Arcăleanu Andreea-Petruța

Studii Europene, Anul I

Independența Kosovo
Introducere

Este greu de stabilit cu precizie care a fost punctul de plecare real de la care a pornit
războiul şi probabil că nici nu a fost un motiv singular. Cel puţin la suprafaţă au fost vizibile
mai multe feluri de interese care au fost jucate în conflictul din Kosovo: de la încercarea
disperată a NATO de a juca un rol după Războiul Rece până la dorinţa SUA de a-şi reafirma
poziţia în relaţiile transatlantice în contextul Tratatului de la Amsterdam şi a aplicării uniunii
monetare europene la dorinţa statelor UE de a preveni afluxul de milioane de refugiaţi
kosovari. De la autoprezentarea forţei militare că un fel de elită transnaţională la interese
industriale şi tehnologice.

Un rol covârşitor în declanşarea războiului împotriva Serbiei îl poartă şi un anumit

discurs despre putere, de sorginte americană în cea mai mare parte, discursul moral al
“Occidentului” în perioada de după Războiul Rece.

Încetul cu încetul, NATO a devenit o forţă principală de protecţie a Europei în faţa

ameninţării ruseşti-comuniste. Astfel, Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic, s-a afirmat mai
mult că o forţă de intervenţie americană, un instrument de impunere a intereselor politice,
economice şi geo-strategice americane.

Scurt istoric

Provincia modernă Kosovo a apărut ca entitate politică pe planul internaţional în anul

1945.

La sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, Iugoslavia a fost ocupată de Armata
Roşie care a impus regimul comunist al lui Tito. Kosovo a căpătat sub regimul Tito statutul de
"regiune autonomă", din 1974, Constituţia Iugoslaviei garanta provinciei Kosovo dreptul la
"auto-guvernare”.

În anii 1980, albanezii din Kosovo au cerut că statutul provinciei să treacă de la cel de
„provincie autonoma” la cel de „republica”, cu dreptul de a se separa de Iugoslavia.

~1~
 Arcăleanu Andreea-Petruța
Studii Europene, Anul I

În perioada cuprinsă între 1974 şi 1990, albanezii din Kosovo s-au bucurat de cea mai
mare autonomie administrativă şi culturală din întreaga lor istorie, însă asupra lor au fost
aruncate acuzaţii grave de bătăi, ameninţări cu moartea, torturi, luări de prizonieri, asasinate,
incendierea caselor, demolări de biserici ortodoxe, violuri care ar fi fost aplicate sârbilor din
provincie.

În septembrie 1990, Guvernul sârb a modificat Constituţia, şi a redefinit statutul

Kosovo drept regiune a Serbiei al cărei control administrativ şi executiv trecea din mână
"guvernului regional" în cea a Guvernului de la Belgrad.

Acest fapt nu a făcut decât să stârnească mânia poporului albanez şi a dus la izbucnirea
unui noi conflict. Conflictul din Kosovo poate fi împărţit în trei etape: prima etapă 22 aprilie
1996- 28 februarie 1998, a două etapă martie 1998- 23 martie 1999 şi ce-a dea treia etapă a
intervenţiei Nato 24 martie-12 iunie 1999.

Apariţia UCK,"Armată de Eliberare din Kosovo", a dus la creşterea frustrărilor

populaţiei albaneze. Cei mai mulţi albanezi au văzut UCK că "luptători de libertate" legitimi,
în timp ce guvernul iugoslav îi consideră "terorişti" atacând poliţia şi civilii.

Noi ciocniri şi masacre au obligat statele Grupului de Contact să impună începerea

negocierilor la Rambouillet (6 februarie 1999).

La mijlocul lui februarie a început o conferinţa de pace la Rambouillet, în Franţa, la

care au participat aliaţii occidentali, cei ai Iugoslaviei, precum şi grupurile de albanezi care
solicitau independenţa. Aliaţii occidentali, susţinuţi de Statele Unite, au dat Iugoslaviei un
termen de două săptămâni pentru a semna acordul de pace. Ameninţând, în caz contrar, cu
represalii militare. Tratativele s-au întrerupt în februarie şi în martie 1999, prefigurându-se o
ciocnire cu NATO.

Acordul, dictat de Occident Iugoslaviei, impunea retragerea forţelor armate iugoslave

din Kosovo, dezarmarea UCK, o forţă de pace NATO în Kosovo, precum şi o perioada de trei
ani pentru ca Iugoslavia să acorde independenţa provinciei, dar Rambouillet includea, însă,
prevederi care semănau mai mult cu un armistiţiu al Iugoslaviei.

După o perioadă de bombardamente, ambele părţi semnatare au făcut unele concesii:

Belgradul acceptă să acorde provinciei Kosovo o "autonomie substanţială", să-şi retragă din
provincie forţele speciale şi pe cele paramilitare, să permită reîntoarcerea refugiaţilor de orice

~2~
 Arcăleanu Andreea-Petruța
Studii Europene, Anul I

etnie, şi să accepte prezenţa în Kosovo a unei forţe militare de supraveghere a înţelegerii, în

care NATO avea participarea principală. Iugoslavia obţinea în schimb, respectarea integrităţii
sale teritoriale. Înţelegerea menţiona că provincia Kosovo este parte a teritoriului sârb.
Acordul a primit apoi aprobarea ONU, şi a devenit "Rezoluţia Consiliului de Securitate ONU
1244/1999".

Intervenția NATO

Pe parcursul anului 1998, conflictul deschis dintre forţele militare şi de poliţie sârbeşti şi
cele ale albanezilor kosovari a provocat moartea a peste 1500 de albanezi kosovari şi a
alungat 400 000 de persoane de la casele lor. Escaladarea conflictului, consecinţele umanitare
şi riscul extinderii acestuia şi în alte ţări au provocat o îngrijorare profundă în rândurile
comunităţii internaţionale.

Nesocotirea de către preşedintele Miloşevici a eforturilor diplomatice îndreptate către

rezolvarea pe cale paşnică a crizei şi rolul destabilizator al forţelor militante albaneze din
Kosovo au constituit alte motive de îngrijorare.

La data de 28 mai 1998, Consiliul Nord-Atlantic, întrunit la nivel de miniştri de

externe, a stabilit cele două obiective majore ale NATO cu privire la criza din Kosovo, şi
anume:

 să ajute la obţinerea unei rezolvări pe cale paşnică a crizei, prin contribuţia adusă
la reacţia comunităţii internaţionale; şi
 să promoveze stabilitatea şi securitatea în ţările vecine, cu precădere în Albania
şi în fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei.

La data de 12 iunie 1998, Consiliul Nord-Atlantic, reunit la nivel de miniştri ai apărării,

a solicitat evaluarea posibilelor măsuri suplimentare pe care NATO le-ar putea lua în
condiţiile adâncirii crizei din Kosovo. Aceasta a dus la luarea în considerare a unui număr
mare de opţiuni.

La data de 13 octombrie 1998, în urma înrăutăţirii situaţiei, Consiliul NATO a autorizat

ordine de activare pentru atacuri aeriene. Această măsură era menită să susţină eforturile
diplomatice pentru determinarea regimului lui Miloşevici să îşi retragă forţele din Kosovo, să
coopereze pentru încetarea violenţei şi să faciliteze întoarcerea refugiaţilor la casele lor. În
ultimul moment, în urma altor iniţiative diplomatice ale oficialilor NATO şi ai Statelor Unite,

~3~
 Arcăleanu Andreea-Petruța
Studii Europene, Anul I

preşedintele Miloşevici a acceptat să se colaboreze, iar atacurile aeriene au fost anulate.

Rezoluţia 1199 a Consiliului de securitate al ONU (UNSCR) exprima, printre altele, adânca
îngrijorare privind folosirea excesivă a forţei de către trupele de securitate sârbeşti şi armata
iugoslavă şi cerea încetarea focului de către ambele părţi implicate în conflict.

În spiritul rezoluţiei, au fost stabilite limite referitoare la numărul de forţe sârbeşti în

Kosovo şi la scopul operaţiunilor efectuate de către acestea, conform unui acord separat
încheiat cu guvernul sârb. În plus, s-a convenit ca Organizaţia pentru securitate şi cooperare în
Europa (OSCE) să instituie o Misiune de verificare în Kosovo (KVM) care să se asigure de
respectarea condiţiilor în teren şi ca NATO să stabilească o misiune de supraveghere aeriană.
Stabilirea celor două misiuni a fost aprobată prin rezoluţia 1203 a Consiliului de Securitate al
Naţiunilor Unite.

Câteva naţiuni nemembre NATO au fost de acord să contribuie la misiunea de

supraveghere. Venind în sprjinul OSCE, Alianţa a constituit o forţă militară operativă specială
care să ajute la evacuarea de urgenţă a membrilor KVM, în cazul în care reînceperea
conflictului i-ar expune riscului. Această forţă operativă a fost desfăşurată în fosta Republică
Iugoslavă a Macedoniei, sub controlul general al Comandantului Suprem al Forţelor Aliate în
Europa.

În ciuda acestor măsuri, situaţia din Kosovo s-a schimbat la începutul anului 1999, în
urma unor acte de provocare venite din ambele părţi şi a folosirii excesive şi disproporţionate
a forţei de către armata şi poliţia specială sârbeşti. O parte din aceste incidente au fost
dezamorsate prin eforturile de mediere ale inspectorilor OSCE, dar la jumătatea lui ianuarie
situaţia s-a deteriorat, în urma escaladării ofensivei sârbeşti împotriva albanezilor din Kosovo.
Au fost întreprinse eforturi noi internaţionale pentru a impulsiona căutarea unor soluţii
paşnice ale conflictului.

Cele şase naţiuni ale Grupului de Conatact1 înfiinţat în 1992, la Conferinţa de la Londra
pentru fosta Iugoslavie, s-au întrunit la data de 29 ianuarie. S-a hotărât organizarea de urgenţă
a negocierilor între părţile implicate în conflict, care să se desfăşoare sub mediere
internaţională. NATO a sprijinit şi a reîntărit eforturile Grupului de Contact, aprobând la data
de 30 ianuarie folosirea atacurilor aeriene în caz de necesitate şi transmiţând un avertisment

1
Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie, Rusia şi Statele Unite.

~4~
 Arcăleanu Andreea-Petruța
Studii Europene, Anul I

ambelor părţi implicate în conflict. Aceste iniţiative concertate au culminat cu o primă rundă
de negocieri la Rambouillet, lângă Paris, între 6 şi 23 februarie, urmate de o a doua rundă la
Paris, între 15 şi 18 martie. La sfârşitul celei de-a doua runde de convorbiri, delegaţia
albanezilor kosovari a semnat acordul de pace propus, dar convorbirile s-au încheiat fără ca o
semnătură similară să fie obţinută şi din partea delegaţieisârbeşti.

Imediat după aceea, forţele de poliţie şi militare sârbeşti au intensificat operaţiunile

împotriva etnicilor albanezi din Kosovo, deplasând trupe şi tancuri suplimentare în regiune,
într-o încălcare flagrantă a acordului din octombrie. În faţa acestei ofensive sistematice, zeci
de mii de persoane şi-au părăsit casele.

La data de 20 martie, Misiunea OSCE de verificare în Kosovo a fost retrasă din

regiune, din cauză că obstrucţionările forţelor sârbeşti nu îi mai permiteau să îşi continue
activitatea. Ambasadorul Statelor Unite, Richard Holbroocke s-a deplasat la Belgrad, într-o
ultimă încercare de a-l convinge pe preşedintele Miloşevici să pună capăt atacurilor asupra
albanezilor kosovari, pentru a evita atacurile aeriene iminente din partea NATO. Miloşevici a
refuzat să se supună, aşa încât la 23 martie a fost dat ordinul de declanşare a atacurilor aeriene
(Operaţiunea Allied Force).

Independența Kosovo

Deşi din punct de vedere tehnic încă face parte din Serbia, Kosovo este protectorat de
facto al ONU de la sfârşitul conflictului din 1998-1999 din provincie. În 10 iunie 1999,
Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluţia 1244, care plasează provincia răvăşită de
război sub administraţia ONU până la determinarea statutului său final.

În luna noiembrie 2005, după mai bine de 6 ani de administraţie ONU în Kosovo,
Secretarul General Kofi Annan l-a numit pe fostul preşedinte finlandez Martti Ahtisaari,
negociator ONU, în calitate de Emisar Special pentru a conduce demersurile politice de
determinare a viitorului stătut. În perioada 2005 - 2006, Ahtisaari şi echipa sa au avut
convorbiri intense la Belgrad şi la Pristina, dar şi consultări cu reprezentanţii comunităţii
internaţionale.

În cadrul unei sesiuni de urgenţă, Parlamentul kosovar a aprobat în unanimitate

declaraţia de independenţa faţă de Serbia. "Noi, liderii instituţiilor din Kosovo, declarăm

~5~
 Arcăleanu Andreea-Petruța
Studii Europene, Anul I

Kosovo ţara liberă şi independenţa", se afirmă în declaraţie. Documentul promite respectarea

planului prezentat anul trecut de reprezentantul special al ONU, Martti Ahtisaari.

Planul ONU privind independenţa provinciei Kosovo prevede însă anumite limite, între
care prezenţa unei forţe internaţionale, măsuri pentru protejarea minorităţii sârbe şi este
prevăzut clar ca nici Kosovo nici vreo parte a provinciei nu se va putea alipi unei alte ţări.

Kosovo şi-a declarat independenţa în 17 februarie 2008. Noul stat a fost recunoscut
până în prezent de 69 de ţări, inclusiv de Statele Unite şi 22 dintre cei 27 de membri UE, cu
excepţia Spaniei, României, Greciei, Slovaciei şi Cipru.

Concluzie

De mai bine de un secol Kosovo, o provincie fără ieşire la mare în interiorul Serbiei,
este tărâmul unor divergente între sârbi şi populaţia majoritară etnică albaneză.

Administrată de către ONU din 1999, Kosovo este încă, din punct de vedere legal, o
provincie autonomă ce face parte din Serbia. Însă, majoritatea celor două milioane de etnici
albanezi doresc independenţa. În acelaşi timp, aproape 10.000 de sârbi rămân în provincie şi
statutul lor este de importanţă crucială.

Conflictul între cele două părţi pare a fi departe de a fi rezolvat. Chiar dacă au fost
adoptate anumite măsuri şi au fost recomandate soluţii pentru o convieţuire paşnică a sârbilor
şi albanezilor, statul sârb nu va ceda şi nu-i va acorda independenţa provinciei Kosovo, iar
aceasta din urmă va continua să fie un subiect sensibil şi gata oricând să reizbucnească în
Europa.

~6~
 Arcăleanu Andreea-Petruța
Studii Europene, Anul I

Bibliografie:

 Elite • 146, The Yugoslav Wars (2).Bosnia, Kosovo and Macedonia 1992-2001, Dr N
Thomas & K Mikulan

 Jean-Baptiste Duroselle, Andre Kaspi, Istoria relaţiilor internaţionale (1948 – până în

zilele noastre), vol. II, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006

 Tom Gallagher – Balcanii în umbra noului mileniu, Editura Humanitas, 2005

 Emil Străinu – Războiul Geofizic, Editura Phobos Publishing House – Bucureşti, 2006
 http://www.kosovo.net/default3.html , 16 mai 2011
 Manualul NATO, Office of Information and Press, Brussels - Belgium, 2001,
sursa: http://www.clr.ro/menu1/manualul%20nato.pdf , 16 mai 2011
 http://civicmedia.ro/acm/index.php?
option=com_content&task=view&id=567&Itemid=1, 16 mai 2011

~7~