Caracterizarea lui Otilia Marculescu

Otilia Marculescu este cel mai modern personaj al romanului,  prezenta complexa si enigmatica,  despre care
autorul afirma: „Eroina este tipizarea mea fundamentala,  in ipostaza feminina.  Otilia este oglinda mea de
argint" (G.  Calinescu,  Esenta realismului)

Fata - pe care prozatorul o descrie astfel: „capul prelung si tanar,  incarcat cu bucle,  cazand pana la umeri" -
insumeaza toate crizele si contradictiile,  toate neputintele si victoriile omului modern.  Biografia eroinei este
singulara si enigmatica.  Ramasa orfana,  fata il are ca tutore pe Costache Giurgiuveanu,  care doreste sa o
infieze dar amana implinirea acestei decizii.  Desi iubita de mos Costache,  de Pascalopol si de Felix,  Otilia are
un statut social precar: ea traieste drama singuratatii si a incertitudinii viitorului.  Dupa moartea lui
Giurgiuveanu,  va fi alungata din casa de Aglae si va accepta protectia lui Pascalopol,  caruia ii devine sotie.

Procesul devenirii eroinei este urmarit nu atat din perspective auctoriala,  cat din perspectiva nemediata a
faptelor,  a comportamentului,  a vorbirii si a gandirii personajului.  Comportamentul fetei este contradictoriu, 
derutant.  Sub aparenta frivolitatii,  a cochetariei si a mirajului luxului,  se ascunde convingerea ferma a eroinei
ca,  intr-o lume a barbatilor,  o fata fara zestre nu-si poate afla un loc acceptabil decat prin lumina frumusetii,  a
tineretii si a sensibilitatii.  Cu o intuitie remarcabila,  Otilia se comporta adecvat fiecarei situatii,  fiecarui om:
este copilareasca si nebunatica alaturi de Pascalopol,  tandra si protectoare cu Felix,  vesela,  grijulie si
generoasa cu mos Costache,  dar ironica si distanta fata de clanul Tulea.  Astfel se explica diferentele de
perceptie a celor din jur in legatura cu acest personaj.

Relativizarea personajului se realizeaza prin insumarea unor perspective multiple,  divergente asupra Otiliei. 
Pentru Giurgiuveanu,  ea este „fe-fetita",  „Otilica" sa cea scumpa,  care ii lumineaza batranetea si
singuratatea.  Pentru Pascalopol,  este tanara stralucitoare,  cu suflet capricios de artista dezinteresata de
latura practica a vietii,  avand insa nevoie sa fie protejata.  Pentru Felix,  este „o fata admirabila,  o fata
superioara pe care n-o inteleg".  Pentru Stanica,  e femeia desteapta care stie sa se descurce in viata.  Pentru
Aglae si Aurica,  este „stricata",  „dezmatata ce suceste mintile barbatilor".  Otilia insa se autocaracterizeaza cu
luciditate,  descoperindu-si structura dilematica: „Eu sunt o zapacita,  nu stiu ce vreau",  „eu sunt pentru
oameni blazati,  care au nevoie de varstele tineretii,  ca Pascalopol".  Viziunea „in oglinda" si indeterminarea
eroinei sunt procedee moderne prin care se sugereaza eternul mister ferninin (motivul oglinzilor mobile,  cu
functie de caracterizare,  si motivul celor trei fotografii sugereaza mobilitatea psihica si continua devenire a
eroinei).

Rezumat in epilog,  destinul Otiliei lasa din nou loc ambiguitatii: peste ani,  Felix il intalneste intamplator pe
Pascalopol care ii arata o fotografie a unei „doamne foarte picante,  gen actrita intretinuta,  si un barbat exotic, 
cu floare la butoniera".  Tulburat,  Felix nu recunoaste imediat trasaturile „fetei nebunatice" de altadata, 
cititorul afland ca Otilia 1-a parasit pe Pascalopol,  casatorindu-se cu un conte argentinian: „A fost o fata
delicioasa,  dar ciudata.  Pentru mine e o enigma",  subliniaza la final Pascalopol.  Cu adevarat „enigma" Otilia
ramane privita numai prin ochii lui Felix,  in fapt eroina exprimand o psihologie surprinsa in plin proces de
cristalizare.