Strategii de viaţã în comunitãţile de romi

Romii sunt o populaţie cu un grad sporit de eterogenitate din punct

de
vedere social, economic, cultural şi istoric. Încã de la apariţia
acestei populaţii
în spaţiul european, studiile remarcã un mare grad de ne-
omogenitate, atât în
ceea ce priveşte locul de origine, cât şi în aspecte legate de ruta
urmatã, opririle
pe drum, influenţele acumulate în cursul cãlãtoriei sau de structura
socialã şi
ocupaţionalã a grupului originar (Kenrick, 2000). Dupã sosirea în
Europa,
diferenţele persistã, însã în ciuda dispersãrii spaţiale şi contextelor
culturale
diferite în care trãiesc membrii acestei populaţii, specificul etnic nu
se şterge.
Deşi se poate vorbi mai degrabã de istorii ale romilor în spaţiul
european, decât
de o istorie comunã, elementul care unificã aceste istorii este
capacitatea
deosebitã de conservare a culturii şi valorilor proprii şi refuzul
asimilãrii. În ciuda acestei capacitãţi de conservare a patrimoniului
cultural propriu, romii au dat dovadã de o capacitate de adaptare
ridicatã la contextual social şi cultural în care s-au aflat. Chiar dacã
în anumite situaţii pãstrarea unui mod de viaţã nomad sau semi-
nomad a dus la tradiţionalism şi la incapacitatea de adaptare la
societatea în continuã modernizare, romii s-au adaptat permanent
la contextul în care au trãit, însã aceastã adaptare a vizat
modificarea unor anumite sectoare ale vieţii, cum ar fi locuirea sau
ocupaţia, în timp ce sistemul de tabuuri sau cel de credinţe şi valori
a rãmas neschimbat. Silverman (1988) numeşte acest proces
adaptare creativã. Datoritã adaptãrii creative populaţia de romi a
pãstrat un fond cultural comun, în ciuda
distanţelor fizice existente între membrii etniei.
În contextul schimbãrilor multiple pe care le-a experimentat
societatea
româneascã dupã cãderea comunismului, populaþia de romi a
trebui sã facã
faţã unor provocãri multiple şi sã gãseascã noi paternuri
adaptative, adecvate
transformãrilor economice, sociale şi politice. Prezentul volum îşi
propune sã
identifice o serie de strategii de adaptare folosite de oameni şi
comunitãţi
aparţinând etniei rome, în confruntare cu un mediu nou. Cartea
spune povestea unor comunitãţi de romi şi a unora dintre membrii
acestora, private din perspectiva modului în care romii şi-au gãsit
un loc în societatea aflatã în tranziţie. Ne propunem sã vedem
cum „s-au descurcat romii” în hãţişurile tranziţiei.
Studiul încercã sã repovesteascã din perspectivã sociologicã istoria
a
patru comunitãþi de romi ºi a unora dintre membrii acestora:
Mimiu, un cartier
al Ploieºtiului, Bãlþeºti, un sat din judeþul Prahova, Geoagiu, din
judeþul
Hunedoara ºi cãldãrarii din Vereºti, judeþul Suceava. Toate cele
patru sunt
comunitãþi ai cãror membrii îºi declarã apartenenþa la etnia romã.
Deoarece neau
interesat strategiile de adaptare la noul context social am adãugat
poveºtilor
de viaþã individuale ale membrilor celor patru comunitãþi ºi pe
cele ale unor
„romi de succes”, oameni care au reuºit în viaþã fãrã sã se lase
asimilaþi
populaþiei majoritare.
Abordarea folositã este una de tip calitativ, fãrã pretenþii de a
epuiza
universul strategiilor utilizate de romii din România. Instrumentul
principal
de lucru a fost interviul semi-structurat aplicat atât membrilor
comunitãþii,
care puteau sã furnizeze informaþii despre trecutul comunitãþii de
romi, cât ºi
unor depozitari ai istoriei locale: profesori, preoþi sau funcþionari
publici.
Pentru reconstituirea traiectoriilor individuale de viaþã au fost
intervievaþi câte
patru membri ai celor patru comunitãþi, precum ºi patru romi de
succes1.
Prezentul capitol face o prezentare succintã a istoricului romilor în
spaþiul românesc, precum ºi a strategiilor de viaþã mai frecvent
întâlnite ca
rãspunsuri adaptative în societatea româneascã. Am ales sã
prezentãm
istoricul etniei în România pentru a pune în context istoriile
comunitare ºi pe
cele individuale. Urmeazã patru capitole dedicate celor patru
comunitãþi
investigate, iar cel de-al cincilea prezintã istoriile romilor care au
reuºit în viaþa.
Scurt istoric al romilor din România
Primele atestãri ale romilor pe teritoriul României dateazã din
secolul
al XIV-lea, când sunt menþionate donaþii de robi þigani din partea
domnitorului
cãtre mãnãstirile Tismana, în Þara Româneascã, ºi Bistriþa, în
Moldova. Nu este
foarte clarã ruta pe care romii au ajuns în spaþiul românesc,
existând mai multe
ipoteze alternative. Una dintre acestea susþine cã romii au fost
sosit odatã cu
invazia tãtarã, în timp ce ipoteza alternativã indicã Imperiul
Bizantin drept
ruta cea mai probabilã (vezi Achim, 1998 pentru detalii). Indiferent
de calea
urmatã, romii sunt prezenþi în spaþiul românesc în secolul XIV,
având statutul
de robi care se pãstreazã pânã la jumãtatea secolului al XIX-lea.
Sosirea în spaþiul românesc a coincis cu primul val de migraþie al
romilor în Europa, aceºtia rãspândindu-se pe o arie geograficã mult
mai largã.
Cu toate acestea, romii s-au distribuit neuniform în spaþiul
european. În timp
ce în þãrile din Vestul Europei romii nu ºi-au gãsit un loc în
societate, fiind „un
popor nedorit ºi tratat ca atare” (Achim, 1998: 67), în cele trei
principate române
romii au fost acceptaþi în structura socialã, pe treapta cea mai de
jos a acesteia.
Astfel cã populaþia de romi a fost permanent o prezenþã numericã
semnificativã în statele române.
Explicaþia rezidã în complementaritatea economicã existentã între
populaþia majoritarã ºi cea de romi (Burtea, 1998). În timp ce
românii erau în
cea mai mare parte þãrani, obiºnuiþi sã facã agriculturã, romii
caracterizaþi de o
flexibilitate mai crescutã în ceea ce priveºte practicarea
comerþului ambulant ºi
a meºteºugurilor (Ponce, 1999) au gãsit o niºã neacoperitã în
economia din
principatele române. În Occident meºteºugurile erau monopolul
breslelor care
exercitau un control foarte strict asupra profesiilor respective, fapt
care a restricþionat accesul la activitãþile economice (Achim,
1998). Dincolo de
dezvoltarea tehnologicã slabã din Estul Europei, densitatea scãzutã
a
populaþiei a fost un alt factor care a favorizat stabilirea romilor în
aceastã arie
geograficã. Datoritã populaþiei puþin numeroase, existau terenuri
neocupate
(de populaþie ºi agriculturã), fapt care a permis nomadismul
(Achim, 1998).
Situaþia socialã ºi economicã a romilor din cele trei principate
române a
fost diferitã în perioada medievalã. În timp ce în Þara Româneascã
ºi Moldova
romii aveau statut de robi aparþinând domniei, mãnãstirilor sau
proprietarilor
privaþi (boierilor), în Transilvania, aflatã sub stãpânirea Regatului
Ungariei ºi
mai apoi a Imperiului Habsburgic, lucrurile difereau de la o regiune
la alta. În
zonele de graniþã cu principatele româneºti, romii aveau statutul
de robi, în
timp ce în alte regiuni aceºtia erau un fel de „iobagi regali”, supuºi
direct
regelui (Achim, 1998). Astfel cã în Transilvania, pentru o lungã
perioadã de
timp, majoritatea romilor au avut o organizare socialã proprie ºi
libertatea de
miºcare mare. Singurele obligaþii pe care le aveau rezidau în plata
unei dãri
cãtre rege/împãrat. Cu timpul, unii dintre ei s-au sedentarizat,
aºezându-se pe
moºiile nobiliare ºi devenind iobagi sau la marginea unor oraºe ºi
sate
predominant sãseºti, trãind ca cetãþeni de rang inferior. Cei din
prima categorie
au fost supuºi unui accentuat proces de asimilare, în timp ce a
doua categorie
ºi-a pãstrat identitatea etnicã, dar ºi statutul de inferioritate
(Achim, 1998).
În Þara Româneascã ºi Moldova romii au avut însã statutul de robi
pânã la jumãtatea secolului al XIX-lea. Indiferent de modul de viaþã
practicat,
nomad sau sedentar, romii aparþineau unui stãpân. În decursul
Evului Mediu o
parte a romilor se sedentarizeazã, pe lângã moºiile boiereºti sau
mãnãstiri,
fiind folosiþi la activitãþi agricole, casnice sau la meºteºugãrie. Cei
care îºi
pãstreazã stilul de viaþã nomad au libertatea de a circula prin
þarã, însã trebuie
sã îºi plãteascã dãrile cãtre stãpân ºi se întorc anual pe moºia
acestuia. Deºi
stãpânii nu au drept de viaþã ºi moarte asupra robilor, pot sã îi
pedepseascã, sã
îi întemniþeze, sã îi vândã ºi sã despartã familiile.
Deºi romii din Transilvania nu au experimentat robia decât la scarã
redusã, aceºtia nu au beneficiat de statutul de cetãþeni cu drepturi
depline. În
secolul al XVIII-lea, împãrãteasa Maria Tereza ºi apoi fiul acesteia,
împãratul
Iosef al II-lea, au luat o serie de mãsuri destinate sã schimbe modul
de viaþã al
romilor. Sunt adoptate o serie de mãsuri destinate sã desfiinþeze
nomadismul.
Romii sunt obligaþi sã se stabileascã undeva, fiindu-le confiscate
caii ºi cãruþele
ºi având drept sã pãrãseascã localitatea numai cu autorizaþie
specialã. În plus,
romii nu mai au voie sã îºi poarte veºtmintele tradiþionale, nici sã
umble
dezbrãcaþi. Folosirea limbii proprii este pedepsitã ºi romii sunt
obligaþi sã se
ocupe de agriculturã. Copiii romi trebuie sã frecventeze obligatoriu
ºcoala ºi
biserica, iar unii dintre ei sunt luaþi din familie ºi încredinþaþi spre
educare unor
alte familii. Cãsãtoriile între romi sunt interzise. Aceste mãsuri dure
nu sunt
aplicate ad litteram în întreaga provincie, punerea lor în practica
fiind lãsatã la
altitudinea autoritãþilor locale. Dupã dispariþia celor doi monarhi
se renunþã la
aceste mãsuri ºi mulþi romi îºi reiau modul de viaþã tradiþional.
Dezrobirea romilor face parte din procesul de modernizare socialã
a
spaþiului românesc, fiind prima mare reformã socialã din epoca
modernã
(Achim, 1998). Legile dezrobii, adoptate la jumãtatea secolului al
XIX-lea, au
consfinþit statutul juridic de oameni liberi pentru romi, însã
reforma socialã
fãcutã nu a þinut seama de specificul ocupaþional al romilor ºi de
modul lor de
viaþã. Prin reformã s-a încercat sedentarizarea romilor ºi
transformarea lor în
forþã de muncã în agriculturã. Cu toate acestea, mulþi dintre romi
nu s-au
adaptat acestei noi situaþii, refuzând sã lucreze pãmântul ºi
continuând sã
practice vechile meserii. Deoarece asociat statutului de oameni
liberi romii
începeau sã aibã obligaþii fiscale faþã de stat similare cu cele ale
celorlalþi
cetãþeni, mulþi s-au vãzut în incapacitatea de a-ºi achita dãrile
faþã de stat.
Aºa cum aratã Achim (1998), dezrobirea a înrãutãþit situaþia
economicã a romilor, în mod paradoxal. Strategia urmatã de mulþi
dintre
membrii etniei a fost fuga de pe moºii ºi emigrarea. Dezrobirea din
principatele
române coincide cu perioada celei de-a doua mari migraþii a
romilor în spaþiul
european, subliniazã autorul citat. O parte a romilor a ales sã se
aºeze în oraºe
unde au continuat sã practice meºteºugurile, astfel luând fiinþã
comunitãþile de
romi de la periferia oraºelor româneºti.
Perioada interbelicã a fost o epocã de transformãri în ceea ce
priveºte
etnia romã. Dupã primul rãzboi mondial, o parte a populaþiei rome
din mediul
rural a primit pãmânt în proprietate, ceea ce a redus decalajul faþã
de populaþia
majoritarã. Pe de altã parte, dezvoltarea economicã ºi
industrializarea
incipientã ce au avut loc în aceastã perioadã au eliminat de pe
piaþa muncii pe
mulþi dintre micii meºteºugari romi. Însã romii nu se transformã
din
meºteºugari în muncitori industriali, ci încep sã ocupe pe piaþa
forþei de muncã
în poziþii marginale, necalificate. În fapt se adânceºte ºi mai mult
separarea
dintre populaþia majoritarã ºi cea de romi.
În perioada celui de-al Doilea Rãzboi Mondial, romii cad victime ale
politicii naziste de epurare etnicã în toatã Europa. În România, în
1942 regimul
Antonescu deporteazã o parte a populaþiei de romi în Transnistria.
Sunt vizaþi
în primul rând romii nomazi ºi cei are aveau cazier, guvernarea
încercând sã
scape de romii „cu probleme”. Dimensiunile fenomenului sunt greu
de
apreciat. Analizând arhivele vremii Achim (1998) estimeazã
numãrul romilor
deportaþi la 25000 de persoane, cu o ratã de mortalitate de
aproximativ 50%,
datoratã condiþiilor de viaþã asigurate în Transnistria. Comunitatea
de romi de
la Vereºti, numãrã în rândurile ei supravieþuitori ai deportãrilor la
Bug.
Efectele politicii comuniste asupra etniei rome sunt ambivalente.
Pe de
o parte, regimul comunist a impus un proces de modernizare a
þãrii care a avut
unele efecte pozitive ºi asupra romilor. Politicile impuse de stat
vizau
obligativitatea participãrii ºcolare a tuturor copiilor inclusiv a celor
romi, ceea
ce a dus la ridicarea nivelului educaþional în rândul romilor.
Politicile de
sistematizare au dus la desfiinþarea mahalalelor de la marginea
oraºelor ºi la
mutarea rezidenþilor în locuinþe cu nivel de confort sporit (apã
curentã,
canalizare, încãlzire centralã etc.). Dispar astfel multe din
cartierele locuite în mod tradiþional de romi. Mutarea înseamnã
însã ºi dizolvarea comunitãþilor de
romi, ceea ce a dus la asimilarea mai rapidã a romilor dispersaþi.
Politica de cadre a regimului comunist a vizat într-o primã fazã
cooptarea unor romi în partid ºi instalarea acestora în funcþii de
conducere.
Însã nu s-a încercat un regim de discriminare pozitivã, justificarea
mãsurilor de
acest tip rezidând în faptul cã romii constituiau partea cea mai
sãracã a
societãþii ºi regimul comunist încerca sã repare nedreptãþile
sociale. Aceste
mãsuri nu au sprijinit practic etnia romã ºi au contribuit la
creºterea tensiunilor
dintre romi ºi populaþia majoritarã, care le percepea ca fiind
nelegitime. Cu
toate acestea, stimularea participãrii ºcolare a copiilor romi ºi
favorizarea celor
provenind din mediile foarte sãrace a contribuit la mobilitatea
socialã
ascendentã a unor romi. Este o perioadã în care statutul social al
unora dintre
romi s-a ameliorat, însã „nu se poate vorbi decât de mobilitate
socialã
individualã” (Ponce, 1999, pag. 42), statutul grupului în ansamblul
sãu
rãmânând unul de marginalitate.
Politicã socialistã de angajare completã a forþei de muncã a avut
impact
ºi asupra romilor. În ciuda eforturilor regimului comunist de a-i
integra pe
romi în rândurile clasei muncitoare, mulþi dintre aceºti se sustrag
angajãrii
formale. În 1977, 32% din cei care constituiau populaþia activã de
romi nu aveau
un loc de muncã (Achim, 1998, pag. 159). Se formeazã totuºi un
proletariat în
rândurile populaþiei de romi, însã acesta era compus din persoane
care
deþineau o poziþie marginalã pe piaþa muncii, fiind în principal
muncitori
necalificaþi (Ponce, 1999). Romii sunt angajaþi la salubritate, în
industria
petrolierã la curãþarea cazanelor de petrol, iar femeile lucreazã în
numãr mare
ca femei de serviciu. Lipsa calificãrii ºi poziþia marginalã pe piaþa
muncii îi fac
pe mulþi romi foarte vulnerabili faþã de ºomaj, astfel cã în anii 80,
când România
se confruntã cu o crizã economicã, aceºtia sunt primii care îºi pierd
locurile de
muncã.
Romii din mediul rural nu au o poziþie mult mai favorabilã. Cei mai
mulþi dintre aceºtia nu au deþinut terenuri agricole, utilaje agricole
sau animale
în momentul colectivizãrii, deci nu sunt membrii ai CAP–urilor
(Cooperativelor Agricole de Producþie). Mare parte a romilor de la
sate
constituie forþa de muncã utilizatã de cãtre IAS-uri (Întreprinderi
Agricole de
Stat). Adesea se constituie în echipe ºi merg pe perioada
campaniilor agricole în
zona în care este nevoie de forþã de muncã, lucrând ca zilieri, ceea
ce nu le
asigurã un venit constat ºi nici o pensie la bãtrâneþe.
O politicã ce a avut impact asupra romilor este cea pronatalistã.
Începând cu a doua jumãtate a anilor ‘60, regimul comunist a
instituit un
control strict asupra contracepþiei ºi a stimulat financiar familiile
cu mulþi copii.
Prima componentã, deºi blamatã de mare parte din populaþie, a
avut un impact
pozitiv asupra stãrii de sãnãtate a femeilor rome, prin controalele
medicale
periodice la care erau supuse femeile de vârstã fertilã. Erau astfel
diagnosticate
ºi urmãrite sarcinile din stadii timpurii, iar naºterile se produceau
sub
supraveghere medicalã. În plus, aceste controale permiteau
diagnosticarea ºi tratarea altor afecþiuni în rândul populaþiei
feminine.
Cea de-a doua componentã a politicii pronataliste vizeazã direct
resursele materiale la care aveau acces romii. Pentru a încuraja
fertilitatea,
regimul comunist oferea o serie de beneficii sociale destinate
suportului
familiilor cu mulþi copii. Romii fiind o populaþie cu fertilitate mai
crescutã
decât media ºi încurajaþi de ajutoarele oferite de stat ºi-au adaptat
comportamentul. Rezultatul este o creºtere a numãrului de naºteri
la femeile
rome de vârstã fertilã (Voicu, Popescu, 2006). La limitã, veniturile
din prestaþii
sociale puteau sã asigure supravieþuirea, însã nu ofereau resursele
necesare
dezvoltãrii individuale (acces la educaþie, la sãnãtate).
În perioada anilor ‘60 – ‘70 se sedentarizeazã ºi ultimele
comunitãþi de
romi nomazi, în urma unor eforturi depuse de cãtre autoritãþi. Este
perioada
când ultimii nomazi primesc locuri în care sã îºi construiascã
locuinþe ºi le sunt
întocmite acte de identitate. Studiile aratã cã membrii acestor
comunitãþi au
perceput sedentarizarea ca pe un fapt pozitiv, deoarece
„consfinþeºte trecerea
la un statut de egalitate cu populaþia majoritarã fãrã sã implice
pierderea
identitãþii etnice” (ªerban, 1998, pag. 154). Deºi sedentarizarea s-a
produs de o
perioadã destul de lungã de timp (aproximativ 30-40 de ani),
membrii acestor
comunitãþi mai practicã ºi la ora actualã plecãri pentru perioade
lungi de timp –
plecãri „pentru afaceri” (ªerban, 1998) sau chiar semi-nomadism –
plecãri cu
întreaga familie pentru a-ºi vinde produsele (cazane) prin þarã
(Radu C., 2007).
În ciuda îmbunãtãþirii punctuale a condiþiilor de viaþã a unor
segmente
ale populaþiei de romi, statul comunist nu a desfãºurat programe
care sã
abordeze problemele specifice ale acestei populaþii. Romii nu erau
recunoscuþi
ca minoritate etnicã în România, iar autoritãþile i-au privit ca pe o
problemã
socialã, pe care au încercat sã o rezolva fãrã sã þintã cont de
particularitãþile
etnice. Comunismul românesc, având o puternicã trãsãturã
naþionalistã, a
încercat sã ºteargã diferenþele ce existau intre populaþia
majoritarã ºi diferitele
minoritãþi etnice. Politica promovatã viza în fapt asimilarea
treptatã a acestora.
În acest context, romii reprezentau un element alogen, care
trebuia românizat
(Ponce, 1999), prin încadrarea în tiparele populaþiei majoritare.
Deoarece nu sau
aliniat standardelor impuse de statul comunist, unii romi au fost
arestaþi
pentru „parazitism” sau „anarhie” în baza Decretului 152/1970
(Gheorghe,
1991). Rezultatul acestei politici a fost excluziunea socialã a unui
larg segment
de romi ºi cronicizarea problemelor cu care aceastã populaþie se
confrunta
(deficitul educaþional, sãrãcia, stare de sãnãtate precarã etc.).
Dupã 1989 situaþia romilor este marcatã de schimbãri profunde. În
primul rând, sunt recunoscuþi oficial ca etnie în România ºi încep
sã fie
abordate problemele specifice acestei populaþii. În paralel cu
mãsurile
administrative adoptate de cãtre stat ºi de cãtre organizaþiile
nonguvernamentale
(politici þintite pentru dezvoltarea populaþiei de romi), are loc
o redefinire a identitãþii rome, în acord cu noul context politic ºi
social
(Bãlãºescu, 1997; Burtea, 1998), precum ºi o mobilizare civicã ºi
politicã a
acestei populaþii (Gheorghe, 1991; Vermeersch, 2003; 2005)
fenomene specifice
întregului spaþiu central ºi est-european. Se înfiinþeazã pe
parcursul anilor ‘90 o
serie de partide politice, asociaþii ºi organizaþii non-
guvernamentale destinate
sã reprezinte interesele romilor. Se petrece în fapt o aliniere la
miºcarea
internaþionalã civicã ºi politicã a romilor iniþiatã în anii 60 – 70
(Liegeois, 1975).
Tot dupã 1989 sunt realizate o serie de studii de sociologie
centrate pe
populaþia de romi (Zamfir C., Zamfir, E. 1993; Zamfir, Preda, 2002;
Surdu, 2003;
Zoon, 2001; Sandu, 2005; Berevoiescu ºi alþii; 1998; Voicu,
Popescu; 2006; Voicu,
2007), care furnizeazã o mare cantitate de informaþii referitoare la
aceastã
populaþie. Aceste studii pun în luminã problemele cu care se
confruntã
populaþia de romi, în perioada de tranziþie, precum ºi specificul
cultural ºi etnic
al acesteia.
Studiile menþionate aratã cã romii sunt populaþia cu risc foarte
ridicat
de sãrãcie ºi excluziune socialã. Având un nivel de educaþie mediu
mult mai
scãzut decât al populaþiei majoritare ºi foarte puþine resurse, în
termeni de
capital uman, social sau material, romii s-au confruntat cu
probleme majore în
contextul trecerii de la economia socialistã la cea de piaþa. Romii
care lucrau în
industrie, în cea mai mare parte în poziþii de muncitori necalificaþi,
au fost
primii vizaþi de concedierile impuse de restructurarea economicã.
Trecerea la
ºomaj a constituit în multe cazuri ieºirea definitivã de pe piaþa
formalã a
muncii, deoarece lipsa unei calificãri ºi prejudecãþile angajatorilor
au
împiedicat reintegrarea profesionalã. Pentru romii din mediul rural,
desfiinþarea CAP-urilor ºi a IAS-urilor a dus la pierderea unor
venituri
rezultate din activitatea agricolã. Romii continuã sã lucreze în
agriculturã ca
zilieri, însã fãrã sã aibã în cele mai multe cazuri angajamente
formale.
Lipsa actelor de identitate ºi a celor de proprietate asupra caselor
ºi
terenurilor constituie cauze de excluziune socialã ºi împiedicã
accesul romilor
la o serie de beneficii sociale asociate statutului de cetãþean.
Astfel, este blocat
accesul la servicii de asistenþã socialã, la asistenþã medicalã sau
la educaþie. La
toate aceste probleme individuale se adaugã o serie de probleme
comunitare
care sunt mult mai frecvente în zonele locuite de romi. Printre
acestea pot fi
enumerate: lipsa infrastructurii (drumuri de acces, acces la apã
potabilã, lipsa
mijloacelor de comunicare etc.), lipsa iniþiativei comunitare,
imposibilitatea de
acces la servicii medicale ºi educaþionale.
Trebuie reamintit însã faptul cã populaþia de romi are un grad
sporit de
eterogenitate. O proporþie importantã a romilor se confruntã cu
problemele
mai sus menþionate, însã existã ºi situaþii în care romii ºi
comunitãþile de romi
se bucurã de o situaþie mai bunã. Sandu (2005), fãcând o analizã
asupra situaþiei
comunitãþilor de romi, identificã o categorie de comunitãþi fãrã
probleme sau
cu probleme reduse în termeni de acces în comunitate, acces la
infrastructurã ºi
venituri fluctuante.
ªerban (1998) realizeazã o analizã asupra a douã comunitãþi de
romi
bogaþi, Ciurea din judeþul Iaºi ºi Buzescu din judeþul Teleorman.
Sunt de acum
notorii cazurile romilor bogaþi care ºi-au construit cartiere de vile
cu turnuleþe.
Ceea ce s-a întâmplat în perioada de tranziþie este de fapt o
creºtere marcantã a
inegalitãþii sociale în rândul populaþiei de romi, între o minoritate
bogatã,
foarte vizibilã în plan social ºi majoritatea, aflatã în stare de
sãrãcie.
Înainte de a prezenta câteva dintre poveºtile de viaþã ale unor
romi, cu
scopul de a pune în evidenþa tipurile de strategii la care au fãcut
apel aceºtia
pentru a face faþa provocãrilor tranziþiei, vom prezenta pe scurt
câteva repere
teoretice referitoare la strategii ºi la modul în care acestea sunt
utilizate în
societatea româneascã.
Strategii de viaþã
Schimbãrile economice, sociale ºi politice de dupã 1989 au afectat
întreaga societate, însã ele nu au avut aceleaºi efecte asupra
tuturor
subgrupurilor din populaþie. De-a lungul tranziþiei, în funcþie de
resursele
disponibile ºi de modul în care acestea au fost utilizate, unele
subgrupuri au
reuºit sã se adapteze mai bine noului context social, în timp ce
altele au eºuat în
aceastã încercare, ceea ce a dus la plasarea lor în diferite poziþii
pe dimensiunea
câºtigãtori – învinºi ai tranziþiei.
Dupã cum arãtam la începutul acestui capitol, adaptarea creativã
pare
a fi una dintre principalele soluþii folosite de romi atunci când se
confruntã cu
situaþii noi. Trebuie menþionat, însã, cã aceastã soluþie este una
reactivã, prin
care romii reacþioneazã la schimbãrile din mediul social, ºi nu una
activã, prin
care romii sã încerce sã modifice mediul social pentru a fi mai
potrivit nevoilor
ºi dorinþelor lor. Astfel, deºi adaptarea creativã le-a asigurat
acestora
supravieþuirea, nu le-a permis niciodatã avansarea pe scara
poziþiei sociale: în
prezent, la fel ca în toatã istoria lor de altfel, romii se aflã în
continuare la
periferia societãþii, fiind una din principalele þinte ale discriminãrii
din partea
grupurilor majoritare2.
Reacþiile individuale la schimbãrile sociale majore pot fi
interpretate
folosind schema tipurilor de adaptare individualã propusã de
Merton (1957:
141-157). Trebuie menþionat cã aceasta este o schemã generalã,
ce poate fi
aplicatã tuturor indivizilor, indiferent de etnie sau de alte
caracteristici ale
acestora3. Conform acestei scheme, indivizii se pot adapta la
discontinuitãþile
sociale folosind una din urmãtoarele cinci strategii care sunt
definite de modul
în care indivizii se raporteazã la scopurile ºi regulile sociale, prin
acceptarea
sau refuzul lor:
1. Conformism. Aceasta este strategia de adaptare cel mai des
folositã.
Conformismul constã în acceptarea atât a scopurilor, cât ºi a
regulilor
sociale. Conformistul este cel ale cãrui scopuri fac parte din setul
scopurilor agreate de societate ºi care încearcã sã atingã aceste
scopuri
folosind numai modalitãþile permise de societate.
2. Inovare. În aceastã strategie scopurile sociale sunt acceptate,
dar
regulile sunt refuzate. Inovatorul este cel care a adoptat scopurile
sociale, dar care foloseºte, pentru atingerea acestora, modalitãþi
care
nu sunt acceptate de cãtre societate.
1. Ritualism. Aceastã strategie este caracterizatã de respingerea
scopurilor sociale, cuplatã însã cu acceptarea regulilor sociale.
Ritualistul este cel care pune accentul în principal pe respectarea
regulilor ºi mai puþin pe atingerea scopurilor valorizate de
societate.
2. Retragere. Atât scopurile, cât ºi regulile sociale sunt refuzate în
aceastã
strategie. Cei care folosesc retragerea ca rãspuns la schimbãrile
sociale
nu numai cã îºi fixeazã scopuri de care societatea nu are nevoie,
dar
nici nu respectã regulile definite de societate pentru atingerea
acestora.
3. Rebeliune. Aceasta este o strategie rezidualã, care acoperã
cazurile rare
în care scopurile ºi regulile sociale nu numai cã sunt refuzate, dar
se ºi
doreºte înlocuirea lor cu scopuri ºi reguli noi, complet diferite de
cele
existente.
Tabel 1. Tipuri de adaptare individualã
Cele cinci strategii prezentate aici acoperã întreg spectrul
posibilelor
reacþii la schimbarea socialã. O ultimã menþiune este necesarã în
contextul
acestei tipologii. La baza schemei elaborate de Merton se aflã douã
concepte
importante: scopuri sociale ºi reguli sociale de atingere a acestor
scopuri. Datã
fiind poziþia marginalã a romilor în cadrul societãþii româneºti,
trebuie sã ne
întrebãm dacã ºi în ce mãsurã existã o concordanþã între scopurile
ºi regulile
societãþii (cel mai probabil definite de majoritate fãrã a þine prea
mult seamã de
minoritãþi) ºi scopurile ºi regulile populaþiei de romi. Dacã ne
gândim numai la
diferenþele culturale care existã între romi ºi celelalte grupuri
etnice, putem
observa cã romii valorizeazã o serie de scopuri specifice propriei
etnii, acordã
mai puþinã importanþã unora dintre scopurile preþuite la nivelul
întregii
societãþi (educaþia, de exemplu) ºi folosesc pentru atingerea
propriilor scopuri
o serie de reguli pe care societatea le acceptã în mai micã mãsurã.
Vezi, de
exemplu, una dintre cele mai vizibile reguli de acest gen: aranjarea
cãsãtoriilor
între minori de cãtre familiile acestora. În mod similar, modul de
distribuire a
justiþiei în comunitãþile tradiþionale de romi este greu acceptat de
societate,
care interpreteazã acest mod drept o reducere a atribuþiilor
statului.
Importanþa strategiilor de acþiune este subliniatã ºi de Swidler
(1986),
care, discutând relaþia dintre strategii de viaþã ºi scopuri,
defineºte strategiile
de acþiune drept modalitãþi de organizare a acþiunii care permit
atingerea
diferitelor scopuri. Swidler argumenteazã cã în cazul schimbãrilor
sociale majore este posibil ca anumiþi indivizi sã nu urmeze relaþia
tradiþionalã, prin care scopurile sunt alese, apoi strategiile cu cea
mai mare ºansã de atingere a
scopurilor sunt construite, ci sã urmeze relaþia inversã, prin care
scopurile sunt
alese în funcþie de strategiile deja disponibile. Dacã acest lucru
este adevãrat
(vezi Mancini 1980 ºi Gerson 1985 pentru studii care descriu astfel
de situaþii) ºi
dacã luãm în calcul nivelul limitat al resurselor disponibile romilor,
ne putem
aºtepta ca acest comportament (alegerea scopurilor pe baza
strategiilor
disponibile) sã fie destul de rãspândit în cadrul populaþiei de romi.
Aceasta este schema pe care o propunem pentru interpretarea
informaþiilor oferite de interviurile prezentate în acest volum.
Încheiem acest
capitol prin creionarea unor concluzii privind cele mai des întâlnite
strategii de
viaþã aºa cum reies ele din ceea ce ne spun romii intervievaþi.
Scopuri, reguli, resurse ºi strategii
Eterogenitatea romilor de care aminteam la începutul acestui
capitol
este exemplificatã perfect în poveºtile romilor din cele patru
comunitãþi pe care
le prezentãm în capitolele urmãtoare. Fiecare din cele patru
comunitãþi
studiate este diferitã semnificativ de celelalte, fie sub aspectul
resurselor
disponibile, fie sub aspectul scopurilor ºi regulilor urmate de
comunitate, fie
sub aspectul strategiilor adoptate de cãtre membrii comunitãþii.
Comunitatea cãldãrarilor din Vereºti se distinge prin autoizolarea
aproape perfectã de alte comunitãþi (fie ele de români sau de alte
tipuri de
romi). Resursa principalã a comunitãþii este ocupaþia, care le-a
asigurat
supravieþuirea de-a lungul timpului ºi care este un element de
bazã al
identitãþii membrilor comunitãþii. În acelaºi timp, însã, din
interviuri reiese cã
ocupaþia, combinatã ºi cu stocul educaþional redus, este o piedicã
în calea
adoptãrii altor ocupaþii care s-ar putea dovedi mai productive.
Supravieþuirea
comunitãþii pare a fi scopul principal, iar pentru realizarea acestuia
comunitatea are un set de reguli bine definite: contacte reduse cu
membrii altor
comunitãþi (sau chiar interzise, în cazul femeilor), menþinerea
omogenitãþii
comunitãþii, dezinteresul faþã de educaþie în detrimentul învãþãrii
meseriei ºi
rolurilor de gen tradiþionale, inegalitate de gen ridicatã etc.
Este demn de remarcat faptul cã omogenitatea ce caracterizeazã
cãldãrarii din Vereºti este regãsitã ºi în strategiile de viaþã folosite
de aceºtia
(dupã cum spune Alina Bîrsan în capitolul dedicat acestei
comunitãþi, „când
vorbeºti cu un individ ai impresia cã vorbeºti cu întreaga
comunitate”). Din
cele cinci interviuri imaginea care se formeazã este aceea a unei
singure
strategii dominante: urmãrirea cu stricteþe a tradiþiilor
comunitãþii. Folosind
termenii lui Merton, principala strategie a cãldãrarilor din Vereºti
este
conformismul comunitar. O singurã persoanã (T.M.) din cele cinci
intervievate
manifestã o oarecare deschidere cãtre schimbarea tradiþiilor, însã
ºi în acest caz
aceastã deschidere este doar declarativã pentru cã, de fapt,
acelaºi pattern
scopuri. Swidler argumenteazã cã în cazul schimbãrilor sociale
comunitar (abandon ºcolar, învãþarea meseriei tradiþionale,
cãsãtorie timpurie)
este reprodus ºi în interiorul familiei.
Existã însã ºi o serie de schimbãri ce pot fi observate în interiorul
comunitãþii. Cea mai importantã pare a fi convertirea la religia
penticostalã,
schimbare ce pare a fi promovatã de comunitate (vezi, de
exemplu,
obligativitatea cãsãtoriei unei persoane penticostale cu o persoanã
provenind
numai dintr-o familie în care ambii pãrinþi sunt penticostali). Este
interesant cã
în cazurile în care religia penticostalã ºi tradiþia se contrazic,
cãldãrarii au decis
sã elimine aceste contradicþii renunþând la elemente ale tradiþiei
ºi nu la
elemente religioase (vezi, de exemplu, renunþarea la salbe sau
participarea
femeilor la alegerea conducãtorilor religioºi). Noua religie pare sã
genereze ºi
alte schimbãri în comunitate, schimbãri ce sugereazã o deschidere
a acesteia:
educaþia câºtigã valoare (fie ºi numai pentru a putea citi textele
religioase), iar
femeile capãtã o serie de drepturi de care nu beneficiau înainte. O
a doua
schimbare importantã apare în plan economic, prin încercãrile de a
reorienta
producþia cãtre lucrãri de fier forjat, care au un potenþial de
vânzare mai
crescut.
A doua comunitate ruralã din acest studiu este cea a ursarilor
tuciulari
din Bãlþeºti. Aceastã comunitate diferã semnificativ de cea din
Vereºti prin
gradul de deschidere cãtre exterior, prin ocupaþia tradiþionalã ºi
prin religie.
Aceastã deschidere a comunitãþii face ca scopurile ºi regulile
acesteia sã fie mai
puþin diferite de cele ale societãþii decât în cazul anterior. Din
punct de vedere
al resurselor disponibile comunitãþii, Bãlþeºti se aflã într-o situaþie
mai bunã
decât Vereºti atât în ceea ce priveºte educaþia, cât ºi în ceea ce
priveºte
oportunitãþile de a gãsi locuri de muncã. Pânã în 1989, principala
strategie de
viaþã a romilor din Bãlþeºti consta din începerea muncii de la o
vârstã fragedã
(fie învãþând turnãtoria, fie mergând cu pãrinþii pentru a munci la
ferme din
primãvarã pânã în toamnã). Unii dintre respondenþi (sau pãrinþii
acestora) au
lucrat ºi în întreprinderi de stat, însã s-au reîntors la meseria
tradiþionalã.
Perioadele lungi de absenteism din localitatea de reºedinþã
duceau, de cele mai
multe ori, la abandon ºcolar. Dupã 1989, principala ocupaþie a
rãmas fabricarea
oalelor din aluminiu.
Diferenþe majore faþã de comunitatea din Vereºti pot fi observate
în
ceea ce priveºte atitudinea faþã de rolul educaþiei. Dacã
persoanele intervievate
în Vereºti nu gãseau nici o utilitate educaþiei formale, toþi cei
intervievaþi în
Bãlþeºti considerã educaþia extrem de importantã. Astfel, din cele
patru
interviuri, o persoanã urmeazã cursurile unei facultãþi, iar restul
intenþioneazã
ca copiii sau nepoþii lor sã îºi continue educaþia dincolo de opt
clase. Pe de altã
parte, Claudia Petrescu aratã cã aceastã atitudine mai deschisã
faþã de educaþie
nu pare a fi împãrtãºitã de toþi membrii comunitãþii: „deºi la nivel
declarativ
afirmã cã educaþia este foarte importantã pentru reuºita în viaþã,
acumularea
de capital uman dincolo de media comunitãþii duce la excludere
sau cel puþin la
marginalizare în cadrul comunitãþii”. Pe de altã parte, interviul cu
persoana
care este student aratã cã aceastã marginalizare este reciprocã,
deoarece
respondentul sugereazã cã nu ar dori sã se cãsãtoreascã cu o
femeie de etnie
romã, datoritã diferenþelor de educaþie.
Dacã în Vereºti am putut observa o omogenitate puternicã în ceea
ce
priveºte strategiile de viaþã, în Bãlþeºti strategiile de viaþã ale
celor intervievaþi
par sã depindã de vârsta respondenþilor: Cele douã persoane mai
în vârstã
urmeazã strategia conformismului comunitar, în timp ce, din cele
douã
persoane mai tinere, una (studentul) se aflã undeva între inovare ºi
retragere
comunitarã, iar cea de-a douã oscileazã (prin importanþa acordatã
educaþiei ºi
regretul pentru cãsãtoria la o vârstã fragedã) între conformism ºi
inovare
comunitarã.
A treia comunitate este cea a romilor din Geoagiu. Spre deosebire
de
cele douã comunitãþi rurale prezentate anterior, aceasta este
caracterizatã de
eterogenitate, fiind compusã din romi de diferite neamuri:
cãrãmidari, fierari,
lãutari etc. Cu toate acestea, strategiile de viaþã nu diferã prea
mult de cele
identificate anterior. Nivele scãzute de educaþie, cuplate cu
dificultãþi
semnificative în practicarea meseriilor tradiþionale au dus la
retragerea cãtre
ultima soluþie disponibilã membrilor acestei comunitãþi: lucrul ca
zilieri. Deºi
ºi celelalte douã comunitãþi aveau resurse limitate, aceastã
problemã este
agravatã în Geoagiu de reducerea pieþei de desfacere pentru
produsele
tradiþionale. Aceasta face ca modelul tradiþional de abandon
ºcolar sã fie
reprodus în mai mare mãsurã decât în celelalte comunitãþi. În
aceste condiþii
este dificil de identificat care sunt scopurile ºi regulile comunitãþii,
iar strategia
folositã de membrii comunitãþii este dificil de plasat în schema lui
Merton.
Comunitatea romilor din Mimiu (cartier al Ploieºtiului) este de
asemenea o comunitate mixtã, compusã din ursari, zavragii,
spoitori etc., a
cãror ocupaþie de bazã este comerþul. Spre deosebire de celelalte
comunitãþi,
romii din Mimiu au avut mai puþine dificultãþi în a gãsi locuri de
muncã, ceea ce
a dus la abandonarea, în mare parte, a meseriilor tradiþionale.
Dupã 1989, când
problemele economice au dus la restructurãri, romii din Mimiu s-au
reorientat
rapid cãtre oportunitãþile nou apãrute: exploatarea infiltraþiilor de
petrol de la
rafinãrie, colectarea ºi vânzarea fierului rezultat în urma lichidãrii
întreprinderilor falimentare, sau plecare la muncã în strãinãtate.
Situarea întrun
oraº dezvoltat a dus ºi la obþinerea unui stoc educaþional mai
ridicat decât în
celelalte comunitãþi. Deºi abandonul ºcolar este încã un fenomen
des întâlnit,
comunitatea dispune ºi de persoane care au absolvit unitãþi de
învãþãmânt
superior. Ca ºi în cazul comunitãþii din Geoagiu, este dificil de
identificat dacã
comunitatea din Mimiu are un set de scopuri ºi reguli distincte sau
dacã existã
un set clar de strategii de viaþã comunitare.
Pe lângã romii din cele patru comunitãþi, în ultimul capitol din
acest
volum prezentãm ºi o serie de interviuri cu romi care, din
perspectiva societãþii,
au „avut succes”. Toate interviurile aratã cã succesul a fost
rezultatul direct al
educaþiei. Existã diferenþe în ceea ce priveºte actorii care au
împins subiecþii pe
aceastã cale (în unele cazuri sunt pãrinþii sau rudele, în altele sunt
profesorii)
dar toate aceste interviuri aratã cã educaþia a dus în mod
nemijlocit la succes
(deºi, în unele cazuri, succesul profesional a fost însoþit de sacrificii
în plan
personal).
Revenind la strategiile de viaþã ºi la diferenþele dintre
comunitãþile de
romi ºi societate în ansamblu:
• În cazul cãldãrarilor din Vereºti am arãtat cã strategia dominantã
este
aceea a conformismului comunitar. Din perspectiva întregii
societãþi,
însã, scopul principal al comunitãþii are o valoare redusã, iar unele
din
regulile acesteia sunt dificil de acceptat. În aceste condiþii, ceea ce
în
interiorul comunitãþii poate fi definit drept conformism comunitar,
din afara comunitãþii poate fi definit drept retragere socialã.
• Interviurile cu cei din Bãlþeºti au arãtat o mai mare diversitate a
strategiilor de viaþã, cuplatã cu o diferenþiere mai micã a
scopurilor ºi
regulilor comunitãþii faþã de cele ale societãþii. Astfel, strategiile
de
inovare/retragere comunitarã ºi conformism/inovare comunitarã
sunt
echivalente cu o strategie de conformism social, iar strategia de
conformare comunitarã se aflã undeva la intersecþia dintre
conformism ºi ritualism social.
• În cazul comunitãþii din Geoagiu am avut dificultãþi în a
identifica
strategiile de viaþã la nivelul comunitãþii. Resursele limitate ale
comunitãþii fac ca accentul sã fie pus pe supravieþuire, iar aceastã
strategie poate fi definitã, la nivelul societãþii, drept retragere
socialã.
• Comunitatea romilor din Mimiu nu pare a avea un set clar de
strategii
de viaþã comunitare. Interviurile însã sugereazã cã strategiile
folosite
de membrii acestei comunitãþi pot fi definite ca o combinaþie de
conformism social ºi inovare socialã.
• Interviurile cu romii „de succes” duc la o concluzie oarecum
previzibilã, datã fiind circularitatea definiþiei succesului: cei care
au
avut succes au fost cei care au pus accentul pe educaþie, strategie
ce
indicã conformismul social.