CAPITOLUL I.

ROLUL COMUNICĂRII ECONOMICO –FINANCIARE ÎN

REALIZAREA PERFORMANŢEI FINANCIARE
1.1. Abordări cu privire la sistem, sistem informaţional şi sistem informaţional economic
1.1.1. Definirea, importanţa şi funcţiile Sistemului Informaţional
1.1.2. Relaţia dintre sistemul informaţional şi sistemul informatic
1.1.3. Sistemul Informaţional Economic în gestiunea întreprinderii
1.2. Întreprinderea – sistem de bază în cadrul sistemului informaţional economic
1.3. Particularităţi privind comunicarea şi importanţa informaţiei contabile în procesul
de comunicare
1.4. Contabilitatea – sursă principală de informaţii la nivelul întreprinderii
1.5. Legătura dintre sistemul informaţional şi sistemul decizional la nivelul
întreprinderii

1.1.1. Definirea, importanţa şi funcţiile Sistemului Informaţional

 Sistemul este „un ansamblu de elemente independente care interacţionează pentru
atingerea unui obiectiv” această definiţie luând în consideraţie caracteristicile de
scop, mediu, evoluţie, incertitudine, grad de observare, permiţând trecerea
progresivă de la universalitatea vagă la domeniul probabilului şi de la probabil la
certitudine, utilizând respectiv iteraţii specifice între elementele de intrare şi de
ieşire ale sistemului.
 Conceptul de sistem în aprecierea lui Lobstein, poate fi definit ca fiind „un ansamblu
de elemente, având între ele relaţii…. definite precis şi care funcţionează pentru
atingerea unui anume scop”.
 Analiza complexă a sistemelor se bazează pe ideea că performanţele sistemului pot fi
permanent îmbunătăţite, că în orice sistem există perfecţionarea organizării şi
conducerii, a îmbunătăţirii performanţelor sale tehnice, economice, financiare,
informaţional-decizionale, etc.
 Un sistem informaţional este constituit dint-un ansamblu de mijloace umane şi tehnice
conectate dinamic prin administrarea informaţiei, obiectivul sistemului informaţional
fiind informaţia.
 Deci, Sistemul Informaţional poate fi definit ca ansamblul datelor, informaţiilor,
fluxurilor şi circuitelor informaţionale, procedurilor şi mijloacelor de tratare a
informaţiilor menite să contribuie la stabilirea, fundamentarea şi realizarea
obiectivelor întreprinderii.
O altă interpretare aferentă sistemului este că acesta se compune din variabile în interacţiune,
dintr-un proces de transformare şi dintr-un conducător.
a) în interacţiune există patru categorii de variabile:
• variabile de intrare: acestea sunt date provenite din exteriorul sistemului, necesare
şi suficiente pentru ca acesta să poată funcţiona;
• variabile de ieşire: sunt rezultate produse de funcţionarea sistemului pentru
exterior;
• variabile esenţiale: sunt ieşiri care constituie criterii de apreciere a obiectivelor
fixate. Ele reprezintă raţiunea de funcţionare a întreprinderii;
• variabile de acţiune: ele corespund unor intrări pe care se poate lucra.
 b) procesul de transformare conţine regulile şi procedurile operaţionale care, în
funcţie de intrări şi de variabilele de acţiune, generează ieşirile şi variabilele esenţiale.
 c) conducătorul:
• fixează obiectivele, determinând valorile admisibile pentru variabilele esenţiale
precizând traiectoria care va fi folosită pentru atingerea respectivelor valori;
• determină variabilele de acţiune posibile;
• controlează evoluţia sistemului comparând valorile realizate de variabilele esenţiale cu
valorile date, punând în mişcare variabilele de acţiune.
Sistemul poate fi descompus în trei subsisteme care în raport cu ele însele pot fi
considerate sisteme şi anume:
• sistemul operaţional sau condus reprezentat de societatea comercială sau
întreprinderea a cărei activitate este reglată sau autoreglată prin elaborarea şi aplicarea
deciziilor precum şi prin efectuarea controlului. Acest sistem asigură obţinerea de
rezultate în funcţie de stările anterioare ale sistemului, alocarea resurselor şi adoptarea
deciziilor depinzând de mediul interior şi de cel exterior.
• sistemul informaţional intern care asigură legătura între conducere şi execuţie având
rolul de a culege, prelucra şi selecta informaţiile pentru diferite trepte ierarhice ale
conducerii.
• sistemul decizional sau de conducere care îndeplineşte rolul de reglare şi autoreglare
a activităţii în vederea atingerii obiectivelor prestabilite.
Privind laturile activităţilor asupra cărora se răsfrâng, obiectivele sistemului
pot fi grupate în:
• obiective finale, care vizează rezultatele obţinute cu privire la sistemul decizional şi
reflectate în comportarea sistemului condus;
• obiective intermediare, care se referă la funcţionarea procesului informaţional prin
care se asigură legăturile între sistemul de conducere şi sistemul condus.

Structura sistemului.
Sistemele în general sunt alcătuite din trei părţi distincte: intrări, procese, ieşiri. Ele
sunt înconjurate de un mediu şi sunt frecvent legate printr-un mecanism de feed-back,
respectiv un mecanism de reacţie în funcţie de rezultate.
 Intrările includ acele elemente care intră în sistem, de exemplu: materiile prime
pentru o firmă de produse chimice sau studenţii pentru o universitate.
 Procesele, elementele necesare pentru a schimba intrările în rezultate, ieşiri. De
exemplu, în întreprinderea chimică procesele includ: producerea energiei, procedurile
de operare, de manipulare a materialelor şi întrebuinţare a salariaţilor şi maşinilor.
Intr-o universitate, procesele pot include procedura de predare, modalitatea de
învăţare, tehnologia testării şi folosirea spaţiilor de învăţământ, laboratoarelor şi
bibliotecilor.
 Ieşirile (rezultatele) descriu produsele finite sau consecinţele existenţei sistemelor
(fertilizatorii, îngrăşămintele, ierbicidele sunt rezultatele, ieşirile unei fabrici chimice,
absolvenţii şi licenţiaţii sunt rezultatul universităţilor).
 F ig.n r.1.1.
S i s te m şui ml e d i suăl u

 Feedback-ul - fluxul irrformaţiei pentru decidentul interesat, privind rezultatul sau

mărimea ieşirii din sistem. Bazat pe această informaţie, decidentul poate modifica fie
intrările, fie procesele, sau pe amândouă, aşa cum se poate observa şi în figura
anterioara.
 Mediul - sunt câteva elemente în afara sistemului care nu sunt nici intrări, nici
procese, nici ieşiri (rezultate). Cu toate acestea, ele au un impact asupra performanţei
sistemului şi în consecinţă asupra obţinerii scopurilor sau obiectivelor sistemului.
Aceste elemente sunt denumite împreună mediu.
O modalitate de a identifica elementele mediului este aceea de a răspunde la două
întrebări, şi anume:
 Este posibil de manipulat - este posibil de controlat - elementul respectiv?
 Elementul respectiv creează probleme privind scopurile sau obiectivele sistemului?
 Dacă şi numai dacă răspunsul la prima întrebare este „Nu" (negativ) şi la cea de-a
doua „Da" (pozitiv), elementul respectiv va fi considerat parte a mediului.
 Elementele mediului pot fi de natură socială, politică, legală, fizică, economică şi
altele.
 De exemplu, pentru fabrica chimică, furnizorii, concurenţii, clienţii sunt elemente ale
mediului. Pentru o universitate, vecinii, comunitatea şi societatea regională reprezintă
elementele mediului.
Componentele sistemului informaţional
 Una dintre componentele sistemului de organizare şi gestionare a agentului
economic o constituie circuitele sale informaţionale.
  Într-o primă acceptare a noţiunii, informaţia este cea care ne ajută să obţinem noi
cunoştinţe, rezultând în urma comunicării omului cu mediul înconjurător, ea fiind
sinonimă cu „a şti”, „a cunoaşte”, „a putea”, reprezentând o componentă de bază a
Sistemului Informaţional.
 Informaţia poate fi considerată un bun de consum de masă, fiind folosită de o mulţime
de utilizatori: întreprinderi mici şi mijlociii, societăţi cotate la bursă, investitori, stat,
etc.
Calitatea informaţiei este caracterizează prin mai multe atribute:
 viteză – stabileşte timpul necesar unei informaţii pentru a parcurge drumul de la
emitent la receptor;
 frecvenţă – reprezintă numărul de informaţii de acelaşi tip într-o unitate de timp,
determinând ritmicitatea informaţiilor;
 accesibilitate – depinde de mijloacele de comunicaţie, gradul de pregătire a
personalului, modalităţile de stocare etc.;
 actualitate – reprezintă capacitatea informaţiei de a prezenta evenimente recente;
 inteligibilitate – presupune proprietatea unei informaţii de a fi percepută de către
utilizatori;
 fiabilitate – reprezintă capacitatea informaţiei de asigura o imagine reală şi sigură a
unui eveniment/obiect;
 pertinenţă – presupune calitatea informaţiei de a oferi răspunsuri într-o situaţie dată;
 vârstă – se exprimă prin durata din momentul colectării informaţiilor, până în
momentul transpunerii în acţiune a deciziilor luate pe baza acestora.
Informaţia este alcătuită din date care au fost prelucrate într-o formă utilă pentru
destinatar şi care au o valoare reală pentru planificare, control sau luarea deciziilor. Astfel:
 în managementul întreprinderii, informaţiile furnizează date cu privire la activitatea
productivă şi pune în evidenţă poziţia adoptată de manager în legătură cu problemele
ce urmează să fie rezolvate;
 cu ajutorul informaţiilor managerul stabileşte contactul nemijlocit şi se adresează direct
salariaţilor care concură la realizarea scopului şi obiectivelor manageriale;
 pentru a putea genera profituri trebuie ca gestiunea sistemului informaţional să fie
adecvată.
Informaţia din punct de vedere cibernetic, poate fi abordată ţinând cont de trei aspecte:
 semantic, în funcţie de semnificaţia informaţiei transmisă prin semnal;
 pragmatic, avându-se în vedere scopul sau utilizarea informaţiei la receptor;
 sintactic, apreciindu-se gradul în care semnalele primite de la receptor elimină
incertitudinea sau nedeterminarea.
Pentru ca o informaţie de bază să fie punct de referinţă, trebuie ca ea să fie utilizată de-
a lungul istoriei sale, comparând-o cu valorile pe care le-a luat în trecut pentru a face un
diagnostic prezent şi pentru a putea lua viitorul în considerare.
 Întregul proces managerial din cadrul întreprinderii ne apare ca un proces de însuşire şi
transmitere a informaţiei, momentul central al acestui proces reprezentându-l actul de
adoptare a deciziei care constă la rândul ei în alegerea uneia din numeroasele mijloace
de acţiune.
 În cadrul întreprinderii, orice sistem informaţional îndeplineşte mai multe funcţii care
exprimă rolul şi contribuţia sa la desfăşurarea adecvată a activităţilor.
În consecinţă este necesar ca sistemul informaţional al întreprinderii să îndeplinească
cumulativ trei funcţii:
 funcţia decizională care exprimă menirea sistemului informaţional de a asigura
elementele necesare luării deciziilor.
  funcţia operaţională sau de acţiune, prin care sistemul informaţional are drept menire
declanşarea mulţimii de acţiuni necesare realizării obiectivelor întreprinderii şi
respectiv asigură operaţionalizarea deciziilor, metodelor manageriale etc., realizarea
obiectivelor cuprinse în strategia întreprinderii.
 funcţia de documentare a sistemului informaţional exprimă menirea sa gnoseologică
(teoria cunoaşterii) în virtutea căreia se înregistrează o serie de informaţii ce servesc
îmbogăţirii cunoştinţelor personalului şi care, numai ulterior, este posibil să fie
utilizate pentru a lua decizii sau pentru efectuarea anumitor operaţii.
– În realizarea acestor funcţii sistemul informaţional este confruntat cu probleme
complexe, dată fiind trdimensiunea individuală – în sensul că, ele
condiţionează într-o proporţie apreciabilă realizarea potenţialului şi aspiraţiilor
personale ale salariaţilor;
– dimensiunea organizaţională – unde informaţiile reprezintă o premisă
indispensabilă pentru stabilirea şi furnizarea obiectivelor întreprinderii de către
acţionari;
– dimensiunea socială – ce decurge din rolul lor în executarea drepturilor şi
responsabilităţilor salariaţilor în calitate de cetăţeni.
ipla dimensiune a informaţiilor şi anume:
 Cunoaşterea şi luarea în considerare a multidimensionalităţii informaţiilor este esenţială
pentru realizarea la un nivel corespunzător ale celor trei funcţii ale sistemului
informaţional.
 În concluzie, pornind de la premisa că sistemul informaţional este o componentă a
sistemului de management al oricărei întreprinderi – alături de sistemul organizatoric,
sistemul decizional şi sistemul metodelor şi tehnicilor de management – acesta este o
componentă a sistemului de management cu un impact din ce în ce mai mare asupra
funcţionalităţii şi eficienţei economice, având drept scop prelucrarea informaţiilor
existente în vederea satisfacerii unor obiective stabilite de conducerea întreprinderii.
1.1.2. Relaţia dintre sistemul informaţional şi sistemul informatic
 Organizaţiile au un impact direct asupra tehnologiilor informaţionale, prin luarea
deciziilor cu privire la modul în care acestea vor fi utilizate şi la rolul pe care-l vor
avea în cadrul sistemelor informaţionale.
 Calităţile unui bun sistem de informaţie, adică operaţional pentru luarea deciziei pot fi
sintetizate astfel:
1. sistemul de informaţie trebuie să ne permită să cunoaştem prezentul, să prevedem, să
înţelegem, să informăm rapid.
2. sistemul de informaţie trebuie să fie adaptat naturii (mărime, structură) întreprinderii şi
să fie eficace (raportul calitate/preţ).
 Pentru componentele sistemului de informare, tehnologiile informaţiei şi comunicării
joacă un rol din ce în ce mai important în întreprinderi.
 Atât la nivelul naţional cât şi la nivelul internaţional au loc numeroase studii pentru a
determina impactul noilor mijloace de tratare a informaţiei.
 Concluzia finală a studiilor este că folosirea mijloacelor moderne de calcul determină
transformări radicale la nivelul producţiei, al infrastructurii, al tuturor laturilor vieţii în
general.
 Impactul tehnologiilor informaţionale asupra modului de conducere şi organizare a unei
întreprinderi a fost major în decursul ultimilor 20 de ani, iar progresele înregistrate în
domeniul comunicaţiilor fac posibil şi mai mult importul de tehnologii informaţionale
noi în perimetrul întreprinderii.
 În condiţiile societăţii informatizate o întreprindere modernă nu poate supravieţui fără
să dispună de informaţii în timp real, atât din interiorul cât şi din exteriorul său.
 Sarcina de colectare, prelucrare, stocare şi furnizare a informaţiilor şi cunoştinţelor
revine sistemului informaţional al întreprinderii.
 În consecinţă, din punct de vedere informaţional, o întreprindere modernă trebuie să fie
cuplată la cele mai moderne tehnologii informaţionale şi de comunicare ale
momentului la care ne raportăm.
 Conceptul de sistem informaţional nu poate fi confundat cu cel de sistem informatic, pe
considerentul că sistemul informaţional priveşte conţinutul informaţional propriu-
zis, în timp ce sistemul informatic se referă la modul de prelucrare a structurilor,
acesta privind date şi informaţii cu un anumit înţeles, prelucrându-le /eliberând apoi la
ieşire informaţii cu un nou înţeles şi un alt grad de rafinament.
 În condiţiile societăţii informatizate o întreprindere modernă nu poate supravieţui fără
să dispună de informaţii în timp real, atât din interiorul cât şi din exteriorul său.
Sarcina de colectare, prelucrare, stocare şi furnizare a informaţiilor şi cunoştinţelor
revine sistemului informaţional al întreprinderii.
 În consecinţă, din punct de vedere informaţional, o întreprindere modernă trebuie să fie
cuplată la cele mai moderne tehnologii informaţionale şi de comunicare ale
momentului la care ne raportăm.
 Conceptul de sistem informaţional nu poate fi confundat cu cel de sistem informatic, pe
considerentul că sistemul informaţional priveşte conţinutul informaţional propriu-
zis, în timp ce sistemul informatic se referă la modul de prelucrare a structurilor,
acesta privind date şi informaţii cu un anumit înţeles, prelucrându-le /eliberând apoi la
ieşire informaţii cu un nou înţeles şi un alt grad de rafinament.
Principalele tehnologii informaţionale care conduc întreprinderile spre modernitate, iar
societatea spre globalizare sunt următoarele:
 internetul cu toate aplicaţiile derivate din acesta: Intranet, Extranet, groupware, (lucrul
colaborativ), EFT (Electornic Found Transfer), EDI (Electronic Data Interchange)
Internet, e-banking, poşta electronică, e-learning, discuţii pe Internet (forumuri,
grupuri de întâlniri, grupuri de ştiri), chat (discuţii în timp real), comerţ electronic (e-
commerce, cu următoarele modele de afaceri: magazin electronic (e-shop)),
aprovizionare electronică (e-procurement), licitaţie electronică (e-auction),
supermagazin electronic (e-mall), piaţa unui terţ (Thord Party Marketplace),
comunităţi virtuale (Virtual Communities) etc.), conectări la distanţă, telefonie, video-
conferinţe, universuri virtuale, captare de programe radio-tv, etc.;
 recunoaşterea optică a caracterelor (Optical Character Recognition);
 bancomatele (Automat Teller Machine – ATM);
 sistemele electronice de realizare a întâlnirilor;
 gestiunea electronică a documentelor şi lucrul în medii colaboraţioniste (groupware);
 inteligenţa artificială şi aplicaţiile ei (sistemele inteligente, recunoaşterea fenomenelor,
recunoaşterea şi înţelegerea vorbirii, robotica, rezolvatoarele generale de probleme,
învăţământul asistat de calculator şi prelucrarea limbajului natural;
 sistemele multimedia;
 alte tehnologii informaţionale, incluzându-se în acestea toate tehnologiile moderne de
proiectare asistată de calculator, semnătura digitală, tehnologiile invizibile,
teleprezenţa la locul de muncă, calculatoarele Web.
1.1.3. Sistemul Informaţional Economic în gestiunea întreprinderii

 În cadrul fiecărei unităţi şi al economiei naţionale, sistemul informaţional economic

are un rol important pentru efectuarea unor conexiuni permanente între sistemele
operaţionale (de producţie, comercializare, prestări servicii etc.) şi sistemul conducerii
în ambele sensuri, sub toate aspectele.
  La nivel microeconomic, mezoeconomic, macroeconomic, mondoeconomic,
cunoaşterea şi caracterizarea relaţiilor economico-financiare se realizează pe baza
datelor regăsite fie în sistem informaţional-economic, fie în sistemele reţelelor
informaţionale de întindere informaţională, pe aceste reţele putând fi accesate cele mai
diferite date ale domeniului economic.
Cerinţele care trebuie îndeplinite de către informaţia economică sunt structurate în figura
următoare

 Un sistem informaţional economic constituie un ansamblu organizat de informaţii

 complexe, care se obţin prin prelucrarea datelor furnizate de anumite surse şi care sunt
necesare pentru organizarea, conducerea şi desfăşurarea activităţii economice.
 Importanţa unui astfel de sistem derivă din aceea că el asigură cunoaşterea în orice
moment a stării şi funcţionării întreprinderii oferind informaţii:
• despre modul în care se utilizează resursele,
• despre existenţa unor deficienţe şi
• a necesităţii examinării acestora, etc.

Sistemul informaţional economic poate fi definit şi ca un sistem integrat de oameni de

specialitate, mijloace şi procedee adecvate, privind următoarele situaţii:

 culegerea şi înregistrarea datelor tehnico-economice şi financiare, care privesc

patrimoniul unităţilor şi economiei naţionale în ansamblul acestora;
 prelucrarea şi analiza acestora;
 obţinerea de informaţii utile în vederea conducerii şi gestionării eficiente a acestora;
  stocarea şi păstrarea datelor şi a informaţiilor pentru documentări şi controale
ulterioare.
1.2. Întreprinderea – sistem de bază în cadrul sistemului informaţional economic

 Pe baza unei analize atente a întreprinderii, a locului şi rolului său în cadrul

economiei, a principiilor generale de conducere a întreprinderii, a competenţelor şi
atribuţiilor ce-i revin, a modului de organizare, întreprinderea poate şi trebuie privită
ca un sistem de bază al sistemului social-economic global.
 Întreprinderea ocupă o poziţie centrală în societăţile contemporane şi aceasta sub două
aspecte:
1. în calitate de agent de producţie, elaborând şi distribuind produse materiale, efectuând
prestaţii de servicii destinate să satisfacă nevoile economice individuale şi colective;
2. în calitate de grup uman, ea fiind locul în care, în funcţie de imperativele producţiei se
organizează o viaţă de grup la care participă mii de persoane de-a lungul întregii lor
vieţi active.
Rolul întreprinderii în viaţa economică şi socială face ca, oricare ar fi natura
sistemului în care ea îşi dezvoltă activităţile, ea va trebui să dea socoteală despre sine
diferiţilor săi parteneri: statului, furnizorilor de capitaluri, salariaţilor săi, clienţilor,
furnizorilor.
Instrumentul datorită căruia ea dă socoteală mediului său de ceea ce face, despre
situaţia sa şi performanţele sale nu este altul decât contabilitatea.
 Întreprinderile sunt entităţi în care realitatea ia forme diferite, datorită dimensiunilor
multiple care le caracterizează (juridică, economică, financiară, socială, culturală şi
ecologică).
 Astfel ele se organizează în toate domeniile
de activitate: industrie, agricultură, construcţii,
transporturi, comerţ,
telecomunicaţii, cercetare ştiinţifică, proiectare, învăţământ, cultură, ocrotirea sănătăţii, şi
altele, scopul creării unei întreprinderi fiind obţinerea de profit.
 Întreprinderea se defineşte, în general, ca o unitate economică ce produce sau
cumpără, pentru ca prin vânzarea a ceea ce a produs sau cumpărat să obţină un câştig.
 Definind întreprinderea, ea reprezintă veriga organizaţională a economiei naţionale,
care realizează fuziunea între factorii de producţie (capital şi muncă) în scopul
producerii şi desfacerii de bunuri economice (produse, lucrări, servicii, informaţii) în
funcţie de cerinţele pieţei în scopul obţinerii unui profit.
 Într-o accepţie modernă, scopul întreprinderii este de a satisface, la un nivel rezonabil
interesele majore ale exponenţilor mediului ei intern şi extern.
 Astfel, întreprinderea modernă îşi va desfăşura activitatea într-un mediu global
informatizat.
 O intreprindere (afacere) este o entitate comerciala, industriala, de servicii sau
financiara care desfasoara o activitate economica.
 Intreprinderile sunt, in general, unitati distincte de exploatare, generatoare de profit si
care furnizeaza clientilor produse sau servicii.
 Strans legat de conceptul de intreprindere se utilizeaza si termenii de companie
operationala, care este o afacere cu o activitate economica de productie, vanzare sau
comercializare a unui produs sau serviciu, si de continuitatea activitatii, care se refera
la o intreprindere care isi va continua activitatea in viitorul previzibil, fara intentia sau
nevoia de a fi lichidata sau de a-si reduce in mod semnificativ activitatea.
BLACK BUSINESS
 Washed money
  Underground economy
1.3. Particularităţi privind comunicarea şi importanţa informaţiei contabile în procesul
de comunicare
„Comunicarea este un act al naturii. Atunci când am reuşit să primim o comunicare, aşa
cum a fost gândită iniţial, este vorba de un act de cultură”.
Goethe

 Calitatea comunicaţiei şi a dialogului, atât în procesul producţiei cât şi al utilizării

produselor contabile depinde de cultura şi respectiv cultura contabilă, ca şi vectori
esenţiali în sistemul economico-social, cu influenţe în comportamentul grupului atât în
interiorul sistemului, cât şi în relaţiile dintre sisteme.
 Potrivit definiţiei date de François Gondrand, comunicarea este un proces prin care o
informaţie este transmisă de un emiţător unui receptor;
 Comunicarea este o caracteristică a sistemelor vii şi cu atât mai mult a celor complexe,
cum ar fi societatea umană;
 Comunicarea este un act complex, ce asigură reprezentarea unei realităţi, pornind de la
date structurate şi selecţionate care sunt prelucrate în informaţii inteligibile cu ajutorul
unui limbaj;

 În cazul contabilităţii vorbim de o comunicare contabilă sau comunicare financiară, în

cadrul căreia legătura se stabileşte între întreprindere, ca emiţător de informaţii şi toţi
cei interesaţi de ea în calitate de utilizatori de informaţie sau receptori.
 În acest fel, situaţiile financiare anuale reprezintă principalul mijloc de transmitere a
informaţiei, informaţiile difuzate fiind obţinute în urma reprezentării realităţii
economice a întreprinderii prin utilizarea unui limbaj specializat (termeni tehnici),
reguli şi principii specifice.
 Diferitele categorii socio-profesionale construiesc şi utilizează de o manieră diferită
situaţiile financiare anuale ale întreprinderii.
 Datorită faptului că cerinţele şi interesele acestora sunt contradictorii, sunt necesare
norme care să instituie un limbaj comun în descrierea situaţiilor, operaţiilor din viaţa
întreprinderii.
 Elementele structurale ale situaţiilor financiare anuale reprezintă de fapt, mecanismele
prin care se asigură comunicarea informaţiilor necesare utilizatorilor.
Informaţiile contabile, cât şi informaţiile financiare pentru mediul extern al
întreprinderii sunt furnizate prin comunicarea financiară

 Alte opinii asupra comunicării contabile percep aceasta ca un mijloc de comunicare în

masă prin care diversele categorii de utilizatori se informează cu privire la
întreprindere şi la evoluţia acesteia.
 Făcând apel la una dintre formele care definesc statutul contabilităţii, aceasta este arta
comunicării informaţiilor financiare, informaţii ce caracterizează afacerile unei entităţi
şi se adresează unei game diverse de utilizatori, în primul rând investitorilor şi
managerilor.
 Informaţia contabilă se construieşte apelând la un limbaj specific, la reguli care permit
codificarea şi decodificarea datelor reprezentate, limbajul şi regulile contabile
asigurând reprezentarea ordonată şi inteligibilă a realităţii economice.
 Astfel, utilitatea informaţiei contabile în cadrul comunicării financiare se probează în
condiţiile în care receptorii o folosesc pentru a înţelege realitatea economică a
întreprinderii şi pentru a lua decizii.
 Comunicarea eficientă- indicator important al peformanţei financiare a
întreprinderilor
 Comunicarea eficientă este cheia succesului unei organizaţii moderne.
 În interiorul companiei, ea intăreşte încrederea angajaţilor în viziunea şi misiunea
organizaţiei, conectează angajaţii la realitatea afacerii respective, alimentează procesul
de dezvoltare a companiei, facilitează schimbările necesare progresului şi contribuie la
schimbarea comportamentului angajaţilor.
 În exterior, imaginea companiei, descoperirea noilor oportunităţi de afaceri şi relaţia
cu societatea depind în cea mai mare masură de cât de bine este conceput şi condus
acest proces continuu al comunicarii.
 Dacă aceste axiome ale Relatiilor Publice sunt binecunoscute, de câţiva ani studiile
introduc factori esenţiali de măsurare a eficienţei procesului de comunicare prin care
se demonstrează importanţa crucială a comunicarii în performanţa financiară a
întreprinderilor.
 Astfel, cercetările efectuate în SUA şi Canada demonstrează că o companie sau
organizaţie care comunică eficient–atat în exterior cât şi în interior (cele două procese
depind radical unul de celălalt)–inregistrează profituri mai mari decât companiile sau
instituţiile "introvertite" sau cu o strategie de comunicare deficitară sau inexistentă.
 Practic, se demonstrează ca procesul de comunicare nu mai este o funcţie "soft" a unei
companii, ci un motor al performanţei in afaceri, jucând un rol cheie in performanţa
organizaţiei respective.

1.4. Contabilitatea – sursă principală de informaţii la nivelul întreprinderii

 În vederea organizării într-un sistem informaţional a datelor şi informaţiilor necesare

cunoaşterii situaţiei şi gestionării întreprinderii trebuie parcurse o serie de etape:
1. identificarea faptelor şi a evenimentelor generatoare de date;
2. fixarea obiectivelor aferente procesului de cunoaştere, şi respectiv, conducere;
3. stabilirea purtătorilor materiali de informaţii şi a modului în care procedează la
culegerea şi înregistrarea datelor;
4. alegerea metodelor şi a instrumentelor de prelucrare a acestor date;
5. definirea destinaţiei la care trebuie să ajungă respectivele date şi organizarea
transmiterii acestora către destinatari.
Informaţia din cadrul întreprinderii este de diferite tipuri:
 informaţia contabilă, generată de sistemul contabil, stă la baza a numeroase rapoarte
financiare. Informaţia contabilă este detaliată şi adesea dificil de înţeles pentru
persoanele care nu practică contabilitatea. Contabilitatea, componentă majoră în
 asigurarea evoluţiei operatorilor economiei, trebuie văzută ca o puternică sursă de
informare şi nu ca o modalitate de prelucrare a datelor prin care se urmăreşte existenţa
şi mişcarea elementelor patrimoniale.
 informaţia financiară cu caracter operaţional – se regăseşte în rapoartele financiare
ce servesc la luarea deciziilor operaţionale de către actorii interni ai întreprinderii.
Această categorie de informaţii cuprinde în special bugetele, investiţiile, trezoreria,
situaţia creditelor, a debitorilor şi a stocurilor.
Este produsă la nivelul filialelor şi o parte este transmisă societăţii-mame.
 informaţia cu caracter strategic – este cuprinsă în rapoartele destinate conducătorilor
societăţilor/grupurilor, rapoarte care servesc pentru susţinerea şi urmărirea obiectivelor
strategice ale întreprinderii, având un nivel de sinteză important.
 informaţia financiară cerută de actorii externi. Mediul în care acţionează
întreprinderea reprezintă o parte importantă în funcţionarea unei societăţi, de aceea o
cantitate de informaţii, îndeosebi financiare, trebuie produsă pentru a satisface diferiţi
actori externi, chiar dacă aceste informaţii sunt adesea deja disponibile în cadrul
întreprinderii.
 Sistemul informaţional contabil este o componentă a sistemului global al
întreprinderii, specializat în reprezentarea şi măsurarea economică, el presupunând o
modelare globală a întreprinderii, bazându-se pe reguli care asigură obţinerea unei
informaţii contabile de calitate.
 Conform Standardelor Internaţionale de Contabilitate, utilizatorii situaţiilor financiare
sunt investitorii actuali şi potenţiali, salariaţii, creditorii, furnizorii şi alţi creditori,
clienţii, guvernul, administraţia şi publicul.
 Ei utilizează situaţiile financiare în scopul de a satisface diferitele nevoi de informare.
 Relaţiile întreprinderii cu mediul dau naştere la o serie de nevoi informaţionale.
 Satisfacerea acestora necesită producerea de informaţii relevante şi obiective, pe
măsura pretenţiilor tot mai complexe ale utilizatorilor.
 Procesul continuu de perfecţionare a contabilităţii are loc pe principii de finalitate,
rolul contabilităţii fiind esenţial în ceea ce priveşte satisfacerea cerinţelor
informaţionale ale utilizatorilor.
 În viziunea cadrului contabil conceptual american FASB (Financial Accounting
Standards Boards), utilitatea în procesul luării deciziilor constituie caracteristica
fundamentală a informaţiei contabile şi este asigurată de pertinenţa (relevanţa) şi
fiabilitatea informaţiilor furnizate de contabilitate, precum şi de comparabilitatea
acestora.
 Informaţia contabilă pentru a fi utilă atât analiştilor cât şi în procesul de luare a
deciziilor, trebuie să îndeplinească anumite caracteristici calitative cum sunt:
relevanţa, pertinenţa, fiabilitatea, comparabilitatea şi inteligibilitatea.
 O informaţie posedă calitatea de relevanţă când ea este susceptibilă de a influenţa
deciziile economice ale utilizatorilor.
 O informaţie este fiabilă când ea nu este afectată de erori sau de distorsiuni importante
şi, ca urmare, destinatarii pot avea încredere în ea.
 Pentru organismul internaţional de normalizare, pertinenţa implică imaginea fidelă.
 Informaţia trebuie să prezinte de o manieră fidelă tranzacţiile în acord cu substanţa lor
şi realitatea economică.
 Încercarea de prezentare fidelă a tuturor tranzacţiilor şi evenimentelor întâmpină o
serie de dificultăţi pe planul identificării şi evaluării, ceea ce are ca efect ignorarea
unor elemente.
 Utilizatorul trebuie să regăsească în informaţia dată realitatea situaţiei întreprinderii
pentru a putea fi în măsură să ia deciziile necesare.
 În procesul de preparare şi de prezentare a informaţiei, profesionistul contabil este
obligat să-şi manifeste opţiunea, din acest considerent marcându-se şi caracteristica de
neutralitate a informaţiei contabile.
 În general, o informaţie este utilă doar dacă ea poate fi raportată la alte informaţii
despre întreprindere prezentate la un moment dat sau la informaţii de aceeaşi natură
relative la alte întreprinderi.
 Altfel spus, o informaţie este utilă dacă ea este comparabilă.
Conform organismului internaţional de
normalizare, comparabilitatea îmbracă un dublu aspect:

 comparabilitatea în timp: utilizatorii trebuie să fie în măsură să comparare, în timp,

situaţia financiară şi performanţele unei întreprinderi, cu scopul de a identifica
tendinţele acestora; acest aspect implică permanenţa metodelor.
 comparabilitatea în spaţiu: utilizatorii trebuie să fie în măsură să compare situaţiile
financiare ale unor întreprinderi diferite; acest aspect implică uniformitatea metodelor.
 O formulă de inteligibilitate este o metodă cantitativă care prevede când diverse
informaţii sunt înţelese, cu probabilitate, de către un anumit grup de beneficiari.
 Succesul unei formule variază în funcţie de capacitatea sa de a măsura elementele
(conţinut, stil, formă, organizare) de care depinde gradul de înţelegere al cititorului.
 Aplicarea formulelor de inteligibilitate la informaţiile conţinute în rapoartele contabile
a pus în evidenţă faptul că acestea sunt exprimate într-un limbaj prea dificil, pentru a fi
înţeles de un număr mare de utilizatori.
 Teoretic, pentru a fi utilă, o informaţie trebuie să întrunească, concomitent, toate
caracteristicile prezentate.
 Acest lucru nu este însă posibil deoarece în practică apar, adesea, situaţii în care unele
caracteristici intră în conflict.
 Prin excelenţă, informaţia contabilă este o informaţie în etalon valoric, fiind utilizate şi
informaţii exprimate în unităţi naturale (cantităţi, timp de lucru etc.), dar acestea au
mai mult un rol operativ şi de gestiune fizică decât de gestionare a performanţei unei
organizaţii economice, măsurate în termeni de profitabilitate şi lichiditate

Calită
contabi
  Datorită rolului deosebit de important pe care îl are subsistemul informaţional contabil
în cadrul sistemului informaţional economic al întreprinderii, în organizarea acestuia
este responsabil să se cunoască principalele componente şi circuite informaţionale
specifice, pentru a se ajunge la obţinerea unor informaţii clare, complete, relevante şi
la costuri eficiente.
Pornind de la considerentul potrivit căruia „prin contabilitate se asigură o anumită
imagine asupra întreprinderii”, literatura economică evidenţiază astfel două momente
aferente:
 de la realitatea existentă în întreprindere prin sistemul contabil se ajunge la imaginea
contabilă (conţinută în documentele contabile de sinteză, îndeosebi prin bilanţ);
 prin interpretarea datelor din sistemul contabil se formează imaginea reţinută de
analistul acestor date.

 În cadrul subsistemului financiar-contabil, se pot distinge cele trei categorii de operaţii

şi anume: operaţii ce caracterizează activitatea de exploatare; operaţii cu caracter
financiar; operaţii cu caracter extraordinar.
De asemenea, în cadrul acestuia se disting două componente informaţionale:
 sistemul de prelucrări contabil, unde sistemul informaţional contabil se raportează la
cele două categorii de operaţii care, în final, se orientează spre fluxuri şi stocuri de
bani, de creanţe şi datorii;
 sistemul de analiză financiară care reprezintă acel sistem ce pune la dispoziţia
sistemului de control şi gestiune strategică informaţii de natură contabilă prelucrate în
vederea obţinerii de indicatori economico-financiari, necesari în realizarea
diagnosticului financiar (diagnosticul de risc şi cel al rentabilităţii).

În cadrul sistemului informaţional economic, contabilitatea constituie principalul instrument,

deoarece:

 consemnează în mod integrat, analitic şi complet, mijloacele şi resursele întreprinderii

sub aspectul mărimii, structurii, poziţiei şi destinaţiei lor;
 parametrii obiectivi pe care întreprinderea tinde să-i realizeze (cost, profit, cifră de
afaceri, solvabilitate) sunt consemnaţi în dinamica lor internă de către contabilitate;
 activitatea economică urmăreşte optimizarea unor relaţii de echilibru valoric între efort
şi efect, venituri şi cheltuieli, mijloace şi resurse. Ţinerea sub control a acestor relaţii
implică utilizarea obligatorie a contabilităţii.
OBIECTIVUL PRINCIPAL AL SITUATIILOR FINANCIARE ANUALE
 Obiectivul situaţiilor financiare este să furnizeze informaţii referitoare la
performanţele şi poziţia financiară privind entitatea de raportare, informaţii ce trebuie
să se probeze a fi utile unei game largi de utilizatori, în evaluarea modului de
administrare realizat de conducerea întreprinderii în cauză şi în procesul de luare a
deciziilor economice.
  Performanţa financiară a unei entităţi se referă la profiturile pe care acestea le obţin
din resursele pe care le controlează la componentele acestor profituri şi la
caracteristicile acestor componente.
 În ceea ce priveşte poziţia financiară a entităţii aceasta cuprinde resursele economice
pe care aceasta le controlează, structura sa financiară, lichiditatea şi solvabilitatea sa,
modul de abordare a riscurilor de activitate şi de conducere, capacitatea sa de a se
adapta la schimbările în mediul în care operează.
 Pentru a-şi atinge obiectivele, situaţiile financiare sunt elaborate conform contabilităţii
de angajamente.
 Astfel, elementele tranzacţiilor şi ale altor evenimente sunt recunoscute atunci când
tranzacţiile şi evenimentele se produc (şi nu pe măsură ce numerarul sau echivalentul
său este încasat sau plătit) şi sunt înregistrate în contabilitate şi raportate în situaţiile
financiare ale perioadelor aferente.
 Situaţiile financiare întocmite în baza acestui principiu oferă informaţii utilizatorilor
nu numai despre tranzacţiile trecute, care au implicat plăţi şi încasări, dar şi despre
obligaţiile de plată ce vor fi efectuate în viitor şi despre resursele privind încasările
viitoare.
Concluzionând, se poate spune că obiectivele situaţiilor financiare anuale depind de nevoile
utilizatorilor, acestea putând fi sintetizate în trei categorii:
 obiective privind luarea deciziilor economice. Astfel, deciziile economice care sunt
luate de utilizatorii situaţiilor financiare necesită evaluarea capacităţii unei
întreprinderi de a genera numerar sau echivalente ale numerarului, a perioadei şi
siguranţei generării lor.
 obiective privind prezentarea unei informări care să evalueze fluxurile viitoare de
trezorerie. Potrivit acestor obiective, informaţiile despre performanţa unei
întreprinderi sunt utile pentru a anticipa capacitatea întreprinderii de a genera fluxuri
de trezorerie cu resursele existente şi pentru formularea raţionamentelor despre
eficienţa cu care întreprinderea poate utiliza noi resurse.
 obiective de informare privind situaţia financiară a întreprinderii, performanţa
întreprinderii, datoriile şi solvabilitatea, lichiditatea, exigibilitatea şi flexibilitatea
financiară.
 A decide corect şi operativ înseamnă a fi în permanenţă bine informat, elaborarea
deciziilor economice şi, în egală măsură, aprecierea activităţii trecute, fundamentându-
se esenţial pe informaţii de natură contabilă, iar structurarea şi agregarea informaţiilor
de această natură având loc astfel în documente de sinteză şi raportare contabilă (în
situaţiile financiare anuale ale întreprinderii).
1.6. Legătura dintre sistemul informaţional şi sistemul decizional la nivelul
întreprinderii
 Decizia reprezintă esenţa managementului, finalitatea oricărui proces de conducere,
ţinând cont de anumite criterii în vederea îndeplinirii unor obiective clar stabilite.
Criteriile care trebuie respectate în vederea alegerii celei mai bune soluţii decizionale
pot fi sintetizate în următoarele:
 identificarea şi prevenirea riscului, fiecare alternativă conţinând o evaluare a raportului
dintre beneficiarul scontat şi riscul posibil;
 economisirea efortului, adică stabilirea acelor direcţii de acţiune care, cu cel mai mic
efort, dau cele mai mari rezultate şi cele mai mici perturbaţii asupra sistemului;
 sincronizarea şi cronometrarea, respectiv corelarea deciziilor cu factorul timp;
 înţelegerea, îndemânarea, competenţa şi optica oamenilor care aplică decizia.
Ştiinţa conducerii statuează întreprinderea ca un organism ce se caracterizează prin
existenţa a trei domenii cu caracteristici fundamentale deosebite:
  domeniul producţiei (logistic) care vizează în principal problemele mijloacelor de
producţie, ale forţei de muncă şi tehnologiilor de fabricaţie;
 domeniul structurii umane care priveşte procesele de motivaţie individuală a
acţiunilor şi relaţiilor umane aferente;
 domeniul informaţional-decizional care cuprinde procesul de culegere, transmitere,
prelucrare şi conservare a informaţiilor, finalizate prin actul finalizării deciziei.
 Sistemul decizional este foarte strâns legat de sistemul informaţional.
 Procesul managerial este înţeles, în primul rând, ca un proces de folosire a informaţiei,
actul conducerii realizându-se în cadrul circuitului informaţie – decizie – acţiune.
 Situându-se în perimetrul acestei relaţii, utilitatea informaţiei contabile depinde de
caracteristicile calitative ce-i sunt atribuite, acestea decurgând din observarea mediului
economic, politic, juridic şi social în care se realizează contabilitatea întreprinderii şi
din necesităţile informaţionale ale utilizatorilor de situaţii financiare anuale.
Pe baza informaţiilor conţinute de situaţiile financiare anuale orice utilizator poate
elabora decizii economice pentru următoarele situaţii:
 a hotărî când să cumpere, să păstreze sau să vândă;
 menţinerea şi/sau dezvoltarea capitalului întreprinderii;
 creşterea gradului de solvabilitate şi autonomie financiară a întreprinderii;
 acordarea, restricţionarea sau sistarea creditelor în funcţie de bonitatea financiară a
întreprinderii;
 menţinerea, majorarea sau rezilierea contractelor de cumpărare-vânzare;
 a determina politicile de impozitare, de determinare a profitului şi dividendelor de
distribuit.
Contabilitatea şi produsele sale – informaţiile contabile – fac legătura între activităţile
economice şi factorii decizionali, situaţie prezentată în figura urmatoare.
 Caracteristicile sistemului informaţional contabil, în ceea ce priveşte legătura
acestuia cu deciziile economice pot fi structurate astfel:
 contabilitatea cuantifică activităţile economice, înregistrând datele ce le privesc pentru
o utilizare viitoare;
 datele sunt stocate, iar apoi prelucrate pentru a deveni informaţii utile;
 informaţiile sunt comunicate prin intermediul rapoartelor (dărilor de seamă) factorilor
de decizie.
Termenul „proces de decizie” arată faptul că există mai multe etape în luarea deciziei, aşa
cum se observă din figura urmatoare

Legătura strânsă care există între sistemul informaţional şi procesul decizional, potrivit
concepţiei lui Paterson, poate fi schematizată astfel:
 Legătura dintre sistemul decizional şi sistemul informaţional poate fi prezentată
sintetic astfel:
 la intrare, sistemul informaţional furnizează sistemului decizional „materia primă” pe
care acesta din urmă o prelucrează; această „materie primă” este constituită de
informaţie.
 la ieşire, sistemul informaţional dirijează (orientează) deciziile luate în cadrul
sistemului decizional pentru a fi executate şi aplicate de celelalte subsisteme ale
întreprinderii.
 sistemul decizional, ca atare, necesită un circuit intern de informaţii, în mijlocul
(inima) sistemului decizional aflându-se fluxul de inform
Rezultă astfel că sistemul informaţional şi cel decizional sunt cuplate, variabilele de intrare
ale unuia fiind variabile de ieşire ale celuilalt, aşa cum se poate observa în figura urmatoare.
CAPITOLUL II. DIAGNOSTICUL ÎNTREPRINDERII – INSTRUMENT AL
ACTIVITĂŢII MANAGERIALE ŞI DE CONTROL A REALIZĂRII
PERFORMANŢELOR
2.1. Definiri conceptuale, importanţă, rol şi funcţii privind diagnosticul în activitatea
managerială a întreprinderii
2.2. Locul diagnosticului în reglarea performanţelor economico-financiare ale
întreprinderii
2.3. Caracteristicile şi realizarea diagnosticului întreprinderii
2.4. Tipologia diagnosticului întreprinderii
2.5. Obiectivele diagnosticului financiar şi scopurile financiare ale întreprinderii
2.6. Importanţa analizei SWOT în cadrul diagnosticului întreprinderii
2.1. Definiri conceptuale, importanţă, rol şi funcţii privind diagnosticul în activitatea
managerială a întreprinderii
 Realizarea oricărui studiu diagnostic, pentru soluţionarea problemelor de orice natură
intervenite în activitatea unei întreprinderi, necesită o abordare metodică.
Metoda diagnosticării, ar trebui:
 pe de o parte, să permită degajarea elementelor esenţiale pentru elaborarea studiului şi,
mai mult, cercetarea în profunzime în cazul anomaliilor,
 iar pe de altă parte, să neglijeze elementele accesorii care nu prezintă utilitate pentru
domeniul studiat.
Ca metodă de management, diagnosticarea constă în investigarea
întreprinderii, a componentelor sale, în vederea
 reliefării cauzale a principalelor puncte forte şi slabe,
 a evaluării potenţialului şi
 a formulării de recomandări axate pe cauzele generatoare de disfuncţionalităţi şi
aspecte pozitive.
În plan economic, la nivelul unei întreprinderi, conceptul de diagnostic presupune:
 identificarea unor eventuale disfuncţionalităţi ale activităţii ei,
 analiza acestora,
 stabilirea cauzelor şi
 prezentarea măsurilor care să conducă la reglarea situaţiei.
Diagnosticul trebuie să evidenţieze totodată şi elementele pozitive ale activităţii, care
sunt necesare pentru estimarea performanţelor.
Diagnosticul presupune:
  capacitatea de discernământ,
 reperarea simptomelor, a disfuncţionalităţilor activităţii unei întreprinderi,
 cercetarea şi analiza faptelor şi responsabilităţilor,
 elaborarea unor programe de acţiune prin a căror aplicare practică se asigură
redresarea sau ameliorarea performanţelor, se reperează „punctele critice” din cadrul
unui sistem şi, totodată, se avizează centrele de decizie pentru a lua măsuri de reglare.
Rolul diagnosticului este de a descrie:
 funcţionarea şi tendinţele de evoluţie a activităţii unei întreprinderi,
 stările generale,
 defectele,
 condiţiile necesare şi
 procedurile de aplicat pentru implementarea corecţiilor ce se impun, astfel de la
simptome să se ajungă la tratament.
În funcţie de scop, diagnosticul poate fi:
 restrâns la unele probleme sau
 extins la nivel de diagnostic global.
 De exemplu, un diagnostic restrâns se efectuează atunci când apare o anumită
problemă economico-financiară a agentului economic şi în practica managerială
curentă a acesteia se semnalează disfuncţionalităţi.
 Un diagnostic global implică o analiză de ansamblu atât a potenţialului economico-
financiar al întreprinderii cât şi a performanţelor realizate de aceasta, în raport cu
resursele consumate.
Un diagnostic global cuprinde un ansamblu de caracteristici statice şi strategice care, sugestiv
în literatura de specialitate privesc cei 5M, şi anume:

Diagnosticul reprezintă un instrument de bază al managementului modern al întreprinderilor

a cărei importanţă reiese din însăşi funcţiile sale care sunt orientate spre următoarele:
 descoperirea şi mobilizarea resurselor interne concretizată în întărirea autonomiei
economico-financiare şi creşterea eficienţei economice;
 diagnoza şi reglarea activităţii întreprinderilor;
 gestionarea eficienţă a patrimoniului şi capitalurilor în special;
 realizarea conexiunii întreprinderilor cu mediul exterior;
 informarea corectă şi la timp a utilizatorilor analizei-diagnostic.
Funcţia privind descoperirea şi mobilizarea resurselor interne
 are impact favorabil asupra evaluării corecte a stării unei întreprinderi
 asigurâ totodată protecţia economică a actualilor investitori
 asigură atragerea altor investitori şi respectiv
 asigură protejarea stocului de acţiuni al întreprinderilor la bursa de valori.
 Diagnosticul întreprinderii, prin funcţia de diagnoză
 stabileşte diagnosticul stării economice şi financiare a unei
întreprinderi în timp şi spaţiu.
 Astfel, analiza diagnostic evaluează post-factum, curent şi previzional starea
economică (de gestiune) cu ajutorul unui sistem de indicatori de eficienţă.
În vederea realizării îmbunătăţirii continue a activităţii şi creşterii eficienţei unei întreprinderi
se impune o gestionare corectă a patrimoniului şi a capitalurilor în special.
 Controlul modului de funcţionare a întreprinderilor se exercită prin intermediul datelor
şi informaţiilor de evidenţă financiar-contabilă.
 Diagnosticul întreprinderii are în vedere şi faptul că orice acţiune sau activitate ce se
derulează atât în interiorul cât şi în exteriorul ariei de desfăşurare a unei întreprinderi
trebuie să fie evaluată după principiul „costului minim şi al profitului maxim”.
Prin modul în care este realizat, diagnosticul întreprinderii îndeplineşte şi funcţia de
realizare a conexiunii întreprinderilor cu mediul exterior care
 se evidenţiază prin faptul că orice întreprindere este în strânsă interdependenţă cu:
1. sistemul financiar prin fiscalitatea la care este supusă activitatea desfăşurată şi apoi
rezultatele obţinute,
2. cu sistemul bancar prin funcţionarea unor conturi de disponibil la bănci şi prin
solicitarea unor credite bancare,
3. cu bursa de valori,
4. cu partenerii economiei de piaţă etc.
Funcţia de informare a diagnosticului întreprinderii
 constituie în cadrul proceselor manageriale un instrument indispensabil în
fundamentarea deciziilor
 se concretizează în transmiterea către organele de decizie a unor rapoarte de analiză cu
un conţinut informativ economico-financiar ce caracterizează situaţia întreprinderilor
supuse analizei.
 informarea curentă a centrelor de decizie cu privire la situaţia economico-financiară a
întreprinderilor în totalitate şi pe segmente organizatorice prezintă o importanţă
deosebită cu cât aceasta este realizată corect şi operativ.
 Prin urmare, diagnosticul se situează la intersecţia funcţiunilor întreprinderii
(cercetare-dezvoltare, producţie, comercială, financiar-contabilă, personal) cu
atributele conducerii (prevedere, organizare, coordonare).
Diagnosticul economico-financiar poate fi declanşat în următoarele situaţii:
 fie în cazul întreprinderilor în dificultate, când efectuarea diagnosticului reprezintă o
obligaţie legală în cadrul procedurii de reorganizare şi lichidare judiciară;
 fie în cazul întreprinderilor sănătoase, având caracterul unui instrument de control al
realizării performanţelor.
2.2. Locul diagnosticului în reglarea performanţelor economico-financiare ale
întreprinderii
 Starea de performanţă financiară a unui agent economic este un fapt deosebit de
important, atât pentru conducere şi administraţie, cât şi pentru creditori (acţionari,
investitori, bănci, stat etc.).
 Dorinţa acestora este să afle condiţiile în care s-au obţinut anumite performanţe şi, mai
ales, ce măsuri de remediere urgentă pot fi luate, în cazul apariţiei unor
disfuncţionalităţi în activitatea desfăşurată.
 De multe ori, creditorii sunt cei care caută şi propun măsuri de redresare a activităţii,
dar tot ei sunt şi generatorii producerii de faliment.
În cadrul diagnosticului trebuie să-şi găsească răspuns următoarele probleme:
 statutul juridic al întreprinderii;
 care sunt rezultatele întreprinderii?
 dacă sunt sau nu satisfăcătoare şi de ce?
 cum au fost obţinute?
 care sunt performanţele şi obiectivele dorite?
 care este nivelul performanţelor şi ce trebuie făcut pentru atingerea lor?
 măsurile concrete ce urmează a fi întreprinse, atât pe termen scurt, cât şi pe termen
lung.
 Echilibrul financiar este o preocupare principală a întreprinderii, dar el nu poate fi
realizat pe termen lung decât în condiţiile când întreprinderea realizează performanţe
satisfăcătoare.
 Solvabilitatea sau echilibrul financiar exprimă aptitudinea întreprinderii de a face
faţă angajamentelor sale, adică de a-şi achita datoriile pe măsură ce ajung la scadenţă.
 Aprecierea solvabilităţi implică un proces de previziune referitor la condiţiile în care
întreprinderea studiată este în situaţia de a face faţă scadenţelor sale viitoare.
 Diagnosticul financiar trebuie deci să procedeze la anticiparea şi enunţarea unor
previziuni asupra evoluţiei întreprinderii asupra situaţiei sale financiare şi asupra
echilibrelor sale financiare.
 Dacă studiul performanţelor şi analiza echilibrelor constituie teme fundamentale ale
diagnosticului financiar, acesta are în vedere şi punerea în evidenţă a altor
caracteristici financiare importante.
 Dintre aceste caracteristici, autonomia (sau independenţa) financiară, flexibilitatea
financiară şi ansamblul trăsăturilor strategico-financiare sunt avute în vedere de
analiza financiară.
 Autonomia financiară constituie un obiectiv important pentru conducătorii
întreprinderii.
 În termeni financiari, autonomia se apreciază mai întâi, prin studiul capitalului,
structura sa şi relaţiile de control asupra întreprinderii pe care le poate exprima.
 Flexibilitatea întreprinderii exprimă capacitatea sa de adaptare la transformările
neprevăzute în mediul său şi în cadrul activităţii sale şi este urmărită în toate
domeniile de gestiune (strategică, comercială, a resurselor umane, financiară).
 Flexibilitatea financiară se apreciază în raport de:
1. capacitatea pe care întreprinderea o manifestă în legătură cu mobilizarea rapidă de
lichidităţi
2. capacitatea de finanţare a întreprinderii şi respectiv
3. posibilităţile pe care le are întreprinderea de a diviza nevoile de finanţare în realizarea
proiectelor sale de investiţii în curs sau prevăzute, dar şi în activitatea sa curentă.
 Cercetarea unui anumit nivel al performanţelor financiare trebuie să ţină cont de
durată.
 Diagnosticul financiar apreciază performanţele întreprinderii dintr-o dublă
perspectivă:
1. pe de o parte, întreprinderea consumă resursele financiare, materiale, umane, a căror
utilizare implică un cost, fiind deci necesar a verifica dacă aceste resurse sunt utilizate
într-un mod suficient de eficient pentru a compensa şi justifica costurile pe care le
ocazionează, iar
2. pe de altă parte, rezultatele permit să se obţină resurse care asigură finanţarea
investiţiilor necesare şi rambursarea datoriilor contractate de întreprindere,
diagnosticul trebuind deci să determine aptitudinea întreprinderii de a obţine
 surplusuri monetare care să garanteze echilibrul său financiar şi dezvoltarea sa pe
termen lung.
3. Totuşi, diagnosticul relativ la performanţe se loveşte în primul rând de o dificilă
problemă de măsurare.
4. Evaluarea rezultatelor se efectuează după metode eterogene, câteodată insuficient
fiabile şi deseori divergente.
5. Căutarea unei norme satisfăcătoare de măsurare a rezultatelor constituie deci un
imperativ categoric pentru o apreciere a performanţelor.
6. Dincolo de această problemă de măsurare, diagnosticul trebuie, pe de altă parte, să
conducă la o apreciere clară asupra nivelului şi calităţii rezultatelor.
2.3. Caracteristicile şi realizarea diagnosticului întreprinderii
Diagnosticul întreprinderii se realizează de:
 conducerea întreprinderii,
 cadre abilitate ale acesteia (din punct de vedere al pregătirii şi competenţei),
 specialişti externi (inclusiv de către societăţi de consulting),
 echipe mixte formate din specialişti interni şi externi etc.
Ca orice acţiune, diagnosticul întreprinderii presupune:
 stabilirea problemelor supuse diagnosticării;
 asigurarea informaţiilor pe care le necesită;
 analiza şi prezentarea rezultatelor într-un raport în care se reflectă obiective, stări,
aprecieri, recomandări.
A realiza diagnosticul întreprinderii înseamnă a stabili bilanţul său astfel:
1. inventarul „activului” său constituit din ansamblul punctelor sale forte:
 ceea ce funcţionează corect şi este organizat în mod optim;
 ceea ce îi conferă superioritate în raport cu concurenţa şi îi aduce aprecierea pe piaţă.
Aceste superiorităţi uneori puţin cunoscute vor putea fi apoi exploatate în planurile de
acţiune care rezultă din diagnostic.
 Dacă el relevă de exemplu o superioritate într-un domeniu particular (avantaj de cost,
calitate mai bună, imagine de marcă favorabilă, rezerve financiare), va putea conduce
la definirea unei noi strategii centrate pe utilizarea acestui factor de competitivitate pe
care îl posedă întreprinderea.
2. inventarul „pasivului” constituit din ansamblul punctelor slabe:
 inventarul tuturor deficienţelor de concepţie:
 anomalii de structură;
 sisteme defectuoase de informare, de coordonare, de comunicare, de control;
 deficienţe ale procedurilor;
 inadaptarea politicii generale la mediu;
 produse prezentând slăbiciuni în raport cu concurenţa sau nevoile pieţei.
 inventarul tuturor deficienţelor în funcţionare:
• numeroase elemente prevăzute în teorie nu funcţionează în practică
• analiza dezechilibrelor între diferitele părţi ale întreprinderii:
• dezechilibrul dintre importanţa care le este acordată şi influenţa lor asupra politicii
generale;
• dezechilibrul în alocarea resurselor (bugete, mijloace materiale, personale), care tind
să fie inegal repartizate;
• dezechilibrul la nivelul cunoştinţelor pe care le posedă (tehnicitate şi competenţă
relativă a diverselor funcţii);
• dezechilibrul între obiective şi/sau mijloace de care dispun (incoerenţa între
obiectivele asimilate unor anumite funcţii, inadaptarea mijloacelor).
 • Ca o primă caracteristică a diagnosticului întreprinderii apare efortul pentru a avea
un punct de vedere global şi neutru (adică, în general, exterior) cu scopul de a
elimina percepţiile subiective şi deviaţiile funcţionale (supraestimare de către fiecare a
rolului funcţiei sale şi, în schimb, subestimarea rolului celorlalte, antrenând o
percepţie a întreprinderii pe baza unui punct de vedere strâmt şi deformat).
• Diagnosticul întreprinderii se apropie de diagnosticul medical, ca o a doua
caracteristică, el incluzând în mod egal pronosticul, deoarece conţine previziunea
asupra a ceea ce se va întâmpla întreprinderii dacă ea va continua să funcţioneze
conform organizării şi caracteristicilor actuale.
 O altă caracteristică este evidenţiată prin faptul că diagnosticul întreprinderii include
şi terapeutica, adică trebuie să ajungă la prescripţii (propuneri de modificare, plan de
acţiune).
Prescripţiile care se disting în cadrul diagnosticului întreprinderii sunt următoarele:
 unele modifică condiţiile de funcţionare a întreprinderii, fiind în legătură cu
„exploatarea” şi inspirându-se din preocupările pe termen scurt (măsuri aplicate pe
termen scurt);
 altele au scopul de a modifica orientarea activităţii, remediind diferenţa dintre
evoluţia întreprinderii şi aceea a mediului său punând în pericol dezvoltarea sau chiar
supravieţuirea sa (sunt măsuri legate de „strategie” şi se înscriu în planuri pe termene
medii şi lungi).
2.4. Tipologia diagnosticului întreprinderii
 Elaborarea unui diagnostic global al întreprinderii cunoaşte două
tipuri de diagnostic:
 diagnosticul extern sau strategic al întreprinderii;
 diagnosticul intern sau al funcţiilor întreprinderii.
 Diagnosticarea strategică este o componentă a metodelor manageriale care permite
atât informarea prealabilă fixării obiectivelor cât şi cea privitoare la realizarea lor.
 Este necesară astfel, o diagnosticare a mediului extern, a poziţiei concurenţiale, pentru
identificarea oportunităţilor respectiv, ameninţărilor şi apoi o diagnosticare a mediului
intern a întreprinderii.
Diagnosticul extern sau strategic al întreprinderii
 are rolul de a fundamenta deciziile strategice ale managerilor la nivelul unei
întreprinderi.
 se referă la ansamblul influenţelor care îşi au cauzele în exteriorul întreprinderii.
O întreprindere sub raport strategic, trebuie să urmărească în permanenţă să aibă un
portofoliu echilibrat şi de asemenea trebuie să asigure maximizarea profitului pe termen lung.
 Nevoia de a avea un cadru conceptual şi instrumente adecvate fundamentării strategice
a deciziilor, în condiţiile unei competiţii interne şi internaţionale, a condus la apariţia
unui număr mare de modele de analiză strategică, cele mai cunoscute astfel de
modele întâlnite în literatura de specialitate fiind:
- BCG (Boston Consulting Group);
- ADL (Arthur D. Little);
- McK (Mc Kinsey);
- Porter;
- „filierei” (reţelei de producţie).
 Aceste modele au la baza ca şi concepte fundamentale: starea, evoluţia pieţei în
ansamblu şi poziţia concurenţială a întreprinderii în domeniul său de activitate
strategică.
  Modelul BCG reprezintă o metodă de clasificare a întreprinderilor sau produselor
acestora în funcţie de rata de creştere a pieţei şi cota de piaţă deţinută, acest model
având la bază fenomenul „curbei de experienţă”.
 Modelul ADL orientează investigarea strategică pornind de la două variante
fundamentale:
1. maturitatea activităţii întreprinderii şi
2. poziţia concurenţială a întreprinderii într-un anumit domeniu de activitate.
 Modelul Mc.Kinsey reprezintă modelul de poziţionare după atractivitate şi
potenţialul competitiv, acest model fiind denumit şi matricea atuuri – atracţii, datorită
faptului că pentru fiecare segment strategic se are în vedere atuurile întreprinderilor şi
atracţiile sectorului.
 Un model important este şi modelul lui Porter, constituit dintr-o „metodă clasică de
analiză strategică îmbogăţită cu un număr de concepte şi elemente din economia
industrială”.
 Acest model pleacă de la premisa esenţială şi anume: o industrie (mediu
concurenţial) nu poate fi apreciată ca favorabilă decât dacă concurenţa dintre
membrii săi nu este prea puternică.
 Porter consideră că rentabilitatea unei întreprinderi nu depinde decât în parte de
strategia acesteia, însă performanţa unei activităţi depinde în principal de
caracteristica sectorului de care aparţine întreprinderea, de grupul strategic şi locul
acesteia în grup.
 Potrivit lui Porter, există 5 categorii de concurenţi esenţiali:
1. concurenţi direcţi;
2. concurenţi potenţiali;
3. concurenţa produselor de substituţie;
4. concurenţa furnizorilor;
5. concurenţa clienţilor.
 Astfel, în concepţia autorului, starea concurenţei într-un sector este influenţată de
următoarele „forţe”:
 ameninţarea intrării de noi concurenţi;
 presiunea produselor de substituire din alte sectoare;
 puterea de negociere a cumpărătorilor şi a furnizorilor.
 Un alt model de analiză este modelul „filierei” (reţelei de producţie) care pune
accentul pe relaţiile care au loc între întreprinderi diferite, care aparţin aceleaşi
industrii.
 Astfel, relaţiile care apar între diferite întreprinderi (între mediile concurenţiale ale
acestora) creează oportunităţi şi ameninţări.
Pornind de la abordările diagnosticului strategic, se observă faptul că succesul unei
întreprinderi este dependent :
 de capacitatea de a-şi alege domeniul de activitate,
 de cuplul produs-piaţă, unde poate deţine cea mai bună poziţie concurenţială şi unde
poate valorifica cel mai bine propriile sale competenţe.
Diagnosticul intern sau al funcţiilor întreprinderii
 stă la baza gestiunii curente prin aportul său la reglarea acţiunilor zilnice,
 la elaborarea planurilor de activităţi şi a previziunilor bugetare,
 are ca obiect sprijinea conducătorilor în reglarea funcţionării întreprinderii şi
remedierea eventualelor disfuncţionalităţi.
 Caracteristicile privind organizarea internă a unei întreprinderi se realizează în cadrul
funcţiilor acesteia prin stabilirea diferitelor tipuri de diagnostic.
  Diagnosticul intern sau al funcţiilor întreprinderii are ca obiectiv detectarea unor
eventuale situaţii de dezechilibru şi respectiv sprijinirea managerilor în reglarea
funcţionării întreprinderii şi remedierea eventualelor disfuncţionalităţi.
2.5. Obiectivele diagnosticului financiar şi scopurile financiare ale întreprinderii
Obiectivele generale sunt următoarele:
 evaluarea multicriterială a stării de sănătate a întreprinderii cu depistarea cauzelor care
au generat starea de criză;
 evaluarea gradului de viabilitate al întreprinderii şi orientarea măsurilor viitoare către
strategii şi tactici realiste şi raţionale.
Obiectivele specifice ale restructurării de care trebuie să ţină seamă analiza diagnostic
vizează aspecte multiple, dintre care mai relevante pot fi următoarele:
 satisfacerea cerinţelor efective ale pieţei interne şi externe, în condiţii de
profitabilitate;
 utilizarea raţională a resurselor şi capacităţilor potenţiale ale întreprinderii;
 asigurarea unor standarde sociale acceptabile pentru forţa de muncă;
 asigurarea solvabilităţii întreprinderii şi menţinerea sa în circuite financiare.
 Obiectivele şi scopurile financiare ale întreprinderii pot fi
abordate de pe poziţii diferite.
 1. O primă abordare vizează maximizarea profitului, sporirea
diferenţei între venituri totale şi cheltuieli totale.
 Maximizarea profiturilor înseamnă creşterea bogăţiei întreprinderii
cu consecinţe favorabile asupra valorii bursiere a acţiunilor şi a bogăţiei
acţionarilor.
 2. O altă abordare a obiectivelor şi scopurilor financiare ale
întreprinderi este cea managerială, care vizează cu precădere obţinerea
creşterii economice, a echilibrului financiar şi a lichidităţii
financiare rentabilitatea rămânând, totuşi, un deziderat important.
 Creşterea economică exprimată prin volumul cifrei de afaceri sau prin volumul total
al activelor poate să apară ca manifestare a calităţii şi competenţei conducerii şi a
întregului personal, care justifică creşterea salariilor şi ocuparea forţei de muncă.
 În ultimă instanţă, teoria financiară recunoaşte trei obiective ale întreprinderii:
echilibrul financiar, rentabilitatea şi creşterea economică.
Astfel, conform teoriei financiare, obiectivul gestiunii constă în maximizarea valorii
unei întreprinderi care trebuie apreciată prin următoarele criterii:
 capacitatea sa beneficiară; este vorba de a măsura rentabilitatea economică a
capitalurilor investite;
 perspectivele de progresie a activităţilor sale şi a rezultatelor sale;
 riscul financiar care i se poate asocia.
2.6. Importanţa analizei SWOT în cadrul diagnosticului întreprinderii
 Analiza SWOT (S = Strengths, W = Weaknesses, O = Opportunities, T = Threats)
reprezintă o tehnică generală de management care este în mod particular folosită în
stadiile planificării strategice.
 Managementul strategic este un proces care constă în stabilirea direcţiilor viitoare ale
unei întreprinderi, adoptarea şi implementarea deciziilor necesare realizării
obiectivelor sale pe termen lung şi mediu.
 Analiza SWOT este definită ca „o evaluare critică a punctelor tari, a punctelor slabe, a
oportunităţilor şi a ameninţărilor în relaţie cu factori interni şi externi, care
influenţează întreprinderea în procesul de stabilire a priorităţilor pentru realizarea
planului pe termen lung”.
Atunci când vorbim despre oportunităţi, apar o serie de întrebări:
  care sunt oportunităţile mediului de afaceri de care este conştientă întreprinderea?
 care este profitul pe care îl poate obţine de pe urma lor?
 care este capacitatea întreprinderii de a profita de pe urma unor noi oportunităţi?
 Elaborarea strategiei întreprinderii implică în primul rând, o introspecţie a factorilor
exogeni şi endogeni, respectiv atât a punctelor forte (capabilităţile interne ale
întreprinderii) şi a punctelor slabe care afectează realizarea obiectivelor, cât şi a
circumstanţelor externe care pot influenţa favorabil (oportunităţi) şi nefavorabil
(constrângeri) atingerea obiectivelor.
 Analiza SWOT este un instrument de concepţie a strategiei care pune de acord
atuurile şi slăbiciunile întreprinderii cu ocaziile şi ameninţările externe şi se
bazează pe supoziţia că dacă managerii trec în revistă cu atenţie atuurile, slăbiciunile,
ocaziile şi ameninţările, vor putea concepe o strategie utilă pentru asigurarea
succesului organizaţiei.
 De fapt, metoda îşi propune analiza fenomenelor şi proceselor economice din mediul
intern şi extern întreprinderii ţinând cont de patru situaţii:
1. punctele tari (Strenghts), care reprezintă atuurile şi performanţele întreprinderii;
2. punctele slabe (Weaknesses), care reflectă slăbiciunile întreprinderii, deficienţele în
activitatea acesteia;
3. oportunităţile (Opportunities), care constă în identificarea soluţiilor de valorificare a
potenţialului întreprinderii;
4. riscurile (Threats), care constă în identificarea factorilor cu influenţă negativă.
Locul analizei SWOT în procesul managementului strategic se observă în figura următoare

 Contribuţia analizei SWOT la fundamentarea strategiei întreprinderii şi poziţionarea ei

pe piaţă rezultă pornind de la următoarele considerente:
Punctele tari
 sunt sub puterea de control a întreprinderii, desfăşurându-se în prezent, ele trebuind să
fie capitalizate şi destinate să reducă punctele slabe (exemple de puncte tari: relaţii
tradiţionale cu clienţii, parteneriate strategice, experienţă managerială, sistem de
distribuţie specializat, preţ comparabil scăzut, noi îmbunătăţiri ale produselor,
tehnologie superioară, caracteristicile produselor (utilitate, durabilitate, etc.)).
Punctele slabe

 sunt sub puterea de control a managementului întreprinderii, iar pe cât se poate

punctele slabe ar trebui eliminate (exemple: decalaj tehnic şi tehnologic faţă de ţările
dezvoltate, grad redus de specializare, ciclul de viaţă lung al produselor, design slab
produselor, efort redus pentru vânzare, preţ comparativ ridicat, lipsa capitalului de
muncă).
Oportunităţile
 sunt factori pozitivi sau favorabili în mediu, pe care întreprinderea ar trebui să le
folosească, ele fiind în mare parte necontrolabile de către întreprinzător, fiind diferite
de punctele tari, în sensul că punctele tari sunt factori interni pozitivi ai întreprinderii
(exemple: competitori puţini şi slabi, creşterea venitului pieţei ţintă, creşterea cererii,
produse asemănătoare care aduc profit, acces la materii prime ieftine şi apropiate, lipsa
produselor asemănătoare pe piaţă, politica guvernamentală favorabilă, programe
guvernamentale favorabile, dobânda scăzută la împrumuturi pentru achiziţionarea de
utilaje, materii prime etc., sistem de rate, avantajos, avans 0, etc.).
Ameninţările
 sunt factori externi negativi sau nefavorabili în mediu şi în mod normal necontrolabili
de către întreprinzător, ele afectând negativ întreprinderea dacă nu sunt eliminate sau
depăşite.
 diferă de punctele slabe sub aspectul că ele nu sunt controlabile de către întreprinzător,
ambele având un impact negativ asupra întreprinderii.
 scopul analizei ameninţărilor este de a căuta modalităţi de a se asigura împotriva lor
(exemple: creşterea costurilor materiilor prime, insuficienţa materiilor prime,
birocraţie, dezastre şi calamităţi naturale, schimbarea reglementărilor guvernamentale,
concurenţa ridicată, avuţia şi corupţia).

CAPITOLUL III. DIAGNOSTICUL POZIŢIEI FINANCIARE ŞI PERFORMANŢEI

ECONOMICO - FINANCIARE PE BAZA SITUAŢIILOR FINANCIARE ANUALE
3.1. Diagnosticul poziţiei financiare a întreprinderii în contextul valorificării
informaţiilor din bilanţul contabil
3.1.1. Definirea conceptului de poziţie financiară
3.1.2. Bilanţul contabil, bilanţul financiar şi bilanţul funcţional - instrumente
utilizate în diagnosticul financiar al întreprinderii
3.1.3. Diagnosticul ratelor de structură a bilanţului
3.1.4. Ratele de sinteză pe baza bilanţului
3.1.5. Structura finanţării şi diagnosticul ratelor de finanţare
3.1.6. Diagnosticul ratelor de rotaţie a posturilor din bilanţ
3.1.7. Diagnosticul echilibrelor financiare
3.2. Diagnosticul financiar privind performanţa întreprinderii în contextul
valorificării informaţiei degajate de contul de profit şi pierdere
3.2.1. Diagnosticul rezultatelor întreprinderii pe baza contului de profit şi
pierdere
3.2.2. Analiza soldurilor reziduale pe baza cascadei SIG
3.2.3. Diagnosticul ratelor de rentabilitate
3.2.3.1. Diagnosticul ratelor de rentabilitate a exploatării
3.2.3.2. Diagnosticul ratelor de rentabilitate comercială
3.2.3.3. Diagnosticul ratelor de rentabilitate economică
3.2.3.4. Diagnosticul ratelor de rentabilitate financiară
 3.2.3.5. Diagnosticul ratei rentabilităţii resurselor consumate ( rentabilitatea
costurilor)
3.2.3.6. Diagnosticul ratei rentabilităţii veniturilor
3.3. Diagnosticul financiar pe baza tabloului de finanţare şi a fluxurilor de
numerar

3.1.1. Definirea conceptului de poziţie financiară

 Aprecierea poziţiei financiare la nivelul unei întreprinderi face obiectul oricărei
analize financiare indiferent de categoria utilizatorilor cărora le este destinată.
 Astfel, prin prisma intereselor acţionarilor, se apreciază că întreprinderea are o bună
poziţie financiară dacă rentabilitatea pe care i-o oferă un astfel de plasament
compensează riscul la care se expune.
 Pentru manageri, aprecierea poziţiei financiare este legată, ca şi la acţionari, de
obiectul maximizării valorii întreprinderii, la care se adăugă criterii de flexibilitate
financiară, de creştere economică şi de autonomie financiară.
 Pentru creditori, este important să aibă garanţia că au asigurată rambursarea
creanţelor lor, inclu Poziţia financiară este evaluată în funcţie de:
 resursele economice pe care le controlează întreprinderea,
 structura financiară care susţine aceste resurse,
 lichiditatea şi solvabilitatea sa, ca şi
 capacitatea de a se adapta la schimbările mediului (capacitatea de a se adapta la
mediu este esenţială pentru orice întreprindere, de aceasta depinzând supravieţuirea
şi dezvoltarea sa, indiferent cât de puternică este la un moment dat, poziţia sa
financiară).
 siv remuneraţia cuvenită.
Conform standardului internaţional de contabilitate IAS 1 „Prezentarea situaţiilor
financiare”, obiectivul bilanţului este de a prezenta fidel informaţii despre poziţia financiară a
întreprinderii,
 Poziţia financiară reprezintă relaţia dintre activele, datoriile şi capitalurile proprii ale
unei întreprinderi, aşa cum sunt raportate în bilanţ.
 Cadrul conceptual internaţional defineşte şi caracterizează elementele care descriu
poziţia financiară a întreprinderii: activele, datoriile şi capitalurile proprii.
 Un activ este o resursă controlată de întreprindere care provine din evenimente trecute
şi de la care se aşteaptă să genereze avantaje economice viitoare (beneficii; fluxuri de
trezorerie). Remarcă: Tranzacţiile sau evenimentele viitoare nu dau naştere unui activ;
astfel, intenţia de a cumpăra stocuri nu răspunde definiţiei unui activ.
 O datorie este o obligaţie actuală a întreprinderii care provine din evenimente trecute
şi care trebuie să antreneze, cu ocazia plăţii (decontării) sale, o ieşire de resurse
(active) generatoare de avantaje economice.
 Capitalurile proprii reprezintă interesul rezidual al proprietarilor în activele
întreprinderii după deducerea tuturor datoriilor.
3.1.2. Bilanţul contabil, bilanţul financiar şi bilanţul funcţional - instrumente utilizate în
diagnosticul financiar al întreprinderii
 Existenţa mai multor modele de bilanţ a pornit de la criteriile de clasament al activelor
şi pasivelor bilanţului care la rândul lor diferă în funcţie de scopul urmărit în analiză şi
de utilizator.
  Astfel, bilanţul ca principală sursă de informare asupra poziţiei financiare a
întreprinderii poate fi întâlnit ca: bilanţ contabil clasic, bilanţ financiar, bilanţ
funcţional, bilanţ „pool of founds” (ansamblul resurselor), etc.
 Bilanţul contabil este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele
de activ, datorii şi capitaluri proprii ale întreprinderii la închiderea exerciţiului, precum
şi în celelalte situaţii prevăzute de lege.
 Bilanţul contabil potrivit OMFP 3055/2009, privind aprobarea Reglementărilor
Contabile armonizate cu Directiva a IV-a a CEE, priveşte un format şi o structură ce s-
a bazat pe ecuaţia Activ- Datorii = Capital propriu.
 Bilanţul financiar (lichiditate-exigibilitate) reprezintă un instrument de analiză
realizat prin retratarea bilanţului contabil constituind în acelaşi timp suportul analizei
financiare tradiţionale ce are ca finalitate descrierea patrimoniului întreprinderii în
vederea unei evaluări patrimoniale, care poate interesa atât proprietarii cât şi creditorii.
 Principiile avute în vedere la elaborarea bilanţului financiar sunt următoarele:
1. evaluarea elementelor patrimoniale la valoarea lor netă;
2. ordonarea elementelor de activ în ordine crescătoare a gradului de lichiditate
(aptitudinea de a se transforma în numerar);
3. ordonarea elementelor de pasiv în ordine descrescătoare a gradului de exigibilitate
(perioada în care resursa este la dispoziţia întreprinderii);
Astfel pornind de la aceste principii, avem următoarea grupare a activelor şi
resurselor:
Activele sunt grupate în funcţie de lichiditate (disponibilitatea din ce în ce mai mare a
acestora de a deveni „lichide” şi de a acoperi nevoile întreprinderii) în următoarele categorii:
 activele imobilizate (AI), care cuprind toate imobilizările cu lichiditate mai mare de un
an;
 activele circulante (AC), care cuprind toate activele cu lichiditate mai mică de un an;
Resursele sunt structurate în funcţie de exigibilitate în următoarele categorii:
 datorii care trebuie plătite într-o perioadă de până la un an (DTS);
 datorii care trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an (DTL);
 capital propriu (C).
Prin reclasarea şi retratarea elementelor bilanţiere se urmăreşte stabilirea structurii
reale a activelor (pe baza căreia întreprinderea a obţinut o anumită performanţă) şi pasivelor
(structura financiară care a susţinut întregul proces).
 Bilanţul funcţional prezintă cumulul fluxurilor de resurse şi de alocări schimbate
din momentul creării întreprinderii, operaţiunile realizate de o întreprindere generând
fluxuri de resurse care permit finanţarea alocărilor (utilizatorilor).
 Scopul bilanţului funcţional este de a identifica nevoile întreprinderii, în continuă
schimbare şi respectiv, modul de alocare a surselor de finanţare pe diferite cicluri.
 Potrivit literaturii de specialitate se disting două familii de bilanţuri funcţionale care
corespund unor întreprinderi opuse funcţionării financiare a întreprinderii.
 Cele două concepţii ale bilanţurilor funcţionale sunt:
1. bilanţ funcţional tradiţional, numit şi orizontal (în care resursele stabile din partea
superioară a pasivului sunt considerate a finanţa cu prioritate alocările stabile din
partea superioară a activului) şi
2. bilanţul „pool de founds”, numit şi ansamblu de fonduri (în care masele de resurse
formează un ansamblu)
3. Construcţia bilanţului funcţional tradiţional are la bază un set de principii şi reguli
menite să pună în evidenţă utilizările şi resursele corespunzătoare fiecărui ciclu de
funcţionare a întreprinderii, gruparea posturilor fiind legată de operaţiile realizate în
raport cu natura, destinaţia sau funcţia lor.
 4. Structurarea bilanţului funcţional permite evidenţierea a două categorii de utilizări în
activ: una legată efectiv de exploatare şi alta independentă de ciclul de producţie, iar în
pasiv, două categorii de resurse: unele generate de exploatare şi altele fără legătură cu
ea.
5. Funcţia de finanţare regrupează posturile privind capitalurile proprii şi
împrumuturile, înregistrând modificările ce au loc în structura şi volumul acestora,
obiectivul urmărit prin această funcţie fiind optimizarea structurii de finanţare a
întreprinderii.
6. Funcţia de investiţii, reprezintă unul din punctele cheie ale întreprinderii. Investiţiile,
în funcţie de scopul în care se fac, se clasifică în productive (care sunt făcute cu scopul
menţinerii, dezvoltării sau extinderii capacităţii productive a întreprinderii, fiind legate
direct de activitatea de exploatare a întreprinderii) şi neproductive (care sunt de regulă
făcute cu scopul de a beneficia de oportunităţile pe care le oferă piaţa financiară în
vederea maximizării trezoreriei).
7. Funcţia de exploatare circumscrie activităţile care se referă la realizarea obiectivului
de activitate.
8. Funcţia de trezorerie (gestiunea trezoreriei) este privită ca rezultantă a celorlalte trei
funcţii, înglobând posturile referitoare la lichidităţi, echivalente de lichidităţi, precum
şi creditele bancare curente (împrumuturi pe termen scurt realizate direct prin contul
bancar al întreprinderii).
Bilanţul „Pool de founds” se apropie de bilanţul funcţional tradiţional prin:
 prezenţa amortismentelor şi provizioanelor si ajustarilor în fondurile proprii, în
pasiv,
 în activ posturile fiind grupate în două părţi distincte pentru a evidenţia impactul
strategiilor întreprinderii:
1. industrială şi comercială, pe de o parte, căreia îi corespund imobilizările brute non-
financiare şi activele circulante de exploatare (inclusiv lichidităţile necesare pentru
exploatare) şi
2. strategia financiară, inclusiv lichidităţile, care serveşte obiectivelor de tip financiar, pe
de altă parte.
3.1.3. Diagnosticul ratelor de structură a bilanţului
 Caracterizarea generală a structurii patrimoniale presupune investigarea elementelor
bilanţiere de activ şi de pasiv, prin prisma dimensiunii şi a ponderii lor în patrimoniul
întreprinderii, acest procedeu frecvent utilizat în analiza financiară numindu-se metoda
ratelor sau „ratios”.
 Metoda ratelor permite efectuarea de comparaţii facile în vederea situării în mod
corect a întreprinderii în mediul său concurenţial, ajutând la observarea rapidă a unor
modificări structurale în cadrul întreprinderii de-a lungul timpului, evidenţiindu-se
prin această prezentare a ratelor de structură situaţia activelor şi datoriilor în mărimi
absolute.
Ratele de structură au la bază comparaţia dintre un post sau un grup de posturi
ale activului ori ale pasivului şi mărimea totală a bilanţului, distingându-se astfel, în funcţie de
natura contabilă a elementelor bilanţiere avute în vedere, următoarele tipuri de rate:
 rate de structură ale activului;
 rate de structură ale pasivului;
Ratele de structură se obţin în urma analizei pe verticală a bilanţului şi pun în
evidenţă caracteristici financiare ale întreprinderii, cum ar fi următoarele:
 capacitatea activelor de a se transforma în lichidităţi;
 autonomia şi independenţa financiară a întreprinderii;
 calitatea echilibrului financiar pe termen scurt etc.
 Ratele de structură ale activului (a mijloacelor economice din activul bilanţului)
 Ratele de structură a activului cu o valoare informaţională deosebită care reflectă
apartenenţa sectorială şi depind de natura activităţii întreprinderii sunt:
• Rata activelor imobilizate sau ponderea imobilizărilor (structura) (Si)
calculată astfel:
 Si =
 Această rată măsoară importanţa relativă a activelor pe termen lung în totalul activelor
întreprinderii, permiţând aprecierea flexibilităţii financiare a întreprinderii în măsura
în care evidenţiază componenta de capital investit în active fixe
 Conţinutul diferit al componentelor activelor imobilizate impune utilizarea
următoarelor rate complementare:
 a1) Rata imobilizărilor necorporale =
 Mărimea acestui indicator reflectă ponderea unor active intangibile precum brevete,
licenţe, mărci, fond comercial, etc., în cadrul patrimoniului întreprinderii.
 a2) Rata imobilizărilor corporale =
Această rată:
 Măsoară ponderea valorii activelor corporale (terenuri, clădiri, maşini şi echipamente)
în cadrul activelor întreprinderii;
 Arată greutatea specifică a activelor imobilizate corporale;
 Depinde de specificul activităţii desfăşurate şi de natura activităţii;
 Reflectă ponderea investiţiilor materiale în total investiţii;
 Indică flexibilitatea întreprinderii la schimbările cerinţelor pieţei şi ale tehnologiilor;
 Este influenţată semnificativ de politica de amortizare, politica de investiţii sau
alegerea contabilă între cost istoric şi valoarea justă pentru imobilizările corporale.
 a3) Rata imobilizărilor financiare =
Nivelul acestei rate:
 Arată ponderea valorii activelor financiare permanente în total imobilizări;
 Reflectă politica de investiţii financiare a întreprinderii;
 Exprimă intensitatea legăturilor şi relaţiilor strategice financiare pe care o
întreprindere le-a stabilit cu alte întreprinderi, în vederea obţinerii efectelor de sinergie
sau de susţinere a creşterii externe;
 Este strâns legată de mărimea întreprinderii şi politica sa financiară.
• Rata activelor circulante (sau ponderea activului circulant (structura))
(Sa), se determină astfel:
 Sa =
 Această rată reflectă ponderea pe care o deţin activele circulante în totalul activelor
întreprinderii, fiind o măsură a flexibilităţii financiare în momentul în care evidenţiază
importanţa relativă a activelor uşor de transformat în bani.
 b1) Rata stocurilor =
 Pentru această rată în mod normal se înregistrează niveluri ridicate, în cazul
întreprinderilor cu activitate de producţie şi ciclu lung de fabricaţie, precum şi în cazul
celor de distribuţie care prin specificul activităţii înregistrează un volum ridicat al
stocurilor.
 De asemenea, se pot întâlni niveluri foarte ridicate sau foarte scăzute ca urmare a unui
management slab al activelor curente, în general şi al stocurilor în special.
 b2) Rata creanţelor comerciale=
 Nivelul acestei rate este influenţată de specificul activităţii, de puterea de negociere a
întreprinderii cu partenerii comerciali din amonte (aceasta determină perioada de
 efectuare a plăţilor către clienţi) dar şi de managementul întreprinderii, evidenţiind
importanţa relativă a portofoliului de creanţe comerciale în patrimoniul întreprinderii.
 b3) Rata disponibilităţilor =
 Rata disponibilităţilor reprezintă o măsură a lichidităţii interne a întreprinderii, fiind
denumită şi rata netă de asigurare cu disponibil.
 O valoare ridicată a disponibilităţilor poate reflecta o situaţie favorabilă în termeni de
echilibru financiar, dar poate fi şi semnul deţinerii unor resurse ineficient utilizate.
 De asemenea, nivelul disponibilităţilor poate fi foarte fluctuant într-un interval redus.
Rate de structură ale pasivului (a resurselor de constituire a mijloacelor economice) sau a
surselor de finanţare
 Ratele de structură ale pasivului stabilesc ponderea şi evoluţia în timp a
principalelor categorii de resurse ce participă la acoperirea mijloacelor
economice ale întreprinderii.
 Structura pasivului degajă politica de finanţare a întreprinderii, evidenţiind gradul de
stabilitate a finanţării şi autonomia financiară pe care le asigură întreprinderii.
 Aceste rate reflectă autonomia financiară şi gradul de îndatorare a întreprinderii,
determinându-se astfel:
 a) Ponderea (rata) capitalurilor permanente =
Această rată reflectă:
 autonomia financiară globală, prin ponderea capitalurilor proprii, respectiv:
 a1) Autonomia globală =
 autonomia la termen a întreprinderii, prin ponderea datoriilor pe termen lung;
 dependenţa pe termen lung de finanţarea externă, sau rata îndatorării globale a
întreprinderii prin ponderea tuturor datoriilor.
 Autonomia la termen se reliefează prin următoarele rate ce sunt considerate mai
expresive decât autonomia globală.
 a 2.1.) Autonomia la termen =
 a 2.2.) Autonomia la termen =
 Aceste rate exprimă structura capitalurilor permanente care asigură o finanţare
îndelungată (pe o perioadă mai mare de un an) a activităţii întreprinderii.
 Cea mai utilizată rată, este cea de la puntul a 2.2.), fiind cunoscută sub denumirea de
„coeficientul de levier”.
 Nivelul acestei rate permite pe de o parte aprecierea capacităţii de îndatorare a
întreprinderii, iar pe de altă parte aprecierea măsurii în care întreprinderea recurge la
coeficientul de levier.
 b) Ponderea (rata) datoriilor pe termen scurt =
 Această rată se corelează cu trezoreria întreprinderii, fiind complementară cu ponderea
datoriilor pe termen lung în ponderea capitalurilor permanente.
 Autonomia şi independenţa financiară a întreprinderii este mai mare cu cât este mai
mare ponderea capitalurilor proprii în totalul pasivului.
 Structura financiară a întreprinderii se analizează şi din punctul de vedere al surselor
de finanţare reflectate în pasivul bilanţier.
 Preponderenţa capitalului permanent în resursele financiare reflectă caracterul
permanent al finanţării activităţii, conferind grad ridicat de siguranţă prin stabilitate în
finanţare.
 Pentru întreprinderile industriale valoarea minimă care le oferă o stabilitate
acceptabilă este de 50%.
3.1.4. Ratele de sinteză pe baza bilanţului
  Ratele de sinteză, denumite şi coeficienţi ai echilibrului financiar se calculează pe baza
informaţiilor şi corelaţiilor dintre posturile din activ şi din pasiv.
 În calculul acestor coeficienţi se face o distincţie netă între resursele stabile şi
utilizările stabile, pe de o parte, şi activele circulante şi datoriile pe termen scurt, pe de
altă parte.
 Astfel echilibrul financiar este reflectat indirect, prin intermediul analizei combinate
de următoarele rate de sinteză:
 1. Rata de finanţare stabilă a imobilizărilor (Rfsi) care se calculează astfel:
 Rfsi =
 Dacă Rfsi ≥ 1, aceasta măsoară stabilitatea resurselor afectate finanţării activelor
durabile, din care:
 rata de finanţare din resurse proprii (Rfrp):
 Rfrp = ≥1
 rata de finanţare din resurse străine (Rfrs):
 Rfrs = ≥1
 care exprimă gardul de insecuritate financiară a întreprinderii.
 2. Rata de lichiditate generală (Rlg) calculată astfel:
 Rlg = ≥1
 Rlg ≥ 1, exprimă gradul de lichiditate potenţială (echilibrul financiar pe termen scurt),
din care:
 rata de lichiditate relativă (redusă) (Rlr):
 Rlr = ≥1
 exprimă capacitatea de rambursare a datoriilor pe termen scurt;
 rata de lichiditate (trezorerie) imediată (Ri):
 Ri = ≥ 1,
 care exprimă aptitudinea de rambursare a datoriilor cu scadenţa sub 1 an.
3. Rata solvabilităţii globale (Rsg) este determinată pentru a măsura gradul în care
întreprinderea studiată face faţă datoriilor sale, indicând măsura în care datoriile totale
sunt acoperite de către activele totale ale întreprinderii (active imobilizate şi active
circulante).
 Această rată se determină conform următorului raport:
 Rsg =
 Ratele de sinteză ale bilanţului se corelează cu ratele de finanţare determinate
pe baza lui şi reflectă indirect structura financiară a întreprinderii.
3.1.5. Structura finanţării şi diagnosticul ratelor de finanţare
 Structura financiară este un concept fundamental în gestiunea financiară a
întreprinderii, deoarece determină costul capitalului şi are influenţă asupra politicii de
investiţii, afectându-i rentabilitatea.
 Ratele de structură ale surselor de finanţare ale întreprinderii analizează importanţa
relativă şi evoluţia în timp a diferitelor surse de finanţate utilizate de către
întreprindere.
3.1.6. Diagnosticul ratelor de rotaţie a posturilor din bilanţ
 Spre deosebire de ratele de structură şi de sinteză ale bilanţului care vizează posturile
la un moment dat, asigurând o analiză cu caracter static, ratele de rotaţie a posturilor
de bilanţ necesită o analiză dinamică a întreprinderii.
 Gestiunea financiară pe termen scurt are nevoie de informaţii pentru aprecierea
echilibrului financiar şi a lichidităţii întreprinderii în dinamică, ceea ce a impus
determinarea unor rate de rotaţii care se referă la viteza şi durata de rotaţie a
 elementelor legate de ciclul de exploatare reflectând astfel efectele interdependenţei
dintre factorii externi şi cei interni.
 Ratele de rotaţie prezintă ca şi caracteristică de bază evidenţierea ritmului de reînnoire
a elementelor de activ repetitive un caracter ciclic, care se înlocuiesc la intervale de
timp, relativ reduse, prin intermediul numărului de rotaţii şi duratei unei rotaţii a unui
post din activul sau pasivul bilanţului.
 Astfel, se compară elemente statice din bilanţ cu indicatori din contul de profit şi
pierdere care exprimă fluxuri caracteristice ale activităţii de exploatare, cum ar fi cifra
de afaceri, rezultând aceste rate de rotaţii, iar între acestea existând o relaţie cu efecte
benefice prin creşterea numărului de rotaţii sau prin reducerea duratei unei rotaţii.
3.1.7. Diagnosticul echilibrelor financiare
 Îndeplinirea obiectivelor întreprinderii este condiţionată de satisfacerea a două
restricţii financiare majore, ce vizează:
1. pe de o parte realizarea echilibrului financiar, prin armonizarea resurselor şi
utilizărilor aferente întreprinderii, asigurându-se permanent solvabilitatea,
2. iar pe de altă parte creşterea rentabilităţii respectiv capacitatea întreprinderii de a
obţine un surplus monetar care să-i permită să facă faţă angajamentelor şi să-şi asigure
dezvoltarea.
 Menţinerea echilibrului financiar constituie condiţia esenţială a supravieţuirii
întreprinderii, aceasta definindu-se prin capacitatea întreprinderii de a asigura din
încasările sale plata fără întreruperi a datoriilor contractate anterior, inclusiv a
datoriilor curente generate de realizarea obiectului de activitate sau de legislaţia
fiscală, astfel încât întreprinderea să poată evita riscul de faliment.
 Diagnosticul echilibrului financiar al întreprinderii urmăreşte reflectarea raporturilor
de egalitate dintre
- sursele de finanţare şi utilizările resurselor financiare,
- veniturile şi cheltuielile aferente desfăşurării activităţii
întreprinderii pe termen scurt, mediu şi lung.
 Echilibrul financiar în viziune financiară
 În această viziune, echilibrul financiar al întreprinderii se realizează prin intermediul
următoarelor mărimi agregate:
 situaţia netă (SN);
 fondul de rulment (FR);
 necesarul de fond de rulment (NFR);
 trezoreria netă (TN).
 I. SITUATIA NETA
 Determinarea situaţiei nete a unei întreprinderi de către analiştii financiară se
realizează pe baza abordării juridice (patrimoniale) cu ajutorul următoarei relaţii:
 SN = Active (A) – Datorii totale (DT)
 Situaţia netă arată valoarea activelor ce rămân după deducerea ansamblului de datorii,
cum a fi noi garanţii pe care le prezintă întreprinderea.
 Situaţia netă exprimă valoarea contabilă a drepturilor pe care le posedă proprietarii
asupra întreprinderii, fiind averea acestora şi trebuind să fie suficientă pentru a asigura
funcţionarea şi independenţa financiară a întreprinderii.
 Întreprinderea se caracterizează în funcţie de valorile pe care le ia această mărime.
 Astfel, în cazul unei situaţii nete pozitive şi crescătoare, întreprinderea se
caracterizează printr-o gestiune economică sănătoasă, valoarea întreprinderii şi
capitalurile proprii ale acesteia fiind maximizate.
  Pentru o valoare a situaţiei nete negative, se întrevede o stare de prefaliment a
întreprinderii, fiind consecinţa închiderii cu pierderi a exerciţiilor anterioare, pierderi
care au epuizat integral capitalurile proprii.
 Partea neacoperită rămâne exclusiv în sarcina creditorilor, acesta fiind riscul de
insolvabilitate al întreprinderii.
II. Fondul de rulment al întreprinderii
 Fondul de rulment reprezintă un concept şi, totodată, un indicator autonom al
echilibrului financiar, creat sub influenţa profesiei bancare, constituind premisa
menţinerii solvabilităţii întreprinderii, respectiv a unei independenţe financiare a
acesteia faţă de creanţierii săi.
 Astfel, acesta este un concept cu profunde semnificaţii, care păstrează trăsătura
originilor sale în practica afacerilor, fiind considerat cel mai important indicator al
echilibrului financiar al întreprinderi, respectiv rezultatul arbitrajului între finanţarea
pe termen lung şi finanţarea pe termen scurt.
În raport de partea abordată din bilanţ (superioară sau inferioară), fondul de rulment
net se poate determina:
 într-un prim mod prin diminuarea capitalurilor permanente cu valoarea activelor
imobilizate (caz în care se interpretează ca excedent al capitalurilor permanente în
raport cu activele imobilizate) sau
 ca diferenţă între activul circulant şi datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă mai
mică de un an (în această situaţie fondul de rulment se interpretează ca excedent al
activelor circulante asupra datoriilor pe termen scurt).
III. Necesarul de fond de rulment al întreprinderii (NFR)
 Nevoia sau necesarul de fond de rulment (NFR) apare ca urmare a decalajelor în timp
între cumpărări şi vânzări, precum şi între vânzări şi încasări .
 În primul caz, aceste decalaje generează formarea stocurilor (de materii prime,
materiale, mărfuri, producţie în curs şi producţie finită), iar în cel de-al doilea apar
creanţele.
 Atât stocurile cât şi creanţele impun un necesar în fond de rulment, care este totuşi
atenuat de decalajele de sens opus, între aprovizionări şi plaţi.
 Necesarul de fond de rulment măsoară acoperirea nevoilor de active circulante
(stocuri şi creanţe) cu credite nebancare (în principal cu credite comerciale).
IV. Trezoreria netă a întreprinderii (TN)
 Trezoreria netă este expresia cea mai concludentă a desfăşurării unei activităţi
eficiente, înregistrarea unei trezorerii nete, în cadrul mai multor exerciţii succesive,
demonstrând astfel, succesul întreprinderii în viaţa economică şi posibilitatea plasării
rentabile a disponibilităţilor băneşti pentru întărirea poziţiei ei pe piaţă.
 Trezoreria este partea din fondul de rulment care depăşeşte necesarul în fond de
rulment, constituită din activele circulante lichide care staţionează între două rotaţii.
3.2. Diagnosticul financiar privind performanţa întreprinderii în contextul valorificării
informaţiei degajate de contul de profit şi pierdere
3.2.1. Diagnosticul rezultatelor întreprinderii pe baza contului de profit şi pierdere
 Rolul contului de profit şi pierdere este acela de a arăta modul de formare a
rezultatului net al exerciţiului prin compararea veniturilor obţinute (efectele
economice) cu cheltuielile angajate (eforturile economice), atât cheltuielile, cât şi
veniturile, fiind prezentate structurat pe trei tipuri de activităţi (de exploatare,
financiară şi extraordinară).
Analiza rezultatelor pe baza tabloului soldurilor intermediare de gestiune (SIG)
 Structurarea activităţii unei întreprinderi pe cele trei niveluri (exploatare, financiară şi
extraordinară) permite prezentarea în consecinţă a indicatorilor din contul de profit şi
 pierdere, şi facilitează, pe această bază, stabilirea unor mărimi valorice cunoscute sub
denumirea de solduri intermediare de gestiune (SIG).
 Soldurile intermediare de gestiune contribuie la caracterizarea comportamentului
economic al unei întreprinderi.
 Ele se prezintă sub forma unor marje de acumulare bănească, care pun în evidenţă
etapele formării rezultatului exerciţiului, pe baza elementelor de venituri şi cheltuieli
aferente fiecărei categorii de activităţi.
 Aceste solduri reprezintă de fapt paliere succesive în formarea rezultatului final.
 Construcţia indicatorilor de analiză a rezultatelor porneşte de la cel mai cuprinzător
(producţia exerciţiului + marja comercială) şi se încheie cu cel mai sintetic (rezultatul
net al exerciţiului).
 Acest fapt a sugerat denumirea de cascadă a soldurilor intermediare de gestiune,
fiecare sold intermediar reflectând rezultatul gestiunii financiare la treapta respectivă
de acumulare.
3.2.2. Analiza soldurilor reziduale pe baza cascadei SIG
 Capacitatea de autofinanţare (CAF)
 Pentru a face faţă nevoilor sale de finanţare, o întreprindere trebuie să-şi utilizeze
propriile resurse sau să procure resurse din exterior.
 Resursele interne sunt generate de activitatea desfăşurată, dând conţinut noţiunii de
capacitate de autofinanţare (CAF), cunoscută şi sub numele de marjă brută de
autofinanţare.
 Finanţarea întreprinderii prin resurse proprii este denumită autofinanţare, pentru a o
delimita de finanţarea de origine externă.
Capacitatea de autofinanţare reflectă potenţialul financiar de creştere economică a
întreprinderii, respectiv sursa internă de finanţare generată de activitatea industrială şi
comercială a acesteia destinată să asigure următoarele:
 acoperirea riscurilor probabile prin constituirea de provizioane;
 finanţarea unor nevoi ale gestiunii curente;
 creşterea fondului de rulment;
 finanţarea totală sau parţială a noilor investiţii;
 dezvoltarea investiţiilor, demonstrând independenţa financiară a întreprinderii;
 rambursarea împrumuturilor contractate (a creditelor financiare, obligatare);
 remunerarea capitalurilor investite (asociaţilor);
 consolidarea structurii financiare a întreprinderii.
Autofinanţarea
 Autofinanţarea (AF) constituie partea din capacitatea de autofinanţare care rămâne la
dispoziţia întreprinderii după deducerea dividendelor distribuite acţionarilor.
 Prin dimensiunea sa, autofinanţarea degajată de întreprindere joacă un puternic rol de
semnalizator al performanţelor întreprinderii, sugerând potenţialilor investitori
capacitatea acesteia de a utiliza eficient capitalurile încredinţate şi de a sigura o
remunerare atrăgătoare.
 Pentru creditori, mărimea absolută şi relativă a autofinanţării certifică capacitatea de
rambursare de către întreprindere a sumelor împrumutate, cât şi nivelul riscului de
neplată.
 Prin dimensiunea sa, autofinanţarea degajată de întreprindere joacă un puternic rol de
semnalizator al performanţelor întreprinderii, sugerând potenţialilor investitori
capacitatea acesteia de a utiliza eficient capitalurile încredinţate şi de a sigura o
remunerare atrăgătoare.
  Pentru creditori, mărimea absolută şi relativă a autofinanţării certifică capacitatea de
rambursare de către întreprindere a sumelor împrumutate, cât şi nivelul riscului de
neplată.
 În concluzie, analiza performanţelor întreprinderii cu ajutorul tabloului soldurilor
intermediare de gestiune oferă indicii cu privire la modul în care este creată şi,
respectiv transferată valoarea în cadrul întreprinderii, astfel putându-se identifica
problemele de management sau chiar de strategie ale întreprinderii.
3.3.4. Diagnosticul ratelor de rentabilitate
 Pe lângă studiul amănunţit al profitabilităţii întreprinderii, subsistemului managerial îi
sunt necesare o serie de date care să fie comparabile şi pe care să le utilizeze fie în
interiorul întreprinderii, pentru a face, spre exemplu, comparaţii între diferite centre de
profit, fie în exteriorul acesteia, pentru a se referi la alte întreprinderi sau la medii de
ramură, naţionale, internaţionale etc.
 Aceste comparaţii devin posibile prin intermediul ratelor de rentabilitate.
 Ratele de rentabilitate se stabilesc sub forma unor rapoarte semnificative, numărătorul
având o formă de exprimare a profitului, iar numitorul fiind format din active,
capitaluri sau un flux de activitate.
 În definirea ratei de rentabilitate, prin flux de activitate se înţelege cifra de afaceri,
resursele consumate, etc.
 Ratele de rentabilitate fac parte din categoria indicatorilor de eficienţă de tipul
efect/efort.
 Efectul este exprimat prin profit sub diversele sale forme de calcul: brut, net, din
exploatare, curent, etc..
 Efortul este reflectat sub forma capitalurilor (proprii, permanente), resurselor
consumate, activelor totale sau ale unor părţi din acestea, veniturilor etc.
 În analiza economico-financiară a întreprinderii, ratele de rentabilitate permit
efectuarea de comparaţii în spaţiu, precum şi faţă de anumite norme sau standarde
elaborate şi acceptate de organisme de specialitate.
 Ratele de rentabilitate apreciază rezultatele obţinute în raport cu activitatea
întreprinderii (rentabilitatea exploatării) şi cu mijloacele economice (rentabilitatea
economică) sau financiare (rentabilitatea financiară).
 Varietatea indicatorilor implicaţi în calcul face posibilă determinarea unui număr
practic nelimitat de rate ale rentabilităţii.
 Esenţial pentru analiza financiară este construirea unui sistem de rate operaţionale care
prin structură şi conţinut să reprezinte un instrument de lucru util, operaţional şi
performant.
 Deoarece prin intermediul rentabilităţii se apreciază performanţele întreprinderilor, ea
reprezintă o informaţie indispensabilă băncilor, creditorilor şi partenerilor de afaceri,
fiind definită ca un raport între rezultatul obţinut şi mijloacele utilizate.
 Rentabilitatea unei întreprinderi fiind considerată un modul semnificativ în analiza
financiară reprezintă conceptul cel mai frecvent utilizat şi în general poate fi exprimată
prin rata rentabilităţii, ca raport între un venit obţinut în cursul unei perioade
determinate de timp şi masa capitalurilor investite în aceeaşi perioadă.
 Ratele de rentabilitate, sunt exprimate sub o varietate de forme, fiecare formă având o
valoare informaţională proprie şi reliefând în acest fel multiple laturi ale activităţii
economico-financiare a întreprinderii.
Astfel, din această varietate, principalele rate de rentabilitate operaţionale în
analiza financiară a întreprinderii sunt următoarele:
 ratele de rentabilitate a exploatării;
  ratele de rentabilitate comercială;
 ratele de rentabilitate economică;
 ratele de rentabilitate financiară;
 rata rentabilităţii resurselor consumate;
 rata rentabilităţii veniturilor.
Metoda ratelor prezintă într-adevăr un anumit risc, iar dacă aceasta nu este
corect utilizată, analiza evoluţiei raporturilor (foarte numeroase de altfel) nu transpune
întotdeauna cu exactitate realitatea economică a întreprinderilor.
 Acest sistem de rate exprimă capacitatea întreprinderii de a asigura cu ajutorul
resurselor de care dispune, cea mai bună remunerare a capitalurilor investite.
 În funcţie de natura informaţiilor luate în calcul la determinarea lor, ratele de
rentabilitate analizate pot fi:
 rate de marjă (analiza cheltuielilor prin funcţii permite determinarea mai multor marje
pornind de la veniturile din producţia exerciţiului);
 rate de rentabilitate structurate pe tipuri de activităţi: ratele de rentabilitate
comercială (rate ce apreciază randamentul diferitelor stadii ale activităţii întreprinderii
la formarea rezultatului fiind determinate ca raport între marjele de acumulare şi cifra
de afaceri sau valoarea adăugată);
 ratele de rentabilitate economică (care permit aprecierea performanţelor realizate în
cadrul activităţii curente - de producţie şi comercială – a întreprinderii, în cadrul
acestei rate, numărătorul putând fi rezultatul brut al exploatării, rezultatul exploatării
sau cifra de afaceri, iar la numitor putându-se utiliza activul total sau capitalul
economic);
 rate privind rentabilitatea financiară (care se determină prin raportarea rezultatului
net al exerciţiului atât la capitalurile proprii cât şi la capitalurile permanente, aceste
rate reprezentând capacitatea întreprinderii de a degaja profitul din capitalurile proprii
angajate în activitatea sa);
 rate privind rentabilitatea resurselor consumate (rate ce reflectă corelaţia dintre
profitul aferent cifrei de afaceri şi costurile totale aferente vânzărilor, fiind denumită
astfel şi rata rentabilităţii costurilor);
 rate privind rentabilitatea veniturilor (rate ce caracterizează prin conţinut eficienţa
întregii activităţi a întreprinderii în cursul exerciţiului).
3.4. Diagnosticul financiar pe baza tabloului de finanţare şi a fluxurilor de
numerar
 O problemă esenţială a constituit-o şi elaborarea tabloului de finanţare şi respectiv
tabloul fluxului de trezorerie (numerar).
 Tabloul de finanţare este structurat pe două părţi, în care
1. prima parte realizează o analiză a modalităţii de realizare în dinamica lor a echilibrelor
structurale ale elementelor stabile ale bilanţului (alocări şi resurse), iar
2. cea de-a doua parte reprezintă o analiză a modului în care fondul de rulment a fost
utilizat, atât în ceea ce priveşte realizarea unui echilibru funcţional între utilizările şi
resursele ciclice cât şi pentru a asigura o punere în echilibru a încasărilor şi plăţilor.
 Astfel, în vederea parcurgerii etapelor pentru elaborarea tabloului de finanţare se pot
determina: variaţia fondului net global, variaţia necesarului de fond de rulment net
total (atât a necesarului de fond de rulment din exploatare cât şi pentru cel în afara
exploatării) şi variaţia trezoreriei.
 Astfel, prin analiza performanţelor întreprinderii s-au oferit diferiţi indicatori cu
privire la modul în care a fost creată şi respectiv transferată valoarea în cadrul
întreprinderii, putându-se identifica problemele de management sau chiar de strategie
ale întreprinderii, evaluarea rentabilităţii unei întreprinderi, ocupând locul central în
cadrul analizelor financiare efectuate de diverse instituţii financiare sau chiar de
managementul întreprinderii respective.