieetiv. Daca spiritualitatea rasariteana indeamna pe credincios sa transfonne chipul divin inscris In fiinta sa, In asemanare cu Dumnezeu, il Indeamna implicit sa adapteze logica lui rationala la logica divina. Pentru a-L cunoaste ~i intelege pe Dumnezeu este nevoie de 0 dilatare a logicii noastre intr-o logics supranaturala, In care contradictiile sunt reconciliate intr-un mod tainic (Pr. prof Dumitru Popescu, op. cit. p, 106).

187

VII. PERSOANELE SFINTEI TREIMI

Pe baza Revelatiei, Biserica marturiseste ca Dumnezeu e Unul in fiinta, vointa, lucrari ~i intreit in Persoane: Tatal, Fiul si Duhul ~f'ant Desi Sfanta Treime ramane. 0 taina greu de pa~s c~ m~nte~, Parintele Staniloae a ararat ca Treimea Persoanelor divine e llnpheata~ dupa Par.ntii capadocieni ~i Dionisie Areopagitul, 1'11 buna~tea ~l iubirea lui Dumnezeu si In faptul ca Dumnezeu este persoana, care

presupune relatia de comuniune eu alte perSoatle. _ A • _ • •

Relatia a numai doua persoane nu e desavarsita; relatia de comuniun~ interpersonala este desavarsita numai in trei. Treimea Persoanelor divine tine de insasi fiinta divina spirituala a lui Dumnezeu, care se identifica eu Binele, iar Binele e intotdeauna altruist.

Sfantul Vasile eel Mare afinna: "Binele e pururea In Dumnezeu si aeeasta 11 face pe Dwnnezeu sa se daruiasca altuia, sa nasca ~~ Fiul ~i sa purceada pe Sfantul Duh din veci si apoi sa ereeze lumea. ~l cum niciodata nu lipseste bine1e din Dumnezeu, nici Tatal nu vrea sa fie tara Fiul: iar voind, nu e lara putere; iar voind si putand, e firesc sa aiba din veri pe Fiul, pentru ca vesnic El voieste sa fie binele" (cit. la Pro Dumitru Staniloae, op. cit, p. 296). .

Existenta persoanelor treimice este dedusa, deci, din bunatatea ~l iubirea lui Dumnezeu, care e 0 insusire a fiintei divine si care nu poate fi cugetata separat de persoana, pentru ca fiinta divina nu ex.ista abstract. ci numai in concret. Bunatatea fiintei divine, care este fiinta de comuniune, se arata 111 primul randin actul nasterii Fiului si In eel al purcederii Duhului Sfant din veci din Tatal, cele trei Persoane fiind intr-o relatie ctema de iubire interpersonala,

Dac~ ipostasul e modul de subzistenta de sine al fiintelor spirituale si daca, asa cum atesta Revelatia, Fiinta divina subzista coneret, deodars si intreaza In cele trei Persoane, inseamna ca Acestea nu se deosebes~ dupa fiinra, ci numai dupa ipostas, adica dupa modul in care poseda fiecare ipostas fiinta divina si dupa modul in care 0 activeaza:

Tatal o poseda ca nenascut; Fiul priu nastere din veci din Tatal; Dubul Sfant prin purcedere din veei din Tatal, In acest fel, fiecare primeste

I

I

188

anumite caractenstici sau insusiri personaIe proprii, incomunicabiIe:

Tatal are insusirea personals de nenascur; Fiul pe cea de nascut; Srantul Duhul pe cea de purees.

Deosebirile acestea intre Persoanele treimice nu sunt, deci, deosebiri fiintiale sau de natura, caci aceasta Ie este cornuna. Daca deosebirile ipostatice intre Persoanele treimice ar introduce deosebiri fiintiale intre ele, atunci nu ar mai fi fiecare Persoana Dumnezeu adevarat si un singur Dumnezeu 111 acelasi timp, ci mai multi si prin aceasta Ele n-ar mai fi un Dumnezeu unic, absolut. Dar, desi introduc deosebiri de natura, deosebirile ipostatice sunt reale ~i arata ca este vorba de Persoane reale, distinete dar neseparate ~i nu de simple manifestari sau aratari succesive ale lui Dunmezeu.

Revelatia divina ne prezinta insusirile personale proprii, prin care cele trei Persoane treimice sunt distincte dar si intr-o unitate desavfu~ita.

A. Despre Tatal, Sfanta Scriptura ne adevereste ca poseda fiinta divina in Sine, neprimindu-o de la nimeni si ca daruieste fiinta Sa Fiului si DuhuIui, rara sa 0 piarda: "Caci precum Tatal are viara in Sine asa I-a dar si Fiului sa aiba viata in Sine", (loan 5, 26).

Sfintii Parinti 11 numesc pe Tatal "rara Inceput, tara cauza

. .

(anarhas si anetios In limba greaca) sau neprincipiat, necauzat, avand

insusirea personala de nenascut, deoarece Tatal ca Persoana nu are originea Sa in alrul; pentru aeeasta EI l~i este Siesi principiu (arhi in limba greaca) si prin aceasta EI nu e nici nascut, nici purees" (Sfantul Grigorie de "\-azianz, Cuvdntarea 32).

Tatal este necauzat, neprincipiat dar e cauza ~i izvor alintregii dumnezeiri a Fiului si a Duhului prin nastere si prin purcedere. De aceea ill Sfanta Treime exista un singur principiu: monarhia Tatalui, in sensul ca principiul existentei lui Dumnezeu, ca Treime In persoane este TaW ~i nu fiinta divina abstracta, cum invata eatolicii.

Sfantul Grigorie de Nazianz explica tennenul trinitar de monarhie: "lar noi cinstirn unicul principiu - monarhia. Nu e un principiu marginit intr-o persoana, fiindca aceasta l!!., e persoana unica. Caci aceasta se sfasie ajunge la discordie in ea insa~i~: levine mai multe. Ci este 0 monarhie, un

189

principiu, care se arata in aceeasi cinste a firii, ill aeordul vointei, in identitatea rniscarii ~i ill unicitatea consimtirii eel or ce provin din ea, cum nu e· ell ptitinta la firea nascuta, AstfeI, chiar daca este In ea 0 diferenta exprimata In numar, nu e taiere in fiinpi. De aceea monada "de la inceput" se misca spre "diada" (doime) pana la "triadii"(treime). Si aceasta este pentru noi Tatal, Fiul si Sflintul Duh", (A treia cuvdntare teologicd - . Despre Fiul iti "Cele cinci cuvantari teologiee", p. 52).

Sfintul Grigorie face aici doua precizari foarte importante:

a. lzvorul imregii demnezciri e monarhia, monada sau Persoana Tatalui;

h. Aeeasta nu exista ca 0 singura persoana, pentru ca de Ia inceput, din veci, el se misca spre Doime ~i se opreste In Treime.

Ideea aceasta despre monads, diada ~i triada se intalneste si la neoplatonici, dar pentru ei monada nu e persoana si nici T riada nu e Treime de persoane. Aceasta e 0 Invatatura crestina specifica ~i revelata.

B. Des pre FiuI. Revelatia atesta ca are proprietatea (insusirea personala) de a fi nascut din veei din Tatal: "Si Cuvantul trup s-a facut si s-a sa1a~luit intre noi si am vazut slava Lui, slava ea a Unuia nascut din Tatal, plin de har ~i de adevar", (loan 1, 14).

El isi primeste fiinta din veci din Tatal prin nastere: "Din pantece mai inainte de luceafar Te-am nascut". (Psalm 109,3)

Prin nastere, Fiul nu primeste de la Tatal doar 0 parte din fiinta divina, cum e cazulla oameni, ci intreaga fiinta 0 primeste prin nastere de la Tatal, rara ea Tatal sa 0 piarda, Prin aceasta comunicare, Fiul primeste proprietatea specified de nascut din Tatal, iar nasterea Fiului din Tatal e din veci, De cand exists Tatal exista ~i Fiul,

S:fantul loan Damaschin of era explicatii adanci In legatura cu relatia vesnica dintre Fiul si Tatal: "Fiul a fost dintotdeauna cu Tatal si III Tatal, nascut din El din vesnicie si rar'a de inceput, Caci n-a fest candvaTaial, cand n-a fast Fiul, ci 0 data eu Tatal si Fiul, Care s-a nascut din El. Caci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tara lara de Fiu. Iar daca ar fi tara sa aiba Fill, n-ar fi Tata, Dupa cum focul exista deodars CLl lumina din eI ~i nu estemaiintaifoeul~ipeunnalwnina.ci deoda.t~,"~i dupa cum lumina se naste totdeauna din foe si este intot-

190

deanna in el, fani sa se desparta deloe de eI, tot astfel ~i Fiul se naste din Tatal lara sa se desparta deloc de El, ci este pururi eu El. Dar cu toate ca lumina se naste in chip nedespartit din foe ~i ramane eu eI, totusi nu are ipostas propriu deosebit de ipostasul focului, deoarece lumina este calitate naturals a focului. Fiul este deci nascut din Tatal in chip nedespartit si neindepartat si rarnane pururi eu El, totusi are un ipostas propriu, deosebit de ipostasul Tatalui" (Dogmatica, ed. 1993, p. 25-26)

C. Duhul Scant, se distinge de Tatal si de Fiul prin insusirea personala de a fi purees din Tatal: "Iar cand va veni Mangaietorul, pe Care Eu II voi trimite de la Tatal, Duhul Adevarului, Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine" (loan 15, 26).

Prin aceste cuvinte, Mantuitorul ne arata faptul ca Duhul Smnt i~i primeste fiin]a si ipostasul din veei din Tatal prin pureed ere, prin care El se distinge dar nu se separa de Tatal si de Fiul, avand toate cate au Tatal ~i FiuI, afara de nastere si nenastere (cf. Sfantul loan Damaschin, Dogmatica, p. 29).

Prin nasterea Fiului si pureederea Sf'antului Duh din Tatal e afirmata deosebirea Persoanelor treimice dar si dumnezeirea, egalitatea ~i consubstantialitatea lor. Sfantul loan Damasehin se exprima astfel in legatura cu insusirile personale sau proprietatile Persoanelor treimice:

"In ce anume consta nenasterea Tatalui, nasterea Fiului si purcederea Duhului Sfant si care e deosebirea dintre de, noi nu putem cunoaste, Stirn ca ele sunt reale si ca sunt acte absolute, simultane si necesare in Dwnnezeu. Mai mult nu stim, cac; e eu neputinta sa se gaseasca in lume 0 imagine care sa exempIifice ill ea lnsii$i in chip exact, modul de existcnta al Sfmtei Treimi. Noi cunoastem ca exista deosebire intre nastere si pureedere, dar care e felul deosebirii nu stim deloe. Nasterea Fiului ~i pureederea Sfantului Duh sunt simultane' tDogmatica. p. 28-29).

Parintele Staniloae a incercat sa explice taina treimii persoanelor divine, plecand de la afirmatia Sfanrului Grigorie Palama ca "Duhul Sfant e bucuria din veci a Tatalui de Fiul" (Filoca/ia Vll, p. 446). EI spune ca relatia intepersonala "eu - tu" nu e deplina dedit raportara la 0

191

a treia persoana, la "el". De aceea Treimea Persoanelor e 0 conditie a deplinatatii caraeterului lor personal §i a comuniunii lor depline.

Tatal se bucura de Fiul, dar bucuria aceasta vor s-o comunice unui al treilea, ca ea sa fie deplina, De aceea Tatal purcede pe Dul1UI Sfant, care e fndreptat impreuna spre Tatal si spre FiuI. Bucuria Tatalui de FiuI, umple pe Fiul de bucuria de Tatal si la randul Sau Fiul impartaseste bucuria lui de Tatal Duhului Sfant, iar Duhul Sfant participa la bucuria Fiului de Tatal si prin aceasta straluceste din FiuI.

Prin faptul ca Tatal este izvorul, cauza, monarhia Fiului ~i a Duhului Slant, aceasta nu implies osubordonare a lor fata de Tatal din trei motive: a. Prin nastere si prin purcedere, Tatal cornunica intreaga Sa fiinta Fiului si Sfantului Duh;

b. Aceste acte sunt simultane si necesare lui Dumnezeu din veci;

c. Monarhia Tatalui nu introduce subordonarea, ci ea singura afirma si asigura egalitatea ~i deofiintimea lor ~i deplinatatea comuniunii In al treilea.

in acest sens trebuie inteleasa ~i ordinea obisnuita in care sunt prezentate persoanele treimice in Sfanta Scriptura (Alatei 28, 19) ~i in doxologia mica (Tatal, Fiul si Sfantul Duh). Ordinea in care sunt enumerate Persoanele treimice nu indica 0 superioritate a uneia fata de celelalte, deoarece "to ate au aceeasi fiinta Una si sunt absolut egale in ceea ce priveste fiinta, vointa, lucrarea, stapanirea, puterea si bunatatea" (cf. Sfantul loan Damaschin, Dogmatica, p. 30).

Pe langa insusirile personale sau proprietati, persoanele Sfintei Treimi se mai disting, insa nu in mod total ca prin insusiri, prin ceea ce Ii se atribuie in lucrarea extema: creatie, mantuire, sfintire, judecata. Aceste lucrari externe, numite predicate, se raporteaza la Treimea iconomica ~i nu trebuie confundate cu insusirile personale, care apartin Treimii imanente. in mod traditional Tatalui I se atribuie planul lucrarilor si hotararea de a fi indeplinite, Fiului intelepciunea si Duhului Sfant desavarsirea actiunilor divine. Tatal este numit Creatorul, Fiul -Mantuitorul iar Duhul Stant - Sfintitorul. Nu trebuie. i'nsa, sa se inteleaga faptul ea fiecare Persoana divina lucreaza separat. Datorira unita-

I

I

I

I

I

!

192

rii fiintei si vointei, aceste lucrari sunt comune, fiecare Persoana avand o contributie proprie(cf. Pro Sterea Tache, op. cit, p. 117).

in teologia romaneasca din ultimeJe decenii s-a accentuatmodul cornunitar al actiunii divine in creatie, in rnantuire, in intemeierea Bisericii, tocmai pentru a evidentia sobomicitatea sau sinodalitatea Biserieii, care trebuie sa se reflecteze in misiunea ei actuala, aceea de a contribui la eombaterea egoismului ~i individualismului, care greveaza asupra societatii contemporane.

Dumnezeirea Persoanclor Sfmtei Treimi

Prin faptul ca Ipostasele treimice sunt deofiinta, posedand fiecare intreaga si deodata fiinta di vina, putem afinna ca Dumnezeirea e Una si neirnpartita, ca e un singur Dumnezeu, Tatal, Fiul si Duhul Stant sau ca tiecare e Dumnezeu adevarat (cf Sfantul loan Damaschin, Dogmatico, I, 8), tara ea prin aeeasta sa intelegern ca exista trei Dumnezei, deoareee exista 0 singura Fiinta divina comuna neimpartita iar cele trei ipostasuri divine sunt consubstantiale, egale ~i vesnice, Adevarul aeesta de credinta a fost propoveduit de Biserica intotdeauna, dar mai ales cu prilejul aparitiei ereziilor, care eontestau dumnezeirea uneia sau alteia dintre Persoanele treimice, Biserica fiind nevoita sa argumenteze eu marrurii din Revelatie si din rariune, dumnezeirea Fiului fata de arieni sau dumnezeirea Duhului Sfant fata de pnevmatomahi.

1. Dumnezeirea Tatalui

Reprezinta un adevar recunoscut de tori crestinii si el n-a fost eontestat nici de eretici. Toate simbolurile de credinta incep ell marrurisirea credintei in Dumnezeu - law, Creatorul ~i Atottiitorul. El e numit Tatal in sens propriu, pentru ca naste pe Fiul si In sens impropriu pentru ca e parintele Creator a toate. Toate fapturile sunt intr-un anurnit sens fiii Sai, iar EI e parintele tuturor. Mantuitorulne invata sa I ne adresam eli cuvintele "Tatal nostru" (Jlatei 6, 9). EI insusi se roaga, numindu-L "Tatal Meu' tMotei 26,29).

Crestinii sunt datori "sa slaveasca pe Tatal eel din ceruri" tMatei 5. 16). "caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe FilII Sau eel Unul=

. . - ~

193

nascut L-a dat, ea oricine en.de in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica' (loan 3, 16). Domnul fnsu~i II numeste pe Tatal Sau "singurul Dumnezeu adevarat" (loan 17,3).

De asemenea, Sfintii Apostoli II numese pe Tatal Dumnezeu:

"Har voua ~i pace de la Dumnezeu, Tatal nostru si de la Domnul Iisus

Hristos" (Romani, T, 7). .

Dumnezeu Tatal are intdietate fata de Fiul si de Duhul Sfant numai ill calitatea de cauza ~i principiu (arld), ca Parinte al lor, dar prin aeeasta e afirmata nu subordonarea, ci tocmai deofiintimea si egalitatea Persoanelor treimice,

2. Durnnezeirea Fiului

Numele de Fiul lui Dumnezeu indica 0 persoana distincta de Tatal, de aceeasi natura eu Dumnezeu - Tatal, pentru ca e nascut din fiinta Tatalui. Fiul este "Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat" (art. 3 din Simbolul niceo-constantinopolitan).

Cu toate acestea, In istoria Bisericii, dumnezeirea Fiului a fost contestata sau lnteleasa gresit de unii eretici: arieni, monarhianisti, socinieni, rationalisti. Sfanta Scriptura cuprinde, insa, nenumarate rnarturii in sprijinul dumnezeirii Fiului.

El este confirmat de Tatal atat III Vechiul Testament: "Tu esti Fiul Meu, Eu astazi Te-am nascutl" (Psalm 2, 7), "Din pantece mai inainte de luceafar Te-am nascut" (Psalm 109, 3), cat ~i in Noul . Testament: "Acesta este Fiul Meu eel iubit, intru care am binevoit" (Matei 3, 17) la Botez, iar la Schimbarca la Fata: "Acesta este Fiul Meu eel iubit, pe Acesta sa-L ascultati' (Matei 17, 5). Sfantul Apostol Torna marturiseste dupa Invicre, dumnezeirea Mantuirorului Hristos:

"Domnul meu si Dumnezeul meu" (loan 20, 28).

Sunt anumite texte biblicedin care ar rezulta ca Fiul nu este egal eu Tatal::·'.'Tatal este mai mare dedit Mine" (1o{/JlIA~ 28). Asdel de expr~sil~u trebuie sa ne faca sa uitam ca Mantuitorul are ~i fire dumnezeiasca si fire orneneasca, El vorbeste cand ill cali tate de Dumnezeu, cand In ealitate de om. Cat priveste necunoasterea zilei sfarsitulul,trebuie spus ca Mantuitorul vorbeste oamenilor dupa sfatul

194

Sfintei Treimi. Aceasta nu a socotit folositor sa se comunice oamenilor data sfarsitului lumii.

Unii eretici au sustinut ca dumnezeirea Fiului a inceput sa fie afirmata abia din sec. al IV-lea. fmpotriva acestei afirmatii stau simboalele de credinta, Sfintii Parinti ~i martini Bisericii, STantul Clement Romanul (t 96) sau Sfantul Policarp (1' 155), au marturisit clar divinitatea Fiului. Sfanta mucenita Donata marturisea inaintea prigonitorilor sui, pe la anul 200: "Noi cinstim pe Cezar, dar ne inchinam lui Iisus Hristos, Care este adevaratul Dumnezeu".

Din punct de vedere dogmatic, dumnezeirea Fiului rezulta din faptul di El detine, nedespartit de Tatal si de Duhul Sfant: aceeasi fiinta divina, aceleasi lucrari divine, aceleasi atribute divine ~i pnn DImare I se cuvine aceeasi inchinare ca si T atalui ~i Duhului Sfant

3. Dunmezeirea Duhului Sffint

Personalitatea Duhului STant este mai putin evidentiata in Vechiul Testament, 111 principal In textele din Facere i, 2 ~i Za/wrfa 7, 12. In schimb, dumnezeirea Sa este afirmata dar in :\Toul Testament: la Buna - Vestire, la Botezul Domnului, In ragaduinra Mantuitorului Hristos, Ja

trimiterea Sfintilor Apostoli Ia propoveduire ~i la Cincizecime, .

Dumnezeirea Duhului STant a fost contestata de Macedonie ~i Eunomie, iar astazi de unitarieni, Martorii lui Iehova si unii teologi protestanti.

Din Sfanta Scriptura rezulta ca Duhul Sfant are aceleasi atribute ca si Tatal si FiuI: este atotstiutor (loCln 14, 26), atotputemic iFacere I, 2), prin EI vine mantuirea oamenilor: "De nu se va naste cineva din apa ~i din Duh ... " (loan 3, 5). Sfintii Apostoli confirma dumnezeirea Lui: "Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca sa mimi tu Duhului Sfant ~i sa ascunzi din pretul tarinei? ... N -ai mintit oamenilor, ci lui Dumnezeu" (Fapte 5, 3-4),

Unele texte scripturiste par a pune la indoiala dumnezeirea Lui:

"Duhul Sfant nu va vorbi de la Sine, ci ceea ce I s-a spus" (Joan 16, 19). Aici Mantuitorul se refera la faptul ca dupa inaltarea Sa la cer. Duhul va continua opera de mantuire si va adanci Revelatia adusa de

Fiul lui Dumnezeu Intrupat. .

195

"Nimeni nu cunoaste pe Fiul, rara numai Tatal, nici pe Tatal :tara numai Fiul" (Matei 11, 27). Pentru ca nu se face mentiune de Duhul Sfant se considers ca EI nu este atotstiutor. Exista, insa, alte texte In care se afirma ca numai Duhul cunoaste pe Dumnezeu (l Corinteni 2, 11). Aceasta nu inseamna, insa, ca Fiul nu ar cunoaste pe Tatal. Textele biblice in general nu au un caracter sistematic ~i atesta cand atotstiinta Fiului, cand pe cea a Duhului Sfant,

Dumnezeirea Duhului Sfant ne este confirmata de catre Simboalele de credinta, doxologia mica, Taina Botezului ~i opereIe Sfintilor Parinti: SIantul IustinMartirul, Irineu, Tertulian, Grigorie Taumaturgul, Sfantul Atanasie eel Mare, Sfantul Vasile eel Mare s.a,

Pe baza Sfmtei Scripturi ~i a Sfintei Traditii se poate afinna ca Duhul Sfant are: aceeasi fiin!3. divina, aceleasi lucrari divine, aceleasi atribute divine ca ~i Tatal ~i Fiul si de aceea I se cuvine aceeasi adorare ca ~i Lor.

In teologia roman ease a mai recenta, incepand cu parintcle Staniloae, s-a evidentiat In sens patristic si palamit legatura interioara dintre Fiul ~i Duhul Sfant, atat in Treimea imanenta, cat si in Treimea iconomica, Legatura indestructibila dintre iconomia Fiului si cea a Duhului are consecinte extrem de importante in cosmologia crestina, dar mai ales in ec1esiologie si in teologia Sfintelor Taine.

Perihoreza ~i aproprierea in dogma Sfintei Treimi

Persoanele treimice desi se deosebesc intre Ele prin proprietati personale incomunicabile, nu sunt totusi separate sau izolate, "caci se deosebesc lara despartire prin caracteristica ipostase proprii" (Sfantul loan Damaschin, Dogmatica, p. 29).

Datorita deofiintimii, Persoanele divine locuiesc una In alta, se salasluiesc una in alta, se intrepatrund reciproc, fiecare dintre Ele fiind intreaga ill celelalte dona. Tatal e ill Fiul si In Duhul Sfant, Fiul e in Tatal si In Duhul Stant, Duhul Sfant e In Tatal si f., Fiul, tara sa se anuleze, amestece sau confunde intreolalta,

Tennenul perihoreza (in Iimba greaca perihoresisi, inseamna intrepatrundere, inconiurare reciproca si el apare tarziu in literatura patristica: primul care a folosit acest termen a fost Sfanrul Ioan Damaschin,

196

Perihoreza este marrurisita de Sfanta Scriptura prin cuvintele Mfmtuitorului lisus Hristos:' "Nu erezi tu di Eu sunt In Tatalsi TataI este in Mine?" (loan I 4, 10); "Cel ce M-a vazut pe Mine L-a v~zurpe Tatal" (Joan 14, 9); "Precuni. Tu, Parinte Intru Mine si Eu intru Tine ca ei sa tie una ill Noi" (loan 17,21 ).'

Desi tennenul perihoreza apare mai tarziu, ideea de perihoreza a existat dintotdeauna ill Biserica, Sf311tul Atanasie eel Mare sau Parintii Capadocieni utilizand aite cuvinte: enosis (unire), sinafia (impreuna'petrec ere).

Sfanrul Atanasie afinna: "Deoarece fiinta ~i dumnezeirea Tatalui este fiinta Fiului, pentru aceea Fiul este In Tatal ~i Tatal este in Fiul. Pentru aeeea Mantuitorul a adaugat dupa cele spuse mai inainte "Eu ~i Tatal una suntem" cuvintele urmatoare: "Eu sunt in Tatal si Tatal este in Mine". spre a arata identitatea dumnezeirii ~i unicitatea fiintei'' (Contra Aricnilor HI, 3, cit. in T.O.S. vol. I, p, 422).

Oarnenii nu sunt deofiinta, asa cum sunt Persoanele treimice, pentru ca persoanele umane nu poseda intreaga si deodata fiinta umaria; de aceea ele nu pot salaslui unele ill altele, decat eel mult spiritual sau moral. Cu toate acestea, in Biserica, prin puterea Duhului Sfant, credinciosii soot

chemati sa realizeze 0 perihoreza spirituala tot mai adanca .

Parintele Staniloae foloseste pentru perihoreza termenul de "intersubiectivitate treimica" sau expresia "putinta locuirii reciproce a Eurilor sau Subiectelor", nici una din Persoanele treimice neputandu-se transforma in obiect pasiv a1 iubirii celeilalte, deoarece "la Dumnezeu nn e posibil ca un Eu sa se afirme 111 fata celuilalt Eu, ci 11 socoteste continuu pe celalalt ca inloeuitor al Sau. Fiecare se vede numai in relatie cu Celalalt sau priveste la Celalalt sau se vede ill Celalalt, Tatal nu se vede pe Sine decat ca subiect a1 iubirii fata de Fiul. Dar Eu-ul Tatalui nu Se pierde prin aceasta, caci e afirmat de Fiul" (TD. 0. vel. I, p. 210).

Sfanrul Atanasie eel Mare a descris aceasta evidentiere reciproca a Persoanelor divine in StE.I1ta Treime, caexpresie a perihorezei: "in aceasta uitare de sine a fiecarei persoane pentru alta, se manifests iubirea desavaqita intratrinitara, care are la baza perihoreza si relatiile de comuniune intratreimica, care decurg din nastcrea Fiului si purcederea Duhului din

197

fiinta atotbuna a Tatalui, Care fiind vesnic bun prin fire a nascut si purees

din veci pe Fiulsi pe Duhul Sfant" (Contra arienilor, I). .

Perihoreza treimica nu sill numai la baza comuniunii desavarsite a Sfintei Treimi, ci si la baza comuniunii noastre eu Sfanta Treime, ill Hristos, prin Duhul Sfant eu Tatal, prin harul Sfintelor Taine, caci datorita perihorezei, prin relatia eu persoana Fiului ~i a Duhului Sfant, participam la viata de comuniune a intregii Sfintei TreimL

Aproprierea treimlca

Tot ceea ce se refera la fiintadivina sau Ia lucrarile exteme ale lui Durnnezeu este com un celor trei Persoane. In Dumnezeu exista 0 singura fiinta, 0 singura vointa si 0 singura lucrare extema.Atunci cand unele activitati, ce se refera 1a toate cele trei Persoane, sunt atribuite unei singure Persoane, se foloseste termenul apropriere, (din limba franceza, verbul approprier = a-si insusi, a atribui).

Aproprierea este asadar atribuirea unei lucrari comune sau a unui predicat divin uneia dintre Persoanele Sfintei Treimi. Aceasta atribuire nu se face, insa, eu excluderea celorlalte Persoane divine. Daca afirmam, de exemplu, ca Tatal este putere, Fiul este intelepciune iar Duhul Sfant bunatate, nu trebuie sa intelegem ca Fiul ~i Duhul sunt exclusi de

la putere sau Tatal ~i Fiul de la bunatate. .

Lucrarile exteme, desi apartin tuturor celor trei Persoane, sunt atribuite astfel: Tatalui hotararea de a face, Fiului implinirea si Duhului SIant desavarsirea, in confonnitate ell textul scripturistic: "Tatal face totul prin Fiul fn Ouhul Sfant" (Romani 13, 26). In privinta activitapi In lume, Tatalui I se atribuie crearea, Fiului rascurnpararea (mantuirea) iar Duhului SIant sfintirea.

Faptul ca prin apropriere nu sunt excluse celelalte Persoane se poate observa In teologia ortodoxa contemporana In eel putin doua cazuri, in primul rand s-a dezvoltat 0 teologie a Logosului creator, de natura s~· puna in evidenta faptul ca prin participarea Cuvantului (Logosului) lui Dumnezeu la actul creatiei se explica mai usor rationaIitatea creatiei si posibilitatea Inrruparii, caci Logosul divin "intru ale Sale a venit" (loan 1, 11).

198

in acelasi timp s-a scns mult ill teologie (la noi parintele Staniloae in primul dind urmat de alti teologi), in ultimele decenii despre calitatea Mantuitorului Hristos de Pantoerator (Atottiitor), exprimata, de altfel, in pictura ortodoxa dintotdeauna. Prin aceasta calitate .de Pantocrator se pune in relief atat prezenta in creatie ~i in Biserica, pnn Duhul Sfant, a Mantuitorului Hristos, cat si lucrarea lui proniatoare, care Imbrati~eaza nu nurnai pe crestini, ci si pe necrestini, intreg COSl11Osul. Se demonstreaza si prin aeeasta un Iucru afinnat eu pregnanta de parintele Staniloae si anume: centralitatea lui Hristos in teologia, spiritualitatea ~i viata Bisericii.

Blbliografie:

10 Sfantul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvdntdri leologiee, traducere de pr. Durnitru Staniloae, Bucuresti, 1993;

2. Sffintul Grigorie de Nyssa. Epistola despre Sfdnto Treil71c,P.S.B.

Dr. 30;

3. Sfantul Chiril al Alexandriei, Despre $/I.1mi1 Treime, P.S.B. nr. 40;

4. Sfantul loan Darnaschin, Dogmatica, traducere de Dumitru Fecioru, cd. 1993;

5. Pro prof. Dumitru Staniloae, Sidnta Trcitne, structura supremei

iubiri, S.T. 5-611970;

6.Idem, Relatiile treimice ~'i via/a Bisericii. rev. "Ortodoxia" 4 / 1964;

7. Idem,$,mnta Treime sau La inceput afost iubirea, Bucuresti, 1993; .

8. Idem, Teologia Dogtnaticd Ortodoxa, vol, I, Bucuresti, 1978;

9. Idem, Fiirua ~,i ipostasurile in Sfdnta Treime, rev. "Ortodoxia" 1/ 1979' 1 O. Idem, Chipul nemuritor fa lui Dumnezeu, Craiova, 1987; , 11. Jean Meyendorff Teologia bizantina, traducere de Pr. Alexandru

Stan, Bucuresti I4} . .:i;

12. Vasile Loichita, Perihoreza si enipostazia 111 Dogtnaticii, rev.

"Ortodoxia", 111958; ,.

r 13. Pere Justin Popovitch, Philosophic orthodoxe de fa veri-

te.Dogmatique de 1 'Eglise Onhodoxe, tome T, Paris. 1992;

199

VIII. EREZIILE ANTITRINITARE

Teologia crestina a fost confruntata de 1a inceput eu anumite tendinte antitrinitare, monarhianiste ~i subordinationiste, care aveau drept cauza fie rnonoteismul rigid iudaic ~i eontestau realitatea Persoanelor treimice, fie politeismuI pagan, considerand ca fiinta divina se multiplica,

Principalele erezii trinitare sunt: monarhianismul, subordinationismul, triteismul si unitarianismul, la care se adauga filiocvismul, ce ocupa un loc aparte in istoria crestinismului.

A . Monarhianlsmul

Aceasta erezie sustinea ca Dumnezeu este unic nu numai In fiinta, ci ~i in Persoana (l~onarhie = eonducere de unul singur). In fata politeismului antic pagan, ereticii monarhianisti refuzau orice pluralitate in Dumnezeu, considerand ca doar astfel salveaza unitatea fiintei divine. Intrucat, insa, in Sfanta Scriptura su.nt mentionate in l11~d distinct cele trei ipostase: Tatal, Fiul si Duhul Sfant, ei au incercat sa explice persoanele divine fie ca trei puteri idinamis in limba greaca), fie ca trei moduri de manifestare a unei singure fiinte dumnezeiesti, Tatal eel nenascut, De aceea monarhianistii se impart ill doua categorii: dinamici si modalisti (patripasieni sau sabelieni).

1. Dupa monarhianistii dinamici, Fiul si Duhul Sfant reprezinta puteri emanate din Tatal, tara sa detina calitatea de Dumnezeu ~i lara sa se constituie i11 ipostase distincte; prin aceste puteri Tatal lucreaza in lume. Prin aceste afirmatii, ereticii negau, deci, dumnezeirea Fiului si al Duhului Sf311t, ca si intruparea Logosului divin, socotindu- L pe Iisus Hristos un simplu 0111, In care salasluieste 0 putere divina.

Reprezentantul principal a fost Paul de Samosata, ajuns episcop de Antiohia 111 anul 260, care a incercat 0 sistematizare a conceptiilor monarhianiste. In opinia lui, crestinismul este 0 religie strict monoteista, ca ~i iudaismul, deoareee numai Dumnezeu Tatal este Dumnezeu adevarat, Fiul e doar un om, In care salasluieste 0 putere dumnezeiasca impersonala, Paul de Samosata a fost excornunicat de

I

I I

200

un sinod din Antiohia In anul 269. Anterior acestuia, un alt eretic modalist, Theodot, a .fost condamnat de Biserica din Roma In anui195, pentru ell refuza sa-I atribuie lui Hristos numele de Dumnezeutef 1. Bria, Tratat de teologie ... , p. 95). Ideile hristologice eronate ale lui Paul de Samosata vor fi pre1uate mai tarziu de Nestorie,

2. Dupa monarhianistii modalisti, exista 0 Treime aparenta ca manifestare a unicei divinitaji; aceasta ia diferite Infa{i~ari, chipuri sau moduri de manifestare, care nu reprezinta persoane reale distincte. Unicul Dumnezeu, Tatal, se manifesta In relatie cu lumea in trei rnoduri: ea Tatal la crearea lumii, ca Fiul la mantuirea lumii si ea Sfiintul Duh la sfintirea Iumii, Atunci cand se manifesta ca T atal. EI nu exista

. , . -

ca Fiu si ea Duh Slant. Admitand 0 intrupare a lui Dumnezeu, modalistii credeau ca ea s-a facut in Persoana Tatalui, intrucat in Dumnezeire nu exista dedit 0 singura Persoana, Tatal, care a creat iumea, s-a intrupat si a patimit pe cruce. Din acest motiv, monarhianistii modalisti au fost numiti de contemporani si "patripasieni", adica eei care afirma ca Tatal a patimit ("Pater passum est").

eel mai de seama reprezentant at ereziei modaliste a fost Sabelie, preot din Africa, venit la Roma sa propoveduiasca, aiei fiind ~i condanmat de papa Calist in anul 220. Conccptiile sale eretice au fost cornbatute de Tertulian, Ipolit, Sfiintul Maxim Marturisitorul,

B . Subordinationismul

,

Numele acestei erezii provine din concepti gresita potrivit careia

Fiul ~i Duhul SIant nu sunt deofiinta si egali eu Tatal, ei inferiori ~i subordonati Tatalui, Aceasta conceptie nega dumnezeirea, consubstantialitatea si egalitatea Fiului si Sfantului Duh eu Tatal. Unele tendinte subordinationiste au fost observate la Ipolit, Origen, Dionisie eel Mare, Atenagora, Tertulian si Teofil de A.ntiohia. In istoria Bisericii crestine erezia apare sub doua forme: arianismul si macedonianismul, in sec. al IV -lea,

1. Arianismul

Spre deosebire de monarhianism, subordinationismul admitea existenta a trei persoane sau ipostase In Dumnezeu, dar sustinea inega-

201

1itatea lor, in sensul cil doar Dumnezeu - Tatal detinea intreaga durnnezeire, Fiul ~i Duhul fiind subordonati Tatalui,

Preotul Arie, din Alexandria Egiptului, invocand anumite texte biblice (Pilde 8, 22; loan 14,28; 17,3) sustinea cl fiinta lui Dumnezeu este unica ~i incomunicabila ~i de aici ajungea 1a urmatoarele eoncluzii gresite: -Singur Dumnezeu - Tatal e Principiul necreat, numele de Tatal indicand inraietatea fara de Fiul.

-Fiul este prima creatura a Tatalui, dar nu din fiinta, ci prin vointa Tatalui din nimic, in timp, deci nu din veei. Asadar, "a fost un timp cand Fiul nu era", El fiind 0 Creatura superioara, care are 0 fiinta straina de cea a Tatalui ~i se deosebeste de El.

-Fiind prima ~i cea mai perfects creatura a Tatalui, e si cea mai apropiata de Tatal si define unele prerogative fata de celelalte creaturi, putand fi numit Fiul lui Dwnnezeu, desi nu are aceeasi fiinta eu Tatal, ci una strainii de cea a Tatal ui.

-Scopul pentru eare Dumnezeu L-a creat pe Fiul este crearea lumii, pentru ca Dumnezeu nu puteacrea lumea :tara ajutorul unei fiinte intermediare. (Observam aici influienta filosofiei lui Platon, care era dominanta In acea epoca in Alexandria Egiptului).

Desi a fost aparat de episcopul Eusebiu al Nicomidiei, Arie a fost

criticat vehement de episcopii Alexandru ~i Atanasie de Alexandria.

I Sinodul I Ecwnenic (325) formuleaza raspunsul ortodox impotriva ) ereziei ariene, Invatfu1d eli FiuI s-a nascut mai inainte de toti vecii din I Tatal si este deofiinta eli TataI. Fiul este Dumnezeu adevarat din DU111- ! nezeu adevarat, asa cum s-a stabilit In Simbolul de credinta (art. 3).

I Adeptii lui Arie, care a fost excomunicat de Sinod, s-au impartit

I In trei grupe:

, a. arienii extremisti sau anomeii, care sustineau ca Fiul nu este nici I macar asemanator (anomios in limba greaca) Tatalui, Dupa exponentuI

lor celrnai ... deseama, Eunomie, impotriva caruia au scris Sfiintul Vasile j' eel Mare siSfantul Grigorie de Nyssa, se numesc si eunomieni.

b. semiarienii (omiusienii) dupa care Fiul e nascut din Tatal, dar nu este deofiinta eli Tatal, ci asemanator (omiusios) Tatalui, .

202

c. acacienii, a carer denwnire provine de la episcopul Acaciu al Cezareii. Pozitia lor se situa intre anomei ~i omiusieni, sustin~nd cii Fiul este asemanator Tatalui, dar nu dupa fiinta, ci asa cum 0 icoana este asemanatoare celui pe care it reprezinta,

2. Macedonianismul

Aceasta erezie subordinajionista reprezinta 0 extindere a Invataturii lui Arie la persoana Sfantului Duh. Daca roata existenta este creata de Dumnezeu prin Fiul, atunci urmeaza ca si Duhul este creat prin FiuI, fiind inferior Tatalui ~i Fiului. La. aceasta c?ncluzie er?nata ~ ajuns Macedonie, fost episcop al Constantinopolului, care sustmea ca Duhul Stant este 0 creatura a Fiului, asa cum Fiul este 0 creatura a Tatalui si prin unnare El nu este Dumnezeu adevarat

Alti reprezentanti ai macedonianismului, numiti si "pnevmatomahi" (luptatori impotriva Duhului Stant), au fost Aetius ~i Eunomie.

Dintre sfintii parinti care au aparat dumnezeirea Duhului Stant au fost: Sfantul Atanasie eel Mare (Epistola catre Serapion), Didim eel Orb (Despre Duhul Sfant) si Sfantul Vasile eel Mare (Contra lui Eunomie, Despre Sfantul Duh).

Erezia pnevmatomaha a fost condamnata oficial de Biserica la Sinodul al II-lea ECWTIenic de la Constantinopol, iar invatatura ortodoxa stabilita fiind introdusa in Simbolul de credinta (art, 8). Desi nu a mai fost utilizat termenul "omousios", consubstantialitatea Duhului Sfant eu Tatal §i eu Fiul a fast exprimata prin formule doxologice.

C . Triteismul

Influenta extrema a politeismului pagan a condus la apantia acestei erezii trinitare, care separa total cele trei Persoane divine, in care fiinta se repeta, asa cum se rep eta 1a nivel Ul11aIl. eel care a sistematizat aceasta erezie a fost filosoful loan Filopon din Alexandria (sec. al VI-lea). Acesta identifica notiunea de Fiinta divina eu ceea ce se intelege prin notiunea de gen si invata ca cele trei Persoane divine au 0 fiinta, 0 substanta divina abstracta, asa cum oamenii au 0 fiinta sau substanta umana apartinand aceluiasi gen uman. Persoanele divine detin 0 unitate specifics ~i morals ~i nu 0 unitate numerica a fiintei.

203

Dupa cum natura umana este repetata In indivizii umani despfu1iti intrc ei, ~ae repetata si natura si fiinta divina in cele trei Persoane dumnezeiesti. Aceasta inseamna ca nu avem un Dumnezeu, ci trei ~i nu e 0 unica fiinta, ci trei.

Din erezia triteista a aparut ulterior tetrateismul, conform caruia, pe tanga cele trei Persoane, fiinta divina me ~i ea 0 existenta proprie, alaturi de Tatal, de Fiul ~i de Duhul Stant, rezultand patru Dumnezei.

Pentru combaterca acestor erezii Biserica nu a luat hotarari speciale, deoarece erau combatute prin Sinodul niceo-constantinopolitan. Intrucat ele s-au manifestat In special in Apus, in Evul Mediu, Biserica rornano-catolica le-a condamnat in Sinodul IV Lateran (1215).

D. Antitrinitarii moderni

In interiorul protestantismului au aparut teologi care au negat dogma Sfintei Treimi. eel mai reprezentativ a fost Faust Socinus c-r 1604) din Polonia, care a sistematizat ideile antitrinitare ~i a organizat 0 commutate crestina pe temeiul acestora. Adeptii lui Socinus s-au numit unitarieni, intrucat considera ca Dumnezeu este monopersonal, doar Tatal singur fiind Dumnezeu ill sens propriu, Plecand de la erezia 1110- narhianista a lui Paul de Samosata, ei considera ca Fiul (Iisus Hristos) este un simplu om, nascut ill mod supranatural si trimis ill lume pentru mantuirea neamului ornenesc, Lui I s-a comunicat puterea dumnezeiasca prin care ne-a luminat ~i pc noi, ea sa traim dupa voia lui DUll1- nezeu. De aceea, dupa rnoarte, Dumnezeu l-a primit in cer, la dreapta Sa. DuhuI Sfant e numai 0 putere a lui DW1U1ezeu, care sfinteste pe 0111.

Tendinte antitrinitare se intalnesc astazi In protestantismul liberal, indeosebi in simbolurile de credinta si in ritual. Iisus H.ristos este inteles ea Fiu al lui Dumnezeu in sens etic si adoptianist, conceptia trinitara a unor teologi protestanti apropiindu-se de erezia modalista.

Aceeasi conceptie eretica trinitara a intalnim ~i la secta "Martorii lui Iehova".

204

Adaosul Filioque ~i combaterea lui

Ereziile trinitare analizate anterior, cu exceptia unitarianismului, apartin istoriei, ~ele prezentand un interes doar pentru istoriadogmenlor. Exista insa 0 Invatatura trinitara eronata, care altereaza gray relatiile interpersonale din Sfanta Treime ~i pe care Biserica apuseana a profesat-o , incepand cu secolul al V-lea. Ne referim la dogma Bisericii Catolice numita "Filioque", care a provocat una dintre acela mai inversunate polemici teologice dintre Orient si Occident si care rarnane una din divergentele doctrinare majore dintre Catolicism si Ortodoxie

(cf Pro prof. loan Bria, D. T. 0, p. 177). .

Biserica Ortodoxa a invatat intotdeauna, pe temeiul Sfintei Scripturi si al Sfintei Traditii ca Duhul Sfant purcede fiintial si ipostatic, (personal) din veci din Tatal ~i se odihneste sau straluceste In si prin FiuI, fiind trimis in timp, In lume de Tatal si de FiuI.

Biserica Apuseana, pe temeiul unor afirmatii ale Fericitului Augustin, a inceput sa invete, in sec. al V -lea, ca Duhul Sfant purcede si de la Fiul (et Filio sau Filioque in limba latina), slabind unitatea fiintei divine si distinctia persoanelor trinitare, anuland monarhia Taililui ~i introducand diarhia, adica existenta a doua principii sau izvoare in Dwnnezeu: Tatal ~i FiuI.

Pentru teolozia catolica doctrina lui Filioque ar reprezenta 0 cIarificare si dezvoltare a invataturii despre Sfantul Duh ~i 0 precizare asupra relatiei dintre fiul si Duhul Sfant. Dimpotriva, pentru teologia ortodoxa Filioque constituie 0 "dogma noua", care implies 0 "alta eredinta' inadmisibila din punet de vedere al tradiitiei dogmatice rasaritene (ibidem, p. 178). Din punet de vedere ortodox, Filioque reprezinta o inovatie dogmatics, ce incalca hotararea de la Sinodul al III-lea ECllllenlc. conform careia nu trebuie sa se adauge nimic 1a Simbolul niceo-con~tantinopolitan; 111 acelasi timp, afirmand doua izvoare sau principii In Dumnezeu, aceasta Invatatura slabeste caracterul personal allui Dumnezeu, socotind Persoanele treimice drept simple relatii.

Filioque a 'fast introdus oficial 111 Simbolul de credinta la sinodul local din Toledo (Spania) in anrl 589, hotiinilldu-se In canonul 3 al

205

acestui sinod ca "oricine nu crede di Duhul Sfant purcede de la Tatal ~i de la Fiul (a Patre et Filio procedit) sa fie anatema".

Introducerea acestui adaos la Crez nu s-a' facut pe baza unei fundamentari biblice si patristice, ci din motive istorice, pentru a-i atrage pe vizigotii arieni din Spania la ortodoxie, fapt care s-a ~i petrecut. Din Spania aceasta invatatura s-a extins in Franta ~i Gennania In timpul imparatului Carol eel Mare, fiind aprobata la SinoduI din Aquisgram (Aachen), In anul 809. Cu toate acestea, papa Leon al III-lea nu accepta introdueerea lui .Filioque In Crez, faptpetrecut abia In anul 1014, prin decizia papei Benedict al VIII-lea, de atunci el devenind dogma in Biserica Apuseana si fiind preluat ~i de Confesiunile Protestante.

Cel dintai teo log rasaritean care a ararat gravele implicatii ale lui Filioque, a fast patriarhul Fotie al Constantinopolului (t895) intr-o "Enciclica catre patriarhii orientali", din anul 867. (Traducerea romaneasca In rev. S.T. nr. 1-2/1930). La Sinodul unionist de la Florenta (1439), Mitropolitul Marcu al Efesului, a formulat argumente irnpotriva acestei inovatii doctrinare.

T eoIogia ortodoxa respinge adaosul Filioque pentru urmatoarele motive: 1. In primuI rand aceasta inovatie doctrinara nu are un temei in Revelatia supranaturala, Textele pe care le invoca teologia catolica:

"Pe care-L voi trimite de la Tatal" (loan 15, 26), "Din al Meu va lua", "toate care are Tatal sunt ale Mele" (loan 16,14), "Luati Duh Stant" (loan 20, 22), se refera la trimitrea In lume a Duhului Sfant , care se face in timp ~i care este confundata de catolici cu purcederea din vesnicie si care constituie 0 insusire personala, netransmisibila.

Datorita prioritatii pe care 0 da naturii divine asupra Persoanelor treimice, teologia catolica pune accent pe caracterul de insusire fiintiala a purcederii Duhului Sfant, Din punct de vedere ortodox, natura divina nu exists In afara persoanelor ~i nici nil le este anterioara acestoraslde aceea purcederea reprezinta 0 insusire personala. Acceptarea adaosului Filioque duce Ia confuzia dintre Persoanele trinitare, intre Tatal ~i Fiul ~i goleste comuniunea treimica de adevarata ei valoare . si semnificatie crestina. In textul de la 10[[n 15, 26 se face referire la persoana Tatalui si nu la substanta divina.

206

In ceea ce priveste afirmatia Mantuitorului de la loan 16, 12-15, Sfantul loan Gura de Aur 0 explica astfel: "Aceasta inseamna ca va Iua din stiinta pe care 0 are FiuI, deci e verba de ~tiinpl, nu de fiinta' iOmilia 78 fa loan). (ef. T.D.S., vol. I, p. 431-432). Toata argumentatia biblica adusa de eatolici in sprijinul lui FiIioque este lipsita de relevanta.

2. Catolieii pretind ca Duhul Sfant ar purcede §i de la Fiul deoareee a fost trimis in lume de Tatal ~i de Fiul. Prin aceasta ei fac confuzie intre purcederea Duhului, care are caraeter vesnic si trimiterea In lume, ce are earacter temporal. Dar cum ar putea sa depinda purcederea vesnica a Duhului de trimiterea temporara in lume, cand lumea exista III timp ~i odata eu timpul iar Dumnezeu este vesnic?

Daca teologia rasariteana foloseste expresia "prin Fiul " (prepozitia prin = "dia" In limba greaca), afirmand di Duhul a fost trimis In lume de tatal "prin Fiul", aceasta se refera numai la aetivitatea externa a Sfantului Duh, nu si la viata inrerioara a Sfintei Treimi.

Daca ne referim la purcederea Duhului Sfant, teologia rasariteana a stabilit ca. Duhul pureede numai de la Tatal §i ramane, se odihneste sau straluceste in Fiul (Sfantul loan Damaschin, Dogmatica. p. 28 si Patriarhul Gheorghe Cipriotul - sec. al XIII-lea: "Duhul Sfant nu numai se odihneste dar si straluceste in si din Fiul". (ef. Pr. Prof. loan lea, op. cit, p. 79).

3. Considerand ca Duhul purcede de la Tatal si de la Fiul, teologia catolica altereaza relatia dintre Duhul Sfant §i Fiul, facandu-L pe Duhul extensia Fiului, atat in planul interior al Sfintei Treimi, cat si in eel al lucrarii exteme, intre iconomia Fiului si cea a Duhului lipsind 0 relatie directs.

Din punct de vedere ortodox, Duhul Sfant ramane legatura interna dintre Tatal si Fiul, fiindca puree de de la Tatal ~i ramane in FiuI, iar Fiul raspunde Tatalui prin iubirea Duhului Stant. Invatand indirect ca Duhul ramane exterior Tatalui si Fiului, intrucat purcede din Amandoi. teologia catolica dizolva comuniunea trinitara personals )i cade ill individualism. Ceea ce primeaza in teologia catolica I1U este cornuniunea perihoretica trinitara, ci unitatea naturii divine, pe care este fundamentata structura absolutista si monarhica a Bisericii catolice

207

in masura ill care Duhul Sf ant ramane legatura intema prin care Tatal este in Fiul ~i Fiul este In Tatal (loan 17, 21) purcederea Duhului numai de la Tatal intemeiaza eomuniunea suprema din interiorul Sfintei Treimi, care se reflecta in comuniunea sau sobomicitatea Bisericii. (cf. Pro Prof. Dumitru Popescu, op. cit, p. 113-114).

Atitudini teologice mai noi fata de adaosul Filioque

Teologia apuseana a reprosat in ultima vreme teologiei ortodoxe ca prin purcederea Duhului Sfant numai de la Tatal se lasa pe planul al doilea relatia Fiului eu Duhul. De aceea teologul protestant Jurgen Moltmann, in lucrarea sa "Treimea si imparatia lui Dumnezeu", propune 0 noua formula pentru inlocuirea clasicului "Filioque"; "Duhul Sfant purcede de la Tatal Fiului si i'~i primeste forma de Ia Tatal ~i de la FiuI". Daca in versiunea catolica a lui Filioque, Duhul Sfant pare sa devina centrul de gravitatie al Sfintei Treimi, In varianta protestanta, FiuI tinde sa devina W1 astfel de centru. (Pr, Prof Dumitru Popescu, op. cit, p. 114). In ambele cazuri, insa, este contrazisa monarhia Tatalui, intrucat ambele formulari fae, abstractie de adevarul revelat, conform caruia numai Tatal este izvorul Sfintei Treimi, al Fiului prin nastere si al Duhului Sfant prin purcedere. Conceptiile apusene eonverg intre ele prin faptul ca 11 considera pe Duhul Stant mai mult 0 fiin!a impersonal a, estompandu-i caracterul personal.

In conceptia ortodoxa, Tatal i§i revarsa viata si iubirea Sa Fiului prin Duhul Sfant si tot prin Duhul Sfant Fiul 0 intoarce cu recunostinta Tatalui, iar Duhul Sfant desavarseste aceasta miscare perihoretica vesnica, In acest fel este evidentiata si relatia interioara dintre Fiul si ~i Duhul Sfant, care se va preIungi ~i in lucrarea Lor comuna in creatie si 1n mantuirea omului,

T eologi catolici contemporani, CLl H. Miihlen sau Le Guillou, care inccarca sa nuanteze filiocvisrnul prin faptul ca identifica iubirea intre Tatal ~i Fiul cu persoana Duhului Stant, nu fac dedit sa scufunde cele doua Persoane divine in fiinta impersonala. "Pericolul esuarii inb acest impersonalism, considera Parintele Staniloae a fost evitat de teologia ortodoxa prin faprul ca nefiind obligate sa explice 0 doctrine

;

! I

i I I

!

I

I

I

208

nerelevata, ca ceadespre purcederea Duhului Sfant de la Tatal ~i de la Fiul, ca dintr-un singur principiu, prin proceselc psihice, a primit pe Fiul si pe Duluil-Stant ca persoane date in mod real prin nasteresiprin purcedere, fara sa se lase ispitita de incercari de a expJica modul originii Lor dupa analogia functiilor psihice, ci l-a exprimat prin numirile apofatice nastere si purcedere ... Sfintii Parinti au accentuat ~i ei ca in Dumnezeu exista lID singur principiu, un singur centru de acte, un singur centru al actelor de provenire; dar el este Tatal, deci 0 persoana care asigura caraeterul personal al tuturor Persoanelor, nu fiinta comuna, care face relativa si ambigua deosebirea dintre Persoane" (Pr.prof. Dumitru Staniloae, TD.o., vol. I, p. 316-317).

Bibliografle

1. Sfantul Atanasie eel Mare, Trei cuvinte impotriva arienilor, trad.

Pr. Prof Dumitru Staniloae, P.S.B, vol. 15;

2. Idem, Epistole in Scrieri, partea a doua, trad. Pr. Prof Dumitru Staniloae, P.S.B, vol. 16;

3. Didim din Alexandria, Despre Duhul ~y([/1t, trad. PI'. Vasile

Raduca, Bucuresti 2001;

4. Sfantul Chiril al Alexandriei, Despre !:iran/a Treitne, trad, Pr. Prof.

Dumitru Staniloae, P.S.B, vol. 40;

5. Sfantul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvdntari teologice, trad. de Pr. prof. Dumitru Staniloae, 1993;

6. Sfantul Vasile eel Mare, Despre ~'fantul Duh, trad. de Pr. prof Constantin Comitescu, P.S.B., vol. 12;

7. Pr. Pr~f. DumitruStaniloae, Purcederea Duhului Sfdn: de la Tatal si relatia lui eu Fiul, In rev. "Ortodoxia", nr. 3-4/1979;

S. Idem, Studii catolice recente despre Filioque, in rev. "Studii Teolozice", nr. 7-8/1973;

9. Pro Prof. Dumitru Popescu, Aspecte noi ill problema Filioque, 111

rev. "Ortodoxia", nr. 4/1974;

10. Idem, -Ortodoxie .Ji catolicism, Bucuresti, 1999;

209

IX. DUMNEZEU CREATORUL INV ATATURA ORTODOxA DESPRE CREAREA LUMII (COSMOLOGIA ORTODOxA)

Creatia lurnii din nimic de catre Dumnezeu este. un adevar de credinta, fundamentat pe Revelatia supranaturala, Acest adevar nu a fost CllI10SCUt de religiile ~i filosofiile pagru1e si de aceea in spatiul lor au aparut unele conceptiieronate eu privire la originea lumii:

a. Dualismul: lurnea este creata de Durnnezeu, dar nu din nimic, ci dintr-o materie preexistenta, vesnica, Dumnezeu define roIul unui arhitect (demiurg), care combina elementele date intr-un tot annonios (cosmos In limba greaca inseamna podoaba). Aceasta conceptie pune la originea lumii doua principii: Dumnezeu ~i materia. 0 intalnim In parsism, la Platon ~i la gnostici.

b. Panteismul: lumea e 0 emanatie directa din fiinta lui Dumnezeu, avand deci 0 substanta di vina, identica eu Dumnezeu. Aceasta conceptie 0 intalnim in bralunanism si credintele asiatice de astazi, Ia filosofii panteisti: Giordano Bruno, Spinoza, Hegel s.a,

c. Materialismul: lumea este un rezultat al diferiteIcr cornbinarii ale atomilor. Ca materie, lurnea e vesnica, iar ca forma este rezuItatul unei lungi evolutii, conform unor legi inerente materiei. Aceasta conceptie este atee, intrucat nu admite existenta lui . Dumnezeu si a spiritului In general.

Toate conceptiile enumerate mai sus eontravin invataturii revelate despre crearea lumii de catre Dumnezeu, Creatorul Atotputemic. In dualism, Dumnezeu este Iimitat de materia vesnica; in panteism, Dumnezeu e 0 fiinta impersonala, care se revarsa in afara, Dumnezeu e lumea ~i lumea e Dumnezeu; In 'materialism nici nu seadmite Dumnezeu caexistent, lumea formandu-se de la sine. Multe dintre aceste conceptii cosmologice gresite au fost impartasite de unii eretici: Simon Magul, Menandru si Vasilide (sec. al Il-Iea), care i'nvatau ea substanta lumii este vesnica iar Jumea actuala a fast formats din aceasta sub-

210

stanta de catre Ingeri. Maniheii In sec. aI III-lea ~i priscilienii In sec. al Iv-lea, invatau di lumea este rea In sine, fiind opera diavolului.

Impotriva tuturor acestor conceptii gresite, Biserica a invatat, pe baza Revelatiei divine, ca Dumnezeu a creat lumea din nimic, nu din Sine, nici dintr-o materie preexistenta, ci prin vointa Sa atotputernica, odata cu timpul, lumea avand un inceput si un sfarsit,

1. Crearea lumii din nimic

Dogma cosmologies sau invatatura de credinta despre lume, ca opera a iubirii lui Dumnezeu, Sfanta Treime, are doua componente:

a. Autorul lumii este Dumnezeu. Lumea nu exista de Ia sine din veci, nici din hazard sau intamplare; ea are un inceput si va avea lll1 sfarsit.

b. Dunmezeu nu a creat lumea din fiinta Sa, nici dintr-o materie preexistenta din veci, ci a adus toate de Ia neexistenta la existenta, de la nefiinta Ia fiinta, din nimic (ex nihilo in limba latina). Tennenul "nimic" exprima dogma creatiei in sens negativ. In sens pozitiv afirmam ca Dumnezeu a creat totul prin vointa Sa, vointa care s-a materializat prin cuvant (El a zis ~i s-a facut).

Cele doua aspecte ale dogmei creatiei din nimic sunt marturisite de Revelatia divina: "La inceput a facut Dumnezeu cerul ~i pamantul" (Facere I, 1); "Fericit eel ce are ajutor pe Dunmezeul lui Iacov ... Cel ce a facut cerul si pamantul, marea si toate cele din ele" (Psalm 145,5- 6); "Ca in sase zile a facut Domnul cerul si pamantul, marea si toate cele ce sunt intr-insele ... " (Iesire, 20. 11); "Ca asa zice Dornnul, Care a facut cerurile, Dumnezeu care a Into emit pamantul" tIsaia 45, 18); "Dumnezeu, care a facut lumea si toate cele ee sunt in ea, acesta fiind Domnul cerului si al pamantului, nu locuieste in temple facute de maini omenesti" (Fapte 17,24).

Tennenul "din nimic" il intalnim doar Ia II Macabei 7, 28:

"Rogu-te, fiule, ea privind la eer si la pamant si vazand toate cele ce sunt intr-insele, sa cunosti ca din cele ce n-au fost le-a facut pe ele Dumnezeu ~i pe neamul omenese asijderea l-a facut". ldeea 0 exprima rnsa si Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Evrei 11, 3: "Prin credinta intelegem ca s-au intemeiat veacurile prin cuvantul lui

211

Dumnezeu, ca din cele neaparute s-au facut cele ce se vad". Asadar lumea n-a fast creata dintr-o materie preexistenta, ci din ceea ce n-a aparut inca in existents, deci din nimic; acesta este un adevar revel at, infeles doar prin credinta ~i la acest adevar n-au putut ajunge nici religiile ~i nici filosofiile pagane.

Dogma creatiei lumii de catre Dumnezeu este confirmata si de S:fanta Traditio. Simbolul niceo-constantinopolitan marturiseste credinra in Dumnezeu "Tatal Atottiitorul, Facatorul eerului si al pamantului, al tuturor celor vazute si nevazute" (art. 1). S:fantul Irineu de Lugdunum afirma: "Dumnezeu a creat lumea nu prin ingeri sau prin alte puteri deosebite, pentru ca Dumnezeu a toate nu are lipsa de nimic, putand face toate prin cuvantul Sau" (Contra ereziilor, I, 22). Sfantul loan Damasehin considera ca "Toti care spun ca ingerii sunt creatorii vreunei fiinte, acestia sunt gura tatalui lor, diavolul, caci ingerii fiind creaturi, nu sunt creatori. Facatorul, Proniatorul ~i Tiitorul tuturora este Dumnezeu, singurul nezidit, Cel laudat 111 Tatal si In Fiul si In Sfantul Dub" iDogmatica II, 3, p. 49). "Inceput si temei mi-a fost mie hotararea Ta de a rna zidi" (stihira din sIujba inmormantarii); "Ca spre Tine nadejdea si-a pus, spre Facatorul ~i Ziditorul ~i Dumnezeul nostru" (tropar din slujba inmormantarii).

Cuvantul "nimie" nu trebuie inteles ea un principiu sau cauza, din care a facut Dumnezeu lumea, ci ea Ull termen prin care se indica lipsa oricarei materii la creatie. "Ereticii nu cred ca Dumnezeu, din cele ce nu erau, precum a voit, a facut toate cele ce s-au facut. Oamenii desigur ca nu pot faee ceva din nimic, ei numai dintr-o materie preexistenta. Dumnezeu a creat si materia lumii, care n-a fast mai inainte. Expresia "la inceput" (Fa cere 1, 1) inseamna di DW11l1eZeU a creat lumea odata eu timpul, rand nu era absolut nimic" (Sfantul Irineu, Contra ereziilor; ef. Pr. prof. loan lea, op. cit, p. 89). Acelasi lucru este . afinnat ~i de Sfantul Atanasie eelMare: "Daca Dum-ezeu nu este ~i cauza materiei ... atunei e un Dumnezu slab, deoarece nu a putut fara materie sa produca ceva, precum ~i slabiciunea tamplarului se arata pIin aceea ca rara lernn nu poate face nimic" tDespre inttuparea Cuvdntului, II, p. 91, PSS, vol 15).

I I

I

I

I

I

I I

I

I

212

Pomind de la afinnarea creatiei lwnii din mrrnc, trebuie sa spunem ca Dumnezeu a creat lumea din voin]a Lui, concretizata grin cuvanr: "Caci Tu ai zidit toate lucrurilc si prin vointa Ta ele erausi sau facut" (Apoca/ipsa 4, 11). Sfintii Parinti considera ca spre deosebire de nasterea Fiului din fiinta Tatalui, care e un act necesar ~i din veci, lumea nu reprezinta un act necesar si din veci al lui Dwnnezeu. "Lumen nu s-a fa cut din fiinta lui Dumnezeu. Ea a fost adusa prin vointa ~i prin putera Lui de la neexistenta la existenta ... crearea la DUll1llCZeU este opera vointei ~i nu e coeterna eu Dumnezeu" (Sfantul loan Darnaschin, Dogmatica, I, 8, p. 25). "Orice conceptie, care nu vede in IUl11e un produs al libertatii si vointei lui Dumnezeu, ci al necesitatii, duce inevitabil la panteism care desfiinteaza caracterul absolut personal al lui Dumnezeu" (H. Andrutos, Dogmatica, p. 166-167).

2.Crcarca Iumii odatii ell timpul

Dad lumea nu e 0 emanatie din Dumnezeu, daca nu e produsa de fiinta Lui, nici dintr-o materie preexistenta, ci din nirnic, prin vointa libera a lui Dumnezeu, atunci lumea are un inceput, adica si-a primit existenta prin creatie, odata eu timpuL Inceputul lumii coincide eu inceputul timpului, ea unitate de masura a schirnbarii ~i miscarii fiinrelor create. Inainte de timp nu exista IUl11ea.

Cateva consideratii ale Fericitului Augustin sunt demne de retinut: "Lumea a fast creata nu in timp, ei odata cu timpul. Caci eee ce se face in timp, aceea se face dupa un timp ~i inainte de un timp: dupa acel timp ce a treeut ~i inainte de acela ce este in viitor.Tnainte de ere area lumii nu putea, insa, sa fie un timp trecut, caci nu exista niei 0 crearura din a carei miscare sau schimbare sa se fi creat timpul. Timpul a fast creat odata eu lumea, intrucat prin producerea ei s-a nascut miscarea sau schimbarea creaturilor in timp" (De civitate Dei XI, 4, 2).

Marturiile biblice sunt graitoare In acest sens:

"Mai inainte de ce s-au facut 111lU1!ii ~i s-a zidit pamantul ~i lumea, din veac si pana in veac esti Tu" (Psa/m92,2).

;;~i acum Ma preaslaveste Tu, Parinte, la Tine insuti. cu slava pe care am avut-o la Tine, mai inaintc de a fi lumea" (/0([1/ 17.5).

213

Lumea, care a fost cream de Dumnezeu odata cu timpul, are un inceput ~i va avea W1 sfarsit, Dumnezeu e lara inceput si lara sfarsit, dar prin actul creatiei El se angajeaza, se uneste cu timpul, imprimand tuturor fapturilor miscarea de intoarcere spre E1.

" Expresia biblica "la inceput a facut Dumnezeu" (F acere 1, 1 ) Inseamna inceputul coborarii lui Dumnezeu ill timp.. prin energiile Sale necreate, dar si inceputul timpului, care l~i ia fiinta odata cu crearea lumii,

Sfantul Vasile eel Mare si Sfantul Grigorie de Nyssa considera ca expresia "la inceput" din Facere este acel "deodata" platonic (Pannenide, 157), ca punct de plecare si de ajungere, iricare se lntalneste eternitatea ~i timpul, e momentul netemporal III care lumea ia fiinta si incepe sa devina, deoarece, asa cum spune sfantul Vasile: "incepurul drurnului nu e inca drum si inceputul casei nu e deja casa; la tel inceputul timpului nu e inca timp, ba nici macar partea lui cea mai mica. Iar daca ar sustine cineva ca inceputul e deja timp, sa stie ca. ar trebui sal fractioneze in partile timpului, Iar acestea sunt: un inceput, un mijloc ~i un sffir~it. Dar a vorbi de un inceput a1 inceputului e cu totul caraghios. "Deodata" al lumii este "deodata al voirii divine ca lumea sa fie" (Pr. prof. I?wnitru Staniloae, TD.O, ed. a II-a, vol. I, p. 228).

Inceputul lumii nu e altceva dedit momentul In care are loc materializarea sau executarea planului sau a ideii din veci al lui Dumnezeu eu privire la Iume. De aici rezulta ca trebuie sa facem distinctie intre puterea creatoare a lui Dumnezeu si realizarea ei In timp sau intre ideea Iumii, care exista din veci In gandul lui Dumnezeu ~i realizarea acesteia In timp, cand, asa cum afirma Sfantul Ioan Damaschin, gandul lui Dwnnezeu se materializeaza, "se face lucru, realizandu-se prin cuvant si desavarsindu-se prin Duh" iDogmatica, II, 2," p. 46), prin vointa Sa atotputernica, "cad Dumnezeu a vazut pe to ate r: inainte de facerea lor, avandu-le In minte din vesnicie; ~i fie care se face laVr~lriea homrata de mai inainte.vpotrivit vesnice] lui gandiri executive, care se numeste predestinare, icoana ~i model, paradigma a lucrurilor create" iDogmatica I, 9, p. 33).

Asadar, pe de 0 parte, toate Iucrurile exisra din veci In gandul lui Dumnezeu, ca paradigme divine, iar pe de alta parte) toate Iuerurile apar

214

in existenta la vremea hotanlta rnai dinainre, conform cugetarii, vointei vesnice a lui Dumnezeu, ca materializari ale gandului Sau vesnic.

Din invatatura patristica despre paradigmele divine rezulta urmatoarele:

- Lumea nu exista din veei, are un inceput, iar temeiul ultim al lucrurilor se afla In ideile, paradigmele sau modelele vesnice ale lui Dumnezeu, dupa care au fost aduse la existents ~i dupa care urmeaza sa se realizeze fiecare In timp.

- in ideile din veei ale lui Dumnezeu e inscris destinul sau predestinarea fiecaruia de a se realiza ill eonfonnitate eu gandul lui Dumnezeu.

- Timpul ~i lumea SW1t corelative, implicand miscarea de realizare a fiecaruia aici, In timp, potrivit ideilor vesnice din Dumnezeu.

Prin aeeasta se evidentiaza nu numai irnportanta vietii de aiei, ei si valoarea timpului, ca mijloc si interval de realizare ~i intalnirea a noastra eu Dumnezeu, de participare a no astra la etemitatea lui Dumnezeu.

S-a obiectat ca prin crearea lumii din nimic, odata cu timpul ar interveni 0 schimbare in Dumnezeu, iar, pe de alta parte, lumea ar fi vesnica, intrucat Dumnezeu i'~i manifests puterea creatoare din veci.

Crearea lumii nu contraziee neschimbabilitatea lui Dumnezeu, deoarece ideea lumii a existat in Dumnezeu din veci ~i numai realizarea ei s-a :facut In timp. Aducerea lumii la existenta nu-L schimba eu nimic pe DUl1U1eZeU, pentru cil lumea n-a fost creata din substanta lui Dumnezeu, ci din vointa Sa, prin energiile Sale necreate.

Obiectia a doua, a lui Origen si a tornistilor, presupune cil Dumnezeu nu e Atotputemic in Sine, ci numai in raport eli creaturile, dar atunci nu rnai - Atotputeruic in mod absolut sau deplin (Pr. prof loan lea,op. cit, p. 90--91).

3. Lumea, opera a Sfintei Treimi.

Simbolu1 de credinta 11 prezinta pe Dumnezeu- T atal ca "facator al eerului si a1 pamantului, al tuturor celor vazute si nevazute". Aceasta nu inseamna ca celelalte doua Persoane ale Sfintei Treimi sunt straine de crearea lumii, Sfantul Vasile eel Mare afirma "Tatal este cauza indeplinatoare, incdt cele create isi au existenta din voia Tatalui, sunt

215

aduse la existents prin lucrarea Fiului ~i se implinesc intru existents prin Iucrarea Sfantului Duh" (Des pre Sfdntul Duh, 16, 38, cit. In T.D.S, vol I, p. 466).

. Despre rolul Persoanelor Sfintei Treimi avem marturii in Sfanta Scriptura: "Sa facem om duppa chipul si asernanarea Noastra" (Facere 1, 26); "To ate printr-insul s-au :facut" (loan 1, 3), "Duhul lui Durnnezeu se purta pe deasupra apelor" (Facere 1, 3-4).

Dumnezeu a creat lumea prin cuvantul sau: "Si a zis DW1U1ezeu:

Sa fie luminal Si a fost lumina'ff'acere I, 3). Din punct de vedere crestin, cuvantul lui Dumnezeu este nu nurnai un simplu.instrument al Tatalui, ci a doua Persoana a Sfintei Treirni. El este inIati~at ca Logosu1 prin care s-au facut to ate, in Care exista intreaga rationalitate a lumii.

Filosofia si cultura antica erau bazate pe opozitia dintre spirit si natura sau materie. Materia era considerata ea fiind In afara de spirit, iar spiritul ea fiind exterior materiei. De aceea se afirma despre aceasta filozofie ca avea un caracter dualist.

Pomind de 1a faptul ca lumea a fost cream de Logos, Sfintii Parinti au depasit acest dualism, aratand ca spiritul nu este exterior materiei, ci fundamentul materiei, deoarece lumea este creata pe 0 ordine logica, care nu este alteeva dedit reflectarea rationalitatii Logosului in structura interns a intregului Univers.

Aceasta viziune a Parintilor rasariteni este de mare actualitate

,

astazi. cand stiinta a descoperit ca lumea vazuta se intemeiaza pe particule nevazute si ca mierocosmosul este temelia intregului Univers. Din neferieirte, oamenii de ~tiinta de azi tind mai curand spre panteism, decat spre teocentrism si aceasta din cauza ca in cultura occidentala nu se stabileste 0 legatura intre Dunmezeu si creatie, intrucat teologia scolastica a conceput 0 lume autonoma, centrata In ea insasi, care pierde orice legatura cu Dumnezeu.

Un dialog intre oamenii de ~tiinra si Ortodoxie ar fi sa1utar pentru di teologia rasariteana, prin docrina energiilor necreate, poate indica relatia dintre rationalitatea creatiei si Logosul sau Ratiunea divina, depasind panteismu1 stiintific (Pr, prof. Dumitru Popescu, op. cit. p. 120).

216

4. Motivul ~i scopul creatiei

Dumnezeu a creat Iumea In mod liber ~i nu dintr-o necesitate interna sau externa. Acest adevar revelat a reprezenr.at a noutate absoluta pentru gandirea lumii antice, deaarece se depasea detenninismul sau fatalismul lumii vechi; jar amul, cununa creatiei, devenea liber in fata lui Dumnezeu si fata de lurne,

Moti vul si scopul creatiei nu trebuie cautate in afara de Dumnezeu, ci In El insusi. Toate s-au facut de El ~i pentru £1.

Toti Sfintii Parinti considera ca motiv al creatiei bunatatea lui Dumnezeu. Sfantul Grigorie de Nyssa afirma: "Dumnezeu n-a fost impins de vreo necesitate la crearea omului, ci dimpotriva din marea Sa dragoste pentru aceasta fiinta, care era numai in gandul Lui, a aduso 1a existenta, caci altfel ar fi trebuit ca lumina lui Dumnezeu sa fie neprivita si slava Lui sa fie rara martori si bunatatea Sa negustata ~i toate celelalte lucrari ale fiintei divine sa zaca in nelucrare, daca n-ar fi fast cineva, care sa fie partasul lor, sa se bucure de ele" (Marea cuvdntare catehetica, trad. D. Cristescu, p. 36).

Dwnnezeu a creat lwnea din bunatate, fiindca bunatatea nu e pentru sine, ci pentru altul, pentru a face partase si alte fiinte la iubirea ~i bucuria intratrinitara.

Aceeasi idee 0 aflam ~i la Sfantul Maxim Marturisitorul:

"Dumnezeu cel preaplin, n-a adus cele create la existenta pentru ea avea lipsa de ceva, ci ca acestea sa se bucure impartasindu-se de El, pe masura si pe puterea lor iar EI sa se veseleasca de fapturile Sale, vazandu-le pe ele veselindu-se ~i saturandu-se tara sarurare de eel de care nu se pot satura niciodata" (Cele 400 capete despre dragoste, cap. 46, "Filocalia", vol. II, p. 86).

Sfantul loan Damaschin dezvolta a idee asemanatoare: "Asadar, pentru cii preabunul Dumnezeu nu s-a multumit eu contemplarea Lui proprie, ~i prin multimea bunatatii Sale a binevoit a face ceva, care sa primeasca binefacerile Sale si sa se impartaseasca din bunatatea Lui, aduce de la neexistenta la existenta si creeaza Universul, atat pe cele nevazute cat ~i pe ceIe vazute si pe om" (Dogmatica, p. 46).

217

Asadar to ate au fast create din bunatatea lui Dumnezeu ~i ell

scopul de a participa la bunatatea Sa, .pentru ca, afirma Dionisie 'Areopagitul, bunatatea ~i dragostea divina pe toate Ie intoarce spre Sine - ca spre eel care e singurul Bine, principiu unificator al celor dispersate ~i toate a doresc ca pe originea ~i tinta lor finala' (Despre Numele Divine, IV, cit.la pro prof. Durnitru Staniloae, T.D. 0., vol. I, p. 338).

Caracterul teocentric al creatiei este pus In evidenta de Sfantul Maxim Marturisitorul, in termenii urmatori: "Teate au fost aduse 1a existenta ca sa dobandeasca prin miscarea lor libera spre Dumnezeu existenta fericita si prin aceasta odihna vesnica si fericita in Dumne- - zeu" iAmbigua, trad. de pro prof Dwnitru Staniloae, p. 70).

Unirea eu Dumnezeu, ca scop suprem al creatiei, implica fericirea oamenilor ~i preamarirea lui Dumnezeu, cum se arata In Stanta Scripture: "Asa sa Iumineze lumina vo astra inaintea oamenilor, ca vaiand ei faptele voastre cele bune sa slaveasca pe Tatal vostru eel din ceruri" (Matei 5, 16).

Toateil slavesc ~i vestesc pe Durnnezeu, punand in lucru calitatile cu care au fost inzestrate de Creator si astfel se realizeaza pe sine, devenind fericite. Fapturile sunt fericite atunci cand se realizeaza pe sine asa cum sunt ele ill gandul lui Dumnezeu. Prin aceasta realizare de sine, ele reflecta in viata lor bunatatea si desavarsirea lui Dumnezeu iar Dumnezeu se preamareste intru ele si altii il preamaresc pe Dumnezeu, vazandu-i pe acestia realizati,

Dumnezeu a creat lumea buna; din punct de vedere fizic, in ea exists ordine ~i armonie ~i ea produce bunuri neeesare vietii omenesti. Ea este buna sidin PW1Ct de vedere spiritual, pentru ca in ea omul paate progresa duhovniceste, ajungand la realizarea mantuirii si ca~tigarea ImparaIiei Cerurilor.

Biserica ne invata cii intreaga creatie a lui Dunmezeueste buna, Raul dinlume nu se datoreaza lui Dumnezeu, ci omului si libertatii sale de'v6inta. Raul jsi are izvorul In ingerii care au cazut ~i in omul care s-a abatut de Ia izvorul binelui. Cu toate ca puterea raului stapane~te in lume si dobandesre uneori proportii infioraroare, raul fizic si moral nu-si au 0 existents proprie, ci apar ca 0 lipsa a binelui. ~a

I

I

j

I

1 I !

I

I

I

I

218

cum innmericui se Intinde acoIo unde se retrage lumina, tot asa si raul progreseaza in lume atunci cand se deschide poarta vointei omenesti,

Pomind de la aceste constatari, teologia ortodoxa este impotriva unei viziuni pesimiste despre lurne, care confunda lumea eu raul. In antichi tate, gnosticii ~i maniheii considerau ca raul este fiintial lumii, tot asa crezand ~i unii sectanti astazi. Dar omul sau ehiar diavolul, eu toate di se opun lui Dumnezeu, nu pot zadarnici seopul creatiei. Cu toata existenta pacatelor, lumea ramane buna, pentru ca este creata de DW1U1ezeu.

Biserica Ortodoxa este si impotriva optimismului absolut proferat, printre altii, de filosoful german Leibnitz, Potrivit acestuia, Dumnezeu este libel" sa creeze sau sa nu creeze Iumea. Daca S-a hotarat sa 0 faca atuncitrebuia sa 0 faca perfecta, Prin aceasta, insa, Leibnitz marginea libertatea lui Dumnezeu.

Intre aceste doua extreme, Biserica i'nva!a ea Dumnezeu a creat lumea buna, nu perfecta, ci de 0 perfectiune relativa, fiindca omuI, iesit din Imina lui Dumnezeu, t:rebuie sa staruiasca In bine pe calea asemanarii eu Dumnezeu. Daca lumea ar fi fost facuta rea sau desavarsita, nu se mai intelege motivul pentru care Dumnezeu vrea sa 0 mantuiasca.

5. Lumea ca dar allui Dunmezeu, impliciind crucea

Parintele Staniloae afirma ca lumea a fost creata de Dumnezeu ca un dar pentru oameni, pentru ea ei, primind acest dar, sa sporeasca in dragostea fata de E1. Lumea ~i toate din ea, viata insasi este un dar al lui Dumnezeu. Tot ce mananca si bea omul "de pe unna muncii lui este un dar allui Dumnezeu" (Ecclesiast 3, 13). Intelepciunea, stiinta, bucuria, sunt daruri ale lui Dumnezeu (Ecclesiast 1, 26).

Lumea In ansamblu este darullui Dumnezeu catre noi, prin care i~i arata dragostea Sa catre 110i ~i prin acest dar vrea sa castige dragostea noastra fata de El, sa intram in comuniune eu Dumnezeu, daruitorul darurilor. Darul se of era cuiva pentru a-ti arata dragostea fata de el dar mai ales e 0 forma de a castiga dragostea lui. Cand cineva se alipeste de lucrurile daruite ~i uita semnificatia darului, atunci inseamna ca 11-a inteles nimic din dar si nu raspunde iubirii darui-

219

torului. Noi trebuie sa folosim darul, oferindu-l mai departe si

ridicandu-ne peste el, ca sa ne putem Intalni eu Daruitorul. . .

b1 orice dar este implicata Crucea ~i Jertfa, dar nu numai jertfa Daruitorului, ci §i a aceluia care primeste, ca sa-L poata vedea si primi pe Daruitor. Crucea face lumea si pe noi insine transparenF, c~ sa- ~ vedem pe Dumnezeu in ea. Iar Persoana lui Dumnezeu e infinit 111al nepretuita decat toate darurile pe care ni Ie face. . .

Cand ramanem alipiti de daruri, uitand de Daruitor, ~atuncl Dumnezeu ni Ie poate Iua inapoi, ca sa ne faca sa ne daruim Lui, lnsu~i:

Asa a facut Dumnezeu cu loy: i-a luat darurile inapoi, ca sa ara~e Sat,:nel ca loy iubeste pe Dumnezeu mai mult decat to ate .darurile, Cane! prietenii il indemnau pe loy sa ceara socoteala lui Dumnezeu pentru ca i-a Iuat darurile, Iov a zis: "Domnul a dat, Domnul a Iuat, fie numele Domnului binecuvantat" (lov I, 21).

Aceasta uitare a darurilor sau a lucrurilor, din cauza preferintei persoanei lui Dumnezeu, e 0 cruce, 0 jertfa, 0 rastignire a Iurnii in mine; lumea e moarta pentru mine si eu pentru lume, Sfantul Apostol Pavel afirma in acest sens: "Iar mie sa nu-mi fie a rna lauda, decat numai in Crucea Dornnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine ~i eu pentru lume" (Galateni 6, 14).

Prin dezlipirea de lume, prin jertfa darurilor, omul da de Dumnezeu, Care e de infinite ori mai mult dedit toate darurile din lume. Crucea prin care credinciosul se dezlipeste de lucruri ~i monnan~l uitarii de ele, 11 due pe om la inviere, la bucurie. Astfel, lumea pnn rastignirea ei e menita sa-l aduca pe om la Inrnlnu:ea eu DU1mle:e~:

"To ate cele vazute se cer dupa cruce, adica dupa depnnderea de a stavili afectiunea fata de ele a celor ce sunt dusi prin simturi spre ele. Iar eele

. , ,

inteiigibile. toate au trebuinta de mormant, adica de nemiscarea totala a celor~ ee soot purtati spre ele de minte." (Capete gnostice I, 67, "Filccalia", vol. II, p. 149). Miscarea aceasta spre ele fiind i'nJatW"a~, "rasare Cuvantul singur, existand de SU1e, ca ridicat din m0l11, circumscriind toate cele ee au provenit din E1" (Ibidem).

Comuniunea eu Durnnezeu eel personal, prin jertfa ~i uitarea lucrurilor sau a darurilor primite de la £1, copleseste prezenta tuturor

220

darwilor si a tuturor Iuerurilor §i are rolul sa nu ne lege de ele, ei sa ne indrume spre intalnirea ell Daruitorul lor. Lumea aceasta este data de Dumnezeu ca un dar comun si acest dar trebuie sa-l intoarcem nu numai lui Dumnezeu, ci lllmea si toate ale lumii trebuie sa le facem daruri ~i intre noi, inrarind astfel iubirea intre noi. Daca nu fructificam darurile primite, Dumnezeu ni Ie ia inapoi §i le da eeIor care Ie valorifica, pentru eil am fost nerecunoscatori si nemultumitori fara de El (a se vedea pro prof. Dumitru Staniloae, T.D.o., vol. I, p. 339-345).

6. Ratiunile lucrurilor ~i sensu rile lor

Sfintii Parinti: Atanasie eel Mare, Capadocienii, Dionisie Areopagitul §i in special Maxim Marturisitorul, invaf:l ca toate lucrurileisi au ratiunea existentei lor in Dwnnezeu, in Rariunea, Logosul sau Cuvantul lui DWIU1ezeu. in aeeste ratiuni sau "logoi" este data ratiunea existentei lor, temeiullor spiritual si transcendent, precwn ~i relatia lor cu Logosul sau Ratiunea suprema.

In opinia Parintilor de mai sus, "logoi' sau ratiunile eteme ale lucrurilor sunt identiee eu paradigmele divine: "Paradigme numim aeei Logoi, care preexists in Dumnezeu §i care fac sa existe cele ce sunt si pe care teologia ii numeste predetenninari, predestinari ~i voin]e dumnezeiesti bune si care creeaza si definesc cele ce sunt ~i dupa care, Dwnnezeu Cel suprafiintial a predetenninat, a predestinat ~i a adus la existcnta toate cele ce sunt" (Des pre numele divine, V, 8). Aceeasi definitie a ratiunilor divine 0 aflam ~i Ia S:fantul Maxim, in Riispunsuri cafre Talasie ("Filoeolia", vol. III, p. 45).

Sfintii Parinti inteleg prin "logoi" si sensurile mai inalte, pe care Dumnezeu le-a pus in lucruri si pe care ratiunea umana trebuie sa le descopere. Uneori se distinge intre sensuI lucrului. numit "noema" (noirna, inteles) ~i ratiunea lui de a fi, numita "logos". De asemenea, Parintii disting intelegerea sensului (noesis) unui lucru, de ratiunea per~onal3. a ornului, care cerceteaza ~i sesizeaza ratiunea obiectiva a IucrunIor (pr. prof. Dumitru Staniloae, T.D.O, vol. I, p. 346-347). Trebuie, deci, sa se faca deosebire intre ratiunile lucruvilor (logoi) si cunoasterea aeestora de catre ratiunea umana, intre Intelesurile lor si intelegerea acestora de catre

221

om, intr-un proces continuu de contemplare duhovniceasca, de vedere a ratiunii Iucrurilor din lumea aceasta,

Cunoasterea lucrurilor se face prin ratiunea analitica, prin care omuI cerceteaza ratiunea partiala a lucrurilor, iar intelegerea sensurilor lor se face prin dreapta judecata, mai directa, intuitiva, printr-un dar dumnezeiesc. "Exista un sens comun inepuizabil al Iucrurilor, WI sens care Ie leaga., Sensul lor unic suprem e Logosul divino in EI sunt sensuriIe tuturor. Numai Acesta Ie explica pe to ate, nwnai In El omul isi gaseste propriul sens al existentei sale" (Ibidem, p. 348).

Ratiunea analitica, stiintifica si filosofica vede lumea ~i fieeare Iucru din ea oarecum separat, exterior, ca 0 mutate de sine statatoare; dar prin dreapta judecata ~i prin vederea duhovniceasca a ratiunii Iuciurilor, credinciosul curatit de patimi le vede pe toate pure: asa cum sunt eIe unite in jurul Logosului divin, in gandul lui Dumnezeu. Omul duhovnicesc este singurul care vede adevaratul sens, pur, obiectiv, nepatimas al fiecarui lucru, al fiecarei persoane, si aI tuturor in Hristos, pentru ca prin ratiunea patimasa, viziunea lumii sufera 0 serie intreaga de deformari:

a. Din cauza patimii ratiunile adanci, spirituale ale lucrurilor se estompeaza, vazandu-se ill ele numai latura materiala, interesata, uti li tara a Iucrwilor, numai suprafata lucrurilor si ceea ce poate satisface pofteie nesatioase, transformand totul intr-un obiect de placere personala.

b. Ratiunea patimasa si interesatil se straduieste sa-si justifice cu argumente faptele ~i interesele, .iar ceea ce este mai gray este ca mintea ajunge sa se §i convinga de aceasta argumentare, ceea ce inseamna inlocuirea unor ratiuni obiective eu ratiuni subiective, producandu-se 0 strambare, 0 deformare a realitatii si prin aceasta 0 cad ere din adevar. Adevarul obiectiv, general valabil, e inlocuit de fiecare cu adevarul sau subiectiv. Iar ridicand fiecare WI adevar al sau, subiectiv, in locul .adevarului obiectiv general, lumea nu mai apare la fel.pentru toti, incdt nu semai stie care este eea adevarata si care este cea falsa. De fapt toate opiniile date in felul acesta drept adevar soot iluzii si se refera la 1ucruri inexistente, insa adevarul obiectiv exista in el insusi ~i se refera Ia lucruri existente, dar el e dincoIo de judecata interesata a tuturor.

222

Parintele Staniloae explica aceasta strambare a realitatii prin cugetarea patimasa: "in omul patimas, ratiunea este intotdeauna in slujba patimilor ~i judecatile ei stramba adevarul si deformeaza realitatea" (Spiritualitatea ortodoxii, vol III, 1981, p. 170-171).

Sfantul Maxim Marturisitorul considera ca pentru a ne vindeca de judecata pacatoasa, care judeca stramb, trebuie sa ducem un razboi nu impotriva lucrurilor ~i a persoanelor, ei impotriva patimilor noastre, care intuneca mintea si intelesurile simple ~i pure ale lucrurilor, facandu-ne sa ne folosim de obiecte si lucruri, ca de simple obiecte de placere" (Capete despre dragoste, III, "Filocalia", vol II, p. 110-111). Numai asa ajungem sa intelegem lara patima ratiunea si intelesul adevarat al lucrurilor ~i persoanelor, asa cum SW1t ele, pure ~i unite in mintea lui Dumnezeu, folosindu-ne eu dreapta judecata de ele, ca daruri ale lui Dumnezeu catre noi, care stim ca implies jertfa si uitarea de ele pentru sporirea dragostei fata de EI si intreolalta.

Bibliografie

1. Pro Prof. Durnitru Staniloae, TD. 0, vol. I, partea a doua;

2. Idem, Creaiia ca dar ~i Tainele Bisericit, in rev, "Ortodoxia", nr. 111970;

3. Idem, Dinamica creatiei in Bisericd, 111 rev. "Ortodoxia", nr. 3-4/1997:

4. Idem, Locasul bisericesc, cerul pe pdtndnt sau centrul liturgic al creatiei, in rev. "Mitropolia Banatului", nr. 4-611981;

5. Idem, Sfdnia Treime, creatoarea, mdntuitoarea si tima vesnica a tuturor credinciosilor, in rev. "Ortodoxia", nr. 2/1986;

6. Idem, Sfdnta Treime si creatia lumii ill limp dill iubire, in rev.

"Mitropolia Olteniei", nr. 2/1987;

7. Idem, Chipul nemuritor al lui Dutnnezeu, Craiova, 1987;

8. Pro Prof Dumitru Popescu, Dumnezeu si cosmos, in vol. "Ortodoxie si contemporaneitate", Bucuresti, 1996;

9. Idem, Cosmologie autonomd si cosmologie teonomd, in vol. cit. supra; 10. Pro dr. Tache Sterea, Dumnezeu; omul si creatia in teologia ortodosa si in preocuparile ecumenismului contemporan (teza de doctorat), in rev. "Ortodoxia'I nr. 1-2,3-411998.

223

X. DUMNEZEU PRONIATORUL

Pronia sau providenta divina reprezinta 0 alta lucrare In afara a lui Dumnezeu-Sfanta Treime, nedespartita de lucrarea Sa ereatoare. Daca se afirma in Sfanta Scriptum ca Dumnezeu, dupa ee a creat lumea, S-a odihnit (Facere 2, 2), nu trebuie sa intelegem ea El a incetat orice activitate fata de lume, ci doar ca nu mai creeaza fiinte din nimic. Tot Sfanta Scriptura ne arata ca dupa caderea ornului, Dumnezeu S-a ingrijit de mantuirea lui ~i a lumii.

Pronia constituie modul In care Dumnezeu chiverniseste si conduce lumea spre scopul final pentru care a fost creata, in interiorul iconomiei Sale creatoare ~i rascumparatoare. Actiunea proniatoare este neintrerupta si concomitenta cu cea creatoare ~i judecatoare, ceea ce arata unitatea planului lui Dumnezeu eu creatia Sa (Pr. prof. loan Bria, tiro; p. 310).

Purtarea de grija sau lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu este confirmata de Mantuitorul Iisus Hristos: "Tatal Meu pfu1a acum lucre aza; si Eu luerez" (loan 5, 17). Ca ~i creatia, pronia este atribuita lui Dumnezeu-Tatal: "Deci nu va ingrijiti zicand: Ce vom manca sau ce vom bea sau eu ce ne vom imbraca, cad stie T atal vostru Cel ceresc ca ave]i trebuinta de toate acestea" iMatei 6, 31-32). in acelasi timp, trebuie afirmata si participarea celorlalte Persoane divine la actiunea de proniere a lumii care, ca ~i creatia, este opera intregii Sfintei Treimi, Despre lucrarea proniatoare neincetata a Sfantului Duh, dupa creatia lumii, se afirma in S:fanta Scripture: "Trimite-vei Duhul Tau si se vor zidi si vei innoi fata pamantului" (Psalm 1 03,31).

La randul Sau, Fiul lui Dumnezeu participa la actiunea de conservare a lumii prin rationalitatea ei, atat inainte cat ~i dupa Intruparea Sa. In prologul Evangheliei dupa loan se afirma originea si dependenta a tot ceea ce exists de Cuvantul lui Dumnezeu, prin Care au fast create toate ~i In Care este viata tuturor: "Teate prin EI s-au facut ~i

. fill'a E! nimic nu s-a :facut din ce s-a :facut. Intru EI era viata si viata era lumina oamenilor. Si lumina lumineaza in intuneric si intunericul nu a

224

cuprins-o ... In lume era ~i lumea prin El s-a IaCUt, dar lumea nu L-a cunoscut" (loan 1 ,3:-5; 1 0).

In textul anterior sunt indicate coneomitent lucrarea creatoare ~i eea proniatoare savarsite de Fiul lui Dumnezeu: "Acesta in lume era si lumea prin EI s-a facut" (loan 1, 10). Creatia, ca act al lui Dumnezeu liber si personal, constituie inceputul lumii, iar providenta, tot act liber ~i personal al lui Dumnezeu, este continuarea necesara a actului creatiei, avand ca scop desavarsirea omului si a lumii prin Dumnezeu.

Ca si invatatura despre crearea lumii din nimic ~i inva!atura despre pronia saupurtarea de grija neintrerupta a lui Dumnezeu demonstreaza ca lumea nu este autonoma, ci teonoma, avand centrul de greutate in Dumnezeu.

Din motivul si scopul creatiei rezulta si necesitatea providentei, deoarece creand lurnea, Dumnezeu nu 0 putea parasi, Calitatea sau atributul divin de Atottiitor evidentiaza faptul ca Dumnezeu Cel atotbun si drept nu putea lasa lumea singura, tara sa Se intereseze de ea ~i :fara sa o ajute ca sa-si ajunga scopul pentru care a fost cream. In Marturisirea Ortodoxa a lui Dositei, Biserica invata astfel: "Credem ca toate lucrurile, fie vazute, fie nevazute, sunt guvernate deprovidenta dumnezeiasca: pc cele rele le prestie si le ingaduie Dumnezeu, nu Se ingrijeste de ele, deoarece nici nu le-a facut, iar adam Intamplate le indreapta spre ceva folositor, iar pe cele bune le prestie si le predetermina" (cf "Indrumari misionare", Bucuresti, 1986, p. 266-267).

Ca obiect al providentei divine este tot ceea ce exista sau ceea ce este creat de Dumnezeu. Pronia se refera, deci, atat la legile generale ale creatiei cat si la entitatile particulare si fiintele individuale, in care exists aceste legi, Dar pronia nu este numai suportul existentei, care ill orientarea creariei, ci si un ajutor, "palma lui Dumnezeu" (Psalm 139. 5). forta prin care Dumnezeu atrage fiintele spre tinta lor fireasca. De aceea premia ia forma unui dialog continuu, a unei sinergii libere (Pr, prof loan B6a, D. TO, p. 310).

Invatfttura crestina atesta mat 0 providenta universala, care are 111 vedere intreaga creatie, dit si 0 providenta specials sau particulara, al carei obiect sunt fiintele individuale. Astfel. Dumnezeu poarta de grija

225

I

fata de l.ntreaga om~nire ~i .de iliireaga creatie, darsi de popoare ~i decei ce.ap~~:cesto~ In specl~, insa, ~mul ca fa~tura rationals, creat dupa C~PUI lui LJ~eLeu, reprezinta obiectul providenjei particulare: "Cfuld rnvesc: ~Iuni~, i~crul mainilor Tale, luna ~i stcleie pe care Tu Ie-ai mtemeiat inn 21(;: Ce este omul ca-ri amintesri de el? Sau fiut omuiui cal cerecetezi pe el?" (Psalm 8, 3-4); "Doamne, ce este omul ca Te-ai facut ~~~?S;ut ~ui sau .fiul OI~uiui ca-l socotesti pe elf Ornut e ca 0

suflare;.L.,llele lui, ~a umora trecatoare" (Psalm i43, }.4). .

. F~e~~are 0111 ill ~ parte .~st~. obiect ai proruei .11 vme, Asti:t\l, mCI nasre. rea ~~ mer moartea tiecaruia dmrre nci on sunt ocazionale, f,.:i conduse de

. provl~enta (~~:s(:bnii ??, l~; 67, 21; 89, ~·-6; 101, 24-25). De .asemenea, toate Intamplarile, cruar ~l cele mai mici, din viata ornului, triste sau ve~ele, sur~t ~uo pronia iui ~Yt!leZt"u; -Ce!c bu?c ~i cele rete, viata ~i muan~a, saraclay avupa de ra Dornnul sunt" Uruelepcrunea lui I. SIr. 11: 1 b); "T oate iucruriie oameniior sum ca soareie inaintea Lui si ociiii

L' .' ~ )"

Ul neincetar peste dille lor" (In/eiepchmeLi lui 1. Sir. U. L'i). Dumne-

zeu.lndreap.~ pa;;.ii ?l:lUlui_ si-l conduce, asa ca toata Vj~~ lui sta Suo oc~.ul pr~v~de?tel divine, tara sa-l sileasca: 'De DCIil111u! SUlIt ho"(:an-ifi Pa!}l! o~nUlUl ~~ ~,Uln poate omui sa priceapa calea Lui?': (Pi/de 20, 24; E_cc~e51ast 9, 1). intr-un cuvant, DWTIt1eZCU patrunde In tOi.!~t auianuntele Vl~!l1 tlec~'u~a:'ijir: eel" a privit Domnul, vazut-a pe Lo!i ltii oarnenilor, Din l~c~l.ll Sau eel gata, privit-a spre to~i cei ce iocuiesc pamamul. Ei a farm U~'111Ie tuturor ~i patrunde roate faptele lor' (Psalm 31, 13-15).

,(_~mui e~~e el in~~~i un organ at proniei, deoarece poate tolosi in ~OQ hoer legile creal ie; pentru a organiza viaia sa ~i a semcniior sai, Intre L·aUZ& existen.(ei $i scopai ~(cestei.1, care depind ce Dumnezcu, omul

se mi ·ra 1'" ,. r'l -" L., .. , .• J' •... : .', _. '.. .,. '

li~,- irer. t'd poate conoipona vici!C1 !,~ uc cea a. S(:;HlCtlillJi s,j! intr-un

mOG pozitiv sau negativ (Pr, prof loan·Ella., op.cu, loco elf).

Aspectele proniei divine

. ~ror~~ divina, desi este o actiune P..'Jitara a lui Duninezeu, ca §i creapa iumu, poate ri anaiizata prin cere rrer aspecte care 0 compun.

_ 1. ~ons~rvarea. Reprezinta grija pe care 0 are Dumnezeu pentru

pastrarea ill exrstenpi a fapturilor Sale; prin ea Dumnezeu mentine Iumea

226

;;i fiecare fapturd ill parte, In forma lor originara. Conservarea nu este, msa, numai 0 simpla aparare a fapturilor de distrugere, ci constituie 0 activitate pozitiva, nernijlocita a lui Dumnezeu, care consta intr-o influenta continua a lui Dumnezeu asupra fapnuilor, dandu-le puterea de existents. Mantuitorul ne lI1vata ca Dumnezeu poarta de grija de pasarile cerului si de crinii campului (Mate! 6. 26), iar Sfantul Apostol Pavel marturiseste: "In El avem viata, in El ne miscam ~i suntem" (Fapte 17,28).

Lumea neavandu-si existenta de la sine, ramane continuu sub activitatea nernijlocita a lui Dumnezeu ~i In dependenta de puterea dumnezeiasca. Din acest punet de vedere, conservarea este 0 continuare a crearii, deosebindu-se 11L1Illai prin aceea ca actul crearii inseamna aducere la existenta din neexistenta, in timp ce providenta pastreaza 111 existents cele create.

Adevarul despre conservarea lumii de catre Dumnezeu este exprimat in multe Iocuri in Sfanta Scriptura. Astfel, purtarea permanenta de grija se exprima clar In Psalntul ] 03, v, 28-30: "To ate catre Tine asteapta sa Ie dai lor hrana ia buna vreme, Dandu-le Tu lor, vor aduna: deschizand Tu mana Ta, toate se vor umple de bunatati, Dar intorcanduTi tara Ta se vor tulbura; lua-vei duhul lor si se vor sfarsi si in faran8. se vor intoarce". Aceeasi idee 0 intalnim ~i la Iov 34, 14-15: "Daca Dumnezeu n-ar cugeta dedit la Sine insusi si daca at" lua inapoi la Sine Duhul Sau ~i suflarea Sa, toate fapturile ar pieri deodata si omul S-3r intoarce in tarana"'.

Marturii despre lucrarea de conservare a proniei di vine aflarn si in Sfanta Tradirie: "Conservarea lumii nu este 0 fapta inferioara crearii ei. afinna S:fantul loan Gura de Am, ci, daca trebuie sa spunem ceva minunat, este chiar superioara, lnseamna mult a produce ceva din nimnic; dar a conserva lucrurile, care rind spre inexistenta si a le tine laolalta, cand vor sa se imprastie, este 0 fapta mare si minunata ~i un semn de multa putere' tOmilia lJ fa E1 rei, 1, 3).

Revelatia divina ne arata ca Dumnezeu PO;:Ul.3. de grijii. ruturor rapturilor, dar El nu le conserva in veci. Acti vitarea conservatoare a lui Dumnezeu cuprindc intreaga creatie ~i pe fiecare dimre crearuri. Din datele Revelatiei. intelezem ca existentele sinoularc sunt couservate de

, ~ ) ..... i :.__

227

puterea dumnezeiasca, intrucat contribuie la conservarea gcnului sau a Intregii Iumi fizice ~i organiee ~i mai ales a omului,centrul ~i coroana creatiei. Tot din Reveletie ~i din observarea naturii intregi in devenirea ei istorica intelegem ea nu nwnai plantele si anirnalele sunt trecatoare, ci specii si genuri intregi din ele au devenit de prisos In cursul timpului, lasan_?u-ne numai restwile si pietrificatiile lor ill straturile pamdntului (cf.t'Indrumari misionare", p. 271).

Numai fiintele spirituale, oamcnii, desi tree prin moarte, au ca destinatie ultima i'nvierea ~i viata de veci, fie ill fericire, fie in nefericire.

2. Cooperarca sau conlucraroa

Aeest aspeet al proniei priveste actiunea prin care Dumnezeu Irnpsrtaseste creaturilor ajutorul Sau, pentru ea ele sa-si poata realiza misiunea sau menirea si sa-si poata aiunge scopul. Aceasta inseamna cil Dumnezeu asteapta ca ~i faptura Sa sa lucreze potrivit destinului ci. Ajutorullui DUl1U'leZeU se llnparta~e~te Iiecarei faptnri potrivit eu natura si eu puterile ei, ill hotarele legii fizice. Desi Dumnezeu este atotprezent ill intreaga creatie, totusi activitatea sau conlucrarea Lui cu creaturilc este diverse - intr-un fel se manifesta lucrarea Lui 111 fapturile tara viata, altfel in plante ~i In animale si ell totul altfel III oameni si in omenir~a intreaga de-a lungul istoriei.

Sfintii Parinti discem mai multe f0l111e ale harului divin sau ale energiilor necreate, prin care Dumnezeu sprijina 111 existenta diferitele regnuri . pe care le-a creat: mineral, vegetal, animal, uman. Sfantul Maxim Mfu.tLUlsitoml mentioneaza, in ordine: harul de exisrcnta darator. eel de viata facator, eel de ratiune di1tator ~i eel indumnezeitor, ' ,

Din perspectiva harului divin, ca energie necreata care se lmparta~e~te necontenit faprurilor, Ortodoxia poate explica mai usor cooperarea efectiva ~i eficieuta a lui Dumnezeu eu oamenii, care implies sinergie, decat 0 pot face celelalte Confesiuni eterodoxe.

Conlucrarea lui Dumnezeu eu omul este inscrisain insasi notiunea de chip si asemanarc a lui Dumnezeu, dupa care a fast zidit omul. Crear dupa chipul Iui Dumnezeu si chemat la asemanarea tot mal mare ell EI, ernul nu se poate realiza ca persoana III comuniune dccat in relarie

228

directa cu Durnnezeu, Sfanta Treime, ~i eu semenii sai, cu care poarta impreuna chipullui Dumnezeu.

La chemarea de colaborare eu Dumnezeu nu raspund, Insa,tPti,. ci numai cei care vor. Taina libertatii umane se intalneste acum cu chemarea sau apelul pe care il adreseaza Dumnezeu tuturor oamenilor.

Dumnezeu conlucreaza cu fiecare om care cere ajutorul San pentru savarsirea celor bune, nu ~i pentru savarsirea eelor rele. Orice fapta rea este numai a ornului, dar orice fapta buna este opera lui DUl11- nezeu si a omului, Conluerarea lui Dumnezeu cu omul are loc in cornuniunea de iubire la care este chemat omul prin insusi chipul sau durnnezeiesc si mai apoi prin lisus Hristos, Fiul lui Dumnezu intrupat, I'll Care S-3 ararat iubirea lui Dumnezeu si in Care ni s-a dar, prin rascumpararea noastra din robia pacatului si a mortii, harul dumnezeiese, legatura interioara ~i exterioara a omului eu Dumnezeu,

Manuriile Sfintei Scripturi sunt eloevente In privinta conlucrarii lui Dumnezeu eu omul prin providenta, "Caci Dumnezeu este Cel ce lucreaza in voi si ea sa voiti si ca sa savar~i!i dupa a Lui bunavoinpi' (Filipeni 2, 13). Ornul este chemat, insa, sa fie impreuna-lucrator eu Dumnezeu 1a propria sa mantuire: "Caci noi impreuna lucratori eu Dumnezeu suntem" (I Corinteni 3, 9). Dar omul este impreuna-lucrator ell Dumnezeu chiar si in purtarea de grija a lui Dumnezeu fata de lumea intreaga. Adam fusese pus sa dea nume tuturor lucrurilor, sa se ingrijeasca de gradina raiului (Fa cere L 28; 2, 15, 19-20). Asadar omul este solidar cu creatia si prin el Dumnezeu poarta de grija creatiei, Prin 0111, Dumnezeu infrumuseteaza si desavarseste creatia, dar tot prin om poate sa 0 si condamne sau sa 0 distruga; dar aceasta din vina omului,

Sfantul loan Gura de Aur se pronunta ~i In legatura eu acest aspect al proniei divine: "Sa stii ca Dumnezeu to ate Ie intocmeste, de reate poarta grija, ca noi suntem liberi, ca Dumnezeu intr-una conlucreaza eu noi, iar altele le admite numai. Ca EI nu voieste nici un rau, ca nu numai prin vointa Lui se intampla toate, ci ~i prin vointa noastra si totodata prin conlucrarea lui Dumnezeu" tOnnlia IU /0 Epistola IT Tiniotei -- cit. In "Indrurnori. misionare", p. 174).

229

Harul dumnzeiesc, necesar colaborarii omului ell. Dumnezeu pentru mantuirea sa, ni se i'mp~e~te prin umanitatea indumnezeita a lui Hristos.rin Biserica, prin Sfintele Taine, ca lucrari ale Sfiintului Duh. savar~ite de Mantuitorul prin episcopi si preoti, Aceasta inseamna eEi. pronia divina specials, care priveste pe om, este legata de prezenta ~i lucrarea Bisericii lui Hristos In lume si pentru lume.

3. Cuvernarea sau conducerea

Acest al treilea aspect al proniei divine este strans legat de celeIalte doua, formand 0 unitate. Guvemarea lumii este la fel de necesara ca ~i conservarea, din cauza marginirii lumii create.

Lumea fizica este condusa de Dumnezeu spre scopul ei, prin legiJe fizice astronomice, chimice, biologiee etc. cei-au fost imprimate la crcatie. Aceste legi sunt de asa natura, incat permit ~i ajuta lumii sa evolueze. Evolutia ins~i dovedeste ca este yorba de tendinta spre·scop, anume de tendinta de a ajunge fiecare Ia arhetipul fixat de Dumnezeu.

Omenirea este condusa spre scopul ei de Dumnezeu prin diferite mijloace, prin diferiti oameni ~i prin diferite concursuri de irnprejurari, Poporul evreu, de exemplu, a fost ferit de idolatrie prin diferite pedepse si robii trimise asupra lui, prin glasul pHn de mustrari al profetilor si dreptilor Vechiului Testament, precum si prin fapte minunate.

OmuI, care are vointa proprie, este condus de Dumnezeu printr-o influenta binefacatoare asupra acestei vointe. Precizam ca este vorba despre 0 influenta, nu de 0 constrangere; de un imbold ~i 0 intarire a vointei spre a face bi.ne1e ~i indemn de a se feri de savarsirea raului,

Guvemarea sau conducerea poate fi considerata sensul dinamic al proniei divine, fiindca se activeaza in mod aceentuat pe planul istoriei fiintelor umane constiente, pe planul dezvoltarii umanitatii, Ea ajuta aici fortele binelui nu numai sa se rnentina pe ele ~i sa mentina prin aceasta ~i omenirea ill aceleasi forme, ci si sa ingradeasca sisacontracareze formelenoi de actiune ale raului. Dumnezeu Se foloseste nu numai de fortele bune, ci ~i de fortele rele spre conducerea istoriei spre trepte tot mai inalte si, ill ultima instants, spre mantuire si indumnezeire (Pr. prot:

Dumitru Staniloae, 7:D.0, vol. 1, p. 490).

I

I I I

I

230

Dad Revelatia supranaturala in realizarea ei catre oameni prin acte, cuvinte si imagini, cunoaste momente si trepte esential noi, mai presus de cele ale firii, vizand ridicarea umanului, ~i istoria 111 eurgerea ei cunoaste trepte si rnomente noi. Deschiderea unor noi trepte si conducerea omenirii spre ele intra in cadrul providentei, care se identifica ell planul de mantuire $i indumnezeire a lumii. Caci :fanI aceste

, trepte 110i si fara conducerea creatiei spre ele si ridiearea ei pe ele, providenta eonservatoare $1 conducatoare nu ar avea nici un sens.

Nici in aceasta actiune de conducere a lumii, Dumnezeu nu lucreaza singur, ci in colaborare cu actiunea omului. Revelatia supranaturala este aceea care pune In evidenta, tara echivoc, initiativa $i rolullui Dumnezeu III inaintarea creatiei pe noi trepte. Astfel, Sfanta Scriptura ne arata ca Dumnezeu, potrivit planurilor providentei Sale, indruma $i conduce viata oamenilor, a ingerilor, a statelor ~j a popoarelor (Fapte, 17, 26-27; Iov 12,23-25: Intelepciunea lui I Sirah, 17,14; 10,17-20; Pilde 8., 15·· j 6; Daniel 4. 14). Mantuitorul insusi, vorbind despre carmuirea lumii, numeste pe Dwnnezeu "DonID (deci carmuitor) al cerului si al pamantului" (Matei 25, 11).

Sfantul Efrem Sirul confirma lucrarea proniaroare conducatoare a lui Dumnezeu in lume prin cuvintele: "Vad creaturile ~i trag concluzia despre Creatorul lor. Vad lumea si CW10SC providenta. Vad cum se mead corabia daca ii lipseste cannuitorul, CUI10SC ca lucrurile omenesti raman de nimic daca nu Ie indreapta Dumnezeu' Ctldrumari misionare", p. 278).

Parintele Staniloae accentueaza dinamismul actiunii proniatoare 3.

. lui Dumnezeu, +in care El se descopera pe Sine, atragand lumea la Sine: "Dumnezeu (Proniatorul) nu este un Dumnezeu pur conservator 1:1] Iumii, in anumite forme esential ciclice, ci un DUlllJ1eZeU al unci lumi chemate la perfectiunea vietii in unire eu El. Ei nu e Dumnezeul eternizarii IUl11ii in forma existents, ci al unei lumi pe care 0 conduce prin miscare la tinta desavarsirii 111 El insusi. DU11l11eZeU a luerat in acte trecute. dar in acte care au dus Iumea inainte, De aceea, trebuie sa crcdcru ca El lucreaza ?i acurn in moduri adecvate rimpului nosuu ~i va

231

. lucra si in viitor, descoperindu-Se tot mai mult, pentru ea sa Se descopere depJin ill viitorul eshatologic" (T.D. 0, vol. I, p. 491).

Obiectii impotriva Proniei divine

a. S-a afirmat di pronia ar anula libertatea omului. Daca Dumnezeu poarta de grija lumii si 0 conduce, omul nu mai are nici 0 libertate: el trebuie sa faca ee hotaraste Dumnezeu.

Realitatea ne arata, ins8., eu totul altceva: omul face, in general, ceea ce vrea el si mai putin din ceea ce ar trebui sa faca sau sa nu faca, Prin pronie, Dumnezeu ne indica numai tinta vietii ~i ne aratacum putem ajunge la aeeasta; ne arata binele ce unneaza daca fl ascultam sau raul in caz de neascultare, dar nu ne obliga si nu ne forteaza in vreun fel. Noi putem sa ne Indreptam in mice moment pe W1 alt chum dedit eel indicat, Dovada palpabila ne-o ofera chiar dint:ru inceput Adam. Daca providenta ar desfiinta libertatea, ar fi inexplieabile pacatele oamenilor, fiindca nu se poate sustine ca pacatele ar fi voite de Dumnezeu,

b. Existenta raului In lume contrazice providenta divina, Daca Dumnezeu poarta de grija lumii, de ce exista raul In lume? Nu CWI1Va Dumnezeu este eauza raului?

Fa.ra indoiala ca raul exista in lume, dar cauza lui nu este Dumnezeu. Raul este moral si fizic: eel moral este pacatul, iar eel fizic constituie urmarea lui. Pacatul i~i are originea in libertatea duhurilor netrupesti, care s-au razvratit contra lui DW11l1CZeU si in libertatea omului. Raul este opera fapturilor c.reate ~i nu a lui Dumnezeu. Raul moral, pacatul, a dat nastere suferintei, adica raului fizic. Iar de la protoparinti si pana la noi, pacatul produce bali ~i suferinte, lucru confinnat de Sfanta Scriptura, ("Sa nu mai pacatuiesti ca sa nu-ti fie tie mai rau", avertizeaza Manruitorul Iisus Hristos.)

Existenta proniei divine BU esre impiedicata de existenta raului.

Dumnezeu insusi ingaduie raul, adica pacatul, fiindca respects libertatea noastra, dar El randuieste 111 asa fel lucrurile ca raul sa nu fie ~i sa nu poata deveni atotputemic, ci sa fi.e limitat. iar ill uncle cazuri sa slujeasca binelui. Omul este liber sa faca raul dar efectul raului nu mai depinde 11111"\1 totul de ei. Raul a fost adesea intors de DUl11l1cZCU spre bincle

i j

i

i

j

i

I

omenirii, caci prin moartea Manrcitorului Hristos ne-a venit mantuirea. S-a afirmat anterior ca Dumnezeu Se folosesre chiar ~i de fortele raului, nu numai de cele bune, spre conducerea istoriei pe trepte mai inalte Raul sta In vointaomului, care se abate de la cuvantul ~i legea lui Dumnezeu, Raul exists pentru di exista libertatea umana; iar pronia divina respects, pana la capat, libertatea noastra, fapt ee explica, in ultima instanta, existenta vesnica a iadului.

c. Disproporpa dintre merit ~i rasp lata

Daca exista pronie, de ce lasa Dumnezeu pe cei buni sa fie de multe ori nefericiti iar pe eei rai fericiti?

Judecata noastra despre oamenii buni si rill este de multe ori subiectiva. Adesea judecam pe altii mai mult dupa aparente, caci este mai usor si la tndernana tuturor. Socotim virtuosi pe eei pe care ii vedem ca au 0 comportare buna In societate, chiar daca In realitate ei sunt pacatosi, iar viciosi pe cei care fac fapte unite, chiar daca apoi s-au cait sincer de ele, tara ca noi sa stim, sau pe cei pe care ii barfesc altii din interese straine si meschine.

Nu este corecta, de multe ori, nici judecata noastra despre fericirea sau nefericirea cuiva. in mod obisnuit, suntem tentati sa consideram fericiti pe eei care au tot ce Ie trebuie pentru viata lor si nefericiti pe cei saraci sau suferinzi. Realitatea demonstreaza, Insa, contrariul: bogatii sunt uneori mai nefericiti decat cei saraci, cad in casele lor sunt certuri, intrigi, nemultumiri sau boli tainuite, care le provoaca multa suferinta, De asemenea, nu toti care au 0 situatie modesta sunt nefericiti, pentru ca pot avea bueurii pe care nu le au cei bogati (eopii buni, intelegere in familie).

Daca Dumnezeu permite uneori ca dreptii sa sufere, precum Iov. 0 face spre binele lor. Suferinta este 0 incercare a virtutii. Suferintele nu sunt ceva intfunplator sau absurd, ci au rol pedagogic. Suferinta pe pamant este calea spre curatirea de pacat sau rascumparare de rau, calea spre bine in conditiile actuale ale acestei lumi, calea spre i'mpiiriitia lui Dumnezeu. Sfantul Apostol Pavel se Iauda eu suferintele sale pentru

Hristos (Galateni 6, 14).

Suferintele dreptilor sunt 0 dovada a iubirii lui Dumnezeu, 'did pe cine iubeste Dumnezeu Ii cearta ~i 11 incearca, intocrnai ca un parinte

233

bun pe fiul sau (Evrei 12, 6-7). ~i eu to ate ca "multe sunt nenorocirile care Iovesc pe eel drept, dar din toate ll scapa Domnul" (Psalm 34, 20), deoarece"pentu eei ce iubesc pe Dumnezeu ... to ate laolalta Iucreaza inspre bine" (Romani 8, 28).

Un raspuns complet si nuantat la intrebarea de ce sufera dreptii, ne of em Sfantul loan Damaschin: "Durnnezeu ingaduie ca eel cuvios sa sufere cele rele ca sa nu cada din constiinta lui cea dreapta sau ca sa nu alunece in mandrie din pricina puterii si harului dat lui, cum a fost cazul cu Pavel (II Corinteni 12, 7). Este parasit cineva pentru 0 bucata de vreme pentru indreptarea altuia, ea sa capete Invatatura ceilalti, care . privesc la starea lui, dupa cum a fost cu Lazar ~i eu bogatul (Luea 16, 19). Cad in chip natural ne cairn C3Jld vedem pe unii ca sufera ... uneori se ingaduie sa cada cineva ~i intr-o fapta rusinoasa spre indreptarea U11ei alte patimi mai rele, spre exemplu dad cineva se lauda cu virtutile sau eu faptele.lui, Dumnezeu ingaduie ca acesta sa cada in desfranare pentru ca, prin caderea sa, venind la cunostinta propriilor lui slabiciuni, sa se smereasca si, apropiindu-se, sa-~i marturiseasca Domnului pacatele" (Dogmatiea, p. 162-163).

Nimeni nu poate pretinde ca este Tara pacat (I loan 1, 8) si ca daca sufera, sufera pe nedrept. Din iubire, Dumnezeu ii da necazuri si pentru pacatele mai mici ca sa duca 0 viata cat mai virtuoasa. Dumnezeu of era uneori si eelor rill anumite bunuri ca sa-i indrepte ~i sa-i determine la podi.inra ~i sa paraseasca faptele rele. "Bunatatea lui Dumnezcu indeamna la pocahua" (Romani 2,4). Se intampla uneori ea si cei rai sa faea unele fapte bune si de aceea Dumnezeu ii rasplateste, ea sa-i ridice pe calea cea buns. Un eehilibru perfect intre fapta si rasplara va fi stabilit doar ill Iumea cealalta,

I

1

!

!

I

1

Deismul ~i pronia divina

In Iegatura cu invatiitura despre providenta a aparut concepti a deism, care respinge aceasta lucrare a lui Dumnezeu rata de lume ~i am. Deismul este un sistem filosofie, aparut in secolul ~I XVIII-lea. Idei deiste gasim ~i ill antichitate, la filosoful gree Epicur ~i la poetul latin Lucretiu Epicur considers ca zeii nu se preocupa de lume, deoarece

234

aceasta le-ar tulbura fericirea Initiatorul modem al deismului a fast Herbert of Cherbury (t 1648) in Anglia In Fr311~'l a avut ca reprezentanti pe Voltaire, Rousseau si pe enciclopedisti (Diderot, d'Alambert),

Deismul invana ca exista un Dumnezeu personal care a creat lumea. La creatie i-a fixat anumite legi dupa care sa se conduca totdeauna, Dupa creare, Dumnezeu s-a retras din lume ~i nu mai intervine in ea, nici nu mai are vreo influenta asupra ei. Afirmatia biblica conform careia "Dumnezeu s-a odihnit in ziua a saptea" (Faccre 2, 2) este interpretata de adeptii deismului in sensul ca dupa creare Dumnezeu a incetat orice activitate tara de lume, ca a rupt ariee legarura ell lumea si ca Se afla intr-un repaus vesnic. Loeul activitatilor divine a fost luat de legile divine fixate in creatie, in fapturi iar EI traieste numa~ In transcedent. lntre Dumnezeu si Jume exists un abis de netrecut. In aceasra situatie, providenta divina este irnposibila si nici nu este necesara, caci lumea se conduce dupa legile fixate ei. La fel ~i omul nu mai are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu,

Impotriva tezelor deiste raspundcm asrfel: daca Dumnezeu nu poarta de gt-Ua lumii ~i omului inseamna fie ca nu poate. fie ea nu vrea. Dad nu poate inseamna ca este 0 fiinta slaba ~i marginita si de aceea nu poate interveni in opera Sa ~i nu poate ajuta 01l1111ui in drumul lui spre mantuire. lnseamna ca este marginit, ca Se afla numai intr-o pane a universului, nu prerutindeni, Daca nu vrea inseamna ca Dumnezeu este o fiin!a rea, ca se dezintereseaza de lW11e si de 0111. Dar experienta ne invata ca atunci cand cineva a :facut un lucru bun se intereseaza de el. Iar Dumnezeu care a creat 1umea ~i pe om din bunatatea sa nesfarsita, CWl1 ar putea sa nu se mai intereseze de faptura 1118.inj101' Sale?

Un raspuns sau 0 respingere a conceptiilor deiste aflarn 1a Sfanrul loan Damaschin: "Singur Dumnezeu este prin fire bun ~i intelept. Asadar, pentru ca este bun, poarta de grija , caci eel care nu poarta de grija nu este bun. Caci si oarncnii si cele nerationale, in chip firesc poarta de grija de odraslele lor; iar eel ce nu poarta de grija este hulit. Apoi pentru ca DW1meZeU este intelept, poarta de grija de existente in chipul eel mai bun" tDogmotica p. J 61 ).

235

De retinut ~i faptul ca filosofia deism s-a dezvoltat 111 Occident intr-o perioada in care s-a mutat centrul de greutate de Ia Dumnezeu In om, 111 timp ce intreaga cultura si teologie ortodoxa, au W1 profund caracter teocentric. (Pr prof Dumitru Popescu, op. cit, p. 126).

Bibliografie

1. Sfantul loan Damaschin, Dogmatica, Ed. 1993;

2. Pr. ]]311011 Felea, Religia iubitii, Arad, 1994;

3. Pro Constantin Galeriu, Pronie, liar o}i Iibertate dupa Teofan de Vladimir, in rev. "Ortodoxia", nr. 3/1959;

4. Pr. prof Dumitru Popescu, Teologie ~\'i cultura, 1993;

5. Idem, Transfigurare si secularizare - Misiunea Bisericii fntr-o lumc secularizaui, in rev. "Studii Teologice", nr, 1-3/1994;

6. Pere Justin Popov itch, Philosophie orthodoxe de la verite, Dogrnatique de 1 'Eglise Orthodoxe, tome I, Paris, 1992;

7. Pr. Stefan Buchiu, Ortodoxie si secularizare, Bucuresti, 1999;

I j

.1

I.

236

XI. CREAREA LUl\lII NEV AZUTE

Prin creatia lumii se intelege actul creator allui Dumnezeu, cat si rezultatul acesteia, lumea vazutl si eea nevazuta. Mai Intai Dumnezeu a creat lumea spirituals, nevazuta, a ingerilor sau a duhurilor netrupesti, care ca spirite pure SWlt mal confonne eu Dumnezeu si mai aproape de El.

Termenul de inger (anghelos In limba greaca) inseamna vestitor,

, erainie, mesager, aratand prin aceasta nu natura cat mai ales menirea ingerilor In raport eu 0111UI. In Sfanta Scriptura prin ingeri se inteleg fiinte spirituale, netrupesti, personale, infetioare lui Dumnezeu ~i superioare oarnenilor.

1. Originea ingerilor

Ingerii sunt fapturi create de Dumnezeu din nimie, c~ si oamenii, deosebirea constand in faptul ca au fast creati tori deodata, Ingerii nu au aparut din ceva preexistent si niei nu reprezinta emanatii din Dumnezeu.

Referatul biblic nu precizeaza coneret momentul crearii ingerilor dar exprima acest adevar, chiar ill primul verset, Faceie 1, 1. Aici "cerul" are sensul de lume spirituals, nevazuta, lumea ingerilor, iar "pamantul" e lumea materiala, vazuta, In acest loc, prin "cer' nu se poate intelege cerul vazut, creat ill ziua a doua, ei cerul nevazut eu loeuitorii lui, ingerii, intrucat in S:fanta Scriptura ingerii apar ca loeuitori ai cerului, iar oamenii ca locuitori ai pamanrului. Daca nu s-ar intelege astfel cuvantul "cer' din Facere 1, 1, ar ramane nelamurita originea ingerilor, pe care cartea F aeerii Ii mentioneaza de mal multe ori ea fiinte reale existente.

Dupa unii Sfinti Parinti ca Atanasie eel Mare ~i Teodoret de CYT, motivul pentru care in Facere nu se mentioneaza expres crearea ingerilor este si acela ca ev -reii intelegand greu cele spirituale si inclinand spre idolatrie, ar fi cazut user ill greseli daca ar fi eunoseut mai bine existenta

inzerilor si originea lor.

- Dupa alri Sfinti Parinti cum ar 11 loan Gura de AUf, In referatul

biblic s-a urrnarit numai descrierea lumii vazute si a stapanului ei. ornul, pentru ea din exounerea fapt:l I' omul sa cunoasca pe Creatorul si S18.psnul sau

237

Sfanta Scriptum Invata, prin nwneroase texte, despre ongmea ingeriior, aratand ca acestia au fost creati de Dunmezeu: "Pentru ca intru El au fost facute toate, cele din ceruri ~i cele de pe pamant, ceIe vazute si cele nevazute, fie tronuri, fie domnii, fie incepatorii, fie stapaniri. Toate s-au facut prin EI ~i pentru EI" (Coloseni 1, 16).

Ostirea cereasca $i cele nevazute reprezinta lumea spirituala a ingerilor iar "tronurile, donmiile, incepatoriile, stapanirile" sunt nume ale cetelor ingeresti, asa cum reiese ~i din 1 Petru 3, 22: "Care, dupa ce S-a suit 1a cer, este de-a dreapta lui Dumnezeu si se supun Lui ingerii si stapanirile ~i puterile".

Adevarul crearii ingerilor de catre Dunmezeu este exprirnat si 1n Simbolul de Credinta, alt. 1, In care se afirma ca Dunezeu estc "Creatorul cerului si al pamantului, al tuturor eel or vazute si nevazute".

In ceea ce priveste timpul crearii ingerilor, Revelatia nu indica nimie precis, dar euprinde suficiente temeiuri pentru plasarea crearii lor inaintea lumii vazute, fiindca In momentul caderii protoparintilor, nu numai ca existau duhurile ceresti (ingerii), dar 0 parte din ei cazusera deja din starea lor de la inceput. Ingerii existau ~i ill ziua a patra a creatiei, cand s-au facut stelele, laudand pe DWID1ezeu: "Cand stelele diminetii s-au facut, laudatu-vl-au eu glas mare tori ingerii Mei" (Iav 38, 7).

Asupra timpului crearii ingerilor s-au emis diferite opinii. Dupa Ghenadie de Marsilia, ingerii au fost creati in intervalul cuprins intre prima creatie (materia informa) ~i organizarea materiei in ceIe sase zile, pentru ca bunatatea lui Dumnezeu sa nu ra1113na inactiva eu privire la ingeri. Fericitul Augustin considers ca ingerii au fost creati in prima zi, odata eu lumea materiala, In alta parte el crede ea ingerii au fost creati dupa om, respectandu-se ideea gradatiei In creatie: de la cele inferioare Ia cele superioare,

-Toate aceste idei nu au temei revel at, cuprinzand contradictii si consecinte inacceptabile. Majoritatea Parintilor fixeaza crearea ingerilor de catre Dumnezeu inainte de lumea materiala. Sfantul loan Damaschin afirma: "Sunt de parerea lui Grigorie Teologul: trebuie sa fie zidita mai intili fiinta spirituala si apoi cea sensibila ~i In urma, din eele doua, insusi ernul" iDogmatica [L p. 49).

238

2. Existenta ingerilor .

Ingerii, ea fiinte spirituale netrupesti, SW1t in afara expenenl~.lor

noastre obisnuite. Anghelofaniile pot fi usor eonfundate eu teofaniile. Greutatea cunoasterii naturii si actiunii ingerilor, pre~wn 3i faptul e~ ~ Sfanta Scriptura SW1t numite ingcri ~i fiintele umane, i-a faeut pe Ul111 sa se indoiasca de existenta ingerilor si sa interpreteze ill mod figurat Iocurile bibJice despre ingeri. .

In antichitate, existenta ingerilor a fost tagaduita de saduchei

(Faptele Apostolilor 23. 8) iar mai aproape de noi ~e U1:itaJ~eni (socinieni) si de unii teologi protestanti, care soeotesc mgeru fiinte fictive sau personificari ale insusirilor lui Dumnezeu.

Sfanta Scriptura confirms existenta ingerilor ea fiinte reale preCW11 si istorieitatea anghelofaniilor: dupa caderea protoparintilor, ingerii pazeau

) . . ~. " .

drurnul catre pomul vietii (Faccre 3, 24); lui Avraam 1 se arata trei mgen

la stejarul Mamvri (Fa cere 18, 2); Iacov vede ingerii. lui Dumnezeu pogorandu-se ~i urcandu-se pe 0 scara intre cer si pamant (Facer:' 28, .1.2):

Ingerul Domnului se arata lui Valaam (Numeri 22, 22). Asadar mgeru se arata ea fiinte spirituale deosebite de Dumnezeu si de oameni,

In sens proprio, numirea de ingeri se atribuia in Vechiul Testament numai fiintelor spirituale pure, nevazute, care vestesc profetilor voia lui Dumnezeu. aratandu-se ca sunt deosebiti de profeti. Astfel, un Inger ii vorbeste lui Hie (IV Regi 1, 3); un Inger ii vorbeste lui Iezechiel.

lui Zaharia etc.

Fata de aceste dovezi clare din Sfanta Scriptura, s-a emis ideea c,1

evreii au imprumutat credinta ill Ingell de la pagani, in special de la babiloneni. Se uita, insa, ca intre conceptia biblica despre ingeri si eea pagana, exista deosebiri fundamentale. In primul caz, ingeri i sum ereaturi ale lui Dumnezeu, in al doilea sunt simple emanatii,

In Noul Testament, anghelofaniile sunt prezeutate C3 fapte istorice, reale: i'ngerul Gavriil vesteste Sfmtei Fecioare nasterea mai presus de fire a lui Iisus (Luca 1, 11-20); lL'1 Inger se arara pastorilor la nasterea Domnului tLuca 2, 9-12); ingerii slujesc lui Hristos dupa ispirire (Mate! 4, ] 1): un Inger II intareste pe Iisus in noaptea Patimilor iLuca 22, 43.):

239

ingcrii vestesc mironositelor invierea lui Hristos (Matei 28, 6); un inger seoate pe Apostoli din temnita (Faptele Apostolilor 5, 19).

Claritatea cu care se vorbeste In aceste locuri exclude explicarea figurata a textelor biblice despre ingeri sau considerarea ingerilor ca personificari ale insusirilor dumnezeiesti,

Biserica a marturisit credinta ill ingeri in Simboale ~i Marturisiri de credinta, in scrierile Sfintilor Parinti, Negarea existentei ingerilor inseamna negal'ea datelor clare ale Revelatiei dumnezeiesti.

3. Natura ~i starea morala a ingerilor buni

~ ~

Ingerii sunt dupa natura lor cream duhuri sau spinte pure.

nemateriale, nevazute, personale, rationale, libere si nemuritoare.

Sfanta Scriptura ii numeste duhuri (pnevmata In limba greaca), "duhuri slujitoare" (Evrei 1, 14) asa CUI)1 se spune ca Dumnezeu este dull (Joan 4, 24) sau despre sufletele oamenilor despartite de trup (l Petru 3, 19; Ecclesiast 12, 7),

o descriere clara a ingerilor 0 aflam la Sfantul loan Damaschin:

"Asadar, ingerul aloe 0 fire rationals, spirituala, libera si schimbatoare 111 felul de a gandi si a voi, caci tot ceea ce este creat este schimbator, Numai ceea ee este neereat este neschimbator, Asadar, pentru ca ingerul are 0 fire rarionala si spirituala este liber iar pentru ca este creat ~i schimbator, are facultatea de a ramane si a prog:resa in bine sau de a se indrepta spre rau.. Ingeri. buni sunt Iumini spirituale secundare, care l~i au iluminarea din lumina primal'S. tara de inceput" tDogmatica n, 3, 47).

Spirite pme, imateriale, lngerii sunt nevazuti (Coloseni 1, 16) dar dupa voia lui Dumnezeu ~i pentru implinirea unor slujiri, ei pot Iua forme omenesti (barbat, tanar - Facere 32, 25), Ingcrii pot vorbi omeneste (Luea 24,4; Matei 28,3).

Plecand de Ia ideea cil nccorporaliratea sau imaterialitatea apartine numai lui Dumnezeu, unii Sfinti Parinti atribuie ingerilor 0 oarecare materialitate, un trup ea de foe. "Probabil en. fiinta ingerilor e W1 dub aerian sau foe imateriaI, dupa cuvantul "eel ce face pe ingerii Sai para de foe" Psalm 1m, 5", afirma Sfantul Vasile eel Mare (cf TD.S. vol. 1, p, '-188), In calitate de fapturi create, ingerii sunt intotdeauna limitati de

240

un anumit loc, "sunt circumscrisi, caci atunci cand sunt in cer, nu sunt pe pamant si cand sunt trimisi de Dumnezeu pe pamant, nu raman incer", afirma Sfiintul loan Damaschin (Dogmatica, p. 46-47).

Ca spirite pure, ingerii sunt superiori oamenilor ill cunoastere, intelegere ~i, ceea ce este eel mai important, au ajuns la nepatimire, adica s-au fixat pentru totdeauna in bine, neputand sa mai faca raul.

Starea morala a ingerilor buni e una de sfintenie, dar nu prin natura lor, ci prin harullui Dumnezeu, ca un dar allui Dumnezeu, dupa ce au rezistat ispitei lui Lucifer. fugerii nu mai pot pacatui deoarece s-au consolidat in bine si cugeta ~i savar~esc doar cele bune.

Ingerii sunt sfinti ~i raman sfinti in veac (Matei 25, 31), se afla intr-o comuniune nes~ita cu Dumnezeu, careia li corespunde 0 stare de negraita fericire. Ei vor sa fie ~i cu oamenii intr-o comuniune, prin sfintenie lucru care se si mtampla in Biserica, ill special In Sfanta Liturghie, cand Mantuitorul Hristos este inconjurat de sfintii ingeri, Parintele Staniloae vorbeste de 0 solidaritate sau sobomicitate angeloumana (cf. T.D.o. vol. I, p. 442 s.u.):

4. Numarul ingerilor ~i ierarhia cereasca .

Sfiinta Scriptura nu.precizeazii ruunarul ingerilor, ci afirma doar cii este foarte mare, vorbind de ostiri Ingere~ti, de mii si zeci de mii (Daniel 7, 10), de legiuni deIngeri (Matei 26, 53), iar Sfintii Parinti spun c~ numarul lor e neinchipuit de mare, intrecand puterea de numarare a oamenilor.

In lumea ingerilor exista 0 ierarhie intemeiata pe puterile si slujirile lor deosebite, asa cum ~i ill lumea vazutii ex.!sta 0 ordine ~i 0 ierarhie de la cele inferioare la cele superioare. Jnvatiitura despre ierarhia ingereasca se intemeiaza in Revelatie si urmand lui Dionisie Areopagitul (Despre ierarhia cereascii, cap. VII-IX), Biserica ~vatii ca aceasta ierarhie se compune din noaa cete, grupate in !tel trept~:

Serafimi, Heruvimi ~i Tronuri; Domnii, Puteri si Stiip§niri; Incepatorii,

Arhangheli ~i Ingeri. .

Treapta Serafunilor este cea mai apropiata ·de Dumnezeu. Toate

acestea sunt nume de eete,' nu personale. Se eunose trei nume de arhangheli: Mihail, Gavriil ~i Rafail.

241

Nu stim in ce consta deosebirea dintre trcpte, dar se intelege ea e 0 crestere permanenta a tuturor cetelor in cunoastere ~i iluminare. Cetele cele mai apropiate de Dumnezeu imparta§esc celor urmatoare din cunoasterea si iubirea lor fatA de Dunmezeu, Intre toate existand 0 comtnpune tot mai adanca prin puterea lui Dumnezeu ~i prin vointa lor.

Impartirea ill eele trei cIase se intemeiaza pe Sfanta Scriptura, care ~~e~te de toate cele nona eete. Credinta in deosebirea dupa trepte a ingerilor este permanenta in Biserica, Sfiintul Ignatie Teoforul, Sfantul Irineu, Clement a1 Alexandriei, Sfantul Chiril al Ierusalimului Sf'antul

'. '

Vasile eel Mare, Sfantul Grigorie Teologul ca ~i alti Piirinti atesta in

serierile lor credinta ill existenta cetelor ingeresti.

Sinodul aI V-lea Ecumenic, prin canoanele 2 ~i 14, a condamnat conceptia origenista, dupa care ierarhia ingereasca s-a facut mai tarziu, drept consecinta a caderii unora dintre ei ill pacat, Lui Origen i se parea ca ar fi contrar dreptatii ~i bunatiipi lui Dumnezeu sa fi despartit spiritele create de Ia inceput, indiferent de meritele personale.

Dumnezeu imparte, msa, darurile Sale In mod diferit, amt ill hnnea spiritnala, cat si in cea materiala, fiindca El nu doreste 0 uniformitate monotonii. Dumnezeu a creat lumea in unitate ~i in diversitate, care reflecta unitatea si diversitatea Prea Sfintei Treimi.

Starea primordiala a ingerilor nu era definitiva, asa cum n-a fost nici a oamenilor. Trebuia ca ei sa se fixeze ill bine, definitiv, prin harul lui Dumnezeu si efortul personal.

5. Motivul ~i scopuJ crearii mgerilor

Ca ~i Intreaga creatie, ingerii au fost creati sa se impartaseasca de bunatatea ~i viata lui Dumnezeu, sa fie in comuniune de iubire eu El si intreolalta si, din recunostinta, sa-L preamareasca pe Dumnezeu.

Sfanta Scriptura exprima acest adevar cand afirma ca ingerii "vad fata lui Dumnezeu" (Matei 18, 10), n preamaresc (Isaia6, 2), Ii implinesc voia (Matei 6, 10), slujesc la irnplinirea iconomiei mantuirii noastre

(Evrei 1, 14). In raport eli lumea ei sunt organe ale proniei divine, avand menirea sa contribuie Ia lucrarea de intemeiere si desavarsire a lmpfu'atiei lui Dumnezeu pe pamant, Astfel, ingerii vestesc nasterea Mantuito-

242

rului, Irau slujit Ia Nastere, in pustie, in Ghetsirnani, la lnviere, la lnalfare§i fi vor l11so11 la a doua Venire (Matei 25). Tot ingerii sunt cei care anunta nasterea Sfantului loan Botezatorul, ajuta pe Sfintii Apostoli, ajuta si ii ocrotesc pe dreptii Avraam, Lot, Iacov, Die, Daniel, se bucura de intoarcerea pacatosilor (Luca 15, 10).

De la Botez, fiecare om are un Inger pazitor §i slujitor. Se mentioneaza in Sfanta Scriptura ingerul copiilor §i ingerul bun al lui Petru. Despre ingerul pazitor primit la Botez dau marturie §i Sfintii Parinti. Acesta lnfue~te credinta si evlavia, apara pe om de duhurile rele, insoteste sufletele celor adormiti (Luca 16, 22: "Si a murit saracul §i a fost dus de catre ingeri in sanul Iui A vraam").

Ingerii ocrotesc bisericile, manastirile, popoare si state (DaniellO, 13), comunitati crestine 0 Corinteni 11, 10; Apocalipsa 1, 20). Ei sustin pe oameni in progresul duhovnicesc, de spiritualizare a materiei, in curatirea mintii de patimi, 1.11 sesizarea ratiunilor lucrurilor. Fiind martori nevazuti ill faptelor ~i credintei oamenilor, in aceeasi calitate vor participa ~i la Judecata de apoi.

6. lJ)rrmhmdJ.e rele sau ru31volli

Sfanta Scriptura ne spune cil duhurile rele au facut parte la inceput din lumea illgeril,!r creati de Dumnezeu buni, dar razvratindu-se, au fost aruncati din cer. Ingerii rill sunt nurniti in Sfmta Scriptura: duhuri rele tLuca 7, 21), duhuri necurate (Matei 10, l),diavoli, draci, demoni (Luca 8, 30), ingerii diavolului (Matei 25,41), stapfulltorii Innmericului acestui veac, duhurile rautatii (Efeseni 6, 12).

Diavolul este eel care dezbina idiavolos in limba greaca), eel care desparte cele unite. Prill aceasta se arata principala sa lucrare, indreptata impotriva oamenilor. Numarul duhurilor re1e este nespus de mare (Luca 8, 30), constituind 0 adevarata llnparatie a raului (Luca 11, 18) si prin

care se sustine ffiulill lume. .

In l~mea acestor duhuri exista 0 ierarhie, diferite trepte ~i cete: incepatorii, domnii ale intunericului (Efeseni 6, 12; Coloseni 2, 15), avand capetenie pe Satana sau Beelzebul (Matei 12, 24). .

243

Ca §i existenta ingerilor buni ~i existenta duhurilor rele a fost uneori contestata, Sfanta Scriptum Ii prezinta, msa, ca fiinte reale, care produc 0 lucrare concreta: diavolul produce nenorociri lui Iov (Iov 1, 6), chinuieste pe Sa:u (I Regi .16, 15), ispiteste pe protoparinti si pe David, moartea ap~re ~ lume pnn lucrarea diavolului (Infelepciunea lui Solomon 2, 24). Mantuitorul confinna existenta diavolului ill fata fariseilor care-L acuzau cii seoate dia'~~1ii eu ajutorul "domnului" acestora (Matei 12, 24).

, . Demom~ nu sunt personificari ale raului, ci fiinte personale reale,

care ,~or s~en pedeapsa vesnica, Sunt fiinte spirituale, reale, rationale, eare ered ~l se cutremura" (lacov 2, 19). Diavolii au vointa proprie ~i au

pacatuit liber de la inceput (1 loan 3, 8). '

~iseriea a c:ezut intotdeauna in existenta diavolului, dupa cum obse:vruTI la exorcismele de la Botez, unde se cere lepadarea de Satana, C~ sipacatul stra;no~esc, existenta diavolului este 0 premisa negative a mantuirii noastre in Hristos.

. in privinta originii diavolilor, Biserica invata ca tori ingerii au fost er~ti de D~~eze~ ca fap~ rationale libere, dar ca unii au devenit rill prin vointa lOJ~ libera, pnn folosirea gresita a libertatii lor. De aici rezulta ca:

. .s. Ingerii rill nu constituie un principiu al raului in sine $i de sine

1M eX1ste~ta lor nu implies un dualism ontologie (bine-rau);

b. Ingerii rill sunt ~i ei creaturi ale lui Dumnezeu: ei nu au fast crea~ ~ rai, ~i a~ de:enit rai prin vointa lor libera, "pm; inrrebuintarea gresita a ~O~!el lor libere" (Sfantul Maxim Marturisitorul).

.. Posibilitarea caderii ingerilor este data .In insasi natura lor ~Pll1tuala cre~ta'Aratio~ala §i libe~a ~i: deci, schimbatoare, ~avand posibi~ta~ea de a Ial~e ~1 pro?I·es.a ill bme sau de a se indrepta spre rau, I?lav~lul are rautatea pnn libera alegere, dar firea lui nu e opusa

Bmelu" (Sm tul V'1 1 M ..

~ . 1. an asi e ce . are, Omilia: Dumnezeu nu este autorul

raulw, cit. la pr. prof loan lea, op. cit., p. 108).

Diavolul a cazut din mandrie sau orgoliu, din neacceptarea starii de dependenta fata de Dumnezeu, din dorinta de a fi asemenea lui Dumnezeu: tara Dumnezeu (lsaia 14, 13). Cand Sfantul Apostol Pavel cere ca episcopul sa nu fie degraba hirotonit, ca sa nu cada in osanda

244

245

diavolului (1 Timotei 3, 6), arata ca diavolul a ajuns la osarrda din mandrie.

S:fanta Scriptura ne spune ca diavolul a cazut prin vointa libera:

"El de la inceput a fost ucigator de oameni ~i nu a stat intru adevar pentru ca nu este adevar ill el. Cand graieste minciuna, graieste dintru ale sale, caci este mincinos ~i tatal minciunii" (loan 8, 44).

Sfintii Parinti afirma ca mai illtai a cazut capetenia primei cete a ingerilor, din cele' zece initiale, ~i odata cu ea au cazut toti din aceasta ceata, "Dintre aceste puteri ingeresti, inainte-statatorul cetei terestre, caruia Dumnezeu i-a incredintat pazirea pamantului ... prin vointa lui libera, s-a indreptat de la starea sa naturala la 0 stare contrara naturii sale si s-a ridicat impotriva lui Dumnezeu ... el este eel dintai care s-a departat de bine si a cazut in diu. Multimea nenumarata de ingeri asezati sub el sa dezlipit, i-a unnat lui ~i a cazut irnpreuna cu el" (Sfantul loan Damaschin, Dogmatica, p. 49).

Pedeapsa diavolilor e osanda vesnica in iad: .Dumnezeu n-a crutat pc ingerii care au pacatuit, ei, legandu-i cu legaturile intunericului in iad, i-a dat sa fie paziti spre judecata" (II Petru 2, 4). "Iar pe ingerii care nu si-au pazit vrednicia, ci au parasit locasul lor, i-a pus la pastrare sub intuneric, In lanturi vesnice, spre judecata zilei eelei mari" (luda 6).

In ceea ce priveste timpul caderii ingerilor rai, nu exista 0 Invapitura precizata, dar se poate considera ca ea a avut loc inaintea istoriei umane, deoarece de la crearea lor parra la caderea lor a trebuit sa treaca un anumit timp.

Dupa rnajoritatea Sfintilor Parinti, caderea ingerilor rill e 0 cadere radicala, definitiva si ireversibila, adica :tara posibilitatea de a fi mantuiti, Motivul se aflft in natura lor, ca spirite pure, lipsiti de ,orice ispita materials, caderea lor facandu-se :tara nici unindemn sau ispita din afara "Dupa cadere afinna S:ffintul loan Damaschin, ei nu mai au posibilitatea pocaintei,

,

dupa cum nu 0 au nici oamenii dupa moarte" (Dogmatica, p. 50).

Lucrarile diavolului sunt: ura fata de adevar, minciuna, amagirea ~i inselarea oamenilor.

lspitirea diavolului asupra oarnenilor se ingaduie parra la judecata din urma, Parra atunci diavolul va ispiti mereu, "racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita" (1 Petru 5, 8).

Sfantul Maxim Marturisitorul descrie modul ill care diavolul urzeste ispitele pen1ru oarneni: ''fmpiirapa vicleana a diavolului atata puterea poftitoare a noastra ca sa doreasca cele potrivnice firii, indemnand-o sa aleaga cele sensibile ill locul celor spirituale; apoi rascoleste iutimea sa lupte pentru lucrul ales de pofta; ill SIar~it, illvata ratiunea sa nascoceasca diferitele moduri ale placerilor, Diavolul se ascunde ill chip nevazut ill 1nIap.~iirile lucrurilor vazute ~i cheama in chip amagitor spre fiecare din ele dorintele sufletului, prin fiecare simt al nostru. Fata diavolului este poleiala placerii, prin care se pune stapanire pe orice suilet care se grabeste sa pretuiasca mai mult lucrurile sensibile, care vraiesc simptrile, decat contemplarea celor inteligibile, care hranesc mintea" (Riispunsuri cdtre Talasie, ''Filocalia'', vol. III).

Dumnezeu nu lasa pe oameni sa fie ispititi peste puterile lor de rezistenta. Omul poate rezista ispitei, pentru ca prin ea nu se atinge Iibertatea lui; cu Hristos, el poate birui pe diavol (Efeseni 6, 10-11).

Bibliografie

1. Dionisie Areopagitul, Ierarhia cereascd, Iasi, 1994;

2. Maica Alexandra, f!finfii fngeri, Bucuresti, 1992;

3. Benedict Ghius, Despre ingeri, in rev. Mitropolia Olteniei, 3-4/1957;

4. Anca Manolache, Un capitol de angelologie, rev. St. T., 1~211955;

5. Pr. prof Dumitru Staniloae, TD. 0., voL I;

6. Nikolaos Matsoukas, Teologia Dogmaticii si Simbolicd, IV - Demonologia, trad. Pro Constantin Coman, Ed. Bizantina, 2002;

246

XII. CREAREA LUl\ID V AzurE

'bI' d . creatie (Facere 1, 1-2), ne spune: ~'~

Referatu1 bi IC espre 1 . . ~ antul $i pamfultul era netoclmt §l

mceput a facut Dumnezeu ceru~ ~l ~ru:n ' Dtiliul lui Dumnezeu se purta 01. Intuneric era deasupra adancu Ul §l

g " '

deasupra apelor , . ituala, iar prin "pfunanf', matena

Prin "cer" mtelegem lumea~ sp~ ~ zile Aceasta materie pri-

t i lumea vazutil, m sase ' 1

din care s-a forma apo" .' de nedeterminare to ate elemen-te e,

rna cuprindea, an;estecat intr-o stru:eeste sensul expresiei "pamantul. era ca intr-un abis mtunecat. Acesta 1 Duhul Sfant, iar imagmea

. . 1" Duhul de deasupra ape or e .

netoC1111t ~1 go, ~ unica prin dildura ei, caldura gerrm~

folositii trimite 1a pasarea car~, com d oita de la sine ci prin vointa ~I

natiei, fiinddi elementele 1:unu n~ '~le eec~'eate pe care Duhul STant, de-

l . D ezeu pnn energn en. . ~

puterea ill umn , , . ~ _ _ rul 1 impartac;;e~, Matena pnma

rul 'de-eXlstenta-Datato e 'f. , - ..

viata-Fadito ~l~ ,_ " Duhului stant in vederea orgamzam

este, asadar, pregatita p~"lucI'ar~

. c. rmarii treptate a lumii in sase zile, ~. ul 1 ." celei

~110 lumina, dupa chip UlTI1Iill .

Ziua I: "a "tacu~ D~mne~udin veci ~i a despat1it-o de intunenc, necreate care n mconj oara pe .

. b l' ~ nimicnl nonexistenta. - t)

care SllTI 0 lZeaza , '''H;''''; " (vazduhul sau cerul vam ,

Z· a II-a' a facut DUllli1ezeu tana

iua a u-a- _ d funant.

despartind apele din atmosfera de apele e pe p - ant, aparand marile, Ziua a III-a: a despm,it apele de pe pam

uscatul ~i vegetati,a. '1 ti si luminIttorii: soarele, luna ~i

Ziua a IV-a: a facut corpun e ceres ~

stelele. . al 1 din a a ~i pasarile din aer

Ziua a V-a: a facut arum e e p . la urma pe om ca 0

Z· VI a' a facut animalele terestre, iar '

tua a -. HI

incnmmare a creatiei. "dihnit" ill sensul ca planul creatiei

Ziua a VII-a: Dumn~zeu s-a1o . t ' -x 0 alta creatie dar ~i ill

r . t si mat aduce a exis enta ".

a fost 1nde? mr .. ~1 nu deauna in relatie' nemijlocita cu creapa S~

sensul rfunaneru pentru. tot '.1 ' reate prin care este El insusi

. im ~irea harului sau energu or nee ,

pnn p . ~

prezent ~i lucrator in lume ~1 ill om.

247

in crearea lumii vazute se observa 0 ordine, 0 succesiune temporals ~i 0 ordine materiala pornindu-se de La simplu la complex. Completarile din Facere cap. 2 nu constituie 0 expunere deosebita de cap. 1, ci se dau Iamuriri necesare intelegelii a ceea ce a urrnat: caderea ill pacat a primilor oameni, Adam §i Eva.

Gradatia vaceasta a creatiei lumii vazute corespunde narurii lucrurilor. Incep§nd de jos in sus, fiecare regn, fiecare specie, apare ca 0 conditie ~i mijloc de existenta pentru regnul ~i speciile imediat superioare ~i anume: regnul anorganic e pentru regnul organic vegetal iar acesta pentru regnul animal si toate la un loc sunt pentru om. 0 specie superioara presupune pe toate cele inferioare ei. Aceasta nu insearona, Illsa, ca speciile inferioare ar fi cauzele producatoare ale speciilor superioare, Rolul speciilor inferioare in raport cu cele superioare este numai acela de a fi conditie si ruijloc de existenta pentru cele superioare. Ceea ce pu·· ne In evidenta referatul biblic este faptul cit fiecare specie l~i datoreaza existenta unui act creator special al lui Dumnezeu ~i pe care Dumnezeu 11 sav3r§e§te in legatura cu cele ce il preced ~i cu cele ce 11 urmeaza,

Daca in teologia catolica se vorbeste de "creatio prima" (materia informs) ~i "creatio secunda" (materia formata), din punct de vedere ortodox forma Universului este data ill materie, odata eu aducerea ei la existenta De aceea S:fantul Atanasie cel Mare ~i Srantul Maxim J\13.1'I.11.risitorul au vorbit despre 0 rationalitate a creatici, care constituie structura spirituala si logica a intregului Univers. in creatie se observa 0 evolutie de la simplu la complex, de la anorganic 1a organic. Aceasta evolutie a fost dirijata de Dumnezeu din interiorul creatiei prin acea rationalitate care se intemeiaza pe energiile necreate, prezente lara confuzie In materia cosmosului si prin care creatia se sprijirul pe necreat. Daca se face abstractie de aceasta rationalitate, lumea apare inchisa in

, .'

ea, separata de Dumnezeu, autonoma, Teoria catolica, potrivit careia

forma ramdne exterioara materiei, a condus la intelegerea lui Dumnezeu ca fiind distant, total transcendent, iar lumea, opera Lui, ramanand izolata In imanent, carrnuita de niste legi impersonale. Numai stmctura interioara a Universului constituie puntea de Iegatura litre Dumnezeu ~i cosmos ~i implicit mtre Dumnezeu ~i umanitate. in acet sims, creatia

248

lumii nu trebuie cugetata ca savaqindu-se deodata (Pr. prof. D. Popescu, op. cit, p. 137). Opinia Fericitului Augustin di 0 creatie progresiva nu se po ate impaca eu atotputemicia lui Dumnezeu si ca El a creat-o desavar~ita de la meeput a condus la aparitia, in teologia scolastica, a unei cosmologii creationiste, care erede ca Iumea a fast cream static de catre Duronezeu de la inceput, ill fonnele care exista acum. (pr. prof. George Remete, Dogmatica, ed a ill-a, p. 175; Pro prof. Dumitru Popescu, Dumnezeu si cosmos, in vol. "Ortodoxie si contemporaneitate").

Teologii mai noi considera di zilele creatiei sunt perioade nedeterminate de timp, care marcheaza devenirea creatiei. S-a afinnat, ill acest sens, ca Sfanta Scriptura nu este 0 carte de stiinte naturale sau de ~tiinjIt in general. Ea urmareste doar sa ne arate ca lumea este creata de Dumnezeu §i ca i~i afla sensull §i destinatia doar ill relatie cu E1.

Invataturn OJrtOdOH despre crearea emulnl

,

(AItltmpologia ortodoxa)

Omul este punctul de Intillnire dintre lumea spirituala ~i cea materiala, unindu-Ie pe ambele In sine. Aceasta sinteza reprezinta un microcosmos ill macrocosmos. Sfantul Grigorie de Nazianz considers ca "trebuie sa se realizeze a unire a celor doua lumi, sa fie un fel de reunire intre lumea vazuta §i cea nevazuta" (cit. la Sfantul loan Damaschin,

Dogrnatica, p. 70 ). .

Ca singura raptura creata dupa chipul §i asemanarea lui Dumne-

zeu, prin sufletul care anima. trupul sau material, dar 11 ~i transcende, omul e 0 ftinta spirituala unica, cu constiinta de sine, ratiune si libertate. Specificul :invajItturii crestine despre om, fata de antropologiile filosofice ~i necrestine, sill tocmai in crearea omului dupa chipul lui Dumnezeu, chip al slavei Sale negraite (apofatice). Aceasta indica natura .specifica.3. omului precum §i finalitatea sa: asemanarea cu Dumnezeu pnn comum-

unea ;;i indumnezeirea prin har.

Modelul coneret al realizarii mdumnezeirii ornului este Iisus

Hristos, Dumnezeul - Om, Fiul1ui Durnnezeu care S-a inomenit pentru ca noi sa ne indurrmezeim intru El. Din acest motiv, in teologia ortodoxa antropologia a fost inteleasa totdeauna In lumina hristologiei. Indumne-

249

zeirea prin har a omului este reversul inornenirii Fiului si implica 0 anumita conceptie despre om, ca si chip creat al lui Dumnezeu in vederea asemanarii cu El, .dar ~i despre Dumnezeu, Creatorul ~i indumnezeitorul omului, Care este 0 comuniune suprema de Persoane consubstantiale, Toate acestea se reflecta in lnvatiitura privind originea, natura

§i scopul omului. .

1. Origmea omnlui

Biserica Ortodoxa invata ca asemenea tuturor celorlalte fapturi, ~i omul l~i are originea de la Dunmezeu prin creatie, In referatul biblic aflam temeiul revelat al dogmei antropologice: "Si a zis Dumnezeu: Sa facem om dupa chipul ~i asernanarea noastra ... Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau; dupa chipullui Dumnezeu I-a facut; a Iacut barbat §i femeie. $i Dumnezeu I-a binecuvantat, zicand: Cresteti ~i va Inmultiti si umpleti pamantul ~i 11 stiipfurip." (Facere I, 26-28).

In capitolul a1 Il-lea din car:!ea Facerii este descrisa creatia special a a protoparintilor Adam ~i Eva. Invatatura revelata despre om poate fi sistematizata astfel:

a. Omul a fost creat de Dumnezeu, trup si suflet, dupa chipul lui Dumnezeu, barbat ;;i femeie.

b. Crearea femeii din coasta lui Adam, ca ajutor pe potriva lui, exprima unitatea lor de fiinta ~i natura bipolara, dialogica a omului, care nu e un intreg decat in unitatea barbat - femeie. Ca persoana omul nu se implineste in singuratate, ci numai in relatia de comuniune interpersonala si de unitate dintre barbat si femeie,

c. Omul trebuie sa se inmulteasca, sa creases din toate punctele de vedere, sa sillpaneasca si sa conduca intreg pamantul.

Unele expresii antropologice din referatu1 biblic, folosite ca analogii, se datoreaza nevoii de a se face intelese adevarurile dumnezeiesti. Aceste expresii sunt lucruri secundare; esential este adevarul crearii omului, printr-un act special, de catre Dumnezeu.

Faptul ca ill Sfanta Scripture se afirma ca mai intii a fast Iacut trupul din jfufula iar apoi a fost creat sufletul prin suflare dumnezeiasca, nu trebuie sa ne conduca la ideea ca ill creatia omului au fost doua acte,

250

• "I. 0 creatie simult:ma a sufletului ~i ~

ci a fost un smgur. act cr::lor s:u t Iacut~ sirnultan ~i nu intai unul ~l trupului: "Trupul ~1 sufl~ a~ OS tesc afirma Origen" (Srantul loan

. Ialalt dupa cum in chip pros

apOl ce i:U, . 1 . .

Damasehin, Dogmatlc~, p. 7 _). e Sf'anta scriptura nu e succestunc, Cl

Ceea ce vrea sa expnm titutiv el fiintei umane, ca ba-

• A tai trupul ea element cons 1 • d

aminte~te mal ill - . . . trupul sau, omul se distinge e

za a vietii spiri~e uman~. Chi: ~elor nu este un mijloc penh:u eelel~te taptun, ?entru ca ~~e. Trupul omului este l~t din ~atena expnmarea expenentelor spm. d atre Dmnnezeu, pnn creape, are

enerala, iar sufletul fiind dat direct e ca . .

~ inrudire speciala eu Dumnezeu:. . d urmatoarelc adevaruri de

A tul i uflaru~" dumnezele§u se cupnn . harului eli .

In ac InS . ul A n?irt~l<:.rrea ill vm

ufletului ~i unirea lui eu trup lill~.......... rul

credinta: creaI'ea s '~ A lati directa cu Dumnezeu (caracte

ului persoana ill re e UIJ. al

~i ~zarea om ur ca. teru1'teonom al ereatiei in gener ).

ului lid eucarae ' .. IV

teonom al om ill: S? 1 ar . maintea trupului este gre~lta. Sinodu

Ideea creatier sufletului . . . ta des pre preexistenta sufle-

, damnat conceptm ongems 1 .

Ecumenic a con .' . ultana a trupului si a sufletu iu,

1 " ~ tfin,d prin aceasta oreana sun

te or, mva!"'""u '

2. Natura diliotomiea a om~liI.li :ta ca ornul este constituit din

Referatul biblic despre creatie n~ ~a ceva in cornun eu toate trup ~i suflet. Trupul, ,luat. din pfuTIdan, ~:aut Sufletul provine de la

.' 1 ~ A Mill fiind legat e par, ,,_ ~

vlep_utoare e paman,'. ti i 11 pune pe om ill legatura cu

Dw:nnezeu prin creene, nu pnn ~n~mna:le ~

- A U' a Iurne spmtuala. .

Dumnezeu ~1 cu ~ ~g _ 1 1 doua elemente constitutive, trup ~1

Sffmta Scnptura atesta c ar ee e

lesi 12 7- Matei 10 28' Iacov 2,26. _. ~ .

suflet: Ecc esiast s c, , ", , dif rite ale aceleiasl realitati

Sufletul ~i spiritul (duhul) sunt numm 1 e >

din om, principiului lui de via~. d PI t <;:1' de Plotin au profesat 0

. ". influentau e a on 'f '. • .

Apol~~ti1" _ ' , sustinfuld ca el este alcatuit din trup,

conceptie trihotorrusta despre om, , t' t si de unii protestanli care

. irit Trihotormsmul este sus mu 'f 23 .

suflet ~l spinr. .' ibli ~ ." ul tezei lor: I Tesaloniceni 5, ~1

invoca doua locuri ?ill Bl l~ ~~p~m Apostol Pavel afirma categoric ill Evrei 4, 12. Trebuie spus ea an

251

alta parte dihotomismul naturii urnane (J Corinteni 5, 3- 5; 7, 34). De altfel, ill Sflinta Scriptura termenii suflet ~i spirit sunt echivalenti. Astfel, Mantuitorul l~i da duhul (spiritul, pnevma In limba greaca) ill mainiie Tatalui §i l~i pune sufletul (psihe in limba greaca) pentru om, denumind aceeasi parte imateriala a omului. De fapt, cei doi termeni indica doua aspecte ale aceleiasi realitati spirituale: sufletul defineste puterea vietii organice, eel care coordoneaza viata trupului, iar duhul (spiritul), puterea vietii spirituale. "Sufletul nu are spirit deosebit de el, afirma stantu1 loan Damaschin, ci spiritul sau este partea cea mai curare din el" (Dogmatica p. 71).

Constirutia dihotomica a firii umane este confirmata de definitia dogmatica a Sinoadelor IV si V Ecumenice, dupa care Mantuitorul usus Hristos ca om, are trup ~i sutlet rational, deci se compune din doua entitati.

Dupa conceptia ortodoxa, sufletul este 0 substanta vie, imateriala, spirituala, nemuritoare, personala, Iibera, rationala, Sufletul strabate trupul material, l1lnsuflete~te ~i 11 transcende, Prin suflet, ornul e 0 fiinta unica, un subiect, 0 persoana constienta de sine, rationala, Iibera, care se realizeaza pe sine numai In comuniune eu alte persoane ~i In primul rand In cornuniune eu Dumnezeu.

Parintele Staniloae afirma despre sufletul uman: "Acest substrat (sufletul), nu-l putem defini In esenta lui, ci II putern doar descrie in rnanifestarile lui, stiind despre d, ea fapt esential, ea face pe om un subiect constient §i voluntar, unic si de neinlocuit" (TD. 0, vol. I, p. 257).

Sfama Scriptura indica toate aceste caracteristici ale sufletului, afirmand valoarea inestimabila a acestuia: "Caci, ce va folosi omului daca va castiga Iumea intreaga iar sufletul sau il va pierde? Sau ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?' (Marcu 8, 36-37).

Sufletul uman e rational pentru ca a fost asezat de Dumnezeu ca stiipan al tuturor fapturilor ~i a stiut sa se deosebeasca pe sine de celelalte flipturi, carora le-a dat nume dar s-a deosebit ~i de Dumnezeu ~i s-a recunoscut raptura a Sa.

Libertatea sufletului se vede din aceea ca ornului i s-a dat Iegea morala, avand posibilitatea sa 0 accepte sau nu. Omul are mustrari de constiinta, iar dupa caderea in pacat e socotit raspunzator de catre Dumnezeu.

252

Nemurirea sufletului este marturisita amt ill Vechiul Testament (Ecclesiast 12, 7; infelepciunea lui Solomon 3, 1) dit ~i ill Noul Testament (II Corinteni 5, 1).

Sfintii Parinti lnvata unanim realitatea, spiritualitatea si nemurirea sufletului. Unii dintre ei accentueaza nemurirea sufletului prin illsa~i natura lui, ca substanta spirituala simpla, desi nemurirea sufletului nu e 1a fel cu cea a lui Dumnezeu. AlP. Parinti intemeiaza nemurirea sufletului pe harul lui Dumnezeu. Ambele idei se cuprind ill adevarul ea prin harul San, Dumnezeu a dfuuit sufletu1ui 0 astfel de natura ca sa nu moara, ci sa dureze vesnic,

In ceea ce priveste trupul omenesc, omul se deosebeste de celelalte vietuitoare §i prin eL Toate celelalte fapturi au fost create numai prin porunca dumnezeiasca; omul singur a fost creat printr-o interventie speciala a lui Dumnezeu. Trupul omului a fost creat cu un scap special, diferit de eel al animalelor ~l anume pentru a fi organ de manifestare si purtatorul unei vieti spirituale. Desi inferior sufletului, trupul nu e un reflex sau 0 umbra a sufletului §i nici a inchisoare a sufletului (platonism, gnosticism); trupul este un element esential al naturii umane §i organ de manifestare a sufletului, de origine dumnezeiasca,

Valoarea trupului omenesc este descrisa ill urmatorii terrneni de catre parintele Staniloae: "Trupul omului este 0 rarionalitate palpabila, concrete, specials, ill legatura cu rationalitatea palpabila, concreta, a naturii. EI reprezinta eel mai complex sistem de rationalitate plasticizata ... T rupul omenesc e 0 rationalitate palpabila speciala, prin faptul ca are de la inceput in sine lucrarea speciala a sufletului, imprimata ill el cu toata complexitatea activitatii rationale §i a fonnelor lui de sensibilitate" irn.o. vol. I, p. 257-258).

Prin faptul ea Mantuitorul a primit sa Se intrupeze, trupul Lui participand la to ate actele Lui mantuitoare, a acordat trupului 0 valoare exceptionala, Iar valoarea lui suprema s-a ararat prin Inviere, inaItare §i sederea de-a dreapta Tatalui a Mantuitorului Iisus Hristos, ill sanul Prea Sfintei Treimi. Prin aceasta s-a ~i descoperit destinatia lui ultima, indumnezeirea, impreuna cu sufletul omenesc, prin harul divin necreat

-,

253

Moartea nu rope definitiv legatura dintre suflet si trup, ci doar ternporar, caci dupa inviere trupurile vor fi unite eu sufletele ~i vor exista vesnic,

3. Omul ca protoparinte, Originea neamului omenesc

Biserica a illvatat r= temeiul Revelatiei ca intregul neam omenese descinde din unica pereche: Adam si Eva, singurii creati direct de Dumnezeu, fntreg neamul omenesc formeaza 0 unitate de origine, ftinta §i destin, pentru ca toti descind din aceiasi stramosi, ill virtutea binecuvantarii date de Dumnezeu protoparintilor (Facere 1, 28). Adam ocupa 0 pozitie cu totuI exceptionala in cadrul genului uman, ill el aflandu-se virtual top. oamenii care vor veni dupa el. Aceasta illvatatura a unitatii de origine, fiinta ~i destin a neamului omenesc, este clar exprimata ill S:fanta Scriptum: in/elepcizmea lui Solomon 10, 1; F acere 3,20; Tobit 8,6; Fapte 17,26.

Conceptia crestina despre originea neamului omenesc este, deci, monogenista, Dogma unitatii de origine, fiinta ~i destin a intregului neam omenesc formeaza premisa mantuirii noastre ill Hristos; pe ea se intemeiaza universalitatea pacatului stramosesc, ca §i universalitatea mantuirii noastre ill Hristos, precum ~i egalitatea tuturor oamenilor ~i putinta lor de a ajunge la viata ill Hristos, la asemanarea cu Durrmezeu (1 Corinieni 15,22).

Conceptiile poligeniste, preadamita, coadamita si naturaliste, care lovesc In dogma unitarii neamului omenesc, nu s-au dovedit a fi intemeiate. Deosebirile actuale intre oameni l~i au cauza ill deosebirile dintre conditiile de viata: clima, relief, mana etc. ill care oamenii traiesc separati relativ de milenii. Aceste deosebiri intre oameni nu soot insa de esenta, ci secundare.

4. Originea sufletelor urmasilor lui Adam

Urmasii lui Adam se nasc pe cale .naturala, fiecare primindu-si fiinta din parinti, Dar nasterea naturala a oamenilor nu exclude si actiunea lui Dumnezeu, pentru ca El este Creatorul fiecaruia: "El da tuturor viatA ~i suflare ~i toate" (Faptele Apostolilor 17,25), numai ca nu direct ca la Adam, ci indirect, mijlocit, prin parinti, Daca privitor la

254

originea trupului nostru nu exista nici 0 mdo~~~ c~ 11 . t:~ Pm: nastere naturala de 1a parinti, m privinta apannei ~1 umrn sufletului

nostru eu trupul, se poate afirma di este 0 taina, . . ~ ... .

In lipsa unei mva¢turi explicite a Revelatiei, m decursul istoriei s-

au emis trei teorii: '

a. Teoria preexistenp.alista . ~ __

A fost initiata de Origen, influentat evident de Platon. Ea mvaj:a ca

sufletele au fost create toate deodata, la inceput, ~i pacatuind ele in acea stare au fost trimise, ea pedeapsa, in trupuri de catre Dumnezeu, ca prin suferlnta in trup sa se purifiee. Aceasta teorie, mentinuta ~e m~ei, priscilieni ~i de unii filosofi, sta m contradictie eu Sfanta Senptura, c~re Invata dar ea sufletul a fost ereat odata eu trupul (Facere 2, 7) rar pacaml a aparut dupa ce omul a primit trupul, Pacatul incepe odata eu Adam, iar pacat personal1nainte de nastere nu exista, pentru cii om~l .nu exista (Romani 8, 19). Este inexplicabil cum omul nu pastreaza mel 0 fG'ni.ntire din starea de preexistenta,

Conform acestei teorii, trupul nu e 0 parte constitutiva a naturii ur=ane ~i de origine dumnezeiasca prin creatie, ci e 0 inchisoare a SDK.ietlliui, provenind din materia rea ~i e firesc ca omul sa doreasca eliberarea de trup (rnoartea), ceea ce ornul In mod firesc nu face.

Aceasta teorie a fost condamnata de Sinodul V Ecumenic. h. Teoria trad.uchm,Rsta (a tnnnsplantirii)

Apartinelui Tertulian, care invata ea sufletele urmasilor lui Ad.ffi!1 provin din sufletele parintilor prin transplantare (ca mutarea rasadurilor dintr-un loc In altul; tradux In limba latina inseamna rasad). Asa cum trupurile noastre se nasc din cele ale parintilor, tot asa ~i sufletele noastre provin din ale parintilor, prin puterea creatoare cu care acestea au fost inzestrare de Dumnezeu. Faptul eli sufletele copiiilor provin din sufletele parintilor ar fi confurnat ~j de asemanarea psihica a eopiilor eu parinjii,

Traducianismul este inacceptabil din urmatoarele motive:

] . Contrazice natura sufletului, simplitatea lui. SufletuI nu se poate divide sau desprinde din alt suflet, caci ar avea aceeasi soarta ea ~i trupul, 2. Sufletele nu se nasc din sufletele parintilor pentruca spiritele nu se inmnltesc. Ingerii au fost creati toti adam.

3. Nici transmiterea pacatului stramosesc nu se explica suficient prin traducianism, deoarece daca acest pacat se transplanteaza de la parinti la copii prin nastere, atunci ar trebui sa treaca la copii ~i pacatele personale. Apoi, ill cazul in care parintii nu mai au pacatul stramosesc intrucat s-au botezat, copiii lor ar trebui sa se nasca rara acest pacat,

4. in locurile scripturistice invocate de acasta teorie (Facere 1,28; loan 3, 6) nu se afirma ideea nasterii sufletelor eopiilor nemijloeit din sufletele parintilor,

Partea pozitiva a aeestei teorii consta in sustinerea participarii omenesti, dupa oranduirea divina, la nasterea fiecarei fiinte noi In intregimea ei: trup ~i suflet.

c. Teoria creanonista

Conform aeestei teorii, fiecare om primeste sufletul prin creatie nemijlocita de la Dumnezeu si nu de 1a parinti. Opinia aceasta apartine S:fantului Atanasie eel Mare, Sfantului Grigorie de Nyssa, Sf'antului loan Gura de Aur si altora, ea devenind dominanta in Biserica,

In Marturisirea de credinta ortodoxa se afinna: "Trupul omenesc se trage din sfuru1nta lui Adam, iar sufletul vine de la Dumnezeu (Zaharia 12, 1; Ecclesiast 12, 7). Daca sufletul ar fi fost din sllinanta omului, ar muri laolalta cu trupul, S-aI' risipi in pamant, Sufletul se da, deci, de catre Dumnezeu dupa ee trupul s-a infiripat ~i este In stare s8.-1 primeasca; ~i cand este dat de Dumnezeu, el se revarsa in tot trupul, cum face focul in fierul infierbantat" (1, 28).

Teoria aceasta are ~i un solid temei biblic, dand raspuns greutatilor intampinate de traducianism: Ecclesiast 12, 7; Psalm 32, 15; Zaharia 12, 1; Evrei 12, 9; IT Macabei 7, 22-23. In aceste locuri originea sufletului este atribuita lui Dumnezeu, dar lara excluderea participarii parintilor.

Teoria creationism intampina ~i ea unele dificultati:

1. Creatia directs a sufletului de catre Dumnezeu ar contrazice locul din Facere 2, 2, in care se afirma ci Dumnezeu S-a odihnit dupa ziua a sasea, Aetivitatea Sa creatoare este, insa, prezenta in cazuI speciilor aduse deja la existenta, Dumnezeu nu inceteaza activitatea Sa

, (loan 5, 17).

255

I':

I

256

2. Dupa Facere 5, 3 s-ar parea ca parintii nasc fiinte omenesti complete: trup ~i sut1et. Greutatea se lnlatu.m daca actul nasterii naturale a trupului din parinti se considers unit, dupa porunca divina, eu actul creatiei sufletului, ca principiu de viatii a trupului.

3. Creationismul pune activitatea creatoare a lui Dumnezeu ill dependenta de patirni omenesti; II obliga, chiar, pe Dumnezeu sa creeze si in cazul legaturilor extraconjugale, pacatoase,

Raspundem ca daca Dumnezeu a howat ca odata eu fonnarea trupului sa fonneze ~i sufletul (ill momentul coneeperii trupului), Dumnezeu Iucreaza liber dupa puterea si vointa Sa din veci ~i nu dupa bunul plac al patimilor omenesti, ci conform unei legi, pe care El a hotarat-o.

4. Creationismul intampina ~i el dificultati in explicarea transmiterii pacatului stramosesc, pentru ca in aceasta ipoteza sediul pacatului ar fi in trup, din eare trece apoi in suflerul curat, creat de Dumnezeu, ceea ce contrazice datele Revelatiei si ale ratiunii.

, > ,

Teoria creationista,: desi mai aproape de adevar, nu e niei ea

satisfacatoare, Croatia sufletelor este ~i ramane 0 taina cunoscuta numai de Dumnezeu. Vnii dogmatisti ea Macarie si Andrutos au incercat sa concilieze cele dow teorii, traducianista si creationism: sufletul este creat de Dumnezeu, dar nu direet, din nimic, ci din sufletele parintilor, puterea creatoare a lui Dumnezeu lucrand impreuna eu puterea omeneasca

5. Motivrn ~i scopul cream Ort]lRhlli

Desi este solidar eu intreaga creatie, ornul a fest creat de catre Dumnezeu cu un scop special.

~ !

a. In napoli CIlI Dumnezeu, Motivul ~i scopul crearii lumii, deci si

a omului, coincid. Lumea a fost cream din bunatate, ca sa participe la viata de comuniune a Sfintei Treimi. Menirea aceasta a omului este indicata si de structura sa spirituala, caci fiind ereat dupa chipullui Dumnezeu tinde sa ajunga Ia asemanarea eu El, spre a-si afla odilma, implinirea si fericirea.

b. In raport ell sine. Scopul este acela de a pune in lucrare toate darurile primite de 1a Dumnezeu, realizandu-se pe sine prin implinirea poruncilor ~i prin adancirea comuniunii, prin slujire §i iubire, eu semenii,

257

ridicandu-se eu ajutorul harului spre asemanarea eu Dumnezeu, care incepe aici, dar se desav~e~te In vesnicie,

c. in raport ell natura ~i intreaga ereatie. Menirea omului este sa fie preotul ~eati~i, aducandu-se pe sine si odata eu sine ~i creatia ca jertfa de multumire lID Dumnezeu. Conducereacreapei trebuie :fiieum dupa chipul In care Dumnezeu 0 conduce, nu discretionar, ei responsabil, pentru a-I implini destinul, acela de a deveni "biserica" a lui Dumnezeu

. .

Bihliografie

1. Sfantul Grigorie de Nyssa, Despre focerea omului, In "Scrieri IT' - P.S.B, vol. 30;

2. S:ffintul loan Gum de Aur, Omilii la Facere, In "Scrieri" - Partea 1- P.S.B. vol. 21;

3. S:ffintul loan Damaschin, Dogmatica, ed. 1993;

4. Pro prof. Dumitru Staniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu,

Craiova, 1987;

5. Idem, Studii de Teologie Dogmaticd, Craiova, 1991;

6. Idem, T.D. 0, vol. 1, Bucuresti, 1978;

7. Pro prof. Dumitru Popescu, Aspecte fundamentale ale antropologiei ortodoxe, In vol. "Ortodoxie ~i contemporaneitate";

8. Lars Thunberg, Omul §i cosmosul in viziunea Sfiinudui Maxim

Miirturisitorul, Bueuresti, 1999;

9. Oliviu Clement, fntrebiiri asupra omului, Alba Iulia, 1997;

10. Panayotis Nellas, Omul, animal indumnezeit, Sibiu, 1994;

11. Pro dr. Vasile Rfuiuca, Antropologia !:ifiintului Grigorie de Nyssa, Bucuresti, 1996;

12. N. Berdiaev, Sensul creatiei, Bucuresti, 1992;

258

259

constiinta, libertate, putere creatoare ~i de comuniune), Afirmatia unor Sfinti Parinti (Sfantul loan Gura de Aur), ca chipullui Dumnezeu in om consta In stapfullrea naturii de catre om, trebuie inteleasa in sensul ea aceasta stapamre sau conducere este numai 0 consecinta a chipului lui Dumnezeu, nu chipul Insusi,

Sfintii Parinti rasariteni fae deosebire ~ intre chip si asemanare, intemeindu-se pe referatul biblie al creatiei, Inainte de erearea ornului, Dumnezeu a zis: "Sa facem om dupa chipul ~i asemanarea Noastra" (Facere 1,26); dupa actul creatiei se afinna: "dupa chipul Sau l-a creat' (Facere 1,27), tara sa se aduge ~i "asemanarea", pe care omul unna sa 0 atinga prin lucrarea sa libera, ajutat de har. Chipul e dat omului prin creatie (el poate fi definit cu intreaga viata spiritnala a omului indreptata spre Dumnezeu). Asemanarea este scopul spre care tinde omul creat dupa chip. Asemanarea e statornicia in bine, prin care reflectam ~i intrupam in noi desav~irea lui Dumnezeu, devenind dumnezei prin hal'. PunctuI de plecare al asemanarii este insusi chipul, in care e data posibilitatea asemanarii noastre eu Durnnezeu.

S:fantul Vasile eel Mare explica raportul dintre chip ~i asemanare:

"Chipul e asemanarea In potenja, iar asemanarea este ehipul actualizat". stantul loan Damaschin defineste ~i el cele doua realitati astfel: Cuvintele "dupa chip" indica ratiunea ~i liberul arbitru, iar cuvintele "dupa asemanare" arata asemanarea cu Dumnezeu in virtute, atat cat este posibil" (Dogmatica p. 70).

Chipullui Dumnezeu reprezinta 0 inrudire ~i 0 relatie speciala a omului cu Dumnezeu, In acest sens, harul ca energie necreata este constitutiv chipului divin din om, este "scanteia divina din om", cum se exprima S:fantul loan Gura de Aur.

In calitate de chip al lui Dumnezeu, omul ca persoana tinde spre Dumnezeu, Care este Persoana, Chipul nu trebuie inteles ca 0 substanta sau ca 0 parte a naturii spirituale a omului, ci ea 0 aspiratie sau un dor nestins dupa Modelul clivin sau ca un elan, care ne ridica din noi spre Dumnezeu, eum afirma parintele Staniloae.

Chipul lui Dumnezeu ill om inseamna si ehipul Sfmtei Treimi, ceea ce face ca omul sa se irnplineasca numai intr-o cornuniune

Biserica ortodoxa InVaja ca primii oarneni au fost creati cu toate puterile fizice ~i spirituale necesare atingerii scopului pentru care i-a creat Dumnezeu, Starea primordiala sau paradisiaca a omului, care a tinut de la creatie si parra la caderea in pacat, a fost 0 stare de perfectiune relativa, In sensu! ca omul trebuia sa-~i puna in lucrare vointa libera, sa se consolideze in savar~irea binelui ~i sa adanceasca relatia de comuniune cu Dumnezeu. a premisa a progresului sau moral ~i ontologie 0 constituia chipullui Dumnezeu din el, centrul tainic al persoanei sale, cealalta fiind reprezentata de harul dumnezeiesc, cu care colabora neintrerupt,

Marturisirea de credinta ortodoxa descrie astfel starea primordiala a omului: "In rai, primul om era impodobit cu minte sanatoasa, inima curata ~i vointa libera El nu era lnSa desavar~it, cad desavar~irea se c~tiga prin incercare ~i deprindere, Ea consta jn curapa ptif3trata prin irnpreuna-lucrarea chipului eu harul de la inceput Firea omeneasca era infrumusetara prin p~ia ei eu Duhul Sf'ant (Facere 2, 7) numai aceasta partasie 1i asigura lumina sfinteniei ~i apropierea de Dumnezeu" (p. 122). Din acest text rezulta di din creatie omul este 0 raptura harica, deschisa relatiei sfintitoare ell Dumnezeu, prin care chipul imprimat in el se poate dezvolta in asemanare eu Dumnezeu.

i'nvatatura despre ehipul lui Dumnezeu in om constituie pentru teologia ortodoxa centrul §i cheia intregii antropologii crestine.

1. Omul9 chip ~i asemanare a lui Dumnezeu

Trebuie precizat de la inceput ea chipul lui Dumnezeu in om se refera la partea spirituals, la suflet, Intrucat Dumnezeu este spirit absolut. Unii Parint], in lupta eu gnosticii, numeau trupul "chip al lui Dumnezeu", intelegdnd prin aceasta ca si trupul uman participa oarecum la acest chip al lui Dumnezeu, prin unirea eu sufletul, ca ~i prin forma ~i menirea lui de a fi organ de exprimare a vietii spirituale. In acest sens se poate afinna ca omul intreg, ca persoana, este chip allui Dumnezeu.

In sens propriu, intrucat Dumnezeu este spirit pur, chipul Lui se refera la natura spirituala a omului (minte, ratiune, vointa, sentiment,

260

interpersonala, incepand in familie, ca reflex aJ Sfintei Tr~imi ~i culminand in Biserica, unde este prezenta ~i lucratoare Sfiinta Treime.

Chipul lui Dumnezeu ill om are si un caracter apofatic, reprezentand taina omului, care se descopera doar in ~elatie c~ ta_ina lui Dunmezeu, care se cere a fi trmta prin puterea Duhului Sfiint, mamte de

a fi exprimata in cuvinte. . .. .

In modul eel mai concret omul este chip al Logosului divin ~l de

aceea Fiul lui Dumnezeu este Cel care restaureaza chipul divin din om, alterat de pacat, Prin Intrupare, Jertfa ~i Inviere, Hristos a transfonnat in firea Sa umaria transfigurata ~i indumnezeita, chipul in asemanare desavar~ita cu Dumnezeu.

2. Perfeetiunea relativa a protoparmtilor in rai

Aceasta invati:\tura, specifics antropologiei ortodoxe, ca ~i cea a distinctiei dintre chip ~i asemanare, se intemeiaza pe faptul ca ?mul trebuia sa ca~tige cu ajutorul harului, deci aJ lui Dumnezeu, perfectiunea absoluta in timp prin dezvoltarea tuturor darurilor asezate in el de Creator. De aceea starea originara a lui Adam nu poate fi inaltata peste rnasura, asa cum face Fericitul Augustin, ca si cum ~d::un ar fi posed~t toata intelepciunea si stiinta, Starea fericita a protoparintilor ~u era desavar~ita moral ~i fiintial, pentru ca aceasta ar fi exclus onc~ pro~~s. Adam nu avea 0 perfectiune desavarsita; el nu cunostea totul, iar curapa, libertatea ~i sfintenia lui nu erau consolidate. El era inca in starea de nevinovatie si nepaciito~enie proprie copilului, care mca n-a fost pus la

incercare. . .

Parintele Staniloae descrie astfel starea primordiala a protoparinti-

lor ill rai: "Omul a fost curat de pomirile rele ~i cu 0 tendinta spre binele comuniunii cu Dumnezeu ~i cu semenii, dar nu era intarit in aceasta curatie si in acest bine ... Nu era pacatos dar nici ~po~~bit cu. virtuti dobandite ~i cu ganduri curate consolidate. A yea nevinovatia celui ce nu a gustat pacatul, dar nu cea c~tigata prin respingerea ispitelor" (T.D. 0,

vol. I, p. 280-281). _ ~ .

Daca starea primordiala ar fi inteleasa ca 0 stare de desavar~lfe a

virtutilor, caderea ar fi inexplicabila, Activitatea spirituala era indreptata

261

spre Dumnezeu, dar nu amt de consolidate incat sa nu mai poata pacatui, asemenea ingerilor buni.

Trupul lui Adam nu era nemuritor prin fire, ci avea numai posibilitatea de a nu muri, daca nu pacatuia, Statomicirea In bine ar fi adus primilor oameni nemurirea reala, ca dar ~i efect al harului divin (Pr. prof. loan Ica, op. cit, p. 131-132).

Relativitatea perfectiunii lui Adam rezulta si din paralela mcum de Sfintii Parinti intre creatie ~i mantuire, intre existenta adamica si existenta lui Hristos. Daca mantuirea constituie restabilirea vietii primordiale ~i refacerea chipului in special, prin invierea si viata 110m in Hristos, ne ridicam deasupra starii paradisiace, inscriindu-ne pe verticala indumnezeirii, pe care n-o atinsese Adam. In Hristos, spun Sfintii Parinti, am ~tigat mai mult decat am pierdut in Adam, ceea ce inseamna ca Adam eel nou, Mantuitorul Iisus Hristos a transformat chipul divin in asemanare, dand ~i oamenilor aceasta posibilitate, in unire eu el.

3. Deosebiri confesionale cu privire fa starea primordiala

Amt dupa romano-catolici cat ~i dupa protestanti, starea primordiala, numita de acestia starea de dreptate originara, a fost 0 stare desavar~ita din toate punctele de vedere: pentru teologia romano-catolica perfectiunea originara se datora gratiei supranaturale, adaugate peste creatie, iar pentru teologia protestanta ea apartinea exc1usiv naturii umane.

a. Doctrina romano-catolicii despre starea primordiala Antropologia catolica imparte starea primordiala a omului In naturala ~i supranaturala, lara 0 legatucl organica intre ele. Omul natural consta din trup ~i suflet, participand la lumea animals si la cea a ingerilor, Prin trup avea inclinare spre bine1e trupese sensibil, prin simturi ~i pasiuni; prin suflet (spirit) era inclinat spre binele spiritual ~i inteligibil, prin ratiune ~i vointa, De aici lupta intre tendinte diverse si chiar contrare in omul natural ~i greutatea in a savar~i binele. Ca remediu impotriva acestei deficiente sau boli a naturii umane, providenta divina a daruit omului dreptatea originara, prin care, ca printr-un frau de aur (frenum aureuin) partea inferioara din am se mentinea supusa paqii superioare si prin aceasta, lui Dumnezeu. Aceasta supunere a

262

puterilor inferioare fap. de ratiune nu era naturala, ci efect al harului, a . carui disparitie prin pacat a adus ~i nesupunerea parpi inferioare de eea superioara,

Comuniunea eu Dumnezeu ~i consecintele ei directe, dreptatea si

sfintenia originare, in care se cuprind stapmea asupra naturii, libertatea falii de pasiuni, nemurirea trupeasca, cunoasterea lui Dumnezeu ~i curatia vointei sunt asadar, daruri supranaturale (dona supematuralia), puse ca 0 cununa sau ca 0 podoaba peste natura omului, Numai prin aceste daruri omul a putut fi sfant, deci ridicat peste natura sa umana. Daca dreptatea originara n-ar fi considerata ea dar natural, ci ca apart,inand naturii omului, s-ar ajunge eu necesitate sau la divinizarea ornului sau la panteisrn.

Critica ortodoxa

Antropologia ortodoxa nu cunoaste diviziunea starii primordiale a omului intr-o parte naturala, data prin creatie si alta supranaturala, suprapusa eelei dintai prin har, ea 0 hlamida stralucitoare peste neajunsurile firii umane. Daca intreaga perfectiune primordiala a omului se atribuie harului, atunei pentru natura omului nu mai ramane nimic. Dar omul a fost ereat dupa ehipullui Dumnezeu ~i eu menirea de a deveni asemenea Lui. El avea in sine gennenii vietii perfeete, urmand sa-i dezvolte ~i sa-i desavar~easca prin libera conlucrare eu harul. Numai prin colaborare eu harul, in stare a primordiala, omul putea ajunge la desavarsire, Pen1ru teologia ortodoxa, aceasta colaborare eu haru1 este data in actul creatiei, pentru~ ca atunci cand Dumnezeu ii insufla omului suflet de viata. li da si harul. In Ortodoxie, harul este legatura organica a intregii fiinte umane.

Doetrina romano-catolica, socotind starea umaria primordiala ca perfecta dintru ineeput ~i toto data despartind constitutia naturals a protoparintilor de dreptatea originara, exclusiv supranaturala, pierduta apoi prin cadere, pe langa neconformitatea ei cu S:fanta Scripture ~i Sfanta Traditie, implica 0 serie de consecinte dogmatice inadmisibile:

a. Daca In virtutea dreptatii originare, primul om era drept si sfant, caderea lui devine inexplicabila ~i imposibila Caci, dat fiind rolul drepmj:ii originare de a mentine pe om ill armonie perfecta cu sine ~i eu . Dunmezeu, nu se poate intelege nici cum dreptatea renunta la rolul ei,

263

nici cum omul perfect respinge puterea divina, care 11 tinea In starea de perfectiune .

b. Daca dreptatea originara nu cuprinde decat daruri supranaturale, atunci omul independent de darurlle revarsate din afara asupra lui, este redus la o stare strict naturale, nedeosebindu-se eu nimic de omul cazut, iar pacatul devine simpla privatiune de darurile adaugate, Punerea pe acelasi plan a omului natural nevinovat eu omul cazut inseamna pelagianism,

c. Daca dreptatea originara se adauga omului ca 0 cununa pe cap, atunei ea nu are nimic comun cu fiinta omului nu mill formeaza 0 unita-

, ,

te organica, viata religioasa devine eeva aecesoriu, nu propriu persoanei umane, Consecinta este tot pelagianismul.

d. Daca starea primordiala era perfecta ~i ea se datora numai harului, atunci nu semai intelege ce fimctie mai aveau puterile naturale ale omului.

e. Daca dreptatea originara nu era decat adaos, ea nu apartinea omului iar pierderea ei nu mai poate :fi considerata drept cadere, intrucat omul e lipsit numai de ceea ce, de fapt, nu apartinea naturii sale (TD.S, vol. I, p. 525-527).

f. lmpiirtirea omului intr-o stare naturala si alta supranaturala a condus, ill teologia catolica, la ideea autonomiei omului fata de Dumnezeu ~i de darurile adiiugate. Mai mult decat atat, gandirea' occidentala a inceput eu secolul al XVIII-lea sa considere aeeste daruri ea 0 viol are a starii naturale a omului. Cu alte cuvinte, divizarea omului in caregorii necunoscute de S:ffinta Scriptura a produs conflictul violent intre om ~i Dumnezeu (pr. prof Dumitru Popescu, op. cit, p. 147).

~. Doctrina protestanta despre starea primordiaHi

In opozitie eu teologia catolica, doetrina protestanta afirma ca starea primordiala apartinea exclusiv naturii umane pOO creatie, lntrucat nu se face distinctie intre chip ~i asemanare, pentru protestanti, protoparintii aveau ill rill 0 perfectiune totala, nu relativa ca ill teologia ortodoxa

Critica Ortodoxa

Un aspect pozitiv ill conceptia protestanta II constituie faptul ca dreptatea originara apartine naturii umane, nefiind ceva adaugat din

264

exterior. Se greseste, i'nsa, gray prin excluderea harului divin din componeneta dreptatii originare. Dupa protestanti, omul fiind drept si s:ffint prin creape, asemenea cu Dumnezeu, nu are nevoie de har in, starea primordiala, Prin aceasta afirmatie se pierde, msa, din vedere relati-' vitatea puterii umane create, eare nu poate ajunge la asemanarea eu Dumnezeu, :tara ajutorul harului. Daca inainte de cadere omul era drept si s:ffint, inseamna ca Dumnezeu face 0 luerare inutila avand grija de om. Protestantii minimalizeaza pronia divina, punfuid accent pe creatie, Ori, grija fata de om a lui Dumnezeu in rai presupune ea protoparintiiaveau de pareurs un drum lung pana Ia asemanarea eu Dumnezeu. Niei ingerii n-au intrat deodars in. starea de perfectiune, ci treptat. Nici Mantuitorul, ca om, n-a fost desavarsit de la inceput (ontologie, nu moral), ci El "sporea eu intelepciunea §i eu varsta §i eu barul la Dumnezeu si la

oameni" (Luca 2, 52). ,

Protestantii. nu sunt In stare sa distiriga ce apartine omului prin creatie ~i ce apartine harului ~i nici sa explice cum a fost posibila caderea omului, aflat intr-o astfel de desav~ire absoluta.

Din punet de vedere ortodox, starea de dreptate originara nu a fost una pur naturala, datorata doar puterilor omului date prin creatie, dar nici una pur supranamrala, ca efect al darurilor supraadaugate, ci era 0 stare de perfectiune incipienta, rezultata din puterea harului divin, unita eu puterile naturale ale omului, dar neconsolidata, avand toate cele necesare pentru atingerea scopului (TD.S, vol.I, p. 527-528).

Bibliografie

1. Pr. prof Dumitru Staniloae, Starea primordiala a omului in cele trei

confesiuni, in rev. "Ortodoxia", nr, 3/ 1956;

2. Idem, Teologia Dogmaticd Onodoxa, vol. I;

3. Pro Prof. Isidor Todoran, Starea paradisiacd a omului §i cea dupa cadere, 111 rev, "Ortodoxia", nr. 111955;

4. Paul Evdokimov, Cunoasterea lui Dumnezeu in traditia riisdriteand,

trad., Bucuresti, 1995;

5. Vladimir Lossky, Dupd chipul (ji asemdnarea lui Dumnezeu, trad.,

Bucuresti, 1998;

6. Panayotis Nellas, Omul. animal indumnezeit, trad., Sibiu, 1994.

265

XlV.PACATUL STRAMO~ESC ~I CONSECIN'fELE LUI

Invii!atura de credinta desprecaderea protoparintilor fu pacat constituie premisa negativa a mantuirii noastre in Hristos: daca omul nar fi savar§it piieatul originar, FiuI lui Dumnezeu nu s-ar fi intrupat. Realitatea caderii in pacflt a determinat bunatatea §i intclcpciunea lui Dumnezeu sa gasesca calea mantuirii prin intruparea lui Hristos.

Cu privire la timpul ciiderii in pacat, Revelatia nu indica perioada in care protoparintii au ramas in starea :tara de' pacat; oricumei nu au

ajuns sa se consolideze i'n bine. '.

'Sfantul Vasile. eel Mare vorbeste despre "repeziciunea" cu care Adam s-a decis pentru neascultare dar ~i de existenta unui anumit rastimp anterior deeiziei pentru rau, avand un scurt timp de decizie, de cumpanire inainte de alegere, S:ffintul Vasile afirma chiar 0 ingfunfare a protoparintilor, cauzata de saturate; prea Ie avea ornul pe toate de-a gata, :tara sa fi crescut duhovniceste prin eforturipentru e~tigarea lor (pr. Prof DumitruStaniloae, T.D.O.,vol. l, p. 466-467).'

Cauza caderii protoparintilor a' fost dubla: "sfatul vraimasului si slabiciunea mintii",·adicii ispita diavolului ~i lipsa de fennitate a vointei, ca expresie a unei minti inca neintarite de bar. Motivul a fost mandria, caci au dorit sa fie "ca Dumnezeu", dar tara ajutorul Lui, lara a urma calea stabilitade EI spre indumnezeire, Pacatul originar a constat in neascultare, el echivaland cu iesireadin comuniunea cu Dumnezeu. De aiei rezulta ca originea pacatului nu se afia in Dumnezeu, ci i'n gresita sau reaua intrebuintare a libertatii ~i a puterilor spirituale ale omului.

Adam §i Eva ar fi trebuit sa-si dezvolate aceste puteri in virtuti, curatia sau 'nevinovatia lor' namrala trebuia sa devina 0 desavarsire morala, I;'rintr-o atasare libera de Dumnezeu ~i prin conlucrareacu harul, prin consolidarea in bine pe calea incercarilor," pe eare aveau sa Ie

i'ntaIneaSca si prin proba ascultarii. . .

Tocmaipentru dezvoltarea puterilor fizice §i spirituale, Dumnezeu Ie daduse primilor oameni i'ngrijirea si ocrotirea raiului, iar pentru intarirca In bine l~-a dat ~ porunca sa nu guste din pomul cunostintei

266

267

binelui si raului, Prin unnare, protoparintii trebuiau sa treaca printr-o incercar~, sa se consolideze in bine.

Sfantul loan Damasehin considers ca "nu era folositor omului ea sa

dobandeasca nemurirea :tara ispita, ca sa nu cada In mandria ~i condamnarea diavolului ... Prin urmare, trebuia ca omul sa fie incercat mai intai, caci eel neispitit si neincercat nu este vrednic de nimic. (lnlelepciunea lui Isus Sirah, 34, 10). Si in incercare sa se desavar~easca prin pazirea poruncii, caastfel sa primeasca nemurirea drept rasplata a virtutii".

Porunca presupunea ea omul era liber, capabil sa ia 0 atitudine morala; de aceea Dumnezeu le-a dat porunca directa, "pentru a procura materie vointei lor lib ere" (Sfantul Grigorie de Nazianz). Porunca era usor de pazit deoarece nu oprea dedit mancarea fructelor dintr -un porn ~i nu supunea pe oameni la incercari grele.' Aceasta porunca, fiindca era unica, in sine cuprindea intreaga lege morals,

Pentru a-I face neascultatori pe protoparinti, diavolul trezeste ill Eva indoiala ~i neincrederea In Dumnezeu ~i in acelasi timp prezinta pornul cunostintei ca instrument ce duce prin el insusi la divinizarea omului. Minciuna diavolului II ~ea1a pe primii oameni, ducandu-Lla neincredere, mandrie si neascultare fata de Dumnezeu.

Dupa savarsirea pacatului, constiinta vinovatiei se trezeste ill protoparinti, acestia "cunoscand ca erau goi", Atunci cand Dumnezeu arata lui Adam vina pacatuluii, acesta incearca sa 0 atribuie exclusiv femeii si chiar lui Dumnezeu. La fel va proceda ~i Eva, aruncand vina pe sarpe, Practic, protoparintii au refuzat sa-si recunoasca ~i sa-si asume vina pacatului, adica sa se intoarca la Dumnezeu, ci s-au invartosat ill pacat ~i in mandrie, Urmarile ne arata unde l-a dus pe om dorinta de a se increde ill sine, ill voia ~i ill parerea sa.

Referatul biblic despre cadere are caracter istoric. Importanta lui dogmatica sm ill faptul ca originea rauluiin lume nu tine de esenta lumii, ci de vointa ornului. In istoria teologiei au existat unele interpretari rnaterialiste ale pacatului stramosesc, incercdndu-se reducerea esentei lui la senzualitate. Aeeasta, msa, nu este decat 6 consecinta, deoarece pacatul este de ordin spiritual si consta ill mandria cea separat pe om de Dumnezeu.

Conform sensului istoric al carpi Facerii, cei doi pomi din rill sunt pomi adevarati, asa cum confirms eea mai mare parte a Iiteraturii patristice. Probabil ca pomul vietii servea la nemurirea trupeasca, iar pomul cunostintei avea legatura eu viataspirituala, avand sa prilejuiasca omului cunoasterea prin experienta proprie a deosebirilor dintre bine si rau, Pun acest pom, omul a cazut din binele din care a fost creat de Dumnezeu, in . raul diavolului,

Unii Sfinti Parinti au interpretat pomul vietii ca viata de eomuniune eu Dumnezeu Ia care erau chemati protoparintii, iar pomul cunostintei ca 0 cunoastere prin experienta a ruperii acestei comuniuni, Sfantul loan Damasehin considera ca pomul vietii consta In contemplarea lui Dumnezeu, eu care se unea spiritual omul, din care numai cei nesupusi mortii pot sa manance, pomul cunostinrei reprezinta discernamantul, care cuprinde In sine cunoasterea deplina a propriei sale naturi, Cunoastere buna pentru cei desav§r~i~, care s-au fixat In contemplatia dumnezeiasca, dar rea pentru eei lacomi si supusi pofiei, care nu s-au fixat siolid ill contemplarea singurului bine, Dumnezeu.

Dupa Sfilntul Maxim Marturisitorul, pomul vietii e mintea, care cauta cele vesnice, iar pomul cunostintei binelui §i raului este simtirea legata de cele vremelnice. Omul care, condus de minte, urmareste cele vesnice, pazeste porunca divina si mananca din pomul vietii; eel care e condus cu simtirea spre placere urmareste cele ale simtirii trupesti trccatoare, calca porunca .lui Dumnezeu ~i manandi din pomul cunostintei binelui ~i raului. "Pomul vietii e mintea sufletului, ill care i~i are scaunul intelepciunea, iar pornul cunostintei binelui ~i raului e simtirea trupului ill care e vadit ca se afla miscarea nerationala, Omul, primind porunca dumnezeiasca, sa nu se atinga prin experinta eu fapta de aceasta simtire, n-a pazit-o" (cf TD.S., vol. I, p. 539).

In ceea ce priveste sarpele, care a amagit-o pe Eva, sub chipul lui se ascundea diavolul. Diavolul s-a folosit de sarpe ca instrument pentru ispitire; diavolul ¥Ideamna, dar nu constrange. Fara dorirea de marire omul n-ar fi cazut. Pacatul primilor oameni este nesupunere, neascultare, neincredere ~i nerecunostinta,

268

Urmarile pacatului stl'amo~esc

Prin pacatul stramosesc dispare unitatea omului eu D~ezeu, eu semenii ~i eu natura, preeum ~i unitatea interioaraa a om~~. Trupul nu se mai supune sufletului, omul ajunge ill robia pacatului, iar natura se intoarce impotriva omului.

Consecintele paacatului se arata ill primul rand ill pier~ere.~ nevinovatiei, perfectiunii si sfinteniei originare. R_up~r~a C?mumunll dintre om ~i Dumnezeu implica pierderea harului d1Vl?- ~l :n0art~a spirituala. In chiar momentu1 pacatuirii, Adam ~i Eva au ~mm:_t. n: ~.obIa pacatului, murind sufleteste, Este urmarea fireasca a mstramaru de

Durnnezeu. ..

Pierderea sfinteniei originare aduee dupa sine. a1~rar~a. naturu spiritua1e umane, adica striearea integritatii si perfectiunii ongmare, "a puterilor sufletesti a1e omului. Aceasta a1terare nu este alte~va d~c~t alterarea sau intunecarea chipului lui Dumnezeu in om, manifestata in intunecarea ratiunii, in pervertirea inimii (a sentimentului) ~i ill slavirea vointei care nu se mai orienteaza ca inainte de pacat, spre Dumnezeu ca

, ,

spre adevarul ~i binele absolut. ~_

Prin pacat, lumina mintii scade asa de mult, mcat omu.l crede ca s~

poate ascunde de Dumnezeu. Vointa,. desi lib~rii dar sla~lta, ~e~ alipirea de cele materiale, calea poftei trupulu_I, a CO?CUpl:c~nel. u:ch- nand mai mult spre rau dedit spre bine. Trebu:~ prec~za~ ca, m V1~~~ crestina, nu trupul ~i materia sunt rele, ci apanpa patimilor, ea rmscan irationale ce-l indeparteaza pe om de Dumnezeu.

, In Marturisirea ortodoxa a lui Dositei se afirma: "Credem ea omul

s-a pravalit prin pacat pana la asemanarea eu necuvantat~ar~le, I s-a intunecat mintea, dar nu s-a lipsit de natura (firea) ce a primit-o de la Dumnezeu", Prin pacat, chipul lui Dumnezeu s-a alterat, dar nu s-a

distrus sau desfiintat (T.D.S, vol. I, p. 542). .'

In om ramane, dupa cadere, tendinta de cunoastere ~1 de voire ~ binelui. De exemplu, Adam si Eva au recunoscut v?cea lui Dumnezeu ~1 s-au simtit vinovati ~i rusinati de comiterea pacatului. .' .

Asupra trupului, pacatul a adus suferin!e de tot. fe!ul, neajunsun ~1 ill final moartea fizica, Nemurirea trupeasca potentiala cu care fuscse

1 I

269

inzestrat omul ill starea primordiala n-a putut sa se actualizeze din pricina pacatului ~i astfel, prin pacat, nu numai ca omul a murit sufleteste, dar a devenit ~i trupeste muritor, supus legii natura1e de descompunere (Facere, 3, 19).

Prin pacat s-au modificat ~i conditiile exteme de viata a1e omului. In aceasta privinta, caderea a dus la alungarea din Eden, la blestemarea pama.ntului si la limitarea stap§.nirii omului asupra anima1elor ~i a naturii.

Realitatea pacatului stramosesc a fast contestata de manihei, priscilieni ~i origenisti ill mod direct, iar indirect de pelagieni. Dupa manihei, un pacat exista, dar originea lui vine din firea rea a omului. Pentru pelagieni, pacatul are earacter exclusiv personal, pentru urmasi nefiind decat un exemplu; concupiscenta ~i suferinta sunt fenomene absolut naturale.

S:ffinta Scriptura illvata in mod limpede universa1itatea pacatului, realitatea ~i transmiterea lui: Facere 6, 5; 8,21; II Regi 8, 46; Pilde 20, 9; Ecclesiast T, 20; Psalm 13, 1-3; 142, 2;Iov 14,4.

In Noul Testament: Romani 5, 12: "Precum printr-un om a intrat pacatul ill lume ~i prin pacat moartea, asa moartea a trecut Ia toti oamenii, prin acela ill care toti au pacatuit". Alte locuri: loan 3, 6; I loan 1,8; 5, 19.

De asemenea, Sfanta Traditie atesta c1ar rea1itatea pacatului la toti oamenii; dovada este botezarea copiilor in perioada apostolica, De la realitatea pacatului stramosesc exista doar 0 singura exceptie: Mantuitorul Iisus Hristos, deoarece:

1. S-a nascut pe cale supranaturala, prin puterea Duhului Sfiint.

2. Din cauza unirii ipostatice n-a putut avea niei pacate persona1e.

3. Altfel n-ar fi putut invinge pacatul si moartea, ealitatea lui de Fiu allui Dumnezeu intrupat ~i de Mantuitor excluzand prezenta pacatului .

Dogma romano-catolica a imaculatei conceptiia Sfmtei Fecioare Maria contra vine lnvataturii despre universa1itatea pacatului stramosesc, in conceptia ortodoxa Sfinta Fecioara s-a nascut cu pacatul stramosesc dar a fost curtajita de el de catre Duhul stant In momentul zamislirii ca om a Mantuitorului Hristos, adica la intrupare.

A admite manmirea cuiva fara Hristos, chiar inainte de intruparea

Sa, inseamna urmatoarele:

270

:1. a 0 rope pe Maica Domnului de comuniunea eu neamul omenese;

b. pentru ea Hristos nu e singurul Mantuitor; ~. . ~

c. a 0 pune pe Maica Domnului ill paralel cu Mantmtorul, situand-

o deasupra sau in afara Bisericii. . . .

In ceea ce priveste natura pacatului stramo~esc sau ongmar, ~~l:

tia patristica rasanteana precizeaza: pacatul nu ~e 0 fire. propne si mci un ipostas obiectiv. E 0 stare inventata de vanitatea l~ S~~ de a ~ adorat, de vointa lui de a domina. Pacatul nu este ~:opnu firii umane, C1 a fost introdus in fire. El sta ascuns in adancul firii (Psalm 18, 13) dar este strain de firea noastra: "Pacatul este strain de firea noastra dar odata ce, furisat prin caderea omului, l-am primit ill noi, ni se face cu vremea ca si 0 fire" (Simeon Metafrastul, Parafrazd la Macarte Egipteanul, 66, ill "Filocalia", vol. V, p. 333). Este 0 posesiune strruna falii de care omul simte 0 oarecare afinitate, dar este 0 afinitate plina de ravagii (Pr. Prof.

loan Bria, Credinta pe care 0 miirturisim, p. 72). . ~ ..

Contrar pesimismului antropologic, ce caractenzeaza traditia

apuseana incepdnd C1.1 Fericitul Augustin, care COnsi~~l~ umat~~e~ ~~t de radical corupta meat 0 numea "masa condamnata , m traditia rasan-

tef{oa s-a pastrat un oarecare realism antropologie. Paca~ est~ comp~t eli 0 rana, care s-a strecurat in umanitate, care tulbura mtegntatea firii, mocneste In interior, chiar daca este ingrijitli. Ceea ce e boala fata ~e trup si necunostinta fata de minte, aceea este pacatul fata de suflet. In jurul ~millj:ii roteste acoperamantul mtunericului, care nu lasa mintea sa se roage sa creada, sa iubeasca dupa voia sa. E 0 stare de amestecare intre bine ~i rau, care se exprirna in durere, osteneala, tntristare: "Toate zilele lui nu sunt deem suferinta ~i 1l1deletnicirea lui, decat necaz' (Ecclesiast 2,23); (Ibidem p. 73).

Transmherea pacatulw stramosesc

Pentru mintea umana, modul in care se transmite de la 0 generatie la

alta pacatul originar, care de aceea se numeste si ereditar, este ~i ramane 0 taina, cunoscuta numai de Dumnezeu. Teoriile pe care teologia scolastica le-a elaborat in acest sens (a imputarii externe, a omului universal, teoria pacatului strsmosesc ca pacat al naturii, teoria pacatului formal sau

271

fe~:ralist §i teoria aligat~unii) nu sunt multumitoare pentru credinta si spiritualiatea ortodoxa, In Rasarit s-a inteles aceasta transrnitere a pacatului originar.· nu atat ill sens juridic, ca in Apus, ci mai mult prin prisma legaturii ontologice a fiintelor umane, care fiind dupa chipul comuniunii supreme a Pre"a Sfintei Treimi, sunt legate, In mod solidar, prin legatura comuniunii. In baza acestei unitati ce are fundamentul ill chipul divin imprimat de Ia creatie, chiar ~i in starea slabitli de pacat, oamenii sunt irnpreuna-responsabili de destinullor, iar ceea ce existaintro parte a umanitatii se rasfrange asupra intregului, Pacatul Iui Adam se riisfrange asupra tuturor urmasilor lui, in virtutea acestei comuniuni ~i prin aceasta umanitatea ramdne permanent solidara in fata lui Dumnezeu.

Antropologia ortodoxa, ce trebuie sa includa in ea ~i dimensiunea indreptarii sau a mantuirii subjective, care va fi studiata ulterior, lsi afla implinirea in opera de restaurare §i tran.sfigurare a firii umane, irnplinita de Mantuitorul Iisus Hristos in Persoana Sa. Prin aceasta, umanitatea recapata nu numai sanatatea initials, data de "pomul vietii", ci si 0 stare de transfigurare, inceputul indumnezeirii, devenind 0 nom ereatie lumea care va sa vina (Evrei 2, 5); (cf Pro Prof loan Bria, op. cit., p. 76). '

Conceppa romano-catolicii despre pacatul originar ~i eonseentele lui !eologia r?mano-catoliea inpelege pacatul originar doar ca 0 lipsire a omului de darurile supranaturale ale dreptatii originare, careia ii urmeaza p~deapsa divina ~i moartea. Pierderea d.reptajii originare este partea determinanta ~i esenp.ala a pacatului originar iar dezordinea aparuta m interiorul puterilor sufletesti (ratiune, voinj:a 9i sentiment) reprezinta doar consecinta sau manifestarea p3.rjii esentiale a pacatului, Din acest motiv pacatul ereditar in conceptia romano-catolica priveste mai putin raportul omului eu Dumnezeusi mai multraportul omului e1.1 legea divina

Aceasta conceptie unilaterala, ce reduce pacatul originar doar la pierderea dreptatii originare, lara urmari ontologice asupra persoanei umane, ridica probleme serioase din punet de vedere teologic. Mai inrai, antagonismul materie-ratiune, trup-sufIet este socotit real, aeeasta inseamnand ea materia trebuie considerata ca fiind rea in sine sau ca purtand un principiu ran, Unnarea logica este gnosticismul, dupa care

272

273

materia este esential rea. In realitate, anatagonismuI mentionat, doar prin pacat a devenit firesc ~i inevitabil.

Intre modul in care concep catolicii starea primordiala a omuIui si eel In care Inteleg consecintele pacatului ereditar este 0 relatie directa. Daca ill starea primordiala omuI poseda dreptatea originara, reprezentata de darurile supranaturaIe, dar tara a fi pfu-ta§ 1a ea, ci rfunfulfuld oarecum exterioara firii sale, tot astfeI, prin pacat omul nu sufera nici 0 alterare in natura sa, consecinta pacatului constand doar ill lipsirea de darurile

supranaturale (T.D.s., vol. I, p. 528-529). .

Astfel, conceptia romano-catolica despre pacatul stramosesc este gresita, amt In punctul de plecare, cit ~i ill consecintele ei. ~ se ~xpli~ faptul ca dupa catolici, prin intrupare, Fiul lui Dumnezeu nu Ville sa restaureze firea omeneasca, ci doar sa of ere satisfactie lui Dumnezeu - Tatal, Perspectivajuridica a antropologiei catolice atrage dupa sine 0 viziune strict juridica a rascumpararii sav~ite de Mantuitorul Iisus Hristos.

concupiscenta si 0 coruptie totala . Omul e cufundat total ill pacat, Oriee incearca omul sa faca ill raport cu Dumnezeu este piieat~i poarta consecintele pacatului sau, cum ziee Fericitul Augustin, toate faptele omului sunt doar "vitia splendida"" (vicii stralucitoare) (cf Pro Prof loan Ica, op. cit., p. 144).

in conceptia protestanta se observa un punet pozitivin coneeperea pacatului strfuno~ese. c:a stricaci~~ launtri~ ~ omului si ~. sen?men~ adancimii pacatoseniei omenesn. In acelasi timp, exageranle ~l eronle

doctrinare, aparute atat din opozitia fata de catolieism,.cat ~i ~ ignorarea teologiei patristiee, sunt respinse de. teologia o~oxa deoarece yin In contradictie eu Revelatia, ratiunea ~l cu datele evidente din Istoria Religiilor:

1. Prin cadere, oamenii nu au pierdut eu tot:l!l cunostinta de Dumnezeu ~i inteiegerea rewtiipi spirituale, existand ~i Revelatia naturals (pe care' protestantismul 0 neglijeaza), fiindca ~i piigarui pot cunoaste Intr-o oarecare masura pe Dumnezeu (R_omani 1, I _9- ~O). . ~.

2. Pacatul originar n-a anuIat libertatea, ci doar a diminuat-o caci daca ea n-ar mai exista, atunci poruncile, sfaturile, fagaduinte1e ~i amenintarile n-ar avea nici un rost, ca ~i existenta legii morale (~e~ire 20, _3).

3. Pacatul n-a distrus total chlpul lui Dumnezeu din om, fiindca "de va varsa eineva sange omenesc, sangele lui de mana de om se va varsa, caci Dumnezeu a facut omul dupa chipul Sau" (Facere 9, 6).

4. Faptele bune ale omuIui natural, ~ ale pag~lor. sun~ b~e

--:- en . adevarat, chiar daca prin ele nu se poate ajunge la mantuire, hps~~ harul. Exemple: moasele egiptene; care n-au omonit la nastere copiu evrei de parte barbateasca au fost rasplatite de Dumnezeu (le~ire 1,20); Nabucodonosor este indemnat Ia milostenie pentru iertarea de pacate (Daniel 4, 24); Dumnezeu a primit rugaciun~ l~ ~, readucandu-l in Ierusalim (II Paralelipomena 33, 13). ~1 Mantuitorul arata ~ vamesul s-a coborat "Ia casa sa mai indreptat" (Luca 18, 14) pnn

rugaciune ~i pociiinta deem fariseul. .

1. Ipoteza unei totale stricaciuni a omului ~t duce l~ cone!~a absurda ca acesta, fiind doar ruina, raul deverund substantial firil de dupa pacat, de 1a Adam pana la Hristos, n-ar mai exista propriu-zis

Conceppa protestanta despre pacatul strirno~ ~i consecintele_lui

In totala opozitie eu teologia catolica, protestantismul sustine ca prin piicatul stramosesc s-a distrus total chipul lui Dumnezeu din ~m, exagerandu-se prin aceasta consecintele sale. Astfel, daca in doctnna catolica a caderii In pacat, puterile spirituale ale omuIui riimful intacte, in conceptia protestanta se afirma eii ele au fost nimicite compIet, Iocul chipului divin din om fiind luat de concupiscenta, Pacatul este pe de 0 parte lipsa fricii de Dumnezeu ~i a increderii in el, iar pe de alta, concupiscenta, adica pofta trupeasca, Mentionam ca atat n:tr~ p~mii ~e~on:mtori cat ~i Intre eurentele teologice protestante de mar tarziu exista diferente dar nurnai de nuante ~i nu de continut real. Din punet de vedere religios-moral omul e ca 0 piatra sau ca un bustean, ineapabil de a face bine1e spiritual. Tot ce ramane omului dupa cadere este 0 oarecare libertate, prin care se face posibila viata sociala,

"Formula de concordie", carte simbolica protestanta, afirma: "Noi invatiim ea pacatul stramosesc este pierderea dreptatii originare, care a fast creata, ca ~i absenta sau privarea totala a chipului lui Dumnezeu ill am; se nimiceste ehipul lui Dumnezeu in om, ill locul lui aparand

274

pacat, raul sav~indu-se ill chip mecanic, :tara libertate. ~ acest caz omul n-ar mai fi vrednic de pedeapsa pentru pacatele sale ..

2. Istoria Religiilor confirms adevarul ca, prin cadere, ornul n-a pierdut total cnnoasterea lui Dumnezeu sicapacitatea de a sav~i bine1e. Toate popoarele au avut ~i au credinta in Durnnezeu, indiferent de modulin care l-au imaginat. Mai mult, unele religii siculte pagane au ajuns la conceptii religioase, morale ~i filosofice superioare.

Toate aceste valori umane evident pozitive nu emu posibile tara puteri spirituale corespunzatoare, :tara sete de adevar ~i de bine, elemente constitutive ale chipului lui Durnnezeu in om.· chiar dacii adevarul si binele .n-au fost cautate acolo unde se gasesc In reaIitate ~i ill plenitudine. (T.D.S. vol. 1, p, 532-534).

_ Conceptia protestanta despre.caderea iremediabila a omului prin pacatul originar ~i despre pierderea totala a chipului divin din om, va detennina conceperea mantuirii, sav~ita de FiuI lui Dumnezeu intrupat, ca avand doar vaIoare declarativa, ornul riiJ.n3nfu1d m sine, Ia fel de pacatos ca si inainte.

Bibliografie

1. Pr. Prof Dumitru Staniloae, Doctrina ortodoxa §icatolica despre plicatul striimo§esc, in rev. "Ortodoxia", nr. 111957;

2. Idem, Doctrina protestanJ1i despre piicalul ereditar, in rev.· "Ortodoxia", nr. 211957;

. 3. Panayotis Nellas, Omul- animal indumnezeit;

4. Olivier Clement, lntrebiiri asupra omuJui; . .

5. Pere Justin Popovitch, Philosophic orthodoxe de La virite. Dogmatique de I 'Eglise Orthodoxe, tome 1, Paris, 1992;

6. Pr. prof Ion Bria, Credirqa pe care 0 miirtUrisim;' ....

7. . Idem, Tratat de teologie dogmaticlf §iecwnenicii,~

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->