UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢINALĂ DIN

MOLDOVA
(ULIM)

Petru ROŞCA

ECONOMIA
ÎNTREPRINDERII
Manual

Chişinău
2004
 Recenzenţi:

Oleg STRATULAT - doctor în ştiinţe economice, profesor

universitar, şef catedră "Finanţe", Universitatea Liberă
Internaţională din Moldova.

Aurelia TOMŞA - doctor în ştiinţe economice, conferenţiar

universitar, şef Catedră "Economie generală", Academia de
Studii Economice din Moldova.

Lucrarea este elaborată în conformitate cu programa universitară de

studiu la disciplina Economia întreprinderii (Economia firmei), fiind
discutată la şedinţa Departamentului Ştiinţe Economice şi aprobată de
Senatul Universităţii Libere Internaţionale din Moldova în calitate de
manual pentru universităţile cu profil economic.

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Roşca Petru Ion

Economia întreprinderii. Manual / Petru Ion Roşca. - Ch., ULIM,
2004. -280 p.

ISBN
500 ex.

338 ( )

© Roşca Petru, 2004.

2
 INTRODUCERE
În condiţiile relaţiilor de piaţă în centrul activităţii economice se află
întreprinderea - veriga principală a întregii economii naţionale. Anume la
nivelul întreprinderii se creează produsele necesare societăţii, se prestează
serviciile cuvenite. De aceea studierea diverselor aspecte ale activităţii
întreprinderii constituie o condiţie obligatorie pentru pregătirea
specialiştilor calificaţi în domeniul economiei.
În condiţiile economiei de piaţă supravieţuieşte doar întreprinderea
care se orientează în conjunctura pieţei, determină corect, în cunoştinţă de
cauză cerinţele pieţei, creează şi organizează fabricarea unor produse
solicitate, asigură venituri substanţiale lucrătorilor de calificaţie înaltă. Va
face faţă unor asemenea sarcini doar acela, care a însuşit la perfecţie bazele
economiei întreprinderii. Misiunea prezentului manual – „Economia
întreprinderii” (Economia firmei) este tocmai de a contribui la însuşirea
acestei discipline.
Ce trebuie să înţelegem, totuşi, prin termenul „economie”? Conform
definiţiei clasice (a lui P. Samuelson) economia este ştiinţa despre faptul,
cum se foloseşte societatea de anumite resurse limitate pentru obţinerea
unor produse utile şi cum distribuie ea aceste produse diverselor categorii
de oameni. De aceea se poate afirma că economia întreprinderii este ştiinţa
despre faptul cum se realizează acest fenomen în cadrul fiecărei unităţi
economice în parte.
Economia ca ştiinţă studiază bazele teoretice şi formele practice de
funcţionare a structurilor de piaţă şi mecanismele de interacţiune a agenţilor
activităţii economice a societăţii. În funcţie de nivelul la care se studiază
procesele şi fenomenele vieţii economice, de regulă, se disting
macroeconomia şi microeconomia.
Macroeconomia constituie compartimentul ştiinţei economice ce se
ocupă de studierea fenomenelor şi proceselor economice de amploare, ce
ţin de economia ţării în ansamblu. Ea examinează economia ca un tot întreg
şi cercetează procesele economice care evoluează în cadrul ei, proporţiile
structurale, formarea cererii şi ofertei globale, a produsului intern şi
naţional brut, venitului naţional, analizează impactul politicii bugetare a
guvernului şi al politicii monetare a băncii naţionale asupra creşterii
economice, inflaţiei şi ratei şomajului. Cu alte cuvinte, această ştiinţă
cercetează reglementarea proceselor economice de către stat.

3
 Microeconomia constituie compartimentul ştiinţei economice ce se
ocupă de studierea fenomenelor şi proceselor economice de mică amploare,
a relaţiilor dintre producători, antreprenori şi stat. Ea cercetează
comportamentul anumitor elemente şi structuri, cum sunt, bunăoară,
ramurile industriale şi întreprinderile, pieţele de mărfuri şi cele financiare,
băncile, diversele firme, gospodăriile casnice etc. În centrul atenţiei
microeconomiei se află producătorii şi consumatorii, deciziile adoptate de
aceştia privind volumul de producţie, volumul vânzărilor şi consumului,
ţinându-se cont de necesităţi, preţuri, cheltuieli, profit, de impactul
impozitelor asupra economiilor populaţiei etc.
Cu tematica, conţinutul şi structura sa manualul se încadrează în
procesul învăţământului economic superior şi mediu de specialitate şi al
perfecţionării activităţii de pregătire a specialiştilor de înaltă calificaţie,
capabili să soluţioneze problemele complexe, cu care se confruntă în
prezent economia.
Manualul conţine întregul set de date referitoare la funcţiile, locul şi
rolul întreprinderilor (firmelor) de producţie în economia ţării, sunt
examinate în mod detaliat aspectele activităţii economice şi ale organizării
gestiunii întreprinderii corespunzător mărimii lor, specificului ramurii din
care fac parte, formelor de proprietate, sunt explicate modalităţile,
obiectivele şi principalele motive pentru crearea, extinderea şi lichidarea
anumitor întreprinderi.
În procesul de alcătuire a manualului s-a apelat la experienţa
managementului şi antreprenoriatului internaţional, au fost folosite
materiale puse la dispoziţie de organele de stat, surse bibliografice, precum
şi s-a beneficiat de experienţa autorului, care mulţi ani la rând a practicat
activitatea pedagogică şi a deţinut funcţii importante în diverse instituţii
economice de stat ale republicii.
Disciplina dată este legată strâns de asemenea discipline ca
“Microeconomia”, “Macroeconomia”, “Economia ramurilor”,
“Managementul”, “Marketingul”, “Gestiunea contabilă”, “Analiza
activităţii economice”, “Finanţele întreprinderii” etc.
Manualul “Economia întreprinderii” (Economia firmei, Economia
unităţilor economice) este conceput în corespundere cu planul de
învăţământ şi programul la specialităţile economice şi este adresat
studenţilor şi specialiştilor care se ocupă de studierea economiei şi
activităţii antreprenoriale de producţie.
Este unul din primele manuale din Republica Moldova, ce examinează
în complex aspectele activităţii întreprinderilor în condiţiile economiei de

4
piaţă. Autorul va fi recunoscător cititorilor pentru propunerile lor privind
îmbunătăţirea structurii şi conţinutului manualului.

Capitolul I
ÎNTREPRINDEREA ÎN CONDIŢIILE
ECONOMIEI DE PIAŢĂ
1. Economia de piaţă şi modelele ei. Reglementarea de către stat a
economiei în condiţiile relaţiilor de piaţă
2. Întreprinderea verigă principală în condiţiile economiei de piaţă
3. Tipologia şi clasificatârea întreprinderilor
4. Relaţiile de producţie şi de piaţă ale întreprinderii, influenţa
concurenţei asupra activităţii ei
5. Constituirea şi înregistrarea juridică a întreprinderii
Reorganizarea şi sistarea activităţii întreprinderii

1.1. Economia de piaţă şi modelele ei. Reglementarea

de către stat a economiei în condiţiile relaţiilor de piaţă
Economia de piaţă este o economie ce se bazează pe principii de
antreprenoriat liber, diverselor forme de proprietate asupra mijloacelor de
producţie, formarea preţurilor în condiţiile de piaţă, a relaţiilor contractuale
între agenţii economici, intervenţia limitată din partea statului în activitatea
de gospodărire.
Primele elemente ale economiei de piaţă au apărut odată cu apariţia
concurenţei între producătorii liberi în scopul creşterii veniturilor în
rezultatul producerii şi desfacerii bunurilor sociale.
Piaţa – 1) prezintă locul de vînzare-cumpărare a mărfurilor şi
serviciilor; 2) relaţiile economice ce ţin de desfacerea mărfurilor şi
serviciilor, în rezultatul cărora se crează cererea, oferta şi preţurile.
Structura pieţei este foarte variată După forma de vânzare a mărfurilor se
deosebesc pieţe de materii prime şi materiale, obiecte preţioase, mijloace
de producere, bunuri imobiliare, mărfuri de consum şi servicii, produse
informaţionale şi intelectuale (spirituale), invenţii, capital, valută, hârtii
de valoare, forţei de muncă ş.a. După cuprinderea teritorială se deosebesc
pieţe mondiale, zonale, regionale, pe ţări, iar privitor la fiecare ţară – sunt
pieţe interne şi externe. După nivelul de concurenţă sunt pieţe cu
concurenţă înaltă (libere), concurenţă monopolistă (închise). Se
5
deosebesc, de asemenea, pieţe legale (oficiale) şi nelegale (subrerane,
tenebre). Pieţele hârtiilor de valoare sunt de două tipuri: primare şi
secundare, unde are lor vânzare-cumpărare a hârtiilor de valoare [3, p.247].
Aşa dar, piaţa ca sistem dezvoltat a schmbului de mărfuri reprezintă
un sistem de diferite elemente, pieţe aflate în interdependenţă într-o “mare”
piaţă (fig. 1.1). Fiecare din pieţele menţionate, la rândul său, este compusă
dintr-un şir de elemente mai mici. Piaţa îndeplineşte un şir de funcţii, în
primul rând, funcţiile de informaţie, intermediere, formare a preţurilor, de
reglare şi sanare.
Piaşa forţei de muncă
Piaţa bunurilor de consum
Piaţa serviciilor
Piaţa mijloacelor de producţie
Structura pieţei Piaţa financiară
(piaţa capitalului de împrumut)
Piaţa hârtiilor de valoare
Piaţa de tehnologii
Piaţa bunurilor spirituale
Alte pieţe

Fig. 1.1. Structura pieţei

Principiile de bază ale formării şi dezvoltării economiei de piaţă sunt

libertatea, concurenţa, interesul individual, profitul şi autoreglarea
echilibrului între cerere şi ofertă.
Mecanismul funcţionării economiei de piaţă, bazat pe liberalismul
economic şi proprietatea privată, a fost argumentat şi expus de Adam Smith
în cunoscuta lucrare “Avuţia naţiunilor”. Ulterior acest mecanism a fost
completat şi dezvoltat de mai mulţi economişti.
Astăzi în literatura economică sunt formulate mai multe difiniţii ale
economiei de piaţă, însă conţinutul lor este acelaşi. Economia de piaţă
poate fi definităca un mod de organizare şi funcţionare a economiei în care
raportul dintre cerere şi ofertă determină priorităţile în producerea
bunurilor, metodele de organizare şi combinare a factorilor de producţie, iar
preţurile reglează accesul la bunurile economice [10, p.11].
În evoluţia sa, economia de piaţă a cunoscut mai multe etape de
dezvoltare. Economia de piaţă bazată pe concurenţa perfectă a existat şi
în secolul a XIX-lea. La această, activitatea economică era determinată de
jocul liber al forţelor pieţei. Producătorii şi consumatorii acceptau preţurile
stabilite de piaţă, bazată pe concurenţa unui număr mare de ageenţi

6
economici şi pe libertatea lor în folosirea factorilor de producţie şi de
realizare a câştigurilor.
În realitate, însă, o aşa concurenţă nu exista. Odată cu apariţia
corporaţiilor şi companiilor gigante pe piaţă s-a impus o nouă formă de
concurenţă – concurenţa de monopol – economia de piaţă s-a transformat în
economie de piaţă bazată pe concurenţa imperfectă. În aceste condiţii
firmele mari pot dicta preţurile la bunurile pe care le produc [3, p.246].
Neajunsurile economiei de piaţă bazată pe concurenţa imperfectă
pot fi parţial înlăturate prin intervenţia statului. Astfel, pe la mijlocul
secolului al XIX-lea, a apărut economia de piaţă dirijată de stat, care se
bazează pe imbinarea elementelor de autoreglare a pieţei cu intervenţia
statului în economie.
Promotoriul economiei de piaţă dirijate a fost savantul-economist
J.M.Keynes. Ştiinţa keynsionistă argumentează funcţionarea unor
mecanisme economice, bazânduse pe următoarele condiţii [3, p.174]:
a) nivelul de ocupare a forţei de muncă este determinat de volumul
producţiei;
b) cererea generală nu întotdeauna se stabileşte la nivelul mijloacelor
de plată, de oarece o parte din aceste mijloace se rezervează în
formă de economii;
c) volumul de producţie se determină după eficienţa activităţii de
antreprenoriat conform nivelului cererii în perioada ce urmează,
care corespunde caopitalului investit;
d) echilibrul dintre investiţii şi economii, confirmă comparabilitatea
ratei dobânzei bancare şi a ratei eficienţei investiţiilor, când
procesul de investire şi de economii devin practic independente.
Ştiinţa keznsionistă argumentează necesitatea reglementării de către
stat a economiei. Trecând etapele menţionate, s-a creat economia de piaţă
modernă, care astăzi funcţionează în majoritatea ţărilor lumii. Economia de
piaţă modernă se bazează pe preponderenţa proprietăţii private, pe libera
iniţiativă, pe existenţa concurenţei, pe formarea liberă a preţurilor, pe un
sistem financiar modern etc. Rolul principal în mecanismele economiei de
piaţă aparţine cererii şi ofertei, prin intermediul cărora se determină nivelul
şi structura producţiei, utilizării forţei de muncă şi capitalului.
Economia de piaţă este o economie liberă, bazată pe cerere şi ofertă,
schimbul liber, a liberei decizii economice, fără limitări şi constrângeri (o
economie a statului de drept), fără dirijare de către stat, fără directive
decizionale, guvernamentale, o economie a profitului. Economia de piaţă
modernă se sprijină, în primul rând, pe libera iniţiativă a tuturor agenţilor
economici în desfăşurarea activităţii lor. Însă în practică noi niciodată nu
7
vom putea vedea o economie de piaţă ideală. Piaţa întotdeauna într-o
anumită măsură se completează, limitează sau reglează de către activitatea
monopoliilor, organelor politice şi diferitor organizaţii.
Economia de piaţă (capitalistă) modernă în diferite ţări funcţionează
în diverse forme. În prezent în literatura economică sunt ivedenţiate trei
modele ale economiei de piaţă: a) modelul american; b) modelul economiei
sociale de piaţă; c) modelul japonez, numit şimodel al economiei de piaţă
orientată administrativ [10, p.15-19].
Modelul american al economiei de piaţă poate fi caracterizat drept un
model tipic liberal, în care rolul principal în dezvoltarea economiei îl joacîă
forţele pieţei. Sarcina statului în acest model se reduce la crearea condiţiilor
necesare fiecărui membru al societăţii pentru a-şi manifesta capabilităţile şi
se limitează prin crearea legislaţiei respective şi protejarea proprietăţii
private. Statul efectuiază o anumită reglementare, în special, asigurarea ;I
protejarea intereselor consumatorului. Acest model al economiei de piaţă se
bazează pe un mare stoc de capital, pe resurse materiale imense, pe o
monedă de circulaţie mondială, pe tradiţii progresiste de organizare a
proceselor de producţie şi pe o libertate sporită în activitatea economică.
Factorii nominalizaţi în ansamblu asigură un nivel înalt de eficienţă a
acestui model. Însă în ţările în curs de tranziţie spre economia de piaţă
majoritatea acestor factori lipsesc, ceea ce nu poate asigura aceeaşi
eficienţă înaltă a implementării modelului american al economiei de piaţă.
Modelul economiei sociale al economiei de piaţă a fost constituit în
anii de după acel de-al doilea război mondial şi astăzi funcţionează cu
succes în majoritatea ţărilor din Europa de Vest. Obiectivul principal al
acestui model este asigurarea respectării principiilor funcţionării economiei
de piaţă cu condiţia asigurării echităţii sociale. Funcţiile principale ale
statului se manifestă, în primul rând, în rezolvarea problemelor sociale.
Acest model prevede asigurarea unui nivel de trai convenabil tuturor
categoriilor populaţiei.statul este responsabil de realizarea unor politici
monetare şi fiscale optime şi de asigurarea ocrotirii sănătăţii populaţiei, de
educaţia ei şi respectarea drepturilor fiecărui cetăţean la locuinţă
corespunzătoare. Desigur, în diferite ţări ale Europei de Vest modelul
economiei sociale de piaţă are şi unele caracteristici specifice,condiţionate
de particularităţile acestora. Dar esenţa şi obiectivul principal ale economiei
de piaţăsociale rămân aceleaşi.
Deşi economia socială de piaţă este aplicată în toate ţările din Europa
de Vest şi cea de Nord, drept model de economie care respectă şi
promovează mai insistent valorile social-democratice este considerat cel
care funcţionează în Suiedia. Anume în Suiedia se promovează o politică
8
de redestribuire echitabilă a veniturilor, în baza ei fiind creat un sistem
eficient de asigurare socială a întregii populaţii. În această ţară este aplicată
una din cele mai înalte rate ale impozitelor marginale.
Modelul japonez este un model deosebit al economiei de piaţă
orientată administrativ. Rolul statului în economia japoneză este important.
Statul, promovând o politică financiară stabilă şi acordând unele facilităţi
susţine şi acţiunile de economisire şi de creştere a investiţiilor. După cel de-
al doilea război mondial statul japonez, prin diverse măsuri administrative,
a protejat piaţa internă până când corporaţiile locale s-au naturalizat,
producţia lor devenind competitivă pe piaţa internaţională. Acest model a
asigurat o rată accelerată a creşterii economiei naţionale, un succes
spectaculos în domeniul exportului. Aceste succese în Japonia au fost
obţinute datorită faptului că statul a stimulat, în primul rând, creşterea
producţiei, şi nu consumul. După cum se ştie, în Japonia sistemul
educaţional îi deprinde pe copii să înfrunte greutăţile încă la vârsta
copilăriei, să muncească din greu şi cinstit şi să-şi minimizeze timpul
pentru recreare şi consum. Este clar că acest model al economiei de piaţă
nu ar avea succese în ţările europene.
Aceste trei modele ale economiei de piaă reprezintă diferite variante a
economiei capitaluiste contemporane. Ele se deosebesc, în primul rând,
prin rolul care îl are statul în activitatea economică. Orice economie de
piaţă trebuie să se bazeze pe principiile funcţionării pieţei – libertatea,
concurenţe, profitul, interesul individual şi autoreglarea. Principala funcţie
a statului în activitatea economică este crearea legislaţiei necesare, capabile
să asigure funcţionarea corectă a mecanismelor pieţei.
Ţările din Europa Centrală şi cea de Est, în curs de tranziţie spre
economia de piaţă, sunt în drept să-şi aleagă modelul propriu al economiei
de piaţă, care ar deveni punctul final al tranziţiei spre economia de piaţă.
Cercetările efectuate în acest domeniu ne permite să concluzionăm că
pentru Republica Moldova, precum şi pentru alte ţări, cel mai eficient
model ar fi cel al economiei sociale de piaţă, care funcţionează astăzi cu
succes în diferite ţări din vestul Europei [10, с.18] .
Reglementarea de stat a economiei (R.S.E.) în condiţiile economiei
de piaţă reprezintă un sistem de măsuri cu caracter legislativ, executiv şi de
control, promovate de instituţiile autorizate de către stat şi anumite
organizaţii obşteşti în scopul stabilizării şi adaptării sistemului economic-
social existent la condiţiile noi. R.S.E. se prezintă ca reacţie la dificultăţile
şi contradicţiile în dezvoltarea social-economică. În linii generale
reglementarea de stat a economiei include: prognozarea, planificarea,
finanţarea, bugetarea, fiscalitatea (inpozitarea), creditarea,
9
administrarea, evidenşă, control. Reglementarea de către stat are loc cum
în economiile centralizat administrate, aşa şi în condiţiile eonomiei de
piaţă, însă formele de reglementare se deosebesc esenţial. În economia
centralizată se pune accentul pe planificarea de directivă şi administrare, pe
când în economia de piaţă – bugetare, fiscalitate, creditare, achiziţii de stat,
limitări legislative [3, p.76].
Intervenţia statului în economia de piaţă contemporană presupune
crearea mecanismelor economice, care reprezintă un complex de metode şi
pârghii de reglementare a activităţii economice. Aceste metode şi pârghii
pot fi de caracter economic, organizaţional sau de drept.
Mecanismul reglării de stat a economiei (RSE) se perfecţionează
permanent, indiferent la ce principii se orientează guvernele, la principiile
monetariste sau au înclinaţia de a folosi mijloace mai drastnice –
instrumente dereglementare bugetară. În condiţiile contemporane practica
RSE s-a dovedit a fi destul de rezultativă, pentru a nu admite criza totală şi
apariţia şomajului de dimensiuni social-primejdioase.
Dacă să generalizăm metodele de reglementare a economiei din partea
statului expuse în literatura contemporană, pot fi divizate următoarele
direcţii [2 , p.221] :
Primul. Organele puterii de stat determină baza legislativă, în
corespundere cu care se stabilesc normele fundamentale (regulile) de
împroprietărire şi de funcţionare a pieţei.
Al doilea. Organele de stat de toate nivelurile reglementează compor-
tamentul economic, fixînd regulile (normele) de activitate ale
întreprinderilor, ce cuprind: cerinţele zonale limitînd folosirea pămîntului,
repartizarea şi construirea obiectelor, regulile de securitate tehnică şi
ocrotire ale sănătăţii la întreprinderi, iar în unele cazuri chiar interzic
complet unele activităţi, de exemplu, realizarea heroinei. Unele reguli ţin
de activitatea tuturor întreprinderilor, printre care: legile contra escrocheriei
şi a discreditării de rasă la încadrarea în muncă, de asemenea legile antitrust
ce interzic încheierea acordurilor între concurenţi cu stabilirea preţurilor
fixe etc.
Al treilea. Organele de stat de toate nivelurile efectuează politica
fiscală prin intermediul căreia exercită o influenţă decisivă asupra întregii
vieţi economice a ţării. Realizînd concepţia lor şi controlul asupra masei
monetare în economie, organele de stat deseori încearcă să introducă
corective în oscilaţiile economice, ce e drept, nu fără succes.
Al patrulea aspect. Prin intermediul veniturilor şi cheltuielilor statul
desigur, joacă rolul principal la repartizarea resurselor în economie.

10
 Soluţionând problema "ce", "cum" şi "pentru cine", statul selectează
multe din cele ce se produc, începînd cu domeniul apărării, învăţămîntului
şi terminînd cu arta. Statul influenţează asupra procesului de producţie prin
intermediul reglementării şi al legislaţiei. El acţionează în interesul celor
pentru cine se produc bunurile materiale cu impozite şi transferuri, prin
intermediul cărora se ia venitul unora şi se transferă altora.
În afară de acţiunea directă statul exercită o influenţă indirectă la
repartizarea resurselor prin impozite (subsidii care-s contrar opuse
impozitelor) asupra preţurilor, ce se răsfrâng la nivel de producţie şi
consum al mărfurilor. Deoarece, stabilind la careva produse, de exemplu la
ţigări, impozite (accize), statul de fapt frînează fabricarea producţiei date,
iar cînd introduce subsidii la anumite produse, de exemplu la lapte, el
contribuie la sporirea volumului de producţie etc.
Al cincilea aspect. O pârghie nu mai puţin importantă de înrîurire a
statului este grija pentru bătrâni şi bolnavi, ca una din principalele sarcini
ale organelor de stat. Pot fi numite şi alte aspecte de activitate, unde rolul
statului este destul de mare în condiţiile relaţiilor de piaţă.
În decursul dezvoltării lor istorice ţările cu economia de piaţă au creat
un set de instrumente economico-financiare, prin intermediul cărora statul
dirijează destul de efectiv economia. Reglementarea de către stat în ţările
cu economie de piaţă dezvoltată se efectuează prin intermediul legislaţiei,
mecanismului financiar-creditar, reglementării masei monetare, a politicii
valutare şi vamale, stabilirii unor normative economice, înlesniri şi
sancţiuni, preţuri, norme şi standarde, cote şi licenţe, interdicţii şi restricţii,
prin prognozare şi planificarea indicativă, elaborarea şi realizarea
programelor complexe cu destinaţie specială, a comenzilor de stat,
investiţiilor capitale din mijloacele centralizate, operaţiuni pe piaţa hîrtiilor
de valoare, repartizarea centralizată a unor resurse materiale, planificarea în
cadrul întreprinderilor şi organizaţiilor, politica socială (în domeniul
demografiei, angajării în cîmpul muncii, migraţiei, protecţiei sociale a
populaţiei, pregătirii şi reciclării cadrelor ş.a.), prin încheierea contractelor
guvernamentale cu alte state şi organizaţii internaţionale, al politicii
antimonopol şi anticriză etc.
În orice timp, dar mai cu seamă în perioada de ieşire din criză,
relansarea economiei este imposibilă fără acţiuni bine determinate din
partea statului.

1.2.Întreprinderea - verigă principală în

condiţiile economiei de piaţă

11
 La toate etapele de dezvoltare a economiei principalulu ei element a
fost întreprinderea. Întreprinderea de producţie este o unitate specializată
sepatrată, temelia căreia o constituie colectivul de munca profesionist
organizat, capabil să producă, cu ajutorul mijloacelor de care dispune,
articolele necesare consumatorilor (să execute lucrări, să presteze servicii)
cu destinaţia, profilul şi în asortimentul cuvenit Din întreprinderile de
producţie fac parte uzinele, fabricile, combinatele, carierele, minele,
porturile, drumurile, bazele şi alte formaţiuni economice cu profil de
producţie.
Mediul intern al întreprinderii îl constituie oamenii, mijloacele de
producţie, infoemaţia şi mijloacele băneşti. Rezultatul interacţiunii dintre
componentele mediului intern este producţia finită (lucrările efectuate,
serviciile prestate) (fig.1.2.).
Mediul intern
Oamenii Mijloacele Rezultatul activităţii
(personalul) de producţie
PRODUCŢIA
PRODUCŢIE

Banii Informaţia

Fig. 1.2. Întreprinderea de producţie

Mediul exterior, care asigură nemijlocit eficienţa funcţionării

întreprinderii îl constituie, în primul rând, consumatorii de producţie,
furnizorii componentelor de producţie, precum şi organele de stat şi
populaţia din apropierea imediată a întreprinderii (fig. 1.3).
Organele centrale şi locale ale
puterii
органы власти

Furnizorii Consumatorii de
de componente Întreprinderea de producţie producţie
ale producţiei продукции
Populaţia

Fig.. 1.3. Mediul exterior al întreprinderii de producţie

Întreprinderea poate avea diverse secţii şi alte subdiviziuni similare

sau secţii şi sectoare, unite într-un singur complex tehnologic şi în
12
rezultatul activităţii cărora se lancează unul şi acelaşi produs. Fiecare
întreprindere industrială se află în legătură strânsă cu alte diverse structuri
ale economiei naţionale. Ea primeşte de la furnizori materie primă,
materiale, energie electrică, combustibil şi materiale lubrifiante, maşini şi
utilaje tehnologice, concomitent drept intermediari se prezintă organizaţiile
de aprovizionare şi transport. Întreprinderea livrează produsele sale
diverşilor consumatori – individuali sau în grup.
În conformitate cu legislaţia în vigoare a Republicii Moldova
organizaţiile comerciale - persoane juridice pot fi constituite sub formă de
întovărăşiri şi societăţi economice, cooperative de producţie, întreprinderi
de stat şi municipale. La rândul lor, întovărăşirile economice pot fi create
sub formă de întovărăşiri complete sau în comandită (de încredere), iar
societăţile economice – sub formă de societăţi pe acţiuni (de lip liber şi
închise), societăţi cu răspindere limitată şi suplimentară.
Intenţionând să să-şi creeze o întreprindere, orice întreprinzător
trebuie mai întâi să-şi formuleze o idee clară despre tipul şi activitatea
viitoare a acesteia. Volumul de producţie preconizat sau serviciile ce vor fi
prestate în viitor trebuie să fie asigurate cu toate resursele materiale
necesare. Trebuie de asemenea să fie luate corect în calcul posibilităţile de
completare a capitalului propriu. Toate aceste aspecte urmează să fie fixate
în documentul principal planul de business al antreprenorului1.
O sarcină importantă a întreprinderii este obţinerea venitului de la
realizarea în rândurile consumatorilor a peoducţiei sale (lucrărilor
executate, serviciilor prestate). Cu ajutorul venitului obţinut se satisfac
cerinţele economice şi sociale ale colectivului de muncă şi ale posesorilor
mijloacelor de producţie.
Întreprinderea industrială, ca sistem de producţie, are la temelia ei
anumite legături între intrări – resurse şi ieşiri - producţie, care împreună
formează un tot întreg în scopul organizării peoducţiei. Schematic acest
proces se prezintă în modul următor (fig. 1.4).

RESURSELE PEODUCŢIA
MATERIALE PRODUSUL X
PROCESELE DE
INTRĂRI ENERGETICE PRODUCŢIE PRODUSUL Y
IEŞIRI
DE MUNCĂ PRODUSUL Z

1
Conţinutul şi ordinea de alcătuire a planului de business se examinează detaliat într-un alt capitol al
manualului.
13
 Fig. 1.4. Întreprinderea industrială ca sistem de producţie

Indiferent de forma de proprietate, de regulă, întreprinderea

funcţionează în regim de autogestiune autorecuperare şi autofinanţare
depline. Ea încheie în mod independent contracte cu consumatorii de
producţie şi cu furnizorii de resurse necesare şi se achită cu ei.
Funcţiile principale ale întreprinderii de producţie sunt:
• fabricarea produselor pentru consumul individual şi de producţie;
• vânzarea şi realizarea producţie către consumator;
• deservirea postrealizare a producţiei;
• asigurarea tehnico-materială a producţiei la întreprindere;
• dirijarea şi organizarea muncii personalului la întreprindere;
• dezvoltarea multilaterală şi sporirea volumului de producţie la
întreprindere;
• activitatea antreprenorială;
• plata impozitelor, achitarea cotizaţiilor şi plăţilor obligatorii şi benevole
în buget şi îndeplinirea obloigaţiilor sale faţă de alte organe financiare;
• respectarea legilor statului, a standardelor şi normativelor în vigoare.
Funcţiile întreprinderii se concretizează şi se precizează în dependenţă
de: mărimea întreprinderii; aparteneţa ramurală; gradul de specializare şi
cooperare; exisoenţa infrastructurii sociale; formele de proprietate; relaţiile
cu oeganele locale ale puterii.
Administraţia şi personalul întreprinderii au obligaţia să aibă grijă ca
produsele pe care le livrează să fie de calitate suficient de înaltă şi relativ
ieftină. Şi una, şi alta sunt necesare pentru cucerirea şi menţinerea pieţei
respective de desfacere.
Întreprinderea industrială constituie un sistem nu numai de producţie,
ci şi social. De fapt în colectivele de muncă ale întreprinderilor de
producţie se hotărăşte destinul stăriişi a evoluţiei economiei şi a politicii
ţării.

1.3. Tipologia şi clasificarea întreprinderilor

Criteriile principale de clasificare a întreprinderilor sunt: specializarea
ramurală şi pe obiecte; structura producţiei; capacitatea potenţialului de
producţie (mărimea întreprinderii).
În funcţie de ramura economică întreprinderile se divizează în:
• întreprinderi industriale de fabricare a maşinilor, utilajului,
instrumentelor, dobîndirea materiei prime, producere a materialelor,
energiei electrice şi a altor mijloace de producţie;
14
• întreprinderi agricole de creştere a culturilor cerealiere, legumelor,
fructelor, animalelor, culturilor tehnice;
• întreprinderi de construcţii şi transport.
Din punctul de vedere al necesităţilor umane cele mai importante
sunt întreprinderile de producere a obiectelor de consum, adică
întreprinderile agricole, alimentare, ale industriei uşoare, industriei
constructoare de maşini, chimice, de prelucrare a lemnului, ale gospodăriei
comunale şi locative.
Ramurile mari ale economiei se divizează în ramurimai mici,
specializate – bunăoară, industria se împarte în 2 ramuri specializate mari:
de explorare şi de prelucrare. La rândul ei, ramura prelucrătoare se
divizează în: industria uşoară, alomentară, grea etc.
Întreprinderile pot fi de specializare îngustă, care fabrică un
asortiment limitat de produse, şi de profil larg, ce produc un asortiment
larg de articole cu destinaţie diversă (cel mai adesea acestea pot fi întâlnite
în industrie şi agricultură). În asemenea ramuri ca industria chimică, textilă
şi siderurgie există întreprinderi combinate. Esenţa lor constă în faptul că
un anumit tip de materie primă sau de producţie finită la una şi aceeaşi
întreprindere se transformă paralel sau consecutiv în alt tip, iar apor în tipul
următor. Bunăoară, în cadrul industriei textile combinarea de acest tip se
manifestă la fabricarea firelor, din care se produce aţă,iar din aţă – pânză.
Clasificarea întreprinderilor după capacitatea potenţialului lor de
producţie (mărimra întreprinderii) a căpătat cea mai largă răspândire. De
regulă, toate întreprinderole se împart în 3 grupe: mici, mijlocii şi mari. La
raportarea întreprinderii către una din grupele date se folosesc următorii
indicatori: numărul de lucrători, volumul valoric al producţiei, costul
dondurilor fixe de producţie.
Sistemul sovietic centralizat de dirijare a economiei în trecut se
sprijinea în temei pe asociaţiile de producţie mari şi le stimula dezvoltarea.
Întreprinderile mari din contul concentrării producţiei, al specializării
interne şi cooperării au anumite avantaje. Spre exemplu, pentru fabricarea
unor articole în serii mari se aplică utilaje şi tehnologii, ce dispun, de
regulă, de un potenţial economic mai mare, în comparaţie cu cele ce se
utilizează la producerea articolelor în serii mici.
În condiţiile economiei de piaţă se creează condiţii pentru dezvoltarea
businessului mic şi mediu. Întreprinderile mici apar nu numai în calitate de
concurenţi ai monopolurilor, ci şi ca sateliţi ai acestora, ele pot realiza
orice cen de activitate, care nu este interzis de legislaţia în vigoare. O
funcţie importantă a întreprinderilor mici este scutirea întreprinderilor mari
de grişa pentru producerea mărfurilor în serii mici. Astfel, întreprinderile
15
gigante de construcţie a automobilelor din S.U.A, Japonia au zeci de mii de
de firme antreprenoriale mici, care asigură asamblarea pieselor, detaliilor, a
unor blocuri nu prea complicate. Trebuie să se ştie însă că această
cooperare a întreprinderilor specializate este posibilă doar asigurând un
grad înalt al disciplinei livrărilor, atât în ce priveşte termenele de livrare,
cât şi calitatea prosucţiei. În ţările menţionate antreprenoriatului mic îi
revine până la 50% din produsul naţional global.
Experienţa acumulată de-a lungulanilor de diverse ţări a arătat că fărăo
reţea extinsă de întreprinderi mici nu e posibilă funcţionarea pieţei de
mărfuri – întreprinderile mici sunt mai dinamice, mai uşor de manevrat.
Existenţa unui număr suficient de întreprinderi mici permite restructurarea
intensă a complexului economic. Alre avantaje ale întreprinderilor mici ar
putea fi:
• crearea unui număr considerabil de locuri de muncă şi atragerea în
activitatea lor a forţei de muncă libere;
• accelerarea realizării inovaţiilor tehnico-ştiinţifice;
• relansarea întreprinderilor ce staţionează şi a artizanatului;
• contribuţia la dezvoltarea economică şi socială a orăşelelor şi
localităţilor mici etc.
Crearea întreprinderilor mici permite de asemenea comasarea unor
întreprinderi, separarea din componenţa lor a unor unităţi structurale pentru
a fi procurate ulterior în proprietate colectivă.
Structura întreprinderii constituie componenţa şi coraportul dintre
verigile ei interne: secţii, laboratoare şi alte subdiviziuni, din care se
compune obiectul economic unitar (fig.1.5). Structura întreprinderii este
determinată de următorii factori principali: mărimea întreprinderii; ramura
de producţie; nivelul tehnologic şi gradul de specializare al întreprinderii.

Organele de conducere ale întreprinderii

(directorul, adjuncţii directorului şi alţi
conducători)

Secţiile funcţiona-le, Secţiile Secţiile auxiliare Alte organizaţii

laboratoarele, alte întreprinderii de şi de deservire, auxiliare,
servicii nepro-ductive bază, filialele depozitele Social-comunale)

Locurile de muncă

16
 Fig. 1.5. Structura întreprinderii

Nu există nici o structură standard stabilă. Ea este corectată în

permanenţă sub acţiunea conjuncturii economice şi de producţie, a
progresului tehnico-şriinţific şi a proceselor social-economice. Pentru
îndeplinirea diverselor obligaţiuni, la înmari şi medii se creează
subdiviziuni structurale speciale – secţii, ateliere. La întreprinderile mici
obligaţiunile în cauză se distribuie între personal prin acord reciproc.
Secţiile de producţie (filialele, sectoarele, atelierele) se împart în două
grupe: secţiile producţiei de bază; secţiile auxiliare şi de deservire În
secţiile producţiei de bazăse fabrică producţia destinată realizării. Sarcina
secţiilor auxiliare este de a asigura funcţionarea ormală fără întreruperi a
secţiilor producţiei de bază. Există următoarele forme de specializare a
secţiilor: pe obiecte; pe metale (agregate); după tehnologie (stadii);
teritorială.
Locul de muncă este zona în care se află lucrătorul şi în care îşi
găseşte aplicare munca sa. În funcţie de specificul procesului de producţie
şi caracterul muncţii executate locul de muncă poate fi:
• simplu (când 1 lucrător deswerveşte 1 agregat);
• multiplu (când 1 lucrător desrveşte câteva agregate, bunăoară, în
industria textilă şi cea constructoare de maşini);
• colectiv (în industria chimică, ptrolieră, siderurgică, ăn unele subramuri
ale industriei alimentare; la deservirea unor mijloace de transport de
dimensiuni mari – avioane, nave maritime şi fluviale, locomotive;
bunăoară, un laminor mare dela o uzină metalurgică deserveşte
concomitent până la 120 muncitori);
• staţionar (nemişcat – l maşini, utilaje, totodată obiectele muncii se
transmit nemijlocit lalocul de muncă);
• mobil (exemplu, maşina de perforare, automobilul,trenul etc..);
• spaţial (explorarea geologică, deriticarea încăperilor, paşterea
animalelor etc.).
Condiţiile, în care se desfăşoară procesul de muncă, acţionează
nemijlocit nu numai asupra rezultatelor muncii, dar şi sănătăţii omului. De
aceea specialiştii studiază posibilităţile funcţionale ale oamenilor în scopul
de a de a le crea un mediu de lucru optimal, ce asigură un grad înalt al
productivităţii şi calităţii muncii şi concomitent confortul necesar şi
menţinerea stării de sănătate a lucrătorului.

1.4. Relaţiile de producţie şi de piaţă ale întreprinderii.

Influenţa concurenţei asupra activităţii ei
17
 În condiţiile actuale ale economiei de piaţă antreprenorul şi, masi ales,
antreprenorul ocupat în sfera producţiei se confruntă cu o mulţime de
probleme.
Prima din ele este necesitatea de a se găsi pe sine în spaţiul economic,
sau,cum se spune, de a-şi găsi “nişa economică ”. Pentru aceasta e
necesară studierea pieţei, a cererii şi ofertei la mărfurile respective,
posibilităţile de obţinere a unoe facilităţi – creditare, fiscale etc. Astfel se
clarifică condiţiile generale pentru investirea mijloacelor.
Determinându-şi “nişa economică”, antreprenorul se poate decide
asupra specializării întreprinderii sale. Mai trebuie apreciate posibilităţile
viitorilor consumatori, acumulate datele privind multitudinea de concurenţi,
soluţionată problema mijloacelor tehnice şi tehnologiei,cu care se va
fabrica producţia.
O importanţă tot atât de mare va trebui acordată alegerii formei de
antreprenoriat, în primul rând, asupra celei individuale sau colective.
Alegând forma individuală, antreprenorul acţionează cu riscul propriu.
Preferând forma colectivă, antreprenorul va împărţi responsabilitatea cu
partenerii de întreprindere.
Conform legislaţiei în vigoare a Republicii Moldova persoanele
juridice - organizaţii comerciale, se pot constitui sub formă de:
întreprinderi individuale; societăţi în nume colectiv, societăţi în
comandită; societăţi pe acţiuni; societăţi cu răspundere limitată;
cooperative de producţie; întreprinderi de arendă; întreprinderi de stat şi
municipale. Principiile de constituire şi funcţionare a acestora sunt expuse
în capitolul următor.
Alegere formei de antreprenoriat este o etapă de mare importanţă. De
aceea nu trebuie să ne bazăm doar pe intuiţia şi preferinţele proprii. Trebuie
săţinemcont şi de mediul economic, juridic, de ordinea publică,în care
urmează să funcşioneze întreprinderea.
Pasul următor e formarea bazei de producţie. Antreprenorul trebuie să
procure sau să ia în arendă încăperi de producţie şi auxiliare, utilaj,
strunguri, instrumente, să procure materie primă şi materiale, semifabricate,
piese de completare, să angajeze forţă de muncă etc.
O altă etapă importantă este atragerea mijloacelor financiare.
Antreprenorul sau partenerii săi la început, de regulă, nu dispun de mijloace
proprii suficiente. Deficitul de mijloace băneşti poate fi depăşit prin emitere
de acţiuni, adică prin transmiterea parţială a dreptului de participare la
capitalul şi profitul întreprinderii, creanţe proprii,precum şi prin obţinerea
unor credite de la băncile comerciale (pe termen scurt, mediu sau lung).

18
 Emiţând sau procurând acţiuni, obligaţii, alte hârtii de valoare,
întreprinderea apelează astfel la piaţa de valori, adică la piaţa hârtiilor de
valoare. Totodată întreprinderea interacţionează cu multe organizaţii: burse
de valori, instituţii financiar-creditare, fonduri de investiţii,investitori
individuali etc.
Acesta este nomenclatorul aproximativ al relaţiilor de producţie şi de
piaţă ale întreprinderii. Pe măsura dezvoltării relaţiilor de piaţă această listă
se va extinde şi se va completa.
Concurenţa şi întreprinderea. Un factor de mare importanţă în
economia de piaţă este spiritul rivalităţii, care determină în mare măsură
formele de activitate economică a oamenilor. Cea mai evidentă manifestare
a spiritului de rivalitate este concurenţa. Concurenţa reprezintă întrecerea
economică dintre producătorii de mărfuri similare pe piaţă pentru atragerea
a cât mai mulţi cumpărători şi obţinerea pe această cale a unui câştig
maximal.
Mecanismul de piaţă al cererii şi ofertei familiarizează întreprinderile
producătoare, iar prin intermediul acestora furnizorii de resurse, cu
cerinţele cumpărătorilor. Însă anume concurenţa impune întreprinderile
producătoare şi furnizorii de resurse săsatisfacă în modul cuvenit aceste
doleanţe ale consumatorilor. Concurenţa generează extinderea producţiei şi
reducerea preţurilor până la nivelul corespunzător cheltuielilor de producţie
Însă acestea nu epuizează acţiunea benefică a concurenţei asupra
economiei şi eficienţei ei. Concurenţaimpune întreprinderile să utilizeze
mai din plin realizările progresului tehnico-ştiinţific, să folosească tehnică
şi rehnologii performante, metode moderne de organizare a producţiei şi
muncii.
O noţiune contrară concurenţei este monopolul. În condiţiile de
monopol pe piaţă există un singur vânzător şi mulţimea de cumpărători.
Fiind producătorul unic al mărfii date, monopolistul fixează la această
marfă pe piaţă un preţ monopolist înalt. Drept rezultat, societatea va
suporta cheltuieli mari, deoarece un număr relativ mai mic de consumatori
vor procura marfa, produsă şi oferită în condiţii de monopol, iar cei care
procură această marfă vor plăti pentru ea maimult. În condiţiile concurenţei
libere monopolistul va avea o ofertă mai mică.
Însă monopolistul nu poate ridica preţul la infinit. Înainte de a lua
decizia cu privire la preţ, monopolistul studiază cererea pe piaţă, analizează
cheltuielile întreprinderii sale, cheltuielile pentru desfacerea mărfii.
Conform curbei cererii pe piaţă, cu cât e mai mare preţul, cu atât e mai
mică cererea şi viceversa; concomitent monopolistul sixeyză preţul mărfii
şi stabileşte volumul de producere şi realizare a acesteia.
19
 Sunt general cunoscute şi neajunsurile din partea firmelor mari, care
nu sunt în stare să urmărească toate mărfurile lor din toate pieţele
respective şi consideră riscantă orioce schimbare. Elenu sunt în stare să
facă faţă ideilor, iniţiate de oamenii entuziaşri. O asemenea firmă ia cu greu
dedcizia privind investirea mijloacelor băneşti într-un anumit proiect, care e
posibil să înceapă a aduce venit doar, să zicem, peste şaptezeci de ani.
Companiile mari prea mult şi prea repede.
În opinia multor specialişti în condiţiile de piaţă cele mai competitive
sunt întreprinderile mici. Contrar companiilor mari firmele mici acţionează
după principiul “orientării spre necesităţi”. Ele au o necesitate vitală de a
propune pieţei mereu ceva nou şi util. E bine cunoscută flexibilitatea,
caracteristică firmelor mici. În cazul eşecului într-o anumită sferă de
activitateele se reprofilează rapid într-o alta, cu mai mare eficienţă.

1.5. Constituirea şi înregistrarea juridică a întreprinderii.

Reorganizarea şi sistarea activităţii ei
Crearea noilor întreprinderi şi extinderea celor în funcţiune sunt
determinate de următorii factori:
• existenţa cererii nesatisfăcute la un anumit produs (serviciu);
• existenţa resurselor necesare pentru organizarea lansării produsului dat;
• gradul de dezviltare al progresului tehnico-ştiinţific în ramura de
producţie respectivă.
Cererea la producţie este determinantă, în cazul că marfa nu are cerere
pe piaţă, întreprinderea poate da faliment. O asemenea producţie rămâne
nerealizată,iar cheltuielile pentru fabricarea ei neacoperite.
Decizia cu privire la formarea noilor întreprinderi o ia proprietarul
capitalului. La prima etapă capitalul e necesar pentru fondarea şi
organizarea întreprinderii, achiziţionarea rezervelor suficiente de materie
primă, materiale, angajarea forţei de muncă. Cu ajutorul investiţiilor iniţiale
de capital, utilizate sau preconizate pentru scopurile propuse, se formează
capitalul statutar al întreprinderii.
Majorarea capitalului statutarare loc di contul profitului, lăsat la
întreprindere pentru dezvoltarea producţiei, iar în unele cazuri – din contul
alocaţiilor bugetare. În afară de aceasta, întreprinderea poate obţine
mijloace din contul emiterii şi realizării acţiunilot şi a altor hârtii de
valoare, precum şi să obţină credite, ce vor fi stinse ulterior din contul
profitului. Mijloace suplimentare pot fi obţinute de asemenea de la
vânzarea surplusului de bunuri.

20
 Din contul mijloacelor băneşti suplimentare întreprinderea îşi
acumulează fondurile fixe şi circulante, măreşte sporeşte volumul şi
îmbunătăţeşte calitatea producţiei, îşi sporeşte veniturile.
La constituirea noii întreprinderi se urmăresc în temei următoarele
obiective:
• mărirea volumului de producţie cerută de consumatori şi obţinerea
veniturilor de pe urma realizării ei.
• implicarea în producţie a forţei apte de muncă libere şi soluţionarea în
acest mod a problemei sociale privind asigurarea cu locuri de muncă;
• implicarea în producţie a resurselor naturale suplimentare disponibile;
• fabricarea unor tipuri principial noi de produse industriale cu utilizarea
realizărilor avansate ale ştiinţei şi tehnicii;
• satisfacerea intereselor personale ale unor cetăţeni şi grupe de
persoane, care creează întreprinderi nu prea mari (mici societăţi) pentru
acrivitatea individuală sau în comun.
Faptul constituirii întreprinderii se fixează în documentele
respective. În primul rând, se înregistrează documentul principal – Statutul
întreprinderii, în care sunt indicate: statutul juridic al noii întreprinderi,
sarcinile, fundamentarea şi principiile ei de creare, fondatorii, adresele lor,
contribuţia bănească a fiecărui fondator, termenul şi genurile de activitate,
drepturile şi obligaţiile întreprinderii ca persoană juridică.
În Statut e arătată mărimea capitalului statutar (social) şi sursele lui de
formare, se indică genul şi sfera de activitate a întreprinderii, se oferă
garanţii pentru protecţia mediului ambiant şi a sănătăţii oamenilor, se
stabileşte forma de dirijare a întreprinderii şi filialelor ei, se indică sistemul
de evidenţă şi dare de seamă, adresa noii întreprinderi şi denumirea ei.
Statutul întreprinderii se aprobă de către fondatori şi împreună cu
cererea fondatorului se înregistrează de către Camera Înregistrării de Stat a
Departamentului pentru informaţiile tehnologice la locul unde se află
întreprinderea. Procedura de înregistrare în Republica Moldova e stabilită
prin Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi (articolul 28) [1].
După aceasta întreprinderea obţine dreptul de a avea ştampilă proprie şi îşi
deschide un cont de decontări la bancă. Instituţia care nu are ştampilă şi
cont de decontări nu este persoană juridică şi nu face parte din categoria
întreprinderilor.
Decizia referitoare la reorganizarea sau lichidarea întreprinderii o ia
de asemenea proprietarul sau arbitrajul, în cazul că întreprinderea a dat
faliment.

21
 Cauzele sistării activităţii întreprinderii sau ale restructurării ei
radicale pot fi următoarele:
• fuziunea unei întreprinderi cu alta sau anexarea la altă întreprindere,
divizarea întreprinderii sau reorganizarea ei într-un nou formă
organizatorico-juruducă;
• lipsa sau scăderea bruscă a cererii la pprodusele întreprinderii
(serviciile prestate de ea);
• activitatea în pierderi a întreprinderii;
• pericolul ecologic, pe care îl prezintă întreprinderea pentru mediul
ambiant şi populaţie;
• posibilitatea de a folosi clădirile, construcţiile, utilajul şi alte mijloace
disponibile pentru lansarea unor produse mai necesare consumatorilor.
În ultimul caz se efectuează conversiunea producţiei, adică trecerea
acesteia la fabricarea unor produse cu un cu totul alt conţinut şi destinaţie.
Un exemplu de conversiune pe scară largă este trecerea în masă a
întreprinderilor din industria de apărare a ţărilor din C.S.I. în ultimii zece
ani la fabricarea producţiei cu destinaţie civilă.

Concluzii
1. Întreprinderea este un agent economic creat de antreprenor sau
asociaţia antreprenorilor pentru fabticarea anumitor produse, îndeplinirea
unor lucrări sau prestarea serviciilor respective în scopul de a satisface
necesităţile societăţii şi a obţine profit.
2. Antreprenorul contemporan trebuie să fie competent în sfera de
activitate preferată, să reacţioneze flexibil la situaţie, să fie consecvent,
perseverent, pregătit pentru confruntarea cu anumite dificultăţi, să poată
învăţa şi trage concluzii din greşelile sale.
3. Principalele probleme ale antreprenorilor încerători sunt: găsirea
“nişei sale economice”, determinarea direcţiei de specializare a
întreprinderii, alegerea formei de antreprenoriat, formarea bazei de
producţie, atragerea mijloacelor financiare.
4. Forţa motrice a societăţii cu economie de piaţă este concurenţa.
Ea stimulează extinderea producţiei, ridicarea calităţii şi reducerea
preţurilor până la nivelul corespunzător cheltuielilor de producţie impune
întreprinderile să utilizeze mai din plin realizările progresului tehnico-
ştiinţific, să folosească tehnică şi rehnologii performante, metode moderne
de organizare a producţiei şi muncii.
5. Un avantaj considerabil în comparaţie cu firmele mari îl au
întreprinderile mici. Lor le sunt caracteristice dinamismul, capacitatea de
22
manevrare, competitivitatea producţiei. Ele creează noi locuri de muncă,
relansează artizanatul, contribuie la dezvoltarea economică şi socială.
Subiecte de autoevaluare
1. Care sunt trăsăturile caracteristice ale economiei de piaţă?
2. Caracterizaţi formele şi metodele de implimentare a statului în
domeniul economiei în condiţiile relaţiilor de piaţă.
3. Care e scopul funcţionării întreprinderilor în condiţiile economiei de
piaţă?
4. Relataţi despre esenţa relaţiilor de producţie şi comerciale ale
întreprinderii.
5. Caracterizaţi tipologia şi clasificarea întreprinderilor conform Legii
Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi.
6. Desfăşuraţi conţinutul lucrărilor privind constituirea şi înregistrarea
juridică a noii întreprinderi.
7. Caracterizaţi structura întreprinderii industriale.
8. Care sunt circumstanţele în care derulează procesul de reorganizare şi
sistare a activităţii întreprinderii?

Bibliografie
1. Legea Republicii Moldova “Cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi №
845-XII din 03.01.1992. Monitorul Oficial № 2/33 din 28.02.1994.
2. Roşca Petru. Economia generală. Manual. Chişinău, ULIM, 1997. – 264 p.
3. Roşca Petru. Culegere didactico-metodică teste şi probleme la “Economia
generală”, Chişinău, ULIM, 1997. –196 p.
4. Jaba O., Niţă V. - Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Editura Universităţii
“Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367p.
5. Oprei Ion – Economia firmei. Editura LUX LIBRIS, Braşov, 1994. –135p.
6. Puiu Ion – Organizarea întreprinderii - Baze şi aplicaţii. Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1976. –318p.
7. Bob Constantin (coordonator) , Lisandru N., Gheorghescu M., ş.a. – Economia
întreprinderii. Editura Academiei de Studii Economice, Catedra de Comerţ,
Bucureşti, 1997. – 296p.
8. Rusu Pintilie - Economia întreprinderii – Note de curs. Universitatea din
Bacău, 1997. –252p.
9. Stoica Nataluia – Economia şi organizarea producţiei. Manual pentru licee
industriale cl. a XII-a şi scoli profesionale., Bucureşti, 1997. –145p.
10. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный
экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: 2002. – 480с.
11. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. – М.,
1998. – 416 с.
12. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф.
В.Я.Горфинкеля, проф. Е.М.Купрякова. – М, ЮНИТИ, 1996, – 667 с.
23
13. Anuarele statistice ale Republicii Moldova din ultimii ani.

24
 Capitolul 2.
ANTREPRENORIATUL ŞI FORMELE LUI
1. Antreprenoriatul şi formele lui. Legislaţia Republicii Moldova cu
privire la antreprenoriat şi întreprinderi.
2. Businessul mic în economie, problemele lui şi căile lor de soluţionare
3. Antreprenoriatul în proporţii mari.
4. Întreprinderile mixte.

2.1. Antreprenoriatul şi formele lui. Legislaţia Republicii

Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi
Antreprenoriatul – constituie o parte inseparabilă a activităţii
economice a conducătorilor şi specialiştilor de la întreprinderi, organizaţiile
comerciale şi financiare. Însă până mai nu demult această importantă
funcţie administrativă era oâprea puţin reflectată în literatura economică.
Ştiinţa ocolea acest acest tip important de activitate umană, lăsându-l la
cheremul artizanatului.
În scopul de a acorda ajutor antreprenorilor specialiştii americani
Robert Husrici şi Maicl Pirers au scris o serie de cărţi sub o singură
denumire - “Antreprenoriatul”. Concomitent ei au înţeles că lipseşte o
definiţie clară a acestei noţiuni. Studiind acest aspect, începând cu evul
mediu, ei au ajuns la concluzia că “antreprenoriatul este procesul de creare
a ceva nou, ce are valoare, iar antreprenorul este omul care îşi depune în
acest scop toare eforturile, îşi asumă întregul… risc, obţinând drept
recompensă bani şi satisfacţia realizărilor sale ” [3, с.20].
Antreprenoriatul, businessul este astfel activitatea, desfăşurată din
proprie iniţiativă, de sine stătător, cu riscul şi responsabilitatea materială
proprie a cetăţenilor, persoanelor fizice şi juridice, orientată spre obţinerea
sistematică a venitului şi profitului de la folosinţa bunurilor, vânzarea
mărfurilor, executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor. Antreprenoriatul
urmăreşte de asemenea scopul de a ridica imidjul antreprenorului (al
businessmanului), - se spune în “Dicţionarul economic contemporan ” [vezi
6, с.300].
În Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi (articolul 1) [vezi 1], esenţa acestei activităţi este formulată
astfel. Antreprenoriatul este activitatea, desfăşurată din proprie iniţiativă,
de sine stătător, cu riscul şi responsabilitatea materială proprie a cetăţenilor
şi asociaţiilor lor de producere a bunurilor, vânzarea mărfurilor, executarea
25
lucrărilor şi prestarea serviciilor în scopul de a asigura o sursăpermanentă
de venit.
În sensul strict al cuvântului antreprenori sunt doar oamenii de afaceri,
comportamentul cărora pe piaţă se impune prin caracterul său
întreprinzător. Căutarea a ceva nou, organizarea muncii personalului de la
întreprindere şi orientarea ei spre găsirea unor noi posibilităţi pentru
activitatea economică, însuşirea noilor pieţe, trecerea la fabricarea noilor
mărfuri şi prestarea noilor servicii – aceasta este esenţa activităţii
antreprenoriale.
Administratorul care nu se manifestă ca antreprenor, care aşteaptă pur
şi simplu să-i treacă ziua de lucru, este un rău lucrător. Antreprenorul caută
şi găseşte căi de dezvoltare şi ridicare a gradului de eficienţă şi
îmbunătăţire a calităţii producţiei, de majorare a profitului întreprinderii,
indiferent de faptul dacă el este sau nu proprietarul sau un funcţionar
angajat al întreprinderii date. Fimele, care nu acordă atenţia cuvenită
antreprenoriatului, îşi pierd poziţiile pe piaţă din cauza flexibilităţii lor
insuficiente în administrare şi organizarea producţiei.
În condiţiile economiei de piaţă câştigă cel, care reacţionează rapid la
cerinţele societăţii, îşi extinde participarea pe piaţă din contul
implementării tehnologiilor avansate şi producerea mărfurilor cu cerere
sporită. Astăzi în lumea marelui business se consolidează opinia, precum că
obţinerea succesului e posibilă numai în cazul, cînd persoana respectivă se
simte cu adevărat antreprenor.
Printre cele mai importante obiective ale antreprenorului sunt:
producerea mărfurilor şi prestarea serviciilor, obţinerea venitului, prestigiul
întreprinderii, dezvoltarea businessului. După cum se vede pe eig. 2.1, toate
aceste obiectivă sunt interdependente.
Antreprenoriatul

Mărfurilr şi
serviciile Venitul Dezvoltarea
(interesul) businessului

Ridicarea prestigiului

Fig. .2.1. Obiectivele antreprenoriatului

Etapele de dezvoltare a antreprenoriatului. Antreprenoriatul a

început cu dezvoltarea micului business. La început a apărut în sfera
26
meşteşugăritului şi comerţului şi pe parcursul secolelor a căpătat trăsături
contemporane. Treptat, aproximativ prin secolul XV, s-a format
comunitatea întreprinzătorilor, ce se compunea din meşreşugari, negustori,
cămătari şi alţii de felul acesta. Anume atunci a apărut termenul
“antreprenoriat”, ce viza toate persoanele implicate în activitatea de
dezvoltare a producţiei, comerţ, obţinere a veniturilor.
În cea de a doua jumătate a secolului XIX a apărut înănecesitatea de a
se face distincţie între antreprenor şi capitalist - proprietarul de capital.
Noile metode de finanţare corporativă au contribuit la formarea unuinilor
antreprenorilor, în care capitaliştii nu totdeauna îşi rezervează rolul de
antreprenor, iar antreprenorii nu totdeauna sunt capitalişti. Bineânţeles,
deosebirile dintre capitalişti şi antreprenori se anihilează, atunci când
capitalistul preferă stilul antreprenorial de administrare [4, p.40]. .
Noţiunea veche de “antreprenoriat” în ultimul timp a căpătat, astfel,
un conţinut nou. În lumea contemporană antreprenorul este omul capabil să
înţeleagăperspectivele şi cerinţele pieţei şi să îmbine această înţelegere cu
cunoştinţele sale în domeniul dirijării producţiei şi al utilizării resurselor de
producţie în scopul de a obţine profit.
Sfera şi formele antreprenoriatului. Antreprenorul poate să-şi
deschidă o afacere în orice sferă economică profitabilă. Cele mai
atrăgătoare genuri de activitate din punctul de vedere al antreprenorului
sunt: producţia; comerţul; finanţele; complexul intelectual.
În diferite perioade de timp în aceste sfere activitatea se poate solda cu
venituri reale, însă cea mai importantă din ele este producţia. La sfera de
prosucţie în mod tradiţional se atribuie: industria; agricultura; transportul
public şi de producţie; cerviciile cu caracter de producţie (bunăoară,
lucrările de reparaţie) etc. În opinia unor autori, la sfera de producţie ar mai
purea fi atribuite şi comerţul, finanţele, învăţământul şi alte sfere de
activitate [vezi 4, p.41].
Orice activitate antreprenorială se desfăşoară în limitele unei anumite
forme de întreprindere. Alegerea formei celmai adesea depinde de
interesele şi profesia antreprenorului.
Forma antreprenoriatului constituie un sustem de norme, ce
determină relaţiile interne dintre partenerii de ântreprindere, pe de o parte,
şi relaţiile acestei întreprinderi cu alte întreprinderi şi organele de stat – pe
de altă parte. Conform legislaţiei în vigoare [1] în republică se practică
următoarele forme principale de antreprenoriat:
а) întreprinderi individuale;
b) societate în nume colectiv;
c) socierare în comandită;
27
 d) socierare pe acţiuni;
e) societate cu răspundere limitată;
f) cooperativă de producţie;
g) întreprindere de arendă;
h) întreprindere de stat şi municipală.
Întreprindrea individuală este întreprinderea ce aparţine
cetăţeanului cu drept de proprietate privată sau membrilor familiei sale cu
drept de proprietate comună.
Societatea în nume colectiv reprezintă o întreprindere, fondată de
două sau mai multe persoane juridice şi (sau) fizice, care şi-au unit
bunurile pentru a desfăşuea împreună o anumită activitate antreprenorială
sub firmă comună în baza contractului de constituire, încheiat între ele.
Societatea în comandită reprezintă o întreprindere, fondată de două
sau mai multe persoane juridice şi (sau) fizice, care şi-au unit bunurile
pentru a desfăşuea împreună o anumită activitate antreprenorială sub firmă
comună în baza contractului de constituire, încheiat între ele. Ea cuprinde
cel puţin un acţionar şi un comanditist, nu este persoană juridică şi în
relaţiile de drept se prezintă ca persoană fizică.
Societatea pe acţiuni şi Societatea cu răspundere limitată sunt
întreprinderi create de două şi mai multe persoane juridice şi (sau) fizice,
care şi-au unit bunurile pentru a desfăşuea împreună o anumită activitate
antreprenorială sub firmă comună în baza contractului de constituire,
încheiat între ele. Oricare din ele poate fi creară şi de o singură persoană
juridică sau fizică. În societăţile cu răspundere limitată şi pe acţiuni de tip
închis (cu excepţia celor agricole) numărul de participanţi nu poate depăşi
cifra de 50.
Societatea pe acţiuni (S.A.) funcţionează, de regulă, o perioadă
nelimitată de timp, dacă statutul ei nu prevede altceva. Capitalul social al
S.A. reprezintă o anumită sumă de bani, ce se compune din cotizaţiile
acţionarilor. Suma se formează prin subscriere publică sau difuzarea
acţiunilor în rândurile fondatorilor. În primulcaz se formează S.A. liberă
(deschisă), în cel de al doilea – S.A. închisă. Acţiunile societăţii deschise
pot trece de la o persoană la alta fără acordul celorlalţi acţionari. Acţiunile
societăţii închise se repartizează între participanţii ei şi transmiterea
acţiunilor se efectuează numai cu acordul celorlalţămembri ai societăţii.
Acţiunea este o hârtie de valoare, ce confirmă depunerea de către
posesorul ei a unei anumite sume de bani în capitalul societăţii pe acţiuni şi
care oferă dreptul la primirea anuală a unui venit sub formă de dividende
sau profit de la societatea dată. Acţiunile pot fi de diverse tipuri, dar

28
principalele din ele sunt: acţiunile nominale (nominative), la purtător,
ordinare şi privilegiate.
Acţiunea nominală (nominativă) intră în posesia acţionarului prin
înregistrarea ei şi semnătura acestuia în registrul respectiv. La transmiterea
ei în tegistru se vor face notificările necesare.
Acţiunea la purtător aidoma mijloacelor băneşti aparţine
proprietarului ei real şi nu se repartizează altei persoane. Transmiterea
liberă a acţiunii înseamnă schimbarea automată a posesorului ei.
Acţiunile ordinare permit obţinerea venitului în funcţie de rezultatele
activităţii S.A., precum şi participarea la administrare şi votul în cadrul
adunării generale a acţionarilor.
Acţiunile privilegiate diferă de cele ordinare prin suma venitului,
stabilită din timp, ce urmează a fi obţinută cu acţiunea dată indiferent de
rezultatele activităţii S.A., şi prin plata primordială a sumelor restituibile în
caz de lichidare a asociaţiei. Principalul neajuns al acestor acţiuni constă în
faptul că ele nu oferă dreptul de vot la adunarea generală a acţionarilor.
Organele de conducere ale societăţii pe acţiuni pot avea o structură
cu 2 sau 3 trepte. Structura din 2 trepte include comitetul de conducere şi
adunarea generală a acţionarilor; cea din 3 trepte include suplimentar şi
consiliul de observatori.
Adunarea generală a acţionarilor este în drept să decidă asupta
oricăror probleme ce ţin de acticitatea societăţii. Dirijarea activităţii curente
şi reprezentanţa în în organizaţiile din exterior revin comitetului de
consucere (consiliului de directori, consiliului administrativ).
Consiliul de observatori este organul ce exercită controlul asupra
activităţii comitetului de conducere. În unele cazuri el îndeplineşte şi alte
funcţii, pe care i le încredinţează adznarea generală. Membru al consiliului
de observatori nu poate fi concomitent şi membru al comitetului de
conducere. Consiliului de observatori i ce pot atribui funcţiile de numire şi
înlocuire a membrilor comitetului de conducere.
Cooperativa de producţie este o întreprindere fondată de trei şi mai
mulţi cetăţeni, care şi-au unit bunurile pentru desfăşurarea activităţii
antreprenoriale sub o firmă comună în baza contractului încheiat între ei.
Întreprinderile de arendă sunt create de membrii colectivelor
întreprinderilor de stat (municipale) sau ai unităţilor (subgiviziunilor) lor
structurale în scopul desfăşurării activităţii antreprenoriale în comun sub o
singură firmă în baza statutului şi contractului de arendă a bunurilor
întreprinderii de stat (municipale). Întreprinderea de arendă este persoană
juridică şi poartă răspundere pentru obligaţiile sale cu toată averea de care

29
dispune. Participanţii la întreprindere poartă răspundere pentru obligaţiile
ei în limitele cotei (cotizaţiei) lor din proprietatea întreprinderii.
Întreprinderile de sata şi municipale. Întreprinderile de stat şi
muncipale se constituie şi se înzestrează cu bunuri de către Guvern sau
organele administraţiei se stat, autorizate în acest scop. Întreprinderile
municipale se constituie şi se înzestrează cu bunuri de către organele
administraţiei publice locale. Întreprinderile de stat şi muncipale sunt
persoane juricice şi răspund pentru obligaţiile lor cu toată averea de care
dispun.
Organele administraţiei de stat şi organele administraţiei publice
locale nu poartă răspundere pentru obligaţiile întreprinderilor de stat şi
municipale, iar ultimele nu poartă răspundere pentru obligaţiile organelor
administraţiei de stat şi ale organelor administraţiei publice locale.
Trebuie menţionat că în republică în anii de reformă economică a
crescut brusc numărul agenţilor economici şi la 01.01.2002 erau înregistraţi
în total 314370 agenţi economici, inclusiv: 6307 – societăţi pe acţiuni;
34578 – societăţi cu răspundere limitată; 3319 – cooperative de toate
tipurile; 1439 – întreprinderi de stat; 307 - întreprinderi municipale (vezi
tabelul 2.1).
Tabelul 2.1. Numărul de agenţi economici înregistraţi în Republica Moldova,
pe forme organizatorico-juridice (la 1 ianuarie)
Indicatorii 1993* 2000 2002**
Agenţi economici înregistraţi – total, unităţi 20950 193814 314370
Inclusiv: întreprinderi cu drept de persoană fizică 5625 148146 262012
din ele: – întreprinderi individuale 5110 57226 58473
– gospodării ţărăneşti (de fermieri) 481 90701 203319
Întreprinderi cu drept de persoană juridică 15825 41392 46267
inclusiv – societăţi pe acţiuni 206 6561 6307
– societăţi cu răspundere limitattă 7470 28659 34578
– cooperative de toate tiputile 2227 3496 3319
– întreprinderi de arendă 486 116 114
– întreprinderi de stat 2760 1544 1439
– întreprinderi municipale - 208 307
Întreprinderi mixte 1255 1553
Sursa: * – arhiva curentă a Ministerului Economiei al Republicii Moldova
** – Anuarul statistic al Republicii Moldova. 2002/ Chişinău, 2002, p. 263-264.

Datele exemplificate vorbesc despre faptul că în perioala de referinţă

în republică a crescut brusc numărul întreprinderilor individuale,
societăţilor pe acţiuni şi în special al gospodăriilor ţărăneşti (de fermieri),
care conform Legii nr. 1592-XII din 27.02.1998 au obţinut statutul de
«persoană fizică ”.
Există de asemenea antreprenoriatul mixt, ca activitate comună a
câtorva parteneri din diverse ţări, adică întreprinderile mixte.
30
 Întreprinderile mixte sunt organizaţii economice, fondate de un
număr mare de persoane juridice, instituite de întreprinderile naţionale sau
împreună cu parteneri din străinătate în baza responsabilităţii comune pe
teritoriul uneia dintre ţările, unde se află fondatorul. Ele pot avea forma de
societate în nume colectiv, societate cu răspundere limitată, societate pe
acţiuni [6, p.368]. Astfel, la 1 ianuarie 2000 în republică erau 653 agenţi
economici cu proprietate mixtă (publică şi privată), 1255 întreprinderi
mixte şi 718 întreprinderi cu capital străin.

2.2. Micul business în economie, problemele sale şi

căile lor de soluţionare
Întreprinderile individuale, familiale şi micro-întreprinderile se
organizează ca întreprinderi mici, deoarece pentru aceasta nu sunt necesare
sume mari de capital iniţial.
Activitatea antreprenorială a întreprinderilor nu prea mari în domeniile
tradiţionale este unificată sub o singură noţiune – “întreprindere mică ”.
Raportarea la întreprinderile mici, conform normelor de drept în vigoare, se
efectuează potrivit unui singur criteriu – numărul mediu al lucrătorilor,
inclusiv persoanele care lucrează cu contract de antrepriză, prin cumul. În
Federaţia Rusă, spre exemplu, acest număr nu trebuie să depăşească în
industrie, construcţii şi transporturi – 100 persoane, în agricultură – 60, în
ştiinţă, deservirea ştiinţifică – 60, în alte ramuri – 50 persoane [3].
Experienţa acumulată de-a lungul anilor de diferite ţări a demonstrat
că fără o re-ea extinsă de întreprinderi mici este imposibilă funcţionarea
pieţei – întreprinderile mici sunt deosebit de dinamice şi manevrabile. În
cadrul businessului mic iau naştere tehnologii principial noi, care ulterior se
dezvoltă şi formează noi unităţi de producţie. Micul business permite
crearea condiţiilor pentru cointeresarea fiecărui lucrător în rezultatele finale
ale muncii sale. Asnfel, în S.U.A. din 19 milioane de companii
independente de diverse forme mai mult de 90% sunt întreprinderi mici. În
Japonia din 10 milioane de companii, raportate la întreprinderile mijlocii şi
mici, 99% de asemenea fac parte din sectorul micului business. Acestui
sector în S.U.A. îi revin circa 50% din volumul intern brut, iar în Japonia –
mai mult de 50% [5, p.19].
Pentru economia contemporană este caracteristică îmbinarea pe scară
largă a diverselor, ca volum de producţie, întreprinderi – mari, mijlocii şi
mici. O funcţie importantă a întreprinderilor mici este scutirea
întreprinderilor mari şi mijlocii ce fabrică produse industriale în serii mari
de producerea articolelor în serii mici. O asemenea diviziune a muncii
contribuie la creşterea rentabilităţii producţiei, atât în cadrul întreprinderilor
31
mari, câr şi în cele ale businessului mic. Bunăoară, în Japonia până la 70%
din întreprinderile micului business cooperează cu monopolurile, în S.U.A.
– 30 – 40% [4, p.51].
În perioada de tranziţie la economia de piaţă în Republica Moldova au
fost create de asemenea condiţii pentru dezvoltarea micului business.
Conform Legii cu privire la szsţinerea micului budiness [2] în republică
agenţii micului business includ două categorii de întreprinderi –
întreprinderile mici şi microîntreprinderile. Drept microîntreprinderi sunt
considerate întreprinderile cu 1-19 lucrători, iar ca întreprinderi mii – cele
cu 20-75 lucrători. Totodată, se elaborează propuneri cu privire la
introducerea unor modificări în legea dată. Se propune în special
modificarea criteriilor de raportare a întreprinderilor la micul business,
micşorarea limitei privind numărul de lucrători şi introducerea unui nou
criteriu – volumul de producţie. Prin aceasta se urmăreşte scopul reducerii
numărului de întreprinderi ce pretind la susţinere din partea statului.
În Republica Moldova micul business trebuie şi poate juca un pol
important, deoarece în ţară sunt create o serie de condiţii favorabile pentru
dezvoltarea lui:
• în structura sectoarelor economice, formate încă înainte de începerea
reformei, o mare pondere aveau ramurile cu condiţii favorabile pentru
micul business (în special – agricultura, industria alimentară, de
prelucrare şi uşoară);
• în condiţiile de insuficienţă în republică a resurselor de materie primă
întreprinderile mici se acomodează mai uşor la prelucrarea resurselor
locale şi a diverselor deşeuri;
• procesele de privatizare au scos la iveală la întreprinderi multe utilaje şi
dispozitive neinstalate. Întreprinderile mici, de regulă, sunt mai
mobile, ele pot utiliza mai repede şi mai eficient asemenea utilaje;
• micul business poate absorbi o patre din şomajul, format în rezultatul
sraţionării întreprinderilor mari şi al reorganizării acestora;
• existenţa în republică a unui număr mare de oraşe mici şi localităţi de
tip urban, ce dispun de resurse de muncă libere, influenţează favorabil
dezvoltarea micului business;
• întreprinderile mici îşi pot găsi nişele lor pe piaţa internă pentru o mai
deplină şi diferenţiată satisfacere a cererii populaţiei privind mărfurile
de condum, diversele servicii etc.
Toate acestea, precum şi existenţa cadrului legislativ respectiv au
contribuit la dezvoltarea în republică a micului business. Conform situaţiei
de la 01.10.2000 numărul agenţilor micului business (care au orezentat gări
32
de seamă) în Moldova este de 19,4 mii întreprinderi, în comparaţie cu 15,9
mii la aceeaţo dată în anul 1999. Din ele 63% au avut în primul semestru al
anului 2000 încasări nete de la realizarea producţiei, cu profit au funcţionat
– 30%. Numărul mediu de lucrători în intreprinderi a fost de 27 persoane,
încasările nete de la realizare, calculate la un lucrător, au constituit 29 mii
lei (vezi tabelul 2.2.). De menţionat că majoritatea întreprinderilor mici
(circa 65% din numărul lor) sunt situate în municipiul Chişinău.
În unele lucrări economice se caracterizează pe larg activitatea
micului business în republică, amplasarea lui pe teritoriul ţării şi rolul pe
care îl joacă acesta în dezvoltarea sosial-economică [vezi 8, p. 110-144].
Таблица 2.2. Indicatorii principali ai activităţii întreprinderilor mici
în Republica Moldova (01.07.2000г.)*
Indicatorii principali
Numărul de întreprinderi, mii unităţi 20.4
Numărul toral mediu al lucrătorilor, mii persoane 540,3
Numărul mediu al lucrătorilor, care lucrează la o singură întreprindere, persoane 26,5
Vânzări nete la o singură întreprindere, mii lei 762,2
Vânzări nete la un lucrător, mii lei 28,8
Întreprinderile fără vânzări nete, % 37,3
Întreprinderi cu profit, % 29,5
* Источник: Conform datelor de la Ministerul Economiei, Direcţia principală susţinerea
micului business

Problemele micului business. În acenaşi timp, dezvoltarea micului

business în republică, ca şi în alte ţări cu economie tranzitorie, se confruntă
cu multe probleme. Principala din ele este lipsa unui program de stat viabil
pentru susţinerea întreprinderilor mici. În ţările dezvoltate, spre exemplu,
structurile de stat la toate nivelurile au direcţii speciale, responsabile pentru
dezvoltarea micului business. Acestea nu comandă cu micul business, ci
doar reacţionează la cererea acestuia, prezintă informaţia cu privire la
starea pieţei, elaborează avize de expertiză la cererea celor care
intenţionează să pornească o adacere proprie.
Celemai slabe locuri în sistemul micului business din republică sunt:
posibilitpţile financiare limitate, dificultăţile în asigurarea tehnico-
materială; omperfecţiunea legislaţiei, lipra de experienţă pentru activitatea
în structurilr economie de piaţă etc.
Întreprinderile mici au nevoie de infrastructura corespunzătoare
specificului micului business. E vorba de bănci,burse, firme de audit şi de
asigurare. Centre informaţionale, centre comerciale pentru asigurareacu
resurse materiale, firme leasing etc.
O probşemă aparte este asigurarea întreprinderilor mici cu credite la
dobânzi acceptabile pentru utilizarea lor. Creditele actuale se acordă de
33
către băncile comerciale la dobânzi excesive, ceeace nu le permite
întreprinderilor mici să se folosească de ele pe scară largă.
Lipseşte sistemul de efectuare a unei analize ample a activităţii
întreprinderilor, nu există o evidenţă eficientă a rezultatelor activităţii lor,
practic nu se fac dări de seamă la indicatorii ce prevăd dreptul
întreprinderilor mici de a se folosi de anumire facilităţi fiscale.
Întreprinderile mici se confruntă cu mari dificultăţi în ce priveşte
asigurarea lor tehnico-materială. Lipsesc maşinile, utilajele şi tehnologiile
destinate lor, ţinând cont de specificul şi posibilităţile lor de utilizare.
Un neajuns esenţial îl constituie lipsa conducătorilor (managerilor) în
întreprinderile de dimensiuni mici, care să cunoască în profunzime
specificul, particularităţile lor, care să posede toate calităţile necesare
pentru activitatea în condiţiile actuale.
În sfârşit, de mare folos pentru dezvoltarea antreprenoriatului mic ar fi
crearea unor fonduri financiare specializate, precum şi a diverselor
formaţiuni non-guvernamentale, care să nu urmărească obţinerea unor
rezultate pur comerciale.
Concomitent susţinerea de către stat a antreprenoriatului mic este
considerată drept una din direcţiile prioritare ale reformei economice, care
contribuie la înviorarea concurenţei, saturarea poeţei de consul cu mărfurile
şi serviciile necesare, crearea noilor locuro de muncă, formarea unei largi
pături de proprietari şi antreprenori.
Principala funcţie a statului constă în crearea unui sistem de stimulare
a proceselor inovaţionale-productive în cadrul antreprenoriatului. Creând
unele înlesniri antreprenorilor în domeniul inovării, ststul procedează ca un
creditor capabil, alocând mijloacele băneşti spre măsuri foarte eficiente cu
un termet minimum de recuperare a investiţiilor şi cu efect de reîntoarcere
constant. Sistemul statal de stimulare economică a activităţii inovaţionale
include următoatele principale subsisteme: de finanţare (bugetală şi
comercială), financiar-creditară, sistemul fiscal şi altele, care crează un
mediu atractiv al acestui tip de activitate, râdicând considerabil stabilitatea
măsurilor inovaţionale [21, с.261-262].
Bineînţeles, economia nu se poate baza numai pe întreprinderile mici.
Marea producţie contemporană are la temelie, în primul rând,
întreprinderile antreprenoriale mari, ce contribuie la prosperarea economică
genetală, inclusiv a businessului mic.

2.3. Întreprinderile antreprenoriale mari

Firmele mari au temeiuri mai mari să conteze pe succese în activitatea
lor antreprenorială, deoarece în comparaţie cu cele mici dispun de o serie
34
de avantaje. În primul rând, ele pot utiliza tehnica cea mai nouă foarte
scumpă, dar înalt productivă, obţinând astfel reducerea preţului de cost al
producţiei, îmbunătăţirea calităţii ei şi cucerind prin aceasta pieţele de
desfacere, ceea ce le asigură venituri mari. Tehnica nouă, foarte scumpă, de
regulă, nu e accesibilă micului business din cauza gradului scăzut de
rentabilitate la întreprinderile mici, ce se explică prin volumul mic al
producţiei, pe care nu au putere să-l majoreze.
În afară de aceasta, întreprinderile şi organizaţiile mari au posibilitatea
ca din contul concentrării capitalului să facă investigaţii marketing de
amploare, ceea ce le diminuează pierderile în cazul tranzacţiilor riscante.
Specializarea internă şi cooperarea le permit acestor întreprinderi să tidice
nivelul calificativ alpersonalului, să utilizeze cu maximum de eficienţă
urilajele, să reducă pierdetile pentru depozitarea şi transportarea producţiei,
pentru reclamă etc.
Conform datelor statistice 500 din cele mai mari corporaţii ale S.U.A.
(în total în S.U.A. sunt peste 4,5 milioane de unităţi industrial-comerciale)
şi acelaşi număr al lor din Europa Occidentală au concentrat în mâinile lor
aproximativ ¼ din capitalul naţional şi circa 25% din populaţia ocupată în
aceste regiuni ale lumii [44, p.59].
În urma transformărilor ce au avut loc, la etapa actuală
antreprenoriatul a devenit o parte componentă a activităţii conducătorilor şi
specialiştilot din firmele mari, bănci, holdinguri. Aici antreprenoriatul e pus
pe baze ştiinţifice.
Concentrarea resurselor financiare şi umane într-un număr relativ mic
de corporaţii le permite ultimelor să efectueze diversificarea intrafirmă a
capitalului, trecându-l dintr-o ramură economică în alta, ceea ce, de rând cu
avantajele pe care le au de pe urma concentrării resurselor, contribuie la
activitatea lor normală chiar şi în cele mai nefavorabile condiţii economice.
În catul reducerii cererii la unele tipuri de produse, pe care le fabrică
supracotporaţia, ea sporeşte volumul producţiei, la care se menţine cererea
pe piaţă. Difereţierea de rând cu progresul tehnico-ştiinţific s-au dovedit a
fi direcţia principală a antreprenoriatului desfăşurat de marele capital
contemporan.
În scopul coordonării activităţii, protecţiei intereselor comerciale
generale şi al sporirii eficienţei capitalului întreprinderile pot pe baze
contractuale crea uniuni sub formă de аsociaţii (corporaţii), consorţiuri,
sindicate şi alte uniuni.
După statutul lor juricic formaţiunile economice date pot fi divizate în
2 grupe: care funcţionează pe baze juridice şi economice stabile şi

35
asociative sau antreprenoriale – cu drept de alipire sau retragere liberă,
precum şi de activitate antreprenorială liberă în cadrul asociaţiei.
Cea mai largă răspândire au căpătat asemenea structuri economice, ca
asociaţiile economice, financiar-industriale, holdingurile, sindicatele şi
consorţiile. Fiecare structură organizatorică îşi are particularităţile proprii,
ce se caracterizează prin existenţa unor drepturi patrimoniale şi juridice
interne.
Compania holding – este corporaţia, compania, ce dirijează sau
controlează activitatea altor întreprinderi şi companii. În practica ţărilor
străine compania holding ocupă un loc de frunte datorită faptului că
dispune de pachetul de acţiuni al întreprinderilor, firmelor pe care le
controlează. Concomitent compania holding poate să nu posede potenţial
de producţie propriu şi să nu practice activitatea de producţie (holding pur).
Asociaţia (corporaţia) – este o uniune benevolă a unor întreprinderi
de producţie, ştiinţifice, de proiectare, construcţii şi alte organizaţii, ce au,
de regulă, responsabilităţi limitate, iar uneori pur nominale. Ea reprezintă
cea mai «moale» formă de unire, activitate comună, asistenţă reciprocă a
agenţilor economici.
Consorţiul este o asociaţie provizorie de companii, bănci în baza
acordului comun de realizare a unui proiect ce necesită investiţii de capital
mari sau pentru a acorda împreunî împrumuturi de proporţii. Consorţiul
poartă răspundere solidară faţă de clienţii săi. Din consorţiu pot face parte
organizaţii cu forme de proprietate diferite. Participanţii la consorţiu îşi
menţin pe deplin independenţa economică şi pot adera la alte organizaţii.
Fondurile financiare şi materiale ale consorţiilor se creează atât din contul
membrilor săi, cât şi prin intermediul atragerii creditelor şi a mijloacelor
bugetare.
Sindicatul – 1) este o asociaţie de întreprinderi, ce fabrică produse
omogene, create pentru organizarea desfacerii lor în comun printr-o reţea
comercială unică. Sindicatul fondează o societate comercială comună, care
încheie contracte de vânzare cu fiecare membru al sindicatului. Sindicate
pot crea şi băncile. Membrii sindicatului bancar procură hârtii de valoare de
la oricare participant al grupului; 2) grupul dialeri-investitori convin să
cumpere o nouă emisie a hârtiilor de valoare pentru a le difuza printre
investitori.
Grupul financiar-industrial (G.F.I.) – un grup de întrepronderi
juridice, financiare şi instituţii investiţionale, înregistrate la nivel republican
(federal), unirea resurselor materiale şi capitalului cărora a fost efectuată în
corespundere cu actele normatove în vigoare. Spre exemplu, la finele anilor
1990 în Federaţia Rusă activau circa 50 de G.F.I. înregistrate oficial.
36
Organizaţia principală a G.F.I. poate fi atât o structură de producţie, cât şi o
bancă sau companie financiară.
Blocuri (noduri) industriale – sunt nişte grupe de întreprinderi şi
organizaţii, care se află pe teritorii alăturate şi folosesc în comun
infrastructura de producţie şi social-comunală, resursele naturale şi alte
resurse. Ele creează o producţie comună de nivel interramural şi local
teritorial, menţinându-şi fircare independenţa. În blocurile (nodurile)
industriale se formează condiţiile pentru dezvoltarea integrării
microteritoriale, cooperarea şi specializareai producţiei, organizarea unei
mai depline utilizări a suprafeţelor şi capacităţilor de producţie, organizarea
întreprinderilor interramurale, a gospodăriei de deservire.
Antreprenoriatul a încetat, astfel, de a fi o prioritate de acţiune a unor
persoane aparte, transformându-se în grija cotidiană a conducătorilor şi
specialiştilot din întreprinderile mari şi atingând interesele statului şi
relaţiile internaţionale. Aceasra se explică prin faptul că uniunile
antreprenoriale mari în multe ramuri economice pot mult mai flexibil şi mai
sigur, decât fiecare întreprindere în parte, sărealizeze obiectivele şi
avantajele antreprenoriatului.
Însă ar di incorect să arătăm numai părţile pozitive ale noilor
formaţiuni de producţie. La formarea lor apar multe probleme. În primul
rând, aceasta se explică prin imperfecţiunea legislaţiei: nu sunt suficient
elucidate metodele de coorsonare a activităţii complexelor cu organele
administrative centrale şi locale; nu sunt stabilite limitele independenţei
acestor complexe; nu este elaborat cadrul juridic al deservirii
informaţionale a complexelor, precum şi privind dezvoltarea cooperării,
menţinând relaţiile de producţie tradiţionale.
În afară de aceasta, la formarea complexelor de producţie mari, de
regulă, se acutizează problema monopolismului. Soluţionarea acestei
probleme constă în organizarea unor untăţi de producţie paralele cu
producţie de acelaşi tip şi dezvoltarea relaţiilor economice externe. Însă
crearea structurilor paralel şi amplasarea prin concurs a comenzilor necesită
timp îndelungat. De aceea organele de stat consideră drept metodă
accesibilă şi primordială limitarea monopolismului, elaborarea unui sistem
de măsuri economice şi juridice pentru reglementarea proceselor de
integrare a producţiei în cadrul concernelor şi asociaţiilor.

2.4. Întreprinderile mixre

Antreprenoriatul mixt – este activitatea antreprenorială în comun,
desfăşurată de către câţiva parteneri, inclusiv parteneri sin diverse ţări.
Întreprinderea mixtă este o organizaţie economică, fondată de un număr
37
mare de persoane juridice, creată din întreprinderi naţionale sau împreună
cu parteneri din străinătate în baza proprietăţii mixte pe teritoriul uneia
dintre ţările unde se află fondatorul ei. Poate avea formă de societate în
nume colectiv, societate cu răspundere limitată, societate pe acţiuni [ 6,
p.368].
Întreprinderea mixtă constituie o formă internaţională de organizare şi
desfăşurare a activităţii economice concrete, bazată pe capitalul unificat al
unor fondatori străini şi locali din două sau mai multe ţări. Întreprinderile
mixte permit unirea mijloacelor băneşti şi a altor tipuri de resurse din
diverse ţări şi desfăşurarea în comun a activităţii economice de producţie pe
teritoriul uneia dintre ele sau în fiecare din aceste ţări.
Întreprinderile mixte posedă proprietate şi mijloace financiare
comune, fiecare dintre fondatorii şi participanţii lor având dreptul să
exercite funcţii administrative. Profitul şi riscul, în legătură cu activitatea în
comun, se distribuie, de regulă, proporţional cotei de mojloace investine de
către fiecare participant.
Interesele partenerilor locali şi străini la crearea şi folosirea
întreprinderilor mixte în cele mai dese cazuri nu coincid. Pentru
antreprenorii străini participarea la întreprinderea mixtă constituie o formă
de exportare a capitalului. Ei o folosesc drept mijloc de pătrundere pe
pieţele străine. Interesul ţării care primeşte o asemenea întreprindere adesea
rezidă în posibilitatea de a acumula experienţă tehnică şi economice, de a
însuşi rehnologii avansate, metode noi de organizare a producţiei şi
administraţiei, a-şi majora exporturile, a produce articole care să le
înlocuiască pe cele de import [ 8, p.634].
Totodată, cu toate că există interese diferite activitatea mixtă este
reciproc avantajoasă pentru toţi participanţii. Ea permite împărţirea riscului
(financiar, politic) între parteneri, precum şi consolidarea poziţiei lor
datorită unirii mijloacelor financiare, resurselor tehnologice, a experienţei
de conducere etc.
Există diverse forme juridico-organizatorice ale antreprenoriatului
mixt internaţional: societate pe acţiuni, companie pe acţiuni, societate cu
răspundere limitată.
În Republica Moldova întreprinderile mixte au început să apară la
începutul anilor 90. La finele anului 2000 în republică au fost
înregistrate ??? întreprinderi mixte, însă nu toate au funcţionat în mod
efectiv. Deosebilile între sistemele economice, complicaţiile în ce priveşte
reglementarea unei activităţi economice normale, dificultăţile privind
convertibilitatea valutelor, restricţiile la export şi import, impuse unor

38
mărfuri, au devenit bariere greu de trecut în calea formşrii şi funcţionării
multor întreprinderi mixte.
Dar din cele afirmate până aici nu rezultă că întreprinderile mixte din
Moldova nu au perspective. Ele, binînţeles, vor continua să existe şi cu
timpul se vor înscrie în structura generală a întreprinderilor moldoveneşti.
Pentru acrivitatea economică în comun la nivel de întreprinderi cea mai
caracteristică la etapa iniţială a devenit forma structurală de societate pe
acţiuni.
Întreprinderile mixte au apărut în comerţ, industria uşoară şi
alimentară, în domeniul turismului, inginiringului, prestării serviciilor de
consultanţă şi de intermediere. Ele sunt capabile să contribuie la
soluţionarea unor asemenea probleme, ca aprovizionarea pieţei interne cu
diverse mărfuri şi servicii, extinderea potenţialului de export al ţării,
însuşirea tehnicii şi tehnologiilor avansate, crearea noilor locuri de muncă
etc.
Spre exemplu, în Republica Moldova la 1 iulie 2000 cota
întreprinderilor cu participarea capitalului străin în numărul total al
întreprinderilor a constituit 1,6%, iar numărul întreprinderilor mixte –
4,1%, uar volumul vânzărilor nete a constituit respectiv – 11,3% şi 19,1%
[10, p.119]. Conform datelor statistice în anul 1999 în structura producţiei
industriale a republicii pe forme de proprietate cota întreprinderilor mixte
în numărul lor total şi în volumul de producţie a fost de 10%, inclusiv pe
genuri de activitate: explorarea carierelor – respectiv 5,5% şi 13,6%;
industria de prelucrare – 6,4% şi 14%; energetică, gaze şi aprovizionarea cu
apă – 54,0% şi 3,3% [ 12, p.291].

Concluzii
1. Antreprenoriatul este o trăsătură caracteristică a economiei de
piaţă. Este business – sctivitate independentă din iniţiativa cetăţenilor,
persoanelor fizice şi juridice, realizare în nume propriu, cu riscul propriu şi
răspunderea materială a proprie, orientată spre obţinerea sistematică a
veniturilor şi profitului de la folosinţa bunurilor, vânzarea mărfurilor,
executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor.
2. Deschiderea unei afaceri este posibilă în orice sferă economică ce
aduce venit. Cele mai atrăgătoare din ele, din punctul de vedere al
antreprenorului pot fi considerate: producţie; comerţul; finanţele;
complexul intelectual.
3. Principalele forme de antreprenoriat sunt: cele individuale;
colective şi corporative. La rândul lor, aceste forme se clasifică în: mici şi
medii; de proporţii mari. În practica mondială sunt caracteristice
39
urmăroarele forme colectice ale activităţii de afaceri: societăţile economice;
asociaţiile economice; societăţile pe acţiuni; alte asociaţii şi uniuni.
4. Conform legislaţiei în vigoare în Republica Moldova există
următoarele forme principale de antreprenoriat: întreprinderi individuale;
societăţi în nume colectiv; societăţi în comandită; societăţi pe acţiuni;
societăţi cu răspundere limitată; cooperative de producţie; întreprinderi de
arendă; întreprinderi de stat şi municipale.
5. În urma schimbărilor ce au avut loc în economie şi în legătură cu
tranziţia la relaţiile de piaţă, antreprenoriatul la etapa actuală a devenit o
parte componentă a conducătorilor şi specialiştilor din firmele mari, bănci,
holdinguri. Aici activitatea antreprenorială e pusă pe baze ştiinţifice.
6. Mari avantaje în comparaţie cu asociaţiile mari are
antreprenoriatul mic şi mijlociu. Acestor întreprinderi le sunt caracteristice
dinamicitatea înaltă, manevrabilitatea, caracterul concurenţial al producţiei
şi democratizarea acestuia. Acestui sector îi revine în S.U.A. şi Japonia
circa 50% din produsul naţional global.
7. Simbioza tradiţională ce s-a format între întreprinderile mari şi
firmele mici şi mijlocii în ţările dezvoltate a permis creşterea generală a
rentabilităţii producţiei atât în întreprinderile mici, cât şi cele ale micului
business.
8. Întreprinderile mixte constituie o formă internaţională de
organizare şi desfăşurare a activităţii economice concrete, bazată pe
capitalul unificat al unor fondatori străini şi locali din două sau mai multe
ţări. Întreprinderile mixte permit unirea mijloacelor băneşti şi a altor tipuri
de resurse din diverse ţări şi desfăşurarea în comun a activităţii economice
de producţie pe teritoriul uneia dintre ele sau în fiecare din aceste ţări.
Întreprinderile mixte sunt capabile să contribuie la soluţionarea unor
asemenea probleme, ca aprovizionarea pieţei interne cu diverse mărfuri şi
servicii, extinderea potenţialului de export al ţării, însuşirea tehnicii şi
tehnologiilor avansate, crearea noilor locuri de muncă etc.

Subiecte de autoevaluare
1. Ce este antreprenoriatul şi care sunt formele lui principale de
dezvoltare?
2. Caracterizaţi formele antreprenoriatului conform legislaţiei în vigoare
a Republicii Moldova.
3. Expuneţi rolul businessului mic şi mijlociu în dezvoltarea economiei.
Care sunt problemele micului business şi căile lor de soluţionare?
4. Caracterizaţi formele de cooperare a micului business cu
întreprinderile mari. Ce avantaje are fiecare în parte?
40
5. Care e rolul întreprinderilor mixte în dezvoltarea economiei naţionale.

Bibliografia
1. Legea Republicii Moldova “Cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi”
№ 845-XII din 03.01.1992. Monitorul Oficial № 2/33 din 28.02.1994.
2. Legea Republicii Moldova “Cu privire la susţinere a antreprenoriatului şi
micului business” № 112-XIII din 20.05.1994, Monitorul Oficial № 2//7
din 25.08.1994.
3. Programul de Stat de susţinere a antreprenoriatului şi micului business în
Republica Moldova pentru anii 2002-2005. Hotărârea Guvernului R.M.
nr.850 din 27.06.2002, Monitorul nr. 96-99/954 din 05.07.2002.
4. Roşca Petru. Economia generală. Manual. Chişinău, ULIM, 1997. – 264
p.
5. Respublica Moldova: dimensiunile reformelor. Colectiv de autori.
Coordonatori: T.Golenco, V.Zabulica ş.a., Chişinău, Pontos, 2002.- 344
p.
6. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii statistice
2002. Chişinău: Statistica, 2002 ((S.A.”Crio”. - 306 p.
7. Anuarul statistic al Republicii Moldova – Статистический ежегодник
Республики Молдова, 1999. – Chişinău: Statistica, 2000. – 526 p.;
deasemenea şi alte ultimele ediţii.
8. Jaba O., Niţă V. - Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Editura
Universităţii “Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367p.
9. Oprei Ion – Economia firmei. Editura LUX LIBRIS, Braşov, 1994. –
135p.
10. Cotar Gheorghe – Evaluarea întreprinderii. Metode şi tehnici. Editura
ECCE S.R.L., Bucureşti, 1992
11. Puiu Ion – Organizarea întreprinderii - Baze şi aplicaţii. Editura
ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976. –318p.
12. Bob Constantin (coordonator) , Lisandru N., Gheorghescu M., ş.a. –
Economia întreprinderii. Editura Academiei de Studii Economice,
Catedra de Comerţ, Bucureşti, 1997. – 296p.
13. Sectorul privat de întreprinderi mici şi mijlocii din România. Raport
anual – 1994. Fundaţia CRIMM. ASE – Bucureşti, 1994. –98p.
14. Rusu Pintilie - Economia întreprinderii – Note de curs. Universitatea din
Bacău, 1997. –252p.
15. Stoica Nataluia – Economia şi organizarea producţiei. Manual pentru
licee industriale cl. a XII-a şi scoli profesionale. Editura Didactică şi
Pedagogică – R.A., Bucureşti, 1997. –145p.
16. Хизрич Р., Питерс М. Предпринимательство. М.: Прогресс-
Универс, 1992.
17. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. –
М.: ИНФРА-М, 1998. – 416 с.
41
18. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф.
В.Я.Горфинкеля, проф. Е.М.Купрякова. – М.: Банки и биржи,
ЮНИТИ, 1996, – 667 с.
19. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный
экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: ИНФРА-М,
2002. – 480с.
20. Курс экономики: Учебник / Под ред. Б.А.Райзберг. – ИНФРА-М,
1997. –720
21. Cырбу И.М. Основы предпринимательской деятельности. Курс
лекций. Из-во М.Э.А., Кишинэу, 2002. –527с.

42
 Capirolul 3
EFICIENŢA ECONOMICĂ
ŞI SOCIALĂ A PRODUCŢIEI
1. Esenţa, criteriile şi indicatorii eficienţei economice a producţiei
2. Efiţienţa economică totală şi comparativă a cheltuielilor
3. Direcţiile principale de sporire a eficienţei producţiei

3.1. Esenţa, criteriile şi indicatorii eficienţei

economice a producţiei
După esenţa sa economia de piaţă este un mijloc de stimulare a
creşterii productivităţii muncii, de sporire pe toate căile a eficienţei
producţiei. Concomitent, are importanţă definirea direcţiilor principale de
sporire a eficienţei producţiei, factorilor creşterii ei, metodelor de calculare
a eficienţei. Pentru determinarea corectă a celor mai importante direcţii de
sporire a eficienţei producţiei sociale trebuie formulate criteriile şi stabiliţi
indicatorii ei.
Drept criteriu generalizator al eficienţei economice a producţiei
sociale serveşte nivelul productivităţii muncii sociale,(Psoc), care se
calculează ca raport dintre venitul naţional produs (VN) şi numărul mediu
al lucrătorilor ocupaţi în ramurile producţiei materiale, Pm:
Psoc = VN / Pm (3.1)
Venitul naţional al ţării este egal cu produsul naţional global minus
defalcările de amortizare (uzura fondurilor fixe) şi impozitele indirecte.
Venitul naţional reprezintă unul dintre cei mai importanţi indicatori
generalizatori ai dezvoltării economice a ţării. Venitul naţional al unei
ramuri separate se calculează ca diferenţa dintre producţia globală şi
cheltuielile materiale de producţie.
Cei mai importanţi indicatori ai eficienţei economice a producţiei
sociale sunt: volumul de muncă, consumul specific de materiale, volunul de
capital necesar şi fondointensivitatea. Însă aceşti indicatori în perioada de
tranziţie diminuează esenţial.
• Volumul de muncă – este mărimea invers proporţională
indicatorului de productivitate a muncii sociale şi se determină ca raport
dintre cantitatea muncii, cheltuite în sfera producţiei materiale, şi volumul
producţiei fabricate:
t = T / Q, (3.2)
unde t – volumul de muncă al producţiei;
43
 T – volumul de muncă în sfera producţiei materiale
Q – volumul total al producţiei fabricate (de regulă, al produsului
global).
• Consumul specific de materiale al produsului social se calculează
ca raportul dintre consumul de materie primă, materiale, combustibil,
energie şi alte obiecte ale muncii şi produsul social global. Consumul
specific de materiale al producţiei în ansamblu pe ramură (asociaţie,
întreprindere) se determină ca raportul dintre cheltuielile materiale şi
cantitatea producţiei fabricate:
m = М / Q, (3.3)
unde m - nivelul consumului specific de materiale al producţiei;
М - volumul total al consumului de materiale pentru fabricarea
producţiei în expresie valorică;
Q, - volumul total al producţiei fabricate (de regulă, al produsului
global).
Dacă ţinem cont de faptul că în unele ramuri ale industriei (uşoare,
alimentare etc.) în structura preţului de cost al producţiei până la 60-70%
revin cheltuielilor pentru materia primă, materialele principale şi
suplimentare, combustibil şi energie, devine clar că reducerea consumului
specific de materiale are o mare însemnătate pentru economia naţională a
ţării.
• Într-o anumită măsură indicatorii privind volumul de capital necesar şi
fondointensivitatea sunt similari.
Volumul capitalului necesar producţiei arată raportul dintre mărimea
investiţiilor capitale şi creşterea volumului de producţie, determinată de
aceasta:
КQ = К / ∆ Q, (3.4)
unde КQ – volumul de caputal necesar pentru producţie;
К - volumul total al investiţiilor capitale;
∆ Q - creşterea volumului producţiei fabricate.
Volumul capitalului poate fi calculat şi în raport cu creşterea venitului
naţional produs.
Fondointensivitatea producţiei se calculează ca raportul dintre
valoarea medie a fondurilor fixe de producţie ale economiei naţionale şi
volumul total al producţiei fabricate:
f = F / Q, (3.5)
unde f – fondointensivitatea producţiei;
F - valoarea medie a fondurilor fixe de producţie ale economiei
naţionale;

44
 Q - creşterea volumului producţiei fabricate (de regulă, al
progucţiei globale).
Fondointensivitatea, ca şi volumul capitalului, poate fi calculată şi
în raport cu vtnitul naţional produs.
• În economia naţională, în unele ramuri, mai ales în industrie, ce aplică pe
larg indicatorul randamentul (eficienţa) fondurilor, opus indicatorului
fondointensivitate. Randamenrul fondurilor (Fo) se calculează ca raportul
dintre volumul producţiei fabricate Q şi valoarea medie a fondurilor fixe de
producţie (F).
Fo = Q / F, (3.6)
Conform datelor din ultimii câţiva ani indicatorul randamentului
fondurilor în ansamblu pe economie şi în ramurile industriei are tendinţa
negativă de diminuare, iar indicatorul fondointensivităţii – de creştere.

3.2. Eficienţa economică totală şi comparativă a cheltuielilor

Indicatorii menţionaţi mai sus au un caracter limitat de utilizare, toţi
(în afară de indicatorul productivităţii muncii sociale) nu oferă o imagine
completă multilaterală cu privire la eficienţa economică a producţiei şi
cheltuielilor, ci doar caracterizează gradul de utilizare al unui anumit tip de
resurse.
Pentru a avea o imagine completă despre eficienţa cheltuielilor este
necesară caracteristica generalizată a indicatorilor valorici şi în expresie
naturală. Or, acestui scop serveşte eficienţa economică comparativă a
cheltuielilor.
• În planificare şi proiectare eficienţa economică totală este definită
ca raport dintre eficienţă şi investiţiile capitale, iar ceа сomparativă – ca
raport dintre diferenţa cheltuielilor curente şi diferenţa investiţiilor capitale,
în diverse variante. Concomitent eficienţa totală şi comparativă se
completează reciproc. Eficienţa economică totală a cheltuielilor se
calculează ţinându-se cont de locul efectuării cheltuielilor. Astfel, în
ansamblu pe economia naţională eficienţa economică totală a cheltuielilor
este determinată ca raportul dintre creşterea venitului naţional produs (sau
producţia netă) în preţuri comparabile VN şi investiţiile productive de
capital К, care au generat această creştere:
Eet = ∆ VN / К,. (3.7)
În ansamblu pe economia naţională, unele ramuri economice, precum
şi формe de reproducţie a fondurilor fixe (reutilarea tehnică, reconstrucţia
şi extinderea întreprinderilor şi organizaţiilor) eficienţa economică totală a
cheltuielilor se calculează ca raportul dintre creşterea profitului (reducerea

45
cheltuielilor de producţie) sau a venitului autogestionar (∆ V) şi investiţiile
capitale К:
Eп= ∆ V / К., (3.8)
La noile întreprinderi, secţii în stadiu de construcţie, alte obiecte şi
unele activităţi indicatorul eficienţei Ep se calculează ca raportul dintre
profitul planificat şi investiţiile capitale (costul de deviz):
Ep = (Q – С)/ К, . (3.9)
unde Ep – costul total de deviz al obiectului în stadiu de construcţie
(conform proiectului);
Q – volumul anual de producţie în preţurile de vânzare angro ale
întreprinderii (fără impozitul pe circulaţia mărfurilor) conform proiectului;
С – cheltuielile de producţie (preţul de cost) pentru volumul anual al
producţiei (conform proiectului) după încheierea compltă a construcţiei şi
însuşirea noilor capacităţi.
În fiecare caz aparte indicii obţinuţi în rezultatul calculării eficienţei
economice totale a cheltuielilor se compară cu indicii normativi (pentru
economia naţională în ansamblu En = 0,16) şi indicii similari din perioada
precedentă, precum şi cu indicatorii eficienţei producţiei de la alte
întreprinderi şi firme. În opinia unor autori, nornativele eficienţei
economice totale a cheltuielilor în ansamblu pe economia naţională, ca şi
pentru unele ramuri ale economiei sunt întrucâtva reduse. Într-adevăr, drept
mărime, inversă eficienţei economice totale a cheltuielilor, serveşte
termenul de recuperabilitate a cheltuielilor То. La norma eficienţei
economice totale a cheltuielilor în ansamblu pe economia naţională En =
0,16) termenul de recuperabilitate a cheltuielilor То = 1/0,16 = 6,25 ani.
Dacă se ţine cont de faptul că uzura morală a multor tipuri de maşini şi
utilaje intervine după 7-8 ani, devine clar că pentru acumularea profitului
practic nu mai rămâne timp.
• La compararea variantelor de soluţii tehnice şi economice,
amplasarea întreprinderilor şi a complexelor lor, construcţia noilor
întreprinderi şi reconstrucţia altora, selectarea produselor interschimbabile,
implementarea noilor tipuri de mijloace tehnice etc. se calculează eficienţa
economică comparativă a cheltuielilor. Indicatorul principal al variantei
optime, determinat prin calculul eficienţei economice comparative, este
minimul cheltuielilor exprimate.
Cheltuielile minime convenţionele în cazul fiecărei variante reprezintă
suma cheltuielilor curente (preţul de cost) şi a investiţiilor capitale, aduse
la aceeaşi uniformitate în corespundere cu nopma de eficienţă după
formula:
Chmci = Сi + Еn . Кi min (3.10)
46
 unde Chmci – cheltuielile minime convenţionale în cazul variantei
date;
Сi – cheltuielile curente (preţul de cost) la aceeaşi variantă;
Еn – coeficientul normativ al eficienţei economice comparative a
investiţiilor capitale.
După cum s-a menţionat mai sus, în ansamblu pe economia
naţională Еn = 0,16, iar în unele ramuri şi regiuni poate oscila. O asemerea
diferenţiere este necesată pentru stimularea progresului tehnico-ştiinţific,
luarea în consideraţie a nivelurilor regionale şi ramurale ale salariului,
decalajului dintre nivelurile preţurilor, duratei programelor de construcţie şi
a diferenţelor regionale.
De menţionat specificul determinării eficienţei economice a
cheltuielilor la unele etape ale efectuării şi dirijării lor. Astfel, la efectuarea
cheltuielilor pentru baza tehnico-materială a cercetărilor ştiinţifice şi
experimentale de proiectare, orientate spre perfecţionarea producţiei
materiale, de rând cu rezultatele economice se evidenţiază de asemenea şi
cele de ordin social şi ecologic.
Un loc considerabil în economia ţării îl ocupă infrastructura de
producţie. Din aceasta fac parte obiectele tuturor tipurilor de transport,
comunicaţii, ale sistemului enetgetic, de aptovizionare cu petrol, gaze, apă,
de asigurare tehnico-materială (depozite, magazii etc.). Tot aici intră
sistemul de prelucrare a informaţiei tehnicii de calcul, complexele reţelelor
inginereşti şi de comunicaţie. În calitate de efect al cheltuielilor pentru
dezvoltarea infrastructurii de producţie este acceptat efectul de producţie,
precum şi efectul obţinut în economia naţională.
Eficienţa economică a cheltuielilor la obiectele de ocrotire a naturii se
stabileşte prin calcularea efectului de ocrotire a naturii, obţinut în rezultatul
păstrării stării fireşti a resurselor naturale, îmbunătăţirii stării ecologice a
mediului ambiant sau reducerii pierderilor de pe urma poluării, şi a
cheltuielilor pentru crearea şi dezvoltarea obiectelor de protecţie a naturii.
Calculul atât al eficienţei economice totale, cât şi comparative a
cheltuielilor, nu trebuie să se limiteze la indicatorii generalizatori
menţionaţi mai sus. Pentru argumentarea multilaterală şi analiza eficienţei
cheltuielilor, găsirea rezervelor, ridicarea gradului de eficienţă, la luarea
unor decizii definitive trebuie folosiţi indncatori suplimentari ce
caracterizează anumite aspecte ale efectului preconizat: productivitatea
muncii, randamentul fondurilor, investiţiile capitale specifice, economia de
materie primă, materiale, combuctibil, energie, reducerea cheltuielilor de
producţie, consecinţele sociale.

47
 În condiţiile economiei de piaţă principalul criteriu al activităţii
întreprinderilor, firmelor este profitul şi rentabilitatea în raport cu
fondurile. Dar ce e de făcut pentru a nu admite “alunecarea”
întreprinderilor spre… obţinerea profitului cu orice preţ? Pentru că
întrepriderile îşi pot majora veniturile nu numai din contul activităţii mai
bune, creşterii volumului de produse necesare societăţii şi reducerii preţului
ei de cost, ci şi din contul rentabilităţii producţiei, ridicării arbitrare a
preţurilor fără îmbunătăţirea respectivă a calităţii produselor etc.
Un supliment optim la indicatorul profitului ar fi evidenţierea în acest
context a ponderii venitului obţinut de la reducerea preţului de cost.
Aceasta ar orienta sectorul primar spre realizarea unor măsuri de ordin
tehnic şi material, menite să asigure creşterea producţivităţii muncii,
economisirea şi utilizarea raţională a materiei prime, materialelor,
combuctibilului, energiei, utilizarea mai eficientă a fondurilor fixe şi
capacităţilor de producţie, iar drept rezultat – reducerea cheltuielilor de
producţie în ansamblu. Aceasta nu ar exclude nici creşterea volumului de
producţie şi, în consecinţă, reducerea ponderii cheltuielilor convenţional
constante din componenţa preţului de cost al producţiei.
Trebuie de asemenea să se conteze pe faptul că odată cu încetăţenirea
unor relaţii civilizate de piaţă, lichidarea deficitului, a monopolului
anumitor producători întreprinderilor le va rămâne o singură cale pentru
majorarea profitului – creşterea volumului de producţie şi reducerea
cheltuielilor de producţie.

1. Direcţiile principale de sporire a eficienţei producţiei

Tranziţia la relaţiile de piaţă necesită realizări de profunzime în
economie. Trebuie efectuată o cotitură radicală în direcţia intensificării
producţiei, reorientării întreprinderilor, organizaţiilor, firmelor spre o mai
deplină şi primordială urilizare a factorilor calitativi ai creşterii economice.
Nivelul eficienţei producţiei se formează cub acţiunea diverşilor
factori interdependenţi, care pot fi clasificaţi după trei criterii principale
(vezi schema 3.1), [1, p.37]:
а) sursele de sporire a eficienţei;
b) direcţiile principale de dezvoltare şi perfecţionare a producţiei;
c) sferele de realizare a acestor direcţii la diverse niveluri ale
producţiei.
Clasificarea factorilor după aceste surse permite de a se stabili prin ce
modalităţi poate fi obţinută sporirea eficienţei, şi anume: prin reducerea
volumului de muncă, a cantităţii de materiale, fondointensivităţii,
economiei de timp, utilizarea paţională a resurselor naturale. Însă aceasta
48
nu oferă răspuns la întrebarea: cu ce mijloace şi cu ajutorul căror activităţi
poate fi obţinută diminuarea cheltuielilor şi economisirea resurselor?
Pentru a răspunde la această întrebare, toţi factorii se clasifică după
direcţiile principale de dezvoltare şi perfecţionare a producţiei. Cei mai
importanţi dintre ei sunt: accelerarea progresului tehnico-ştiinţific,
implementarea realizărilor ştiinţei şi tehnicii, ridicarea nivelului tehnic al
producţiei şi a calităţii articolelor fabricate; perfecţionarea structurii
ramurale, ridicarea gradului de concentrare, specializare, cooperare,
combinare şi organizare teritorială etc.
Aceste direcţii se realizează şi se generalizează în factorul complex al
intensificării mondiale a producţiei în baza accelerării progresului tehnico-
ştiinţific. Nivelul intensificării se calculează cu ajutorul metodei de
indexare prin compararea ritmului de creştere a cheltuielilor şi resurselor cu
ritmul de creştere a producţiei. Astfel, cota de creştere a producţiei din
contul ridicării gradului de productivitate a muncii se stabileşte după
formula:
Ап = ( 1 - Ч ) . 100, (3.11)
А
unde: Ап - cota de creştere a producţiei din contul ridicării gradului de
productivitate a muncii;
Ч – ritmul de creştere a numărului de lucrători în perioada dată;
А – ritmul de creştere a volumului de producţie în aceeaşi perioadă
de timp, % .
În mod similar se determină cota de creştere a producţiei din contul
economisirii resurselor materiale şi al reducerii fondointensivităţii. În
funcţie de sfera de realizare factorii de sporire a eficienţei producţiei se
divizează în interramurali (ai economiei naţionale), regionali, ramurali şi de
intraproducţie [4, с.90]:
• Cel mai important factor de sporire a eficienţei producţiei sociale a
fost şi rămâne în continuare progresul tehnico-ştiinţific (P.T.Ş.). Până mai
nu demult P.T.Ş. decurgea, în esenţă, pe cale evolutivă. Prioritate se acorda
perfecţionării tehnologiilor în vigoare, modernizării parţiale a maşinilor şi
utilajelor. Asemenea măsuri se soldau cu anumite, dar neesenţiale rezultate.
Au fost insuficiente stimulentele pentru elaborarea şi implementarea
noilor mijloace tehnice. În condiţiile actuale sunt necesare modificări
calitative revoluţionare, trecerea la tehnologii principial noi, la tehnica de
ultimă generaţie – la reutilarea radicală a tuturor ramurilor economiei
naţionale în baza celor mai avansate realizări ale ştiinţei şi tehnicii.

49
 F actorii de sporire a eficien
ţei
producţiei

D u pă su rsele de sporire a D u pă direcţiile de dez

voltareşi D u pă direcţiile de realizare la
eficienţei perfecţionare a produ cţiei diverse niveluri de produc
ţie

R edu cerea cheltu ielilor de ăm u nc P rogresu l tehnico

ştiinţific Fa ctori ai econom ieiţiona
na le

R edu cerea consum u lu i de Perfecţionarea stru ctu rii de Factori regionali

m ateriale produ ţcie

Folosirea ţională
ra a fondurilor Sporirea calit
ăţii produ cţiei F actori ram ura li
fixe

R edu cerea consum u lu i de Perfecţionarea form elor de Factori interni de produ

ţie c
investiţii organizare social
ă a produ cţiei

Utilizarea ţiona
ra lă a resurselor P erfecţionarea form elor şi
natu rale m etodelor de gospod
ă rire

Схема 3.1. Direcţiile principale şi factorii de sporire a eficienţei producţiei

sociale

Direcţiile cele mai importante ale progresului tehnico-ştiinţific sunt [2,

p.47]:
 însuşirea pe scară largă a tehnologiilor progresiste: utilizarea
dispozitivelor cu membrană, laser, plazmă, a tehnologiilor cu aplicarea
suprapresiunilor şi a încărcăturilor cu impulsuri etc.;
 automatizarea producţiei – dezvoltarea accelerată a tehnicii roboţilor,
liniilor cu rotoare şi sub formă de conveiere-rotoare în cadrul unor

50
 unităţi de producţie flexibile automatizate, ceea ce va asigura un grad
înalt de productivitate a muncii;
 crearea şi utilizarea noilor tipuri de produse metalice, mase plastice,
compuşi, prafuri metalice, ceramică şi de alte materiale progresiste în
domeniul construcţiilor.
Este necesar să se acorde o atenţie mai mare dezvoltării producţiei, să
se aloce mijloacele cuvenite pentru procurarea tehnicii noi şi renovarea
producţiei, pentru însuşirea şi lansarea noilor articole, să fie create
premisele organizatorice, economice şi motivaţia socială pentru munca de
creaţie a savanţilor, proiectanţilor, inginerilor şi lucrătorilor.
• Unul din factorii importanţi pentru intensificarea şi ridicarea
eficienţei producţiei este regimul de economii. Economia de resurse trebuie
să se transforme într-un factor decisiv de satisfacere a cerinţelor crescânde
privind aprovizionarea cu combustibil, energie, materie primă şi materiale.
Sporirea eficienţei producţiei depinde în mare măsură de utilizarea mai
eficientă a fondurilor fixe.
• Un alt factor important de intensificare a producţiei şi ridicare a
eficienţei ei îl constituie perfecţionarea structurii economiei. Într-un ritm
mai accelerat trebuie dezvoltate ramurile ce asigură progresul tehnico-
ştiinţific şi soluţionarea rapidă a problemelor sociale. Urmează să fie
echilibrate proporţiile dintre ramurile economiei, efectuată redistribuirea
mijloacelor în favoarea ramurilor ce asigură necesităţile sociale, să fie
asigurată creşterea în permanenţă a cantităţii mărfurilor de larg consum şi
înviorată întreaga sferă a serviciilor.
• Un loc important în ce priveşte ridicarea eficienţei producţiei îl
deţin factorii economico-organizatorici, inclusiv administraţia. În primul
rând, e vorba de dezvoltarea şi perfecţionarea formelor raţionale de
organizare a producţiei – concentrarea, specializarea, diversificarea,
cooperarea şi combinarea producţiei. Necesită o dezvoltare şi perfecţionare
în continuare infrastructura de producţie şi socială, ce influenţează
substanţial nivelul de eficienţă al producţiei. Referitor la administrare, aici
e vorba de perfecţionarea tuturor formelor şi metodelor de dirijare,
planificare, stimulare economică – a întregului mecanism economic.
• Un pol semnificativ în soluţionarea problemelor ce ţin de eficienţa
administrării, creării şi implementării tehnicii şi tehnologiilor de
economisire a resurselor este chemată să-l joace ştiinţa. Aceasta urmează să
activizeze cercetările fundamentale şi aplicate în promovarea P.T.Ş. pentru
reducerea volumului de muncă, cantităţii de materiale şi enerţie destinate
producţiei, consolidarea regimului de economii şi îmbunătăţirea calităţii
producţiei.
51
 • Un rol important pentru intensificarea economiei, reducerea
cheltuielilor specifice de resurse îl are îmbunătăţirea calităţii producţiei.
Această sarcină trebuie să devină a întregului popor, obiectul unei
permanente atenţii şi al controlului, factorul principal în aprecierea
activităţii fiecărui colectiv de muncă.
Toate acesrea şi alte măsuri trebuie şi pot contribui la sporirea
eficienţei producţiei şi intensificarea ei în condiţiile relaţiilor de piaţă.

Concluzii
1. În condiţiile economiei de piaţă sporirea eficienţei economice şi
sociale a producţiei este foarte mare.
2. Drept criteriu generalizator al eficienţei economice serveşte nivelul
productivităţii muncii sociale.
3. Cei mai importanţi indicatori ai eficienţei producţiei sociale sunt:
volumul de muncă, consumul de materiale, volumul capitalului,
fondointensivitatea.
4. Pentru a avea o imagine completă despre eficienţa cheltuielilor este
necesară caracteristica generală a indicilor valorici şi în expresie naturală.
Acestui scop serveşte eficienţa economică comparativă a cheltuielilor.
5. În condiţiile economiei de piaţă principalele criterii de apreciere a
activităţii întreprinderilor şi firmelor sunt profitul şi rentabilitatea în raport
cu fondurile.
6. Cei mai importanţi factori şi direcţiile principale de sporire a
eficienţei producţiei sunt: progresul tehnico-ştiinţific, regimul de economii,
ridicarea nivelului de utilizare a fondurulor fixe de producţie,
perfecţionarea structurii economiei, politica investiţională optimă etc.

Subiecte de autoevaluare
1. În ce constă esenţa eficienţei economice a producţiei sociale, ce
serveşte drept criteriu generalizator?
2. Redaţi conţinutul celor mai importanţi indicatori ai eficienţei
economice a producţiei sociale.
3. Cum se calculează eficienţa totală şi comparativă a cheltuielilor?
4. Enumeraţi factorii şi direcţiile principale de sporire a eficienţei
economice a producţiei, redaţi conţinutul acestora.

52
 Bibliografie
1. Roşca Petru – Economia generală. Manual, ULIM, 1997, p.29 -34.
2. Roşca Petru – Culegere didacttico-metodică teste şi probleme la “Economia
generală”, ULIM, C hişinău, 1997, p.20-24.
3. Экономика предприятия:Учебник для вузов / В.Я.Горфинкель и др. М.:
Банки и биржи, ЮНИТИ, 1996, с.37-51.
4. Райсберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный
экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: ИНФРА-М,
2002. – 480с.
5. Голик М.П. – Анализ влияния научно-технического прогресса на
эффективностьпромышленного производства. М, Финансы и статистика,
1997. – 160 с.
6. Respublica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii statistice 2002.
Chişinău , Statistica , 2002 (S.A. “CRIO”). - 306 pag.

53
 Capitolul 4
PLANIFICAREA ŞI PROGNOZAREA
ACTIVITĂŢII ÎNTREPRINDERII
1. Bazele metodologice ale planificării
2. Principalele compartimente şi indicatorii planului de dezvoltare a
întreprinderii (firmei)
3. Elaborarea programului de producţie
4. Conţinutul şi modul de elaborare a planului de business

4.1. Bazele metodologice ale planificării

Eficienţa activităţii întreprinderii în condiţiile economiei de piaţă în
mare măsură depinde de faptul, cât de corect vor fi prevăzute perspectivele
(în plan apropiat şi îndepărtat) de dezvoltare a întreprinderii, adică de
pronosticul acestei dezvoltări. În legătură cu aceasta este necesară studierea
experienţei mondiale în domeniul elaborării şi utilizării pronosticurilor
activităţii economice, aplicarea ei, ţinându-se cont de specificul ţării.
În aceste condiţii elaborarea de către întreprindere a programelui său
de producţie se va efectua în baza contractelor directe încheiate între
producători şi consumatori, luându-se în consideraţie necesităţile de
producţie, inclusiv ale statului.
Astfel, activitatea eficientă a întreprinderilor în condiţiile economiei
de piaţă devine posibilă doar în virtutea elaborării planurilor de dezvoltare,
programelor de producţie, pronosticurilor dezvoltării sicial-economice a
întreprinderilor. Pentru a dezrădăcina reprezentările eronate din mintea
oamenilor despre plan ca directivă din partea instanţelor superioare, va fi
necesară participarea activă nemijlocită a colectivelor întreprinderii la toate
stadiile de întocmire a planului respectiv.
La soluţionarea problemelor privind întocmirea şi realizarea
programelor de producţie ale întreprinderilor poate contribui în mare
măsură folosirea marketingului, a metodelor, principiilor şi tehnicii
acestuia. Totodată, este raţional să fie perfecţionată şi utilizată o
metofologie experimentată de planificare.
De aceea în condiţiile actuale la elaborarea planurilor de dezvoltare a
întreprinderilor o mare importanţă are perfecţionarea în continuare a
metodologiei de planificare, adică a totalităţii de procedeie şi modalităţi de
întocmire a planurilor.
54
 Principalele direcţii de perfecţionare a metodologiei planificării sunt:
• Ridicarea gradului de argumentare tehnico-ştiinţifică şi
economică prin calcule a planurilor;
• Aplicarea pe scară largă a normativelor şi normelor
tehnico-economice progresiste, a decontărilor bancare;
• Perfecţionarea în continuare a sistemului de indicatori în
scopul ridicării gradului de eficienţă a producţiei – reducerea
consumului de materiale şi a fondointensivităţii, creşterea
productivităţii muncii, sporirea cantităţii produselor de calitate
superioară, asigurarea intensităţii şi echilibrării minuţioase a
planurilor.
Aproape în toate ţările cu economie de piaţă dezvoltată planificarea şi
dirijarea activităţii întreprinderii adesea sunt unificate printr-o singură
noţiune – aceea de “management”. Bunăoară, în literatura didactică din
instituţiile de învăţământ superior din Japonia administrarea şi planificarea
sunt prezentate ca pe fig. 4.1 [ sursele: 13 şi 8, p.309].

Dirijarea activităţii de Controlul asupra

afaceri şi economice Planificarea activităţii executării activităţii de
(managementul) = economice + afaceri şi economice

Dirijarea producţiei = Planificarea de + Controlul asupra

producţie producţiei

Fig. 4.1. Coraportul dintre planificare şi dirijarea activităţii de producţie a întreprinderii

Unii autori [vtzi 8, p.308-343] descriu destul de detaliat

particularităţile planificării activităţii întreprinderilor în condiţiile
economiei de piaţă. Planificarea - este modalitatea, prin care se poate
atinge obiectivul preconizat în baza executării echilibrate şi consecvente a
tuturor operaţiunilor de producţie. Planificarea – este procesul de elaborare
a planului, incluzând previziunea, fundamentarea, concretizarea şi
descrierea activităţii obiectului economic în perspectivă apropiată şi
îndepărtată.
Fundamentarea planurilor de dezvoltare a întreprinderii se efectuează
pe baza sistemului de norme şi normative tehnico-ştiinţifice progresiste.
Prin normă se înţelege mărimea maximal admisibilă a consumului de
materie primă, materiale, combustibil, energie etc. pentru fabricarea unei
unităţi de producţie (sau executarea unui anumit volum de muncă) de
calitatea stabilită. Normativul este mărime relativă. El caracterizează
55
gradul de urilizare a uneltelor de muncă, obiectelor muncii, consumul
acestora la o unitate de suprafaţă, greutate, volum etc.
Normele şi normativele aplicabile trebuie să fie progresiste, adică la
elaborarea lor să se ţină cont de nivelul contemporan de dezvoltare a
ştiinţei, tehnicii, tehnologiei, al organizării producţiei şi muncii; de
necesitatea urilizării din plin a capacităţilor de producţie şi a experienţei de
producţie avansate. Normele şi normativele tehnico-economice se
elaborează la următoarele categorii principale [9, p.54]:
• normele consumului de muncă vie (cantitatea de timp
consumată pentru o unitate de produs, norme de muncă la un
produs într-o anumită unitate de timp, norme de deservire, norme
numerice);
• norme privind consumul de materiale (norme specifice
pentru consumul de materie primă, materiale, combustibil,
energie, piese de completare);
• normative pentru folosirea uneltelor de muncă (normative
la utilizarea maşinilor, utilajului, mrcanismelor, instalaţiilor,
instrumentelor);
• normative pentru organizarea procesului de producţie
(durata ciclului de producţie, volumul producţiei nefinisate,
rezervele de materie primă, materiale, combustibil);
• norme referitoare la durata de însuşire a capacităţilor de
proiect ale întreprinderilor, secţiilor, agregatelor, instalaţiilor,
unităţilor de producţie ce se dau în exploatare.
Diversele norme şi normative ce ţin de eficienţa producţiei sunt redate
în schema 4.1.
Destinaţia categoriilor de norme şi normative diferă. Normele
consumului de muncă vie servesc în temei pentru determinarea nivelului de
productivitate a muncii, de utilizre a timpului de muncă, stabilire a mărimii
salariului. În baza normelor specifice ale consumului de resurse materiale şi
a programului de producţie se stabileşte cantitatea necesară de anumite
tipuri şi mărci de resurse materiale. Normativele pentru folosirea uneltelor
de muncă permit calculul nivelului de utilizare a capacităţilor de producţie.
Normele şi normativele servesc la determinarea preţului de cost al
produselor.

Sistemul de norme şi normative referitoare la eficienţa producţiei:

Normativele eficienţei comparative a fondurilor fixe
Normativele eficienţei comparative a fondurilor circulante
56
 Normativele eficienţei comparative a fondurilor
Normativele de economisire a resurselor materiale
Normativele de economisire a fondului salarial

Normativele randamentului fondurilor

1. Subsistemul normativelor materiale
2. Subsistemul normelor privind utilajele necesare şi utilizarea lor
3. Subsistemul normelor în domeniul construcţiilor
4. Subsistemul normelor privind capacităţile de producţie
5. Subsistemul normelor referitoare la muncă şi salariu
6. Subsistemul normelor şi normativelor financiare
7. Subsistemul normelor social-economice
Subsistemul normanivelor pentru ocrotirea naturii
Schema 4.1. SISTEMUL DE NORME ŞI NORMATIVE [1, p.66]
Система норм и нормативов эффективности производства

Нормативы Нормативы Нормативы Нормативы Нормативы

сравнительной сравнительной экономии экономии фондоотдачи
эффективности экономии материальных фонда
основных оборотных затрат заработанной
фондов средств платы

1. Подсистема материальных 5. Подсистема норм труда и

нормативов (*) заработной платы (*)

2. Подсистема норм 6. Подсистема финансовых

потребности в оборудовании и норм и нормативов (*)
его использовании (*)

3. Подсистема строительных 7. Подсистема социально-

норм(*) экономических нор м(*)

4. Подсистема норм 8. Подсистема нормативов

производственных охраны природы (*)
мощностей (*)

Notă: (*) - fiecare din aceste subsisteme include o întreagă serie de norme şi
normative speciale în domeniul respectiv.

57
 Necesitatea fundamentării tehnico-economice a planurilor şi eficienţei
producţiei au predeterminat sistemul de indicatori ai planului. Indicatorii
aplicabili în planidicare se divizează în: cantitativi şi calitativi, volumetrici
şi specifici.
• Indicatorii cantitativi ai planului se exprimă prin mărimi absolute.
Din aceştia fac parte: volumul de mărfuri, producţia globală, volumul de
realizare, numărul de lucrători, numărul muncitorilor, fondul salarial, suma
profitului, cheltuielile pentru diverse resurse de producţie (materie primă,
materiale, combustibil etc.).
• Indicatorii calitativi sunt mătimi relative. Ei exprimă eficienţa
producţiei, a unor factori ai ei. E vorba de productivitatea muncii, reducerea
preţului de cost al produselor, rentabilitate, randamentul fondurilor, calitate
etc. Între indicatorii cantitativi şi cei calitativi există o strânsă interacţiune
şi interdependenţă.
• În sistemul de indicatori ai planului întreprinderii industriale se
disting indicatorii volumetrici şi specifici. Indicatorii volumetrici stabilesc
mărimile absolute ale producţiei în ansamblu, ale unor procese şi factori
implicaţi în aceasta. Spre exemplu, volumul producţiei în ansamblu,
volumul consumului de muncă, resurse materiale etc. Indicatorii specifici
stabilesc raportul dintre doi sau câţiva indicatori interdependenţi, bunăoară,
consumul de materie primă la unitatea de producţie, investiţiile de capital la
unitatea capacităţilor de producţie etc.
• Pentru calcularea indicatorilor planului în industrie se aplică
măsurători în expresie naturală, de muncă şi valorică.
Măsurătorii în expresie naturală se întrebuinţează la planificarea
volumului de producţie şi a resurselor materiale. Pentru măsurarea
volumului de producere a articolelor omogene, ce se disting prin consumul
de materiale, capacitate sau alt criteriu, se aplică măsurătorul în expresie
convenţional-naturală. Spre exemplu, tractoare calculate la 15 cai-putere,
conserve, calculate la capacitatea de 0,5 litri, săpun, calculat la grăsimea de
40%, etc.
O largă aplicare şi-au găsit măsurătorii în expresie de muncă ai
volumului de producţie, exprimat, de regulă, în norme de ore. Măsurătorii
de muncă în îmbinare cu cei în expresie naturală se folosesc la calcularea
productivităţii muncii, mărimii salariului, stabilirea normelor de lucru etc.
În condiţiile economiei de piaţă o mare însemnătate au măsurătorii în
expresie valorică (monetari). Cu ajutorul lor se stabileşte dinamica
dezvoltării producţiei, ritmurile şi proporţiile producţiei, pe ei se sprijină
toate compartimentele planului. În expresie valorică se planifică volumul
de fabricare, de realizare şi global al producţiei.
58
 4.2. Compartimentele principale şi indicatorii planului de
dezvoltare al întreprinderii (firmei)

Planul de dezvoltare a întreprinderii cuprinde următoarele

compartimente principale [9, p.56]:
planul de fabricare a ptoducţiei industriale (programul de
producţie);
planul de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii;
planul de sporire a eficienţei economice a producţiei;
planul investiţiilor şi construcţiilor capitale;
planul de asigurare tehnico-materială;
planul privind munca şi cadrele;
planul pentru cheltuielile de producţie şi realizarea producţiei;
planul financiar;
planul dezvoltării sociale a colectivului întreprinderii;
planul de măsuri pentru protecţia naturii şi utilizarea raţională a
resurselor naturale.
• Compartimentul central al planului de dezvoltare a întreprinderii
este planul de fabricare a producţiei (programul de producţie), în care se
stabilesc sarcinile de fabricare a unor anumite tipuri de produse în expresie
naturală şi valorică, se prevede îmbunătăţirea în continuare a calităţii
producţiei.
• Un aspect important al dezvoltării întreprinderii îl constituie planul
de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii. În acesta se includ activităţile de
efectuare a cersetărilor ştiinţifice, însuşire a noilor tipuri de producţie,
implimentare a tehnologiilor performante, mecanizare şi automatizare a
proceselor de producţie, organizare ştiinţifică a muncii, inrtoducere a
tehnicii de calcul în administrarea întreprinderii, măsurile privind
standardizarea şi asicurarea metrologică etc. Indicatorii principali ai
acesrui plan sunt: producţia însuşită pentru prima dată în ţară; nivelul
mecanizării şi automatizăţii muncii, cu evidenţierea producţiei de bază şi a
celei auxiliare; reducerea relativă a numărului de lucrători; creşterea
productivităţii muncii şi reducerea preţului de cost al producţiei din contul
implemetării realizărilor progresului tehnico-ştiinţific, îmbunătăţirea
calităţii producţiei etc.
• Un alt aspect important al planificării dezvoltării întreprinderii este
elaborarea planului de ridicare a eficienţei economice a producţiei, în care
se includ indicatorii: ritmurile de creştere a producţiei nete şi marfare
(globale); renrabilitatea generală; cheltuielile la 1 leu producţie-marfă;
59
ritmul de creştere a productivităţii muncii şi cota de creştere a producţiei
nete şi marfare (globale) din contul ridicării productivităţii muncii;
obţinerea producţiei nete şi marfare (globale) la 1 leu valoare medie anuală
a fondurilor fixe de producţie (randamentul fondurilor); ronaţia fondurilor
circulante; indicatorii volumului de capital şi consumului de materiale.
• Planul construcţiilor capitale prevede construcţia noilor
întreprinderi, extinderea şi reconstrucţia celor existente; construcţia şi
lărgirea unor secţii şi obiecte la întreprinderile în funcţiune; reutilarea
tehnică a întreprinderii în funcţiune – modernizarea utilajului, înlocuirea
utilajelor uzate cu altele noi, mai productive; perfecţionarea tehnologiilor
de producţie; mecanizarea şi automatizarea proceselor de producţie.
Indicatorii principali ai acestui plan sunt: darea în exploatare a fondurilor
fixe şi a capacităţilor de producţie, a unor obiecte cu destinaţie de
producţie; sporirea capacităţilor de producţie la întreprinderile în funcţiune
din contul reutilării tehnice şi efectuarea unor măsuri tehnico-
organizatorice; volumul investiţiilor capitale şi al lucrărilor de construcţii-
montaj; volumul obiectelor de construcţie nefinisate.
• Planul de asigurare tehnico-materială reprezintă un sistem de
calcule materiale ce reflectă producerea şi consumul la cele mai importante
tipuri de producţie industrială, planurile de realizare a acesteia.
Determinarea necesităţilor de resurse materiale ale întreprinderii şi de
utilizare a acestora trebuie să se facă în baza unor norme progresiste, tehnic
fundamentate de consumare a materiei prime, materialelor, combustibilului
şi energiei, precum şi în baza unor normative ştiinţific fundamentate de
utilizare a utilajului, maşinilor, mecanismelor. Aceşti indicatori se
elaborează contând pe reducerea consumului specific de materiale,
combustibil şi energie.
• La elaborarea planului privind munca şi cadrele sarcina principală
este de a prevedea ridicarea sistematică a productivităţii muncii drept
condiţie principală pentru majorarea volumului de producţie şi a gradului
de eficienţă a producţiei. Un alt indicator important din compartimentul dat
este fondul salarial, precum şi calculul de balanţă al necesarului
suplimentar de muncitori şi funcţionari şi surse de asigurare a acestora.
• Un compartiment generalizaror al planului întreprinderii, în care îşi
găsesc reflectare rezultatele compartimentelor precedente, este planul
pentru cheltuielile de producţie şi realizarea producţiei. În el sunt
reflectate preţul de cost al rpoducţiei şi profitul. Acest plan se întocmeşte
pe baza planului de producţie şi realizare a producţiei, implementării
realizărilor ştiinţei şi tehnicii şi a altor compartimente ale planului general.

60
 • În planul financiar se stabilesc indicatorii financiari cei mai
importanţi: calculul necesarului de mijloace circulante proprii şi sarcinile
privind accelerarea rotaţiei acestora; interacţiunea întreprinderii cu bugerul
de stat; crearea şi utilizarea fondurilor fixe de producţie; sarcina referiroare
la profit. O parte importantă a planului financiar este planul creditar.
• În planul de dezvoltare socială a colectivului întreprinderilor şi
asociaţiilor se prevăd măsurile pentru soluţionarea celor mai actuale
probleme pentru colectivele întreprinderii (asociaţiei) privind dezvoltarea
lor socială, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, trai şi odihnă.
• O mare însemnătate pentru prevenirea poluării mediului ambiant
are compartimentul planului întreprinderii – planul de măsuri pentru
protecţia naturii şi utilizarea raţională a resurselor naturale, ce include
asemenea direcţii ca: protecţia şi utilizarea raţională a resurselor acvatice,
prorecţia bazinului aerian, protecţia şi utilizarea raţională a terenurilor,
protecţia şi utilizarea raţională a resurselor minerale.
Toate compartimentele planului întreprinderii industriale se află în
strânsă interdependenţă.

4.3. Elaborarea programului de producţie

Programul de producţie sau planul de producţie este cel mai
important compartiment din planul de dezvoltare a întreprinderii.
Indicatorii programului de producţie sunt: ritmul de creştere a volumului
global al producţiei, fabricarea celor mai importante tipuri de produse în
expresie naturală (cu indicaţia “inclusiv producţie pentru export ”), inclusiv
indicatorul privind calitatea producţiei [9, p.59-64].
• Temeiul pentru determinarea în plan a volumului de producţie în
expresie valorică îl constituie planul de fabricare a producţiei industriale
în expresie naturală.
Sarcina de fabricare a producţiei industriale în expresie naturală se
stabileşte în unităţi de măsură, ce ţin cont de specificul consumului la
anumite tipuri de articole (tone, metri, kilowat-ore, bucăţi, complete etc.).
Unităţile de măsură stabilite în plan sunt obligatorii pentru toate verigile de
dirijare a producţiei. Aceasta e necesar pentru a asigura îndeplinirea
programului de producţie, în asortimentul prevăzut, realizarea planului de
livrări prin cooperare şi livrări contractuale, precum şi pentru îmbinarea
programului de producţie cu indicatorii de calitate a producţiei.
O parte necesară a planului de producţie în expresie naturală este
sarcina privind îmbunătăţirea în continuare a calităţii producţiei. Calitatea
celor mai importante tipuri de produse trebuie să corespundă la parametrii
ei rehnico-economice celor mai avansate realizri ale tehnicii naţionale şi
61
străine la toate stadiile de proiectare şi fabricare a producţiei. În planurile
de fabricare a producţiei întreprinderilor sunt prevăzute sarcini privind
scoaterea din producţie a articolelor învechite, adică a produselor ce nu
corespund cerinţelor actuale ale economiei naţionale şi populaţiei ţării,
care sunt uzate moral; se indică termene concrete de înlocuire a articolelor
învechite, precum şi noile tipuri (modele) de articole, ce le vor înlocui pe
cele uzate.
Indicatorii valorici ai programului de producţie sunt: volumul de
realizare şi producţia globală de mărfuri.
• După volumul de realizare a producţiei se apreciază activitatea
economică de producţie a întreprinderii, asociaţiei, ramurii. Volumul
producţiei realizabile se calculează după formula:
Рr = Pm + Spn.1 – Spnп.2, (4.1)
unde Рr - este volumul producţiei-marfă, conform planului;
Spn.1 , Spnп.2, – stocurile de producţie nerealizată la începutul şi
finele perioadei planificate.
Un important indicator al planului, ce permite stabilirea volumului
total al producţiei industriale, structura ei, ritmurile de creştere a
productivităţii muncii, randamentul fondurilor şi alţi indicatori economici,
este producţia-marfă şi producţia globală.
• Volumul producţiei-marfă include valoarea: articolelor finite,
destinate realizării în exterior, a construcţiilor capitale proprii şi obiecnelor
neindustriale din întreprinderea proprie; a semifabricatelor de producţie
proprie şi producţiei unităţilor de producţie auxiliare, prevăzute pentru
realizare în esterior; costul lucrărilor cu caracter industrial, executate la
comandă din exterior sau pentru gospodăriile şi organizaţiile din
întreprinderea proprie.
• Volumul producţiei globale Qg, ce include întregul volum al
lucrărilor, preconizate pentru executare în perioada respecrivă, indicată în
plan, se calculează după formula:
Qg = Pm – Sî + Sf,
(4.2)
unde Sî, Sf – stocurile de producţie nefinisată, semifabricate şi
instrumente de producţie proprie la începutul şi finele perioadei planificate.
Volumul producţiei realizate, precum şi al producţiei-marfă, se
stabilesc: în plan – în preţurile angro în vigoare ale întreprinderilor; în
darea de seamă – а) în preţurile comparabile ale întreprinderilor la o
anumită dată (aşa numitele preţuri constante), necesare pentru determinarea
dinamicii de producţie; б) în preţurile angro ale întreprinderilor, în vigoare
în perioada de referinţă (pentru calcularea preţului de cost).
62
 În scopul de a se elimina munca precedentă şi a se scoate în profil
rezultatele activităţii de producţie, dinamica de producţie şi indicatorii ce
depind de întreprindere, o serie de întreprinderi (firme) efectuează
planificarea şi îşi apreciază activitatea în funcţie de producţia netă, în locul
volumului de realizare a producţiei.
• Volumul producţiei nete se stabileşte prin scăderea din producţia-
marfă (în preţurile angro ale întreprinderilor) a cheltuielilor materiale în
aceleaşi preţuri (adică în preţurile acceptate la elaborarea planului), precum
şi a sumei defalcărilor de amortizare a fondurilor fixe. Aplicarea
indicatorului producţiei nete permite excluderea calculului repetat al
produselor, stabilirea cu mai mare exactitate a mai multor indicatori
importanţi ai calităţii – productivitatea muncii, randamtntul fondurilor etc..
Pentru argumentarea programului de producţie al întreprinderii este
necesar să se dispună de calculele privind capacităţile ei de producţie. Spre
exemplu, la întreprinderile (companiile) industriale din S.U.A. pentru
aprecierea activităţii economice se foloseşte un sistem special de indicatori,
ce poate fi divizat în trei grupe principale [11]: indicatorii de estimare;
indicatorii cheltuielilor de producţie; indicatorii relativi ai activităţii
economice.
• Printre indicatorii de estimare cei mai importanţi sunt: circulaţia
(circulaţia mărfurilor sau volumul vanzărilor); venitul global; venitul
convenţional-net; producţia convenţional-netă; venitul după plata
dobânzilor la împrumuturi şi credite; venitul după plata impozitelor; venitul
după achtarea tuturor plăţilor suplimentare; lichiditatea după efectuarea
noilor investiţii capitale, lichiditatea după plata dividentelor.
Sfera de aplicare a anumitor indicatori de apreciere a activităţii
economice de producţie a întreprinderilor şi companiilor din S.U.A. se
limitează, de regulă, numai la necesităţile gestiunii contabile.
• La indicatorul din grupa a doua – cheltuielile de producţie – pot fi
raportate cheltuielile pentru plata muncii, amortizare, cheltuielile pentru
aprovizionarea tehnico-materială etc.
• O importanţă deosebită la aprecierea activităţii economice de
producţie a întreprinderilor şi companiilor au indicatorii din grupa a treia -
relativi. Aici e vorba de diferiţi coeficienţi, ce caracterizează eficienţa
resurselor de producţie utilizabile şi destinaţia lor principală - de a servi
drept bază pentru comparaţii (interramurale şi între firme).
Principalul indicator – indicele randamentului (profitului obţinut) de
la capitalul investit se calculrază prin două metode: pe baza capitalului
acţionar al întreprinderii şi pe aşa numita bază economică. În primul caz
numitorul fracţiei reflectă suma capitalului acţionar, rezervele financiare şi
63
profitul nedistribuit al întreprinderii, iar numărătorul – mărimea venitului
obţinut înainte de impunerea fiscală. În cazul al doilea – numitorul fracţiei,
în afară de capitalul acţionar, cuprinde şi suma împrumuturilor pe termen
lung ale întreprinderii, iar adesea şi suma datoriilor pe termen scurt şi
depăşirea creditului (overlraft), numărătorul indicând mărimea venitului
convenţional-net.
Printre alţi indicatori relativi ai activităţii economice, în opinia unor
autori [9, p.63], trebuie menţionate două grupe principale: indicatorii
eficienţei producţiei şi indicatorii privind structura cheltuielilor.
Indicatorii eficienţei producţiei: cota venitului global sau net în
circulaţie (volumul vânzărilor) al întreprinderii, producţia convenţional-
netă în circulaţie a firmei, raportul dintre mărimea producţiei convenţional-
nete şi cheltuielile salariale. În afară de aceşti indicatori principali, din
prima grupă fac patre şi o serie de indicatori privind productivitatea muncii,
capitalul, energia, care se folosesc pe larg în sfera businessului. Însă, de
regulă, aceştia nu sunt indicatori valorici, ci în expresie naturală. În fiecare
sferă a businessului ei îşi au specificul lor.
Indicatorii structurii cheltuielilor – aceştia sunt: cota capitalului
avansat în volumul vânzărilor, cota rezervelor în costul total al materialelor
şi semifabricatelor utilizate.
O mare însemnătate în sistemul de indicatori ai activităţii economice a
întreprinderilor din S.U.A. se acordă indicatorului generalizator al
eficienţei producţiei – indicelui eficienţei factoriale totale (IEft). Se
consideră că acesta este cel mai exact criteriu într-un plan de lungă durată.
Se calculează după formula:
IEft = Qcn/ V +Аm +Мp, (4.3)
unde Qcn – volumul producţiei convenţional-nete;
V - costul forţei de muncă (fondul de salarii pentru muncitori şi
funcţionari);
Аm– suma defalcărilor de amortizare în anul curent în preţurile
constante ale anului cînd au fost procurate urilajele (la toate tipurile de
utilaj);
Мp – costul materiei prime, materialelor şi serviciilor, procurate din
exterior.
Trebuie menţionat faptul că dinamica eficienţei factoriale totale şi
comparaţiile interfirmă ale întreprinderilor după nivelul acestui indicator
permit administraţiei companiei să judece despre competitivitatea firmei şi
eficienţa cu care se utilizează toate tipurile de resurse.

64
 Aplicarea experienţei de calculare a indicilor activităţii economice a
întreprinderilor din S.U.A. poate fi de real folos în condiţiile de formare a
relaţiilor de piaţă în economia Republicii Moldova.

4.4. Conţinutul şi modul de elaborare a planului de business

În cazul antreprenoriatului cele mai frecvente sunt planurile şi

programele de realizare a unei anumite tranzacţii şi promovării elementelor
principale din care se compune operaţia de business. Dacă se efectuează
câteva tranzacţii în interacţiune, acestea trebuie planificate respectiv;
planificarea activităţii antreprenoriale în cazul dat va viza un proces
neîntrerupt, iar pentru obţinerea rezultatelor scontate este necesară
elaborarea prealabilă a planului, programului de acţiune. Elaborarea
prealabilă a proiectului antreprenorial a primit denumirea de plan al
businessului [12, p.548].
Planificarea activităţii antreprenoriale, aplicată pe scară largă în
practica ţărilor dezvoltate, acum şi în ţările cu economie tranzitorie, se
bazează pe planul de business. După cum afirmă businessmanul canadian
D.Doil, “planul businesului antreprenotial constituie temelia contractului
dintre antreprenor şi finansistul-investitor. Planul de business este un
procedeu general acceptat în management, ce se foloseşte de către
corporaţiile şi instituţiile de toate dimensiunile pentru a stabili obiectivele şi
a propune căile de atingere a acestora “[14, p.10, 11].
Planul de business are câteva funcţii. În primul rând, acesta e un
document intern, în care se stabilesc obiectivele şi se descrie strategia
generală referitor la faptul cum intenţionează întreprinderea să le realizeze.
În acest caz planul se foloseşte pentru analiza minuţioasă a ideii respective,
verificarea veridicităţii ei, estimarea gradului ei de realizabilitate, a
eficienţei de pe urma traducerii ideii în fapt. În al doilea rând, planul de
business se foloseşte adesea pentru atragerea investitorilor sau obţinerea
creditelor bancare pentru realizarea proiectului [1, p.67].
Structura şi conţinutul planului de business nu sunt strict reglementate.
Spre deosebire de planul tehnico-industrial financiar (planul activităţii de
producţie al întreprinderii) planul de business poate avea 6, 7, 12, 18 şi mai
multe compartimente. El este orientat spre atingerea succesului mai ales în
activitatea economico-financiară. Deşi planul de business nu are conţinut şi
structură strict reglementate, la elaborarea lui trebuie să se ţină cont de
următoarele condiţii [9, p. 64-69].
1. Planul de busines trebuie să fie întocmit profesionist. După
conţinut şi exterior se judecă despre competenţa antreprenorului, care a
65
elaborat planul de business. Acest document trebuie să fie simplu, clar şi
accesibil pentru folosinţă.
2. Planul de business trebuie să fie divizat pe capitole
(compartimente). Primul compartiment (capitol) va desrie obiectivele şi
sarcinile afacerii antreprenoriale. Planul de business trebuie să fie întocmit
astfel, încât fiecare investitor să poată găsi uşor capitolele, părţile, punctele
ce îl interesează. În acest scop trebuie prevăzute subdiviziuni funcţionale
pentru fiecare capitol. Pentru o mai completă şi intuitivă percepţie a
informaţiei se recomantă ca în plan să figureze tabele, scheme, diagrame.
grafice.
3. Este nevoie de aprecierea obiectivă a plaanului de business. În
primul rând trebuie să ia cunoştinţă de el membrii colectivului
antreprenorial. Contabilul sau contabilul-şef urmează să verifice minuţios
toate calculele financiare. Dacă e posibil, planul va fi însoţit şi de avizul
auditului. Cu alte cuvinte, nici unul din investitorii potenţiali nu trebuie să
găsească vreo greşeală în planul de business.
4. Trebuie ţinută la control difuzarea planului de business, deoarece
el conţine date confidenţiale referitoare la activitatea antreprenorului sau
grupului de antreprenori. Fiecare exemplar al planului trebuie numerotat. În
orice caz la prima familiarizare a investitorului potenţial cu planul trebuie
mai întâi ca acestuia să i se pună la dispoziţie o scurtă descriere sau tabelul
cu datele respective şi, dacă investitorul îşi exprimă interesul de colaborare,
abia atunci i se va prezenta planul detaliat. Drept optim ca structură şi
conţinut se consideră planul de business, ce cuprinde şapte compartimente
principale (fig. 4.2).
Obiectivele şi satcinile tranzacţiei antreprenoriale

Rezumatul, parametrii esenţiali şi Planul (programul) de acţiuni şi

indicatorii planului de business măsurile organizatorice

Caracteristica produselor, mărfurilor, Asigurarea cu resurse a tranzacţiei

serviciilor,
acordate consumatorului

Eficienţa tranzacţiei
Analiza şi estimarea conjuncturii pieţei,
desfacerea, cererea, volumul vânzărilor

Fig. 4.2. Planul de busines al antreprenoriatului

66
 După cum se vede din această schemă, compartimentul central al
planului de business este “Obiectivele şi sarcinile tranzacţiei
antreprenoriale ”.

Compartimentul 1. Obiectivele şi sarcinile tranzacţiei antreprenoriale

(proiectului)
Obiectivul principal al businessului este obţinerea profitului.
Planificând tranzacţia preconizată, în primul rând trebuie clarificată suma
profitului pe care se contează şi argumentată capacitatea proiectului de a se
solda cu o asemenea sumă.
Este important în acest caz, ca şi în genere la întocmirea planului de
business, să fie luat în consideraţie factorul temporal. Cu alte cuvinte, în
afară de suma profitului preconizat, trebuie să se ştie, cum se va distribui
aceasta în timp, dacă nu cumva ptofitul va veni prea târziu, având în vedere
necesităţile de resurse băneşti ale antreprenorului şi impactul inflaţiei, ce
reduce valoarea simplelor calcule aritmetice.
În procesul de estinare iniţială a raţionalităţii proiectului antreprenorial
trebuie să se ţină cont de faptul că suma profitului necesar să fie obţinut
urmează a fi mult mai mare, decât aceea pe care ar fi putut-o obţine
antreprenorul, dacă amplasa mijloacele cheltuite într-o bancă de economii.
În caz contrar sensul proiectului se reduce la efectuarea unei simple
tranzacţii financiară.
De rând cu obiectivul principal, autorii planului de business trebuie să
reflecte şi alte obiective şi sarcini:
obiective sociale – lichidarea deficitului de mărfuri şi servicii;
asanarea mediului ecologic; îmbunătăţirea climatului psihologic în ţară;
crearea noilor valori spirituale şi culturale; dezvoltarea potenţialulzu
tehnico-ştiinţific şi de creaţie; extinderea contactelor de afaceri, a relaţiilor
internaţionale;
ridicarea statutului antreprenorului – dezvoltarea şi consolidarea
potenţialului economic al antreprenorului (inclusiv potenţialul de producţie,
tehnico-tehnologic, ştiinţific, de pregătire profesională, precum şi spiritual).
Aceasta serveşte drept condiţie şi garanţie a posibilităţii de promovare a
tranzacţiilor viitoare, ridicare a prestigiului antreprenorului, datorită
faptului că devine mai cunoscut, are o reputaţie mai bună, calitatea
superioară a mărfurilor şi serviciilor;
alte obiective şi sarcini speciale – dezvoltarea contactelor, deplasări în
străinătate, aderarea la diverse asociaţii etc. Sarcinile speciale ale
antreprenoriatului – în particular, filantropia, se manifestă prin transferarea
unei părţi, iar uneori şi a întregului profit rezidual în favoarea altor
67
antreprenori, organizaţiilor filantropice, fondurilor, bugetului. Asemenea
acţiuni urmăresc, de regulă, scopul de a obţine anumite investiţii sau
facilităţi.
Compartimentul 2. Rezumatul, parametrii şi indicatorii principali
ai planului de business
Acesta e compartimentul generalizator al planului de business, în care
sunt descrice ideile principale şi conţinutul planului în miniatură. El trebuie
să fie cât mai concret, laconic şi convingător, deoarece are misiunea să
ofere o imagine relativ completă privind conţinutul întregului plan al
businessului. Şi, deoarece acest compartiment esre de bază, el se elaborează
şi se precizează în toată perioada de întocmire a planului, se consideră
încheian numai după ce a fost întocmot întregul plan al businessului.
Compartimentul generalizator al planului de business cuprinde:
obiectivul principal al proiectului (tranzacţiile); caracteristica pe scurt a
produsului antreprenorial, rezultatului final prevăzut în plan şi
particularităţile lor distincte; căile şi modalităţile de realizare a obiectivelor
propuse; termenele de realizare a proiectului (tranzacţiilor); cheltuielile
necesare pentru realizare; eficienţa şi rezultatele preconizate; domeniul de
aplicare a rezultatelor.
Indicatorii generalizarori principali: volumul de fabricare şi realizare
a producţiei şi serviciilor, încasările, mijloacele proprii şi împrumutate,
profitul, rentabilitatea. Indicatoti speciali: calitatea mărfurilor şi serviciilor
realizabile; calităţile lor distincte, acomodarea la anumite gusturi şi cerinţe
ale consumatorilor, termenul de recuperabilitate a investiţiilor capăitale,
gradul scăzut al riscului, obţinerea garantată a rezultatelor preconizate.
Compartimentul 3. Caracterisnicele produselor, mărfurilor,
serviciilor acordate consumatorului de către antreprenor
În acest compartiment al planului de business trebuie să figureze:
datele concrete, care să permită în măsura cuvenită “să fie perceput”
produsul antreprenorial. Spre exemplu, modelul experimental,
caracteristicile acestuia, descrierea, alte modele, fotografii etc.;
informaţia privind cercul de consumatori ai produsului antreprenorial
şi cerinţele pe care acesta le va satisface (pronosticul cererii solvabile la
marfa în cauză, datele despre regiune, categoriile de populaţie,
organizaţiile, care vor deveni preponderent, conform analizei şi prognozei
efectuate, cumpărători şi consumatori ai mărfii; datele privind dinamica
consumului preconizat la această marfă în diverse perioade de timp,
ţinându-se cont de factorii ce influenţează cerinţele la marfa dată).
Rezultatele analitice de prognoză ale estimării parametrilor se includ în
planul de business;
68
 prognozarea preţurilor, la care se presupune a se vinde produsul
activităţii antreprenoriale (producţia, marfa, lucrările, serviciile). Ţinând
cont de rata înaltă a inflaţiei, preţurile prvăzute pentru realizarea produsului
activităţii antreprenoriale reprezintă cel mai dificil element la întocmirea
planului de business.
Compartimentul 4. Аnaliza şi estimarea conjuncturii pieţei,
desfacerii, cererii şi volumului de vânzări
Acest compartiment constituie o continuare nemijlocită a studierii
cerinţelor şi prognozării preţurilor. În el sunt predeterminate volumele de
fabricare şi realizare a mărfurilor pe perioade de timp în procesul realizăţii
produsului antreprenorial.
Investigaţiile, analiza şi estimarea pieţei în procesul de elaborare a
planului de business se bazează, pe de o parte, pe propuneri, adică poartă
caracter de prognoză, iar pe de alta, - pe înţelegerea prealabilă cu
cumpărătorul potenţial sau cu organizaţiile comerciale, de desfacere a
mărfurilor.
În cazul unor proiecte mici pe termen scurt sau al unor proiecte
antreprenoriale mari pe termen lung situaţia este diferită. În primul caz se
poate stabili cu un grad înalt de veridicitate cercul cumpărătorilor,
consumatorilor produsilui antreprenorial dat, ceea ce permite să se prevadă
volumul de vânzări. În catul al doilea situaţia e mai complicată.
Modificarea cererii la marfă, vânzarea acesteia, consumul se stabilesc în
prosecul de elaborare a planului de business pe baza propunerilor,
estimărilor, calculelor, pronosticurilor.
În afară de estimarea analitică şi prin calcule a pieţei de desfacere
planul businessului trebuie să prevadă şi modalităţile de activizare a pieţei
prin intermediul marketingului şi al altor genuri de activitate.
La elaborarea acestui compartiment este necesar să se ţină cont de
concurenţi, de posibilităţile şi capacităţile lor, de politica preţurilor. De
aceea lucrul asupra planului de business trebuie să includă şi corectarea
volumului preconizat al vânzărilor, luând în consideraţie concurenţa.
Compartimentul 5. Planul (programul) de acţiuni şi măsurile
organizatorice
Conţinutul acestui compartiment în multe privinţe depinde de genul
activităţii antreprenoriale (de producţie, comercială, financiară). Programul
de acţiuni antreprenoriale în mod obişnuit include: activitatea marketing
(reclama, determinarea pieţei de desfacere, concurenţii şi consumatorul,
evidenţa cererii din partea acestuia); fabricarea producţiei (antreprenoriatul
de producţie); achiziţia, păstrarea, transportarea, realizarea mărfii

69
(particularităţile antreprenoriatului comercial); deservirea cumpărătorului,
inclusiv postrealizare.
Măsurile organizatorice sunt o parte indispensabilă a programului de
acţiuni, chemate să contribuie la reglementarea executării planului de
business. Acestea sunt modalităţile de dirijare a realizării planului,
structurilr organizatorice de administrare a proiectului, menodele de
coordonare a aacţiunilor executanţilor, precum şi măsurile de stabilire a
unor forme speciale de retribuţie a muncii, de stimulare, selectare şi
pregătire a cadrelor (asigurarea cu cadre), de evidenţă şi control etc.
Compartimentul 6. Asigurarea cu resurse a tranzacţiei
În acest compartiment se expun datele cu privire la tipurile şi volumul
resurselor necesare pentru realizarea proiectului antreprenorial, sursele şi
migloacele de obţinere a resurselor.
Asigurarea cu resurse include: resursele materiale (materiale,
semifabricate, materie primă, energie, clădiri, utilaje etc.); resursele de
muncă; resursele financiare (mijloace băneşti curente, investuţii capitale,
credite, hârtii de valoare); resursele informaţionale (informaţia statistucă şi
tehnico-ştiinţifică).
Compartimentul 7. Eficienţa tranzacţiei (proiectului)
Acest compartiment de încheiere a planului de business conţine
caracteristica eficienţei tranzacţiei antreprenoriale. Printre indicatorii
generalizatori de bază ai eficienţei sunt indicatorii profitului şi ai
rentabilităţii tranzacţiei. În afară de aceasta, se ţine cont de eficienţa socială
şi tehnico-ştiinţifică (obţinerea unor rezultate ştiinţifice noi). Tot aici e
raţional să fie analizate consecinţele pe termen lung ale tranzacţiei
antreprenoriale.

4.5. Practica internaţională de fundamentare a proiectelor

În practica internaţională de fundamentare a proiectelor se aplică mai

mulţi indicatori generalizatori, ce permit pregătirea deciziei privind
raţionalitatea investirii anumitor mijloace. Printre aceştia: valoarea curentă
netă; rentabilitatea; coeficientul intern al eficienţei; perioada de restituire a
investiţiilor capitale; scurgerea maximală de capital; norma activităţii
rentabile [5, p.69-70].
• Indicatorii valorii curente nete (aşa numitul efect economic
integral) constituie diferenţa dintre venitul total de la realizarea producţiei,
calculat pentru perioada de realizare a proiectului, şi suma tuturor tipurilor
de cheltuieli în aceeaşi perioadă, ţinându-se cont de factorul temporal (cu
decontarea veniturilor şi cheltuielilor provizorii).
70
 • Rentabilitatea se calculează ca raport al profitului faţă de
investiţiile capitale sau raportul profitului faţă de capitalul acţionar.
Indicatorul se calculează pentru fiecare an de realizare a proiectului
antreprenorial şi ca mărime anuală medie. Concomitent se ţine cont şi de
impunerea fiscală.
• Coeficientul intern al eficienţei se determină ca valoare inferioară a
rentabilităţii ce asigură egalitatea cu zero a efectului integral, calculat
pentru termenul economic al vieţii investiţiilor. Proiectul este considerat
rentabil, dacă coeficientul intern al eficienţei nu e mai jos de valoarea lui
inferioară iniţială.
• Perioada de restituire a investiţiilor capitale se aplică pe scară
largă în practica internaţională ca termen de recuperabilitate a investiţiilor
capitale. În acest caz indicatorul reprezintă numărul de ani, pe parcursul
cărora venitul de la vânzări, minus cheltuielile administrative funcţionale,
compensează principalele investiţii capitale. Întrebarea, dacă trebuie sau nu
perioada de restituire să fie cu decontări sau fără acestea, rămâne
deocamdată discurabilă.
• Scurgerea maximală de capital – constituie valoarea cea mai
negativă a primului indicator (valoarea curentă netă), ce se calculează prin
total cumulativ. Reflectă dimensiunile necesare ale proiectului financiar şi
trebuie să fie îmbinat cu sursele de acoperire a tuturor cheltuielilor.
• Norma rentabilităţii – mărimea minimală a partidei de producţie
fabricată, în cazul căreia se asigură “profitul nul ”, venitul de la vânzare
este egal cu cheltuielile de producţie:
Norma rentabilităţii = Cheltuielile constante ,
Preţul specific – Cheltuielile variabile specifice
Puţin altă structură a planului de business e acceptată în cazul obţinerii
creditelor de la băncile occidentale. În acest caz planul de business include,
de regulă, următoarele compartimente [9, 70-71].
1. Introducere şi informaţia generală. Se examinează forma juridică
şi se oferă o descriere scurtă a acnivităţii, se descrie şi se explică
istoria activităţii întreprinderii, evenimentele recente şi curente,
prin care a trecut.
2. Estimarea aportului. Se arată câteva aspecte importante ale
activităţii întreprinderii, incluzând poziţia ei pe piaţă, reputaţia,
sistemul de vanzări etc.
3. Descrierea producţiei şi a pieţei de desfacere.
4. Investigaţiile şi elaborările. Se descriu principalele direcţii de
cercetare, inclusiv cele mai importante programe şi iniţiative.

71
 5. Producţia şi capacităţile de producţie. Se descrie starea producţiei
şi a capacităţilor de producţie ale întreprinderii.
6. Personalul şi relaţiile de muncă.
7. Organizarea şi administraţia. În afară de schemele organizatorice
generale, se includ, pe scurt, datele biografice ale persoanelor
oficiale de rang superior şi ale altor colaboratori ai administraţiei.
8. Materiale juridice. Se descriu pe scurt cele mai importante foste şi
actuale acţiuni în şudecată şi arbitraj, în legătură cu activitatea de
producţie.
9. Informaţia financiară. Se examinează rapoartele financiare din
ultimii cinci ani şi se face pronosticul pe cinci ani al stării
financiare.
10. Lichiditatea. Se expune analiza datoriilor, starea mijloacelor
circulante, se dă descrierea articolelor de impunere fiscală a
companiei şi referitor la datoriile ei.
11. Contractele. Se face descrierea tuturor contractelor sau
acordurilor, în care este implicară întreprinderea.
12. Alte aspecte ale gestiunii contabile. Se expune pe scurt
proprietatea neînregistrată (apartamente, hoteluri, spitale,
profilactorii etc.).
De menţionar rolul marketingului ca sistem strategic de ditijare şi
planificare la întreprindere. La majoritatea întreprinderilor elaborarea
planului de activitate marketing se face în paralel cu întocmirea planului de
activitate antreprenorială, a planului de business. Mai sus s-a demonstrat că
planul activităţii marketing se integrează organic în planul de business.
Dacă însă e vorba de soluţionarea unor probleme de perspectivă în
domeniul marketingului, planul de activitate marketing se elaborează în
cadrul planului strategic al întreprinderii, companiei pentru trei-cinci ani.
Concomitent la baza elaborării planului strategic se află datele de la analiza
perspectivelor de dezvoltare a întreprinderii, avându-se anumite propuneri
privind modificarea mediului exterior în care funcţionează. Elementul
central al acestei analize este determinarea poziţiei firmei în concurenţa
pentru pieţele de desfacere a producţiei sale.

Concluzii
1. În condiţiile economiei de piaţă activitatea eficientă a
întreprinderii, firmei în mare măsură depinde de elaborarea unor planuri
optime de dezvoltare.
2. Necesitatea fundamentării tehnico-economice a planurilor
presupune existenţa unui sistem de indicatori pentru fiecare plan.
72
Indicatorii, ce se aplică în planificare, se divizează în cantitativi, calitativi,
volumetrici şi specifici.
3. Pentru calcularea indicatorilor planului se folosesc măsurători în
expresie naturală, de muncă şi valorică. Prioritatea măsurătorilor în
expresie naturală constă în faptul că ei asigură obţinerea valorilor
cantitative şi a caracteristicilor calitative ale unor sau altor indicatori.
4. Planul de dezvoltare a întreprinderii, firmei include, de regulă,
zece compartimente-tip. Numărul de compartimente şi conţinutul lot se
poate modifica, în funcţie de mărimea şi specificul întreprinderii, firmei.
5. Compartimentul central al planului de dezvoltare a întreprinderii
este programul de producţie, la baza căruia se află planul de fabricare a
producţiei în expresie naturală.
6. La întreprinderile industriale din S.U.A. se aplică un sistem
specific de indicatori. Noţi aceşti indicatori pot fi uniţi în trei grupe:
indicatori de estimare, indicatorii cheltuielilor de producţie, indicatorii
relativi ai activităţii economice.
7. În practica din străinătate, iar în ultimul timp şi în practica
întreprinderilor autohtone, o largă răspândire şi-a găsit planificarea activităţii
antreprenoriale. Drept document al acestei planidicări serveşte planul de business.

Subiecte de autoevaluare
1. Cum se modifică planificarea şi prognozarea activităţii întreprinderii în
condiţiile economiei de piaţă?
2. Ce compartimente şi indicatori ai planului întreprinderii cunoaşteţi?
3. Expuneţi conţinutul şi particularităţile indicatorilor ce se aplică la
întreprinderile industriale din S.U.A.
4. Expuneţi conţinutul planului de business antreprenorial.
5. Explicaţi modul de elaborare a planului de business.

Bibliografie
1. Roşca Petru – Economia generală. Manual, ULIM, Chişinău, 1997. –
264p.
2. Roşca Petru – Previziune economică. Manual, ULIM, Chişinău, 1998. –
272p.
3. Roşca Petru – Previziunea dezvoltării socioeconomice în condiţiile de
piaţă (metodologie, principii, exterienţă mondială). ULIM, Chişinău,
2000. –264p
4. Bob Constantin A. ş.a. – E conomia întreprinderii. Bucureşti, ASE, 1997.
– 296p.
5. Jaba O., Niţă V. - Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Edit.
Universităţii “Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367p.
73
6. Bărbulescu C. (coordonator) - Economia şi gestiunea întreprinderii.
Editura Economică, Bucureşti, 1995.
7. Oprei Ion – Economia firmei. Editura LUX LIBRIS, Braşov, 1994. –
135p.
8. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. –
М.: ИНФРА-М, 1998. – 416 с.
9. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф.
В.Я.Горфинкеля, проф. Е.М.Купрякова. – М.: Банки и биржи,
ЮНИТИ, 1996, – 667 с.
10. Райзберг Б.А.и др. Современный экономический словарь. – 3-е
изд.– М.: ИНФРА-М, 2002. – 480с.
11. Корнеева И.В., Хруцкий В.Е. Показатели хозяйственной
деятельности // США – экономика, политика, идеология. 1990, №
12, с 97-104.
12. Курс экономики: Учебник / Под ред.Б.А.Райзберга. – ИНФРА-М,
1997. –720 с.
13. Эйити Я., Харухито Т. Организация и управление производством.
Курс менеджмента. – Изд. МИД Японии, 1995.
14. Дойл Д. Как создавать предприятие: пер. с англ. – Таллин,1991. –
с.10, 11.
15. Respublica Moldova: dimensiunile reformelor. Col. de autori. Coord.:
T.Golenco, V.Zabulica ş.a., Ch., 2002.- 344 p.
16. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii statistice
2002. Ch.: Statistica, 2002 ((S.A.”Crio”. - 306 p.

74