Sculptarea “miniaturilor” ce vor deveni mari opera de artă…

„Cea mai nobilă preocupare a omului este omul.” (G. E. Lessing)

Am auzit de multe ori ilustraţia potrivit căreia copilul în relaţie cu învăţătorul/

profesorul este precum bulgărele de lut în mâna olarului, şi modul în care cadrul
didactic îşi exercită profesia are puterea de a-l modela într-un anume fel şi de a-i
influenţa viaţa într-o mare măsură. Nu am conştientizat însă pe deplin realitatea
acestor vorbe decât recent, privindu-i pe copiii ajunşi adolescenţi, copii cărora le-am
fost învăţătoare în cadrul grupelor de la şcoala duminicală în perioada când eu
însămi eram o adolescentă plină de avânt şi dorinţă de implicare. Am putut observa
în comportamentul unora dintre fetele ce mi-au fost eleve, atitudini sau concepţii
care îmi erau oarecum familiare şi mă întrebam de ce oare? Întorcându-mă în timp,
mi-am amintit modul în care eu mă comportam cu ele şi ceilalţi copii când eram
învăţătoarea lor, mi-am amintit ce fel de învăţături le dădeam, cum relaţionam cu ei,
cum reacţionam când mă supărau, cum făceam faţă conflictelor iscate între ei, ce
răspunsuri le ofeream când eram pusă în încurcătură cu întrebările lor curioase şi
multe alte activităţi pe care realizam împreună cu ei. Mi-am revăzut astfel atât
punctele forte, aptitudinile pedagogice pe care le folosisem din plin, dar şi greşelile
pe care din neştiinţă de cele mai multe ori le-am făcut în relaţie cu ei, şi am realizat
cum felul meu de a fi a avut un impact în viaţa actuală a multora dintre ei.
Această mică experienţă a constituit punctul de pornire al multor decizii pe care le-
am luat atât în plan profesional cât şi în plan personal în relaţia cu oamenii. Investiţia
în fiinţa umană este activitatea care îmi aduce multă bucurie şi împlinire.
În lucrarea de faţă aş dori să vorbesc despre situaţii dificile pe care un profesor
le poate întâmpina şi modalităţi în care acesta poate acţiona atât pentru a le

1
preîntâmpina dar şi pentru a le rezolva pe cele deja apărute. Doresc să scot în
evidenţă atributele şi rolul ce ar trebui să caracaterizeze un bun profesor, acele
particularităţi care îi fac pe elevi să îşi amintească cu drag de unul din învăţătorii săi,
care au contribuit la un moment dat la formarea caracterului şi personalităţii sale.
Consider că un profesor are nevoie de o funcţionare optimă pe două paliere, şi
anume pe cel al pregătirii profesionale în ce priveşte stăpânirea cunoştinţelor ce
urmează a fi predate, a metodelor de transmitere a informaţiei, a manierei în care
poate oferi explicaţiile necesare pentru a se putea face înţeles; şi de asemenea este
vorba de modalitatea de relaţionare cu clasa de elevi, de felul în care îi tratează pe
aceştia, de atenţia pe care le-o acordă şi posibilitatea de a exprima liber ceea ce
gândesc, de modalitatea de intervenţie în cazul iscării unor conflicte şi rezolvarea
lor.
Personal m-am confruntat cu situaţii când simţeam că lucrurile îmi scapă de
sub control, şi nu reuşeam să manageriez situaţia; încercam atunci diverse metode,
unele deloc recomandate (ridicam tonul la copii), pentru a face linişte şi a-mi
recâştiga poziţia în faţa lor. Am înţeles mai târziu că nu aceasta era modalitatea prin
care trebuia să acţionez în acele momente de cumpănă şi că există multe alte moduri
de relaţionare cu elevii astfel încât un profesor să poată deţine controlul întregii clase
fără a fi neapărat dominator. Una dintre acele modalităţi de stăpânire a copiilor şi de
liniştire a lor atunci când devin prea gălăgioşi este de a aplica metode diferite în
funcţie de temperamentul şi personalitatea copilului. Pentru acest lucru este nevoie
ca învăţătorul să dezvolte o relaţie apropiată cu elevii pentru a-i putea cunoaşte cât
se poate de bine şi pentru a şti astfel cum să intervină corect în actele de pedeapsă,
de mustrare astfel încât elevul să fie motivat la schimbare şi nu la răzvrătire. Un
exemplu ilustrativ în acest sens l-am experimentat în vara trecută când am ţinut o
serie de lecţii unei alte generaţii de copii de la şcoala duminicală pe care nu
avusesem posibilitatea să îi cunosc atât de bine. În timpul predării, unul dintre

2
băieţei, era foarte energic şi nu se oprea din vorbă, deranjându-i pe ceilalţi. Am
încercat la început să îl atenţionez şi să îi spun frumos că nu vreau să mai fiu
întreruptă şi că doresc ca ei să fie atenţi la ceea ce vreau să le povestesc, dar
discuţiile reîncepeau în următoarele minute. După ce am încercat tot felul de
mustrări verbale cât se poate de convingătoare şi care păreau să aibă efectul dorit, şi
anume liniştirea lui, am realizat că nimic nu dădea rezultate, iar în final, m-am oprit
din vorbit, l-am privit cu o mare dezamăgire, şi fiindcă era un băieţel destul de
inteligent, i-am vorbit serios ca unui adult şi i-am spus că sunt foarte dezamăgită de
comportamentul lui şi că nu mă aşteptam la aşa ceva din partea lui. În următorul
moment, s-a ridicat la fel de serios şi şi-a cerut sincer iertare în faţa tuturor copiilor.
În continuarea lecţiei el a fost cel mai cuminte, atent, şi activ dintre copii, fapt pentru
care a primit la sfârşit aprecierea mult aşteptată. M-am bucurat că în acest mod am
învăţat cât de important este ca omul să fie tratat în mod individual şi nu colectiv
încă din copilărie, pentru ca astfel să îşi poată construi propria-i personalitate într-un
mod unic şi să se poată afirma în tot ceea ce face.
Profesorul dedicat care doreşte să îşi exercite cu succes profesia este o
persoană care caută să se integreze în colectivul clasei, cooperează cu elevii, şi
apreciază momentele lor de spontaneitate şi creativitate, susţinându-i şi acordându-le
sprijinul necesar în exprimarea propriei personalităţi în cadrul lucrărilor sau
discuţiilor pe care le iniţiază. Un astfel de profesor acceptă trăirile elevilor, îi
încurajează, le pune întrebări care să le stimuleze participarea iar ulterior le sprijină
şi le acordă importanţă ideilor emise, şi îi consultă atunci când este nevoie de luarea
unor decizii care îi priveşte pe ei.
Am putut experimenta şi eu acest adevăr în timpul anilor de predare la şcoala
duminicală. Momentele cele mai frumoase erau acelea când copiii erau provocaţi să
gândească ce ar face ei într-o anumită situaţie, iar în momentul când unul dintre ei îşi
exprima vreo opinie neobişnuită, „ciudată”, toţi ceilalţi izbucneau în râs aşteptându-

3
se ca şi eu să iau parte la reacţia lor. Când observau că defapt eu nu râdeam de ideea
acelui copil, ci din contră îl apreciam şi încurajam, argumentând pe marginea ei,
inevitabil existau alţi câţiva copii care doreau să îşi exprime şi ei părerea personală
poate mai nonconformistă dar pe care nu avuseseră suficient curaj în a o face
publică. În acel moment nu realizam cât de importantă era acea atitudine a mea, dar
acum privind în urmă, mă bucur că am avut-o şi doresc să o păstrez în continuare
întrucât în acest mod îmi pot exprima respectul pentru semenii mei, respectându-le
demnitatea şi autodeterminarea.
O altă situaţie pe care am trăit-o a fost aceea când la grupa de copii a venit
Elisa, o fetiţă extrem de timidă şi introvertă, care în cea mai mare parte a timpului
era pasivă şi nu comunica aproape deloc, iar atunci când o făcea îmi oferea
răspunsuri scurte, monosilabice. Am crezut iniţial că e vorba doar de o perioadă de
acomodare, dar care s-a dovedit a fi mai lungă de cât mă aşteptam, şi am înţeles că
acesta era felul ei, iar eu nu puteam sta nepăsătoare contribuind în acest mod la auto
izolarea ei. Aşadar, deşi nu ştiam metode concrete prin care să acţionez şi ce ar
trebui mai exact să fac, am încercat să mă apropii mai mult de ea şi cum de obicei
venea destul de devreme, printre primii copii, aveam astfel ocazia să discut cu ea şi
să îi dau în acest timp mici sarcini; o puneam să mă ajute la pregătirea anumitor
planşe, să mă jlute să scriu anumite cântecele ce urma să le cântăm la grupă timp în
care discutam despre şcoală şi alte lucruri. Nu a fost uşor, dar treptat a început să se
deschidă faţă de mine, iar în timpul lecţiilor încercam să o implic şi să o încurajez să
răspundă, apreciind fiecare răspuns în faţa tuturor copiilor. În acest mod şi ceilalţi
copii au început să îşi schimbe atitudinea faţă de ea, iar dacă până atunci o evitau, pe
parcurs au început să se împrietenească cu ea şi să o cheme în echipele lor la diverse
jocuri. În momentul de faţă, Elisa este o adolescentă veselă, căreia îi plac foarte mult
copiii şi este destul de prietenoasă cu câteva dintre fetiţele de la grupa mică de copii
care sunt desul de ataşate de ea. Deşi este o fire introvertă mă bucură nespus faptul

4
că a depăşit acea perioadă anxioasă în care eu am cunoscut-o, şi ceea ce mă bucură
enorm este feed-backul pozitiv pe care l-am primit în acea perioadă din partea
părinţilor ei, care îmi mulţumeau pentru atenţia pe care i-o acord, şi îmi povesteau
cât de mult le vorbeşte Elisa despre mine acasă. Este o mare bucurie să ştii că ai
contribuit câtuşi de puţin la evoluţia micilor „minuni” pe care i-ai învăţat şi că peste
ani îşi vor aminti cu drag de învăţătorul lor.
Şi nu în ultimul rând, un profesor dedicat rămâne în memoria copiilor şi prin
modul în care predă, modul în care transmite informaţia şi o explică pentru ca ea să
fie uşor de asimilat şi de pus în practică de către elevi, modalitatea de antrenare a
clasei în discuţii, încurajarea lor în a pune întrebări, modalitatea în care profesorul
oferă feed-back elevilor, aprobându-i sau dezaprobându-i într-o manieră care să îi
stimuleze şi de asemenea modalitatea de evaluare care după părarea mea ar trebui să
fie un prilej de sedimentare, şi actualizare a cunoştinţelor deja însuşite şi nu doar o
modalitate de notare. În acest mod elevii vor fi stimulaţi să înveţe din plăcere, pentru
acumularea de noi cunoştinţe, şi nu din obligaţie doar pentru a primi o notă decentă
care să nu-i strice media.
Unul din momentele stânjenitoare cu care mă confruntam atunci când predam,
era acela în care primeam câte o întrebare la care nu puteam oferi răspuns. Îmi era
greu să recunosc în faţa copiilor că nu ştiu să le răspund, dar totuşi o făceam; le
spuneam că nu le pot da un răspuns în acel moment, dar că mă voi interesa şi dacă
voi afla cu siguranţă le voi spune. Spre surprinderea mea, sinceritatea mea faţă de ei
a avut un efect benefic care îi încuraja şi pe ei să se exprime liber atunci când nu
înţelegeau ceva şi când doreau lămuriri.
Acestea au fost câteva exemple din experienţa personală pe care am trăit-o în
anii de liceu la grupele de copii ale Bisericii, şi chiar dacă situaţia din şcolile de
masă poate fi destul de diferită de cea descrisă de mine, am observat că acestă mică
experienţă acumulată atunci m-a ajutat foarte mult în interacţiunea cu elevii pe

5
parcursul desfăşurării stagiilor de practică şi în alte activităţi didactice la care am
participat.
În concluzie, cariera de profesor se clădeşte treptat prin fiecare mică
experienţă pe care viaţa ţi-o oferă. Cu toţii ne-am dori ca după terminarea studiilor
să fim profesorii ideali, însă de cele mai multe ori teoria pare să nu se potrivească
asemeni pieselor de puzzle cu experienţa practică din lumea educaţiei. Din acest
motiv consider că fiecare experienţă bună sau mai puţin plăcută pe care am putea-o
trăi ar putea fi o bună oportunitate pentru a învăţa ceva nou sau pentru a pune în
aplicare ceva ce am asimilat, şi astfel să devină o nouă treaptă atinsă în cariera
profesională ce ne stă în faţă. În acest domeniu este deplin valabil proverbul care
spune că „omul cât trăieşte învaţă.”