Sunteți pe pagina 1din 6

INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC

„SF. IOSIF”

DIMENSIUNEA SIMBOLICA A OMULUI

LUCRARE LA FILOZOFIE
REALIZATA DE: GABOR IULIAN
PR. PROF. BOGDAN HERCIU
IAŞI
2010

2
Dimensiunea simbolică a omului
Omul este o fiinţă simbolică: pe lângă instrumente mecanice pentru stăpânirea
mediului înconjurător, el creează şi instrumente simbolice, pentru comunicarea cu
fiinţele umane cu care convieţuieşte. Dintre instrumentele simbolice, cel mai
important este limbajul.
Limbajul este un sistem de comunicare alcătuite din sunete articulate, specific
oamenilor, prin care aceştia îşi exprima gândurile, sentimentele, dorinţele etc.
Dimensiunea simbolică este atât de proprie omului, incât o poarta mereu cu sine
si nu încetează niciodată sa o exercite.
Activitatea lingvistică este una dintre cele mai înalte activităţi umane. Limbajul
este cea mai importanta şi cea mai genială invenţie a omului; datorită acestei
invenţii, se naşte o a treia lume: lângă lumea lucrurilor si cea a ideilor se alătura
acum lumea semnelor si a cuvintelor. Este o lume, cu totul nouă, care influenţează
viaţa omului nu in mai mică măsură decât celelalte două. Este marea lume a
sunetelor vocalice si a semnelor scrise: este lumea care azi umple mass-media:
cărţile şi ziarele, radioul, televiziunea, internetul, calculatoarele.
Limbajul este un instrument destul de delicat si periculos , care poate fi
manipulat în mii de feluri. Poate fi folosit nu numai pentru a spune adevărul, ci si
pentru a spune ceva fals, pentru a-l înşela sau calomnia pe aproapele, pentru a
vinde produse de calitate îndoielnică etc. Ziarele si revistele, programele de radio
si televiziune, toate acestea ne manipulează mediul semantic, poluează domenii
lingvistice din ce în ce mai vaste. O asemenea situaţie este, fără îndoială,
periculoasă. Pentru a ne apăra de pericolele poluării semantice nu este suficienta
logica, mai este nevoie si de o etica lingvistica si de o atenta filozofie a
limbajului.1

2.1. Deosebirea dintre lingvistică şi semantică.

Activitatea simbolică, la fel ca şi orice activitate şi orice realitate, poate fi


obiectul atât al cercetării ştiinţifice, cât şi al reflecţiei filozofice. Cea dintâi se
ocupă de fenomenul potrivit metodologiei ştiinţifice , care este, în mod substanţial,
cea a verificării experimentale şi are ca obiectiv analiza şi descrierea legilor ce
reglementează activitatea lingvistică.
În schimb, reflecţia filozofică recurge la metoda fenomenologică şi
transcedentală şi are ca scop dobândirea unei înţelegeri mai profunde a
1
M. BATISTA, Manual de filozofie semantica, Sapienţia, Iaşi 2008 , pag 146-148.

3
fenomenului limbajului, privit în sine sau în relaţie cu cel care foloseşte sau de
societatea ce-l creează sau,de asemenea, cu cultura de care aparţine şi în care
constituie unul dintre elementele esenţiale. Cercetările filozofice care se ocupa de
limbaj i se dă numele de semantică.
La o distincţie netă între lingvistică şi semantică s-a ajuns doar recent, stabilirea
clară a acesteia fiind meritul lui F. de Saussure, unul dintre cei mai mari lingvişti
ai timpurilor noastre. Potrivit lui Saussure limbajul nu este o succesiune de cuvinte
ce corespund de tot atâtea obiecte sau idei, ci o combinaţie de sunete şi semne
echivalente. Valoarea fiecărui semn în parte nu depinde de relaţia sa cu obiectele
sau ideile, ci de relaţia pe care o are cu alte semne ce-l preced sau îl urmează şi cu
tot restul domeniului lingvistic din care face parte. De aceea, lingvistica poate fi o
ştiinţa autonomă dacă se limitează la tratarea acestui ansamblu si a elementelor lui,
fără să se refere la intenţiile celor care vorbesc şi la obiectele desemnate.2

2.2. Adnotaţii istorice asupra filosofiei limbajului

Deja în mitologia greacă se vorbeşte despre originea limbajului. Explicaţiile


oferite sunt două. Potrivit unei versiuni, limbajul este un dar de preţ pe care zeii l-
au făcut oamenilor prin intermediului credinciosului lor mesager, Hemes. Potrivit
unei alte versiuni, uriaşul Prometeu a furat de la zei limbajul, odată cu focul, şi l-a
dat oamenilor.
Prima explicaţie filosofică a originii limbajului a fost propusă de presocraticul
Democrit. Tratând despre originea societăţii, el afirmă că oamenii din primele
generaţii duceau o viaţă fără legi şi, asemenea fiarelor scoteau sunete fără înţeles şi
nearticulate; mai târziu, adunându-se în grupuri sub imboldul fricii, au început
treptat să articuleze cuvinte, au stabilit între ei expresii conveţionale pentru
desemnarea fiecărui obiect, şi astfel, au ajuns să creeze limbajul.
Dar, mai ales, o dată cu sofiştii, problema limbajului a început să devină una de
importanţă capitală pentru filozofie. După cum ştim, sofiştii erau retori care aveau
rolul principal de a iniţia tineretul aristrocrat în viaţa politică ce, în vremea aceea,
consta, mai ales, în a putea controla stările de spirit ale plebei, provocâd-o sau
liniştind-o, după împrejurări; pentru aceasta trebuie sa fie oratori abili, adică
persoane în stare să exploateze toate resursele limbajului. Acest motiv practic i-a
condus la studiul amănunţit al tainelor artei cuvântului şi la dezvăluirea lor
ucenicilor. Dar existai şi două motive teoretice în favoarea aprofundării problemei
limbajului: 1) modul de a concepe cunoaşterea umană, care, după părerea lor, nu
se naşte dinăuntru, ci din afară, prin comunicare deci prin limbaj; 2) concepţia
2
M. BATISTA, Manual de filozofie semantica, Sapienţia, Iaşi 2008 , pag 148-149

4
despre adevăr, care nu este absolut, ci relativ, şi, de aceea, convenţional, strict
legat de limbaj: adevărul este cel care se cristalizează în definiţii, legi, cuvinte. La
sofişti, senzualismul şi relativismul gnoseologic sunt unite cu relativismul
lingvistic.
Potrivit lui Platon, limbajul desfăşoară o funcţie esenţialmente simbolică şi, din
acest motiv, are caracter imitativ, aşadar cuvintele sunt imitaţii ale ideilor, care, la
rândul lor, sunt imitaţii ale lucrurilor. „Numele”- afirmă Platon- „este , pe cât se
pare, o imitaţie prin voce a ceea ce imitatorul numeşte şi imită prin voce” 3. Acest
lucru explică de ce numele pot induce în eroare. Acest lucru se întâmplă pentru că
numele nu sunt identice cu lucrurile, ci imagini imperfecte ale lor.
De la Platon avem primele cercetări aprofundate şi în privinţa limbajului
religios. După părerea lui, despre divinitate se poate vorbi numai în termeni
negativi şi, de aceea, discursul nostru despre Dumnezeu are doar o valoare
apofatică. El întemeiază această teză pe principiul că nici un limbaj nu-şi poate
exprima pe deplin, perfect, obiectul, pentru că limbajul este o imitaţie, o imagine,
şi face parte din însăşi natura imaginii faptul de a se afla pe o treaptă inferioară a
desăvârşirii faţă de obiectul său. Acest lucru se întâmplă, mai ales, cu limbajul
religios, care este imaginea unei realităţi ce transcende infinit tot ceea ce reuşeşte
să gândească şi să pună mintea omului şi nu poate fi reprezentată direct, ci doar
indirect, prin imagini, concepte, cuvinte înfiorător de sărace şi inexacte.
Filosofia limbajului mai face un pas înainte o dată cu sfântul Augustin, în
celebrul dialog De magistro.
Despre De magistro, Augusto Gruzzo a spus că este „prima încercare de
fundamentare a unei ştiinţe a expresiei sau a undei lingvistici generale”. În această
lucrare, definind limbajul ca semn, deci realitate în stare să aducă în minte o altă
realitate, Augustin încearcă să determine principalele lui funcţii şi le reduce la
două: învăţare şi amintire: „Vorbim” – scrie el – „spre a învăţa pe altul sau spre a
reaminti ceva, de vreme ce nici când întrebăm nu urmărim altceva decât ca
persoana întrebată să înveţe ce vrem să auzim de la ea” 4. Augustin mai precizează
că, în nici unul dintre aceste două cazuri, limbajul nu este cauză efectivă a
cunoaşterii.
Adevărata cauză a cunoaşterii sunt lucrurile. Cuvintele pot desfăşura o funcţie
instrumentală faţă de cunoaştere doar dacă au fost asociate în mod stabil cu
anumite lucruri.

3
Platon, Cratylos, 423 b, trad. cit., 304
4
AUGUSTIN DE HIPPONA, DE MAGISTRO, 7, 19, tr. M. Rădulescu şi C. Noica, Humanitas, Bucureşti
1994, 69.

5
Limbajul, potrivit lui Johann G. Herder, deosebeşte omul de animal şi este
instrumentul principal al asocierii sociale. Limbajul nu este rezultatul senzaţiei
nemijlocite, cu care este înzestrat şi animalul, ci al reflecţiei. Reflecţia de care este
în stare mintea omului este cea care, pentru prima dată, face din impresia sensibilă
fugitivă ceva determinat şi distinct, deci un conţinut cu adevărat spiritual.
Limbajul, de aceea, nu este nici o dată doar ceva făcut, ci ceva devenit lăuntric şi
cu necesitatea.
După Wilhelm von Humboldt, limbajul este unul dintre principalele documente
pentru descoperirea sufletului unui popor şi a culturii lor.
J. J. Rousseau spune că, omul primitiv, în starea lui naturală este un sălbatic
„rătăcind prin păduri, fără meşteşuguri, fără grai, fără locuinţă”5. Limbajul face
parte din contractul social.
Potrivit lui Wittgenstein limbajul nu este un fenomen monocolor, complex,
conţinând un număr nedefinit de jocuri ale limbii. Cu aceeaşi limbă putem descrie
lucruri, da ordine, întreba, mulţumi, ruga, cânta etc. Limba este asemenea unor
instrumente din trusa unui muncitor şi, după cum nu există o singură utilizare
specifică fiecărui cuvânt în parte.6

5
J. J. Rousseau, Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni, tr. S. Antoniu, ed.
Ştiinţifică, Bucureşti 1958, 112.
6
M. BATISTA, Manual de filozofie semantica, Sapienţia, Iaşi 2008 , pag 149, 150, 152, 157, 158, 164.

S-ar putea să vă placă și