Războiul Rece (1947-1991) a fost o confruntare deschisă, nonmilitară (deși a cauzat cursa

înarmării) și limitată, care s-a dezvoltat după al Doilea Război Mondial între două grupuri de
state care aveau ideologii și sisteme politice diametral opuse. Într-un grup se aflau URSS și
aliații ei, cărora li se mai spunea și "Blocul oriental sau răsăritean". Celălalt grup cuprindea SUA
și aliații lor, numiți și "Blocul occidental sau apusean". La nivel militar-politic a fost o
confruntare între North Atlantic Treaty Organization (NATO, Organizația Tratatului Atlanticului
de Nord) și Pactul de la Varșovia. La nivel economic a fost o confruntare între capitalism și
socialism. La nivel ideologico-politic a fost o confruntare între democrațiile liberale occidentale
(așa-numita "lume liberă", "societatea deschisă") și regimurile comuniste totalitare (așa-numita
"societatea închisă"). Înfruntarea dintre cele două blocuri a fost numită "Războiul Rece",
deoarece nu s-a ajuns la confruntări directe militare dintre supraputeri (care ar fi constituit un
război "cald" sau și "fierbinte"). Din punctul de vedere al studiilor strategice, nu s-a ajuns și nu
se putea ajunge la un război "cald", la o confruntare convențională, datorită faptului că ambele
supraputeri s-au dotat cu arme atomice și nucleare, ceea ce a creat o situație strategică de
"deterrence", adică de descurajare și blocare reciprocă. În caz contrar s-ar fi ajuns la o distrugere
reciprocă totală și la o catastrofă mondială. Din punctul de vedere al serviciilor secrete, a fost o
confruntare între serviciile occidentale de "intelligence" (spionaj) (în primul rând cele americane,
CIA, NSA, dar și cele britanice, germane, franceze, italiene, etc.) și serviciile de poliție politică
ale regimurilor totalitare comuniste (în primul rînd KGB, dar și Securitate, STASI, etc.) S-a mai
numit "Războiul Rece" și datorită faptului că a fost purtat între foștii aliați din războiul împotriva
regimului totalitar nazist, între două forme de regimuri politice care aveau aceleași rădăcini
ideologice, adică lupta democratică pentru emanciparea omului de sub orice formă de dominație.
"Războiul Rece" a dominat politica externă a SUA și a URSS încă din 1947, când s-a folosit
pentru prima oară termenul, și până la colapsul Uniunii Sovietice din 1991. Din punct de vedere
al mijloacelor utilizate, Războiul Rece a fost o luptă în care s-au utilizat presiunea economică,
ajutorul selectiv, manevrele diplomatice, propaganda, asasinatul, operațiunile militare de
intensitate mică și iminentul război pe scară mare. Războiul Rece s-a încheiat odată cu
prăbușirea regimurilor comuniste sovietice și regimului URSS, supraputerea care s-a confruntat
cu SUA, iar lumea care a rămas este dominată de o singură supraputere (condiție descrisă de
specialiștii în politică internațională drept hegemonie globală a SUA într-o lume care este
unipolară, chiar dacă unii specialiști partizani și, în general, antiamericani o numesc multipolară).

Războiul imaginar, parte integrantă a Războiului Rece

Termenul a fost lansat de către Mary Kaldor (The Imaginary War. Understanding the East-West
Conflict. Basil Blackwell, Oxford, 1990). Războiul imaginar este o “tehnologie disciplinară”
(termenul e preluat de la Michel Foucault) și presupune un discurs care “exprimă și legitimizează
relațiile de putere din societatea modernă”. Finalitatea “războiului imaginar” e aceea de a
“menține coeziunea socială” internă a societăților implicate în conflict, scopul fiind domestic, nu
îndreptat în afară. Apariția comunismului a extins, pentru prima dată în istorie, bazele controlului
social, prin teroare la scară continentală. Statele Unite au preluat, rafinat și promovat conceptul
într-un ambalaj “user friendly”, ducând războiul imaginar împotriva dușmanului absolut (vezi
Murray J. Edelman -Constructing the Political Spectacle, Chicago University Press, 1988 cap. 4,
The Construction and Uses of Political Enemies) la următorul nivel, integrându-l după episoadele
fățișe de genul "the red scare" în cultura autohtonă, pentru a-l putea reactualiza la nevoie. De
actualitate sunt episoadele Saddam Hussein și Osama bin Laden, care au permis justificarea unor
expresii ca “axa răului” (contrastând cu o subînțeleasă axă a binelui), sau reactualizarea într-un
cadru de acceptare populară generală a expresiei naziste “război total”. Războiul imaginar a fost,
astfel, un instrument de bază ce a permis, pe plan intern, acceptarea Războiului Rece pe o
perioadă extinsă de timp.

Războiul imaginar în cinematografia contemporană

Cinematografia a tratat cu succes, dincolo de filmele-mărturie împotriva comunismului sau

nazismului, subiectul fricii de dușmanul invizibil, al războiului imaginar, în excelente ecranizări
ale romanelor Nineteen eighty four (1984), Fahrenheit 451, sau și în filmul Brazil. Nu sunt de
condamnat nici reproducerile ieftine mai recente, cum ar fi The Island, Equilibrium, Aeon Flux
sau Ultraviolet, întrucât chiar și acestea tratează direct tema manipulării sociale printr-un dușman
invizibil, chiar dacă o fac fără prea mult tact sau talent.

În aceste sensuri, războiul imaginar din timpul Războiului Rece este o temă și pârghie socială de
actualitate, manifestată nu doar în istoria contemporană, ci și în producțiile cinematografice, mai
mult sau mai puțin explicite.