Sunteți pe pagina 1din 4

Limitele limbajului : propoziţii cu sens, fără sens şi propoziţiile cu non-sens

Aş pleca de la observaţia lui Wittgenstein la care face referire în cartea sa intitulată Tractatus-
Logico-Philosophicus, având în vedere ceea ce priveşte limitele limbajului, legate de aceste aspecte am să
vorbesc în cele ce urmează. Conform autorului în propoziţie gândirea se perceptibil senzorial, însă noi
utilizăm aceşti termni perceptinili senzoriali în senmele de vorbire sau de scriere. De menţionat este şi faptul
că metoda proiecţiei constă în a concepe sensul propoziţiei.
Semnele prin care se exprimă gândirea se numeşte semn propoziţional, şi de asemenea putem lumea.
Propoziţiei îi aparţine ceea ce îi aparţine proiecţiei dar nu şi ceea ce este proiectat, adică nu poate fii sau
devenii însăşi proiecţia. Wittgenstein ne spune că lumea este tot ce se petrece şi că ceva poate să se petreacă
sau să nu se petreacă iar astfel totul să rămână la fel, căci ceea ce se petrece constituie existenţa stărilor de
lucruri. Lucrurile în sinea lor sunt este o combinaţie de obiecte, iar pentru obiect este esenţial să poate fi
parte constitutivă. Dacă ne este cunoscut obiectul sau obiectele atunci odată cu acestea pot să cunosc toate
posibilităţiile apariţiei sale în stări de lucruri, iar locul unui obiect constă într-un spaţiu ceea ce înseamnă că
pot să îmi imaginez spaţiul ca fiind gol însă nu îmi pot imagina sau să concep obiectul fără spaţiu. Obiectele
conţin posibilitatea tuturor situaţiilor, iar apariţia sa în stări de lucruri constituie forma obiectului. Imaginea
lumii reprezintă totalitatea gândurilor adevărate. Propoziţiile nu sunt amestec de cuvinte ele sunt articulate,
de aceea numai faptele pot exprima un sens, în comparaţie cu o clasă de nume. De menţionat este faptul că
situaţiile pot fii descrise însă ele nu pot fi denumite, de asemenea şi semnele simple utilizate în propoziţie
sunt nume, ceea ce rezultă că numele semnifică obiectul, iar daca obiectul este definit de nume atunci
obiectul este semnificaţia sa. Numele nu se poate poate descompune prin nici o definiţie el este un semn
primitiv, iar dacă avem două semne, unul fiind primitiv şi unul definit prin semne primitive, ele nu pot
semnifica acelaşi mod, prin urmare numele nu pot fii descompuse prin definiţii, căci nu există nici un semn
care să aibă singur semnificaţie şi să fie de sine stătător. Doar propoziţia este cea care are sens, iar un nume
are semnificaţie doar dacă se află în contextul propoziţiei.
Simbolul sau expresia este de fapt şi constă în fiecare parte a propoziţiei care îi caracterizează sensul.
Propoziţia în sine este o expresie, ea fiind esenţială pentru sensul propoziţiei, iar acest lucru derivă a fii
singurul punct comun pe care îl au propoziţiile una cu cealaltă. Semnul propoziţiei utilizat este gândirea , iar
gândirea este propoziţia cu sens, iar totalitatea propoziţiilor constituie limbajul. De menţionat este remarca
lui Wittgenstein când spune că orice filozofie este o critică a limbajului şi că este meritul lui Russell că a
arătat faptul că forma logică aparentă a propoziţiei nu trebuie să fie forma sa reală. Ceea ce derivă în faptul
că propoziţia nu este decât o imagine a realităţii sau un model al realităţii aşa cum ne-o imaginăm noi.
Propoziţia reprezintă existenţa şi non-existenţa stărilor de lucruri, iar totalitatea propoziţiilor
adevărate constituie întreaga ştiinţă a naturii. Deşi propozişia poate să reprezinte întreaga realitate, dar nu
poate să reprezinte ceea ce ea are sau trebuie să aibă în comun cu realitatea pentru ca astfel să poată
reprezenta forma logică. Propoziţia nu poate să reprezinte forma logică, aceasta se oglindeşte în propoziţie,
la fel cum nici limbajul nu poate să oglindească ceea ce se exprimă prin el însuşi. Propoziţia arată forma
logică a realităţii şi o etalează. Ceea ce poate fi arătat nu poate fi exprimat, din moment ce totul este exact în
limbajul nostru de semne. Putem vorbi aici dintr-un anumit punct de vedere despre proprietăţi formale ale
obiectelor şi ale stărilor de lucruri, cât şi despre proprietăţi ale structurii faptelor şi de asemenea în acelaşi
sens de relaţii formale şi reşaţii ale structurilor. Existenţa unor asemenea relaţii nu poate fi asertată prin
propoziţii, ci ea se arată în propoziţiile care reprezintă acele stări de lucruri şi tratează despre acele obiecte.
O proprietate este internă dacă este de neconceput ca obiectul ei să nu o posede. De asemenea existenţa unei
relaţii interne între posibilele situaţii se exprimă lingvistic printr-o relaţie internă între ropoziţiile pe care le
reprezintă. Şirurile care sunt ordonate prin relaţii interne le numesc şiruri formale, iar în sensul în care
vorbim de proprietăţi formale putem vorbi şi de concepte formale. Faptul că ceva este relevat de un copcet
formal drept obiect al acestuia nu poate fi exprimat printr-o propoziţie. Conceptele formale nu pot fi
reprezentate doar printr-o funcţie, aşa cum pot fi reprezentate conceptele propriu-zise. Expresia conceptului
formal este o variabilă propoziţională în care numai această trăsătură caracteristică este constantă. Prin
urmare orice variabilă reprezintă o formă constantă, pe care o posedă toate valorile ei, care poate fi
considerată ca proprietate formală a acestor valori. Wittgenstein face referire la faptul că ele toate semnifică
concepte formale şi sunt reprezentate în scrierea conceptuală prin variabile, nu prin funcţii sau clase, precum
credeau Frege şi Russell. Astfel nu se poate introduce de exemplu, conceptul funcţiei şi de asemenea funcţii
speciale drept concepte de bază, sau conceptul de număr şi numere determinate.
Sensul propoziţiei stă în concordanţă şi neconcordanţă cu posibilităţile existenţei şi nonexistenţei a
stărilor de lucru. Un semn al propoziţiei elementare constă în faptul că nici o propoziţie elementară nu o
poate contrazice.
În analiza propoziţiilor este esenţial să ajumgem la propoziţiile elementare, acestea constau din nume
care se află în relaţie nemijlocită, întrebarea este cum se realizează conexiunea propoziţională. De meţinut
este faptul că numele apare în propoziţie numai în contextul propoziţiei elementare. Dacă propoziţia
elementară este adevărată, atunci starea de lucru există, iar dacă este falsă, atunci starea de lucru nu există.
Indicarea tuturor propoziţiilor elementare adevărate înseamnă descrierea integrală a lumii. Posibilităţile de
adevăr ale propoziţiilor elementare semnifică posibilităţile existenţei şi nonexistenţei stărilor de lucru.
Propoziţia reprezintă de asemenea expresia concordanţei sau neconcordanţei cu posibilităţile de adevăr ale
propoziţiilor elementare. Proprietăţile de adevăr ale propoziţiilor elementare sunt condiţiile de adevăr şi
falsitate ale propoziţiilor.expresia concordanţei şi neconcordanţei a propoziţiilor elementare cu posibilitaţile
de adevăr exprimă condiţiile de adevăr ale propoziţiei, iar propoziţia reprezintă expresia condiţiilor sale de
adevăr.
Popoziţia arată ceea ce spune tautologia şi contradicţia arată că ele nu spun nimic. Condiţiile de
adevăr determină spaţiul care este lăsat faptelor prin propoziţie. Tautologia lasă realităţii tot spţiul infinit
logic, iar contradicţia umple tot spaţiul logic şi nu lasă realităţii nici un punct, astfel cu precădere din această
cauză nici una dintre ele nu poate determina realitatea în nici un fel. Tautologia şi contradicţia constituie
cazuri limită ale combianţiei de semne, respectiv dizolvarea ei. Forma generală a propoziţiei constă în
capacitatea de a exprima cum se comportă lucrurile, astfel propoziţiile sunt tot ce rezultă din totalitatea
propoziţiilor elementare. Forma generală a propoziţiei este o variabilă, de asemenea propoziţia este o funcţie
de adevăr a propoziţiilor elementare, ceea ce rezultă că propoziţiile elementare sunt argumente de adevăr ale
propoziţiilor.
Legile de inferenţă asemeni lui Frege şi Russell ar trebui să justifice că inferenţele sunt fără sens şi de
prisos. Credinţa în relaţii cauzale este o superstiţie, libertatea voinţei constă în faptul că acţiunile viitoare nu
pot fi cunoscute acum, le-am putea cunoaşte când cauzalitatea ar fi o necesitate internă. Tautologia decurge
din orice propoziţie, ea nu spune nimic şi este trăsătură comună a tuturor propoziţiilor care nu au nimic
comun unele cu altele. Contradicţia este trăsătura comună a propoziţiilor şi ea reprezintă ceea ce nici o
propoziţie nu are în comun cu alte propoziţii.
Forma generală a propoziţiei constituie esenţa propoziţiei, adevărul şi falsitatea fiecărei propoziţii
schimbă ceva din construcţia generală a lumii. Dacă este adevărată propoziţia elementară, atunci neapărat
este adevărată în accelaşi timp încă o propoziţie elementară. Limitele limbajului semnifică limitele lumii,
logica umple lumea, limitele lumii sunt şi limitele ei. Nu putem gândi ceea ce nu putem gândi, cum nu
putem nici să spunem ceea ce nu putem gândi. Subiectul nu aparţine lumii, ci este o limită a lumii.
Aş vrea să închei printr-un citat din cartea lui Wittgenstein şi anume „moartea nu este un eveniment
al vieţii, moartea nu se trăieşte”.

Bibliografie:
Ludwig Wittgenstein – „Tractatus Logico-Philosophicus”, editura Humanitas, Bucureşti, 1991