Sunteți pe pagina 1din 79

Capitolul 1

TIPOLOGIA RISCURILOR ŞI FORME DE PROTECŢIE

Tipologia riscurilor

Riscul este definit în general ca un pericol potenţial sau ca o pierdere


posibilă. Natura acestor pericole sau pierderi se referă la:
- viaţa sau integritatea corporală a oamenilor;
- pierderi materiale ale persoanelor fizice sau juridice;
- pierderi financiare ale persoanelor fizice sau juridice.
Evenimentele sau cauzele ce pot determina apariţia acestor efecte
nedorite pot fi grupate în două categorii:
a) evenimente independente de voinţa oamenilor sau de activitatea
acestora. Le numim evenimente obiective şi ne referim la catastrofele naturale;
b) evenimente legate de comportamentul oamenilor, individual, colectiv
sau la nivel social-economic. Sunt factori restrictivi ce pot fi localizaţi în două
grupe: catastrofe tehnice şi riscuri financiare.
Diversitatea şi multitudinea acestor evenimente generează în permanenţă
pentru viaţa oamenilor sau tranzacţiile economice în care sunt implicaţi aceştia,
adesea într-o proporţie substanţială, atât riscuri cât şi incertitudini.
Menţionăm distinct cele două noţiuni, cea de risc şi cea de incertitudine,
deoarece din punct de vedere probabilistic ele se diferenţiază şi această
distincţie devine importantă şi în unele sectoare ale economiei, inclusiv în sfera
serviciilor de asigurare.
Riscul se referă la situaţiile în care probabilităţile apariţiei diferitelor
evenimente pot fi calculate pe baza unei date statistice anterioare. Se creează
astfel posibilitatea unui calcul raţional privind selectarea unei alternative.
Din contră în cazul incertitudinii nu se poate determina cât de cât riguros
probabilitatea obţinerii diferitelor rezultate posibile. Lipsa sau insuficienţa datelor
privind frecvenţa şi intensitatea evenimentelor din perioada precedentă face
imposibil calculul probabilităţilor obiective ale acestora şi alegerea raţională între
alternative. Probabilităţile obiective pot fi înlocuite cu probabilităţi subiective ce
pot diminua într-o anumită măsură gradul de incertitudine, acoperind din distanţa
ce separă incertitudinea de risc. Anumite tehnici de extragere de probabilităţi
subiective din mediul economic sau al altor tipuri de activităţi favorizează acest
demers. Din fericire incertitudinea nu apare în mod tipic în domeniile legate de
asigurări. Ea caracterizează unele riscuri speciale pe care asiguratorii le preiau
ocazional şi pe baza unei analize distincte. Acceptarea incertitudinii nu trebuie
văzută doar în potenţialul de a genera în mod aleatoriu pierderi. O anumită
incertitudine este prezentă în multe situaţii şi acceptarea lor poate constitui chiar
o sursă de profit, inclusiv în cazul unor produse noi din sfera asigurărilor.
În sfera asigurărilor sunt prezente riscuri diversificate aferente atât
persoanelor fizice cât şi celor juridice.
Persoanele fizice sunt afectate de riscuri specifice evenimentelor de viaţă
(deces, boală, invaliditate) sau de riscuri de natură financiară, ambele categorii
având ca factori determinanţi catastrofe naturale, accidente tehnice, acţiunea
altor persoane.
La nivelul persoanelor juridice pot fi analizate de asemenea mai multe
categorii de riscuri.
O primă delimitare se poate realiza între riscurile speculative şi riscurile
pure, pe baza următoarelor caracteristici:
a) Riscurile speculative sunt determinate de activitatea pe care un agent
economic o desfăşoară, ele fiind acceptate sau nu în funcţie de gradul de
aversiune pe care îl are decidentul faţă de risc. Riscurile pure nu sunt acceptate
pentru că apariţia lor face ca agentul economic să suporte o pierdere şi niciodată
aceste riscuri nu reprezintă o sursă de câştig.
b) Riscurile speculative sunt delimitate de sfera de activitate, agentul
economic putând să decidă angajarea activităţii sale în limitele unui buget
corespunzător (pentru publicitate, cercetare, etc.). Riscurile pure nu sunt şi nu
pot fi delimitate pentru că agentul economic nu poate să evalueze şi să decidă,
înainte de apariţia unui fenomen, care sunt pagubele care se pot produce şi
mărimea lor, existând posibilitatea ca fondurile constituite de agentul economic
pentru acoperirea pagubelor să fie mai mici decât nivelul acestora.
c) Riscurile speculative se realizează în timp şi sunt datorate activităţii
agentului economic, deci preîntâmpinarea şi restricţionarea stărilor de risc se
poate realiza după o anumită perioadă, fapt care dă posibilitatea stabilirii unor
concluzii privind mărimea şi intensitatea riscurilor prezente şi viitoare. Riscurile
pure nu se realizează în timp, sunt imprevizibile, apar fără manifestarea unor
semnale precedente, nu sunt total dependente de activitatea desfăşurată.
d) Riscurile speculative sunt controlabile, agenţii economici putând să-şi
dea seama de fenomenele care pot apare în activitatea desfăşurată, luând în
consecinţă măsurile care se impun şi considerate raţionale de către aceştia.
Riscurile pure sunt greu de controlat, iar posibilităţile de intervenţie sunt reduse.
Riscurile speculative sunt dependente de apariţia sau existenţa unor
factori:
- decizia puterii publice (fiscalitatea, drepturile şi obligaţiile sociale
comerciale);
- tehnici de producţie (brevete, informaţii);
- factori financiari (buget, contabilitate, investiţii);
- factori umani (vârstă, sex, nivel de pregătire);
- factori organizatorici şi de structură (organizare, fuziune, absorbţie).
Aceşti factori sunt controlabili, iar riscurile pot fi diminuate sau limitate prin
aplicarea unor tehnici specifice de gestiuni şi marketing.
Riscurile pure sunt consecinţa unor evenimente accidentale sau fortuite.
La prima vedere s-ar părea că provin ca urmare a întâmplării, prin acţiunea unor
forţe exterioare, necontrolate, care produc evenimente de forţă majoră
(uragane,inundaţii) sau au ca suport comportamentul psihologic al omului în
sistemul economic şi social existent (război, atentate, vandalism). De fapt ele au
o anumită probabilitate de apariţie. Dificultatea constă în stabilirea timpului de
apariţie şi a intensităţii fenomenelor, de a găsi mijloacele de intervenţie şi
protecţie şi de a le aplica.
Concluzia generală care se deduce este faptul că în timp ce riscurile
speculative provin din voinţa agenţilor economici şi sunt rezultatul activităţii pe
care o desfăşoară, riscurile pure sunt determinate de factori externi şi nu depind
de voinţa acestora. În prezent riscurile pure sunt frecvent conectate la riscul
decizional, iar realizarea sau creşterea probabilităţii de apariţie poate avea la
bază o decizie strategică eronată a agenţilor economici. Deci creşterea
vulnerabilităţii este rezultatul interdependenţei dintre riscurile pure şi riscurile
speculative.
Riscul speculativ la origine apare într-o anumită perioadă de funcţionare a
societăţii comerciale şi este determinat de strategia agenţilor economici. El poate
fi generat şi de relaţiile conjuncturale externe (concurenţă, sabotaj, dispariţia unui
client important, oprirea activităţii principalului furnizor, confiscarea de active ca
urmare a unei decizii publice, modificarea unor regulamente, etc.).
Riscul pur este consecinţa unor factori externi cum ar fi:
- naturali – variaţia anormală de temperatură, climă, uragane, cutremure,
etc.;
- tehnico-economici – privesc patrimoniul întreprinderilor şi pot afecta
direct, fizic, bunurile altor întreprinderi;
- psiho-sociali – acte de vandalism, sabotaje.
Anumite riscuri, ca urmare a caracteristicilor şi intensităţii de acţiune a
fenomenelor, produc consecinţe diferite putând afecta: persoanele, securitatea
financiară a firmei şi care generează dificultăţi în derularea corespunzătoare a
activităţii agenţilor economici.
Riscurile care afectează persoanele sunt legate de condiţiile de muncă
şi/sau de rezultatele activităţii pe care le oferă sau impune agentul economic. Ele
se referă la accidentele de muncă care atrag responsabilitatea administraţiei.
Aceste riscuri pot avea ca sursă şi accidente cauzate de salariaţii însăşi sau de
terţe persoane sau de acţiunea factorilor naturali.
Riscurile care afectează securitatea financiară a agenţilor economici,
constatate de decidenţi, direct şi în timp, au la bază riscurile speculative şi
riscurile pure existente sau probabile. Pierderile financiare, ca rezultat al
diminuării lichidităţii şi creşterii obligaţiilor neonorate, afectează buna funcţionare
a activităţii agenţilor economici. Sursa de realizare este apariţia evenimentelor
care pot determina pagube materiale (degradarea maşinilor, utilajelor, explozii),
urmare a posibilităţilor financiare reduse de efectuare a reviziilor, reparaţiilor.

O altă clasificare a riscurilor presupune delimitarea lor în funcţie de


implicaţii şi natură:
1. Riscurile fundamentale – sunt acele riscuri care, prin efectele producerii
lor, afectează o mare parte a societăţii sau a lumii şi nu numai anumite persoane.
Astfel, un risc fundamental presupune elementul de catastrofă. Atunci când
riscurile fundamentale au un potenţial de dezastru foarte mare, ele apar ca fiind
neasigurabile din punct de vedere al asiguratorilor. Dat fiind extinderea foarte
mare a efectelor în spaţiu şi, de cele mai multe ori în timp, se consideră că ele
sunt probleme ale societăţii întregi care trebuie rezolvate la nivelul guvernelor
sau chiar la nivel internaţional. Este esenţial de menţionat că asiguratorii sunt
constituiţi pentru a obţine profituri pe termen lung şi de aceea nu pot fi obligaţi să
accepte preluarea unor riscuri care, din punct de vedere strict al afacerilor, nu pot
să genereze câştiguri.
2. Riscurile particulare – sunt riscurile ale căror consecinţe sunt relativ
limitate sub aspectul întinderii efectelor. Cele mai multe riscuri asigurabile sunt
riscuri particulare, rezultând o pierdere pentru un număr relativ mic de persoane.

Din punct de vedere al teoriei managementului riscului, riscurile sunt de


două tipuri:
1. Riscuri statice – considerate drept riscuri asigurabile deoarece
producerea lor generează numai pierdere sau menţinerea status-ului.
2. Riscuri dinamice – identificate cu riscurile comerciale tipice care pot
genera profituri sau pierderi, fiind deci neasigurabile.

Din punct de vedere al impactului asupra asigurabilităţii, riscurile pot fi:


1. Riscuri asigurabile – acelea pe care asiguratorii le preiau şi pentru care
oferă protecţie asiguraţilor.
Ele se subdivid în:
riscuri generale – care sunt incluse de regulă în aşa-numitele condiţii
generale de asigurare: incendiu, explozie, coliziune, cutremur de pământ, erupţie
vulcanică, sacrificiul în avaria comună, etc.
riscuri speciale – care se pot produce ca urmare a acţiunii oamenilor
(război, greve, revoluţie, insurecţie, stare de război declarat sau nedeclarat, etc.)
sau cele care ţin de natura mărfii (ruginire, coclire, spargere, alterare, mucegăire,
etc.). Aceste riscuri se asigură separat, la solicitarea expresă a asiguraţilor,
contra unei prime de asigurare suplimentară, de regulă, individual, pentru fiecare
risc. Ele nu sunt incluse în condiţiile generale menţionate mai sus.
2. Riscuri neasigurabile (excluse) – sunt acele riscuri pe care asiguratorii
nu le acceptă. Aici se includ acele evenimente a căror producere este certă sau
se apropie de certitudine, sau cele care sunt cauzate de către asigurat,
cunoscute de către acesta şi ascunse asiguratorului.
Riscurile sunt grupate şi sunt oferite de cele mai multe ori în “pachet” sub
forma “condiţiilor de asigurare” care poartă diferite denumiri, în funcţie de natura
bunurilor asigurate şi de riscurile incluse în asigurare. Fiecare societate de
asigurări are libertatea de a-şi grupa riscurile după cum consideră că este optim
pentru asiguraţi şi pentru ea însăşi. Totodată, includerea unui anumit risc într-una
din categoriile menţionate nu are neapărat un caracter permanent. În funcţie de
criteriile de asigurabilitate, de dimensiunea posibilă a daunei şi de politica de
subscriere a asiguratorului, este posibilă trecerea acestuia dintr-o categorie în
alta.
Selecţia riscurilor
Legat de diversitatea tipologică a riscurilor apare ca necesitate principiul
selecţiei categoriilor de riscuri acceptabile pentru o societate de asigurări. La
baza criteriilor de selecţie a riscurilor se află cumularea de evenimente
independente.
În general, cu cât este mai mare numărul de evenimente independente
care sunt puse în comun, cu atât este mai puţin probabil să apară rezultate
extreme. Această cerinţă a independenţei explică de ce poliţele de asigurare
normale exclud războaiele şi alte situaţii în care anumite cauze comune
acţionează asupra tuturor unităţilor asigurate, O cauză comună care afectează în
mod serios toate unităţile asigurate în acelaşi mod este mai puternică decât
principiul pe care se bazează asigurarea. De aceea o societate de asigurări
obişnuită se ocupă cu evenimente repetate în care probabilitatea fiecărui subiect
asigurat de a deveni un pretendent la despăgubire este independentă de
probabilitatea oricărui alt subiect de a deveni, de asemenea, pretendent la
despăgubire.
Legat de selecţia riscurilor, companiile de asigurări trebuie să ia în
considerare şi unele efecte induse de comportamentul uman şi care pot definite
drept hazard moral şi selecţie adversă.
Hazardul moral este reprezentat de acea schimbare de comportament a
persoanelor asigurate care îi face să se preocupe mai puţin de prevenirea
riscurilor împotriva cărora s-au asigurat. Rezultatul este perceptibil în statistica
riscurilor ce depind de activitatea oamenilor sau a celor independente de
aceasta, dar ale căror efecte sunt amplificate de neglijenţa premergătoare a
asiguraţilor. În primul caz se constată că evenimentul împotriva căruia ne-am
asigurat capătă o probabilitate mai mare de a se produce comparativ cu situaţia
în care nu ne-am fi asigurat (de exemplu incendiul, furtul bunurilor din casă, furtul
autoturismului, etc.). În cel de-al doilea caz rata daunei creşte nu datorită
probabilităţii crescute de producere a evenimentului (dacă vorbim de calamităţi
naturale), ci ca rezultat al unui grad de distrugere mai mare favorizat de
neglijenţa celor asiguraţi (spre exemplu ignorarea unor principii de construcţie
mizând pe faptul că vei asigura ulterior acea construcţie împotriva trăsnetului,
furtunii, cutremurului etc.).
Selecţia adversă se referă la tendinţele oamenilor care sunt expuşi
riscului mai mult decât media populaţiei de a decide să se asigure într-o proporţie
mai mare decât cei mai puţin expuşi riscului. Calculul primei de asigurare funcţie
de riscul mediu al populaţiei îi avantajează pe cei din grupa de risc mai mare şi îi
dezavantajează pe cei din grupa de risc mai mic cărora le este oferită o
asigurare prea scumpă. Cei din urmă renunţă în bună măsură la asigurare ceea
ce face ca primele de asigurare antecalculate să devină subdimensionate.
Companiile de asigurări încearcă să surmonteze aceste dificultăţi prin
definirea unui număr corespunzător de grupe distincte prin expunerea la risc şi
calculul unor prime de asigurare diferenţiate. Gestionarea mai multor grupe de
risc creşte costurile operaţionale ale asiguratorilor, ceea ce diminuează efectul
pozitiv al reducerii dispersiei din interiorul fiecărei grupe. Obiectivul societăţilor de
asigurare va fi, ca rezultat al acţiunii selecţiei adverse, de a găsi un echilibru între
cele două tendinţe. O soluţie practică este şi atragerea în asigurare a unor
grupuri mai numeroase în detrimentul eforturilor de mobilizare a clienţilor
marginali sau grupurilor mai mici dar cu riscuri specifice ridicate.
Revenind la analiza riscurilor să menţionăm că se analizează de multe ori
comparativ catastrofele naturale şi catastrofele tehnice. Statistica internaţională
oferă date cuprinzând numărul şi efectele, în pierderi de vieţi omeneşti şi daune
totale sau daune asigurate, ale celor mai mari catastrofe. Pe termen scurt ele
diferă de la o regiune la alta şi de la un an la altul.
Pe termen mai lung se pot desprinde următoarele concluzii:
a) Sub raport numeric catastrofele tehnice sunt mai numeroase decât cele
naturale.
b) Catastrofele naturale produc mai multe victime comparativ cu cele
tehnice.
c) Volumul de daune asigurate ce cade în sarcina catastrofelor naturale îl
depăşeşte pe cel al daunelor determinate de catastrofele tehnice. Acest raport
devine statistic evident din ultimul deceniu al secolului precedent (până atunci,
respectiv în anii ’70 şi ’80, se poate remarca un aproximativ echilibru între
efectele despăgubite ale celor două tipuri de catastrofe).

Forme de protecţie împotriva riscurilor

Acţiunile persoanelor fizice sau juridice în direcţia diminuării sau acoperirii


riscurilor se pot încadra în următoarele categorii:
1. Evitarea sau prevenirea riscului, ceea ce echivalează cu luarea acelor
măsuri care să facă imposibilă producerea unui anumit risc.
2. Limitarea pagubelor produse de evenimente prin măsurile luate de
persoanele interesate, după producerea evenimentelor, pentru reducerea pe cât
posibil a efectelor distructive ale acestora.
3. Crearea de rezerve în vederea acoperirii, din resurse proprii, a
eventualelor pagube.
4. Trecerea riscului asupra altor persoane ce doresc să-l preia. Există
tendinţa, într-un fel naturală şi explicabilă, de a utiliza această modalitate
consecutiv celor precedente, respectiv când acestea nu pot fi implementate
datorită unor factori precum natura şi mărimea riscului, capacitatea economică a
persoanei fizice sau juridice interesate sau costul prohibitiv al soluţiilor
respective.
Pentru susţinerea acţiunilor întreprinse de persoanele fizice sau juridice în
scopul prevenirii riscurilor, diminuării sau acoperirii efectelor distructive ale
evenimentelor se pot constitui următoarele tipuri de fonduri:
a) fonduri de rezervă individuale;
b) fonduri de rezervă centralizate;
c) fonduri de asigurare propriu-zise.
Fondurile de rezervă individuale se constituie la nivelul persoanelor fizice
sau juridice, fiind denumite şi fonduri de autoprotecţie sau de autoasigurare.
Avantajul acestor fonduri este disponibilitatea lor imediată. Timpul de reacţie
înseamnă de multe ori reducerea efectelor materiale sau financiare ale producerii
evenimentelor nedorite.
Acest avantaj este însă contrabalansat de perioada îndelungată de
constituire a unui nivel adecvat, suficient de mare, al unor astfel de rezerve
băneşti, dar şi de costurile de constituire şi menţinere a acestor fonduri, costuri
ce sunt superioare celor aferente unei asigurări propriu-zise. Aceste costuri cresc
datorită:
- necesităţii de a asigura o lichiditate sporită a fondului, ceea ce
presupune o pierdere de randament comparativ cu plasamentele pe termen mai
lung;
- impozitului pe partea de profit din care se constituie fondul de rezervă
(spre deosebire de primele de asigurare aferente asigurărilor propriu-zise care,
fiind ale costurilor de producţie, nu sunt impozabile).
Fondurile de rezervă (şi/sau de asigurare) centralizate se constituie în
bugetul de stat sau în bugetele locale din contribuţii mult mai mici din partea
agenţilor economici comparativ cu efortul acestora în cazul constituirii propriilor
fonduri de autoasigurare. Este o modalitate specifică sectorului economic de stat.
Prin efortul financiar mic pe care îl presupune, această cale subminează
preocuparea conducerii societăţilor comerciale pentru buna gestionare a
bunurilor şi prevenirea pe această cale a pagubelor.
Fondurile de asigurare propriu-zise constituie cea mai importantă formă
de asigurare din cele trei şi singura de altfel care întruneşte caracteristicile
asigurării. Aceste fonduri se constituie prin intermediul unor organizaţii
specializate ce îmbracă forma societăţilor comerciale de asigurare sau a
organizaţiilor mutuale de asigurare. Specific aici este constituirea descentralizată
a fondurilor prin colectarea primelor de asigurare sau cotizaţiilor de la cei
interesaţi a se asigura şi utilizarea centralizată a acestor resurse, de către
organizaţiile respective, în folosul celor afectaţi de anumite evenimente.
Se caracterizează această modalitate de asigurare prin următoarele:
- constituirea fondului de asigurare este condiţionată de existenţa unei
comunităţi de risc formate din persoanele fizice şi juridice ameninţate de
existenţa unor riscuri comune şi care acceptă participarea cu prime de asigurare;
- mărimea acestor prime sau cotizaţii trebuie să fie considerabil mai
redusă faţă de mărimea pagubei posibile astfel încât această modalitate să fie
mai atractivă şi mai eficientă comparativ cu modalităţile alternative;
- constituirea fondului îmbracă în mod necesar forma bănească deoarece
numai în acest mod se pot satisface operativ reconstituirea unor bunuri sau
satisfacerea altor necesităţi a căror structură materială nu poate fi cunoscută
dinainte;
- utilizarea fondului de asigurare se face pe principiul mutualităţii, în sensul
că daunele financiare ale asiguraţilor sunt distribuite între toţi asiguraţii.
Compensarea celor care suferă pagube se realizează din fondurile create prin
contribuţia tuturor deţinătorilor de poliţe.
Capitolul 2

DEFINIREA ŞI CLASIFICAREA ASIGURĂRILOR


Asigurarea poate fi definită ca fiind operaţiunea prin care un asigurator,
organizând pe principiul mutualităţii un număr mare de asiguraţi, expuşi la
anumite riscuri, îi indemnizează pe aceia dintre ei care suferă pierderi la
producerea acestor riscuri din fondul comun constituit din primele de asigurare
sau cotizaţiile încasate.
Această definiţie pune în evidenţă caracteristica esenţială a asigurării,
aceea de a fi o operaţiune complexă, antialeatorie de luptă colectivă împotriva
hazardului. Cu cât numărul de participanţi este mai mare, cu atât şi eficienţa
acestei lupte este mai mare. Definită astfel, asigurarea capătă percepţia de
utilitate publică sau de grup, ceea ce este mai aproape de realitate decât
imaginea de joc al hazardului între două părţi contractante, pe care o inspiră
definiţia contractului de asigurare din legislaţiile diverselor ţări.
În legea nr. 136 din 1995 privind asigurările şi reasigurările în România
modificată prin legea 172 din 2004, asigurarea se defineşte astfel:
“Prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă
asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să
plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit despăgubirea
ori suma asigurată, denumită în continuare indemnizaţie, rezultată din contractul
de asigurare încheiat în condiţiile prezentei legi, în limitele şi la termenele
convenite”.
Definiţia reflectă natura obligaţiilor bilaterale esenţiale între cele două părţi
contractante, dar nu ne sugerează în nici un fel că numai un număr mare de
astfel de contracte poate să genereze un fond de asigurare suficient de mare,
prin contribuţii individuale suficient de mici astfel încât să se asigure atractivitatea
şi eficienţa acestui joc colectiv de ajutor mutual.
Cei care participă la acest joc complex sunt, generic vorbind, asiguraţii şi
asigurătorii.
Asiguraţii sunt persoanele fizice sau juridice care doresc să se asigure, în
beneficiul lor sau al altor persoane. Aceştia generează cererea de asigurare ca
funcţie a unor factori de natură economică şi socială.
Asigurătorii generează, sub forma modalităţilor şi instrumentelor de
asigurare concepute, oferta de asigurare. Ea se particularizează diferenţiat la
nivelul celor două categorii distincte de asigurători:
- societăţi comerciale de asigurare;
- asociaţii mutuale de asigurare.
Societăţile comerciale de asigurări îşi desfăşoară activitatea pe principiul
obţinerii de profit. Toate aspectele ce ţin de organizare şi funcţionare sunt strict
reglementate de lege şi monitorizate de o autoritate a pieţei de asigurări
deoarece se cer protejate interesele unui număr considerabil de asiguraţi.
Asociaţiile mutuale îşi desfăşoară activitatea în scopul într-ajutorării
reciproce a membrilor fondatori, fără a urmări şi obţinerea de profit. Numărul
participanţilor este mai restrâns şi categoriile de riscuri mai puţin diversificate.
Fiecare membru al asociaţiei are o dublă calitate: şi de asigurat şi de asigurător.
Fiecare participă cu contribuţia care i-a fost stabilită, la formarea fondului comun
de asigurare. Din acest fond se dezdăunează cei care înregistrează pierderi
materiale sau financiare din categoria celor prevăzute în statutele acestor
asociaţii. La sfârşitul anului se procedează la regularizarea contribuţiilor funcţie
de mărimea efectivă a despăgubirilor.
O categorie aparte de asociaţii mutuale o constituie tontinele1. Tontinele
sunt asociaţii constituite pentru o perioadă determinată de timp (de exemplu 15
ani) în decursul căreia membrii ei subscriu la fondul comun o cotizaţie anuală ce
variază funcţie de vârstă pentru a capitaliza acest fond şi a-l distribui ulterior
supravieţuitorilor sau beneficiarilor desemnaţi.
O menţiune distinctă trebuie făcută referitor la corporaţia Lloyd’s din Anglia
deoarece prin forma de organizare reprezintă mai mult decât o simplă societate
comercială de asigurări. Ea cuprinde o corporaţie profesională, o comunitate de
subscriitori de asigurări şi o piaţă de asigurări (inclusiv un centru mondial de
informaţii maritime).
Organizaţia Lloyd’s a fost creată spre sfârşitul secolului al XVII-lea de
armatori şi oameni de afaceri care frecventau cafeneaua lui Edward Lloyd din
Londra în scopul de a se informa asupra navelor, mărfurilor transportate şi
tranzacţiilor comerciale perfectate. Ea a fost recunoscută ca o instituţie de interes
general pentru comerţul maritim printr-un act al Parlamentului britanic din 1871.
Activitatea ei se îndreptase între timp preponderent spre zona asigurărilor
maritime, dar nu numai.
Lloyd’s nu este o societate propriu-zisă de asigurări deoarece ea nu
efectuează asigurări în nume propriu şi nici nu îşi asumă răspunderi pentru
asigurările încheiate de membrii săi. De fapt nici membrii săi, denumiţi
subscriitori, nu are contracte directe cu asiguraţii. Asigurarea nu se poate face
decât prin intermediul unei companii de curtieri Lloyd (Lloyd’s Brokerage
Company). Curtierul (brokerul) Lloyd reprezintă interesele asiguratului şi prezintă
cererea lui de asigurare în primul rând subscriitorilor Lloyd. La fiecare poliţă pot
să subscrie chiar şi zeci de subscriitori. Ei preiau riscurile pe cont propriu, cu
răspundere personală nelimitată.
Compania Lloyd’s nu are însă rolul pasiv de a pune la dispoziţia
subscriitorilor birourile necesare încheierii asigurărilor, ci întocmeşte şi
controlează respectarea condiţiilor şi procedurilor de perfectare a contractelor şi
celor legate de solvabilitatea membrilor subscriitori. Cei din urmă sunt obligaţi să
depună la Lloyd o garanţie în valoare de 15% din suma asigurărilor pe care le
acoperă personal. Ei varsă primele de asigurare colectate la fondul central de
prime din care se plătesc despăgubirile, cheltuielile de administraţie şi beneficiile.
Subscriitorii contribuie şi la fondul central de rezervă destinat acoperirii
eventualelor pierderi ale vreunui membru. Numărul de subscriitori depăşeşte
cifra de 10.000 şi sunt grupaţi în sindicate, pe ramuri de asigurare (maritimă,
auto, aviaţie, etc.).

Clasificarea asigurărilor se poate face după mai multe criterii, astfel:


A. După domeniul la care se referă:
1. Asigurări de viaţă;

1
Denumirea provine de la numele bancherului italian Lorenzo Tonti care a inventat sistemul în secolul al
XVII-lea şi după ce l-a experimentat în Italia, l-a promovat în Franţa.
2. Asigurări generale (non-viaţă).
B. După forma juridică de realizare a asigurării:
1. Asigurări obligatorii (prin efectul legii);
2. Asigurări facultative (contractuale).
C. După zona geografică de cuprindere:
1. Asigurări interne;
2. Asigurări externe.
D. După localizarea raporturilor juridice:
1. Asigurări directe;
2. Asigurări indirecte.

A. Clasificarea asigurărilor după domeniul acoperit presupune două


categorii mari de asigurări – de viaţă şi generale – care conţin la rândul lor mai
multe clase de asigurări. Legislaţia românească s-a adaptat recent celei
europene şi prin definirea aceloraşi tipuri şi clase de asigurări, după cum
urmează (din anexa 1 la Legea 403/2004):
A1. Asigurări de viaţă
Tipuri de asigurări care au o bază contractuală:
a) asigurări de viaţă care includ: asigurarea la termen de supravieţuire,
asigurarea de deces, asigurarea la termen de supravieţuire şi de deces (mixtă de
viaţă), asigurarea de viaţă cu rambursarea primelor, asigurarea de căsătorie,
asigurarea de naştere;
b) anuităţi:
c) asigurări de viaţă suplimentare: asigurări de deces din accident,
asigurări de vătămări corporale, asigurări de incapacitate permanentă de boală,
asigurări de incapacitate permanentă din accident, asigurări de incapacitate
temporară din boală, asigurări de incapacitate temporară din accident, asigurări
de spitalizare, asigurări de cheltuieli medicale, asigurări de boli grave, asigurări
de şomaj, când acestea sunt subscrise suplimentar unui contract de asigurări de
viaţă;
d) asigurări permanente de sănătate.
Clasele de asigurări de viaţă:
I. Asigurări de viaţă, anuităţi şi asigurări de viaţă suplimentare, prevăzute
la lit. A a), b) şi c), cu excepţia celor prevăzute la pct. II şi III.
II. Asigurări de căsătorie, asigurări de naştere.
III. Asigurări de viaţă şi anuităţi care sunt legate de fonduri de investiţii,
prevăzute la lit. A a) şi b).
IV. Asigurări permanente de sănătate, prevăzute la lit. A d).

A2. Asigurări generale


Clasele de asigurări generale:
1. Asigurări de accidente (inclusiv accidentele de muncă şi bolile
profesionale), pentru care se acordă:
- despăgubiri financiare;
- despăgubiri în natură;
- despăgubiri mixte (financiare şi în natură);
- despăgubiri pentru vătămări corporale suferite de persoane în timpul
transportului.
2. Asigurări de sănătate, pentru care se acordă:
- despăgubiri financiare;
- despăgubiri în natură;
- despăgubiri mixte (financiare şi în natură).
3. Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât feroviare), care
acoperă:
- daune survenite la mijloacele de transport terestru cu motor;
- daune survenite la mijloacele de transport terestru, altele decât cele cu
motor.
4. Asigurări de mijloace de transport feroviar, care acoperă:
- daune survenite la mijloacele de transport feroviar care se deplasează sau
transportă mărfuri ori persoane.
5. Asigurări de mijloace de transport aerian, care acoperă:
- daune survenite la mijloacele de transport aerian.
6. Asigurări de mijloace de transport maritim, lacustru şi fluvial, care acoperă:
- daune survenite la mijloace de transport fluvial;
- daune survenite la mijloace de transport lacustru;
- daune survenite la mijloace de transport maritim.
7. Asigurări de bunuri în tranzit, care acoperă:
- daune suferite de mărfuri, bagaje şi alte bunuri transportate.
8. Asigurări de incendiu şi alte calimităţi naturale, care acoperă:
- daune suferite de proprietăţi şi bunuri (altele decât bunurile cuprinse în clasele
3, 4, 5, 6 şi 7), cauzate de:
- incendiu;
- explozie;
- furtună;
- alte fenomene naturale în afara furtunii;
- energie nucleară;
- surpare de teren.
9. Alte asigurări de bunuri, care acoperă:
- daune suferite de proprietăţi şi bunuri (altele decât bunurile cuprinse în clasele
3, 4, 5, 6 şi 7), atunci când aceste daune sunt cauzate de grindină sau îngheţ,
furt, altele decât cele prevăzute la pct. 8.
10. Asigurări de răspundere civilă pentru autevehicule, care acoperă:
- daune care rezultă din folosirea autovehiculelor terestre (inclusiv răspunderea
transportatorului).
11. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian, care
acoperă:
- daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport aerian (inclusiv
răspunderea transportatorului).
12. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport maritim, lacustru
şi fluvial, care acoperă:
- daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport maritim, lacustru şi
fluvial (inclusiv răspunderea transportatorului).
13. Asigurări de răspundere civilă generală, care acoperă:
- daune din prejudicii produse terţilor, altele decât cele menţionate la pct. 10, 11
şi 12.
14. Asigurări de credite care acoperă următoarele riscuri:
- insolvabilitate;
- credit de export;
- vânzare în rate;
- credit ipotecar;
- credit agricol.
15. Asigurări de garanţii pentru:
- garanţii directe;
- garanţii indirecte.
16. Asigurări de pierderi financiare, care acoperă:
- riscuri de şomaj;
- insuficienţa veniturilor;
- pierderi datorate condiţiilor meteorologice nefavorabile;
- nerealizarea beneficiilor;
- riscurile aferente cheltuielilor curente;
- cheltuieli comerciale neprevăzute;
- deprecierea valorii de piaţă;
- pierderile de rentă sau alte venituri similare;
- pierderile comerciale indirecte, altele decât cele menţionate anterior;
- pierderile financiare necomerciale;
- alte pierderi financiare, conform clauzelor contractului de asigurare.
17. Asigurări de protecţie juridică, care acoperă:
- cheltuielile cu procedura judiciară şi alte cheltuieli, cum ar fi: recuperarea
pagubei suferite de asigurat printr-o procedură civilă sau penală, apărarea ori
reprezentarea asiguratului într-o procedură penală, administrativă sau împotriva
unei reclamaţii îndreptate împotriva acestuia.
18. Asigurări de asistenţă a persoanelor aflate în dificultate în cursul deplasărilor
sau absenţelor de la domiciliu ori de la locul de reşedinţă permanentă.

Autorizaţiile de funcţionare acordate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor


pot fi acordate simultan pentru mai multe clase de asigurare şi vor purta denumiri
condensate, ca de exemplu:
a) clasele nr. 1 şi 2 se acordă sub denumirea “Asigurări de accidente şi boală”;
b) clasele nr. 1 (a patra liniuţă), 3, 7 şi 10 se acordă sub denumirea “Asigurări
auto”;
c) clasele nr. 1 (a patra liniuţă), 4, 6, 7 şi 12 se acordă sub denumirea “Asigurări
maritime şi de transport”;
d) clasele nr. 1 (a patra liniuţă), 5, 7 şi 11 se acordă sub denumirea “Asigurări de
aviaţie”;
e) clasele nr. 8 şi 9 se acordă sub denumirea “Asigurări de incendii şi alte daune
la proprietăţi”;
f) clasele nr. 10, 11, 12 şi 13 se acordă sub denumirea “Asigurări de răspundere
civilă”;
g) clasele nr. 14 şi 15 se acordă sub denumirea “Asigurări de credite şi garanţii”.
Asiguratorul autorizat să subscrie un risc principal dintr-o clasă poate să
subscrie riscuri cuprinse într-o altă clasă, fără ca autorizaţia să prevadă aceste
riscuri, dacă acestea:
- sunt legate de riscul principal;
- privesc obiectul care se află sub incidenţa riscului principal; şi
- sunt garantate prin contractul care reglementează riscul principal.
Clasificarea asigurărilor în asigurări de viaţă şi asigurări non-viaţă
(generale) ţine seama de trăsăturile riscurilor asigurate. Deosebirile dintre ele
provin din natura relaţiei contractuale, durata şi tipul de risc. În cazul asigurărilor
de viaţă, riscul care se asigură este decesul. Deşi acest eveniment este cert, el
este un risc asigurabil deoarece contractul de asigurare se încheie pentru o
anumită durată, iar momentul în care se produce decesul este incert. Deci
elementul de incertitudine se referă la momentul producerii riscului şi nu la însuşi
riscul. La asigurările non-viaţă, pe perioada contractuală evenimentul asigurat se
poate produce sau nu.
Altă deosebire se referă la durata contractului. În timp ce asigurarea de
viaţă este un contract pe o durată mai mare (minim 5 ani), contractele de
asigurări non-viaţă sunt încheiate pe termen scurt (de regulă pentru un an sau
pentru un anumit eveniment care poate dura chiar câteva ore). De asemenea,
administrarea contractului, tipurile de rezerve care trebuie create, modul de
stabilire a primelor de asigurare şi a rezervelor şi, în general, întregul sistem de
administrare sunt foarte diferite. Această clasificare determină şi limite diferite de
capital pentru constituirea societăţilor de asigurări pentru cele două categorii.

Prezentarea comparativă a asigurărilor de viaţă şi non-viaţă


Asigurări de viaţă Asigurări non-viaţă
- se asigură riscul de deces ca - se asigură alte riscuri, cu excepţia
acoperire principală riscului de deces în acoperirea
principală
- decesul este un eveniment sigur, dar - producerea riscului asigurat, ca
momentul producerii este incert eveniment este incertă, probabilă,
posibilă
- scopul: protecţia financiară a familiei - scopul: compensarea pierderilor
sau dependenţilor (pot fi combinate cu materiale sau financiare generate de
posibilitatea economisirii sau investiţiei) producerea evenimentului asigurat,
respectiv menţinerea situaţiei
patrimoniale şi financiare a asiguratului
- evaluarea riscului (underwriting) se - evaluarea riscului se face în
face la vârsta de intrare în risc, momentul încheierii contractului în
indiferent de modificarea lui pe funcţie de întreaga perioadă de
parcursul relaţiei contractuale expunere
- în contractul de asigurare pe viaţă - în contractul de asigurare există de
există obligatoriu trei părţi implicate: regulă numai două părţi: asiguratul şi
asiguratul, asigurătorul şi beneficiarul. asigurătorul. Uneori apare şi
Uneori contractantul asigurării este altă beneficiarul care încasează
persoană decât asiguratul contravaloarea despăgubirii
- nu sunt contracte de indemnizaţie - sunt contracte de indemnizaţie
(despăgubire) (despăgubire)
- stabilirea sumei asigurate se - limita despăgubirii nu poate depăşi
determină în funcţie de nevoia de valoarea bunului în momentul
protecţie şi posibilităţile financiare ale producerii riscului
asiguratului
- nu există conceptul “supraasigurare” - nu există conceptul “supraasigurare”,
dar nu se acceptă
- beneficiarul poliţei este o terţă - beneficiarul despăgubirii este, de
persoană în cazul decesului obicei, aceeaşi persoană cu asiguratul
asiguratului
- în cazul producerii evenimentului - în cazul producerii evenimentului
asigurat asiguratorul plăteşte asigurat asiguratorul despăgubeşte
beneficiarului suma asigurată asiguratul în limita sumei asigurate,
reprezentând limita maximă a
indemnizaţiei
- sunt contracte pe termen mediu sau - sunt contracte pe termen scurt (până
lung (minimum 3-5 ani, până la 35-40 la 12 luni, reînnoibile)
ani sau chiar mai mult)
- primele de asigurare se plătesc pe - primele de asigurare se plătesc pe
toată durata contractului, generând durata redusă a contractului
periodic încasări pentru asigurător
- portofoliul asigurătorului are un - asigurătorul va trebui să se preocupe
caracter relativ stabil pe o perioadă permanent de găsirea de noi afaceri,
îndelungată datorită duratei reduse a contractelor
- se stabilesc rezerve matematice - se stabilesc rezerve tehnice pentru
pentru crearea fondului asigurărilor de crearea fondului de asigurare din care
viaţă din care se plătesc sumele se vor plăti indemnizaţiile
asigurate
- expunerea la risc este în scădere - riscul este relativ constant pe întreaga
pentru asigurător de-a lungul durată a contractului
contractului, datorită creării rezervelor
matematice
- reasigurarea se încheie pentru suma - reasigurarea se încheie pe aceeaşi
expusă riscului care scade în fiecare valoare pe toată durata contractului de
an, datorită creării rezervelor asigurare sau reasigurare. Suma
matematice. Suma supusă riscului expusă riscului este relativ constantă
scade periodic
B. După forma juridică de realizare a asigurării vorbim de asigurări
obligatorii (prin efectul legii) şi asigurări facultative (contractuale).
Asigurarea prin efectul legii (obligatorie) este stabilită prin reglementările
legale şi se realizează automat dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege
privind bunurile sau persoanele care intră sub incidenţa acestora. Ea are la bază
anumite interese care aparţin societăţii în ansamblul său şi nu necesită acordul
de voinţă al persoanelor fizice sau juridice vizate. În cele mai multe ţări (ca şi în
România), forma de asigurare obligatorie este asigurarea de răspundere civilă
pentru pagube produse din accidente de autovehicule. În altele, ca asigurări
obligatorii avem asigurările de răspundere profesională.
Asigurarea contractuală (facultativă) are la bază un contract de asigurare
între asigurat şi asigurător, fiind o expresie a voinţei părţilor. Este forma de
asigurare mai flexibilă decât asigurarea prin efectul legii deoarece se încheie ca
urmare a nevoii de protecţie a asiguratului, răspunzând astfel mai bine
necesităţilor şi intereselor acestuia.

Prezentare comparativă a asigurărilor obligatorii şi a celor facultative


Asigurări obligatorii Asigurări facultative
- sunt impuse prin lege - sunt la opţiunea asiguratului
- drepturile şi obligaţiile părţilor - drepturile şi obligaţiile părţilor sunt
contractante, asiguratul şi asigurătorul, formulate, în baza legii, de către
sunt stabilite prin lege asigurător şi agreate de asigurat
(uneori negociate)
- este o asigurare totală, cuprinzând - nu este totală, cuprinzând de regulă
toate bunurile şi răspunderea civilă de numai o parte a bunurilor sau
acelaşi fel persoanelor asigurabile, inclusiv pentru
răspunderea civilă
- este fără termen, acţionând tot timpul - este în general limitată în timp pe o
cât există bunul asigurat sau perioadă clar definită prin contract
răspunderea civilă legală
- intră în vigoare în mod automat, din - intră în vigoare numai după
momentul în care asiguratul intră în îndeplinirea condiţiilor prevăzute în
posesia bunului respectiv sau intră în contractul de asigurare, în primul rând
categoria celor cu răspundere civilă plata primei de asigurare
legală faţă de terţe persoane
- suma asigurată se stabileşte prin - suma asigurată se stabileşte la
lege, sub formă normativă, la valoarea propunerea asiguratorului, fără a
minimă a bunurilor de acelaşi fel depăşi valoarea reală a bunului

C. După zona geografică de cuprindere vorbim de asigurări interne şi


asigurări externe.
Asigurările interne sunt cele în care:
- părţile contractante domiciliază în aceeaşi ţară;
- bunurile, personale şi răspunderea civilă care fac obiectul lor se află în
aceeaşi ţară;
- riscurile asigurate se pot produce pe acelaşi teritoriu;
- primele de asigurare, despăgubirile şi sumele asigurate se exprimă şi se
plătesc, de regulă, în moneda naţională.
Asigurările externe sunt cele în care:
- una din părţile contractante sau beneficiarul asigurării domiciliază în altă
ţară;
- obiectul asigurării se află în altă ţară;
- răspunderea civilă legală a asiguratului rezident se manifestă în altă ţară;
- riscul asigurat se poate produce pe teritoriul altei ţări;
- primele de asigurare, despăgubirile sau sumele asigurate se exprimă şi
se plătesc, de regulă, în valută.
În categoria asigurărilor externe intră: asigurarea pe timpul transportului
extern a mărfurilor ce fac obiectul comerţului internaţional, asigurarea mijloacelor
de transport în trafic internaţional, asigurarea creditelor de export, asigurarea de
răspundere civilă avută în afara ţării, asigurarea construcţiilor şi a răspunderii
civile a constructorului pentru obiectivele realizate în străinătate etc.

D. După localizarea raporturilor juridice vorbim de asigurări directe şi


asigurări indirecte.
În asigurările directe se stabilesc raporturi juridice între asiguraţi,
persoane fizice sau juridice (excluzând societăţi de asigurări) şi asigurători fie în
baza legii, fie în baza contractului de asigurare facultativ. Includem aici şi
coasigurarea, adică asigurarea aceluiaşi risc în cote-părţi cu mai mulţi
asigurători, în baza unor contracte bilaterale între asigurat şi fiecare coasigurător
în parte.
Asigurările indirecte sunt perfectate între două societăţi de asigurare
dintre care una are statutul de reasigurat, iar cealaltă de reasigurător, în baza
unui contract de reasigurare. Se urmăreşte cedarea către reasigurător a unei
părţi din răspunderea pe care asiguratorul şi-a asumat-o printr-o asigurare
directă. În acest fel reasiguratorul ajunge să suporte o parte din riscul la care
este expus un asigurat fără să încheie cu acesta vreun contract.
Capitolul 3

ELEMENTELE ASIGURĂRILOR ŞI CARACTERISTICILE CONTRACTULUI DE


ASIGURARE

3.1 Elementele asigurărilor

Conţinutul complex şi formele în care se perfectează asigurările sunt


foarte variate. Cu toate acestea, ele au anumite elemente comune:
1. Subiectul asigurării – asigurarea implică o serie de părţi sau subiecte,
persoane fizice sau juridice, între care se nasc raporturi juridice pe temeiuri
legale sau contractuale. Aceşti subiecţi sunt:

a. asiguratorul – este persoana juridică (societatea de asigurări) care, în


schimbul primei de asigurare încasate de la asiguraţi, îşi asumă răspunderea: de
a acoperi pagubele bunurilor asigurate provocate de anumite calamităţi naturale
sau accidente, de a plăti suma asigurată la producerea unui anumit eveniment în
viaţa persoanei respective sau de a plăti despăgubiri pentru prejudiciul de care
asiguratul răspunde, în baza legii, faţă de alte persoane;
b. asiguratul – poate fi:
- persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare plătite
asiguratorului, îşi asigură bunurile împotriva anumitor calamităţi naturale sau
accidente, ori
- persoana fizică care se asigură împotriva unor evenimente care pot să
apară în viaţa sa, precum şi
- persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejudiciul pe care îl
poate produce unor terţe persoane.
La asigurările de bunuri apare ca asigurat atât persoana fizică, cât şi
persoana juridică, în timp ce la asigurările de persoane pot fi asigurate doar
persoanele fizice.

c. contractantul asigurării – persoana fizică sau juridică care poate încheia


asigurarea, fără a obţine prin aceasta calitatea de asigurat (ex.: un agent
economic poate să încheie asigurarea pentru salariaţii săi – transportaţi la şi de
la locul de muncă).
În general, noţiunile de contractant şi beneficiar se întâlnesc numai în
asigurările de persoane. La asigurările de bunuri, asiguratul îndeplineşte,
simultan, rolul de contractant şi de beneficiar al asigurării. La asigurările de
răspundere civilă, beneficiarul asigurării este terţa persoană care a suferit
paguba.

d. beneficiarul asigurării – este persoana care are dreptul să încaseze


asigurarea sau despăgubirea, fără să fie neapărat parte în contractul de
asigurare. Există situaţii în care beneficiarul poate fi desemnat explicit în
contractul de asigurare sau acest lucru se face în cursul executării contractului,
prin declaraţie scrisă comunicată societăţii de asigurare sau prin testament. În
alte situaţii, beneficiarul este desemnat prin condiţiile contractului de asigurare.
De asemenea, pot exista mai mulţi beneficiari, cu drepturi egale asupra sumei
asigurate sau cu drepturi diferenţiate, dacă s-a dispus astfel.

2. Obiectul asigurării – poate fi reprezentat de:

a. bunuri – asigurările de bunuri implică plata unor despăgubiri de către


asigurator în favoarea asiguratului, în cazul în care, datorită unor calamităţi,
accidente, se produc pagube, prejudicii bunurilor asigurate;

b. persoane – acestea pot constitui obiect în asigurare prin faptul că


asiguratorul garantează persoanei fizice – ca asigurat – sau unei terţe persoane
– ca beneficiar în asigurare – plata sumei asigurate, la ivirea evenimentului în
funcţie de care s-a perfectat asigurarea;

c. răspundere civilă – asiguratorul preia asupra sa obligaţiile de


despăgubire pe care asiguratorul le-ar putea avea faţă de o terţă persoană fizică
sau juridică, căreia asiguratul i-a produs un prejudiciu.
3. Interesul în asigurare – reflectă manifestarea de voinţă favorabilă
promovării raporturilor de asigurare între părţi. Interesul în asigurare este motivat
de risc, într-un context social, tehnico-economic, de mediu, etc., dar poate
constitui şi efectul unui act educaţional, a forţei financiare a persoanei fizice sau
juridice în mediul de referinţă.
În asigurarea de bunuri interesul asiguratului se naşte din raporturile
persoanei cu privire la un anumit bun asigurabil, pe care îl deţine sau îl posedă.
Interesul reflectă valoarea pecuniară, expusă pierderii, a bunului asigurat
sau valoarea patrimonială ce poate fi pierdută de asigurat ca urmare a sinistrului.
Reiese că, interesul asiguratului trebuie să aibă un caracter economic şi să fie
evaluabil în bani.
În asigurarea de persoane, interesul este în strânsă legătură cu
evenimentele sau riscurile sub incidenţa cărora se află persoanele. Interesul
asigurabil apare ca o opţiune pentru o măsură de prevedere şi ca un mijloc de
economie pe termen lung.
În asigurările de răspundere civilă, interesul se referă la patrimoniul celui
responsabil, ameninţat a fi micşorat în caz de sinistru, cu sumele datorate de
asigurat terţului păgubit sau vătămat pentru acoperirea prejudiciului de care este
răspunzător.

4. Riscul – noţiunea de risc este esenţială şi caracteristică în ansamblul


elementelor generale ale asigurărilor. Riscul are semnificaţii multiple: pericol sau
primejdie posibilă sau eveniment incert, posibil şi viitor, care ar putea afecta
bunurile, capacitatea de muncă, sănătatea, viaţa, etc.
Riscurile pot fi provocate de forţele naturii, acestea putând acţiona cu
caracter accidental (forţă majoră, incendiu etc.) sau cu caracter permanent (ex.:
uzura). Riscurile pot fi provocate, de asemenea, de forţe umane ca urmare a
unor interese individuale deosebite, a influenţelor economice etc. Riscurile mai
pot fi provocate de imperfecţiunile comportamentului uman.
Riscul asigurabil este fenomenul, evenimentul sau un grup de fenomene
sau evenimente care, odată produs, datorită efectelor sale, obligă pe asigurator
să plătească asiguratului despăgubirea sau suma asigurată.
Noţiunea de risc asigurabil are, de regulă, mai multe sensuri:
- risc asigurabil folosit în sensul de probabilitate de producere a
evenimentului. Cu cât acest eveniment are o frecvenţă mai mare, cu atât este
mai mare pericolul de producere a pagubei şi apare mai necesară asigurarea;
- un alt sens este posibilitatea de distrugere parţială sau totală a bunurilor
de unele fenomene imprevizibile (grindină, incendiu, seism etc.).
În cazul asigurărilor de persoane, riscul asigurabil este elementul
neprevăzut, dar posibil de realizat, care, odată produs, conduce la pierderea
totală sau parţială a capacităţii de muncă a asiguratului.
Fenomenul care a fost deja produs se numeşte caz asigurat sau sinistru.
- Riscul asigurat mai poate fi întâlnit şi în sensul de mărime, dimensiune a
răspunderii asumate de asigurator prin încheierea unei asigurări.
În asigurare nu pot fi cuprinse toate fenomenele care produc pagube, ci
numai acelea care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
• producerea fenomenelor, pentru care se încheie asigurarea, să fie
posibilă, cu o anumită regularitate în producere şi un grad de dispersie teritorială
cât mai mare, pentru că altfel nu se poate manifesta interesul pentru asigurarea
lui, nu se poate constitui nici mutualitatea necesară formării unui fond de
asigurare de dimensiuni corespunzătoare;
• fenomenul trebuie să aibă, în toate cazurile, caracter întâmplător;
• înregistrarea fenomenului să se poată realiza în evidenţa statistică.
Existenţa unor date referitoare la producerea riscului pe o perioadă cât mai
îndelungată, permite stabilirea, cu un grad de precizie sporit, a răspunderii
asiguratorului şi, implicit, a primei de asigurare;
• producerea fenomenului să nu depindă de voinţa asiguratului sau a
beneficiarului asigurării.
Un bun poate fi asigurat împotriva unuia sau mai multor riscuri.
Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operaţia prin care se stabileşte
valoarea bunurilor, în vederea cuprinderii lor în asigurare. Această valoare este
necesar să fie stabilită în deplină concordanţă cu valoarea reală a bunului
respectiv, deoarece orice exagerare, într-un sens sau în altul, poate avea
consecinţe negative pentru asigurat. Astfel, supraevaluarea duce la slăbirea
preocupării asiguraţilor pentru prevenirea pagubelor, iar subevaluarea nu
permite, în caz de pagubă, acordarea unei despăgubiri cu care asiguratul să-şi
poată acoperi întreaga pierdere.
Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea
bunului respectiv, înregistrată în evidenţa contabilă sau stabilită la preţul de
vânzare-cumpărare practicat pentru acel bun pe piaţă, în momentul încheierii
asigurării.
Valoarea în asigurare este un element pe care îl întâlnim numai în
asigurările de bunuri.

5. Suma asigurată – conform contractului de asigurare, este partea din


valoarea asigurării pentru care asiguratorul îşi asumă răspunderea, în cazul
producerii fenomenului pentru care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată este
limita maximă a răspunderii asiguratorului şi ea nu poate depăşi valoarea reală a
bunului asigurat.
În asigurările obligatorii, asiguratul nu-şi poate stabili suma asigurată,
aceasta fiind prevăzută de lege, restrictiv sau alternativ, purtând denumirea de
normă de asigurare. La cele facultative, aceasta se stabileşte în funcţie de
propunerea asiguratului, cu condiţia ca asiguratorul să fie de acord. La
asigurările de persoane, suma asigurată se stabileşte în funcţie de înţelegerea
dintre asigurator şi asigurat.

6. Prima de asigurare – suma de bani pe care o plăteşte asiguratorul


pentru ca acesta să constituie fondul de asigurare necesar plăţii indemnizaţiilor
în cazul producerii riscului asigurat.
Societatea de asigurare are obligaţia să mai constituie şi alte rezerve sau
fonduri prevăzute prin dispoziţiile legale.
Valoarea primei de asigurare se stabileşte înmulţind suma asigurată cu
cota-primă, stabilită la 100 u.m. sumă asigurată.

7. Durata asigurării – perioada de timp cât există raportul de asigurare


între asigurat şi asigurator, aşa cum au fost stabilit prin contractul de asigurare.
Durata asigurării este specifică asigurărilor specifice facultative: la asigurările de
bunuri, contractele de asigurări durează între câteva luni şi un an; la asigurările
de viaţă – durata este mai extinsă (5 – 30 ani). Durata asigurării exercită o
influenţă deosebită asupra mărimii primei de asigurare.

8. Paguba sau dauna – reprezintă pierderea, exprimată valoric, suferită


de un bun asigurat, ca urmare a producerii unui fenomen împotriva căruia s-a
încheiat asigurarea. Aceasta nu poate fi decât mai mică sau cel mult egală cu
valoarea bunului asigurat. Astfel, paguba poate fi:
- totală – bunul a fost distrus în întregime;
- parţială – pierderea este mai mică decât valoarea bunului asigurat.

9. Despăgubirea de asigurare – suma de bani pe care asiguratorul este


obligat să o plătească, cu scopul de a compensa paguba produsă de riscul
asigurat. Despăgubirea nu poate depăşi suma asigurată şi este mai mică sau
egală cu valoarea pagubelor, în funcţie de principiul de răspundere al
asiguratorului care a fost aplicat la acoperirea pagubei.
În practica curentă se utilizează trei principii valabile la acordarea
despăgubirii:
• principiul răspunderii proporţionale – despăgubirea este stabilită în
aceeaşi proporţie faţă de pagubă în care se află suma asigurată faţă de valoarea
bunului asigurat. În cazul în care suma asigurată este egală cu valoarea reală a
bunului asigurat, atunci despăgubirea este şi ea egală cu paguba suferită de
bunul respectiv;
• principiul primului risc – se aplică mai des, la bunurile la care riscul de
producere a pagubei totale este mai redus (ex.: la asigurarea clădirilor). Valoarea
sumei asigurate este considerată ca reprezentând maximum de pagubă
previzibilă pentru bunul respectiv. La acest principiu, raportul dintre suma
asigurată şi valoarea bunului nu mai influenţează nivelul despăgubirii.
Despăgubirea este egală cu paguba, în limita sumei asigurate.
Principiul primului risc este mai avantajos pentru asigurat decât principiul
răspunderii proporţionale, pentru că pagubele sunt compensate într-o măsură
mai mare, dar şi nivelul primelor de asigurare este mai mare;
• principiul răspunderii limitate (clauza cu fanciză) – se caracterizează prin
faptul că despăgubirea se acordă numai dacă paguba depăşeşte o anumită
valoare prestabilită. Astfel, o parte din pagubă va cădea în răspunderea
asiguratului, numită franciză. Aceasta poate fi:
- atinsă sau simplă – asiguratorul acoperă în întregime paguba, până la
nivelul sumei asigurate, dacă aceasta este mai mare decât franciza;
- deductibilă sau absolută – aceasta se scade, în toate cazurile, din
pagubă, indiferent de volumul pagubei. Asiguratorul asigură numai partea din
pagubă care depăşeşte franciza.
Indiferent de tipul de franciză, nu se acordă despăgubire dacă valoarea
pagubei se încadrează în limitele francizei.

3.2 Caracteristicile contractului de asigurare

Legea asigurărilor defineşte contractul de asigurare ca acel contract prin


care asiguratul se obligă să plătească asiguratorului o primă, iar acesta se obligă
ca, la producerea acelui risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului
despăgubirea sau suma asigurată, în limitele şi la termenul convenit.
Contractul de asigurare are următoarele caracteristici juridice:
• caracter consensual, formându-se prin simplul acord de voinţă al părţilor.
Dovada încheierii contractului şi existenţa lui se poate face prin poliţa sau
certificatul de asigurare, adică înscrisul prin care se manifestă voinţa asiguratului
de a încheia contractul;
• caracter sinalagmatic – părţile au obligaţii reciproce, interdependente
una faţă de cealaltă, şi anume: asiguratul se obligă să facă declaraţii reale, să
plătească primele de asigurare, iar asiguratorul se obligă să acopere riscul prin
despăgubire;
• caracter aleatoriu – pentru că efectele acestui contract, pentru părţi,
depind de un eveniment viitor, incert;
• caracter oneros – pentru că părţile urmăresc realizarea anumitor scopuri,
a unor interese materiale, a unor contraprestaţii băneşti, a căror înfăptuire are loc
pe toată durata de valabilitate a contractului;
• caracter succesiv – contractul de asigurare comportă o realizare în timp
variabilă, în funcţie de forma de asigurare, de obiectul şi riscurile asigurate etc.
Contractul de asigurare are valenţele unui contract de aderare:
formalizarea clauzelor din contract aparţine societăţilor de asigurare, asiguraţii
având latitudinea să le accepte sau nu, în totalitate. În cazul asigurărilor de
bunuri, societatea de asigurare aduce în discuţie un proiect de contract, a cărui
definitivare are loc cu acordul părţilor. Trebuie remarcat faptul că reglementările
în materie diferă de la o ţară la alta, dar, în cadrul naţional, organele de
supraveghere a societăţilor de asigurare impun încadrarea contractului de
asigurare, prin conţinut şi structură, în anumite coordonate juridice de fond şi
formă.
Contractul de asigurare este unic în raport cu întreaga perioadă de
asigurare, chiar dacă plata primei de asigurare are loc prin divizare. În fapt,
unicitatea contractului generează consecinţe juridice, între care faptul că,
contractul de asigurare este guvernat de condiţiile iniţial stabilite, pe întreg
parcursul perioadei de realizare. Stabilirea primei anuale are în vedere întreaga
durată a contractului de asigurare.
Contractul de asigurare implică buna-credinţă, pe de o parte, din partea
asiguratului, cu ocazia perfectării asigurării, apoi în legătură cu realitatea
pagubelor reclamate pentru stabilirea despăgubirilor, iar pe de altă parte din
partea asiguratorului în legătură cu: clauzele impuse, răspunderea asumată,
modul de evaluare a pagubelor şi stabilirea despăgubirii.
Înscrisul constatator al asigurării poartă denumiri diferite: poliţă de
asigurare, contract de asigurare, contractare. Acest document poate fi, după caz:
• nominal;
• la ordin;
• la purtător.
Contractul de asigurare îşi defineşte specificul în funcţie: de ramura de
asigurare, de riscurile asigurate şi de caracterul asigurării.

Capitolul 4

ASIGURĂRI DE VIAŢĂ

4.1 Consideraţii generale

Asigurările de persoane au drept scop protecţia persoanelor fizice


împotriva unor riscuri care pot afecta integritatea corporală sau viaţa asiguratului.
Protecţia prin asigurarea persoanelor se realizează de către societatea de
asigurare, prin garantarea plătii unei indemnizaţii, în ipoteza producerii
evenimentului asigurat.

În funcţie de riscul acoperit, asigurările de persoane pot fi structurate în:


A. Asigurări de viaţă, care pot fi:
1. asigurări de supravieţuire;
2. asigurări de deces;
3. asigurări mixte de viaţă.
B. Asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă, respectiv:
1. asigurări de accidente;
2. asigurări de sănătate (de boală).
Ambele categorii de asigurare au ca obiect persoanele fizice.
În primul caz, prin prisma protecţiei de risc, este vizată viaţa, iar în al
doilea caz, prin prisma protecţiei pentru riscuri de accidente, boala şi alte riscuri.

Între cele două ramuri specifice de asigurări există o serie de elemente


comune:
1. asiguratul poate să încheie, după caz, unul sau mai multe contracte de
asigurare împotriva aceluiaşi risc sau a unui complex de riscuri, pentru sume
variate (acest tip de asigurare se încheie, în general, condiţionat de vârstă,
starea sănătăţii, etc.);
2. au ca titular persoana, dar, în anumite forme de asigurare, pot avea ca
referinţă grupuri de persoane (familia, un grup profesional);
3. suma asigurată se stabileşte în mod forfetar, de către asigurat, în
funcţie de posibilităţile şi necesităţile sale financiare;
4. la producerea evenimentului asigurat, asiguratul sau beneficiarul de
asigurare poate fi indemnizat pentru toate contractele de asigurare încheiate cu
diferite societăţi de asigurare;
5. suma asigurată se plăteşte asiguratului indiferent de drepturile care i s-
ar cuveni din alte contracte de asigurare;
6. suma asigurată cuvenită beneficiarului nu poate fi urmărită de creditorii
asiguratului;
7. asiguratorul nu plăteşte suma în cazul în care evenimentul asigurat s-a
produs prin comiterea de către asigurat a unor fapte penale în mod intenţionat
sau a fost cauzat de acţiuni de război;
8. beneficiarul de asigurare este exclus din această calitate dacă a provocat
intenţionat decesul asiguratului.
Între asigurarea de viaţă şi alte asigurări de persoane, deşi înrudite prin subiectul
asigurării, există şi deosebiri. Astfel, acestea se deosebesc prin riscul sau
complexul de riscuri asigurate şi, mai ales, prin mecanismul asigurării şi prin
tehnicile de asigurare. Este motivul pentru care asigurările de accidente şi
asigurările de sănătate sunt cuprinse în categoria asigurărilor generale (non-
viaţă). Riscul nu este viaţa asiguratului, ci producerea unui accident sau a unei
îmbolnăviri, cu consecinţele financiare corespunzătoare asupra celui asigurat şi
familiei sale. Deoarece şi decesul poate fi în unele circumstanţe consecinţa unui
accident sau a unei boli, decesul din astfel de cauze este preluat opţional şi în
contractele de asigurări de viaţă.

4.2 Forme ale asigurărilor de viaţă


Asigurarea de viaţă se defineşte ca fiind contractul în virtutea căruia
societatea de asigurări se angajează, în schimbul primelor încasate de la o
persoană fizică sau juridică (contractantul) să plătească asiguratului sau unui terţ
beneficiar, o anumită sumă, în cazul decesului asiguratului şi/sau al supravieţuirii
lui după vârsta înscrisă în contract.
Formele simple, tradiţionale, ale asigurărilor de viaţă sunt următoarele:
1. asigurarea de supravieţuire;
2. asigurarea de deces;
3. asigurarea mixtă de viaţă.

Asigurările de deces (de viaţă): Asigurarea de deces încheiată pe termen


limitat obligă pe asigurător să achite suma înscrisă în contract dacă decesul
asiguratului a avut loc în perioada de valabilitate a acestuia. Dacă la expirarea
contractului asiguratul este în viaţă, asigurătorul este exonerat de orice obligaţie
faţă de asigurat, decurgând din contractul respectiv. Cum decesul este un
eveniment viitor şi sigur, dar incert ca dată, asigurătorii folosesc diverse forme de
asigurare, care să satisfacă cele mai diferite preferinţe. Astfel, într-o formulă
asigurarea acoperă riscul de deces la orice dată ar surveni aceasta. În acest
scop, pentru a beneficia de o asemenea protecţie, asiguratul se angajează să
plătească prime toată viaţa. Există şi o soluţie care, limitează totuşi, plata
primelor la o anumită perioadă de timp: pe o durată de n ani, până la data x,
până la ieşirea la pensie a asiguratului etc.
Asigurările de supravieţuire: în cazul asigurărilor de supravieţuire,
asigurătorul se angajează să plătească asiguratului, la expirarea contractului,
suma asigurată, cu condiţia ca acesta să fie în viaţă. În perioada de valabilitate a
asigurării, asiguratul, plătind primele datorate, acumulează o sumă la dispoziţia
sa, sumă care devine exigibilă la expirarea contractului. Potrivit condiţiilor
contractuale, asiguratul intră în posesia sumei asigurate numai în cazul în care
este în viaţă la expirarea contractului. dacă, însă, acesta a decedat anterior
expirării termenului de valabilitate a contractului, asigurătorul se consideră
eliberat de angajamentul luat prin contract, ca urmare, nu are nici o obligaţie faţă
de moştenitorii asiguratului. Suma acumulată de asigurat pe parcursul valabilităţii
contractului rămâne de drept asigurătorului, după decesul prematur al
asiguratului.
Asigurările mixte de viaţă: pentru a veni în sprijinul asiguraţilor,
asigurătorul oferă un “produs” care acoperă ambele riscuri de deces şi de
supravieţuire printr-un singur contract, denumit asigurare mixtă de viaţă.
Datorită acoperirii celor două riscuri alternative într-un contract de asigurare unic,
nu dispare caracterul contradictoriu al celor două riscuri, ci se creează numai
impresia că asiguraţii câştigă în cazul producerii oricărui risc: în cazul decesului
asiguratului, beneficiarul asigurării intră în posesia sumei asigurate, iar în caz de
supravieţuire, asiguratul încasează personal suma asigurată prevăzută în
contract. Este adevărat că asiguratul câştigă în ambele împrejurări, dar lucrul
acesta îl obţine cu preţul aferent acoperirii celor două riscuri distincte, adică cu
suportarea primelor datorate atât pentru riscul de deces, cât şi pentru cel de
supravieţuire.
Societăţile de asigurări au căutat să facă cele trei produse de bază tot mai
atractive pentru asiguraţi. Acest deziderat s-a transpus în practică pe două căi:
- prin restructurarea contractelor de către asigurători, ceea ce a generat produse
noi de asigurare, oferite ca atare;
- prin oferta de clauze opţionale suplimentare pentru produsele oferite, ceea ce
dă posibilitatea chiar clientului să restructureze unele aspecte ale contractului, de
la bun început sau pe parcursul derulării acestuia, conform noilor cerinţe sau
posibilităţi financiare.
În ce priveşte prima modalitate de diversificare a contractelor, se pot
menţiona următoarele căi:
1. Pentru asigurările de viaţă (de deces):
Principala componentă inovativă o constituie ataşarea posibilităţii de
economisire, în diverse scopuri şi cu mai multe variante de utilizare a resurselor
acumulate.
a) utilizări în scop personal:
Este cazul asigurărilor permanente de viaţă (viagere) care oferă asiguratului,
spre deosebire de asigurarea temporară de viaţă, avantajul capitalizării primelor
de asigurare. De asemenea poliţa poate fi răscumpărată parţial, valoarea
sumelor asigurate micşorându-se cu valoarea răscumpărării. În plus se poate
oferi şi posibilitatea de a obţine împrumuturi în baza poliţei.
Din punctul de vedere al duratei de plată a primelor, se oferă asigurarea
permanentă de viaţă obişnuită, în care primele se vor plăti toată viaţa, dar şi
varianta cu plata limitată ca durată şi cu menţinerea valabilităţii asigurării până la
vârsta de 95 sau 100 ani a asiguratului.
Mărimea primelor de asigurare poate fi de asemenea flexibilizată, existând
variante cu prime fixe (nivelate) sau cu prime variabile (primele cresc în mod
normal odată cu avansarea în vârstă a asiguratului).
Flexibilitatea contractului se obţine şi la capitolul sumei asigurate la deces
care poate fi constantă, la nivelul prevăzut iniţial, sau crescătoare, cumulând o
parte din valoarea capitalizată.
Formele tradiţionale de asigurări de viaţă nu ofereau posibilitatea
satisfacerii de către asigurat a unor cheltuieli inopinate pe seama poliţei de
asigurare. S-au realizat însă variante ce dau dreptul la retrageri parţiale din
economiile acumulate.
b) utilizări pentru alţi beneficiari:
Beneficiarii asigurării de viaţă (deces) sunt cei desemnaţi în poliţă să
primească indemnizaţia de asigurare sau dacă nu sunt menţionaţi, indemnizaţia
va fi plătită moştenitorilor legali ai asiguratului, conform legilor în vigoare. Pe
durata contractului asiguratul poate să modifice beneficiarul sau beneficiarii
asigurării, iar în cel din urmă caz poate modifica de asemenea procentele de
alocare a beneficiului în caz de deces între aceşti beneficiari.
c) utilizări pentru copii:
Aceste asigurări de viaţă sunt menite să ofere la decesul asiguratului în perioada
de valabilitate a contractului, un sprijin financiar pentru copii, prin preluarea de
către asigurător a plăţii primelor restante până la sfârşitul perioadei contractuale
de plată a acestora şi plata sumei economisite fie printr-o singură tranşă, fie în
rente eşalonate pe durata studiilor.
2. Pentru asigurările de supravieţuire:
Principala componentă inovativă adăugată variantei clasice de plată integrală a
sumei asigurate la expirarea poliţei, o constituie asigurarea de rentă, care
presupune plăţi periodice cu titlu de rentă, din fondul constituit fie pe seama unei
prime unice achitate de asigurat la încheierea contractului, fie pe seama primelor
achitate treptat pe perioada de valabilitate a contractului.
Plata rentelor poate fi structurată de asigurat să înceapă imediat după expirarea
contractului sau la o dată ulterioară, sincronizată eventual cu ieşirea la pensie a
asiguratului. Aceste rente pot constitui o pensie suplimentară, eşalonată pe o
perioadă mai scurtă (în sume mai mari) sau mai lungă de timp (în sume mai
mici).
3. Pentru asigurările de viaţă:
Variantele de diversificare au mers pe următoarele direcţii:
a) economisire;
b) investiţii;
c) pachete bancare.
a) Componenta de economisire este aferentă riscului de supravieţuire. Suma
asigurată pentru supravieţuire, spre deosebire de suma asigurată pentru deces,
nu poate fi, în general, modificată pe parcursul contractului, dar raportat la ea
societatea de asigurări oferă clientului:
- o rată garantată a dobânzii;
- o participare la profit, în general în mărime de 90% din dobânda câştigată ca
urmare a investirii soldului contului de participare la profit (rezerva matematică
plus sumele alocate la aniversările anterioare ale contractului) plus 90% din
dobânda câştigată peste cea garantată ca urmare a investirii rezervei
matematice.
La fiecare a treia aniversare a contractului clientul are posibilitatea, dacă a ataşat
la încheierea contractului această opţiune, să majoreze atât suma asigurată la
supravieţuire, cât şi suma asigurată la deces, cu 10, 20 sau 30 de procente, fără
evaluare medicală.
b) Componenta de investiţii a apărut şi în România începând cu anul 1998, fiind
ataşată asigurărilor de viaţă. Aceste asigurări sunt denumite, datorită
mecanismului investiţional, asigurări de tip unit-linked.
Asigurările de viaţă de tip unit-linked sunt asigurări pe bază de investiţii, care
oferă nu numai protecţia prin asigurare, ci şi posibilitatea investirii. Prima pe care
o plăteşte asiguratul este investită într-unul sau mai multe fonduri de investiţii
puse la dispoziţie de către asigurător, din care asiguratul primeşte apoi o cotă-
parte (un anumit număr de “unit-uri”). Asiguratul are dreptul de a opta pentru
fondurile şi structura în care se vor investi primele plătite de el, având
posibilitatea ca pe parcursul derulării asigurării să schimbe această structură.
Condiţia pentru a putea participa la aceste fonduri de investiţii este de a cumpăra
o asigurare de viaţă.
Dacă în cazul asigurărilor de viaţă tradiţionale riscul investiţiei aparţine companiei
de asigurări (în consecinţă, asigurătorul va investi banii cu mare prudenţă, de
obicei în depozite bancare şi obligaţiuni de stat care, deşi nu aduc profituri mari,
sunt sigure), la asigurările unit-linked riscul investiţiei aparţine contractantului.
Astfel, beneficiile obţinute din investiţii depind de performanţa fondurilor de
investiţie create şi puse la dispoziţie de asigurător.
Aceste produse pot avea în structura lor următoarele componente:
Protecţia, care este reprezentată de o asigurare de viaţă pe termen nelimitat,
pentru care plata primelor eşalonate se face până la împlinirea vârstei de
pensionare, iar pe perioada protecţiei suma asigurată (aleasă de client) este
garantată de asigurător. În cazul decesului asiguratului, beneficiarul va încasa
valoarea maximă dintre suma asigurată şi valoarea contului sau la momentul
respectiv, unde suma asigurată este stabilită de către client între o valoare
maximă şi una minimă, în funcţie de vârsta sa şi de prima plătită, iar valoarea
contului este reprezentată de echivalentul valoric al unit-urilor deţinute în
fondurile financiare ale asigurătorului.
Investiţia – constă în cumpărarea de unităţi de cont (unit-uri) în fondurile
financiare
constituite de asigurător. Aceste fonduri sunt fonduri interne, închise,
reprezentând un portofoliu de diverse tipuri de active financiare administrate de
asigurător exclusiv în scopul asigurării.
Contractantul asigurării va avea acces la aceste fonduri doar prin intermediul
asigurărilor unit-linked, iar prima de asigurare plătită va fi destinată în întregime
achiziţionării de unit-uri în fondurile financiare. Plata primelor se poate face
anual, semestrial, trimestrial, lunar, dar şi în orice moment, atunci când se
doreşte mărirea părţii de investiţie. Contractantul poate alege procentul în care
prima se va aloca între diferitele fonduri şi poate în orice moment să schimbe
gratuit aceste procente de alocare.
Valoarea unui unit se stabileşte săptămânal, la momentul evaluării fondurilor,
regăsindu-se în mărimea preţului de vânzare, preţ care este folosit în evaluarea
costului asigurării de viaţă, în momentul în care clientul doreşte retragerea de
lichidităţi sau atunci când întrerupe contractul şi doreşte să obţină echivalentul
valoric al contului său.
Componenta rentelor – apare doar în cazul asigurărilor unit-linked la care există
posibilitatea transformării contului şi constă în transformarea la sfârşitul perioadei
de plată a primelor (la vârsta pensionării) a valorii contului contractantului în
rente lunare, plătibile atât timp cât asiguratul este în viaţă. Unele societăţi plătesc
rentele pe o perioadă garantată indiferent dacă asiguratul decedează sau nu în
acest interval.
Preţul de cumpărare reprezintă preţul la care clientul poate cumpăra unit-uri în
fondurile financiare menţionate, iar banii plătiţi de client sub forma primelor de
asigurare sunt transformaţi în funcţie de acest preţ.
Produsele unit-linked prezintă următoarele trăsături:
1. prima de asigurare nu este fixă, clientul poate modifica oricând mărimea
primelor de asigurare;
2. clientul poate alege suma asigurată între un minim şi un maxim stabilite în
funcţie de vârsta asiguratului şi de valoarea primei plătite, iar această sumă este
garantată pe toată durata contractului şi poate fi modificată oricând;
3. plata primelor de asigurare este eşalonată şi există posibilitatea modificării
frecvenţei de plată la fiecare aniversare a contractului;
4. clientul poate oricând să retragă o cotă din numărul unit-urilor în contul său,
cota exprimată ca procent sau sumă fixă;
5. în cazul în care clientul nu mai poate plăti primele de asigurare, contractul unit-
linked se transformă într-un contract cu suma asigurată redusă, adică noua sumă
asigurată va fi egală cu valoarea contului contractantului la momentul încetării
plăţii primelor;
6. în cazul unui contract cu suma asigurată redusă, clientul are dreptul să facă
retrageri periodice prin reducerea contului sau reduceri care se pot face sub
formă de cote procentuale sau în sumă fixă, atât timp cât contul nu este nul;
7. contractantul asigurării are dreptul, de regulă o dată pe an, să transforme unit-
uri între fondurile financiare în care se află banii săi.
8. În cazul asigurării de tip unit-linked, ca şi în cazul celorlalte asigurări de viaţă,
se pot adăuga clauze suplimentare cu deosebirea că prima corespunzătoare
clauzelor se va deduce lunar din contul contractantului prin reducerea numărului
de unit-uri.
În alegerea unei asigurări de viaţă de tip investiţional nu trebuie uitat că riscul
investiţiei aparţine clientului. Acesta poate selecta din oferta de programe de
investiţii concepute de asigurător pe cele mai puţin riscante (având în
componenţă numai titluri de stat şi depozite bancare) sau risc moderat sau cu un
risc ridicat (formate de exemplu din 30% obligaţiuni şi 70% acţiuni cotate pe
pieţele internaţionale).
c) Asigurările mixte de viaţă cu pachet bancar opţional este o modalitate de a
cupla asigurarea cu unele servicii şi produse bancare precum utilizarea contului
curent, a cardurilor de debit şi accesarea creditului ipotecar pe termen mai lung.
În general, pentru alegerea unei poliţe de asigurare de viaţă din oferta
diversificată a societăţilor de asigurări, potenţialul client ar trebui să compare
primele de asigurare practicate pe piaţă, să aleagă un agent sau broker şi să
verifice dacă societatea de asigurări este una pe care se poate baza pe termen
lung.
Ofertele companiilor de asigurări includ, de regulă, grafice şi cifre ce reprezintă
proiecţii în viitor ale derulării contractului de asigurare. Aceste proiecţii cuprind
atât valori garantate, cât şi valori care nu sunt garantate. Elementele care nu
sunt garantate, cum ar fi acumularea banilor la poliţele de asigurare mixtă de
viaţă, se bazează pe experienţa şi previziunile pe care le face compania de
asigurări. Este de reţinut că este vorba numai despre nişte estimări şi că sumele
respective nu sunt garantate.
Poliţele de asigurare de viaţă cu acumulare de capital trebuie să aibă atât o
creştere suficient de mare (excluzând rata inflaţiei, bineînţeles), cât şi valori de
răscumpărare bune. Deşi s-ar putea ca asigurătorul să prezinte o ilustrare a
valorii sumelor acumulate pe parcursul derulării contractului, aceasta nu este
neapărat şi suma care va fi primită în cazul răscumpărării poliţei. Între două poliţe
cu aceeaşi sumă asigurată, cu aceeaşi rată de acumulare şi cu aceeaşi primă de
asigurare, poliţa cu cea mai mare valoare de răscumpărare este, probabil, şi cea
mai bună.
Poliţa se poate cumpăra fie direct de la compania de asigurări, fie prin
intermediul unui agent de asigurări sau broker. Costul va fi acelaşi, dar
explicaţiile suplimentare şi ajutorul primite de la un consultant nu sunt de neglijat.
Înainte de semnarea unei cereri de asigurare, ar trebui verificată compania de
asigurări aleasă. Din păcate, unele companii de asigurări cu un management
defectuos pot întâmpina probleme financiare şi chiar pot intra în faliment.
Există constituit, conform legii, un fond special pentru protecţia asiguraţilor în caz
de faliment al societăţilor de asigurări, dar din acest fond vor fi plătite numai
valorile de răscumpărare ale poliţelor, dacă aceste există, valori care în primii ani
de contract sunt mai mici decât suma primelor de asigurare plătite. În plus,
durează, de regulă, destul de mult până la declararea falimentului unei companii
de asigurări, stabilirea celor care au dreptul la despăgubiri şi plata efectivă a
acestor bani. Pentru a se evita astfel de neplăceri, este necesară verificarea cu
atenţie a solidităţii şi bonităţii companiei. Agenţiile de rating pot oferi o indicaţie
deosebit de preţioasă în acest sens.
În contextul diversificării poliţelor de asigurare de viaţă, pe lângă asigurările
individuale la care ne-am referit până acum, se cer menţionate şi asigurările
colective (de grup).
Aceste asigurări se încheie fie de către angajatori (în calitate de asiguraţi) în
beneficiul propriilor angajaţi (în calitate de beneficiari ai asigurării) fie de către
societăţi comerciale sau bancare în favoarea unui grup generic de clienţi debitori.
De regulă, în asigurarea colectivă sunt cuprinse toate persoanele care alcătuiesc
grupul respectiv, cu condiţia ca fiecare în parte să-şi exprime acordul la această
asigurare. Acest acord este necesar şi datorită faptului că deseori o parte din
prima de asigurare este suportată de angajat, iar în cazul clienţilor debitori prima
poate fi plătită integral de aceştia.

Asigurările colective de viaţă prezintă următoarele avantaje:


- constituie pentru multe firme o modalitate suplimentară de stimulare şi fidelizare
a personalului, mai ales când plata primelor de asigurare este preluată, parţial
sau integral de către angajator;
- este o cale de asigurare a riscului financiar de neplată pe motiv de deces a
ratelor scadente la vânzările în rate sau leasing;
- prezintă avantajul că evită selecţia riscurilor specifică asigurărilor individuale şi
din acest motiv asigurarea de grup este mai ieftină decât asigurarea individuală.

4.3 Condiţii contractuale şi clauze suplimentare

La asigurările de viaţă asigurătorii condiţionează acceptarea clienţilor în


asigurare şi selectează cerinţele de durată a asigurării, primă şi sumă asigurată
de un set de factori de subscriere, precum:
- Vârsta. Rata mortalităţii este corelată cu vârsta. În general, cu cât
solicitantul este mai în vârstă, cu atât prima este mai mare.
- Sexul. Femeile au o speranţă de viaţă mai mare decât bărbaţii, la
aceeaşi vârstă. De aceea, femeilor li se aplică de obicei prime de asigurare mai
mici decât bărbaţilor.
- Statura. Statura se referă la legătura dintre înălţime, greutate şi talie.
Ratele de mortalitate sunt substanţial mai mari pentru persoanele
supraponderale.
- Condiţia fizică. În funcţie de suma asigurată dorită, solicitantul ar putea fi
supus la anumite teste, pentru a i se determina condiţia fizică. Aceste teste
includ: analiza sângelui, testele de urină pentru a detecta bolile de rinichi, testul
SIDA, o electrocardiogramă pentru detectarea bolilor de inimă.
- Starea sănătăţii în trecut. Solicitanţii sunt întrebaţi dacă au suferit
anumite boli în trecut, dacă au beneficiat de tratament pentru consumul de
droguri sau alcool sau dacă în trecut li s-a refuzat solicitarea pentru asigurarea
de viaţă sau li s-a oferit această asigurare la cote de primă mai mari decât cele
standard.
- Antecedente în familie. Ţinându-se seama de faptul că anumite afecţiuni
ale sănătăţii sunt ereditare, solicitanţii sunt chestionaţi cu privire la bolile
existente în familia lor (boli de inimă, cancer, diabet şi alte boli greu de tratat).
- Fumatul. Datorită faptului că fumătorii au rate de mortalitate mai mari
decât nefumătorii, solicitanţii sunt întrebaţi dacă fumează sau când au întrerupt
fumatul.
- Practicarea sporturilor periculoase. Unele sporturi sunt periculoase şi pot
creşte riscul de deces. Aceste activităţi includ schiul nautic, planorismul, cursele
de maşini.
- Obiceiuri. Solicitanţii sunt chestionaţi cu privire la folosirea alcoolului şi a
drogurilor. Totuşi, alcoolicii care au urmat cu succes un tratament sau nu au mai
consumat alcool pentru un anumit număr de ani pot fi asiguraţi la cote de primă
standard. Sunt luaţi în considerare şi alţi factori, inclusiv problemele financiare
serioase, ca falimentul.
- Domiciliul. Ratele de mortalitate variază în lume datorită standardelor
diferite de viaţă, climei, răspândirii bolilor, condiţiilor de salubritate, războaielor şi
altor factori. Solicitantul poate avea în vedere să locuiască într-o ţară străină sau
să călătorească şi trebuie chestionat în legătură cu acest lucru.
- Ocupaţia. Anumite meserii prezintă rate ale accidentelor relativ mari, în
timp ce altele expun muncitorii la anumite tipuri de boli profesionale. Locurile de
muncă cu un grad ridicat de pericol includ: exploatările miniere, fabricile de
cherestea, construcţiile, fermele şi alte meserii în care muncitorii sunt expuşi la
praf şi substanţe toxice.
Intrarea în asigurare este condiţionată apoi de plata unei sume denumită
anticipaţie, compusă din valoarea celei dintâi rate de primă plus taxa de poliţă.
Asigurările sunt de regulă disponibile în două variante, cu primă unică sau cu
primă eşalonată.
Menţinerea în asigurare se pune în cazul asigurărilor cu plata eşalonată a
primelor. În caz de neplată la termen a unei rate scadente de primă, asiguratul
are dreptul să o plătească într-un termen de păsuire stabilit (de exemplu 90 zile).
Dacă rata de primă nu se achită nici în acest termen contractul prevede
următoarele variante:
a) dacă este asigurare fără constituire de rezervă de prime, contractul se
reziliază. Este cazul asigurărilor temporare de deces;
b) la toate celelalte tipuri de asigurări de viaţă se constituie rezerve de
prime şi contractele prevăd:
- rezilierea fără valoare de răscumpărare (în primii 3 ani);
- rezilierea cu valoare de răscumpărare (după primii 3 ani);
- transformarea contractului în contract liber de plata primelor, la
solicitarea clientului (după primii 3 ani). Contractul continuă cu o valoare redusă,
dar opţiunile suplimentare vor fi reziliate.
Valoarea de răscumpărare este suma pe care asiguratul este îndreptăţit
să o primească în cazul denunţării unilaterale a contractului sau a întârzierii plăţii
primelor dincolo de limitele admise.
Valoarea de răscumpărare există de la început pentru contractele cu plata
anticipată şi integrală a primei de asigurare, dar apare numai din al patrulea an
de asigurare în cazul contractelor cu primă eşalonată.
Valoarea de răscumpărare se calculează astfel:
- la contractele cu primă unică şi la contractele cu sumă asigurată redusă
sau libere de plata primelor: 95% din rezerva de poliţă şi participarea la profit;
- la contractele cu primă eşalonată: 95% din rezerva de poliţă şi
participarea la profit la care se adaugă primele plătite şi neconsumate şi se scad
primele datorate şi neplătite.
Reactivarea contractului este prevăzută în contractele cu constituire de
rezerve de primă. Asiguratul care a încetat plata primelor are dreptul să
reactiveze contractul fie prin plata primelor restante, fie prin prelungirea duratei
asigurării cu timpul cât nu s-au plătit prime, fie printr-o combinaţie a celor două
modalităţi.
Dreptul la suma asigurată rezultând din rezerva de prime este
imprescriptibil. Acest drept îl are, după caz, asiguratul, beneficiarul desemnat sau
moştenitorii legali. Creditorii asiguratului nu au dreptul să urmărească suma
asigurată cuvenită beneficiarului asigurării.

Asigurătorul nu plăteşte suma asigurată:


- dacă beneficiarul a produs intenţionat decesul asiguratului. Suma se
plăteşte eventualilor alţi beneficiari sau moştenitori;
- dacă decesul asiguratului a survenit cu ocazia comiterii cu intenţie a
unor fapte penale.
La unele asigurări mixte de viaţă suma asigurată poate fi plătită înainte de
expirarea termenului de valabilitate al contractului, prin sistemul tragerilor de
amortizare. Suma aferentă combinaţiilor câştigătoare de la tragerile la sorţi se
achită imediat de către asigurător. Dacă amortizarea este parţială, contractul de
asigurare rămâne în vigoare pentru restul sumei asigurate, iar prima de asigurare
se reduce corespunzător.
Reevaluarea contractului se poate face pe parcurs în baza:
- reevaluării riscului din punct de vedere ocupaţie/hobby/sport, în baza
declaraţiei asiguratului cu privire la schimbările intervenite faţă de declaraţia
iniţială;
- reevaluării medicale cu ocazia creşterii sumei asigurate la deces sau/şi a
ataşării de asigurări sau opţiuni suplimentare.
Modificările contractului pot fi operate şi la solicitarea asigurătorului, pe
toată durata acestuia sau numai la aniversarea contractului.

1. Modificări posibile pe toată durata contractului:


a) Schimbarea contractului asigurării, dar fără schimbarea persoanei
asigurate. Este importantă această posibilitate în contextul în care asiguratul sau
contractantul iniţial nu mai pot face faţă plăţii primelor şi această obligaţie
financiară este preluată de o altă persoană.
b) Schimbarea beneficiarilor asigurării. Dacă persoana contractantului
este diferită de cea a asiguratului, schimbarea beneficiarilor se face în baza
solicitării scrise a contractantului şi cu acordul asiguratului. Pot fi modificate în
acelaşi timp şi procentele de alocare ale beneficiarului în cazul decesului
asiguratului.
c) Schimbarea modalităţii de plată se poate face între variantele
disponibile la un moment dat, ca de exemplu prin cupoane, ordine de plată sau
transfer bancar.
d) rezilierea asigurărilor suplimentare.

2. Modificări posibile la aniversarea contractului:


a) Adaptarea la inflaţie. Se are în vedere ajustarea, după caz, atât a sumei
asigurate la deces, cât şi a sumei asigurate la supravieţuire, dar acest calcul se
face diferit:
- pentru suma asigurată la deces procentul de ajustare se aplică la suma
asigurată;
- pentru suma asigurată la supravieţuire procentul de ajustare se aplică la
prima de asigurare, iar suplimentul de primă va fi folosit pentru a cumpăra o
sumă asigurată suplimentară.
b) Modificarea sumei asigurate la deces. Se poate face în sensul creşterii,
pe baza unei noi evaluări a riscului de către asigurător şi fără ca asiguratul să fi
depăşit vârsta de 65 ani, sau în sensul reducerii sumei asigurate, dar fără a
coborî sub minimul preconizat în contract.
c) Creşterea garantată a sumei asigurate. Se poate exercita în general la
fiecare a 3-a aniversare a contractului, fără evaluare medicală. Contractantul
poate majora cu 10, 20 sau 30 de procente atât componenta de protecţie, cât şi
componenta de economisire a contractului.
d) Schimbarea frecvenţei de plată a primelor de asigurare.
e) Ataşarea de asigurări şi opţiuni suplimentare. Acestea pot fi:
- asigurare suplimentară de deces din accident;
- asigurare suplimentară de invaliditate permanentă din accident;
- asigurare suplimentară de invaliditate permanentă şi deces din accident;
- asigurare suplimentară de sănătate (spitalizare sau chirurgie din
accident sau îmbolnăvire);
- opţiunea de scutire de plată a primelor.
Caracteristic asigurărilor suplimentare este faptul că pot fi denunţaţi
unilateral oricând pe durata contractului şi că îşi încetează valabilitatea la
transformarea contractului de asigurare în contract liber de plata primelor sau la
rezilierea lui.
Capitolul 5

ASIGURĂRILE DE ACCIDENTE

Asigurările de accidente sunt asigurări de persoane care fac parte din


categoria asigurărilor generale (non-viaţă). Această clasificare se referă la
produsele de asigurare oferite de sectorul privat al asigurărilor.
În mod distinct, în multe ţări, ca şi în România (prin Legea 346/2002),
asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, ca parte componentă
a domeniului mai larg al asigurărilor de accidente, a fost inclusă în sistemul
asigurărilor sociale garantate de stat. Ea a devenit în România obligatorie din
anul 2005 pentru toţi cei care utilizează forţă de muncă angajată cu contract
individual de muncă.
În cele ce urmează ne vom referi doar la asigurările de accidente
practicate de societăţile private de asigurări.

Asigurările de accidente se încheie în următoarele variante:


a) asigurarea de accidente, denumită de noi “standard”;
b) asigurarea familială de accidente;
c) asigurarea de accidente “Turist”;
d) asigurarea complexă a elevilor şi studenţilor;
e) asigurarea de accidente a călătorilor transportaţi de întreprinderile
particulare cu autovehicule proprii;
f) asigurarea facultativă a vânătorilor;
g) asigurarea facultativă, suplimentară, pentru cazurile de invaliditate
temporară din accident.

Asigurarea de accidente “standard” se încheie de persoane în vârstă de la


16 ani împliniţi. Condiţia de vârstă minimă (de 16 ani împliniţi) se mai cere la
asigurarea de accidente “Turist”, precum şi la asigurarea familială de accidente.
La aceasta din urmă, pe lângă asiguratul principal, mai sunt cuprinşi, fără adaos
de primă, soţia (soţul), precum şi copiii, indiferent de numărul lor, în vârstă de la
5 la 16 ani neîmpliniţi. La celelalte variante de asigurări de accidente, nu sunt
stabilite condiţii de vârstă.
Asigurările facultative de accidente, fără excepţie, acoperă riscurile de
invaliditate permanentă şi de deces provocate de accidente. Câteva dintre
asigurările la care ne referim, concepute ca asigurări complexe, acoperă în plus
bunurile casnice şi gospodăreşti (asigurările de accidente familiale, “Turist” etc.),
precum şi răspunderea civilă a asiguraţilor. Sfera cea mai largă de cuprindere o
prezintă asigurarea complexă a elevilor şi studenţilor, care include asigurarea
bunurilor casnice şi gospodăreşti luate oriunde de elevul ori studentul asigurat în
afara domiciliului (la şcoală, la facultate, în tabără, în excursie etc.), asigurarea
de accidente a elevului şi studentului asigurat, precum şi asigurarea de
răspundere civilă legală ca urmare a avarierii sau distrugerii unor bunuri din
culpa elevului ori a studentului asigurat.
Durata asigurării este, după caz, de o lună, de trei luni, sau un multiplu al
acestora, de un an, rareori de până la doi ani.
În baza contractului de asigurare de accidente “standard”, asigurătorul
plăteşte suma asigurată în caz de invaliditate permanentă sau de deces al
asiguratului, ca urmare a unui accident produs în perioada de valabilitate a
asigurării.
La asigurarea familială de accidente, suma asigurată se plăteşte:
a) asiguratului principal, în caz de invaliditate permanentă a acestuia; de
invaliditate sau de deces al copiilor şi de deces al soţiei (soţului), în calitate de
beneficiar;
b) soţiei (soţului) asiguratului principal, în caz de invaliditate permanentă a
acesteia (acestuia) şi de deces al asiguratului principal, în calitate de beneficiar;
c) copiilor, în caz de deces simultan al părinţilor, în calitate de beneficiari.
La asigurarea de accidente “Turist”, în caz de invaliditate permanentă din
accident sau de distrugere a bunurilor casnice şi gospodăreşti, suma asigurată
se plăteşte asiguratului; în caz de deces al asiguratului, suma asigurată se
plăteşte beneficiarului asigurării.
La majoritatea tipurilor de asigurări de accidente contractele se încheie
pentru sume fixe (mărimi standard sau un multiplu al acestora), stabilite la
niveluri diferite, în funcţie de riscul asigurat, mai mari pentru invaliditate
permanentă şi mai mici pentru deces.
La asigurarea complexă a elevilor şi studenţilor, contractele se încheie
pentru sume asigurate, stabilite în mod distinct pentru: bunuri casnice şi
gospodăreşti, invaliditate permanentă, deces şi răspundere civilă legală.
La asigurarea facultativă a vânătorilor, vânătorii sportivi cu domiciliul în
România, membri ai Asociaţiei Generale a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi, care
posedă permise de vânătoare, sunt asiguraţi pentru cazurile de: a) răspundere
civilă ca urmare a vătămării corporale sau a decesului terţelor persoane, în
legătură cu activitatea de vânătoare şi b) accidente ale vânătorilor sportivi
întâmplate în legătură cu activitatea de vânătoare. La acest tip de asigurare,
contractul se încheie pentru sume asigurate fixe, stabilite în mod distinct pentru
invaliditate permanentă, deces şi răspundere civilă.
La asigurarea facultativă, suplimentară, pentru invaliditate temporară din
accident, suma asigurată se stabileşte sub forma indemnizaţiei zilnice de
spitalizare, pe care asigurătorul urmează să o suporte pentru zilele de spitalizare
a asiguratului, precum şi pentru cele de convalescenţă, stabilite de medic.
Primele de asigurare se stabilesc, de regulă, pe perioada de valabilitate a
contractului, în raport cu sumele asigurate.
Asigurarea de economie şi invaliditate permanentă din accidente se
încheie cu persoane în vârstă de la 16 ani, pentru sume fixe pe durate de 5-10
ani. Tipul de asigurare la care ne referim constituie atât un instrument de
economisire, cât şi unul de protecţie a asiguraţilor. Această dublă funcţie se
realizează prin faptul că suma asigurată se plăteşte, la expirarea asigurării,
asiguratului aflat în viaţă, precum şi în caz de invaliditate permanentă a
asiguratului provocată de accidente.
La expirarea contractului, suma asigurată de plată se majorează cu o
anumită cotă procentuală de excedent; această sumă se achită de asigurător
indiferent de plăţile făcute anterior pentru invalidităţi permanente.
Primele de asigurare se plătesc anual sau în rate lunare, anticipat. Durata
de plată a primelor este egală cu cea de valabilitate a asigurării.
Asigurarea managerilor pentru riscurile de accidente se încheie cu
persoanele desemnate în calitate de manageri ai unor societăţi comerciale, în
vârstă cuprinsă între 24 şi 65 de ani, pe o durată de 4 sau 5 ani, dar nu mai mult
decât până la împlinirea vârstei de 70 de ani. Suma asigurată, stabilită de
asigurat, nu poate fi mai mică decât cea stipulată de asigurător în Condiţiile
speciale.
Asigurarea de care ne ocupăm acoperă următoarele evenimente:
a) accidentele produse în timpul obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu
acestea, inclusiv în cadrul deplasărilor în interes de serviciu în ţară sau
străinătate;
b) decesul produs din alte cauze decât accidentele, dar în legătură cu
activitatea profesională desfăşurată, inclusiv ca urmare a unui efort fizic sau
intelectual excesiv;
c) incapacitatea temporară de muncă, survenită în urma unui accident
produs în legătură cu activitatea profesională;
d) pierderile de venituri ale societăţii comerciale, ca urmare a erorilor
involuntare de management.
În baza contractului de asigurare, asigurătorul se obligă să plătească:
a) în caz de invaliditate permanentă ca urmare a unui accident – suma
asigurată, în total sau în parte, în funcţie de gradul de invaliditate;
b) în caz de deces al asiguratului din accident – dublul sumei asigurate;
c) în caz de deces al asiguratului din alte cauze – suma asigurată, iar
după cel de-al doilea an de asigurare – suma asigurată majorată cu cote de
excedent;
d) în caz de incapacitate temporară de muncă a asiguratului, ca urmare a
unui accident, o anumită indemnizaţie zilnică, în raport cu suma asigurată, pentru
cel mult 180 de zile, fără a putea depăşi suma asigurată;
e) în caz de pierderi de venituri ale societăţilor comerciale, produse ca
urmare a erorilor involuntare de management, începând cu cel de-al doilea an de
asigurare, până la 75% din suma asigurată;
f) la expirarea asigurării, dacă asiguratul va fi în viaţă – suma asigurată
majorată cu o anumită cotă de excedent.
Prima de asigurare, stabilită de asigurător în raport cu suma asigurată, cu
vârsta asiguratului la încheierea contractului şi cu durata acestuia, se achită
anual, anticipat.
Suma asigurată se plăteşte: asiguratului în caz de invaliditate permanentă
sau temporară şi de supravieţuire a acestuia; beneficiarului asigurării în caz de
deces al asiguratului, şi societăţii comerciale la care a fost angajat asiguratul ca
manager, în caz de pierdere de venituri de către societatea comercială în cauză,
produse ca urmare a erorilor de management, precum şi în caz de răscumpărare
a asigurării.
În afara asigurărilor individuale de persoane, de care ne-am ocupat până
aici, societatea de asigurare încheie şi anumite asigurări colective (de grup) de
persoane.
Printre acestea se numără: a) asigurarea pentru cazurile de accidente ale
angajaţilor, contractată de persoane juridice; b) asigurarea personalului navigant
profesionist, a personalului nenavigant angajat şi a elevilor din aeronautica civilă,
precum şi a sportivilor din cadrul aeronauticii sportive; c) asigurarea pentru
cazurile de accidente a persoanelor transportate cu autovehiculele persoanelor
juridice, fără plata transportului sau numai cu plata carburantului; d) asigurarea
călătorilor pentru cazurile de accidente; e) asigurarea turiştilor pentru cazurile de
accidente.
Toate aceste asigurări au un caracter facultativ.
Redăm, succint, principalele caracteristici ale acestor asigurări.
Asigurarea pentru cazurile de accidente ale angajaţilor (membrilor),
contractată de persoane juridice, se încheie la cererea şi în contul persoanelor
juridice cu sediul în România, ca şi la cererea şi în contul firmelor străine, pentru
accidente ale angajaţilor (membrilor) lor.
Sunt primiţi în asigurare, după caz, toţi angajaţii de o anumită profesie
(ocupaţie) sau numai unii dintre aceştia, independent de vârsta acestora. Sumele
asigurate se stabilesc de către persoanele juridice care încheie asigurarea
(denumite contractante), de comun acord cu asigurătorul.
Potrivit contractului, asigurătorul se obligă să plătească întreaga sumă
asigurată în caz de deces şi de invaliditate permanentă totală, ca urmare a unui
accident produs în timpul valabilităţii contractului de asigurare, dacă decesul sau
invaliditatea s-a ivit în decurs de un an de la data accidentului.
Dacă invaliditatea permanentă este parţială, asigurătorul plăteşte, în limita
sumei asigurate pentru invaliditate permanentă totală, o parte din această sumă,
corespunzătoare gradului de invaliditate permanentă stabilit, majorată cu 25%.
În acest context, noţiunea de accidente cuprinde o gamă largă de
evenimente întâmplate în timpul funcţionării sau folosirii maşinilor, aparatelor,
mecanismelor, armelor sau a oricăror instrumente ori scule, precum şi explozia,
arsura, degenerarea, îngheţul, înecul, acţiunea curentului electric, trăsnetul,
insolaţia, lovirea, inclusiv înţeparea, tăierea şi altele asemenea, atacul din partea
altei persoane sau a unui animal, alunecarea, prăbuşirea de teren, căderea
oricărui obiect sau a asiguratului, asfixierea şi intoxicarea din cauze subite. Aici
mai sunt cuprinse evenimente întâmplate ca urmare a circulaţiei mijloacelor de
transport sau din cauza accidentelor suferite de acestea.
Contractul de asigurare poate fi încheiat şi cu limitarea răspunderii
asigurătorului la accidente suferite de asiguraţi, numai ca urmare a executării de
către aceştia a obligaţiilor lor de serviciu, inclusiv în deplasările în interes de
serviciu.
Asigurarea se poate încheia în două moduri, şi anume:
a) cu indicarea numelui şi a profesiei angajaţilor asiguraţi, sau
b) cu indicarea numărului total al angajaţilor asiguraţi, pe profesii (ocupaţii). În
prima ipoteză, suma asigurată poate fi aceeaşi pentru toţi asiguraţii sau se
stabilesc sume asigurate pentru fiecare asigurat în parte. În cea de-a doua
ipoteză, sumele asigurate vor fi aceleaşi pentru toţi asiguraţii care exercită
aceeaşi profesie; persoana juridică contractantă are obligaţia să asigure pe toţi
angajaţii având aceeaşi ocupaţie.
Asigurarea personalului navigant, este rezervată anumitor categorii de
personal din aeronautica civilă şi din cea sportivă. Este vorba de: a) personalul
navigant profesionist din aeronautica civilă; b) personalul navigant angajat la
unităţile aeronautice civile şi sportive, care execută zboruri în interes de serviciu;
c) sportivii care se formează sau se antrenează în cadrul unităţilor de
aeronautică sportivă; d) persoanele care desfăşoară activitate de lansări cu
paraşuta din turnuri în cadrul unităţilor de aeronautică sportivă.
Sumele asigurate se stabilesc de către unităţile aeronautice civile sau
sportive, de comun acord cu asigurătorul, şi se plătesc în caz de deces sau de
invaliditate permanentă, ca urmare a unui accident întâmplat în legătură cu
zborul (cu lansarea cu paraşuta din turnuri).
Asigurarea de accidente a persoanelor transportate cu autovehiculele
persoanelor juridice, în baza obligaţiilor contractuale de muncă sau la şi de la
locul de muncă ori în alte interese ale persoanelor juridice respective.
Sunt cuprinse în asigurare numai persoanele care au calitatea de angajaţi
ai persoanelor juridice contractante şi care sunt transportate cu autovehicule
proprii. Asigurarea este valabilă numai dacă transporturile se efectuează pe
drumuri publice, comunale, forestiere, de acces şi interioare pe care sunt admise
autovehiculele, cu respectarea itinerariilor stabilite în foile de parcurs. Asigurarea
se face pentru aceeaşi sumă pentru fiecare persoană.
La contractarea asigurării persoana juridică în cauză are posibilitatea să
opteze pentru una din următoarele forme de plată a primelor: a) pe bază de
tabele (liste nominale) ale angajaţilor transportaţi, întocmite înainte de efectuarea
transporturilor, şi care se anexează la foaia de parcurs şi b) în funcţie de
capacitatea (numărul de locuri) autovehiculelor şi de numărul de transporturi. În
primul caz, prima se calculează de fiecare persoană şi transport efectuat, iar cel
de-al doilea – de fiecare loc şi transport.
Asigurarea călătorilor pentru cazurile de accidente se încheie cu persoane
juridice, autorizate să efectueze transport de călători. Prin această asigurare
facultativă sunt protejaţi călătorii (inclusiv copiii care călătoresc gratuit conform
tarifelor de călătorie) pe timpul transportului organizat de societatea de transport,
cu mijloace de transport la care sunt admişi călătorii care circulă pe drumuri
publice, pe căi ferate sau pe apă, precum şi în transporturile aeriene publice,
utilitare sau de serviciu, pentru:
a) cazurile de accidente corporale;
b) cheltuielile medicale necesare tratării invalidităţii permanente, precum şi
pentru pierderea, avarierea sau distrugerea bagajelor înregistrate şi a bunurilor
aflate asupra călătorilor.
Asigurarea poate fi încheiată şi numai pentru cazurile de accidente
corporale.
Călătorii sunt asiguraţi pentru cazurile de deces şi de invaliditate
permanentă, totală sau parţială, ca urmare a unui accident produs în timpul
călătoriei şi în legătură cu aceasta, dacă decesul sau invaliditatea s-a produs în
decurs de un an de la data accidentului.
În această asigurare nu este cuprins personalul mijlocului de transport
când călătoreşte în această calitate; nu sunt cuprinse nici anumite bunuri, cum ar
fi: banii, hârtiile de valoare, documentele, registrele, titlurile, actele, manuscrisele,
obiectele de valoare artistică, ştiinţifică sau istorică, pietrele preţioase, obiectele
de platină, de aur sau de argint, mărcile poştale şi altele asemenea.
Răspunderea asigurătorului începe din momentul eliberării legitimaţiei de
călătorie sau a documentelor care dă dreptul la călătorie, iar pentru bagajele sau
bunurile călătorilor – din momentul încărcării acestora în mijlocul de transport şi
încetează din momentul descărcării bunurilor din mijlocul de transport.
Sumele asigurate pe fiecare călător şi la fiecare călătorie în parte se
stabilesc astfel:
a) pentru deces sau invaliditate permanentă, totală sau parţială, ca urmare
a accidentelor, la nivelul propus de societatea de transport şi agreat de
asigurător;
b) pentru cheltuielile medicale necesare tratării invalidităţii permanente, în
limitele unui anumit procent din suma asigurată;
c) pentru pierderea, avarierea sau distrugerea bagajelor înregistrate,
precum şi a bunurilor aflate asupra călătorilor, în limitele unui anumit procent din
suma asigurată (mai mic decât în cazul precedent).
Primele de asigurare se includ în preţul călătoriei, adăugând la costul
legitimaţiei de călătorie sau al transportului o cotă procentuală din acest cost.
Asigurarea turiştilor pentru cazurile de accidente se încheie cu persoane
juridice, autorizate să organizeze acţiuni turistice, interne şi externe pentru turişti,
cetăţeni români sau străini.

Asigurarea are caracter facultativ şi protejează turiştii care participă la


programe turistice interne şi externe pentru:
a) deces sau invaliditate permanentă din accident;
b) cheltuieli medicale (medicamente şi spitalizare) impuse de tratarea
invalidităţii, survenite ca urmare a unui accident;
c) avariere, distrugere sau pierdere a bagajelor, ca urmare a unui
accident;
d) cheltuieli legate de transportul corpului neînsufleţit al asiguratului
decedat de la locul unde a survenit decesul şi până la locul de înhumare;
e) sume pe care turistul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare
pentru prejudicii de care răspunde şi care au fost produse din fapta sa culpabilă,
ca urmare a avariei ori a distrugerii unor bunuri.
Asigurarea se poate încheia fie într-o formă limitată la riscul de deces sau
invaliditate permanentă din accident, fie într-o formă mai largă care, pe lângă
aceste două riscuri, mai cuprinde, la cerere, oricare dintre riscurile enumerate
mai sus.
Turiştii sunt asiguraţi pentru cazurile de deces şi de invaliditate
permanentă totală sau parţială, ca urmare a unui accident produs în perioada
participării la programul turistic, dacă decesul sau invaliditatea s-a ivit în decurs
de un an de la data accidentului. Bagajele sunt asigurate pentru pagubele
suferite în urma avarierii, distrugerii sau pierderii acestora, ca urmare a
accidentelor de circulaţie pe timpul transportului, a incendiului ori a calamităţilor
naturale întâmplate în timpul sejurului.
Sumele asigurate pe fiecare turist şi de fiecare program turistic se
stabilesc de către societatea de turism contractantă, în sume absolute pentru
riscurile de deces şi de invaliditate permanentă, şi în procente din suma
asigurată pentru invaliditate permanentă, în limitele fixate de asigurător.
Primele de asigurare se includ în preţul programului turistic, adăugând la
costul acestuia cote procentuale din acest cost, calculate în mod diferenţiat
pentru programele turistice interne sau externe.
Capitolul 6

ASIGURĂRILE DE SĂNĂTATE

6.1 Consideraţii generale

Asigurările private de sănătate sunt definite în România prin Legea


212/2004.
Asigurările private de sănătate pentru plata serviciilor medicale constituie un
sistem facultativ, suplimentar celui de asigurări de sănătate obligatoriu, care
acoperă asiguraţilor serviciile medicale în condiţiile legislaţiei privind organizarea
şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate.
Asigurările private de sănătate pot fi, asigurări de tip complementar, suplimentar
şi substitutiv.
Asigurările private de sănătate de tip complementar suportă total sau parţial plata
serviciilor excluse parţial de către asigurările sociale de sănătate din pachetul de
bază.
Asigurările private de sănătate de tip suplimentar suportă total sau parţial plata
pentru serviciile care excedează pachetului de servicii de bază din sistemul
asigurărilor sociale de sănătate privind furnizarea unui grad ridicat de confort,
accesul rapid la servicii medicale în cazul listelor de aşteptare, servicii medicale
speciale în străinătate şi alte servicii.
Asigurările private de sănătate de tip substitutiv suportă total sau parţial plata
pentru orice tip de servicii.
Sunt eligibile pentru serviciile oferite de sistemul de asigurări private de sănătate
orice persoane, cetăţeni români, cetăţeni străini sau apatrizi cu domiciliul sau,
după caz, reşedinţa pe teritoriul României care, după îndeplinirea cerinţelor
obligatorii ale asigurărilor sociale de sănătate, încheie contracte cu societăţi de
asigurări private de sănătate, denumite în continuare asigurători, şi achită prima
de asigurare.
Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, precum şi cetăţenii statelor cu
care România a încheiat acorduri, înţelegeri, convenţii sau protocoale
internaţionale de cooperare în domeniul sănătăţii şi ştiinţelor medicale sunt
eligibili pentru serviciile oferite de sistemul de asigurări private de sănătate şi fără
îndeplinirea cerinţelor obligatorii ale asigurărilor sociale de sănătate, dacă
acordurile, înţelegerile, convenţiile sau protocoalele încheiate între România şi
ţara respectivă nu prevăd altfel.
Asiguraţii sunt persoanele fizice care au un contract de asigurare privată de
sănătate încheiat cu un asigurător, individual sau de către o terţă persoană.
Angajatorii, persoane fizice sau juridice, pot să încheie contracte de asigurare
privată de sănătate pentru angajaţii lor, individual sau în grup, acordate ca
beneficii adiţionale la drepturile salariale ale acestora, în scopul atragerii,
selecţionării şi stabilizării personalului angajat.
Orice unitate publică sau privată, autorizată, prestatoare de servicii medicale
poate încheia contracte cu societăţile de asigurări private de sănătate, autorizate.
Societăţile de asigurări private de sănătate, autorizate, pot înfiinţa cabinete
medicale, spitale, farmacii şi alte unităţi de servicii medicale.
Asigurările private de sănătate oferite de societăţile de asigurări private de
sănătate sunt servicii medicale şi farmaceutice ce se stabilesc de câtre fiecare
societate de asigurări private de sănătate sub formă de pachete de servicii, în
funcţie de riscul individual.
În sistemul asigurărilor private de sănătate alegerea furnizorilor de servicii
medicale de către asigurat şi asigurător este liberă.
Activităţile de asigurări private de sănătate se derulează pe bază de contract cu
furnizorii de servicii medicale şi farmaceutice şi cu persoane fizice sau juridice, în
calitate de asiguraţi sau asigurători.
Asigurarea privată de sănătate este operaţiunea prin care un asigurător
constituie, pe principiul mutualităţii, un fond de asigurare, prin contribuţia unui
număr de asiguraţi expuşi la producerea unor riscuri, şi îi indemnizează pe cei
care apelează la utilizarea pachetului suplimentar de servicii medicale pe seama
fondului alcătuit din primele încasate, precum şi pe seama celorlalte venituri
rezultate ca urmare a activităţii desfăşurate.
Asigurătorii trebuie să precizeze în contractul de asigurare pachetul suplimentar
de servicii, serviciile medicale excluse sau cele pentru care se aplică restricţii.
Asiguraţii au dreptul de a fi informaţi în detaliu de societatea de asigurări private
de sănătate despre serviciile medicale acordate, primele de asigurare, drepturile
şi obligaţiile contractuale.
Informaţiile cuprinse în contract au caracter confidenţial şi nu pot fi divulgate de
societatea de asigurări private de sănătate unor terţi, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege.
Asigurătorul poate solicita informaţii privind starea de sănătate a asiguratului,
precum şi efectuarea unui examen medical pentru evaluarea stării de sănătate a
solicitantului de către un furnizor de servicii medicale desemnat de acesta.
Prezentarea cu rea-credinţă de informaţii false de către solicitantul de asigurare
privitor la starea de sănătate poate conduce la rezilierea contractului.
Cheltuielile cu asigurările private de sănătate, efectuate de persoana fizică sau
de către angajator, sunt deductibile fiscal.

6.2 Categorii de asigurări private de sănătate


Principalele categorii de asigurări private de sănătate practicate sunt
următoarele:
- asigurarea medicală standard;
- asigurarea medicală pentru boli incurabile;
- asigurarea medicală pentru intervenţii chirurgicale;
- asigurarea medicală extinsă;
- asigurarea colectivă de sănătate;
- asigurarea intervenţiilor stomatologice;
- asigurarea asistenţei medicale pe termen lung;
- asigurarea venitului în perioada de incapacitate de muncă;
- asigurarea pentru invaliditate temporară din boală;
- asigurarea medicală pentru călătorii în străinătate.
Asigurarea medicală standard
Este o formă de asigurare destinată acoperirii totale sau parţiale a
costurilor de spitalizare, dacă spitalizarea depăşeşte un anumit număr de zile
consecutive (de obicei 3 sau 5), a costurilor tratamentului medical ca rezultat al
unei boli sau vătămări corporale în perioada asigurată sau acoperirea pentru
boală sau compensarea veniturilor pe perioada de boală.
Riscul de deces nu este asigurat.
Primele de asigurare sunt diferite pentru bărbaţi şi femei. Ca şi în alte
tipuri de contracte de asigurări de sănătate, se stabileşte o perioadă de
aşteptare, numai după expirarea căreia acoperirea devine efectivă; aceasta
poate fi de 3-6 luni. Costurile acoperite pot fi:
- de spitalizare;
- de convalescenţă;
- de tratament la domiciliu după externare;
- indemnizaţie pentru maternitate;
- consultaţii la un medic generalist;
- consultaţii, diagnostic şi/sau taxe la specialişti (radiologie, ecografic,
oncologie, etc.);
- intervenţii chirurgicale;
- servicii private de ambulanţă;
- închirierea unui scaun cu rotile, etc.
Nivelul primei de asigurare are în vedere şi categoriile ocupaţionale,
datorită riscurilor diferite.
Sumele asigurate plătite pot îmbrăca următoarele forme:
- sume fixe, forfetare, reprezentând o indemnizaţie pe zi de spitalizare sau
sumă fixă pentru intervenţii chirurgicale;
- compensarea cheltuielilor de spitalizare sub forma unor indemnizaţii
pentru servicii de spitalizare private, tratament medical/chirurgical.

Asigurarea medicală pentru boli incurabile


Este o formă de asigurare ce poate fi o acoperire principală sau ca o
clauză adiţională. Suma asigurată se va plăti asiguratului la momentul
diagnosticării uneia dintre bolile grave, incurabile, incluse pe o listă. Scopul plăţii
acestei sume este de a compensa cheltuielile cu tratamentul medical sau, pur şi
simplu, de a trăi mai bine.
Suma asigurată poate fi:
- sumă plătită la momentul diagnosticării bolii. Sumele pot fi egale sau,
mai frecvent, diferite pentru fiecare tip de diagnostic;
- sumă plătită anticipat la diagnosticarea unei astfel de boli şi restul la
momentul decesului. De exemplu, 50% din suma asigurată se plăteşte în
momentul diagnosticării şi 50% după producerea decesului;
- sumă ce se plăteşte separat şi în plus faţă de orice altă sumă.
Prin această formă de asigurare se oferă asiguraţilor protecţie pentru
bolile incurabile cum sunt: cancer, infarct miocardic, accident vascular cerebral,
insuficienţă renală cu dializă, bypass arterial coronarian, transplant de organe
vitale, invaliditate, în funcţie de ocupaţie, până la vârsta de pensionare.
Factorii determinanţi în calculul primei de asigurare sunt următorii:
- frecvenţa apariţiei bolilor respective, care sunt destul de diferite între
bărbaţi şi femei. Conform statisticilor bărbaţii sunt mult mai expuşi la atacuri de
cord între 40-50 de ani, în timp ce femeile sunt mai expuse la cancer, în special
între 30-60 de ani;
- vârsta maximă de intrare şi de ieşire din risc;
- dacă persoana este fumătoare sau nu;
- date statistice privind cauzele deceselor;
- sistemul internaţional de clasificare a bolilor, incidenţa principalelor boli
conform statisticilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii;
- definirea medicală şi stabilirea criteriilor privind definirea bolilor
acoperite.

Asigurarea medicală pentru intervenţii chirurgicale


Asigurarea se încheie pentru orice intervenţie chirurgicală efectuată de
asigurat, inclusiv copiii acestuia, ca rezultat al unei boli sau accident survenite în
perioada de valabilitate a asigurării. Această formă de asigurare poate să apară
ca un produs distinct sau ca o clauză adiţională ce se poate ataşa la un produs
deja existent.
Prima de asigurare ia în considerare unii factori specifici, date privind
starea de sănătate a populaţiei, indicatori de morbiditate, vârsta, numărul de
intervenţii chirurgicale pe tipuri. Primele pot fi diferite pentru bărbaţi şi femei.
Suma asigurată va fi plătită în situaţia în care asiguratul suportă o
intervenţie chirurgicală. Sumele asigurate sunt fixe şi se stabilesc în funcţie de
tipul intervenţiei chirurgicale. Clientul poate decide asupra nivelului acestor sume
între anumite limite minime şi maxime. Limita maximă este suma asigurată
pentru acoperirea principală, iar cea minimă este stabilită de asigurător pe baza
datelor statistice privind costul intervenţiilor chirurgicale.
Intervenţia chirurgicală trebuie justificată de către un medic specialist, în
spital. În cazul unei intervenţii chirurgicale asupra unei persoane aflate în
perioada asigurării, suma asigurată va fi plătită, asiguratul rămânând protejat în
continuare. Poliţa expiră la termenul menţionat, sau în caz de deces al
asiguratului.
Contractul se poate încheia de persoane fizice sau juridice în calitate de
contractanţi.
Persoana asigurată poate fi orice persoană fizică ce se încadrează în
limitele de vârstă stabilite de asigurător (de exemplu, 16-57 de ani). În cele mai
multe cazuri, societăţile de asigurare acceptă şi copiii asiguratului, care pot fi
asiguraţi odată cu unul dintre părinţi în baza aceleiaşi poliţe.
Beneficiarul poliţei este stabilit de către contractantul asigurării. De obicei,
el este asiguratul însuşi sau, în cazul în care asiguraţi sunt şi copiii, beneficiarul
este părintele care va încasa suma respectivă.
Evenimentul asigurat este orice operaţie chirurgicală efectuată
asiguratului sau copiilor datorită unei boli sau a unui accident intervenite în cadrul
perioadei de asigurare.
Operaţiile pentru care se plătesc sumele asigurate pot fi clasificate în
funcţie de gravitate, în acest sens, sumele asigurate pot fi multiplicate de câteva
ori, conform acestor criterii, pe baza unor liste anterior elaborate de către
asigurător.

Asigurarea medicală extinsă – scopul este de a preveni ruinarea


financiară a asiguratului, ca urmare a survenirii unei îmbolnăviri sau vătămări
corporale deosebit de grave. Deoarece ea este foarte scumpă, majoritatea
asiguraţilor optează pentru includerea ei în planuri de asigurare colectivă.

Asigurarea colectivă de sănătate – este contractată de către agenţii


economici care dispun de capacitatea financiară de a plăti un preţ ridicat
încheierii unei asemenea asigurări. Asigurarea aceasta este folosită de agentul
economic pentru a atrage un personal calificat, care va fi interesat să fie asigurat
de către firmă.

Asigurarea dentară – este un tip de asigurare de sănătate care acoperă


tratamentele stomatologice curente, precum şi deteriorarea danturii ca urmare a
unui accident.
Principalul avantaj al asigurării dentare este acela că îi ajută pe angajaţi
să poată plăti costul tratamentelor stomatologice. De asemenea, asigurarea îi
încurajează pe asiguraţi să meargă cu regularitate la dentist, putând, astfel,
detecta sau preveni probleme dentare serioase.

Asigurarea asistenţei medicale pe termen lung. Asigurarea asistenţei


medicale pe termen lung este un anumit tip de asigurare a cheltuielilor medicale,
pe baza căreia se plătesc despăgubiri în bani pentru îngrijirea medicală pe
termen lung, de care persoana asigurată beneficiază într-un sanatoriu, spital sau
locuinţă.
Costul acestor servicii este foarte mare. Ca rezultat, multe persoane în
vârstă au cumpărat asigurări pe termen lung pentru a achita notele de plată
implicate de o spitalizare prelungită într-un sanatoriu sau spital.
Asigurarea venitului în perioada de incapacitate de muncă – este o formă
a asigurării de sănătate care plăteşte o indemnizaţie periodică unei persoane
care este în incapacitate de a lucra, ca urmare a unei îmbolnăviri sau vătămări
corporale.

Asigurarea medicală pentru călătorii în străinătate este disponibilă în


varianta pentru turism sau pentru afaceri. Ea acoperă îmbolnăvirea neaşteptată
şi imprevizibilă, prejudicierea corporală ca urmare a unui accident şi decesul din
cele două cauze de mai sus.
Asigurătorul suportă cheltuielile privind:
- vizite medicale, medicamente, spitalizare;
- transportul cu salvarea;
- tratament stomatologic de urgenţă;
- repatrierea bolnavului sau a corpului său neînsufleţit.
În completarea asigurărilor de sănătate de sine stătătoare practicate sub
forma contractelor menţionate mai sus, societăţile de asigurări oferă componente
de asigurări de sănătate, în pachete de bază sau sub formă de clauze opţionale
(beneficii suplimentare), ataşate asigurărilor de viaţă şi asigurărilor de accidente,
ceea ce a amplificat extrem de mult gradul de adaptare la cerinţele clientului şi
volumul acestei pieţe.
Capitolul 7

ASIGURAREA DE PROPRIETĂŢI ŞI BUNURI

7.1 Tipuri de bunuri

De-a lungul timpului, oamenii au căutat să descopere şi să aplice diverse


metode de protecţie împotriva producerii unor evenimente ce pot determina
avarierea sau distrugerea bunurilor şi proprietăţilor pe care le deţin. Asigurarea
este una dintre aceste metode, prin intermediul căreia se acoperă o parte a
riscurilor cu care se confruntă persoanele sau firmele în activitatea lor de zi cu zi.
Asigurarea de bunuri compensează cheltuielile impuse de repararea sau
de înlocuirea acelor bunuri care sunt avariate, distruse sau pierdute.
Până când nu suferă o pagubă, cele mai multe persoane nu realizează
necesitatea unei asigurări. Foarte puţini oameni se întreabă cum se vor descurca
în momentul în care, de exemplu, vor pierde într-un incendiu toate bunurile pe
care le posedă. Numai atunci când se confruntă cu un astfel de risc, aceştia
conştientizează importanţa asigurării.
Atunci când riscul nu se produce în perioada asigurată, nu putem afirma
că primele plătite sunt pierdute, chiar dacă asiguratul nu ajunge în situaţia de a fi
despăgubit, el obţine, în schimb, un beneficiu psihologic (starea de siguranţă pe
care o oferă asigurarea).
Asigurările de bunuri în România sunt, începând cu anul 1996, facultative.
Anterior au funcţionat unele asigurări obligatorii: până în 1990 acestea au cuprins
bunurile aparţinând unităţilor cooperatiste din agricultură precum şi clădirile şi
animalele aparţinând populaţiei. În perioada 1990-1995 a continuat asigurarea
prin efectul legii, dar pentru clădirile şi construcţiile aparţinând persoanelor fizice.
Prin “bun” se înţelege o valoare economică care este utilă pentru
satisfacerea nevoii materiale şi spirituale a omului şi este susceptibilă de
apropiere sub forma dreptului de proprietate.
1. În funcţie de natura lor şi de clasificarea dată de lege, bunurile pot fi
mobile sau imobile.
Bunurile mobile pot fi:
- mobile prin natura lor (bunuri corporale, transformabile);
- mobile prin determinarea legii (valori mobiliare);
- mobile prin anticipaţie (bunuri care prin natura lor sunt imobile, dar pe
care părţile unui act juridic le consideră ca mobile prin ceea ce vor deveni:
fructele, recoltele neculese).
Bunurile imobile pot fi:
- imobile prin natura lor;
- imobile prin obiectul la care se aplică (sunt imobile prin obiectul la care
se aplică uzufructul bunurilor imobile, servituţile, acţiunile care ţin a revendica un
imobil);
- imobile prin destinaţie (animale afectate la cultură, instrumentele de
arat).

2. După regimul circulaţiei lor juridice avem:


- bunuri aflate în circuitul civil (acele bunuri care pot face obiectul actelor
juridice, pot fi dobândite sau înstrăinate prin act juridic civil);
- bunuri scoase din circuitul civil (bunuri care nu pot forma obiectul actului
juridic civil, deci sunt inalienabile).
3. După modul cum sunt determinate:
- bunuri individual determinate (acele bunuri care se individualizează prin
însuşiri proprii, speciale);
- bunuri determinate generic (acele bunuri care se individualizează prin
însuşiri speciale sau ale categoriei din care fac parte; individualizarea se face
prin cântărire, măsurare, numărare etc.).

4. După cum pot fi sau nu înlocuite în execuţia unei obligaţii civile:


- bunuri fungibile (acel bun care, în execuţia unei obligaţii, poate fi înlocuit
cu altul fără a afecta valabilitatea plăţii);
- bunuri nefungibile (care nu pot fi înlocuite cu altele, în execuţia unei
obligaţii).

5. După cum folosirea lor implică sau nu consumarea sau înstrăinarea lor:
- bunuri consumptibile (acele bunuri care nu pot fi folosite fără ca cea
dintâi întrebuinţare a lor să nu implice consumarea substanţei sau înstrăinarea
lor: banii, combustibilii, alimentele);
- bunuri neconsumptibile (bunurile care pot fi folosite repetat, fără a fi
necesară consumarea substanţei sau înstrăinarea lor: construcţii, terenuri,
maşini).

6. După cum pot fi sau nu împărţite fără să-şi schimbe destinaţia:


- bunuri divizibile (se pot împărţi fără să-şi schimbe prin aceasta destinaţia
economică);
- bunuri divizibile (care nu pot fi împărţite fără să-şi schimbe prin aceasta
destinaţia economică).

7. După corelaţia dintre ele:


- bunuri principale (bunuri care pot fi folosite în mod independent, fără a
servi la întrebuinţarea unui bun);
- bunuri accesorii (bunuri care sunt destinate să servească la
întrebuinţarea altui bun principal).

8. După modul de percepere:


- bunuri corporale (bunuri care au o existenţă materială, fiind perceptibile
simţurilor umane);
- bunuri incorporale (reprezintă valori economice care au o existenţă
abstractă).

9. După cum sunt sau nu supuse urmăririi şi executării silite pentru plata
datoriilor:
- bunuri sesizabile (bunuri ce pot forma obiectul executării silite a
debitorului);
- bunuri insesizabile (bunuri care nu pot fi urmărite pentru plata unei
datorii).
În contextul asigurărilor, pe baza clasificării oficiale din Legea 403/2004,
putem determina trei categorii de bunuri:
a) Proprietăţi şi bunuri – în care includem clădiri, construcţii şi conţinutul
lor, maşini, utilaje, instalaţii, bunuri casabile, inventar gospodăresc, hârtii de
valoare (bani, titluri financiare, timbre), drepturi de proprietate intelectuală
(documente, manuscrise, soft), opere de artă, animale şi producţie agricolă.
b) Bunuri în tranzit – mărfuri care fac obiectul contractelor de transport
terestru, maritim, fluvial sau aerian.
c) Mijloace de transport – terestru, maritim, fluvial sau aerian.

7.2 Elementele specifice contractului de asigurări de bunuri

În cazul asigurării de bunuri, societatea de asigurări se obligă ca la


producerea riscului asigurat să plătească asiguratului sau beneficiarului
desemnat în poliţă, o despăgubire. Astfel, contractul de asigurare de bunuri este
un contract de despăgubire. Prin contractul de despăgubire, asiguratul este
îndreptăţit să încaseze indemnizaţia de despăgubire doar dacă a suferit o daună
şi doar în măsura în care a suferit efectiv o pierdere financiară. Nu este
obligatoriu ca în baza unui contract de despăgubire, asigurătorul să plătească
suma totală necesară pentru refacerea situaţiei financiare a asiguratului care a
suferit o daună, deoarece, în contract, pot exista prevederi care limitează suma
asigurată.
Contractele de asigurare de bunuri au la bază principiul despăgubirii – un
principiu fundamental al asigurării. Acest principiu presupune ca, prin încasarea
indemnizaţiei de despăgubire, asiguratul revine în situaţia financiară pe care a
avut-o înainte de survenirea evenimentului asigurat.
Din contractul de asigurare fac parte integrantă:
- poliţa de asigurare;
- documentul justificativ care să ateste efectuarea plăţii primei de către
asigurat;
- condiţiile generale şi specifice;
- declaraţia de interes patrimonial faţă de obiectul asigurat.
Asigurătorul este persoană juridică care se obligă să plătească
asiguratului o anumită sumă de bani la producerea evenimentului prevăzut ca
risc asigurat în contractul de asigurare.
Asiguratul este persoana fizică sau juridică ce are un interes patrimonial
faţă de bunul asigurat şi care, prin intermediul contractului de asigurare, cedează
riscul asigurătorului.
Beneficiarul este terţa persoană care, în baza contractului de asigurare,
este îndreptăţită la încasarea despăgubirii la producerea evenimentului
desemnat în poliţă ca risc asigurat.
Interesul asigurabil este o cerinţă de bază pentru existenţa oricărui
contract de asigurare. O persoană are un interes asigurabil dacă producerea
unui eveniment asigurabil poate cauza o pierdere financiară sau un prejudiciu
persoanei respective. În cazul asigurării de bunuri, prin interes asigurabil se
înţelege valoarea pecuniară a bunului, expusă pierderii, sau valoarea
patrimonială ce poate fi pierdută pentru asigurat sau beneficiar, ca urmare a
producerii evenimentului asigurat.
Condiţiile esenţiale pentru existenţa unui interes asigurabil în cazul unui
bun, sunt:
- trebuie să existe posibilitatea producerii unei daune ce poate fi evaluată
în bani, pe care asiguratul o poate suferi în caz de pierdere sau de degradare a
bunului asigurat;
- bunul menţionat trebuie să constituie obiectul asigurării;
- asiguratul trebuie să fie într-o relaţie directă, recunoscută legal, cu
obiectul asigurării, adică să aibă de suferit în urma distrugerii obiectului asigurat.
Altfel spus, asiguratul trebuie să aibă un interes patrimonial licit în conservarea
bunului respectiv.
Regula generală în asigurările de bunuri este ca interesul asigurabil să
existe atât în momentul încheierii asigurării, cât şi în momentul producerii riscului
asigurat. Nici o instanţă de judecată nu poate sili o societate de asigurări să
plătească despăgubiri către sau în interesul asiguratului, dacă acesta nu are un
interes asigurabil. Deci în asigurarea de bunuri, interesul asigurabil decurge, de
regulă, din statutul de proprietar al persoanei care doreşte să se asigure. Există
însă situaţii în care şi alte persoane, decât proprietarul, pot avea un interes
asigurabil, în situaţii precum:
- Proprietatea în comun – o persoană care deţine în comun cu una sau
mai multe persoane un bun sau o clădire, are dreptul legal de a asigura bunul
sau clădirea respectivă la întreaga valoare. Acest lucru nu înseamnă ca, în caz
de distrugere totală a bunului sau clădirii asigurate, persoana respectivă va fi
singura care va fi despăgubită. Aceasta va putea beneficia de despăgubire doar
în limita dreptului său de proprietate, iar dacă încasează valoarea totală a
despăgubirii, ea va acţiona ca agent al celorlalţi proprietari, fiind obligată să le
ofere partea ce li se cuvine din despăgubire.
- Proprietate ipotecată – în cazul unui contract de ipotecă, ambele părţi au
un interes asigurabil: debitorul ipotecar în calitate de proprietar şi societatea
ipotecară în calitate de creditor. În asemenea cazuri se încheie, de obicei, o
asigurare în numele ambelor părţi.
- Proprietatea închiriată – chiriaşul nu este obligat să încheie un contract
de asigurare a proprietăţii închiriate, însă, în cazul în care încheie o astfel de
asigurare, el o încheie în numele şi în folosul proprietarului şi, deci, nu poate
pretinde încasarea despăgubirii în urma producerii unui risc asigurat, ci doar
poate pretinde proprietarului restituirea primelor de asigurare.
- Proprietate aflată în custodie – custodele are un interes asigurabil în
ceea ce priveşte proprietatea sau bunul pe care îl deţine în custodie, deoarece
este responsabil din punct de vedere legal pentru orice daună produsă bunului
respectiv.
Persoanele din familia proprietarului – persoanele din familia proprietarului
pot beneficia din utilizarea obiectului asigurării, ceea ce determină existenţa unui
interes asigurabil al acestora faţă de bunul respectiv.
Obiectul asigurării în contractele de asigurări de bunuri şi clădiri poate fi
reprezentat de:
- bunurile în proprietatea persoanelor fizice sau juridice;
- bunurile ce fac obiectul unor contracte de concesionare, închiriere sau
locaţie de gestiune;
- bunurile primite în folosinţă;
- bunurile primite spre păstrare, separare, prelucrare, curăţare, vopsire
sau expunere spre vizionare.
În principiu nu se pot asigura bunurile care, din cauza degradării, nu mai
pot fi folosite potrivit destinaţiei.
Riscul asigurat
În asigurarea de bunuri există o clasificare a riscurilor în:
▪ riscuri civile – asociate clădirilor care folosesc ca locuinţe şi birouri şi
bunurile din acestea;
▪ riscuri comerciale şi industriale – asociate clădirilor ce folosesc ca unităţi
de producţie şi comercializare şi bunurilor aflate în acestea.
În general, în asigurarea de bunuri riscurile preluate în asigurare de
societăţile de asigurare sunt:
▪ incendiu;
▪ trăsnet;
▪ explozie;
▪ ploaie torenţială;
▪ grindină;
▪ inundaţie;
▪ furtună;
▪ cutremur;
▪ prăbuşiri şi alunecări de teren;
▪ greutatea stratului de zăpadă cu gheaţă;
▪ avalanşe de zăpadă;
▪ căderea pe clădiri a altor corpuri;
▪ lovirea de către un autovehicul.
Unele societăţi de asigurare oferă asigurare pentru maşini, utilaje şi
instalaţii, pentru cazurile de avarie accidentală. În astfel de poliţe sunt acoperite
riscuri cum sunt:
▪ ruperi sau deformări în timpul funcţionării;
▪ ciocniri sau izbiri cu alte corpuri;
▪ explozii;
▪ efectele unor substanţe chimice;
▪ scurtcircuit etc.
Bunurile sau alte valori (numerar, timbre poştale) pot fi asigurate şi în
vederea furtului sau jafului. Unele societăţi tratează aceste riscuri ca fiind de sine
stătătoare, în timp ce altele le asigură complementar, cu plata primei
corespunzătoare sau le refuză.
Cele mai multe societăţi de asigurări oferă produse de asigurare de bunuri
pe mai multe niveluri, în funcţie de riscurile acoperite. Astfel, există:
- poliţe de asigurare împotriva incendiului;
- poliţe de asigurare standard (care în general, acoperă riscurile de
incendiu, trăsnet, explozie şi căderi corpuri);
- poliţe de asigurare extinse (care acoperă, pe lângă riscurile prevăzute în
poliţa standard, şi câteva riscuri suplimentare);
- poliţe de asigurare “toate riscurile” (în care nu sunt numite riscurile
acoperite, ci doar excluderile).
Suma asigurată reprezintă partea din valoarea expusă la risc pentru care
asigurătorul îşi asumă răspunderea în cazul producerii riscului asigurat. Suma
asigurată reprezintă limita maximă a răspunderii asigurătorului şi constituie unul
dintre elementele care stau la baza calculului primei de asigurare.
În cazul asigurării de bunuri, suma asigurată poate fi egală sau mai mică
decât valoarea bunurilor respective. Suma asigurată nu poate să depăşească
valoarea de asigurare (valoarea reală a bunului în momentul încheierii
contractului de asigurare), deoarece asigurarea este astfel concepută încât să nu
permită sub nici o formă acordarea unei despăgubiri mai mari decât pierderile
efective suportate de asiguraţi.
La asigurările obligatorii de bunuri, suma asigurată se stabileşte pe baza
normelor de asigurare, iar cele facultative, în funcţie de propunerea asiguratului,
fără însă ca ea să poată depăşi valoarea bunului în momentul încheierii asigurării
sau, pentru unele bunuri, sumele stabilite de asigurător.
Pentru stabilirea sumei asigurate, în cazul asigurărilor de bunuri, se
procedează la evaluarea de asigurare. Evaluarea de asigurare reprezintă
operaţiunea prin care se stabileşte valoarea bunurilor în vederea cuprinderii lor în
asigurare. Pentru ca un anumit bun să fie cuprins în asigurare, este necesar să
se cunoască cât mai precis valoarea acestuia, deoarece indemnizaţia de
despăgubire plătită de asigurător în caz de producere a evenimentului asigurat
se stabileşte în funcţie de valoarea bunurilor asigurate. Valoarea cu care sunt
cuprinse bunurile în asigurare trebuie să fie stabilită în deplină concordanţă cu
valoarea reală a acestora, deoarece orice subevaluare sau supraevaluare poate
avea consecinţe negative fie pentru asigurător, fie pentru asigurat.
Astfel, supraevaluarea bunurilor poate conduce la slăbirea preocupării
asiguratului pentru prevenirea pagubelor. Pe de altă parte, subevaluarea
bunurilor nu permite, în caz de pagubă, acordarea unei despăgubiri cu care
asiguratul să poată compensa în întregime pierderea suferită. Pentru prevenirea
subasigurării, majoritatea societăţilor de asigurări utilizează metoda penalizării.
Conform acestei metode, în condiţiile în care contractul de asigurare a fost
încheiat pentru o sumă inferioară valorii bunului, despăgubirea datorată se
reduce proporţional cu raportul dintre suma asigurată şi valoarea curentă a
bunului respectiv (principiul proporţionalităţii).
Cea mai utilizată metodă pentru determinarea valorii curente a unui bun
constă în scăderea deprecierii estimate (procentul cu care a scăzut valoarea
iniţială a bunului respectiv datorită uzurii) din valoarea de înlocuire a bunului
respectiv la costurile curente.
În concluzie, prin valoarea bunurilor la data asigurării se înţelege:
- la clădiri şi construcţii – valoarea de înlocuire (costul construirii sau
achiziţionării clădirilor/construcţiilor respective sau a unora similare din punct de
vedere al parametrilor funcţionali sau constructivi, la preţurile uzuale de pe piaţa
locală) din care se scade uzura în raport cu vechimea, gradul de întrebuinţare şi
starea de întreţinere a clădirii/construcţiei asigurate;
- la mijloacele fixe şi obiectele de inventar – valoarea din nou a acestora
(valoarea de înlocuire), din care s-a scăzut uzura în raport cu vechimea,
întrebuinţarea şi starea de întreţinere a bunurilor respective;
- la materiile prime, materiale, produse finite, mărfuri şi altele
asemănătoare – preţul de cost sau preţul de achiziţie al acestora;
- pentru bunuri casabile – valoarea de înlocuire;
- pentru bani în numerar, timbre şi librete de economii – valoarea
nominală;
- pentru hârtii de valoare – preţul pieţei sau, după caz, cotaţia la
închiderea bursei din ultima zi lucrătoare, înainte de data completării cererii de
asigurare;
- pentru metale nobile neprelucrate, bunuri din metale nobile, bijuterii,
perle, pietre preţioase, precum şi altele asemenea – preţul pieţei;
- pentru colecţii şi obiecte de artă – valoarea de circulaţie (de piaţă),
determinată pe bază de cataloage şi/sau expertize.
În asigurarea de bunuri se folosesc o varietate de limite în ceea ce
priveşte suma asigurată. Astfel, în unele poliţe se specifică o limită de suma
asigurată pentru fiecare bun asigurat (“pe articol”), în timp ce în altele se prevăd
limite de suma asigurată “pe incident”. Aceste două metode sunt similare, în
sensul că se acoperă fiecare articol asigurat sau fiecare incident până la o
anumită limită a sumei asigurate.
O limită specifică este o valoare bănească ce fixează limita superioară a
despăgubirii pe care o va plăti asigurătorul, “pe articol” sau “pe incident”, pentru
fiecare pagubă asociată unui anumit bun sau unei anumite categorii de bunuri.
Atunci când o poliţă conţine mai multe limite specifice, aceste limite sunt
considerate limite separate. Limitele separate pot fi aplicate fiecăruia dintre cele
câteva articole sau categorii de bunuri.
Limitele de sumă asigurată se pot aplica unui singur articol (clădire) sau
unei categorii de bunuri (bunurile personale). Bunurile personale nu sunt, de
obicei, inventariate separat sau identificate şi, astfel, limitele de sumă asigurată
din cadrul poliţei se aplică tuturor bunurilor neidentificate aparţinând categoriei de
bunuri acoperite. Însă, poate exista situaţia în care bunurile sunt identificate,
întocmindu-se o listă în care fiecare obiect este inventariat şi precis identificat
prin descrieri, număr de serie etc., în acest caz, se stabileşte o limită de sumă
asigurată pentru fiecare bun identificat.
Uneori, în cadrul aceleiaşi poliţe, sunt acoperite atât bunurile identificate,
cât şi cele neidentificate; pentru fiecare bun identificat se stabileşte o limită de
sumă asigurată, iar pentru bunurile neidentificate se aplică o singură limită în
mod colectiv tuturor articolelor din cadrul acestui grup.
Prima de asigurare este un element foarte important al unui contract de
asigurare şi reprezintă suma de bani pe care o primeşte asigurătorul de la
asigurat, în schimbul preluării în asigurare a riscului la care acesta este expus.
Există o relaţie directă între riscul preluat în asigurare şi mărimea primei de
asigurare, deoarece aceasta exprimă, de fapt, valoarea riscului, care este
determinată pe bază de date statistice şi pe baza inspecţiei de risc.
Prima de asigurare se stabileşte aplicându-se cota de primă la suma
asigurată şi se plăteşte anticipat integral sau în rate. Cota de primă este
diferenţiată în funcţie de felul bunului asigurat, de frecvenţa şi de intensitatea
producerii riscurilor asigurate.
În cazul asigurărilor de bunuri, societăţile de asigurare diferenţiază
bunurile asigurate pe clase de risc, iar pentru fiecare clasă se stabileşte o cotă
de primă specifică.
În cele mai multe cazuri, cotele de prime asigurate sunt diferenţiate:
- pe tipuri de localităţi (municipii, oraşe, comune);
- pe grupuri de bunuri (locuinţe, mobilier, aparatură audio-video).
În cazul unităţilor de producţie, a magazinelor şi depozitelor, cotele de
primă se diferenţiază în funcţie de natura produselor folosite în procesul
producţiei (combustibili, inflamabile, explozibile, nepericuloase).
Perioada asigurată reprezintă perioada pentru care asigurătorul este
obligat să acopere daunele în baza poliţei. În general, asigurarea de bunuri se
încheie pe o perioadă de un an, dar, la cererea asiguratului, se poate încheia şi
pe perioade mai scurte.
Într-un contract de asigurare nu este suficientă doar stabilirea datei de
începere şi de încetare a contractului de asigurare, ci trebuie să fie specificat
momentul precis (ora) de intrare în vigoare sau de expirare a perioadei de
valabilitate a contractului de asigurare.
Răspunderea asigurătorului începe la ora 000 a zilei menţionate în poliţă
ca reprezentând începutul asigurării, cu condiţia ca prima de asigurare să fi fost
achitată, şi încetează la ora 2400 a zilei la care încetează asigurarea.
Răspunderea asigurătorului mai încetează şi în cazul în care contractul de
asigurare este reziliat, situaţie ce apare în următoarele împrejurări:
▪ prima de asigurare se plăteşte în rate, iar asiguratul nu a achitat o rată la
termenul stabilit şi nici în termenul de graţie oferit de asigurător;
▪ asiguratul a dat răspunsuri inexacte sau incomplete sau nu a comunicat
asigurătorului schimbările esenţiale la împrejurările privind riscurile.
După încheierea contractului de asigurare, producerea evenimentului
asigurat a devenit imposibilă.
Obligaţiile asiguratului. În baza contractului de asigurare, asiguratul
trebuie să îndeplinească o serie de obligaţii specificate în condiţiile de asigurare,
a căror neîndeplinire poate conduce la rezilierea contractului sau la refuzul
asigurătorului de a plăti despăgubirile. Există obligaţii corespunzătoare perioadei
anterioare producerii unei daune şi obligaţii referitoare la procedura ce trebuie
urmată de asigurat la producerea unei daune.
Una dintre obligaţiile asiguratului este aceea de a întreţine şi de a folosi
bunurile asigurate în bune condiţiuni şi în conformitate cu dispoziţiile legale, în
scopul prevenirii producerii evenimentelor asigurate. Asiguratul este obligat să ia,
pe cheltuiala sa, toate măsurile şi să se conformeze tuturor recomandărilor
făcute de asigurător pentru prevenirea producerii pagubelor, în conformitate cu
prevederile legale şi/sau recomandările producătorului. De asemenea,
asiguratului îi revine obligaţia de a notifica asigurătorului, în scris, orice
modificare faţă de datele comunicate la încheierea asigurării, modificare ce poate
agrava riscul asigurat. Asiguratul are şi obligaţia de a permite reprezentantului
asigurătorului să efectueze inspecţia de risc ori de câte ori consideră că este
necesar şi să pună la dispoziţia acestuia toate informaţiile necesare pentru
evaluarea riscului.
În cazul producerii unui risc asigurat, asiguratul este obligat:
- să ia, pe seama asigurătorului şi în limita sumei asigurate, măsuri pentru
limitarea pagubelor, prin protejarea, salvarea, transportarea, depozitarea şi
păstrarea resturilor valorificabile în condiţii corespunzătoare specificului fiecăruia;
- să înştiinţeze imediat, în caz de incendiu, explozie, furt, după caz,
organele de poliţie, unităţile de pompieri sau alte organe de cercetare, cerând
întocmirea de acte cu privire la cauzele şi împrejurările producerii evenimentului
asigurat şi la pagubele provocate;
- să înştiinţeze imediat asigurătorul, personal sau printr-o persoană
împuternicită, despre producerea pagubei. În înştiinţare trebuie precizate:
- seria, numărul şi data emiterii poliţei de asigurare;
- felul bunurilor avariate sau distruse;
- locul, data, ora, cauzele şi împrejurările producerii evenimentului
asigurat;
- locul unde se află resturile avariate sau distruse;
- mărimea probabilă a pagubei.
Întârzierea poate fi dăunătoare asigurătorului, dacă aceasta împiedică o
investigare şi o soluţionare promptă. Perioada de timp în care asiguratul este
obligat să anunţe societatea de asigurare despre producerea daunei variază de
la o societate la alta şi poate fi exprimată sub forma unei perioade efective de
timp (ore, zile) sau poate prevede ca notificarea să fie făcută “imediat”. Aceasta
înseamnă că înştiinţarea trebuie făcută cât mai repede posibil, în funcţie de
circumstanţe. Dacă anunţul nu a fost făcut suficient de prompt, sau dacă ar fi fost
practic posibilă o înştiinţare mai rapidă, este problema instanţei de judecată de a
decide. De asemenea, este importantă măsura în care capacitatea asigurătorului
de a-şi apăra interesele a fost afectată de întârziere;
- să contribuie alături de asigurător la determinarea naturii şi a
cuantumului pagubei. El trebuie să furnizeze toate informaţiile şi probele
documentare solicitate de asigurător şi să permită acestuia să facă toate
investiţiile necesare;
- să conserve dreptul de regres al asigurătorului împotriva celor vinovaţi
de producerea daunei.
Constatarea şi evaluarea daunei. Plata despăgubirii. Atunci când se
produce un risc asigurat, în urma căruia asiguratul înregistrează o pagubă, se
declanşează automat mecanismul despăgubirii prin cerere de despăgubire
înaintată de asigurat asigurătorului.
În cazul în care, la data formulării cererii de despăgubire, mai există o
asigurare, pentru acelaşi bun sau care acoperă aceleaşi riscuri, asiguratul
trebuie să declare existenţa acesteia, el neputând încasa de două ori aceeaşi
despăgubire. În acest caz, asigurătorul va contribui la despăgubire în mod
proporţional, în limita sumei asigurate.
După efectuarea inspecţiei de daună şi după verificarea încadrării în
riscurile acoperite prin poliţă, se evaluează dauna şi se stabileşte valoarea
despăgubirii. Despăgubirea se face în raport cu starea bunului din momentul
producerii evenimentului asigurat, iar valoarea acesteia nu poate depăşi
cuantumul pagubei, suma asigurată şi nici valoarea bunului în momentul
producerii evenimentului asigurat.
Cuantumul pagubei se stabileşte în funcţie de tipul pagubei: totală sau
parţială.
Prin paguba totală se înţelege:
• la clădiri – distrugerea clădirii într-un asemenea grad, încât refacerea
prin reparare sau prin restaurare nu mai este posibilă sau cheltuielile implicate ar
depăşi suma asigurată;
• la bunuri a căror cantitate se exprimă în diverse unităţi de măsură – acea
parte din cantitatea totală care a fost distrusă în întregime sau a dispărut;
• la celelalte bunuri – distrugerea bunului într-un asemenea grad, încât
refacerea prin reparare sau restaurare nu mai este posibilă sau încât cheltuielile
implicate ar depăşi suma asigurată.
Prin paguba parţială se înţelege:
• la clădiri – distrugerea sau deprecierea parţială a clădirii în aşa fel încât,
prin refacere sau prin reparare sau restaurare, aceasta poate fi adusă la starea
în care se află înainte de producerea evenimentului asigurat;
• la bunuri a căror cantitate se exprimă în diverse unităţi de măsură –
deprecierea acelei părţi din cantitatea totală care a rămas după producerea
evenimentului asigurat şi care diminuează valoarea bunurilor respective;
• pentru celelalte bunuri – avarierea bunului în aşa fel încât prin refacere,
reparare, restaurare acesta poate fi adus la starea în care se afla înainte de
producerea evenimentului asigurat.
Cuantumul pagubei reprezintă:
a) în caz de daună totală:
- la clădiri – valoarea de înlocuire a clădirii distruse, la data producerii
evenimentului asigurat, din care se scad uzura şi valoarea, la aceeaşi dată, a
resturilor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica;
- la bunuri a căror cantitate se exprimă în diverse unităţi de măsură –
valoarea reală la data producerii evenimentului asigurat a cantităţii de bunuri
distruse în întregime sau dispărute;
- la celelalte bunuri – valoarea reală la data producerii evenimentului
asigurat a bunului distrus sau dispărut, din care se scade valoarea, la aceeaşi
dată, a resturilor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica;
b) în caz de daună parţială:
- la clădiri – costul reparaţiei, din care se scad uzura şi valoarea, la data
producerii evenimentului asigurat, a resturilor ce se pot întrebuinţa sau valorifica;
- la bunuri a căror cantitate se exprimă în diverse unităţi de măsură –
valoarea pierderii de calitate a acelei părţi din cantitatea totală care a rămas
după pagubă şi care diminuează valoarea bunurilor respective;
- la celelalte bunuri – costul reparaţiilor părţilor componente sau a pieselor
avariate, ori costul de înlocuire sau de recondiţionare a acestora, din care se
scad uzura corespunzătoare pentru piesele noi sau recondiţionate şi valoarea
resturilor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica.
În limita sumei asigurate, societăţile de asigurare acordă despăgubiri şi
pentru:
- cheltuielile făcute în scopul limitării daunei;
- cheltuielile legate de îndepărtarea resturilor de la locul producerii
evenimentului asigurat;
- daunele provocate bunurilor menţionate în contractul de asigurare, prin
distrugeri sau avarii, datorită măsurilor de salvare luate de asigurat pentru
împiedicarea şi/sau limitarea consecinţelor producerii riscului.
După stabilirea valorii daunei, societatea de asigurări va decide asupra
metodei de indemnizare. Există cel puţin trei metode prin care se poate acorda
despăgubirea:
1. Plata unei indemnizaţii. Majoritatea covârşitoare a cazurilor de
despăgubire sunt soluţionate prin încasarea de către asigurat a unui cec ce
reprezintă contravaloarea pierderii suferite.
2. Repararea bunului sau clădirii avariate. În locul plăţii unei indemnizaţii,
asigurătorul poate să repare bunul sau clădirea avariată prin producerea
evenimentului asigurat. De obicei, această metodă se utilizează mai ales în cazul
asigurării auto. Majoritatea asigurătorilor auto au contract de colaborare cu
ateliere de service auto, care prestează lucrările de reparaţii ale autovehiculelor
asigurate. În ţările cu tradiţie în domeniul asigurărilor, există tendinţa ca
societăţile de asigurare să deţină propriile ateliere de service auto.
3. Înlocuirea bunului. Un exemplu de soluţionare prin înlocuire a unui caz
de despăgubire este acela al asigurării obiectelor casabile. Astfel, în cazul
spargerii unui geam în urma producerii unui eveniment asigurat, o formă de
specialitate poate să-l înlocuiască în numele asigurătorului. De regulă, în astfel
de cazuri, societăţile de asigurare beneficiază de discount-uri, din partea firmelor
de profil cu care colaborează.
Plata despăgubirii se face numai pe bază de acte care atestă existenţa
daunei, mărimea acesteia, împrejurările în care s-a produs, valabilitatea poliţei,
calitatea de asigurat sau beneficiar a persoanei care revendică despăgubirea,
precum şi alte documente care au legătură cu dauna.
În condiţiile în care contractul de asigurare a fost încheiat pentru o sumă
inferioară valorii bunului, despăgubirea datorată se reduce proporţional cu
raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului respectiv.
Dacă bunul asigurat este gajat sau ipotecat unei bănci – în vederea
obţinerii sau garantării unui credit, asiguratul este obligat să înştiinţeze societatea
de asigurare pentru regularizarea eventualelor despăgubiri. În caz de daună
totală, despăgubirea se plăteşte băncii creditoare în limita sumei rămase până la
achitarea creditului, iar eventualele drepturi de despăgubire rămase se plătesc
asiguratului. În caz de daună parţială, despăgubirea se acordă asiguratului.
Sarcina de a proba că dauna produsă este consecinţa directă şi
nemijlocită a unui risc asigurat revine asiguratului.
După fiecare daună, suma asigurată se diminuează cu valoarea
despăgubirii acordate, cu începere de la data producerii evenimentului asigurat.
Pentru restul perioadei de asigurare, asigurarea continuă pentru suma rămasă.
Revenirea la suma asigurată iniţial se poate face la cererea asiguratului, printr-o
asigurare suplimentară, contra plăţii diferenţei de primă corespunzătoare.
Asigurătorii nu datorează despăgubiri pentru două categorii de
evenimente:
a) evenimentele produse intenţionat sau din culpa:
- asiguratului, contractantului, beneficiarului asigurării sau a unui membru
din conducerea persoanei juridice asigurate;
- persoanelor fizice majore care în mod statornic locuiesc şi gospodăresc
împreună cu asiguratul, contractantul sau beneficiarului asigurării;
b) excluderile formulate expres în contract, precum:
- pagubele indirecte provocate de scăderea preţurilor, a valorii după
reparaţie etc.;
- pagubele produse prin întreruperea folosirii bunurilor sau sistarea
producţiei;
- cheltuielile făcute pentru transformarea sau îmbunătăţirea bunurilor sau
pentru repararea sau restaurarea nereuşită;
- pagubele produse de război, revolte, terorism, sabotaj, vandalism,
explozii atomice, radiaţii, contaminare;
- prejudicii în urma actelor de confiscare, naţionalizare, sechestrare luate
de autorităţi.
Asigurătorii nu datorează despăgubiri nici pentru valori ale daunei ce se
încadrează în limitele franşizei, dacă prin contract s-a convenit acest sistem de
partajare a răspunderii între asigurat şi asigurător.
Franşiza reprezintă partea din valoarea fiecărei daune care este suportată
de către persoana asigurată. În general, franşiza are următoarele funcţii:
- încurajează măsurile de control al riscului – anumiţi asiguraţi nu sunt
dispuşi să-şi cheltuiască timpul, efortul sau banii pentru a preveni pagubele care,
dacă se vor produce, vor fi plătite de societatea de asigurare. De exemplu, o
persoană poate renunţa la instalarea unui sistem de alarmă contra spargerilor,
atunci când ştie că societatea de asigurare îi va acoperi pagubele rezultate în
urma unui furt. În cazul în care, în poliţa de asigurare se prevede o franşiză,
asiguratul va fi încurajat să instaleze un astfel de sistem, deoarece este conştient
că în caz de furt, va trebui să suporte o parte din daună;
- reduce cheltuielile efectuate de asigurător în legătură cu despăgubirea –
de cele mai multe ori, în cazul despăgubirilor de mică valoare, cheltuielile
administrative ale asigurătorului efectuate în vederea soluţionării cazului de
despăgubire pot fi mai mari decât suma plătită efectiv asiguratului ca
despăgubire; existenţa unei franşize, implică reducerea numărului de cereri de
despăgubire, cu care se confruntă societatea de asigurare, deoarece sunt
eliminate cererile de despăgubire pentru pagubele de mică valoare;
- reduce nivelul primei de asigurare pe care asiguratul trebuie să o
plătească – deoarece franşiza reduce cheltuielile efectuate de asigurător în
legătură cu despăgubirea, aceasta determină şi reducerea valorii primelor plătite
de asigurat.
Franşiza poate fi deductibilă sau atinsă. În cazul franşizei atinse,
asigurătorul acoperă în întregime paguba – până la nivelul sumei asigurate –
dacă aceasta este mai mare decât franşiza.
Franşiza deductibilă se scade în toate cazurile din valoarea daunei,
indiferent de volumul acesteia din urmă. Cu alte cuvinte, în cazul franşizei
deductibile, despăgubirea se acordă numai pentru partea de daună care
depăşeşte franşiza.
Franşiza se poate stabili pe evenimente sau ca sumă agregată. Franşiza
pe eveniment se aplică fiecărei daune în parte. Franşiza agregată se aplică pe o
anumită perioadă de timp. În cazul în care, în aceeaşi poliţă de asigurare de
bunuri sunt acoperite mai multe articole, se poate stabili o franşiză pentru fiecare
articol în parte sau o franşiză agregată pentru toate articolele asigurate în cadrul
poliţei respective.
În fine, în contextul problematicii despăgubirilor trebuie menţionat şi faptul
că asigurările de bunuri, ca şi cele de răspundere civilă, funcţionează pe
principiul subrogaţiei. Acest lucru constituie o clauză distinctă a contractului de
asigurare şi permite asigurătorului să recupereze, parţial sau total, despăgubirile
plătite asiguratului, de la terţele persoane răspunzătoare de producerea pagubei,
sustrăgându-se asiguratului în dreptul său de recurs asupra acestora.
Încetarea contractului de asigurare
Un contract de asigurare poate să înceteze să mai producă efecte juridice
prin mai multe metode. Astfel, o poliţă de asigurare poate să expire (la încheierea
perioadei de asigurare), poate să nu mai fie reînnoită (societatea de asigurare nu
mai acceptă preluarea în asigurare a riscului pentru o nouă perioadă asigurată)
sau poate să fie reziliată (întreruperea acoperirii prin asigurare la cererea unei
părţi).
O poliţă care expiră, în mod obişnuit, este reînnoită sau nu, la data
aniversării sale, care specifică ziua şi luna în care intră iniţial în vigoare. Data
aniversării rămâne mereu aceiaşi. Datele de intrare în vigoare sau de expirare
precizează şi anul şi deci se schimbă în funcţie de ani. Poliţele cu perioade de
asigurare a căror mărime este mai mare de un an prevăd încheierea sau
recalcularea primelor la fiecare aniversare.
În majoritatea cazurilor, un asigurat poate reînnoi poliţa când aceasta
expiră. Asigurătorul poate refuza acoperirea bunului pentru următoarea perioadă
asigurată, însă, prin lege, sau prin contract, i se poate solicita trimiterea unui
preaviz de non-reînnoire asiguratului.
Deşi schimbarea asigurătorilor sau întreruperea poliţelor se face, de
obicei, doar la aniversarea poliţei, există posibilitatea de a rezilia poliţa la mijlocul
termenului. Din această cauză este necesar ca poliţele de asigurare să includă
clauze care să indice dacă, când, şi în ce circumstanţe poate fi reziliată poliţa,
cine are dreptul de a iniţia rezilierea, cu cât timp înainte este necesar a fi
anunţată rezilierea, ce proceduri trebuie urmate, cum se determină primele de
plătit sau rambursările.

Rezilierea poate fi realizată atât de către asigurat, cât şi de către


asigurător.
Rezilierea de către asigurat.
De obicei, asiguratul poate rezilia poliţa în orice moment, cu condiţia să
urmeze anumite proceduri. În mod normal, rezilierea se poate realiza prin
înapoierea poliţei către asigurător şi a unui anunţ scris, anticipat, privind data la
care poliţa va fi reziliată. Anunţul anticipat previne problemele ce pot apărea dacă
s-ar permite un anunţ de reziliere retroactiv. Un asigurat poate să solicite
rezilierea la o dată anterioară, dacă în perioada precedentă nu s-au produs
pagube. Însă, dacă a survenit o pagubă pe timpul acestei perioade, asigurătorul
va fi obligat să o acopere.
Asiguratul poate rezilia contractul de asigurare, în momentul în care altă
persoană devine proprietarul bunului asigurat. În aceste condiţii, asiguratul
trebuie să facă o notificare scrisă asigurătorului, cu privire la data de la care
doreşte să rezilieze contractul.
Rezilierea de către asigurător.
Multe poliţe de asigurare pot fi reziliate de către asigurător înaintea
expirării termenului de valabilitate al poliţei. Totuşi, de obicei, asigurătorul nu
poate cere rezilierea imediată. El este obligat, în general, să anunţe asiguratul, în
scris, cu un anumit număr de zile în avans faţă de data rezilierii. Anunţul anticipat
trebuie să dea asiguratului timpul necesar pentru a obţine o nouă asigurare.
Creditorul ipotecar al asiguratului este, de asemenea, îndreptăţit la un preaviz de
reziliere. Asigurătorul poate rezilia contractul de asigurare în situaţiile specifice în
condiţiile de asigurare şi care se pot referi la: neplata primei de asigurare la data
scadentă; constatarea relei credinţe a asiguratului; dispariţia obiectului asigurării;
imposibilitatea producerii riscului asigurat.
- Rambursarea primelor la rezilierea poliţelor.
Atunci când o poliţă este reziliată înainte de data normală de expirare,
asigurătorului nu i se cuvin, de obicei, primele pentru întreaga perioadă de
asigurare. I se cuvin doar o parte, cele aferente timpului în care poliţa a fost în
vigoare. Presupunând că primele au fost plătite în avans, asiguratul este
îndreptăţit la o rambursare a primelor necuvenite. Dacă poliţa este reziliată de
asigurător, prima rambursată este calculată proporţional cu mărimea perioadei în
care poliţa a fost valabilă. Dacă poliţa este reziliată de către asigurat, din prima
rambursată se scade o penalizare, care reprezintă valoarea cheltuielilor de
emisiune a poliţei, care sunt suportate în continuare, chiar dacă nu s-a încasat
prima pentru întreaga perioadă. Asiguratului îi este restituită prima
corespunzătoare perioadei în care el nu mai este acoperit, atunci când rezilierea
este generată de apariţia unor situaţii care nu depind de el.

7.3 Tipuri de asigurări

Din punct de vedere formal, societăţile de asigurare abordează diferit


asigurările de bunuri şi proprietăţi. Unele iau în considerare toate riscurile ce pot
afecta aceste bunuri, în timp ce altele oferă poliţe doar pentru anumite riscuri. Să
vedem în continuare care sunt obiectul şi particularităţile următoarelor asigurări:
1. Asigurarea clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului acestora
împotriva incendiului şi a altor calamităţi.
2. Asigurarea maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor împotriva avariilor
accidentale.
3. Asigurarea lucrărilor de construcţii-montaj şi a răspunderii
constructorului.
4. Asigurarea bunurilor şi valorilor împotriva furtului prin efracţie sau acte
de tâlhărie.
5. Asigurarea geamurilor, oglinzilor şi altor bunuri casabile.
6. Asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice.
7. Asigurarea animalelor.
8. Asigurarea culturilor agricole.

1. Asigurarea clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului acestora pentru


cazurile produse de incendiu şi altor calamităţi
În ceea ce priveşte această categorie de asigurări există unele diferenţe în
abordarea acestora de către societăţile de asigurări, şi anume:
- unele societăţi emit condiţii particulare unice privind asigurarea bunurilor
împotriva incendiilor, indiferent dacă acestea se referă la bunuri cu afecţiune
civilă sau la bunurile cu destinaţie comercială sau industrială; alte societăţi
stabilesc condiţii particulare distincte privind poliţa de incendiu, după cum este
vorba de riscuri civile, comerciale sau industriale.
În ambele cazuri, însă, tarifele de prime se diferenţiază în funcţie de felul
şi destinaţia bunurilor respective;
- unele societăţi cuprind în aceeaşi poliţă mai multe riscuri: de incendiu
plus cel al calamităţilor naturii însă, alte societăţi fac poliţe separate pentru
riscurile respective sau la cererea asiguratului cuprind în aceeaşi poliţă mai multe
riscuri, însă acesta plăteşte o primă suplimentară.

a) Asigurarea clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului acestora pentru


cazurile produse de incendiu şi altor calamităţi
În acest tip de asigurare sunt cuprinse bunuri cum ar fi:
▪ clădirile şi alte construcţii care servesc drept locuinţe, birouri, depozite de
mărfuri, teatre, muzee, restaurante, clădirile în curs de construcţie, împrejurimile;
▪ maşini, utilaje, instalaţii, motoare, unelte, inventarul gospodăresc şi alte
mijloace fixe;
▪ obiecte de inventar;
▪ mărfurile, materiile prime şi auxiliare, materialele, semifabricatele,
produsele finite şi alte mijloace circulante materiale.
Se asigură despăgubire în caz de pagube la bunurile asigurate, produse
de următoarele riscuri: incendiu, trăsnet, explozie, ploaie torenţială, grindină,
inundaţie, furtună, uragan, cutremur de pământ, prăbuşire sau alunecare de
teren, avalanşe de zăpadă şi căderea pe clădiri sau alte construcţii a unor
corpuri.
La clădiri şi alte construcţii se acordă despăgubiri şi pentru:
- pagubele produse clădirilor sau altor construcţii prin izbirea lor de către
un autovehicul;
- cheltuielile reclamate de curăţenia locului unde s-a produs paguba în
măsura în care sunt în legătură cu riscurile asigurate şi sunt necesare pentru
executarea lucrărilor de reparaţii;
- cheltuielile privind demontarea sau mutarea clădirii sau a altei construcţii
pentru a se putea reduce paguba.
Pentru mijloacele fixe (altele decât clădiri şi construcţii) şi elementele
materiale ale mijloacelor circulante se acordă despăgubiri şi pentru pagubele
produse acestora ca urmare a:
• carbonizării sau topirii acestora;
• avariilor accidentale produse la instalaţiile de gaz, apă, canal sau
încălzire centrală;
• dărâmării, demontării sau mutării în alt loc a clădirilor sau a altor
construcţii învecinate sau cele în care se aflau bunurile asigurate, dacă aceasta
se face pentru a opri întinderea pagubei;
• pierderii sau dispariţiei bunurilor asigurate, cauzate direct de riscuri
asigurate;
• prăbuşirii clădirii sau a altor construcţii, în care se aflau bunurile
asigurate, precum şi a izbirii lor de un vehicul.
Societatea de asigurări nu acordă despăgubiri în cazurile prevăzute în
condiţiile generale de asigurare, precum şi în următoarele situaţii, pentru:
▫ pagubele produse numai de fermentaţie, oxidare, căldură, afumare,
pătare ori pârlire, provenită dintr-o sursă normală de căldură;
▫ pagubele produse instalaţiilor electrice numai prin acţiunea curentului
electric, dacă aceasta nu este urmată de incendiu;
▫ pagubele produse aparatelor electrice numai prin acţiunea curentului
electric, dacă aceasta nu este urmată de incendiu, chiar dacă acţiunea curentului
electric a fost cauzată de trăsnet;
▫ pagubele produse bunurilor puse la căldură sau la foc pentru prelucrare.
Suma asigurată se stabileşte în funcţie de cererea asiguratului:
- separat pentru fiecare clădire, construcţie, obiect, bun sau pentru unele
bunuri din aceeaşi categorie prevăzute în tariful de prime, aflate în clădiri sau
construcţii;
- global pentru toate bunurile din aceeaşi grupă prevăzută în tariful de
prime, aflate în clădiri sau construcţii.
Primele datorate de asiguraţi la acest tip de asigurare sunt diferenţiate:
▪ pe tipuri de localităţi;
▪ pe grupuri de bunuri, adică în funcţie de felul bunurilor cuprinse în grupă;
▪ după cum bunurile reprezintă clădiri, alte construcţii sau conţinutul
acestora.
Pentru platforme industriale, combinate, uzine, etc., acceptarea
contractării asigurării se face pe baza inspecţiei de risc, din care să rezulte:
- unitatea care solicită asigurarea şi obiectul activităţii acesteia;
- suma pentru care se solicită asigurarea, separat pentru clădiri şi alte
construcţii, respectiv pentru conţinutul acestora;
- investigaţii şi constatări, îndeosebi în legătură cu obiectul activităţii; felul
materialelor din care sunt executate clădirile sau alte construcţii; felul materiilor
prime, materialelor şi combustibilului care se folosesc în procesul de producţie;
tehnologiile utilizate care pot agrava riscurile asigurate;
- date statistice în legătură cu cuantumul pagubelor produse în ultimii doi
ani şi cu cauzele acestora;
- aprecieri asupra riscului.
În cazurile mai complexe, mai deosebite, inspecţia de risc se efectuează
cu ajutorul unor instituţii specializate.

b) Asigurarea clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului acestora pe


baza poliţei de incendiu
A. Riscuri civile
În acest tip de asigurare sunt cuprinse următoarele categorii de bunuri:
- clădirile şi tot ce se află în jurul acestora şi care constituie proprietate
comună;
- bunurile casnice, conţinutul cabinetelor profesionale şi al birourilor
(mobilă, obiecte de artă, aparatură electrică, îmbrăcăminte, cărţi etc.).
Se acordă despăgubiri pentru daunele directe şi materiale cauzate
bunurilor asigurate de incendii, precum şi suplimentar pentru cele provocate de:
◦ stricăciuni pricinuite prin măsuri ale autorităţilor în scopul de a împiedica
sau de a opri incendiul;
◦ explozie, care nu a fost provocată de dispozitive explozive;
◦ căderea aparatelor de zbor şi a vehiculelor spaţiale, a părţilor acestora şi
a obiectelor transportate de acestea;
◦ lovirea de către vehicule rutiere;
◦ fum, gaz sau vapori;
◦ alte eventuale asemenea riscuri.
Prin plata de către un asigurat a unei prime suplimentare în poliţa de
asigurare de incendiu mai pot fi incluse riscuri cum ar fi: cutremur, inundaţie,
fenomene atmosferice, avarii la instalaţiile de apă, prăbuşire sau alunecare de
teren, greutatea stratului de zăpadă, grindină.
Plata despăgubirii se face după scăderea prealabilă pentru fiecare
eveniment, a unui anumit cuantum din suma asigurată, care rămâne în sarcina
asiguratului (franşiză).
B. Riscuri comerciale şi industriale
Sunt primite în acest tip de asigurare următoarele categorii de bunuri:
▪ clădirile folosite în acest domeniu;
▪ utilajele, echipamentele şi mobilierul;
▪ hârtii de valoare, bani, documente, registre;
▪ materii prime, materiale, semifabricate, produse finite, ambalaje;
▪ bunuri casnice şi obiecte de artă.
Ca şi riscurile civile, asigurătorul acordă despăgubiri pentru daunele
directe şi materiale cauzate bunurilor asigurate de incendiu, precum şi
suplimentar pentru alte riscuri.
În plus, la acest tip de asigurare se acordă despăgubiri şi pentru daune
indirecte, fenomene electrice, mărfurile în refrigerare, unda sonică, erupţii
vulcanice, cheltuieli de demolare şi evacuare la cererea asiguratului prin plata
unei prime suplimentare.
Determinarea daunei se face astfel: la clădiri se estimează valoarea la
momentul producerii riscului asigurat, apoi se estimează cheltuielile reclamate
pentru construirea din nou a părţilor distruse sau pentru repararea celor avariate,
din care se scad: deprecierea suferită şi valoarea recuperabilă a părţilor rămase.
Pentru bunurile mobile se estimează valoarea bunurilor asigurate la
momentul producerii evenimentului asigurat în funcţie de calitate, uzură, starea
de folosinţă etc. Diferenţa dintre valoarea astfel determinată şi valoarea bunurilor
rămase întregi, salvate sau recuperate, reprezintă dauna.
Pentru documente, registre, fişe, discuri şi benzi pentru maşini electronice,
asigurătorul despăgubeşte numai cheltuielile de refacere a acestora. Pentru
titlurile de credit pentru care este prevăzută procedura de reconstituire,
asigurătorul acoperă numai cheltuielile ocazionate de reconstituirea acestora şi
nu de valoarea nominală a acestora.
daunele indirecte precum lipsa de beneficiu, folosinţă sau chirie nu se
despăgubesc. O despăgubire limitată pentru astfel de daune (de exemplu la 10%
din valoarea despăgubirilor pentru daunele directe) poate fi introdusă printr-o
clauză specială.

2. Asigurarea maşinilor, utilajelor şi a instalaţiilor pentru cazuri de avarii


accidentale
Maşinile, utilajele şi instalaţiile aflate în dotarea unităţilor sau la domiciliul
asiguratului pot fi asigurate pentru:
- ruperi sau deformări în timpul funcţionării, ciocniri sau izbiri cu alte
corpuri, explozie, lipsa apei în cazane sau recipiente, scurt-circuit, inducţie,
supratensiune, trăsnet, cutremur de pământ, furtună, uragan, ploaie torenţială,
căderea pe maşini, utilaje sau instalaţii a unor corpuri, greutatea stratului de
zăpadă sau gheaţă, avalanşe de zăpadă;
- defecte de construcţie, de materiale, de turnare sau de montare.
Asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru:
- pagubele care s-au produs din culpa asiguratului, a unui membru al
familiei acestuia, a unui membru al conducerii unităţii asigurate ori a unui prepus
al asiguratului;
- pagubele produse în mod lent datorită uzurii sau întrebuinţării acestora;
- pagube produse de inundaţii, incendiu, prin furt, precum şi cele prilejuite
de măsurile de stingere sau de dărâmare în timpul incendiului sau după
producerea acestuia.
Sumele asigurate se stabilesc potrivit cererii asiguratului, separat pentru
fiecare maşină, utilaj sau instalaţie.
Primele de asigurare sunt diferenţiate pe grupe de bunuri sau după felul
bunurilor din grupă, iar unele dintre acestea şi în funcţie de ramura ori subramura
în care lucrează.

3. Asigurarea lucrărilor de construcţii-montaj şi a răspunderii


constructorului
Asemenea tip de asigurare se poate încheia de către societăţile din
domeniul de construcţii-montaj, indiferent dacă acestea au sediul în ţara noastră
sau în străinătate, de forma de proprietate a capitalului şi de locul unde se
execută lucrări.
Această asigurare include două secţiuni distincte ale aceluiaşi contract,
respectiv o asigurare de bunuri şi una de răspundere civilă.

a) Asigurarea de bunuri
În această asigurare se cuprind:
□ bunuri încorporate în obiectivul de construcţii-montaj în curs de
execuţie, indiferent dacă are caracterul unor lucrări permanente sau al unora
temporare;
□ materiale aduse pe şantier şi care urmează a fi încorporate în lucrare
sau a servi la executarea acesteia;
□ instalaţiile şi echipamentele de construcţie;
□ maşinile de construcţie;
□ bunuri primite spre folosinţă, în păstrare sau cu chirie de la beneficiarul
lucrării;
□ cheltuielile de curăţare a terenului sau de înlăturare a resturilor rămase
în urma unei pagube cuprinse în asigurare;
□ cheltuielile făcute cu transportul bunurilor cuprinse în asigurare;
□ diferenţele de tarif pentru transportul aerian sau expres al unor bunuri;
□ taxe vamale, de timbru şi alte taxe legale;
□ cheltuielile pentru munca suplimentară, munca de noapte ori în zilele de
sărbătoare;
□ cheltuieli făcute ca urmare a creşterii preţurilor şi a salariilor peste cele
luate în calcul la întocmirea devizului.
Asigurătorul acordă despăgubiri pentru:
▫ pagubele materiale cauzate bunurilor de: incendiu, fenomene
atmosferice şi ale naturii, căderea pe bunuri a unor corpuri, accidente ale
mijloacelor de transport în timpul transportului materialelor asigurate sau în
timpul descărcării şi încărcării acestora, furt prin efracţie din depozite, dispariţia
unor unelte, echipamente cauzate direct de riscurile asigurate;
▫ cheltuielile de curăţare a locului sau de înlăturare a resturilor rămase în
urma producerii unui eveniment asigurat;
▫ sumele datorate cu titlu de despăgubiri şi cheltuieli de judecată, pentru
prejudicii de care răspunde în baza legii;
▫ pagubele materiale cauzate construcţiei-montajului în perioada de
garanţie.
Pagubele se despăgubesc numai dacă depăşesc cuantumul franşizei
convenite. Părţile pot conveni ca despăgubirea să se facă în numerar, prin
înlocuire sau prin separare.
Nu se acordă despăgubiri pentru pagubele produse de:
▪ penalizări datorate ca urmare a nerespectării de către asigurat a
termenelor de execuţie sau a altor obligaţii contractuale;
▪ amenzi de orice fel şi cheltuieli penale;
▪ grindină, ploaie torenţială şi inundaţie pentru materialele ţinute în aer
liber;
▪ război declarat sau nedeclarat, război civil, revoluţie, rebeliune;
▪ confiscarea sau distrugerea, pe baza regulilor de carantină sau vamale,
din ordinul oricărui guvern sau oricărei autorităţi publice;
▪ acţiuni de contrabandă, transport ilegal, import ilegal;
▪ întreruperea construcţiei-montajului;
▪ influenţe directe sau indirecte ale exploziei nucleare, ale radiaţiei sau
infectării radioactive;
▪ pagubele indirecte, chiar dacă acestea sunt ca urmare a unui eveniment
asigurat;
▪ pagubele pricinuite unor instalaţii subterane;
▪ pagubele produse culturilor agricole şi forestiere;
▪ pagubele produse autovehiculelor care au dreptul să circule pe drumurile
publice sau pagubele pricinuite de acestea terţilor, dacă au fost folosite în afara
perimetrului şantierului sau fără legătură directă cu lucrările de construcţie-
montaj.

b) Asigurarea de răspundere civilă


În acest tip de asigurare se cuprinde răspunderea constructorului pentru
vătămări corporale suferite de terţi, precum şi pentru pagubele materiale
pricinuite terţilor.
Asigurătorul îl despăgubeşte pe asigurat, în limitele prevăzute în contract,
pentru prejudiciile de care asiguratul devine responsabil în baza legii faţă de terţe
persoane şi pentru care trebuie să plătească sume cu titlu de dezdăunare, ca
urmare a:
▪ vătămării corporale accidentale sau îmbolnăvirii;
▪ pierderii sau avarierii accidentale a bunurilor acestora întâmplate în
perioada de valabilitate a contractului în legătură cu construcţia asigurată, pe
şantier sau în imediata apropiere;
▪ cheltuielilor de judecată pe care asiguratul trebuie să le plătească
reclamantului.
Nu se acordă despăgubiri pentru:
- pagubele care se situează sub limita franşizei prevăzute în contract şi
care rămân în sarcina asiguratului;
- cheltuielile pentru refacerea, repararea sau înlocuirea bunurilor cuprinse
în asigurare;
- deteriorării produse oricărui bun, suprafeţe de teren sau clădiri de vibraţii
sau prin deplasarea sau slăbirea bazei de sprijin;
- răspunderea decurgând din vătămări corporale sau îmbolnăviri ale
salariaţilor constructorului, beneficiarului sau oricărei firme care are legătură cu
construcţia asigurată sau ale membrilor familiilor acestora.
Asigurarea se încheie pentru suma declarată de asigurat, exprimată în lei
sau valută prevăzută în contractul de construcţii-montaj.
Suma asigurată reprezintă:
◦ pentru pagube materiale – valoarea totală a contractului de construcţii-
montaj, plus valoarea maşinilor, utilajelor, instalaţiilor, materialelor şi a altor
bunuri folosite la executarea acestuia. La cererea asiguratului această valoare
poate fi întregită cu o anumită sumă reprezentând celelalte cheltuieli cuprinse în
asigurare (transport, taxe, etc.);
◦ pentru răspunderea civilă legală a asiguratului faţă de terţi – o sumă
apreciată de acesta, în funcţie de: natura lucrării de construcţii-montaj pe care o
execută, numărul de lucrători, maşinile şi utilajele folosite. Dacă lucrarea se
execută în străinătate, se va ţine seama de legislaţia şi uzanţele în materie, din
ţara respectivă.
Asigurarea se încheie pe durata executării lucrărilor de construcţii-montaj,
până la predarea definitivă a obiectului către beneficiar, pe bază de proces verbal
de recepţie, precum şi pe perioada de garanţie.
Plata primelor de asigurare se efectuează de regulă anticipat, însă dacă
lucrările au o durată mai mare de şase luni, la cererea asiguratului, plata se
poate face şi în rate.
În cazul prelungirii perioadei de construcţie-montaj peste termenul
convenit, la cererea asiguratului, durata asigurării se prelungeşte în schimbul
plătirii unor prime suplimentare.
În situaţia de scurtare a perioadei de construcţie-montaj asigurătorul se
angajează să restituie o parte din prima încasată, în măsura în care pagubele
înregistrate nu depăşesc, pe întreaga perioadă a asigurării, 50% din prima de
asigurare totală.
În cazul schimbării împrejurărilor esenţiale privind riscul în cursul
executării contractului de asigurare, asiguratul este obligat să înştiinţeze fără
întârziere în scris pe asigurător.
Răspunderea asigurătorului începe în momentul deschiderii şantierului,
sosirii primului lot de utilaje, materiale sau alte bunuri şi se încheie la data
predării obiectului către beneficiar.
Constatarea şi evaluarea pagubelor produse de riscul asigurat se
efectuează de către asigurător împreună cu asiguratul, prin împuterniciţii
acestora sau cu ajutorul experţilor.
Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului asigurat în
momentul producerii evenimentului asigurat.
Aceasta nu poate depăşi suma asigurată nici cuantumul pagubei şi nici
valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat.
Dacă contractul de asigurare s-a încheiat pentru o valoarea mai mică
decât cea a contractului de construcţie-montaj, despăgubirea se reduce
corespunzător raportului dintre suma înscrisă în contractul de asigurare şi
valoarea contractului de construcţie-montaj la data producerii riscului asigurat.
Pagubele produse se despăgubesc până la costul construirii părţii distruse
sau reparării părţii avariate inclusiv celelalte cheltuieli cuprinse în asigurare.
Pentru răspunderea civilă a asiguratului faţă de terţi despăgubirea se
stabileşte pe baza înţelegerii dintre părţi şi cu acordul asigurătorului sau a
hotărârii judecătoreşti în conformitate cu legislaţia din ţara în care se realizează
construcţia.
În schimbul unui adaos de primă, în asigurare pot fi cuprinse şi avariile
accidentale produse la maşini, utilaje şi pagubele produse în timpul seismelor.

4. Asigurarea bunurilor sau valorilor pentru cazurile de furt prin efracţie


sau prin acte de tâlhărie
La acest tip de asigurare există unele diferenţe de abordare a acesteia de
la o societate de asigurări la alta, şi anume:
◦ unele societăţi emit poliţe distincte pentru cele două categorii de bunuri
asigurate: cele din locuinţe şi birouri şi cele din unităţile de producţie şi
comercializare; alte societăţi acceptă asigurări fie pentru bunurile civile fie pentru
bunurile comerciale şi industriale;
◦ unele societăţi tratează furtul şi tâlhăria ca riscuri de sine stătătoare în
timp ce altele le consideră evenimente asigurate, pe care asiguraţii le acceptă în
mod complementar, cu plata primei corespunzătoare, sau le refuză.

a) Asigurarea de furt şi tâlhărie pentru locuinţe şi birouri


Bunurile cuprinse în această asigurare pot fi:
- mobilă, tablouri, obiecte de artă, colecţii, argintărie, bunuri electronice şi
electrocasnice;
- obiecte de îmbrăcăminte, blănuri, cărţi, aparate de filmat şi fotografiat,
bijuterii;
- ustensile, mobilier, documente de arhivă şi alte bunuri necesare pentru
birouri particulare sau cabinete particulare care comunică cu locuinţa;
- bunurile din dependinţe, aflate în spaţii adiacente ce aparţin locuinţei.
Suma asigurată se stabileşte de asigurat în funcţie de structura, valoarea
de înlocuire, starea de folosinţă a bunurilor şi de alte criterii.
Asigurătorul adesea limitează cuantumul despăgubirii pe care se obligă să
o suporte în cazul producerii riscului asigurat, sub forma unei sume fixe pe
obiect, a unui procent pentru anumite grupe de bunuri şi/sau sub forma unei
sume maxime pentru totalitatea bunurilor sustrase la producerea unui eveniment.
Asigurătorul despăgubeşte pagubele materiale şi directe de pierdere sau
deteriorare a bunurilor cauzate de:
- furtul comis prin pătrunderea în locuinţă;
- tâlhăriei în locuinţă;
- acte de vandalism şi daune produse cu ocazia furtului sau tâlhăriei.
Pentru a putea beneficia de dreptul de despăgubire, asiguratul este
obligat să ia o serie de măsuri vizând mijloacele de închidere şi protecţie a
clădirii în care se află bunurile asigurate.

b) Asigurarea de furt şi tâlhărie pentru riscuri comerciale şi industriale


Bunurile cuprinse în această asigurare sunt cele aparţinând unităţilor
economice pentru care există riscul de a fi sustrase prin furt sau tâlhărie. Este
vorba de:
- produse finite, componente, materii prime;
- utilaje, echipamente şi mobilier;
- metale şi pietre preţioase;
- documente, registre, formulare, sisteme electronice de calcul.
Asigurătorul limitează cuantumul despăgubirilor pentru unele categorii de
bunuri la un anumit procent din suma totală asigurată.
Despăgubirea este acordată pentru daunele directe şi materiale, cauzate
prin:
- furt comis prin: spargerea mijloacelor de închidere şi de protecţie, a
zidurilor, pardoselilor sau a plafoanelor; escaladare; utilizarea cheilor false sau
originale prin sustragerea de la asigurat, familie sau angajaţi ai acestora;
- tâlhării produse în localurile de desfăşurare a activităţii;
- acte de vandalism şi daune cu ocazia furtului, tâlhăriei sau tentativelor
de comitere a acestora.
În caz de producere a evenimentului asigurat, suma asigurată se
diminuează, până la sfârşitul perioadei de asigurare în curs, cu o valoare egală
cu cea a daunei acoperite de asigurător.
La stabilirea despăgubirii, se ţine seama de franşiza convenită.

c) Asigurarea de furt şi tâlhărie limitată la anumite bunuri şi valori


O astfel de asigurare se încheie de către persoanele juridice.
Se asigură facultativ:
- bunuri sau alte valori aflate în localul asiguratului, pentru riscul de furt
prin efracţie sau acte de tâlhărie;
- valorile, pentru riscul de furt sau acte de tâlhărie asupra curierilor.

d) Asigurarea bunurilor sau valorilor în localul asiguratului


În această asigurare nu se cuprind bunurile care nu mai pot fi utilizate din
cauza degradării, precum şi următoarele categorii de bunuri sau valori:
- mijloacele fixe care prin volumul sau greutatea lor ori faptul că sunt zidite
nu pot fi expuse furtului, precum şi animalele;
- bunurile ce se află în localurile din afara localităţilor şi care nu au paznic
permanent sau nu sunt locuite în permanenţă;
- mărfurile sau orice produse aflate în vitrinele exterioare ce nu fac corp
comun cu clădirea sau altă construcţie arătată în contractul de asigurare;
- pietrele preţioase sau obiectele de platină, de aur şi valorile ce nu sunt
păstrate în dulapuri de fier, cu excepţia cazurilor când acestea sunt expuse în
muzee sau expoziţii;
- bunurile sau valorile aflate în: gherete, chioşcuri, tonete, rulote sau alte
asemenea, indiferent de materialele din care sunt construite.
Se acordă despăgubiri pentru:
- pagubele produse prin furtul prin efracţie al bunurilor sau valorilor
înscrise în contract, aflate în localuri prevăzute în contract, cu condiţia să fie
îndeplinite, măsuri de pază şi protecţie;
- pagubele produse prin spargerea sau deteriorarea pereţilor acoperişului,
tavanelor, uşilor, ferestrelor şi duşumelelor la clădiri, precum şi a mobilierului şi a
sistemului de alarmă;
- - pagubele produse prin furtul, prin acte de tâlhărie, al bunurilor sau
valorilor înscrise în contract, prin violenţă sau ameninţări, în condiţiile prevăzute
de codul penal, asupra uneia sau mai multor persoane din conducerea sau din
serviciul asiguratului;
- pagubele produse bunurilor sau valorilor înscrise în contractul de
asigurare, prin întrebuinţarea cheilor originale dacă acestea au fost însuşite prin
acte de furt şi tâlhărie.
Sumele asigurate se stabilesc la cererea asiguratului fie global pentru
toate bunurile din aceeaşi grupă prevăzută în tariful de prime, fie separat pe
fiecare bun sau pentru unele bunuri din aceeaşi grupă. Pentru obiectele de
muzeu, expoziţie etc., sumele asigurate se stabilesc separat pentru fiecare bun
în parte.
Nu se acordă despăgubiri în cazurile prevăzute în condiţiile generale şi nici
pentru pagubele săvârşite de orice angajat sau prepus al angajatului.

e) Asigurarea valorilor pentru furt prin acte de tâlhărie asupra curierilor


Se acordă despăgubiri pentru pagubele produse prin furtul săvârşit prin
acte de violenţă sau ameninţări, în condiţiile prevăzute în codul penal, asupra
unuia sau mai multor curieri.
Asigurarea se poate încheia fie cu indicarea fiecărui curier şi la sumele la
care se face asigurarea pentru fiecare curier, fie numai cu indicarea numărului
curierilor şi a unei sume globale la care se face asigurarea.
Asigurătorul nu asigură despăgubiri dacă organele de poliţie nu confirmă
furtul sau tentativa de furt prin efracţie sau prin tâlhărie ori dacă la aceasta nu s-a
înregistrat o reclamaţie în legătură cu furtul sau cu tentativa de furt.
Primele de asigurare sunt diferenţiate în funcţie de locul unde se
săvârşeşte furtul şi de felul bunurilor sau valorilor.

5. Asigurarea geamurilor, oglinzilor şi a altor bunuri casabile, pentru


cazurile de spargere sau crăpare
Se încheie de persoane juridice pentru pagubele la geamuri, oglinzi sau
alte bunuri casabile asigurate, produse prin spargere sau crăpare de:
- incendiu, trăsnet, explozie, grindină, inundaţie, furtună, uragan, cutremur
de pământ;
- faptele oamenilor;
- accidente de orice fel, inclusiv cele produse prin acţiunea animalelor;
- lucrări de montare, demontare sau mutare a bunurilor asigurate, precum şi
greşita montare iniţială.
Sumele asigurate se stabilesc la cererea asiguratului, fie global pentru
toate bunurile din aceeaşi grupă, fie separat pentru fiecare dintre ele.
Nu se acordă despăgubiri în cazurile prevăzute în condiţiile generale şi nici
pentru:
- pagubele conexe, cum ar fi: avarierea sau distrugerea ramelor geamurilor sau
oglinzilor asigurate, a părţilor metalice sau din lemn, a instalaţiilor electrice a
lămpilor de neon, a instalaţiilor de apă sau de canal;
- pagubele produse becurilor electrice;
- pagubele produse bunurilor asigurate numai prin căldura provenită de la
o sursă normală de căldură.
Cuantumul pagubei este egal cu valoarea bunurilor avariate sau distruse,
asigurate la data producerii riscului asigurat, din care se scade valoarea resturilor
ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica.
Primele de asigurare sunt diferenţiate în funcţie de felul bunurilor
asigurate.

6. Asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice


Dintre toate poliţele de asigurare de bunuri, poliţa de asigurare complexă
a gospodăriilor persoanelor fizice reprezintă instrumentul cel mai flexibil şi cel
mai util pentru asigurarea bunurilor mobile şi imobile pe care le deţin indivizii şi
familiile acestora, cât şi pentru asigurarea împotriva anumitor daune în care
răspunderea lor civilă poate fi implicată.
Poliţele de asigurare a gospodăriilor oferă o acoperire largă, uşor de
modificat şi flexibilă, putând fi ajustată în scopul satisfacerii nevoilor specifice a
deţinătorilor de poliţe.
Această poliţă este o poliţă pachet pentru că include:
- o asigurare de bunuri;
- o asigurare de invaliditate permanentă şi de deces;
- o asigurare de răspundere civilă.

a) Asigurarea de bunuri
Această asigurare se referă la următoarele categorii de bunuri aparţinând
persoanelor fizice:
- mobilier şi obiecte casnice;
- produse agricole, viticole, pomicole, animaliere şi alimentare;
- unelte agricole, viticole, pomicole, agricole şi pentru deservire
zootehnică, stupi de albine, mijloace de transport cu tracţiune animală,
motociclete şi biciclete, produsele din lemn;
- furaje.
Se cuprind în asigurare atât bunurile asiguratului cât şi cele aparţinând
persoanelor ce locuiesc şi gospodăresc împreună cu acesta şi toate bunurile ce
sunt depuse în locurile în care asiguratul este proprietar, la locul de muncă, în
drum spre acesta sau în alte locuri.
Nu se cuprind în asigurare următoarele categorii de bunuri:
- maşinile, instalaţiile, uneltele, aparatele, instrumentele şi alte bunuri din
ateliere, motoarele şi electromotoarele destinate producţiei;
- produse agricole, viticole, pomicole şi animaliere obţinute de asigurat în
gospodăria sa şi care urmează a fi valorificate;
- banii, hârtii de valoare, acte, documente, bijuterii, pietre preţioase;
- autovehicule şi ambarcaţiuni de orice fel;
- bunurile care nu mai pot fi folosite potrivit destinaţiei lor, din cauza
degradării.
Se acordă despăgubiri în caz de pagube produse de:
- incendiu, trăsnet, explozie, inundaţie, grindină, furtună, cutremur,
alunecare de teren, avalanşe de zăpadă, greutatea stratului de zăpadă sau
gheaţă;
- carbonizarea sau topirea bunurilor;
- avarii accidentale produse la instalaţiile de gaz, apă, canal sau încălzire
centrală;
- dărâmare, demontare sau mutare a clădirilor sau construcţiilor în care se
găseau bunurile asigurate, dacă aceasta se face cu scopul de a opri întinderea
riscului;
- distrugerea sau avarierea de către un risc asigurat a clădirilor sau a altor
construcţii în care se aflau bunurile respective;
- căderea unor corpuri pe clădirile sau alte construcţii în care se aflau
bunurile asigurate ori prăbuşirea clădirilor sau construcţiilor respective, precum şi
izbirea lor de către un vehicul;
- pierderea sau dispariţia bunurilor asigurate;
- furt prin efracţie;
- spargerea bunurilor casabile din sticlă;
- pagubele produse bunurilor asigurate de avarieri sau distrugeri prilejuite
de măsurile de salvare luate în timpul producerii riscului asigurat;
- cheltuielile făcute pentru limitarea pagubelor.
Nu se acordă despăgubiri pentru pagubele produse de:
- cauze necuprinse în asigurare;
- explozii organizate în scop lucrativ;
- inundaţii produse în timpul formării unor lacuri de acumulare sau al
schimbării artificiale a cursurilor de apă;
- comiterea furtului prin efracţie cu participarea unor persoane care
locuiesc în acelaşi apartament cu asiguratul;
- furtul prin efracţie al bunurilor asigurate în clădiri sau alte construcţii
nelocuite sau părăsite.
Nu se acordă despăgubiri nici pentru pagubele indirecte şi nici pentru cele
produse de operaţiuni militare în timp de război, invazie, ocupaţie militară,
rebeliune sau revoluţie.
Suma asigurată se stabileşte global pentru toate bunurile, potrivit cererii
asiguratului, fără să depăşească valoarea bunurilor respective, apreciată pe
baza preţurilor cu amănuntul, mai puţin uzura.
Răspunderea asigurătorului începe după cinci zile de la expirarea zilei în
care s-au achitat primele de asigurare şi s-a întocmit contractul de asigurare şi
încetează la ora 24 a ultimei zile din perioada pentru care s-a încheiat
asigurarea.

b) Asigurarea de invaliditate permanentă şi de deces


În această asigurare sunt cuprinşi: asiguratul, soţul sau soţia acestuia,
părinţii şi copiii acestuia, dacă locuiesc şi gospodăresc împreună cu asiguratul.
Sumele asigurate se plătesc în cazul în care invaliditatea permanentă sau
decesul s-a produs de evenimente subite, fără voinţa asiguratului, la locuinţa
acestuia.
În caz de invaliditate permanentă, suma asigurată este de 100% din suma
asigurată iniţial a tuturor bunurilor, iar în caz de deces de 50% din aceeaşi sumă.
Suma astfel calculată nu poate depăşi un anumit plafon stabilit de asigurător.
Suma se plăteşte în întregime în caz de invaliditate permanentă totală, iar
dacă aceasta este parţială, se plăteşte doar o parte din suma asigurată,
corespunzătoare gradului de invaliditate permanentă, majorată cu 25%.
Suma de asigurare plătită de acest tip de poliţă se plăteşte independent
de alte sume de care beneficiază asiguratul respectiv pentru cazurile de
accidente, drepturi de pensie şi alte drepturi din sistemul asigurărilor sociale.

c) Asigurarea de răspundere civilă


La acest tip de asigurare se acordă despăgubiri pentru sumele pe care
asiguratul şi membrii familiei acestuia trebuie să le plătească cu titlu de
despăgubiri şi cheltuieli de judecată pentru prejudiciile de care răspund în baza
legii:
- proprietarului imobilului în care se aflau bunurile asigurate, pentru
pagubele datorate în calitate de locatar, produse de incendiu sau explozie;
- terţilor, pentru accidentarea persoanelor şi avarierea bunurilor, la
domiciliul asiguratului;
- locatarului imobilului învecinat, situat la acelaşi nivel sau la un nivel
inferior, pentru pagubele la bunurile asigurabile sau la pereţi, uşi, pardoseală,
ferestre, instalaţii electrice, cauzate de o inundaţie produsă în apartamentul în
care se aflau bunurile asigurate, inclusiv ca urmare a infiltrării apei provenite din
inundaţia respectivă.
Se acordă despăgubiri şi pentru cheltuielile făcute în procesul civil de
asigurat şi membrii familiei acestuia dacă au fost obligaţi la dezdăunări.
Nu se acordă despăgubiri pentru cazurile în care paguba s-a produs cu
intenţie de asigurat sau de familia acestuia.
Suma asigurată la asigurarea de răspundere civilă este egală cu suma
asigurată pentru bunurile din gospodărie, înscrisă în contractul de asigurare, fără
a putea depăşi un anumit plafon stabilit de asigurător.

7. Asigurarea animalelor
Obiectul asigurării îl constituie:
- bovinele şi porcinele de peste şase luni;
- porcinele din îngrăşătorii aparţinând persoanelor juridice, de peste 40 kg
şi indiferent de vârstă;
- ovinele şi caprinele de peste un an;
- cabalinele în vârstă de 1-15 ani.
Nu pot fi asigurate:
- animalele bolnave sau aflate în localităţi unde s-a instituit carantina;
- animalele din gospodării ce nu respectă regulile sanitar-veterinare de
îngrijire, hrănire, întreţinere şi folosire a animalelor;
- animalele aparţinând persoanelor fizice ce locuiesc în Delta Dunării.
Sumele asigurate se stabilesc pe baza propunerii asiguratului şi ţinând
seama de următoarele criterii:
- în cazul persoanelor fizice, suma asigurată nu poate depăşi valoarea de
pe piaţa locală a animalelor respective;
- la porcinele din îngrăşătorii suma asigurată se stabileşte pe baza
greutăţii medii şi a preţului de achiziţie a cărnii în viu practicat de întreprinderile
de industrializare a cărnii;
- la animalele de reproducţie procurate din import, suma asigurată
corespunde valorii de procurare sau a celei de inventar.
Riscurile asigurate sunt pieirea sau sacrificarea fortuită a animalelor ca
urmare a următoarelor evenimente:
- accidente precum incendiul, explozia, trăsnetul, cutremurul, prăbuşirea,
inundaţia, furtuna, grindina, avalanşele de zăpadă, alunecările de teren, îngheţul,
atacul animalelor sălbatice, intoxicaţia, leziunile interne, insolaţia, asfixierea,
înecul, căderile;
- îmbolnăviri, inclusiv şi anemia infecţioasă.
Răspunderea asigurătorului începe:
- în caz de accident, la pierirea animalului, după 5 zile de la data plăţii
primelor de asigurare;
- în caz de boală, dacă pierirea animalelor s-a produs după 60 zile de la
data plăţii primelor de asigurare.
Mărimea despăgubirii este dată de diferenţa dintre valoarea animalului şi
valoarea recuperărilor (carne, piele, lână etc.).
Valoarea animalului este stabilită pe baza:
- valorii, la data producerii riscului asigurat, pe piaţa locală, a unui animal
sănătos din aceeaşi specie, rasă, sex, vârstă, stare de întreţinere şi
productivitate;
- valorii funcţie de greutatea în viu şi preţurilor de contractare practicate la
momentul respectiv;
- nu se iau în considerare cheltuielile făcute de asigurat pentru prevenirea
sau micşorarea pagubei (medicamente, consultaţii medicale, taxe de sacrificare).
Nu se acordă despăgubiri la pierirea sau sacrificarea animalelor din fapte
culpabile precum:
- furajarea sau adăpostirea necorespunzătoare;
- maltratarea sau uciderea intenţionată;
- neprezentarea la vaccinări şi tratament;
- neanunţarea organelor veterinare, în timp util, în cazuri de boală sau
accident.
Primele de asigurare se stabilesc pe specii, rase şi grupe de vârstă de
animale.
Pentru efectivele mari de animale se practică o asigurare globală care se
încheie fără termen şi include toate animalele din aceeaşi specie care au împlinit
vârsta de cuprindere în asigurare. Volumul primelor de asigurare se
regularizează trimestrial funcţie de variaţia efectivelor de animale.

8. Asigurarea culturilor agricole


Asigurarea culturilor agricole se practică de către persoane fizice, asociaţii
agricole şi societăţi comerciale agricole şi are ca obiect culturile agricole sau
rodul viilor, pomilor şi al hameiului.
Riscurile acoperite sunt în general următoarele: grindina, îngheţul târziu
de primăvară, îngheţul timpuriu de toamnă, ploile torenţiale, alunecările de teren,
incendiul provocat de descărcări electrice, furtuna şi uraganul.
Sunt excluse riscuri precum: seceta, dăunătorii agricoli, asfixierea, bruma,
crusta de gheaţă.
Asigurarea acoperă pierderile cantitative la recoltă, cu excepţia culturilor
de tutun la care se asigură şi pierderile calitative provocate de grindină.
Dacă la producerea riscului asigurat se constată că suma asigurată a fost
stabilită la o valoare mai mare decât cea reală, asigurătorul va despăgubi
paguba reală, iar dacă suma asigurată a fost subdimensionată, asigurătorul are
obligaţia să acopere paguba numai în limita sumei asigurate.
Prima de asigurare se stabileşte pe grupe tarifare şi pe categorii de
judeţe, funcţie de specificul culturii, sensibilitatea ei la factorii de risc din teritoriu
şi statistica daunelor din zona respectivă.
Durata asigurării poate fi anuală sau multianuală. În cazul asigurărilor
multianuale se practică un sistem de prime bazat pe principiul Bonus-Malus.
Dacă o cultură rămâne doi ani consecutivi fără daune şi despăgubiri atunci în
anul următor prima de asigurare se reduce cu 10% faţă de anul anterior. Dacă
într-un an se despăgubeşte un anumit prejudiciu prima pentru anul următor se
majorează cu 10%.
Despăgubirea se stabileşte funcţie de starea culturilor la momentul
producerii riscului asigurat dar fără a depăşi valoarea producţiei probabile,
cuantumul pagubei sau suma asigurată.
Cuantumul pagubei rezultă din înmulţirea producţiei probabile cu gradul
de distrugere a riscului produs.
Producţia probabilă se stabileşte înmulţind producţia medie la hectar din
ultimii trei ani cu recolte normale, cu suma maximă ce se poate asigura pe
unitatea de măsură specifică.
Gradul de distrugere se stabileşte prin raportarea numărului de plante
distruse la numărul total de plante de pe un număr de parcele de referinţă.
Răspunderea asigurătorului începe la date diferite funcţie de tipul riscului
asigurat astfel:
- pentru culturile agricole însămânţate: din momentul însămânţării pentru
riscurile de ploaie torenţială sau alunecări de teren, sau din momentul răsădirii
pentru riscurile de îngheţ, grindină, uragan, incendiu;
- pentru culturile agricole răsădite: din momentul răsădirii pentru toate
riscurile cuprinse în asigurare;
- pentru rodul viilor, pomilor şi hameiului: din momentul înfloririi sau contra
unei prime suplimentare, şi pe perioada dintre apariţia inflorescenţei şi înflorire.
Răspunderea asigurătorului încetează din momentul recoltării sau
culesului. Asiguraţii sunt obligaţi să respecte toate regulile agrotehnice şi să ia
măsurile specifice de prevenire a distrugerilor sau vătămărilor, iar în cazul
producerii riscurilor asigurate să înştiinţeze în scris asigurătorul în termen de cel
mult cinci zile.
Prin legea 381/2002 privind acordarea de despăgubiri în caz de calamităţi
naturale în agricultură, statul constituie prin bugetul de stat sume destinate nu
numai despăgubirilor excepţionale, dar şi pentru stimularea asigurărilor propriu-
zise prin subvenţionarea primelor de asigurare plătite de asiguraţi.