2009 

   
 
BOGDAN   

FÎRŢESCU     
 

FINANȚE PUBLICE 
EUROPENE 
 
‐   SUPORT   DE   CURS   – 
MASTER FINANŢE ­   ASIGURĂRI 
  

 
CAPITOLUL 1 

PREMISE ALE DEZVOLTĂRII FINANȚELOR 
PUBLICE EUROPENE

1.1   C REAREA 
ŞI  FUNCȚIONAREA  U NIUNII  E UROPENE  –   PREMISĂ  A 
FINANȚELOR PUBLICE  E UROPENE  
 
Formarea  Uniunii  Europene,  ca  entitate  de  tip  statal,  ce  cuprinde  o  reuniune  de  state 
independente,  a  constituit  un  prim  factor  obiectiv  ce  a  condus  la  apariția  unor  noi  procese 
economice  şi  relații  sociale  de  redistribuire  a  produsului  național  obținut  în  țările  membre, 
având  ca  participanți  Uniunea  Europeană,  ca  entitate  de  sine  stătătoare,  pe  de  o  parte,  şi 
statele componente, respectiv membrii acestor colectivități, pe de altă parte. De asemenea, 
conturarea  unor  instituții  ale  UE  (Parlamentul  european,  Consiliul  UE,  Comisia  europeană 
etc.)  precum  şi  asumarea  unor  sarcini  specifice  de  către  acestea,  au  condus  la  amplificarea 
relațiilor băneşti‐financiare, desfăşurate de la un anume moment dat în monedă unică – euro 
constituie  un  alt  factor  ce  a  condus  la  desfășurarea  proceselor  specifice  finanțelor  publice 
europene.  În  contextul  manifestării  unor  funcții  tot  mai  complexe  ale  acestor  entități 
instituționale relațiile respective desemnează, în fapt, element de conținut economic şi sferă 
de  manifestare  a  finanțelor  publice  europene.  Totodată  existența  unor  nevoi  comune  ale 
Uniunii Europene presupune constituirea unor resurse financiare care să fie utilizate în scopul 
acoperirii  acestora,  la  nivelul  Uniunii  existând  o  serie  de  necesități  ce  rezultă  din  politicile 
comune  asumate  ce  vizează  elemente  legate  de:  politica  agricolă,  siguranța  alimentară, 
politica industriala, piața internă, politica fiscală şi vamală etc. 
Bugetul Uniunii Europene, ca act care evidențiază şi autorizează în fiecare an finanțarea 
ansamblului  activităților  şi  intervențiilor  comunitare,  devine  un  alt  factor  care  concură  la 
dezvoltarea  finanțelor  publice  europene,  cuprinzând,  sub  forma  de  balanță  sintetizatoare, 
dimensiunea resurselor financiare publice ale uniunii (veniturile bugetare publice), respectiv 
destinațiile date acestora în funcție de necesitățile specifice, ce urmează a fi acoperite. 
  

Introducerea monedei Euro, ca inovație financiară, constituie o altă premisă a conturării 
conceptului de finanțe publice europene. Aceasta se înscrie în contextul participării diverselor 
entități la viața economică şi socială în spațiul nou creat şi în care circulă o monedă unică, la 
fel ca în entitățile de tip statal suverane, desemnând, în fapt, o amplă activitate mijlocită de 
bani. O asemenea activitate este concretizată de evaluarea, procurarea şi alocarea resurselor 
în formă bănească, cumpărarea şi vânzarea, încasarea de venituri şi efectuarea de cheltuieli, 
economisirea  şi  investirea  unor  sume  de  bani,  crearea  şi  stingerea  unor  datorii  sau  creanțe 
băneşti  etc.,  toate acestea  având  o conotație  financiară  în  spațiul  european.  Astfel,  ne  apar 
relevante mutațiile survenite în cadrul Uniunii Europene, atât prin prisma încorporării de noi 
țări membre, cât şi a restructurărilor survenite în cadrul instituțiilor sale specifice, precum şi 
etapele  adoptării  monedei  Euro,  respectiv  transformările  survenite  la  nivelul  statelor 
europene, membre sau viitoare membre ale Uniunii.  

CONSTITUIREA   UNIUNII   EUROPENE 

D E L I M I T Ă RI ,   S T A T U T ,   P I L O N I   A I   U N I U N I I   E U R O P E N E  

Definire  Denumirea de Uniune Europeană (European Union) a fost formulată de către 12 state, 
odată  cu  Tratatul  UE  din  1993.  Uniunea  Europeană  completează  şi  cuprinde 
Comunitatea  Europeană,  precedent  denumită  Comunitatea  Economică  Europeană  sau 
Piața  Comună,  precum  şi  cele  două  forme  de  cooperare  instituționalizate,  Politică 
externă şi de securitate comună (PESC) şi Cooperarea în materie de justiție şi de afaceri 
interne. 
Uniunea Europeană este abordată, cel mai adesea, ca “o comunitate de state europene 
independente,  reunite  in  jurul  unor  valori  politice,  economice,  culturale  si  sociale 
comune”.  O  altă  accepțiune  o  defineşte  ca sun  “parteneriat  economic  şi  social  unic 
încheiat  între  țări  europene  democratice”.  În  alte  abordări  Uniunea  Europeană  este 
reprezentată  drept  „o  organizație  internațională  şi  supranațională  care  regrupează 
majoritatea  statelor  continentului  european”,  sau  „o  comunitate  politico‐economică  cu 
trăsături supra‐naționale şi interguvernamentale”.  
 
Statut  Competențele lărgite, aspectul supranațional al UE şi soliditatea legăturilor pe care le‐a 
creat  între  statele  sale  membre  disting  net  Uniunea  europeană  de  alte  organizații
internaționale. Uniunea este, prin anumite aspecte, o confederație dar, prin alte puncte,
 

are  caracteristicile  unui  stat  federal.  Opțiunea  de  a  instaura  o  constituție,  chiar  dacă
documentul care o stabileşte rămâne stricto sensu un tratat, acordă Uniunii personalitate 
juridică.  Anumiți  specialişti  din  dreptul  internațional  public  şi  din  dreptul  constituțional
consideră, însă, că Uniunea este deja un stat care înglobează state suverane. 
 
Piloni  Uniunea Europeană este axată pe trei piloni, care se disting prin modul de decizie utilizat 
în  funcție  de  domeniile  vizate.  Aceştia  vizează  dimensiunea  comunitară,  corespunzând 
prevederilor din Tratatele de constituire a Comunităților Europene (CE, CECO EURATOM) 
referitoare  la  cetățenia  europeană,  politicile  comunitare,  Uniunea  Economică  şi 
Monetară etc., politica externă şi de securitate comună, care este reglementata de Titlul 
V  din  Tratatul  asupra  Uniunii  Europene  şi  cooperarea  polițienească  şi  judiciară  în 
materie. 
Primul pilon. Reprezintă un pilon supranațional, denumit “ pilon comunitar” şi permite 
decizii  supranaționale  sub  controlul  Curții  UE  de  la  Luxemburg,  relativ  la  politicile 
integrate (Politica Agricolă Comună ‐  PAC,  uniunea  vamală, piața internă, euro etc). În 
raport cu aspectele relevante ale acestui pilon, ce vizează folosirea resurselor financiare 
şi se circumscrie deci finanțelor publice europene, este de remarcat că statele membre 
au  transferat  o  parte  relativ  importantă  din  competențele  lor  Uniunii  Europene.  Acest 
transfer  vizează,  totodată,  şi  decizii  financiare  care  se  integrează  în  conținutul  specific 
finanțelor publice europene. 
Al  doilea  pilon.  Acesta  reglementează  elementele  de  politica  externă  şi  de  securitate 
comună  (PESC),  cooperare  interguvernamentală  în  materie  de  afaceri  externe  şi  de 
securitate referindu‐se la ansamblul regulilor relative la PESC ce figurează în tratatul UE. 
Al  treilea  pilon.  Se  referă  la  cooperarea  polițienească  şi  judiciară  în  materie  penală, 
cooperarea interguvernamentală. Aspectele relative la al treilea pilon sunt denumite JAI 
(Justiție şi Afaceri Interne), chiar dacă tratatul de la Amsterdam a modificat denumirea 
titlului VI din Tratatul UE.  
 
Tratatul de la Roma (2004) a instaurat un tratat constituțional pentru UE şi propune o 
fuziune completă a celor trei piloni şi adaugă alte domenii de cooperare şi o revizuire a 
nivelelor de decizie. 
  

Sintetic, structura Uniunii Europen pe cei trei piloni poate fi reprezentată conform figurii 
de mai jos: 

 
Uniunea Europeană poate fi considerată, deci, un sistem hibrid în care pentru anumite 
domenii statele cedează în întregime suveranitatea lor Uniunii, în timp ce pentru altele, 
statele preferă să recurgă la cooperări interguvernamentale. 

T R A T A T E   F U N D A M E N T A L E   Î N   E T A P E L E   „ C ON S T R U CŢ I E I ”   U N I U N I I   E U R O P E N E    

   
Tratate  Comunitatea  europeană  a  cărbunelui  şi  oțelului  (CECA)  reprezintă  un  prim  tratat, 
semnat  la  18  aprilie  1951.  Cele  şase  țări  fondatoare  (Franța,  Republica  Federală  a 
Germaniei,  Belgia,  Luxemburg,  Olanda  şi  Italia)  s‐au  înțeles  să‐şi  amplifice  schimburile 
de  materii  prime  necesare  siderurgiei  pentru  a  accelera  dinamica  economică.  CECA  a 
expirat  la  23  iulie  2002,  devenită  învechită  după  fuziunea  organelor  executive  şi 
legislative  în  cadrul  Comunității  europene  care  a  dobândit  personalitate  juridică  şi 
tratatul unic. 
 
La 27 mai 1952  s‐a semnat la Paris un tratat care instituia  Comunitatea Europeană de 
Apărare (CEA). Vechiul tratat de alianță de la Bruxelles din 1948 a fost modificat în 1957 
pentru a crea Uniunea Europei Occidentale (UEO). 
 
Tratatul  de  la  Roma,  semnat  la  25  martie  1957  de  şase  țări  vizează  cooperarea  în 
 

domeniile economice, politice şi sociale. Scopul este de a institui o „piață comună" care 
să  permită  libera  circulație  a  persoanelor,  a  mărfurilor  şi  a  capitalurilor.  Comunitatea 
economică  europeană  (CEE)  devine,  astfel,  o  entitate  internațională  de  tip 
supranațional,  instituită  prin  tratatul  de  la  Roma  dotată  cu  capacitate  de  finanțare 
autonomă. 
 
Tratatul  de  fuziune  a  executivilor  (1956)  creează  fuziunea  celor  trei  comunități 
europene  (CECA,  CEE  şi  Euratom).  De  asemenea  actul  creează  Comisia  Europeană  şi 
Consiliul European, ca noi entități instituționale. 
 
Actul unic european (semnat la 28 februarie 1986 şi intrat în aplicare la 1 iulie 1987) a 
avut  scopul  de  a  redinamiza  construcția  europeană  prin  constituirea  pieței  interne. 
Acesta  permitea  libera  circulație  a  capitalurilor  şi  serviciilor.  Actul  unic  consacră,  de 
asemenea, existența Consiliului european, ca instituție europeană, ce reuneşte şefii de 
stat  şi  de  guvern.  El  decide  consolidarea  puterilor  Parlamentului  european  prin 
intermediul „procedurii de cooperare". 
 
Tratatul de la Maastricht (semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 
1993).  creează  cetățenia  europeană  şi  permite  circulația  şi  rezidența  liberă  în  țările 
Comunității, dreptul de a vota şi de a fi ales în statul în care are rezidența pentru alegeri 
europene şi municipale. S‐a decis cu această ocazie crearea unei monede europene sub 
egida  Băncii  Centrale  Europene,  denumite  euro.  Competențele  Comunității  sunt 
extinse,  după  principiul  subsidiarității,  la  noi  domenii:  educație,  formare  profesională, 
cultură,  sănătate  publică,  protecția  consumatorului,  rețele  transeuropene,  politică 
industrială. 
 
Tratatul de la Amsterdam (semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999) 
propune  construcția  unui spațiu  de  libertate, securitate şi de  justiție. Acesta schițează 
reforma  instituțiilor  europene  în  vederea  aderării,  lărgind  şi  drepturile  pe  care  le 
garantează:  drepturi  sociale,  egalitatea  bărbați‐femei,  servicii  publice,  consolidarea 
protejării drepturilor fundamentale şi interzicerea oricăror discriminări.  
 

 
T
Tratatul de  la Nisa (acord stabilit cu
u ocazia sum
mmit‐ului dee la Nisa din  decembrie  2000) 
ssemnat la 26 februarie  2001 şi intrat în vigoaree la 1 februaarie 2003, re
ealizează refforme 
v
vizând  instittuțiile  UE  în  vederea  ad
derării  unor  noi  țări.  Trratatul  confeeră  Parlamentului 
European  un 
u rol  legislativ  consoliidat,  furnizâând,  totodattă,o  bază  ju
uridică  parttidelor 
p
politice  ale  țărilor  mem
mbre.  Trataatul  a  fixat  principiile  şşi  metodele  de  evaluarre  ale 
s
sistemului  instituțional  definind  no
oua  repartizzare  a  voturrilor  atribuittă  fiecărei  țțări  în 
c
cadrul Consi
iliului precum
m şi a majorrității calificaate.  
 
O
O imagine sintetică asup
pra evoluțieii istorice a ad
doptării prin
ncipalelor traatate care au
u stat 
l voltării Uniunii Europene şi implicit  a relațiilor  financiare specifice axate pe 
la baza dezv
f nilor este prezentată în ffigura de maai jos:  
folosirea ban

BUGETUL UNIUNII EUROPENE 
 
Definire 
D B
Bugetul  Uniunii  Europe ntă actul care  autorizeaază  în  fiecarre  an  finanțțarea 
ene  reprezin
  a
ansamblului  activitățilo
or  şi  interrvențiilor  comunitare  evidențiazăă  prioritățille  şi 
  

orientările  politice  comunitare,  pornind  de  la  estimări  ale  nevoilor  economice  şi 
priorităților politice ale Uniunii pentru anul următor.  
 
Mutații  Evoluția  sa  de‐a  lungul  timpului  reflectă  transformările  succesive  ale  construcției 
cantitative  europene, suferind evoluții cantitative profunde: 
  ‐  în 1970, bugetul comunitar în valoare de 3,6 miliarde ecu (la 1 ian. 1999, 1ecu = 1 
euro) reflecta doar resurse financiare vizând cheltuielile legate de politica agricolă 
comună;  
‐  în  2007,  bugetul  UE  de  aproximativ  93  miliarde  €  exprimă  resursele  financiare  şi 
alocarea lor sub formă de cheltuieli ce vizează: politicii agricole comune, politica de 
dezvoltare  regională,  cheltuieli  de  cercetare,  educație,  formare,  acțiuni  de 
cooperare internațională etc. 
Efectele  în  planul  finanțelor  publice  europene  se  relevă  prin  dimensiunea  resurselor  financiare 
vehiculate  prin  buget,  perspectivele  financiare  pe  următorii  5  ani  (2007‐2013)  vizând:  creştere 
durabilă  (fonduri  structurale,  cercetare  şi  educație)  ‐  382  miliarde  de  euro;  conservarea  şi 
gestionarea  resurselor  naturale  ‐  371  miliarde  de  euro;  cetățenie,  libertate,  securitate  şi  justiție  ‐ 
10,7 miliarde de euro destinat activităților legate de justiție şi afaceri interne; Uniunea Europeană 
ca actor global ‐ 49,5 de miliarde de euro alocate acțiunilor în favoarea țărilor în curs de dezvoltare, 
promovării  drepturilor  omului,  politicii  externe  şi  de  securitate  comune  şi  sprijinului  pentru 
dezvoltarea țărilor învecinate; administrație ‐ 49,8 de miliarde de euro. 
 

1.2   M ONEDA  E URO  –  PREMISĂ A FINANȚELOR EUROPENE  

E U R O   Î N   C O N T E X T U L   E M U   (U N I U N I I   E C O N O M I C E   Ş I   M O N E T A R E )   –   S C U R T   I S T O R I C  
Uniunea Europeană Economică şi Monetară (EMU) reprezintă o reuniune de naţiuni europene având monedă unică ­ 
euro şi o politică economică unică cu un set de condiţii de responsabilitate fiscală.  
Din  punct  de  vedere  istoric,  la  izbucnirea  celui  de­al  doilea  război  mondial,  majoritatea  monedelor  din  ţările 
industrializate  erau  strâns  apropiate  de  dolar,fiind  legate  de  „standardul  de  aur”  în  sistemul  de  la  Bretton  Woods. 
Supremaţia  de  facto  a  dolarului  şi  devalorizările  câtorva  monede  europene  au  condus  politicienii  europeni  la 
căutarea unei soluţii de redresare printr­o integrare economică între naţiunile europene. 
Planuri pentru o monedă unică europeană s­au conturat încă din 1969 cu Raportul Barre, elaborat de cele şase state 
membre  ale  Comunităţii  Economice  Europene  (EEC).  Actualmente,  ţările  europene  participante  pot  fi  integrate  în 
trei faze economice, care corespund fazelor istorice ale dezvoltării EMU. 
 
 

Faza I 
În  1979  s­a  creat  Sistemul  european  monetar  (EMS)  în  vederea  prevenirii  fluctuaţii  mari  între  valorile  monedelor 
europene,  propunându­se  Mecanismul  European  a  Ratei  de  Schimb  (ERM)  în  acord  cu  care  ratele  de  schimb  a 
monedei fiecărui stat membru trebuiau să fie restricţionate la fluctuaţii foarte mici (+/­2.25%) pe oricare latură a 
valorii  de  referinţă. Această  valoare  de  referinţă a fost stabilită într­un  agregat  al tuturor monedelor participante 
care s­a numit Unitatea de Monedă Europeană (ECU), care a fost apreciată în acord cu mărimea economiilor statelor 
membre. 
În februarie 1986, Comisia Europeană condusă de Jacques Delors a adoptat Actul Unic European, care a avut drept 
scop  înlăturarea  barierelor  instituţionale  şi  economice  între  statele  membre  ale  UE  şi  să  stabilească  scopul  pieţei 
comune europene.  
În  1989,  au  fost  schiţate  planuri  pentru  a  realiza  EMU  în  3  stadii.  Deşi  procesele  stadiului  I  au  început  cu  EMS  în 
1979,  prima  fază  a început  oficial în  1990,  când  controalele  asupra  ratei  de schimb au  fost  înlăturate,  dând  astfel 
liberă mişcare capitalurilor în întreaga EEC.  
În  1992,  cele  trei  faze  prevăzute  de  Comisia  Delors  au  fost  făcute  oficiale  prin  introducerea  în  Tratatul  de  la 
Maastricht,  incluzând  criteriile  de  convergenţă  economică  pentru  adoptarea  monedei  comune.  În  fapt,  aceasta  a 
transformat  EEC  în  Uniunea  Europeană.  Criteriile  pentru  calitatea  de  membru  a  Uniunii  Europene  şi  adoptarea 
monedei euro sunt stabilite prin: Tratatul de la Maastricht din 1992, intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993; Consiliul 
European la Copenhaga ­ „criteriile Copenhaga”, ce au clarificat scopurile generale ale Tratatului de la Maastricht; 
Contractul  cadru  negociat  cu  fiecare  ţară  candidată  mai  înainte  de  a  adera  la  UE.  Criteriile  au  fost  de  asemenea 
clarificate şi de legislaţia UE şi prin decizii ale sistemului judiciar european, de­a lungul anilor. 
Prima fază a dezvoltării EMU poate fi corelată cu cel al unei ţări candidate care înainte de aderarea la UE trebuie să 
întrunească criteriile Copenhaga.  
 
Faza II 
La summit­ul din Madrid din decembrie 1995, Germania a argumentat cu succes schimbarea numelui ECU în „euro”. 
Aşa numitul „scenariu Madrid” a stabilit de asemenea o perioadă tranzitorie între introducerea euro în contabilitate 
şi mai târziu ca şi monedă lichidă. 
În a doua fază a EMU, Institutul Monetar European (EMI) a fost stabilit ca un predecesor al Băncii Centrale Europene 
(BCE).  
În iunie 1997, Consiliul European din Amsterdam a fost de acord cu Pactul de Stabilitate şi Creştere Economică şi a 
stabilit  ERM  II,  care  ar  succeda  Sistemului  Monetar  European  şi  ERM  după  lansarea  monedei  euro.  Anul  următor 
Consiliul  European  de  la  Bruxelles  a  selectat  unsprezece  ţări  care  să  adopte  moneda  euro  în  1999  şi  astfel  Banca 
Centrală  Europeană  a  luat  fiinţă,  având  ca  rol  stabilirea  politicii  monetare  a  Uniunii  Europene  şi  supravegherea 
activităţilor Sistemului European al Băncilor Centrale – bănci naţionale care ar avea rolul de a implementa deciziile 
Băncii  Centrale  Europene,  de  a  emite  monedă  şi  de  a  asista  ţările  euro  iniţiale  în  realizarea  criteriului  de 
convergenţă. 
A  doua  fază  a  dezvoltării  EMU poate  fi  corelată  cu  un  Stat Membru care  tocmai  a aderat  intrând în ERM­II, unde 
trebuie să rămână pentru cel puţin doi ani înainte de a adopta euro. 
 
Faza III 
 

Pe 1 ianuarie 1999 euro a fost adoptat în formă non­fizică, cu ratele de schimb ale monezilor pentru cele 11 din cele 
15 State Membre fixate la ultima zi din anul 1998. Mecanismul European al Ratei de Schimb (ERM) a fost urmat de 
ERM­ II, care a funcţionat în acelaşi mod cu originalul ERM dar în contextul unei monede euro deja existente. Banca 
Centrală Europeană a început implementarea unei politici monetare, unice cu asistenţa Băncilor Centrale ale fiecărui 
Stat Membru, şi perioada de tranziţie de trei ani stabilită la Madrid a început, ţinând până în 1 ianuarie 2002. La 
jumătatea anului 2000 Comisia a anunţat că Grecia putea în mod formal să adere la cea de­a treia fază a monedei 
unice pe 1 ianuarie 2001. 
Euro a fost o monedă virtuală pentru cele 12 ţări ale aşa­numitei Zone Euro – Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, 
Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Spania şi Portugalia. A fost folosit în contabilitate, şi companiile au putut 
să conducă tranzacţii euro­denominate sigure cunoscând că ratele de schimb între Statele Membre erau fixe. Valorile 
euro au apărut în conturile bancare alături de monedele naţionale pentru a obişnui populaţia cu noua monedă. 
Fiecare  stat  care  a  adoptat  noua  monedă  la  1  ianuarie  2002,  a  trebuit  să  întrunească  „Criteriile  de  Convergenţă” 
stabilite  în  Tratatul  de  la  Maastricht.  Criteriile  includeau  patru  cerinţe:  Valutele  trebuiau  să  stea  în  paramentrii 
stabiliţi de ERM pentru cel puţin 2 ani; Ratele de dobândă pe termen lung nu puteau fi mai mari cu 2% decât cele ale 
celor  mai  bune  trei  State  Membre  din  punct  de  vedere  al  performanţei;  Inflaţia  trebuie  să  fie  sub  valoarea  de 
referinţă  (în  decurs  de  trei  ani  preţurile  nu  pot  fi  mai  mari  cu  1,5%  decât  cel  mai  bun  performer;  Datoria  de  stat 
trebuie să fie sub 60% din produsul intern brut (sau să fie apropiat acestei ţinte) şi deficitele bugetare să fie sub 3%.  
A treia fază a dezvoltării EMU poate fi corelată cu un Stat Membru, care după ce a aderat la ERM­II şi a menţinut 
criteriile de convergenţă pentru cel puţin doi ani, a aderat şi la zona euro1. 

A D O P T A R E ,   A D E Z IU N E A   S T A T E L O R   M E M B R E ,   S I T U A Ț IA   S T A T E L O R   N E A D ER E N T E   L A   E U R O  
Adoptare  Moneda Euro2 a fost introdusă la 1 ianuarie 1999 sub formă de monedă scripturală în 
  cele 11 state membre, abia mai târziu, în 2002, regăsindu‐se în forma bancnotelor şi 
monedelor fizice. Grecia aderă la zona euro la 1 ianuarie 2001 fiind a douăsprezecea 
țară care a adoptat euro. 
Cu toate acestea, biletele şi piesele monedelor naționale au continuat să fie utilizate 
în  țările  lor  până  la  introducerea  noilor  bilete  şi  monede  la  1  ianuarie  2002.  Unele 
dintre vechile valute şi‐au păstra valoarea legală până la data de 28 februarie 2002. 
Prima monedă care a dispărut a fost marca germană, la 31 decembrie 2001, iar la 28 
februarie 2002, toate monedele au încetat să mai fie utilizate. Unele Bănci centrale 

                                                       
1
 http://www.eu4journalists.eu 
2
 Numele – euro – a fost ales de către Consiliul European reunit la Madrid, în 1995, în cadrul pregătirilor pentru moneda 
unică.  Simbolul  monedei  euro  –  €  –  a  fost  inspirat  de  litera  grecească  epsilon  (Є).,  fiind  şi  prima  literă  a  cuvântului 
„Europa”  scris  în  alfabetul  latin.  Cele  două  linii  paralele  care  îl  străbat  simbolizează  stabilitatea.  Pentru  alegerea 
simbolului monedei euro, Comisia Europeană a organizat un concurs intern fiind luate în considerare aproximativ 30 de 
schițe  –  dintre  care  zece  au  fost  supuse  evaluării  publicului.  Desenul  final  a  fost  ales,  în  1995,  dintre  cele  două 
propuneri ajunse în finală, de preşedintele Comisiei Europene de atunci, Jacques Santer, şi de comisarul european Yves 
Thibault de Silguy . 
 

din statele zonei euro continuă încă să accepte bilete şi piese ale vechilor monede (de 
exemplu, în Franța se acceptă unele bilete până în 2012). 
 
Tranziția  la  Tranziția monedelor  naționale la euro pentru cele 11 țări membre ale primei zone 
Euro  euro a fost eşalonată pe o perioadă de trei ani, între 1999 şi lui 2002, în următoarele 
  etape: 
¾ 1  ianuarie  1999:  trecerea  piețelor  financiare  ,  a  datoriei  publică, 
trezoreriile întreprinderilor, în interfața cu băncile şi piețele financiare. 
¾ 1  ianuarie  1999  ‐  31  decembrie  2001:  trecerea  de  la  moneda  de 
tranzacționare ale devizelor naționale la euro.  
¾ 1  ianuarie  2002:  trecerea  la  moneda  fiduciară  (bilete  şi  monede)  euro. 
Durata  acestei  perioade  a  fost  variabilă  în  funcție  de  țară  (de  la  câteva 
săptămâni la trei luni). 
În pregătirea pentru introducerea monedei euro la 1 ianuarie 2002, peste 14 miliarde de bancnote valorând aproape 
633 miliarde au fost imprimate, şi 52 miliarde de monezi au fost bătute utilizându­se 250.000 de tone de metal. În 
cursa  din  1  ianuarie  1999,  pesimiştii  au  câştigat,  promovând  teamă  şi  confuzie.  În  ştirile  apărute  în  media  s­a 
vehiculat  ideea  că  o  astfel  de  schimbare  masivă  de  monedă  nu  va  reuşi.  Dar  astfel  de  temeri  s­au  dovedit  a  fi 
nefondate.  Automatele  bancare  au  furnizat  noua  monedă  în  primul  minut  de  după  miezul  nopţii  şi  cetăţenii  au 
cheltuit euro în câteva zile. 
În prima sa zi de schimb la bursa de valori de la Frankfurt, în 4 ianuarie 1999, euro a fost la un nivel de 1, 1789 dolari 
americani.  Din  acea  zi  euro­ul  a  crescut  în  valoare,  scăzând  sub  paritatea  euro­dolar  doar  un  an  mai  târziu  şi 
continuând să scadă până în 26 octombrie 2000, când noua monedă a atins cel mai jos punct al său cu un nivel de 
0,8225 dolari. De­a lungul anului rata medie de schimb a fost de 0,95 dolari.  
Moneda euro nu şi­a revenit până la introducerea monedei euro în cash în 2002, când a crescut de la 0,90 dolari la 
1,02 dolari spre sfârşitul anului 2002. Un an mai târziu a atins nivelul de 1,24 dolari. În noiembrie 2004 a depăşit 
pragul de 1,30 dolari şi pe 30 decembrie 2004 a atins cel mai înalt record de 1, 3668 dolari. În cursul anului 2005 
euro a scăzut din nou la 1, 1813 între 2 ianuarie şi 1,2958 dolari pe 5 iunie. La sfârşitul anului moneda a atins cel mai 
înalt prag după ce a depăşit pragul de 1,30 şi se pare că acesta este nivelul la care a rămas3.  
 
Adeziunea  Adeziunea la euro este obligatorie pentru noile state membre ale Uniunii Europene. 
noilor  state  Astfel,  fiecare  şi‐a  fixat  o  dată  pentru  adoptarea  monedei  unice:  2007  pentru 
membre  Slovenia;  Estonia  şi  Lituania  au  fost  amânate  din  cauza  unei  inflații  ridicate;  2008 
  pentru  Malta,  Cipru,  Lituania  şi  Estonia;  2010  pentru  Ungaria  şi  Republica  Cehă; 

                                                       
3
 http://www.eu4journalists.eu 
 

pentru Polonia nu s‐a decis o dată calendaristică.  
Procesul  a  început  la  28  iunie  2004,  când  trei  țări,  Estonia,  Slovenia  şi  Lituania,  au 
făcut  primul  pas  (devansând  vecinii  lor  mai  mari  dintre  statele  aderente)  pentru 
integrarea  în  mecanismul  de  schimb  european  II  (MCE  II),  succesor  al  sistemului 
monetar european (cum o făcuse mai înainte Danemarca).  
La  16  mai  2006,  Comisia  europeană  şi  BCE  au  recomandat  oficial  extinderea  zonei 
euro  pentru  Slovenia  chiar  de  la  1  ianuarie  2007,  constatând  că  această  țară 
îndeplineşte  de  acum  toate  criteriile  de  convergență  solicitate.  La  15  iulie  2006, 
Comisia europeană a anunțată că Slovenia îndeplineşte toate criteriile de stabilitate 
cerute  pentru  aderarea  la  UEM:  de  la  1  ianuarie  2007,  euro  este  noua  monedă 
slovenă şi perioada de dublă circulație cu tolarul va fi redusă la aproximativ 15 zile 
(trecerea  la  euro  a  economiei  slovene  indică  şi  faptul  că  o  parte  importantă  a 
schimburilor  se  efectuează  deja  în  această  valută,  este  deja  avansată  la  nivelul 
întreprinderilor,  fondurilor  de  investiții  private  şi  garanțiilor  financiare  ale  statului 
sloven).  
Bulgaria,  care  a  semnat  tratatul  de  aderare  la  Uniune  (25  aprilie  2005),  vizează  să 
integreze euro la mijlocul lui 2009 (cu o intrare în Uniune la 1 ianuarie 2007). Banca 
Națională a Bulgariei menține noua leva, deja de mai mult timp arondată la marca 
germană,  în  condiții  monetare  foarte  riguroase  (1€  =  1,95583  leva  nouă),  care  ar 
trebui să faciliteze intrarea sa în zona euro. 
România a început o reforma leului românesc în 2005, prin denominare, cu scopul 
de a fi de a se integra în zona euro în 2012 şi în MCE II 2009, doi ani după aderarea 
la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007. 
 
State  Din cei trei membri ai UE 15 neparticipanți, Regatul Unit şi Danemarca au obținut o 
membre  UE  clauză  de  neparticipare  (opting‐aut),  ce  le  permite  să  rămână  în  afara  monedei 
ce  nu  unice, chiar dacă îndeplinesc condițiile de adeziune, clauză conformă cu tratatul de 
doresc  la Roma din 2004. 
aderarea  la  De  asemenea  Regatul  Unit,  contrar  Danemarcei,  nu  face  parte  din  MCE  II,  chiar 
Zona Euro  dacă  îndeplineşte  condițiile  tratatului  de  la  Maastricht,  deoarece  nu  doreşte  să 
realizeze „legarea” cursul de schimb al lirei sterline cu cel al euro.  
 

Suedia s‐a angajat să se alăture la termen monedei unice, în momentul în care va 
îndeplini condițiile tratatului de la Maastricht. 
 

1.3   S TATELE MEMBRE ALE  U NIUNII  E UROPENE  –  PREMISĂ A FINANȚELOR 

PUBLICE EUROPENE  
 
Membri  Uniunea  grupează,  de  la  1  ianuarie  2007,  27  de  state  membre:  Germania,  Austria, 
  Belgia,  Cipru,  Danemarca,  Spania,  Estonia,  Finlanda,  Franța,  Grecia,  Ungaria,  Irlanda, 
Italia,  Letonia,  Lituania,  Luxemburg,  Malta,  Olanda,  Polonia,  Portugalia,  Regatul  Unit, 
Slovacia, Slovenia, Suedia, Republica Cehă, România şi Bulgaria. 
 

CRONOLOGIA ADERĂRII LA UNIUNEA EUROPEANĂ 

1958 – formarea Comunităţilor Europene 
Belgia, Franţa, Republica Federală Germania, Italia, Luxemburg, Olanda (state fondatoare) 

1973 ­ Prima extindere a Comunităţilor Europene 
Danemarca, Irlanda, Marea Britanie 

1981 ­ A doua extindere a Comunităţilor Europene   
Grecia 

1986 ­ A treia extindere a Comunităţilor Europene   
Portugalia, Spania 

1995 ­ A patra extindere a Uniunii Europene  
Austria, Finlanda, Suedia 

 
  

2004 ­ A cincea extindere a Uniunii Europene   
Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria 

2007 ­ Finalizarea celui de­al cincilea proces de extindere a Uniunii Europene   
România, Bulgaria 

F I N A N Ţ E   PU B L I CE   A L E  S T A T E L OR   M E M B R E    
Prin  prisma  conținutului  de  relații  economice,  finanțele  publice  europene  vizează  implicit  relațiile 
financiare  publice  ale  statelor  membre  ale  Uniunii  Europene,  ca  entități  statale,  referindu‐se  la  
ansamblul  relațiilor  în  formă  bănească  (în  euro  sau  monede  naționale)  ce  se  manifestă  între 
participanții  la  procesele  de  constituire,  distribuire  şi  utilizare  a  fondurilor  băneşti  (financiare) 
publice,  având  în  prim  plan  ca  participanți,  cu  rol  determinant,  autoritățile  sau  entitățile  publice, 
care  administrează  în  interes  colectiv  (public)  fondurile  respective.  Este  de  remarcat  că  pentru 
acestea sunt definitorii proprietatea publică şi caracterul colectiv, social (public) al intereselor sau 
nevoilor  satisfăcute,  fiind  operante  reglementările  şi  normele  juridice  de  drept  public  privind 
organizarea şi conducerea activității financiare, în timp ce în subsistemul financiar privat operează 
norme juridice de drept privat, având la bază deplina autonomie în angajarea relațiilor financiare şi 
fluxurilor băneşti corespunzătoare. Manifestarea finanțelor publice (europene) este dependentă de 
derularea activităților în care sunt direct implicate finanțele private (ale țărilor membre), având ca 
premisă  activitatea  susținută  prin  finanțele  private,  pe  seama  căreia  sunt  prelevate,  în  principal, 
resurse  băneşti  la  fondurile  publice,  urmând  ca  acestea  din  urmă  să  fie  distribuite  şi  cheltuite 
pentru acțiuni şi obiective considerate de interes public. 
Relațiile financiare publice, vizează, totodată mai multe grupuri de relații caracterizate prin anumite 
particularități  şi  cuprinzând  categorii  financiare  specifice,  ce  pot  fi  abordate  şi  într‐un  caracter 
unitar de sistem (financiar).  
 
Sistem  Caracterul multinațional, respectiv național al nevoilor ce se cer a fi satisfăcute la nivelul 
  

financiar  Uniunii Europene conduce la gruparea (subsistemului) relațiilor publice europene în: 
public  la  • subsistemul finanțelor supranaționale ale UE 
nivelul UE  • subsistemul  finanțelor  statelor  membre  (naționale)  –  ca  entități  de  tip  statal 
  distincte. 
Sistem 
financiar  Raportat la cel din urmă, în funcție de caracterul național sau local al nevoilor publice ce 
public  la  se  satisfac,  identificăm  relații  specifice  ce  se  manifestă  în  cadrul  sistemului  financiar 
nivelul  public al statelor membre, ce se structurează, la rândul lor, pe două mari subsisteme: 
statelor  • subsistemul finanțelor publice ale statului de nivel central – unitar sau federal‐ 
membre  (subsistemul finanțelor statului); 
ale UE  • subsistemul finanțelor statului federat (acolo unde este cazul)4 
  • subsistemul  finanțelor  entităților  administrativ‐teritoriale  (subsistemul 
  finanțelor locale) 

E L E M E N T E   D E   ( S U B ) S I S T E M   F I N A N CI A R   P U B L I C  
Subsistemul  finanțelor  statului  cuprinde  totalitatea  relațiilor  financiare  ce  se  manifestă  cu  prilejul 
constituirii,  distribuirii  şi  utilizării  fondurilor  băneşti  pentru  acoperirea  unor  nevoi  publice 
considerate de interes național.  
  Subsistemul  finanțelor  statului  se  structurează,  la  rândul  său,  pe  următoarele 
Componentele  componente:  bugetul  de  stat,  finanțele  instituțiilor  publice  din  sfera  activităților 
subsistemului  nemateriale  (de  subordonare  centrală);  finanțele  întreprinderilor  din  sfera 
finanțelor   activităților  materiale,  inclusiv  ale  instituțiilor  financiar‐bancare  cu  capital  de  stat. 
statului  Fiecare  dintre  acestea  se  individualizează  prin  anumite  particularități  de 
  manifestare,  dar,  pe  de  altă  parte,  se  întrepătrund  şi  interacționează  în  cadrul 
  sistemului (financiar al statului). 
  Bugetul de stat vizează relațiile financiare la care participă autoritățile centrale, pe 
  de  o  parte  şi  persoane  fizice  sau  juridice,  pe  de  altă  parte,  cu  prilejul  constituirii, 
  distribuirii şi utilizării fondului bugetar ca principal fond financiar al statului. 

                                                       
4
 În unele abordări, care nu vizează abordarea strict juridică a organizării administrativ‐teritoriale, nivelului intermediar 
al  statelor  federate  îi  sunt  asimilate  şi  entități  administrative  cu  libertate  decizională  mai  mare  (de  exemplu 
Comunitățile autonome din Spania) sau regiunile din Franța 
  

  Finanțele instituțiilor publice înglobează acele relații financiare la care una din părțile 
  participante  este  o  instituție  publică,  având  calitatea  de  persoană  juridică  dar  un 
  grad  mai  redus  de  autonomie  funcțională  comparativ  cu  întreprinderile.  Ceilalți 
  participanți la aceste relații financiare sunt alte persoane fizice sau juridice, inclusiv 
  autoritățile publice. 
  Finanțele întreprinderilor cu capital de stat cuprind acele relații financiare prin care 
  se  constituie,  distribuie  şi  utilizează  capitalul  şi  fondurile  băneşti  de  care  dispune 
  fiecare  întreprindere  sau  instituție  financiar‐bancară  de  stat  în  baza  autonomiei 
  funcționale şi la care participă direct cu celelalte persoane fizice şi juridice inclusiv cu 
  statul,  cele din  urmă  aflate,  fie  în  ipostaza  de  a contribui  la  constituirea  fondurilor 
  respective, fie în aceea de beneficiari ai cheltuirii lor. 
  Finanțele  instituțiilor  financiar‐bancare  cu  capital  de  stat  cuprind  relații  financiare 
  specifice  creditului  şi  asigurărilor  de  bunuri,  persoane  şi  răspundere  civilă, 
  particularizate  în  raport  cu  relațiile  similare  derulate  în  sfera  sistemului  financiar 
  privat prin forma de proprietate publică a capitalului lor.  
  Subsistemul  finanțelor  locale  înglobează  ansamblul  relațiilor  financiare  publice  la 
Componentele  care  participă  autoritățile  publice  locale  şi  alte  persoane  fizice  sau  juridice  în 
subsistemului  ipostaza de contribuabili sau beneficiari, cu prilejul constituirii, distribuirii şi utilizării 
finanțelor  fondurilor băneşti administrate în principiu prin bugetele locale.  
locale  Subsistemul cuprinde, la rândul său, următoarele componente: bugetele locale (ale 
unităților administrativ‐teritoriale, finanțele instituțiilor publice din sfera activităților 
nemateriale (de subordonare locală); finanțele întreprinderilor din sfera activităților 
materiale  (de  subordonare  locală).  Prin  relațiile  financiare  caracteristice 
subsistemului  finanțelor  locale  sunt  vehiculate  resurse  pentru  satisfacerea  unor 
nevoi publice considerate în interesul colectivităților umane existente în perimetrul 
teritorial al fiecărei entități administrative locale, delimitându‐se de cel al statului. 
 

 
R A P OR T U R I   D E   I N T ER D E P E N D E NŢ Ă   Î N T R E   F I N A N Ţ E L E   C E N T R A L E   Ş I   L O C A L E   Î N   S T A T E  
M E M B R E   A L E   U N I U N I I   E U RO P E N E  
  

În  raporturile  dintre  subsistemul  financiar  al  statului  şi  cel  al  finanțelor  locale  există  o  puternică 
interdependență  inclusiv  zone  de  interferență  implicând  prezența  finanțelor  statului  în  asigurarea 
unor premise necesare activităților financiare incluse în sfera finanțelor locale. 
 
Interdependențe   În  general,  relația  dintre  nivelele  locale  şi  cele  centrale  este  marcată  de 
  dependența,  într‐o  măsură  sau  alta  a  finanțelor  locale  de  finanțele  statului,  prin 
  prisma  opțiunilor  în  delimitarea  nevoilor  ce  pot  fi  satisfăcute  la  nivel  local  sau 
  central,  respectiv  a  resurselor  financiare  ce  pot  fi  utilizate  la  fiecare  nivel  al 
  administrației publice. 
  Astfel, dependența finanțelor locale de cele ale statului se află în relație directă cu 
Gradul  gradul de autonomie  acordat entităților locale prin  politica  statului  respectiv. De 
autonomiei  regulă,  în  statele  unitare,  gradul  de  autonomie  locală  este  mai  redus,  în  prezent 
însă,  se  constată  o  tendință  de  creştere  a  acestuia,  care  are  un  impact  puternic 
asupra dimensiunilor subsistemului finanțelor locale şi raporturilor lor cu finanțele 
statului. 
Prin  comparație,  statele  federale  se  caracterizează  printr‐un  grad  de 
descentralizare  care  este  mult  mai  mare  şi  o  autonomie  locală  mai  largă  a 
entităților  teritoriale  (statele  membre  şi  structuri  administrative  interne  ale 
acestora). Ca urmare, în aceste state sfera de manifestare a finanțelor locale are 
dimensiuni  mult  mai  mari  şi  ele  îndeplinesc  un  rol  considerabil  sporit  în 
îndeplinirea funcțiilor finanțelor publice. 
Funcționarea  entităților  administrativ‐teritoriale  în  cadrul  oricărui  tip  de  stat 
implică  delimitarea,  atât  a  unor  obligații  şi  sarcini  comune  care  antrenează 
cheltuieli  publice  locale,  cât  şi  a  unor  drepturi  în  ceea  ce  priveşte  procurarea  şi 
utilizarea  resurselor  financiare  necesare.  Or,  sistemul  financiar  public,  în 
ansamblul  său,  este  chemat  să  asigure  mobilizarea  şi  redistribuirea  resurselor 
financiare,  în  prim  plan  şi,  implicit  a  celorlalte  resurse,  între  comportamentele 
sale. 
La nivelul administrațiilor centrale se constituie şi se dirijează resurse financiare ce 
provin  din  activitatea  economică  şi  socială  desfăşurată  pe  întreg  teritoriul 
național.  Acțiunile  de  interes  național  finanțate  pe  seama  acestor  resurse  se 
  

răsfrâng  pozitiv  asupra  întregii  populații,  indiferent  de  mărimea  aportului  la 
constituirea resurselor.  
La  nivelul  autorităților  locale,  resursele  financiare  necesare  ar  trebui  să  se 
formeze,  în  cea  mai  mare  parte,  pe  seama  activităților  economice  şi  sociale 
desfăşurate în perimetrul structurii teritoriale  respective – ca resurse proprii sau 
să se obțină prin redistribuire de la nivel central.  
În practică, este posibil ca o parte din resursele administrate la nivel central să fie 
alocate  entităților  administrativ‐teritoriale  în  diferite  proporții.  Este  cazul 
transferurilor sau subvențiilor din bugetul de stat (central) către bugetele locale, 
nefiind exclusă nici redistribuirea de resurse între diferitele entități teritoriale din 
structura administrativă a statului respectiv. 
O  asemenea  redistribuire  de  resurse  financiare  are  la  bază  relațiile  dintre 
autoritățile publice situate la diferite niveluri ale administrației publice, în primul 
rând, între autoritățile centrale şi cele locale, fiind recunoscut faptul că înfăptuirea 
autonomiei  locale  este  condiționată,  în  mare  măsură,  de  asigurarea  resurselor 
financiare menite să acopere cheltuielile de efectuat. 
În  planul  raporturilor  dintre  finanțele  locale  şi  finanțele  statului,  trebuie  luată  în 
considerare şi posibilitatea acordării unor împrumuturi din bugetul unei structuri 
administrative  situate  la  un  nivel    superior  către  bugetele  structurilor  de  nivel 
ierarhic inferior. Se consideră că acest tip de relații implică un plus de angajare şi 
de  responsabilitate  în  planul  dezvoltării  entităților  administrativ‐teritoriale 
împrumutate  (debitoare),  comparativ  cu  transferurile  directe,  deoarece  obligă  la 
eforturi  pentru  realizarea  unor  venituri  proprii  sporite  ca  suport  al  rambursării 
sumelor împrumutate. 
De  asemenea,  autoritățile  locale  pot  dezvolta  relații  financiare  şi  prin 
contractarea, în nume propriu, de împrumuturi publice, garantate sau nu de către 
guvernul  central.  Asemenea  relații  financiare,  ce  se  încadrează  în  categoria 
generală  a  creditelor,  se  manifestă  între  autoritatea  locală,  care  lansează 
împrumutul, şi persoanele fizice şi juridice care subscriu la acel împrumut. 
. 
Structurarea  pe  componente  şi  raporturile  dintre  componentele  sistemului  financiar  public 
evidențiază,  delimitări  şi  interdependențe  ce  corespund  organizării  şi  funcționării  autorităților 
  

publice implicate, inclusiv  structurilor administrative existente în spațiu şi timp, admițând mutații cu 
impact semnificativ. 
 

D I M E N S I U N E   R E G I ON A L Ă   Ş I   L O C A L Ă   Î N   S I S T E M U L   E U R O P E A N  
Mutațiile  la  care  a  fost  supus  sistemul  european  al  autorităților  publice  au  implicat  o  nouă 
concepție  în  ceea  ce  priveşte  principiile  de  organizare  a  competențelor  teritoriale,  procesul  de 
coadministrare  dintre  Stat  şi  colectivități  şi,  nu  în  ultimul  rând,  diferențierea  instituțională  şi 
teritorială. 
În  Uniunea  Europeană,  fiind  o  uniune  de  state,  Comisia  europeană  continue  să‐şi  îndeplinească 
rolul de impulsionare şi de îndeplinire a obiectivelor, în timp ce Parlamentul european tinde către 
funcțiile de legislație şi de control, ceea ce ar putea dezavantaja Parlamentele statelor membre. 
În  acest  context  devine  relevantă  analiza  infrastructurilor  din  cadrul  regiunilor,  în  condițiile 
respectării  prevederilor  constituționale  ale  fiecărui  stat  membru.  De  asemenea,  s‐a  constatat  că 
procesele  de  descentralizare  angajate  în  majoritatea  statelor  membre,  introducerea  principiului 
subsidiarității la nivelul Uniunii şi influența politicilor regionale europene cu parteneriat ca metode 
de decizie şi de gestiune reprezintă evoluții care răspund unei cereri tot mai mari de politici publice. 
Pe măsura creşterii nevoii de dezvoltare transnațională şi interregională şi a cooperării europene, o 
mare  parte  dintre  dificultățile  practice  întâlnite  provin  din  diverse  sisteme  administrative,  din 
diferențe  de  competențe  pe  niveluri  regionale  şi  din  lipsa  de  claritate  a  rolului  regiunilor  şi  a 
colectivităților  locale  în  implementarea  politicilor  europene  care  au  impact  asupra  dezvoltării 
teritoriilor.  
 
Caracteristici  În  Belgia,  Italia  şi  Spania,  regionalizarea  sau  federalizarea  s‐a  efectuat  prin 
ale  nivelului  juxtapunerea  vechiului  model  administrativ  centralizat  (de  tip  napoleonian)  şi 
regional  şi  compatibilitatea  acestui  model  cu  regimul autonomiilor  regionale,  aceasta  fiind.  în 
local în state  fapt,  regula  care  s‐a  aplicat  până  în  prezent.  Astfel,  în  fiecare  stat  (cu  excepția 
membre UE  Belgiei), legislativul şi judecătorul constituțional au căutat să realizeze compromisuri 
instituționale  şi  politice  în  locul  unei  rupturi  radicale.  În  acest  context,  Belgia  este 
singurul  stat  în  care,  sub  presiunea  comunității  flamande,  vechiul  sistem 
administrativ a fost înlocuit cu federalismul. 
În celelalte state, a fost util acel compromis în care echilibrele variază în funcție de 
  

istorie, de situațiile geopolitica şi de nevoile proprii fiecărei țări.  
În  Italia,  vechiul  cadru  teritorial  a  fost  integral  menținut,  referindu‐ne    aici  în 
principal  la  rețeaua  provincială  şi  comunală  care  a  rezistat  tuturor  tentativelor  de 
reorganizare. Prin crearea regiunilor nu s‐a reuşit instaurarea unei tutele regionale 
asupra  colectivităților  locale  datorită  menținerii  rolului  statului  în  materie  de 
legislație  şi  financiar  şi  datorită  unei  puternice  rezistențe  comunale:  reforma  din 
1993 a introdus alegerea directă a primarilor şi a preşedinților de provincie. 
În  Spania,  statul  autonom  se  caracterizează  printr‐un  nou  sistem  de  repartiție  a 
competențelor, reducând drastic domeniul statului central în favoarea comunităților 
autonome regionale. În paralel, regimul colectivităților locale a avut ca scop evitarea 
punerii sub tutelă a acestora de către comunitățile autonome. Tentativele anumitor 
comunități autonome de a domina provinciile şi comunele (îndeosebi Catalonia) au 
fost blocate, dar nu a putut fi împiedicată însă dispariția principiului uniformității.  
Evoluția  raporturilor  dintre  stat  şi  colectivitățile  teritoriale  în  țările  europene  rămîne  încă  incertă. 
Totuşi, ruptura care a pus capăt vechiului model administrativ şi a creat un sistem hibrid, valabil în 
funcție  de  stat,  pare  a  fi  ireversibilă  datorită  unor  serii  de  factori  (cadrul  instituțional,  normativ, 
economic  şi  financiar,  respectiv  recunoaşterea  principiului  subsidiarității).  Acest  proces  a  condus 
statele europene la a‐şi organiza fie sisteme federale, fie sisteme puternic regionalizate. Sintetic, o 
grupare a statelor europene în  funcție de nivelul  regional şi local este surprinsă în tabelul de mai 
jos: 
Nivel regional şi local în diferite sisteme naționale
State unitare  State descentralizate State regionalizate State federale 
‐ cuprind infrastructuri  ‐ se află în contextul actual  ‐ se caracterizează prin  ‐ împart puterile garantate 
naționale şi de nivel  într‐un proces de  existența guvernelor  prin Constituție 
local  reformă în vederea  regionale alese în baza 
‐ nivelurile regionale pot  stabilirii autorităților  unui statut 
exista doar din rațiuni  regionale  constituțional, cu puteri 
administrative fiind  legislative, având grad 
subordonate statului  ridicat de autonomie  
Grecia, Irlanda,  Franța (26 de regiuni),  Marea Britanie (Țara  Germania (16 landuri), 
Luxemburg, Portugalia (2  Finlanda (o regiune  Galilor, Scoția, Irlanda de  Austria (9 landuri), Belgia 
regiuni autonome)  autonomă), Olanda, Suedia  Nord), Italia (20 de  (3 regiuni şi 3 comunități) 
(4 regiuni experimentale),  regiuni),  Spania (17 
Danemarca  comunități autonome) 
 
 

În raport de nivelurile administrativ‐teritoriale considerate, o situație exemplificativă la nivelul UE 
este abordată în tabelul de mai jos: 
Țara  Nivel 1 Nivel 2 Nivel 3
Belgia  589 comune  10 provincii 3 comunități, 3 regiuni
Germania  13 854 municipalități 323 districte 16 landuri 
Austria  2359 municipalități 9 landuri 
Franța  36 565 comune 96 departamente 22 regiuni 
Irlanda  80 municipalități 29 provincii 8 regiuni 
Spania  8 106 municipalități 50 provincii 17 comunități  
autonome 
Italia  8 100 comune  103 provincii 20 regiuni 
Danemarca  275 comune  14 provincii ‐ 
Grecia  1033 comune  50 districte ‐ 
Olanda  504 municipalități 12 provincii ‐ 
Portugalia  278 municipalități ‐ ‐ 
Marea Britanie  Anglia: 353 municipalități  34 comitate ‐ 
Țara Galilor: 22 municipalități 
Scoția: 32 municipalități 
Irlanda de Nord: 26 districte 
Suedia  289 comune  21 provincii ‐ 
Finlanda  448 municipalități ‐ ‐ 
Luxemburg  118 municipalități ‐ ‐ 

În statele membre ale Uniunii Europene apar o serie de diferențieri semnificative şi în ceea ce 
priveşte relațiile dintre nivelul central, regional şi local, ce vizează în mod deosebit, modalitățile de 
finanțare şi transferurile din buget, analizate în cele ce urmează5.  
Danemarca  În  Danemarca,  la  baza  relațiilor  dintre  stat  şi  colectivitățile  locale,  implicând  şi 
  problematica  interferenței  bugetelor  acestor  autorități,  stă  activitatea  Asociației 
autorităților  locale  şi  a  Asociației  consiliilor  comitatelor,  responsabile  pentru 
promovarea intereselor locale. În acest scop, aceste organizații desfăşoară negocieri cu 
autoritățile  centrale  privind  bugetul  de  3‐4  ori  pe  an.  La  baza  acestor  negocieri  stau 
următoarele principii: echilibrul bugetar (sporirea competențelor locale va fi însoțită de 
sporirea  alocațiilor/transferurilor  de  la  bugetul  central  şi  invers)  şi  schema  bugetului 
garantat, prin care statul se obligă să compenseze unele costuri adiționale generate de 
factori  externi  în  exercițiul  competențelor  autorităților  locale  (de  exemplu:  securitate 

                                                       
5
 prelucrare după Oprea, F – „”, teză de doctorat, p. p.  
 

socială, pensionare anticipată, integrarea refugiaților etc.). 
Veniturile  fiscale  proprii  ale  municipalităților  şi  comitatelor  au  ca  sursă  principală 
impozitul local pe venit (24 mld. Euro în 1999, 93% din veniturile proprii), având o bază 
de  impunere  identică  cu  cea  folosită  în  cazul  bugetului  central.  Stabilirea  ratei  de 
impunere  este  la  latitudinea  autorităților  locale  (în  1998  media  ratei  era  de  20%  la 
municipalități şi de 10 % pentru comitate). 
Taxa asupra terenurilor este mobilizată de asemenea la ambele nivele locale, având la 
nivelul anului 1999 o pondere în veniturile proprii de 7% (2 mld. Euro).  
Impozitul  pe  clădiri  (1%  sau  3%  funcție  de  valoarea  clădirii),  introdus  în  anul  2000 
înlocuia impozitul pe venituri din închirieri.  
În ce priveşte echilibrarea bugetelor locale, în Danemarca municipalitățile primesc 12% 
din totalul veniturilor provenind la nivel național din impozitul pe profit . 
Transferurile de la bugetul central au la bază mai multe elemente: 
ƒ scheme  de  egalizare  (udlignig),  concepute  astfel  încât  să  ducă  la  eliminarea 
disparităților  dintre  colectivitățile  locale  datorate  nivelului  cheltuielilor  de 
finanțat şi capacității financiare a acestora; 
ƒ un  grant  general  alocat  de  stat  atât  municipalităților,  cât  şi  comitatelor 
(Generalle tilskud); 
ƒ granturi specifice (Saerlige tilskud). 
Scopul  „egalizării  necesarului  de  cheltuieli”  este  acela  de  a  compensa  diferențele 
înregistrate  între  municipalități  sau  între  comitate,  pornind  de  la    factori  sociali  şi 
demografici.  Pentru  colectivitățile  care  înregistrează  un  nivel  de  cheltuială  mai  mare 
decât  media  națională,  sunt  alocate  granturi  care  au  la  bază  contribuția  celorlalte 
colectivități,  care  se  află  sub  această  medie.  Contribuția  municipalităților  reprezintă 
diferența dintre nevoi pe cap de locuitor şi media națională înmulțită cu un coeficient 
de  egalizare  şi  cu  numărul  locuitorilor.  Coeficientul  de  egalizare  este  diferit,  astfel: 
pentru  municipalități  45%,  pentru  municipalitățile  din  zona  metropolitană  Copenhaga 
40%, iar pentru comitate 80%. 
Grantul  general  este  alocat  municipalităților  în  funcție  de  dimensiunea  bazei 
impozabile  concrete.  Dimensiunea  grantului  general  se  stabileşte  anual  de  către 
Ministerul  de  Finanțe  în  urma  negocierilor  cu  asociațiile  autorităților  locale.  Evoluția 
 

anuală în  acest sens  ia în considerare următorii factori:‐ impactul legislației financiare 

asupra capacității financiare a colectivităților locale;‐ impactul politicilor sociale ce vor 
fi  promovate  de  Guvern;‐  evoluțiile  prețurilor  şi  salariilor  raportate  la  media  ultimilor 
doi ani. 
Granturile specifice se regăsesc în mai multe categorii 
‐ grant special pentru municipalitățile aflate în dificultate; 
‐  grant  special  pentru  municipalitățile  din  zona  metropolitană  Copenhaga  aflate  în 
dificultate; 
‐ grant special pentru municipalitățile aflate pe insulele principale pentru compensarea 
costurilor transportului maritim; 
‐  grant  acordat  guvernelor  locale  pentru  cheltuieli  înregistrate  cu  integrarea 
refugiaților; 
‐ fond de compensare pentru TVA suportată de colectivitățile locale . 
O imagine de ansamblu a principalelor transferuri financiare în danemarca este redată 
în tabelul următor:. 
 
  Nivel beneficiar Tipul grantului Origine transfer
Impozitul pe profit  Municipalități General Stat
Grant general  Municipalități şi comitate General Stat
Egalizarea nevoilor şi bazei  Municipalități şi comitate General Municipalități şi comitate
de impunere 
Granturi specifice  Municipalități şi comitate Condiționat Stat

 
Finlanda  În  cazul  Finlandei,  principalul  venit  al  bugetelor  locale  a  fost  reprezentat  până  în  anul 
  1993 de impozitul pe veniturile persoanelor juridice, devenind ulterior venit al bugetului 
central.  Echilibrarea  bugetelor  locale  se  realizează  printr‐un  sistem  de  granturi  care  a 
suferit  mai  multe  reforme  în  anii  ’90,  nu  numai  pentru  a  spori  ponderea  granturilor 
necondiționate,  ci  şi  pentru  a  fi  introduse  noi  mecanisme  de  echilibrare.  Astfel,  din 
1996, sunt practicate: 
ƒ un grant general,  
ƒ granturi condiționate  
ƒ granturi pe sectoare.  
 

Grantul  general  este  alocat  în  funcție  de  numărul  de  locuitori,  costurile  totale  anuale 
pentru transportul public (în cazul colectivităților mai mari de 40 000 locuitori), precum 
şi în funcție de un indicator geografic.  
Granturile  pe  sectoare  sunt  alocate pentru  susținerea  unor activități anume:  protecție 
socială şi acțiuni privind sănătate pe de o parte şi educație şi cultură pe de altă parte. 
Dimensionarea  acestora  foloseşte  drept  criterii  numărul  locuitorilor  şi  structura 
demografică pentru granturi privind protecția socială şi sănătate şi numărul locuitorilor, 
respectiv  al  studenților  pentru  educație  şi  acțiuni  culturale.  Granturile  specifice  se 
acordă numai comunităților locale aflate în dificultate. 
O imagine generală asupra sistemului finlandez de echilibrare a bugetelor locale este redată în 
tabelul următor: 
Tabelul nr. : Principalele transferuri financiare în Finlanda 
 
  Nivel beneficiar Tipul grantului Origine  Transfer de egalizare
transfer 
Impozitul pe profit  Municipalități Necondiționat Stat Nu 
Granturi general  Municipalități Necondiționat Stat Da 
Granturi specifice  Municipalități Condiționat Stat Nu 

sursa: Hoorens, D., Local finance, Dexia Editions, Paris, 2004 
 
Franța  În  ceea  ce  priveşte  Franța,  consolidarea  bugetelor  locale  se  relevă  ca  o  importantă 
  caracteristică  încă  din  anii  ’80,  când  au  fost  cedate  colectivităților  locale  mai  multe 
surse de venit (impozitul pe tranzacții imobiliare, taxa asupra mijloacelor de transport, 
taxa de înregistrare a vehiculelor)6. 
Colectivitățile locale îşi asigură o mare parte din resursele financiare (aproximativ 65% 
ca  medie  )  din  taxa  de  habitație,  taxa  asupra  clădirilor,  taxa  asupra  terenurilor,  taxa 
profesională,  taxe  de  salubritate  (numai  pentru  comune),  taxa  pentru  electricitate 
(pentru  comune  şi  departamente),  taxa  de  transport  (numai  pentru  comune), 
impozitul  pe  tranzacții  imobiliare  (departamentele)  sau  taxe  pentru  înregistrarea 
vehiculelor (regiunile). 
Sistemul  de  echilibrare  a  bugetelor  locale  în  Franța  se  bazează  în  principal  pe 

                                                       
6
Labie, F., Finances locales, Editura Dalloz, Paris, 1995, p. 183
 

granturile  operative,  principalul  grant  fiind  „dotația  globală  de  funcționare”.  Aceasta 
se alocă atât comunelor, cât şi departamentelor, diferențiat ca „dotație forfetară” şi ca 
„dotație pentru amenajare”7. 
Recunoscută  pentru  amplul  proces  de  descentralizare  susținut,  Franța  practică 
totodată  o  aşa‐numită  „dotație  generală  pentru  descentralizare”,  destinată  să 
compenseze  sporul  de  cheltuieli  în  sarcina  bugetelor  comunităților  locale  datorat 
amplificării competențelor acestora. Totodată, echilibrarea bugetelor regionale se face 
prin  intermediul  unei  „dotații  pentru  formare  profesională”,  regiunile  având  în 
competență pregătirea vocațională ca formă de educație. 
Interesantă este pentru  sistemul  francez echilibrarea prin transferul de la  bugetul de 
stat către bugetele locale a unor „sume pentru compensare fiscală”, având ca rațiune 
neîncasarea  unor  venituri  datorate  exonerării  de  către  stat  a  unor  categorii  de 
contribuabili. 
Alte  granturi  utilizate  în  cadrul  transferurilor  financiare  de  la  bugetul  de  stat  la 
bugetele  locale  au  caracter  specific,  fiind  destinate  construcției  de  locuințe  pentru 
învățători, trainingul aleşilor locali etc. 
Subvențiile  excepționale  reprezintă  de  asemenea  transferuri  de  la  bugetul  statului 
către cele locale, în măsura în care colectivitățile locale întâmpină dificultăți financiare 
ca rezultat al unor evenimente neprevăzute. 
Franța  practică  şi  ea  un  fond  de  compensare  a  TVA  care  corespunde  rambursării  de 
către stat a sumelor plătite cu acest titlu municipalităților pentru cheltuielile de capital 
pe care acestea le‐au suportat, dar şi un grant pentru dotarea cu echipament specific a 
şcolilor pentru departamentele şi regiunile cărora le‐au fost transferate competențe în 
această materie8. 
 
Grecia  În  cazul  Greciei,  comunitățile  locale  sunt  reprezentate  de  Uniunea  comunităților 
  urbane  şi  rurale,  iar  departamentele  de  Uniunea  departamentelor,  la  care  sunt 
reprezentate în mod obligatoriu toate colectivitățile. Aceste uniuni constituie interfața 
oficială cu autoritățile centrale şi sunt consultate în toate deciziile care implică sectorul 

                                                       
7
Ferretti, R, Finances de l’Etat, www.impots.gouv.fr
8
Labie, F., Finances locales, Editura Dalloz, Paris, 1995, p. 187
 

public  local,  totodată  negociind  anual  cu  autoritatea  centrală  nivelul  granturilor 
alocate pentru echilibrare9. 
Veniturile proprii sunt reprezentate de taxa pentru salubritatea şi electricitatea zonelor 
publice, taxa pe clădiri şi terenuri, precum şi alte taxe (taxa de rezidență, taxe pentru 
publicitate, parcare etc.). La nivelul departamentelor sunt mobilizate în principal taxe 
de timbru şi înregistrare. 
Echilibrarea bugetelor locale este susținută în principal prin granturi generale, divizate 
în  granturi  ordinare  (operaționale)  şi  granturi  pentru  investiții.  Criteriile  care  stau  la 
baza  alocării  sumelor  de  echilibrare  sub  această  formă  sunt:  numărul  locuitorilor, 
dimensiunea  rețelei  de  apă  potabilă,  a  rețelei  de  drumuri  locale,  caracteristici 
geografice, condiții climaterice, numărul şcolilor, capacitatea financiară. 
Totodată,  echilibrarea  bugetelor  locale  se  face  şi  prin  intermediul  unui  grant  pentru 
acțiuni comune ale municipalităților, dar şi granturi specifice. 
La  nivelul  intermediar,  reprezentat  de  departamente,  echilibrarea  are  ca  suport  un 
grant  general,  destinat  acoperirii  cheltuielilor  departamentale  în  domeniul  protecției 
sociale, alături de granturi pentru investițiile publice. 
Granturile  de  compensare  sunt  folosite  în  cazul  Greciei  pentru  plata  funcționarilor 
publici,  a  cadrelor  didactice,  a  personalului  din  instituțiile  sanitare,  pentru  plata  unei 
părți din cheltuielile curente ale instituțiilor sanitare, precum şi a cheltuielilor legate de 
transportul şcolar. 
 
Irlanda  Irlanda  este  unul  din  statele  unitare  care  se  remarcă  prin  controlul  riguros  pe  care 
  statul  îl  are  încă  şi  îl  exercită  a  priori  asupra  deciziilor  autorităților  locale  în  multe 
domenii de activitate. În acest sens, toate deciziile implicate de proiecte de investiții la 
nivelele  locale  sunt  de  competența  autorităților  centrale,  care  le  includ  în  Programul 
Național  de  Finanțare. Corelativ,  autoritățile  locale  beneficiază  de  o  slabă  autonomie 
financiară, veniturile proprii având drept sursă la nivelul municipalităților taxa asupra 
proprietății  comerciale  şi  industriale  (cu  baza  de  impunere  evaluată  de  o  Comisie 
națională  din  Departamentul  de  Finanțe),  iar  la  nivel  regional  finanțarea  are  la  bază 
contribuțiile municipalităților, fără a exista surse proprii de venit. 

                                                       
9
Hoorens, D., Local finance, Dexia Editions, Paris, 2004, p. 68
 

Transferurile  financiare  se  bazează  pe  granturi  generale,  granturi  condiționate  şi 
granturi de compensare10. Grantul general, cunoscut şi ca Fondul general sau Fondul 
colectivităților locale, este destinat finanțării nevoilor locale generale, inclusiv rețeaua 
locală  de  drumuri.  Granturile  condiționate  pot  fi  specifice  sau  de  investiții,  primele 
destinate  în  special  acoperirii  cheltuielilor  cu  drumurile  naționale,  rețelele  de 
apă/canal şi construcția de locuințe, iar cele din a doua categorie acoperind în cele mai 
multe  cazuri  integral  investițiile  publice  locale.  Granturile  de  compensare  sunt 
destinate să acopere contribuțiile municipalităților la finanțarea regiunilor. 
 
 
Italia  În  Italia,  elemente  specifice  pot  fi  întâlnite  la  nivelul  regiunilor,  în  cazul  cărora 
  interferența  bugetului  de  stat  cu  cel  local  este  cea  mai  puternică,  până  în  1999 
majoritatea veniturilor acestor bugete fiind provenite din granturi de echilibrare. După  
acest  an,  regiunile  au  fost  împuternicite  în  materie  de  impunere,  renunțându‐se  din 
anul 2001 la transferul automat din partea statului. 
Principalele  interferențe  între  bugetul  central  şi  cele  locale  în  Italia  sunt  reflectate  în  tabelul 
următor: 
 
  Destinație venit  Tipul grantului Origine transfer Transfer pentru  Ponderea în 
echilibrare  veniturile locale 
(fără 
împrumuturi) 
Fondul ordinar  curent  General Stat Da 13% 
Fondul de egalizare  curent  General Stat Da 3% 
Fondul  de  curent  General Stat Da 2% 
consolidare 
Fondul  național  investiții  Condiționat Stat Nu 0.1% 
ordinar  pentru 
investiții 

 
Olanda  În cazul Olandei se remarcă o mai mare implicare a autorităților centrale în echilibrarea 
  bugetelor  locale,  justificarea  fiind  tradiția  olandeză  a  relațiilor  de  cooperare  şi  dialog 

                                                       
10
Joumard, I., Tax Systems in European Union Countries, OECD Economic Studies, no. 34/2002
 

existente  între  cele  două  paliere  administrative.  Municipalitățile  şi  provinciile  sunt 
reprezentate  în  acest  context  de  două  asociații:  Uniunea  municipalităților  olandeze  şi 
Asociația autorităților regionale. aceste asociații inițiază uneori chiar ample proiecte de 
reformă,  iar  autoritățile  centrale  le  consultă  întotdeauna  în  luarea  deciziilor  care 
afectează  sau  implică  în  vreun  mod  sectorul  public  local.  Deşi  colectivitățile  locale  au 
propriile  surse  de  venit,  disparitatea  dintre  volumul  veniturilor  şi  cheltuielilor  de 
finanțat  determină  implicarea  statului  prin  transferuri  financiare,  reflectate  sintetic  în 
tabelul de mai jos:. 
  Nivel beneficiar  Destinație venit Tipul  Origine  Transfer  Ponderea în 
grantului  transfer  pentru  veniturile locale 
echilibrare  (fără 
împrumuturi) 
Fondul  municipalități  curent  General Stat Da 27% 
municipal 
Fondul  provincii  curent  General Stat Da 34% 
provincial 
Granturi  municipalități  în  majoritate  Condiționat Stat Nu 35% 
specifice  provincii  curent  37% 

 
Portugalia  O situație deosebită se relevă şi în cazul Portugaliei, în cazul căreia prin Legea finanțelor 
  publice  locale  adoptată  în  1998  a  fost  modificat  sistemul  anterior  de  granturi, 
diminuând  implicarea  bugetului  central  în  echilibrare  în  favoarea  transferurilor 
intermunicipale.  Astfel,  au  fost  înființate  Fondul  municipal  general,  Fondul  pentru 
coeziune municipală, Fondul pentru finanțarea parohiilor, precum şi Fondul municipal de 
bază. Criteriile utilizate pentru echilibrare sunt diferite. Astfel, în cazul Fondului general 
municipal, sunt luate în calcul: populația –rezidenți şi turişti (40%), rezidenții cu vârsta 
sub 15 ani (5%), criterii geografice (30%), numărul parohiilor (15%) şi nivelul impozitului 
pe veniturile persoanelor fizice în raport cu media națională (10%). 
Pentru  Fondul  pentru  coeziune  municipală,  criteriile  utilizate  țin  de  un  indice  de 
capacitate financiară şi un indice de inegalitate socială (calculat pornind de la speranța 
de viață, starea de sănătate, standardul de viață, facilități medicale sau şcolare). 
Fondul  municipal  de  bază  se  repartizează  în  mod  egal  tuturor  municipalităților,  iar 
Fondul pentru finanțarea parohiilor se repartizează astfel : 25% în mod egal între toate 
 

parohiile,  50  funcție  de  numărul  de  locuitori  ai  acestora,  25%  în  funcție  de  întinderea 
parohiei. 
Sintetic, principalele transferuri financiare în Portugalia sunt reflectate în tabelul de mai jos: 
 
Tabel nr. ‐ Principalele transferuri financiare în Portugalia 
 
 
  Nivel beneficiar  Destinație venit Tip grant Transfer de  Ponderea în 
echilibrare  veniturile locale 
(fără 
împrumuturi) 
Fondul  municipal  municipalități  40% investiții General Nu *
de bază  60% curent 
Fondul  general  municipalități  40% investiții General Nu 25% 
municipal  60% curent 
Fondul de coeziune  municipalități  40% investiții General Nu 6% 
municipală  60% curent 
Fondul  pentru  parohii  40% investiții General Nu *
finanțarea  60% curent 
parohiilor 

 
 
Alte  state  Interferența  între  bugetul  central  şi  cele  locale  este  întâlnită  în  contextul  echilibrării 
membre   celor din urmă şi în Spania, care foloseşte în acest scop granturi generale şi un Fond de 
  compensare inter‐teritorială, în Suedia (grant general, grant de egalizare a resurselor şi 
grant  pentru  egalizarea  costurilor),  dar  şi  în  cazul  Marii  Britanii,  prin  utilizarea  unui 
grant pentru consolidarea veniturilor locale11.. 
 
Analiza  celor  15  țari  europene  arată  că  între  bugetele  centrale  şi  cele  locale  se  manifestă  atât 
delimitări,  prin  acțiunile  reflectate,  sursele  de  venit  în  unele  cazuri  sau  cheltuielile  susținute  din 
aceste  bugete,  cât  şi  interferențe  substanțiale,  atât  în  privința  acțiunilor  finanțate,  cât  şi  din 
perspectiva  unor  surse  de  venit  „partajate”,  evidențiindu‐se  ca  element  comun  necesitatea 
echilibrării bugetelor locale 
 

                                                       
11
Joumard, I., Tax Systems in European Union Countries, OECD Economic Studies, no. 34/2002
 

Pe lângă elementele de diferențiere în plan administrativ‐teritorial, se constată că la nivelul statelor 
membre ale Uniunii Europene se manifestă şi disparități în plan financiar, sintetizate în tabelul de 
mai jos: 
 
 
Statul membru  PIB  PIB Datoria  Deficit Inflația   Şomaj
publică 
în miliarde de USD  % din  % în PIB  %  % 
(rata de schimb  UE(2004)  % din PIB 
reală din 2004) 

UE  12.699,6  100% 63,8 ‐2,6 2,0  8,8

Germania  2.714,4  21,4% 66,0 ‐3,7 1,8  9,6

Regatul Unit  2.140,9  16,9% 41,6 ‐3,2 2,0  4,6

Franța  2.002,6  15,8% 65,6 ‐3,7 1,8  9,8

Italia  1.672,3  13,2% 105,6 ‐3,0 2,2  7,8

Spania  991,4  7,8% 48,9 ‐0,3 3,2  9,9

Olanda  577,3  4,5% 55,7 ‐2,5 1,5  5,0

Belgia  349,8  2,8% 95,6 ‐0,1 2,7  8,1

Suedia  346,4  2,7% 51,2 ‐1,4 0,8  6,3

Austria  290,1  2,3% 65,2 ‐1,3 2,0  4,6

Danemarca  243,0  1,9% 42,7 ‐2,8 1,7  4,9

Polonia  241,8  1,9% 43,6 ‐4,8 1,4  17,8

Grecia  203,4  1,6% 110,5 ‐6,1 3,2  10,2

Finlanda  186,6  1,5% 43,6 ‐2,1 1,0  8,6

Islanda  183,6  1,4% 29,9 ‐1,3 1,9  4,2

Portugalia  168,3  1,3% 61,9 ‐2,9 0,6  7,2

Republica Cehă  107,0  0,8% 37,4 ‐3,0 1,3  8,1

Ungaria  99,7  0,8% 57,6 ‐4,5 3,7  6,3

Slovacia  41,1  0,3% 43,6 ‐3,3 2,5  15,5

Slovenia  32,2  0,3% 29,4 ‐1,9 1,7  5,9

Luxemburg  31,1  0,2% 7,5 ‐1,1 3,2  4,7

Lituania  22,3  0,2% 19,7 ‐2,5 2,0  8,1

 

Statul membru  PIB  PIB Datoria  Deficit Inflația   Şomaj

publică 
în miliarde de USD  % din  % în PIB  %  % 
(rata de schimb  UE(2004)  % din PIB 
reală din 2004) 

Cipru  15,4  0,1% 62,3 ‐3,5 1,5  5,1

Letonia  13,6  0,1% 14,4 ‐0,8 6,6  9,1

Estonia  10,8  0,1% 4,9 ‐1,8 4,6  7,9

Malta  5,4  0,04% 75,0 ‐5,2 2,1  6,8

   
   
  

 
CAPITOLUL 2 

SISTEMUL FINANCIAR PUBLIC AL 
UNIUNII (COMUNITĂȚII) EUROPENE  
 

E LEMENTE DE SISTEM FINANCIAR EUROPEAN    
 
  Construcția europeană, ca realitate dinamică  ce  răspunde  ideilor  de  proces şi  schimbare, 
depăşeşte noțiunea de structură statică a statelor membre şi organizațiilor internaționale clasice.12 
Proiectul  formării  unui  sistem  financiar  european,  a  unei  Europe  unite,  are  origini  istorice 
îndepărtate, în filosofia clasică renascentistă, rămânând însă la nivelul elitelor care, odată cu primul 
război mondial, încep să formuleze propuneri teoretice.13 
  Din  punct  de  vedere  conceptual,  noțiunea  de  sistem  financiar  european  este  definită  în 
opinia  unor  autori  ca  „ansamblul  de  norme  şi  tehnici,  convenite  şi  acceptate  pe  baza  unor 
reglementări  instituționalizate  menite  să  coordoneze  şi  să  organizeze  comportamentul  țărilor 
membre  în  domeniul  fluxurilor  financiare  internaționale.”  Sistemul  financiar  european  poate  fi 
abordat  şi  ca  ansamblul  de  piețe,  instituții,  instrumente  şi  fluxuri  financiare  menit  să  asigure 
deplasarea în timp şi spațiu a resurselor de capital de la cei care le dețin către cei care au nevoie de 
acestea (beneficiarii finanțării). 14 
  Principale funcții pe care le îndeplineşte sistemul financiar european sunt: 
1) transferul resurselor financiare de la cei care au surplus de fonduri către cei care au deficit 
de fonduri; 
2) promovarea  eficienței  economice,  prin  alocarea  optimă  a  resurselor  de  capital  (riscuri  şi 
costuri scăzute); 

                                                       
12
 Bărbulescu, Iordan‐Gheorghe, Uniunea Europeană de la Național la Federal, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005, p.41; 
13
 despre Europa şi unitatea ei găsim mărturii încă din antichitate şi renaştere, dar despre proiecte putem vorbi o dată 
cu Saint‐Simon, Victor Hugo, Jean‐Jacques Rousseau, iar mai târziu Monnet, Schuman etc.; 
14
 Păun,  Cristian  –  Introducere  în  Sistemul  Monetar  şi  Financiar  European,  Academia  de  Studii  Economice  Bucureşti, 
www.finint.ase.ro. 
 

3) perm
mite valorifica
area oportun
nităților de iinvestiții (fon
ndurile sunt transferate  dinspre secctoare 
sau d productivitatte scăzută căătre domeniii cu productivitate ridicaată)15. 
domenii cu p
 
Sintetic,  structura  sistemului 
s fiinanciar  (pu
ublic)  şi  a  relațiilor 
r financiare  ce  se  deruleazză  cu 
componeente de sisteem privat sunt redate în figura de mai jos: 
 
Figura nr. 2 n sistemul financiar 
2.1 – Relații financiare în
 

2.1
2   C ONSSTITUIREEA SISTEM
MULUI FIN R AL  C OM UNITĂȚI I  E UROPE
NANCIAR ENE  
 
Etape 
E Formareaa sistemului  financiar al  Comunității Europene  este marcattă de o seriee de 
etape sem
mnificative, d
dintre care sse pot remarrca: 
ƒ dezvo
oltarea unui sistem finan
nciar originaal (1953‐1975); 

                                                       
15
 ibidem 
 

ƒ criza finanțelor comunitare (1975‐1988); 
ƒ reforma  sistemului  financiar  al  Comunității  europene:  măsurile 
Delors I (1987‐1988) şi Delors II (1993‐1999); 16 
 

D EZVOLTAREA UNUI SISTEM FINANCIAR ORIGINAL  (1953‐1975) 
 
  Primii  douăzeci  de  ani  de  existență  ai  sistemul  financiar  european  (comunitar)  au  fost 
marcați  de  o  serie  de  evoluții  majore  precum:  procesul  de  unificare  a  instrumentelor  bugetare,  
progresul spre autonomia financiară a Comunității, dezvoltarea politicilor comune şi căutarea unui 
echilibru inter‐instituțional în ceea ce priveşte exercitarea puterii bugetare.   
 
Procesul  de  Cele mai importante etape acestui procesului de unificare au fost reprezentate de : 
unificare  a  a) Tratatul  CECO  din  1951  care  stabilea  un  buget  al  cheltuielilor 
instrumentelor  administrative, respectiv un buget operațional. 
bugetare  b) Tratele de la Roma din 1957, prin s‐au constituit, pe de o parte, CEE ‐ 
Comunitatea  Economică  Europeană,  care  stabileşte  un  buget  unic  şi, 
pe  de  altă  parte,  CEEA –  Comunitatea  Europeană  a  Energiei Atomice, 
care  creează:  un  buget  de  funcționare  şi  un  buget  de  cercetare  şi  de 
investiții; 
c) Tratatul de la Bruxelles din 1965 (cunoscut sub numele de tratatul de 
fuziune  al  executivilor),  care  integrează  bugetul  CEE,  bugetele 
administrative şi de funcționare CECO şi CEEA; 
d) Tratatul de la Luxemburg din 1970, care integrează bugetul cercetări şi 
investițiilor CEEA în bugetul general. 
Rezultatul  acestor  evoluții    îl  constituie  existența  a  numai  două  instrumente 
bugetare: bugetul general şi bugetul operațional CECO. 
 
 
Progresul  Tratatul  de  la  Paris  din  1951  a  fost  cel  care  a  conferit  Comunității  Economice  a 

                                                       
16
 Brezeanu, Petre, Finanțe europene, Editura C.H Beck, Bucureşti, 2007, p.32. 
 

spre  Cărbunelui şi Oțelului (CECO) autonomia financiară.  
autonomia  Din momentul tratatului de la Bruxelles din 1965 de fuziune a executivilor, bugetul 
financiară  a  administrativ CECO a fost încorporat în bugetul general. 
Comunității  În  perioada  1958‐1970,  bugetul  Comunității  Economice  Europene  (CEE),  bugetele 
CEEA  precum  şi  bugetul  administrativ  CECO  (din  1965)  au  fost  finanțate  printr‐un 
regim  de  contribuții  etatiste  (member  states  contributions).  Începând  din  1971,  a 
fost reintrodus regimul de resurse proprii (system of own resources) pentru bugetul 
general. Sunt considerate resurse proprii: 
‐ drepturile  vamale  a  căror  încasare  comunitară  s‐a  realizat  progresiv 
între 1971 şi 1975; 
‐ prelevările agricole încasate integral de Comunitate din 1971; 
‐ încasări  din  TVA  (cu  o  prelevare  inițială  plafonată  la  1%)  –  punerea 
efectivă  în  practică  a  încasării  TVA  comunitare  a  fost  realizată  ca 
urmare  a  progreselor  în  materie  de  armonizare  a  bazei  TVA  (a  şasea 
directivă din 1977 şi a noua directivă din 1979). 
În  ceea  ce  priveşte  bugetul  operațional,  acesta  continuă  să  beneficieze  de 
autonomie,  dar,  din  punct  de  vedere  practic,  el  a  devenit  din  ce  în  ce  mai  puțin 
important, ca urmare a randamentului descrescător al încasărilor prelevării CECO. 
 
 
Dezvoltarea  În vederea dezvoltării politicilor comune s‐au adoptat o serie de măsuri, dintre care 
politicilor  remarcăm: 
comune  ƒ crearea  Fondului  european  de  orientare  şi  gestionare  agrcolă  (FEOGA)  în 
aprilie 1962; 
ƒ politica de cercetare, bazată inițial pe tratatul EURATOM (şi astfel, limitată 
la început la domeniul nuclear), dar care s‐a extins progresiv la numeroase 
alte domenii; 
ƒ consolidarea Fondului social european (FSE), creat prin tratatul de la Roma 
din 1971; 
ƒ crearea Fondului european de dezvoltare regională (FEDER) în martie 1975; 
 
 

Căutarea  Mutațiile survenite în raport cu bugetul general s‐au realizat pe o perioadă de mai 
unui echilibru  bine de 20 de ani. Astfel, în 1957 deciziile bugetare CEE şi CECO era de competența 
inter‐ exclusivă a Consiliului, ce reprezenta singura autoritate bugetară. În practică, însă, 
instituțional  existau  mai  multe  instituții  care  au  competențe  în  diferite  etape  ale  procedurii 
bugetare.  Astfel  stabilirea  proiectului  preliminar  de  buget  revenea  Comisiei, 
adoptarea  bugetului  era  realizată  de  Consiliu  pe  baza  avizului  consultativ  al 
Parlamentului, execuția bugetului era atribuție a Comisiei, pe când descărcarea de 
gestiune  o  avea  Consiliul.  În  ceea  ce  priveşte  controlul  bugetului,  acesta  era 
înfăptuit de un organ autonom ‐ Comisia de audit (Audit Board). 
În  anul  1970  s‐au  realizat  o  serie  de  modificări  privitoare  la  puterea  de  decizie 
bugetară, dintre care amintim: instaurarea distincției între cheltuielile obligatorii şi 
cheltuielile  neobligatorii;  recunoaşterea  puterii  de  a  stabili  bugetul  Parlamentului 
european, dar fără să i se acorde încă puterea de decizie („ultimul cuvânt”) asupra 
cheltuielilor  neobligatorii;  descărcarea  bugetară  relevă  o  decizie  comună  între 
Consiliu şi Parlament; 
În  contextul  actual,  puterea  de  decizie  bugetară  este  partajată  între  Consiliu  şi 
Parlament, acestea constituind de acum încolo cei doi poli ai autorității bugetare. În 
acest  nou  cadru  juridic,  Parlamentul  decide  ultimul  asupra  cheltuielilor 
neobligatorii,  având  şi  puterea  de  a  respinge  bugetul  şi  acorda  descărcarea  de 
gestiune, controlul revenind Curții de Conturi, instituită prin tratatul de la Bruxelles.
 
Pentru bugetul  CECO, Tratatul de la Paris din 1951 prevede că puterea de decizie 
bugetară incumbă exclusiv Înaltei Autorități şi că puterea de control este atribuită 
experților  contabili  (auditori).Tratatul  de  la  Bruxelles  din  1975  atribuie  însă 
atribuțiile specifice controlului bugetar Curții de Conturi. 

C RIZA FINANȚELOR COMUNITARE  (1975‐1988) 
Echilibrul  juridic,  politic  şi  instituțional  al  regimului  financiar  al  Comunității,  aşa  cum  era 
realizat la mijlocul anilor 1970, s‐a confruntat cu numeroase probleme în deceniul următor. 
Perioada care a urmat a fost marcată de tensiuni din ce în ce mai puternice care au angajat 
progresiv  o  situație  de  criză.  A  rezultat  între  anii  1980  şi  1988  o  funcționare  extrem  de  dificilă  a 
procesului  deciziei  bugetare,  marcată  de  numeroase  incidente:  multiple  acțiuni  contencioase 
 

prezentate  în  fața  Curții  de  Justiție,  uneori  alternativ  sau  într‐un  mod  încrucişat,  de  Consiliu, 
Comisie  sau  anumite  state  membre;  întârzieri  în  adoptarea  bugetului;  respingerea  bugetului  de 
Parlament. Astfel, bugetele pentru anii 1980, 1985, 1986 şi 1988 nu au putut fi adoptate decât după 
debutul exercițiului vizat. 
Trei tipuri de factori au stat la originea crizei finanțelor comunitare: 
‐ un  climat  conflictual  în  relațiile  între  instituții,  respectiv  între  puterea  legislativă  şi  cea 
bugetară; 
‐ problema dezechilibrelor bugetare; 
‐ inadaptarea creşterii resurselor pentru a putea acoperi nevoile comunitare; 

CLIMATUL  C O N F L I C T U A L   I N T E R ­ I N S T I T U Ţ I I   V I Z Â N D   P U T ER E A   L E G I S L A T I V Ă   Ş I   C E A  
BUGETARĂ 

 
Climatul  Legitimitatea şi influența dobândite de Parlamentul european au constituit factori 
conflictual  al  de tensiune politică în relațiile cu Consiliul european . Cu toate acestea, s‐a încercat 
relațiilor  stabilirea unui dialog între instituțiile vizate pentru a putea depăşi aceste dificultăți, 
dintre  care  a  condus  la  declarația  comună  a  Parlamentului  european,  a  Consiliului  şi  a 
instituții  Comisiei privitoare la diferitele măsuri ce vizau asigurarea unei mai bune derulări a 
procedurii bugetare. 
Un  alt  element  de  discordie  s‐a  referit  la  miza  distincției  dintre  cheltuielile 
obligatorii  şi  neobligatorii.  Astfel,  sunt  considerate  cheltuieli  obligatorii  cele  „care 
decurg obligatoriu din tratat sau din acte adoptate în virtutea acestuia17", celelalte 
cheltuieli fiind considerate dimpotrivă, ca neobligatorii. Această distincție se poate 
dovedi utilă şi se găseşte efectiv prezentă în mai multe sisteme bugetare naționale, 
dacă  este  vorba  de  a  aprecia  în  momentul  stabilirii  bugetului  caracterul  mai  mult 
sau mai puțin inevitabil (iminent) sau, dimpotrivă, relativ discreționar, al diverselor 
categorii  de  cheltuieli,  în  cadrul  legislației  date.    Dificultatea,  pentru  ceea  ce 
priveşte  bugetul  comunitar,  provine  din  faptul  că  acest  criteriu,  deşi  definit  în 
termeni imprecişi, are implicații instituționale importante, deoarece deturnează, pe 
de o parte, repartiția competențelor între Consiliu şi Parlament şi, pe de altă parte, 

                                                       
17
 Articolul 272, paragraful 4 din tratatul CE  
 

baza de încadrare a puterilor bugetare ale Parlamentului însuşi. 
Ulterior,  prin  Declarația  comună  din  1982  se  realizează  delimitarea  cheltuielilor 
obligatorii  de  cele  neobligatorii.  Aceasta  defineşte  cheltuielile  obligatorii  ca  fiind 
acelea  pe  care  autoritatea  bugetară  le  înscrie  în  buget  pentru  a  permite 
Comunității să respecte obligațiile sale interne, aşa cum rezultă ele din tratate sau 
acte de hotărâri în virtutea acestora. Declarația din 1982 s‐a dovedit eficientă doar 
pe  termen  scurt,  în  cursul  primilor  ani  care  au  urmat  adoptării  sale.  Totuşi, 
chestiunile  legate  de clasificarea cheltuielilor şi  de  mecanismul  TMA  au  revenit  în 
1986,  atunci  când  era  vorba,  în  special,  de  a  face  față  nevoilor  ce  decurgeau  din 
extinderea Comunității pentru Spania şi Portugalia. În absența unui acord între cei 
doi poli ai autorității bugetare, Consiliul a înaintat o acțiune în fața Curții de Justiție, 
care a condus la  anularea bugetului pentru anul 1986. 
 
 
Relațiile  Tratatele CEE şi CECO reprezintă originea conflictului care a opus între 1975 şi 1982 
conflictuale  Consiliul şi Parlamentul, atribuind exercitarea puterii legislative exclusiv Consiliului 
între  şi partajând exercitarea puterii bugetare între Consiliu şi Parlament. 
puterea  În calitatea de putere legislativă,Consiliul a exercitat singur puterea bugetară (până 
legislativă şi  la bugetul din 1974 inclusiv. 
puterea  Începând cu 1975, Parlamentul a deschis numeroase linii bugetare şi le‐a dotat cu 
bugetară  mijloace  ce  permit  lansarea    de  acțiuni  noi  a  căror  importanță  s‐a  dezvoltat  în 
  cursul anilor. 
Consiliul a dezvoltat practica ce consta în înscrierea în actele legislative pe care le 
adopta, a sumelor maximale pentru cheltuieli corespunzătoare. Parlamentul a vrut 
să arate că această practică avea ca efect atingerea competențelor sale bugetare în 
materie de cheltuieli neobligatorii. 
„Declarația comună" din 30 iunie 1982 a avut, de asemenea, ca obiectiv căutarea 
unui compromis în vederea soluționării acestei dispute. 
Principiul  care  stă  la  baza  declarației  evidențiază  ideea  conform  căreia  fixarea 
sumelor maximale prin reglementare trebuie să fie evitată. 
În schimb, Parlamentul, Consiliul şi Comisia recunosc necesitatea unei baze juridice 
 

distincte  a  bugetului  pentru  execuția  creditelor  relative  la  orice  „acțiune 

semnificativă": în cazul în care asemenea credite ar fi înscrise în buget înainte ca o 
propunere  de  reglementare  să  fi  fost  expusă,  Comisia  este  invitată  să  prezinte 
această  propunere,  apoi  Consiliul  şi  Parlamentul  o  adoptă  în  cele  mai  bune 
intervale. 
Punerea  în  practică  a  acestor  puncte  ale  declarației  s‐a  dovedit  relativ 
dezamăgitoare.  Astfel  valorile  maximale  au  fost  practică  înlocuite  prin  sume 
estimate necesare, înscrise sistematic de Consiliu în programele plurianuale. Acest 
nou  concept,  a  dat  naştere  de  fapt  la  noi  divergențe  între  cele  două  instituții. 
Consiliul  considera  că  aceste  sume  constituiau  plafoane  ale  cheltuielilor  fixate  de 
legislativ, în timp ce Parlamentul era vizat să le considere ca valori minimale, la care 
se adăugau alocațiile suplimentare în funcție de propriile sale priorități. 
 
 
Cheltuielile  Cheltuielile  obligatorii  erau  cele  „care  decurg  obligatoriu  din  tratat  sau  din  acte 
obligatorii  şi  adoptate în virtutea acestuia18", celelalte cheltuieli fiind considerate dimpotrivă, ca 
neobligatorii  neobligatorii.  Dificultatea,  pentru  ceea  ce  priveşte  bugetul  comunitar,  provine  din 
faptul  că  acest  criteriu  are  implicații  instituționale  importante,  deoarece 
deturnează repartiția competențelor între Consiliu şi Parlament. 
O  încercare  de  a  remedia  situația  creată  s‐a  realizat  prin  Declarația  comună  din 
1982,  care  avea,  între  obiective,  pe  cel  de  a  clarifica  modalitățile  de  aplicare  ale 
distincției  cheltuieli  obligatorii  şi  cele  neobligatorii.  Astfel,  aceasta  defineşte 
cheltuielile  obligatorii  ca  fiind  cheltuieli  pe  care  autoritatea  bugetară  le  înscrie  în 
buget  pentru  a  permite  Comunității  să  respecte  obligațiile  sale  interne,  aşa  cum 
rezultă ele din tratate sau acte de hotărâri în virtutea acestora. Declarația cuprinde 
în anexă lista tuturor liniilor bugetare existente, cu indicarea clasificării. Pe aceste 
puncte,  declarația  din  1982  s‐a  dovedit  eficientă  în  cursul  primilor  ani  care  au 
urmat adoptării sale. Totuşi, neconcordanțele legate de clasificarea cheltuielilor au 
fost  reconsiderate  în  1986în  contextul  extinderii  Comunității  (cu  Spania  şi 

                                                       
18
 Articolul 272, paragraful 4 din Tratatul CE 
  

Portugalia). 

P R OB L E M A   D E ZE C H I L I B R E L O R   B U G E T A R E  
Problema  Originea  problemei  rezidă  în  situația  particulară  a  Regatului  Unit  în 
britanică  momentul aderării sale, caracterizată prin: 
- existența unei economii agricole de importanță modestă şi un consum de 
produse  agroalimentare  axat  pe  importul  de  proveniența  unor  țări  terțe,  cu 
consecințe asupra cheltuielilor agricole comunitare reduse ale Regatului Unit; 
-  contribuții  importantă  la  finanțarea  bugetului  Comunității,  ce  rezultă  în 
special  din  partea  relativ  foarte  ridicată  a  bazei  TVA  în  raport  cu  PNB‐ul  acestei 
țări19. 
Pentru  a  putea  regla  această  problemă,  au  fost  implementate  mai  multe 
mecanisme: 
a) un prim mecanism de compensare ce se baza pe principiul unei 
rambursări parțiale a contribuției vărsate de Regatul Unit cu titlu de TVA. AcestA 
trebuia să fie declanşat în funcție de evoluția a trei indicatori (PNB/locuitor mai mic 
de 85% din media comunitară; rată de creştere mai mică de 120% din media 
comunitară; vărsăminte de resurse proprii ale Regatului Unit mai mari de 10% 
decât cota sa parte în PIB total comunitar); 
b) un  al  doilea  mecanism  corector  ce  prevedea  o  compensare  prin 
intermediul  cheltuielilor  sub  forma  unor  măsuri  specifice  în  favoarea  Regatului 
Unit; 
c) un  al  treilea  mecanism  de  compensare  decis  cu  ocazia  Consiliului 
european de la Fontainebleau.  

Problema  Începând  cu  1981,  Replubica  federală  a  Germaniei  s‐a  prevalat  de  poziția  sa  de 
germană  principal  contributor  la  bugetul  comunității  pentru  a  obține  o  reducere  a 
participării sale la finanțarea compensației britanice (o reducere cu o treime a părții 
germane în finanțarea mecanismului britanic). 
 
 
                                                       
19
 engl. GNP ‐ Gross National Product (produsul național brut). 
  

I N A D A PT A R E A   C R E Ş T E R I I   RE S U R S E L O R   P E N T R U   A   P UT E A   A CO P E R I  N E V OI L E   C O M U N I T A RE  
 
Eroziunea  Eroziunea  resurselor  proprii  este  o  primă  cauză  endogenă  de  inadaptare  a 
resurselor  încasărilor  la  bugetul  comunitar,  ce  se  poate  explica  prin  efectul  unor  fenomene 
proprii  precum: 
 a) randamentul descrescător al resurselor proprii tradiționale (drepturi de vamă şi 
prelevări agricole); 
 b) stagnarea relativă a încasărilor din TVA în raport cu activitatea economică. 
c) amplificarea fără precedent a cheltuielilor. 
 
Tentative de soluționare a crizei comunitare şi limitele acestora 
Perioada  după  1984  s‐a  caracterizat  printr‐o  insecuritate  în  ceea  ce  priveşte  finanțarea 
Comunității. Acțiunile întreprinse pentru a încerca ajustarea încasărilor la nevoile comunitare s‐au 
caracterizat  prin  pasivitate  şi  au  fost  de  multe  ori,  tardive  (s‐a  apelat  la  agenții 
interguvernamentale). 
Chiar  din  debutul  procedurii  bugetare  din  1984,  plafonul  TVA  de  1%  este  recunoscut  ca 
insuficient în raport cu nevoile reale ale exercițiului. Astfel, un acord politic s‐a realizat în iunie 1984 
la Consiliul european de la Fontainebleau propunându‐se: 
• creşterea plafonului TVA la 1,4%; 
• disciplina  bugetară  ‐  într‐o  primă  fază  s‐a  convenit  asupra  unui  cod  de  conduită 
intern,  destinat  să  fie  folosit  în  luarea  deciziilor  sale  în  vederea  limitării,  în  mod 
unilateral, a creşterii cheltuielilor neobligatorii. 
Disciplina bugetară presupunea: 
-  FEOGA (Fondul european de orientare şi garanție în agricultură)20 nu trebuia să crească 
mai mult decât baza resurselor proprii; 
-  cheltuielile  neobligatorii  trebuie  să  se  dezvolte  în  interiorul  limitei    ratei  maximale 
prevăzute de tratat (confirmare a dispozițiilor codului de conduită din 1979). 
 

                                                       
20
 engl. EAGGF – European Agricultural Guidance and Guarantee Fund. 
 

Eficacitatea  practică  a  acestor  dispoziții  s‐a  dovedit  a  fi  foarte  limitată,  datorită 
intensificării conflictelor dintre Consiliu şi Parlament, respectiv reticenței miniştrilor agriculturii de a 
accepta cadrul disciplinei bugetare agricole definită de miniştrii de finanțe.