Sunteți pe pagina 1din 16

Tema 1.

Conţinutul social-economic al finanţelor

1. Finanţele: abordări teoretice şi conceptuale


2. Conţinutul economic al finanţelor
3. Funcţiile finanţelor
4. Rolul finanţelor în evoluţia societăţii

1. Finanţele: abordări teoretice şi conceptuale

Comuna primitivă nu a cunoscut statul. În această orînduire, diferite funcţii


publice – organizarea muncii în comun, aplanarea conflictelor dintre ginţi şi triburi
– erau îndeplinite de oameni aleşi de către întreaga populaţie. Cu timpul,
diviziunea socială a muncii a condus la creşterea productivităţii muncii, şi-a făcut
apariţia proprietatea privată, a crescut inegalitatea de avere, iar societatea s-a
scindat în clase. Totodată a apărut necesitatea unei instituţii care să protejeze
proprietatea privată, să apere privilegiile celor avuţi împotriva celor neavuţi.
Această instituţie, care era statul şi-a făcut apariţia.
Separarea statului de societate în sfera relaţiilor economice îşi găseşte expresia
în aceea că statul îşi are veniturile, cheltuielile şi datoriile sale proprii; el îşi
procură resursele necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale cu ajutorul
constrîngerii, pe care o exercită asupra membrilor societăţii.
În primele stadii de dezvoltare a orînduirii sclavagiste, cînd predomina
economia naturală, închisă, unele funcţii publice (de conducere, justiţie ş.a.) erau
onorifice; construirea de corăbii pentru scopuri militare, poduri, apeducte, şosele
ş.a. obiective de uz public, întreţinerea armatelor şi a curţilor, răscumpărarea
prizonierilor ş.a. erau asigurate pe calea prestaţiilor în muncă şi a dărilor în natură,
la care erau obligaţi supuşii statului, sau pe seama tributurilor, a bunurilor jefuite şi
a trofeelor de război de la popoarele învinse. Abia mai tîrziu, cînd a început să se
dezvolte economia de schimb, statul sclavagist foloseşte şi resursele băneşti
pentru acoperirea cheltuielilor publice. Din acest moment se poate vorbi de
apariţia primelor elemente de finanţe (impozite, împrumturi etc.).
În orînduirea feudală relaţiile marfă-bani au cunoscut o mai mare amploare
decît în sclavagism, însă ele n-au devenit încă predominante. Ca urmare, pentru
paza graniţelor ţării, ducerea de războaie, întreţinerea curţii domneşti, cît şi pentru
alte scopuri, statul a continuat să folosească pe scară largă prestaţiile în muncă şi
dările în natură, veniturile domeniale şi drepturile regaliene. Vistieria statului se
confundă cu „cămara” personală a domnitorului şi era alimentată din impozite în
bani, daruri, împrumuturi, tributuri etc. Veniturile în bani aveau o importanţă
relativ redusă în acoperirea cheltuielilor statului feudal.
Abia în orînduirea capitalistă producţia de mărfuri devine dominantă, relaţiile
băneşti captă o largă dezvoltare, iar întreţinerea aparatului de stat şi acoperirea
celorlalte cheltuieli publice se bazează aproape exclusiv pe folosirea resurselor
băneşti. În capitalism activitatea statului o caracterizează următoarele două funcţii
fundamentale:
1. funcţia internă (principală) – de menţinere a ordinii
interne şi de asigurare a funcţionării instituţiilor specifice noii orînduiri;
2. funcţia externă – de apărare a ţării, a independenţei şi
suveranităţii naţionale, sau de extindere a teritoriului prin acţiuni
militare agresive, anexioniste, după caz.
Spre sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, au loc
ascuţirea contradicţiilor interne şi externe ale modului de producţie capitalist,
împletirea forţei politice a statului cu puterea economica a monopolurilor,
intensificarea rolului intervenţionist al statului. Toate acestea conduc la creşterea
vertiginoasă a necesităţilor de resurse băneşti ale satului pentru menţinerea ordinii
interne, stimularea dezvoltării anumitor sectoare de activitate; resursele financiare
publice se mai folosesc pentru cucerirea de noi pieţe sau menţinerea celor
existente, asigurarea materiilor prime şi a resurselor de energie necesare economiei
naţionale în condiţii avantajoase, perfecţionarea tehnicii militare, subjugarea altor
popoare etc.
În orînduirea socialistă, statul continuă să mobilizeze la dispoziţia sa o
importantă din venitul naţional şi s-o utilizeze în scopul îndeplinirii funcţiilor şi
sarcinilor sale. În socialism se menţin producţia de mărfuri şi schimbul mijlocit de
bani, însă prelevarea unei părţi din venitul naţional la fondurile ce se constituie în
economie şi repartizarea acestora se fac tot prin intermediul banilor.
În procesul procurării şi repartizării resurselor de care are nevoie statul pentru
îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale, se nasc anumite relaţii (raporturi) sociale.
Aceste relaţii sînt de natură economică şi exprimă repartizarea unei părţi din
produsul intern brut (PIB), prin intermediul statului, între diferite categorii sociale.
Aceste relaţii, apărute în procesul de mobilizarea şi repartizare a resurselor
necesare statului, în formă bănească, sînt relaţii financiare sau, pe scurt, finanţe.
Faptul că finanţele au apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii şi că
ele vor dispare atunci cînd nu va mai fi necesară existenţa lor dovedeşte
caracterul istoric al acestora.
În toate orînduirile social-economice în care au existat, finanţele s-au
manifestat ca relaţii sociale, de natură economică, apărute în procesul repartiţiei
PIB, în strînsă legătură cu îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului.
În cele patru orînduiri social-economice finanţele au îmbrăcat forma valorică,
bănească, dar, în fiecare din aceste orînduiri, ele au îndeplinit anumit rol. Finanţele
publice poartă amprenta condiţiilor economice, politice şi sociale în care se
înfăptuieşte procesul constituirii şi repartizării fondurilor financiare astfel:
a) Resursele mobilizate la dispoziţia statului sînt produsul muncii celor ocupaţi
atît în sfera producţiei materiale, cît şi în sfera ne materială, care participă cu o
parte din veniturile lor la formarea fondurilor respective.
În sclavagism şi feudalism, sumele de bani prelevate la fondurile statului îşi
aveau originea în munca sclavilor, negustorilor şi meşteşugarilor de condiţie liberă,
respectiv, în munca iobagilor şi a ţăranilor liberi.
În capitalism la fondurile publice participă muncitorii, funcţionarii, fermierii,
meşteşugarii şi liberprofesioniştii, precum şi întreprinderile private, mixte sau
publice, cu o parte din veniturilor lor, care îmbracă forma salariilor şi altor cîştiguri
din muncă, a rentei financiare, a profitului, a dividendelor, a dobînzilor şi
comisioanelor etc.
În socialism fondurile de resurse financiare provin de la întreprinderile de stat şi
organizaţiile cooperatiste, care deţin principalele mijloace de producţie, şi într-o
mică măsură de la muncitori şi funcţionari.
Contribuţia individuală la fondurile publice variază ca formă şi mărime de la o
orîndire la alta, de la o categorie socială la alta, de la o ţară la alta şi de la o
perioadă la alta.
b) Prelevările de resurse la dispoziţia statului, pe căile arătate mai sus, au un
caracter obligatoriu. În caz de nerespectare a termenilor şi condiţiilor de plată, la
impozitele pe venit şi pe avere, statul aplică sancţiuni (amenzi, penalizări,
executare silită etc.) celor vinovaţi.
c) De pe urma cheltuielilor publice profită beneficiarii direcţi ai acestora –
anumite persoane fizice sau juridice, categorii sociale, ramuri (subramuri) ale
economiei precum şi societatea în ansamblul său. Repartizarea acestor cheltuieli
este diferenţiată.
Finanţarea, din fonduri publice, a anumitor obiective economice favorizează nu
numai dezvoltarea ramurilor (subramurilor) respective, dar şi creşterea economică.
Finanţele, ca relaţie de repartiţie a PIB, reprezintă relaţii economice. Finanţele
fac parte din baza economică a societăţii.
Sfera finanţelor de asemenea diferă de la o orîndurire la alta. Astfel în
sclavagism şi feudalism, sfera finanţelor a fost limitată de slabă dezvoltare a
producţiei de mărfuri şi a relaţiilor băneşti. În capitalism finanţele au căpătat o
largă dezvoltare. În socialism sfera finanţelor cunoaşte o extindere şi mai mare,
determinată de înlocuirea proprietăţii private cu proprietate comună asupra
mijloacelor de producţie şi de faptul că statul capătă funcţii noi, legate de
organizare şi dezvoltarea economică şi socială a ţării.

În vorbirea curentă, ca şi între literatura de specialitate, se folosesc mai multe


expresii a cuvîntului finanţe: finanţe, finanţe publice, finanţe private, finanţe
socialiste.
Cuvîntul finanţe îşi are originea în limba latină. În secolele al XIII-lea şi al
XIV-lea se folosesc expresiile finatio, financias şi financia precuniară, în sensul
de „plată în bani”. Se presupune că aceste expresii derivă de la cuvîntul finis,
utilizat adesea în sensul de „termen de plată”. În Franţa, în secolul al XV-lea, se
foloseau expresiile hommes de finances şi financiers, pentru denumirea
arendaşilor de impozite şi a persoanelor care încasau impozitele regelui; finances
înseamnă întregul patrimoniu al statului, iar finance înseamnă un venit al statului.
În limba germană, în secolele al XV-lea – al XVII-lea se întîlnesc expresiile
Finanz, care înseamnă plată în bani, şi Finantzer, care desemna pe cămătar
(zaraf, zgîrcit). Cu vremea cuvîntul finanţe a căpătat un sens foarte larg, incluzînd
bugetul statului, creditul, operaţiile bancare şi de bursă ş.a., adică resursele,
relaţiile şi operaţiile băneşti.
Deoarece concepţiile specialiştilor despre finanţe nu sînt la unison, economiştii
consideră finanţele ca fiind:
a) fonduri băneşti la dispoziţia statului (venituri ale statului, resurse băneşti);
b) bani şi bunuri utilizate pentru funcţionarea instituţiilor publice;
c) totalitatea resurselor şi a sarcinilor care se referă la activitatea instituţiilor
publice;
d) gospodăria statului şi a altor organizaţii politice, precum şi reglementările şi
principiile care stau la baza administrării bunurilor economice şi a banilor;
e) mijloace de intervenţie a statului în economie (impozite, împrumuturi,
alocaţii bugetare), inclusiv administrarea finanţelor publice şi politicile
financiare moderne;
f) metode de gestionare a banului public (forme şi metode de utilizare şi
administrare a resurselor financiare ale statului);
g) relaţii sociale, de natură economică, care apar în procesul constituirii
fondurilor publice de resurse băneşti şi al repartizării acestora în scopul
satisfacerii nevoilor generale ale societăţii.
În această evoluţie se conturează două etape distincte a concepţiilor despre
finanţe:
I etapă – clasice – corespunde capitalismului premonopolist.
II etapă – concepţii moderne – epocii imperialismului.
Concepţiile clasice reflectă doctrina liberală, potrivit căreia activitatea
economică trebuie să se desfăşoare în conformitate cu principiul laisser-faire,
laisser-passer. Sarcina finanţelor publice constă în asigurarea resurselor necesare
întreţinerii şi funcţionării normale a instituţiilor publice; impozitele, împrumuturile
trebuie să aibă un caracter neutru; păstrarea echilibrului între veniturile şi
cheltuielile bugetare era considerată drept cerinţă fundamentală cheia de boltă a
finanţelor publice. Apariţia deficitului bugetar, generator de inflaţie era
considerată ca un fenomen nedorit.
În această etapă, a statului-jandarm, cînd predomina doctrina liberalismului
economic, conceptul despre finanţe are un pronunţat caracter juridic.
După marea criză economică mondială din 1929 – 1933, după opinia unor
economişti, locul statului-jandarm ar fi fost luat de către statul-providenţă (statul-
bunăstării), care îşi lărgeşte sfera preocupărilor. În legătură cu activitatea
economică a statului se afirmă tot mai mult concepţia intervenţionistă, unde un rol
deosebit îl joacă autoritatea publică. Această modificare de poziţie a dus la
adîncirea contradicţiilor interne şi externe ale modului de producţie capitaliste.
Pentru statul modern, finanţele publice sînt un mijloc de intervenţie în
economie.
În abordarea modernă a finanţelor publice, la unii economişti contemporani
prevalează conceptul economic, la alţii - conceptul sociologic.
Vorbind despre finanţe e necesar să facem deosebire între finanţele publice şi
cele private. Finanţele publice sînt asociate cu statul, unităţile administrativ-
teritoriale şi alte instituţii de drept public; finanţele private sînt asociate cu
întreprinderile economice, băncile şi societăţile de asigurare private.
Între finanţele publice şi cele private există unele asemănări, dar şi o serie de
deosebiri.
Asemănări:
- atît finanţele publice cît şi cele private, se confruntă cu probleme de
echilibru financiar;
- resursele necesare realizării funcţiilor şi sarcinilor statului se procură de
la persoane fizice şi juridice prin măsuri de constrîngere, în proporţie mai
mică, pe baze contractuale.
Deosebiri:
- finanţele publice sînt folosite la satisfacerea nevoilor generale ale
societăţii, iar finanţele private – la realizarea profitului de către
întreprinzătorii particulari;
- gestiunea finanţelor publice este supusă dreptului public, iar gestiunea
financiară a întreprinderilor private – dreptului comercial.
În orînduirea socialistă se utilizează noţiunea de finanţe socialiste, care
cuprinde, pe lîngă finanţele statului şi finanţele organizatorilor cooperatiste.

În urma cercetărilor efectuate de-a lungul anilor de numeroşii specialişti, mai


ales de la A. Smith şi D. Ricardo încoace, în diverse ţări ale lumii, a sporit volumul
cunoştinţelor referitoare la finanţe, au fost formulate principii cu caracter peren ş.a.
Finanţele constituie o ramură a ştiinţelor economice şi au ca obiect de studiu:
- relaţiile economice care apar în procesul constituirii şi repartizării
fondurilor bugetare şi extrabugetare;
- metodele de gestionare folosite în cadrul sectorului public;
- modalităţile de stabilire, percepere şi urmărire a impozitelor, taxelor şi
veniturilor nefiscale;
- metodele de dimensionare şi repartizare a cheltuielilor publice pe
obiective, acţiuni şi beneficiari;
- procedura de angajare şi efectuare a cheltuielilor publice din fonduri
bugetare şi extrabugetare;
- întocmirea, aprobarea, executarea şi încheierea bugetului de stat la
diferite niveluri ale administraţiei publice;
- modalităţile de echilibrare a diferitelor categorii de bugete;
- organizarea şi efectuarea controlului financiar de către diverse organe de
stat;
- plasarea şi rambursarea împrumuturilor de stat; administrarea datoriei
publice;
- metodele de raţionalizare a opţiunilor bugetare;
- metodele de planificare şi prognoză financiară;
- politica financiară promovată de stat;
- criteriile ce trebuie avute în vedere de organele de decizie cu prilejul
aprobării şi finanţării cheltuielilor publice;
- efectele directe şi indirecte ale prelevărilor de resurse la fondurile
publice;
- metodele de determinare a eficienţei economice şi a eficacităţii sociale
sau de altă natură cu care sînt utilizate fondurile publice;
- alte probleme de natură economică, socială etc. cu efecte financiare.
Finanţele publice au legături strînse cu dreptul administrativ şi cu cel
constituţional, care rezidă în următoarele:
- prelevările de resurse băneşti de la persoanele juridice şi fizice la
fondurile publice se fac prin constrîngere, fără contrapresaţie, cu titlu
nerambursabil;
- atribuirea unor sume de bani diferitelor persoane fizice şi juridice de la
fondurile publice trebuie făcută în scopuri bine determinate şi în condiţii
precise, stabilite prin acte ale puterii legiuitoare sau ale celei executive.
Observarea atentă a relaţiilor, instrumentelor, instituţiilor şi reglementărilor
financiare arată că finanţele publice au raporturi strînse cu economicul, cu dreptul
public şi cu politicul. Finanţele publice sînt o disciplină de graniţă, care se
suprapun puternic cu economia politică, economiile de ramură şi management, cu
alte discipline de profil financiar şi monetar.
Studenţii care se specializează în domeniul finanţelor studiază probleme legate
de activitatea financiară, bancară şi de asigurări la cursurile de Finanţe, Gestiunea
financiară a instituţiilor publice, Sistemul fiscal, Finanţele întreprinderilor, Monedă
şi credit, Asigurări interne şi internaţionale, Asigurări sociale, Relaţii valutar-
financiare internaţionale ş.a.

2. Conţinutul economic al finanţelor


Activitatea unei societăţi se înfăptuieşte ca un complex de acţiuni şi relaţii pe
care le promovează participanţii acestei activităţi (indivizi, grupele de indivizi,
instituţii). Această activitate se concretizează în procese formative (fabricarea
unui bun, culegerea unei informaţii, efectuarea unui serviciu etc.) şi în fluxuri de
transfer exprimând dorinţa fiecărui participant de a-şi satisface nevoile de
consum, de a-şi asigura şi îmbunătăţi existenţa.
Derularea unui proces formativ presupune existenţa unor mijloace pe care
iniţiatorul acestui proces le foloseşte în scopul elaborării, constituirii obiectului
(bun, serviciu, informaţie). Mijloacele se pot afla în patrimoniul subiectului dat sau
trebuie constituit pe seama unui flux de transfer. Obiectul fluxului de transfer (bun,
serviciu, informaţia ş.a.) şi mijloacele utilizate pentru producerea lor pot fi
exprimate atât fizic, material, cât şi valoric, bănesc.
Aspectul bănesc al acestor procese şi fluxuri s-a individualizat pe măsura
evoluţiei activităţii sociale şi a generat relaţiile băneşti, în sfera cărora se includ şi
relaţiile financiare, deoarece relaţiile băneşti presupun contraperestaţia, nu
necesită neapărat un instrument legal de reflectare (contract) şi nu au neapărat sau
de regulă caracter de continuitate.
Relaţiile financiare sunt relaţii băneşti de repartiţie a produsului global sau a
componentelor sale, relaţii reprezentând transferuri monetare, în dublu sens, între
buget şi firme sau între firme. Relaţiile financiare sunt parte a relaţiilor economice,
deoarece aparteneţa relaţiilor financiare la sfera celor economice este determinată
de faptul să sunt suportul al unor raporturi între proprietăţi şi modifică patrimoniul
partenerilor sau cel puţin structura acestuia. Relaţiile financiare au loc organizat,
adică pe bază legală şi de regulă cu caracter de continuitate (stabilit prin lege
obligativitatea, cuantumul şi termenul ce caracterizează respectiva relaţie).
Relaţiile financiare au efecte cu caracter definitiv, aceasta presupune că odată
transferul financiar efectuat, modificarea de sturtură a patrimoniului este, în
principiu, ireversibilă şi, de asemenea, suma transferată nu se mai poate reîntoarce
la prtea care a efectuat transferul (shema 1).
Relaţiile financiare presupun transferul de valoare exprimat în formă bănească
ca fluxuri financiare de la persoanele fizice şi kuridice către stat, în manifestarea
atributelor sale de autoritate publică, de asigurător, de bancher, de agent economic,
pe de o parte, şi, pe de altă parte, ca fluxuri financiare de la stat, conform
atributelor sale, către beneficiari, persoane fizice şi juridice. Tranferul de valoare
se manifestă ca un transfer de putere de cumpărare, iar tranfeserul de valoare se
efectuează, de regulă, cu titlu obligatoriu, fără contraprestaţie directă şi cu titlu
nerambursabil, ori în anumite condiţii de rambursabilitate (relaţii financiare
speciale).
Având în vedere caracteristicile lor, relaţiile financiare pot fi clasificate astfel:
- relaţii financiare publice
- relaţii financiare private
Relaţii financiare publice sunt:
a) clasice (propiu-zise);
b) speciale: 1. de credit; 2. de asigurări.
Relaţii financiare publice clasice se efectuează, de regulă, cu titlu obligatoriu, fără
contraprestaţie directă şi cu titlu nerambursabil.
Relaţii financiare publice speciale:
a) relaţii de credit. Nu sunt obligatorii (excepţie: împrumuturile forţate), sunt
rambursabile (excepţie: împrumuturile perpetue);
b) relaţii de asigurări:
1. asigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă. Sunt obligatorii (cele prin
efectul legii) sau facultative, rambursabile (cu condiţia producerii riscului,
evenimentului aleatoriu), cu contraprestaţie.
2. asigurări sociale. Sunt obligatorii (prin efectul legii) sau sunt facultative,
rambursabile (cu condiţia producerii riscului, evenimentului aleatoriu), cu
contraprestaţie.
Relaţiile financiare private:
a) la nivelul agenţilor economici;
b) la nivelul populaţiei (gospodăriilor casnice).
Manifestate ca relaţii economice apărute în procesul repartiţiei PIB,
independent de voinţa şi conştiinţa oamenilor, finanţele fac parte din baza
economică a socialtăţii.
Pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii este necesară formarea unor
importante fonduri băneşti care se formează pe seama produsului intern brut (PIB).
De la aceste fonduri se efectuează transferuri de putere de cumpărare către diverşi
beneficiari (persoane fizice sau juridice). Au loc fluxuri de resurse băneşti către şi
de la fondurile publice, ceea ce generează anumite relaţii sociale între participanţii
la acest proces şi anume:
- relaţiile care apar între agenţii economici, indiferent de forma de
proprietate, şi membrii societăţii care realizează venituri, pe de o parte, şi
colectivitate, reprezentată prin stat, pe de o altă parte;
- relaţiile care apar între colectivitate, reprezintă prin stat, pe de o parte, şi
beneficiarii fondurilor băneşti: întreprinderi, instituţii publice ş.a., pe de
altă parte. Aceste relaţii sociale, apărute în procesul constituirii şi dirijării
fondurilor de resurse băneşti din economie sînt relaţii economice legate
indisolubil de repartiţia producătorului social. Aceste relaţii economice
îmbracă forma bănească, deoarece repartiţia celei mai mari părţi a PIB în
economia naţională se face prin intermediul banilor şi constituie relaţiile
financiare, sau, pe scurt finanţe.
Nu toate relaţiile băneşti, care apar în procesul repartiţiei PIB sînt relaţii
financiare sfera finanţelor mai îngustă decît acea a relaţiilor băneşti, cuprinde
numai relaţiile băneşti care exprimă un transfer de valoare, nu şi pe cele care
reflectă o schimbare a formelor valorii.
Se impun cîteva precizări, în legătură cu transferul de valoare care generează
relaţii financiare:
- apariţia realaţiilor financiare e determinată de transferul în formă
bănească, de valoare de la persoane juridice (întreprinderi, instituţii) sau
fizice (salariaţi, ţărani). Transferul de valoare are de la început caracterul
unui transfer de putere de cumpărare;
- transferul de valoare se efectuează fără contraprestaţie directă, spre
exemplu, un liber-profesionist, care a vărsat la buget un impozit pe venit,
nu obţinea prin aceasta un drept de creanţă asupra statului;
- transferul de valoare la şi de la fondurile ce se constituie în economie se
realizează, parţial, în condiţii de rambursabilitate, spre exemplu, sumele
de bani vărsate de persoane fizice şi juridice în contul împrumuturilor
contractate de stat pe piaţa internă.
În cadrul relaţiilor financiare se particularizează trei categorii de relaţii:
- relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu
titlu nerambursabil; acestea sînt relaţii clasice; impozite şi taxe;
- relaţiile care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de
timp determinată, pentru care se percepe dobîndă; acestea sînt relaţii de
credit, mijlocite în principal de bănci;
- relaţiile care exprimă, după caz, un transfer obligatoriu sau facultativ de
resurse băneşti, în schimbul unei contraprestaţii care depinde de
producerea unui fenomen aleatoriu.
În literatura de specialitate noţiunea de finanţe este folosită în dublusens:
a) în sens larg, ea cuprinde toate cele trei categorii de relaţii;
b) în sens restrîns, ea cuprinde numai relaţiile financiare avînd la bază
principiile prelevării fără contraprestaţie la fondurile de resurse băneşti.
Din tratarea finanţelor ca relaţii economice, apărute în procesul repartiţiei
PIB, rezultă că acestea fac parte integrată din baza economică a societăţii.
3. Funcţiile finanţelor
Finanţele îşi îndeplinesc misiunea lor socială prin funcţiile pe care le exercită, şi
anume prin funcţia de repartiţie şi funcţia de control.
Funcţia de repartiţie a finanţelor cunoaşte două faze distincte:
1) constituirea fondurilor;
2) distribuirea acestora.
Prima fază, constituirea fondurilor, constă în formarea fondurilor publice de
resurse băneşti. La constituirea acestora participă:
a) regiile autonome şi societăţile cu capital de stat;
b) societăţile comerciale cu capital privat sau mixt;
c) organizaţiile cooperatiste şi asociaţiile cu scop lucrativ;
d) instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora;
e) populaţia;
f) persoane juridice şi fizice rezidente în străinătate.
Formele de participare la constituirea fondurilor publice de resurse financiare
sunt: impozite, taxe,contribuţii de asigurăi sociale, prime de asigurare, amenzi,
penalităţi, chirii, dividende, venitul întreprinderilor publice, venituri din realizarea
mijloacelor fixe ale statului, ajutoare, donaţii, împrumuturi etc.
La constituirea fondurilor publice participă cu resurse toate sectoarele sociale:
public şi privat, cooperatist, mixt, precum şi populaţia.
Cea dea doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor constă în distribuirea
fondurilor financiare către beneficiari – persoane juridice şi fizice. Cînd nevoile
sociale care exprimă cererea de resurse financiare de la fondurile publice, întrec
cu mult oferta de resurse financiare, e necesar ca autorităţile publice competente
să selecteze cererile formulate de organele centrale şi locale şi să stabilească
opţiunile lor în funcţie de anumite criterii.
Fazele premergătoare distribuirii sunt:
- inventarierea nevoilor sociale ale perioadei;
- cuantificarea neoilor sociale existente;
- ierarhizarea nevoilor sociale în funcţie de politica economică,
socială, clasificaţia bugetară a statului respectiv.
Destinaţiile resurselor financiare publice sunt cele prevăzute conform
clasificaţiei funcţionale a cheltuielilor în legiele bugetare anuale.
Distribuirea resurselor financiare reprezintă stabilirea cheltuielilor publice pe
destinaţie:
a) învăţămînt, sănătate, cultură;
b) asigurări sociale, protecţie socială;
c) gospodărie comunală şi locuinţe;
d) apărare naţională;
e) ordine publică;
f) acţiuni economice;
g) alte acţiuni;
h) datorie publică.
Importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelortrebuie apreciată:
1) prin prisma dimensiunilor transferurilor de valoare operate de la diverse
persoane juridice şi fizice la fondurile publice şi de la acestea către diverşi
beneficiari;
2) prin prisma mutaţiilor care se produc în economie în urma transferurilor de
resurse financiare, a efectelor economice, sociale, demografice, ecologice sau de
altă natură produse de acestea.
Toate acestea se referă la redistribuirea resurselor financiare publice pe plan
intern. Spre deosebire de acestea, adesea se produce o redistribuire a resurselor
financiare pe plan internaţional:
- primirea de împrumuturi externe;
- acordarea de împrumuturi externe;
- achitarea cotizaţiilor şi contribuţiilor datorate organismelor internaţionale
de către stat;
- primirea sau acordarea, după caz, de ajutoare externe de către stat, pentru
înlăturarea consecinţelor grave provocate de calamităţi naturale,
accidente, războaie, revolte şi etc.
Necesitatea constituirii unor fonduri de resurse financiare la dispoziţia
statului în vederea îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale se resimte în toate ţările,
indiferent de gradul de dezvoltare economică, structură de ramură etc., ceea ce
demonstrează că funcţia de repartiţie are un caracter obiectiv.
Procesul propriu-zis de redistribuire a acestor resurse are un caracter
subiectiv.
Provenienţa fondurilor financiare publice se modifică în funcţie de gradul de
dezvoltare a sectoarelor sociale, de politica promovată de stat.
Destinaţia fondurilor financiare publice suferă modificări ca urmare a acţiunii
numeroşilor factori interni şi externi. Aceste modificări cantitative şi structurale ale
fondurilor publice pot favoriza accelerare ritmului creşterii economice, satisfacerea
mai deplină a nevoilor materiale şi spirituale ale populaţiei sau chiar înrăutăţi
condiţiile de trai ale populaţiei etc.

Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul că


fondurile de resurse financiare constituie la dispoziţia statului aparţin întregii
societăţi.
În ţara noastră, organele specializate de control le revine sarcina de a verifica
integritatea avutului obştesc, legalitatea, necesitatea şi oportunitatea cheltuielilor.
Controlul statului cuprinde toate domeniile vieţii sociale şi anume: activitatea
economică, cultural-educativă, de ocrotire medicală şi protecţie socială etc.
În ţara noastră, controlul prin leu se exercită în îndeplinirea tuturor funcţiilor
banilor. După cum controlul prin leu e o manifestare a funcţiei economico-
organizatorice a statului, tot aşa controlul financiar constituie o manifestare a
funcţiei de control a finanţelor publice. Funcţia de control se referă la modul de
constituire a fondurilor în economie, la repartizarea acestora pe beneficiari şi la
eficienţa cu care unităţile economice cu capital de stat şi instituţiile publice
utilizează resursele de care dispun.
Funcţia de control a finanţelor este strîns legată de funcţia de repartiţie, dar
are o sferă de manifestare mai largă decît aceasta , deoarece vizează, pe lîngă
constituirea şi repartizarea fondurilor din economie, şi modul de utilizare a
resurselor.
Controlul financiar se efectuează în mod necesar în faza repartiţiei unde
urmăreşte provenienţa resurselor financiare. Aceasta nu se limitează la faza
repartiţiei, ci se extinde asupra producţiei schimbului şi consumului.
Controlul financiar asupra producţiei realizate în sectorul public, deoarece
aceasta constituie faza cea mai importantă a reproducţiei care influenţează toate
celelalte faze. Raportul dintre valoarea nou creată şi valoarea producţiei noi
obţinute reprezintă eficienţa cu care au fost folosite mijloacele de muncă şi forţa de
muncă.
În faza schimbului controlul financiar se exercită pentru a verifica dacă
produsele obţinute se realizează ca mărfuri, preţul mărfii e recunoscut ca
exprimînd cheltuielile de muncă socialmente necesară.
În faza consumului, controlul financiar vizează consumul productiv al
unităţilor economice cu capital de stat, precum şi consumul final al instituţiilor
publice.
În ţara noastră, controlul financiar se exercită de: Curtea de Contrui,
Ministerului Finanţelor, Banca Naţională. Atribuţii de control în domeniul
finanţelor au Parlamentul, Guvernul ţării precum şi alte organe.

4. Rolul finanţelor în evoluţia societăţii


Pentru a putea răspunde la întrebarea: „Ce rol îndeplinesc finanţele publice în
economia de piaţă?”, e necesar să explicăm în prealabil ce nevoi sociale pot şi
trebuie satisfăcute prin intermediu statului şi pe ce căi anume se poate realiza
acestea.
Printre nevoile primordiale de trai ale omului se înscrie nevoia de hrană, de
îmbrăcăminte şi încălţăminte, de adăpost etc. Aceste nevoi au un caracter
individual şi pot fi satisfăcute pe seama bunurilor capabile să ofere valorile de
întrebuinţare oamenilor. Asemenea bunuri (alimente, haine, locuinţă, transport
etc.) consumatorii şi le pot procura de la producători. Preţul acestora se stabileşte
la piaţă şi este egal cu raportul dintre cererea consumatorului şi oferta
producătorului.
Dar nevoile oamenilor nu se limitează numai la nevoile individuale, care pot fi
satisfăcute pe seama bunurilor private. Pe lîngă acestea, oamenii mai au multiple
alte nevoi sociale, care au un caracter social sau colectiv şi ele pot fi satisfăcut pe
seama unor activităţi organizate de autorităţile publice vizînd asigurarea apărării
naţionale, menţinerea ordinii interne şi securităţii civile, păstrarea echilibrului
ecologic, protecţia socială etc.
În afara nevoilor individuale şi acelor colective, mai există şi o a treia
categorie, intermediară de nevoi, care întruneşte trăsături al e ambelor categorii,
denumită cvazipublică (semipublică), adică nevoi care pot fi satisfăcute fie pe
seama bunurilor private, fie pe seama unităţilor publice. În această categorie intră
nevoia de educaţie, de cultură, ocrotirea medicală etc. Satisfacerea nevoii de
educaţie şi pregătire profesională diferă, astfel familiile care dispun de resursele
necesare îşi pot îndruma copii să urmeze colegii şi universităţi private, cu
suportarea taxelor şcolare aferente; familiile cu venituri modeste sînt obligate să-şi
îndrumeze copii către şcoli publice, care asigură un învăţămînt gratuit sau cu plata
unor taxe modice.
Referitor la nevoia de ocrotire sanitară a populaţiei, în primul rînd, beneficiază
persoanele care apelează al serviciile instituţiilor sanitare; în al doilea rînd, de pe
urma acţiunilor ce duc la creşterea speranţei de viaţă la naştere, reducerea
morbidităţii, diminuarea mortalităţii etc. beneficiază întreaga societate.
Există anumite categorii sociale – bătrîni, orfani, copii părăsiţi, invalizi şi
văduve de război – care nu-şi pot satisface nevoile individuale de trai din lipsa
surselor de venit sau a susţinătorilor legali. Ca urmare, aceste nevoi capătă
caracterul unor nevoi sociale, a căror satisfacere este trecută în sarcina colectivităţii
naţionale. Asistenţa socială se acordă fie în natură – internate şi îngrijire în cămine
de bătrîni, spitale, orfelinate, case de copii etc. – fie în bani – acordarea de pensii,
ajutoare etc. şi se suportă din fonduri publice.

Impactul finanţelor publice asupra economiei naţionale


În economia de piaţă, prin intermediul finanţelor publice statul pune la
dispoziţia membrilor societăţii o gamă largă de utilităţii în condiţii specifice.
Aceste utilităţi publice se realizează prin acţiuni cu caracter social, economic, de
menţinere a ordinii interne, de apărare naţională, de dezvoltarea a relaţiilor
internaţionale etc.
Au caracter social, acţiunile:
- de educaţie şiş instrucţie, specializare, recalificare şi împrospătare a
cunoştinţelor;
- sanitare;
- de sprijinire a celor incapabili să se întreţină singuri din cauza vîrstei,
lipsei de venituri etc. ca urmare a îmbolnăvirii sau a unui accident;
- de odihnă şi recreare, sport şi educaţie fizică etc.;
Acţiuni cu caracter economic:
- construirea, modernizare şi întreţinerea drumurilor şi podurilor;
- construirea de noi trasee feroviare, dublarea liniilor existente etc.;
- menţinerea şenalului navigabil al fluviilor şi rîurilor interioare,
dezvoltarea şi modernizarea flotei fluviale şi a celei maritime, construirea
de porturi;
- amenajarea de aeroporturi, asigurarea controlului traficului aerian;
- servicii de poştă, telefoane, telegraf, radio şi televiziune;
- sporirea puterii instalate în industria producătoare de energie electrică şi
termică etc.;
- lucrările de irigaţie în sisteme mari, de desecări şi îmbunătăţiri funciare,
acţiunile de combatere a dăunătorilor;
- exploatări forestiere şi reîmpăduriri;
- alte acţiuni cu caracter economic.
Vizează menţinerea ordini interne, apărarea naţionale şi dezvoltarea
relaţiilor internaţionale acţiunile menite să asigure:
- buna funcţionarea a instituţiei prezidenţiale, a guvernului, a poliţiei,
jandarmerie şi justiţiei;
- prevenirea şi stingerea incendiilor, prevenirea inundaţiilor;
- menirea forţelor armate, sub raportul efectivelor, pregătirii militare,
echipării şi dotării tehnice;
- dezvoltare şi consolidarea relaţiilor diplomatice, politice, economice,
culturale, ştiinţifice şi de altă natură, cu alte ţări, popoare, organizaţii şi
organisme internaţionale.
Toate aceste acţiuni publice urmăresc sporirea potenţialului economic al ţării,
creşterea economică în general.
Deoarece în economia de piaţă nu există o concurenţă perfectă, nici deciziile
luate de agenţii economici în calitate de producători autonomi, nu asigură
dimensionarea corectă a producţiei de bunuri private (oferta) în raport cu necesarul
pentru consum (cererea) de asemenea produse.
Finanţele publice sînt utilizate în scopul realizării unei dezvoltări economice şi
sociale a ţării pe cît posibil într-un cadru echilibrat.

Bibliografia:
1. Filip Gh., Voinea Gh., Mihăesa S., şi alţii „Finanţe”, Editura Sedcom Libris,
2001
2. Stancu I. „Finanţe: pieţe financiare şi gestiunea portofoliului, investiţii reale şi
finanţarea lor, analiza şi gestiunea financiară a întreprinderii”, Bucureşti, 2002
3. Stratulat O. „Conceptul şi funcţiile finanţelor publice”, Chişinău, 1996
4. Stroie R. „Finanţe”, Editura ASE Bucureşti, 2003
5. Văcărel Iu. „Finanţe publice”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

Întrebări de verificare:
1.Descrieţi evoluţia finanţelor.
2. Descrieţi caracterul istoric al finanţelor.
3. Care este originea cuvîntului ,,finanţe”.
4. Care sunt concepţiile specialiştilor cu privire la finanţe?
5. Numiţi şi caracterizaţi etapele distincte ale finanţelor.
6. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre finanţele publice şi cele private?
7. Descrieţi obiectul de studiu al finanţelor.
8. Descrieţi conţinutul economic al finanţtelor.
9. Care sunt funcţiile finanţelor?
10.Numiţi şi descrieţi fazele funcţiei de repartiţie ale finanţelor.
11.Descrieţi funcţia de control a finanţelor.
12.Descrieţi rolul finanţelor în evoluţia societăţii.
Relaţii
Relaţiideeconomice
producţie
Relaţii bani
Relaţii financiare

Schema 1. Componenţa relaţiilor de producţie


Termenul “Finanţe”

“FINIS” – (în latina veche) – plata rentei, plata


birului, plata contribuţiei.

“FINATIO”, “FINANCIA” – (în latina


medievală( - plăţi, sfârşitul termenului de plată, sumă
de bani.

“FINANCIA” – (în latina în sec. XIII-lea) – plata în


bani.

“FINANCIA” – (în Franţa sec. XVI-lea) – totalitatea


patrimoniului de stat.

“FINANZ” – (în Germania în sec. al XVIII-lea) –


partimoniul public, inclusiv bugetului statului

Termenul “Finanţe”, având origine latină şi evoluând pe parcursul a sute de ani,


ocupă un loc central în limbajul economic şi este folosit pentru identificarea unui
întreg fenomen, inclusiv părţile lui componente – fenomenul financiar.

Schema 2. Tratarea termenului “Finanţe”


Necesitatea economică:

- repartiţia PIB între sferele de


activitate umană

Condiţii economice: Circumstanţe:

- producţia marfă; - crearea obiectului de


FINANŢE repartiţie (P.I.B.);
- apariţia banilor;
- existenţa subiectelor
- folosirea banilor repartiţiei (statul,
pentru persoane fizice şi
transferarea juridice).
valorii.

La o anumită etapă de dezvoltare a societăţii


umane – după apariţia banilor şi organizarea
societăţii în formă de stat – relaţiile de
producţie sau completat cu o formă nouă –
relaţiile financiare.

Schema 3. Necesitatea, condiţiile şi circumstanţele apariţiei finanţelor.


Fonduri băneşti

F Pârghii şi instrumente de intervenţie a


I Guvernului în economie
N
A
N Metode şi tehnici de gestionare a
Ţ acumulărilor băneşti
E

Act juridic

Relaţii economice care apar în procesul


constituirii şi repartizării fondurilor şi
mijloacelor băneşti

FINANŢELE sunt relaţii economice ce ţin de formarea,


distribuirea şi utilizarea fondurilor băneşti pe baza
produsului intern brut.

Schema 4. Diverse tratări ale categoriei “Finanţe”