1

TEMA 1. ORGANIZAŢIA, SUBSISTEM AL MACROSISTEMULUI ECONOMIC

 Organizaţia - este o asociaţie de oameni cu concepţii sau preocupări comune, uniţi
conform unui regulament sau a unui statut, în vederea desfăşurării unei activităţi
organizate.
Organizaţiile pot fi în toate domeniile de activitate:
• industrie,
• agricultură,
• prestări de servicii,
• comerţ,
• educaţie,
• cultură,
• Sănătate etc.

• intrările în sistem
• structura de transformare
• ieşirile sistemului
• autoreglarea
Intrările (I)
 Resursele umane prezintă următoarele caracteristici:
• reprezintă factorul cel mai important;
• reprezintă singura resursă cu adevărat inepuizabilă;
• sunt factorul determinant al eşecului sau succesului unei organizaţii prin modalităţi de
inducere, organizare, control şi motivaţia muncii într-un cadru organizaţional.
 Resursele materiale sunt bunurilor economice.
Resursele materiale au determinare economică deoarece intră în circuitul productiv al
întreprinderii, prin transformarea lor obţinându-se produse şi servicii destinate vânzării.
În structura resurselor materiale se includ:
mijloacele fixe
mijloacele circulante
Resursele financiare
Informaţiile
Structura de transformare
• este chiar întreprinderea cu diviziunile şi subdiviziunile sale astfel încât sa realizeze
scopul propus: producţie, comerţ, prestări de servicii.
Reprezentarea statica a structurii organizatorice a unei întreprinderi
este data de organigramă în care sunt incluse:
• structurile de conducere;
• serviciile funcţionale; sectoarele operative, secţii, ateliere;
• relaţiile de decizie şi cele de colaborare.
Autoreglarea prin feed-back asigură funcţionarea sistemului în
condiţiile sesizării, controlului şi intervenţiei la timp de către factorii
decizionali asupra perturbaţiilor la nivelul intrărilor, structurii de
transformare şi a ieşirilor.
• Întreprinderea - un grup uman, organizat, durabil, a cărui existenţă depinde de
vânzarea produsului activităţilor sale.
MEDIUL EXTERN AL ÎNTREPRINDERII
 2

 Cadrul geografic poate fi local, regional, naţional sau internaţional în funcţie de

pactul întreprinderii asupra mediului extern. în acest cadru relaţiile de piaţă au un
caracter concurenţial.
 Componentele de mediu sunt de natura restrictivă (legislaţie, politică locală,
fiscală), concurenţială (existenţa firmelor cu acelaşi obiect de activitate care şi-au
creat o piaţă stabilă), tehnologică şi informaţională (tehnologii noi, sisteme de
comunicaţii performante), social-culturală (educaţia colaboratorilor, angajaţilor
precum şi cea clienţilor existenţi sau potenţiali).
Emiţătorii de mediu sunt reprezentaţi de stat ce acţionează după o anumită politică
economică şi fiscală şi de consumatori.

TEMA 2. RELAŢIILE COMERCIALE DINTRE ÎNTREPRINDERI

TIPURI DE CONTRACTE
• Contracte economice
• Contractul de licenţă
• Contractul de know-how
• Contractul de consulting-engineering
• Contractul de liesing
Contractul economic
Dintre contractele economice (comerciale) cele mai moderne amintim:
A. Contractele de transfer de tehnologie
• contractul de concesiune a brevetului,
• contractul de licenţă,
• contractul de know-how,
• contractul de consulting-engineering;
B. Contractele de finanţare comercială
• contractul de liesing,
• contractul de factoring,
• contractul de report;
C. Contractele comerciale pentru plată şi funcţii asemănătoare
• contractul de cont curent,
• contractul de deschidere de credit şi
• contractul de depozit bancar.
Contractul de licenţă
• Contractul de know-how are ca obiect transmiterea de cunoştinţe tehnice, de la
informaţii şi documentaţii simple până la procedee sau tehnologii complexe, în cadrul
unor clauze privind obligaţiile părţilor contractante. Plata se poate face în bani,
produse, schimb reciproc de know-how sau printr-o combinaţie a acestora.
• Contractul de consulting-engineering are ca obiect anumite activităţi de consulting şi
sau de engineering, de la simple consultaţii şi studii până la realizarea unor proiecte
sau obiective.
• Contractul de liesing
• Contractul defactoring în plin proces de privatizare a tuturor sectoarelor vieţii
economice româneşti, factoring-ul se înscrie printre instrumentele juridico-financiare,
destinate accelerării operaţiunilor de finanţare a producţiei materiale, ce folosesc
procedeul de vânzare prin negocierea creanţelor.
 3

ORGANIZAREA ÎNTREPRINDERILOR
 Structura reprezintă o schemă de repartiţie, responsabilităţi din interiorul
întreprinderii. Structura existentă la un moment dat în activitatea acesteia, cu codul
său de funcţionare constituie o resursă sau o intrare în sistemul său material sau şi
financiar.
Structura întreprinderii îndeplineşte un rol dublu care defineşte:
 domeniul fiecăruia de activitate, rolul şi natura obiectivelor de atins,
organizarea muncii în funcţie de tipul structurii (exemplu: producţie,
contabilitate);
 relaţiile dintre diferiţi indivizi pentru care se definesc autoritatea,
responsabilitatea, rolul şi statutul social.
CLASIFICAREA STRUCTURILOR ORGANIZATORICE

TENDINŢE ACTUALE ALE STRUCTURILOR ORGANIZATORICE

Tendinţele comune unei mari diversităţi de structuri organizatorice sunt:
 orientarea către reducerea numărului de nivele ierarhice;
 atenuarea diferenţelor existente între funcţiile de conducere şi cele de execuţie;
 sporirea atenţiei factorului motivaţional cu accent pe creşterea gradului de
coincidenţă dintre interesele personale (ale indivizilor) şi cele generale, ale
întreprinderii;
 dezvoltarea de reţele informaţionale care să permită un puternic flux informaţional
orientat în toate direcţiile;
 centrarea activităţilor din cadrul subdiviziunilor organizatorice dar şi a celor de
ansamblu, pe obiective şi mai puţin pe funcţiuni;
 diminuarea caracterului strict specializat al pregătirii profesionale în favoarea
pregătirii generale sau multidisciplinare;
 încurajarea muncii în echipe capabile să realizeze singure şi integral sarcini
complexe.

TEMA 3. CONDUCEREA ÎNTREPRINDERII

PROCESUL DE CONDUCERE ŞI COMPONENTELE SALE
Procesul de conducere este caracterizat printr-un ansamblu de intervenţii prin care un
conducător (individual sau colectiv) prevede, organizează, coordonează, ia decizii şi
controlează activitatea unui colectiv sau organizaţie (întreprindere, firmă, societate
comercială, agent economic) în vederea realizării obiectivelor de dezvoltare, respectând
criteriile de maximă eficienţă economică şi de utilitate socială.
 4

Deci, principalele atribute ale conducerii sunt: previziunea, organizarea,

coordonarea, decizia şi controlul.
Astfel:
 Previziunea înseamnă pregătirea viitorului, deci, necesitatea întocmirii unui program
de acţiune;
 Organizarea conturează dublul organism material şi social al întreprinderii precum şi
preocuparea de asigurare cu resurse (umane, tehnologice, financiare, informaţionale) a
întreprinderii;
 Coordonarea reprezintă procesul complex de legare, unire, armonizare a tuturor
evenimentelor şi eforturilor din cadrul întreprinderii;
 Controlul şi decizia determină funcţionarea întreprinderii, conform planului de
afaceri elaborat; asigură eliminarea disfuncţionalităţilor din structura de transformare.
ORGANIZAREA, ATRIBUT AL CONDUCERII
Organizarea, ca atribut al conducerii reprezintă ansamblul acţiunilor întreprinse în
vederea utilizării cu maxim de eficienţă a resurselor pe care le are la dispoziţie o
întreprindere
Modelul logic al exercitării atributului de organizare al conducerii

Coordonarea este procesul prin care un conducător creează şi menţine echilibrul,

între activităţile oamenilor şi compartimentele pe care le conduce în condiţiile uni mediu
dinamic pentru a realiza obiectivele planificate în condiţii de eficienţă maximă.
Etapele şi eficienţa coordonării
Etapele coordonării sunt:
 determinarea riguroasă a atribuţiilor, competenţelor şi responsabilităţilor
individuale;
 stabilirea sistemului de comunicaţii;
 determinarea standardului de performanţă al resurselor umane;
 proiectarea şi realizarea sistemului de legături între compartimentele de muncă;
 precizarea modalităţilor de compensare a perturbaţiilor în sistem.
Eficienţa constă în realizarea unei coeziuni a personalului,
coeziune realizată prin interesarea motivaţională, morală şi
intelectuală în scopul optimizării activităţii pe întreaga
întreprindere.
 5

Controlul poate fi definit ca o modalitate de verificare şi cuantificare a realizărilor

calitative şi cantitative a performanţelor, sarcinilor sau lucrărilor, compararea acestora cu
obiectivele planificate şi indicarea măsurilor de corecţie ce se impun.
Condiţii pentru exercitarea controlului
Pentru exercitarea controlului trebuie să existe:
 un mecanism de informare, măsurare, corectare a fenomenelor care apar
funcţionarea întreprinderii;
 evidenţă şi prezentare clară a informaţiilor;
 acces rapid, uşor, la informaţii.
Etapele exercitării controlului
 stabilirea obiectivelor;
 determinarea nivelului de performanţă (standarde, norme) măsurabile;
 proiectare sistemului de control conform cerinţelor concrete;
 pregătirea personalului;
 stabilirea informaţiilor premergătoare controlului;
 realizarea controlului inclusiv creionarea măsurilor de reglaj pentru abaterile
sesizate;
 evaluarea controlului.
Din punct de vedere al poziţiei conducătorului, în exercitarea
atributului de control, deosebim: controlul direct (inclusiv prin intermediul
colaboratorilor), controlul indirect (prin analiza şi individualizarea perturbaţiilor,
abaterilor) şi autocontrolul, efectuat de conducător asupra activităţii proprii.
Decizia este un proces dinamic, în care pe baza unor informaţii, se alege o direcţie
de acţiune în scopul atingerii unui anumit rezultat (atingerea obiectivelor generale ale
întreprinderii şi ale obiectivelor sociale ale angajaţilor. Eficienţa economică a
întreprinderii este direct proporţională cu calitatea şi oportunitatea deciziilor luate la toate
nivelele decizionale din structura organizatorică a acesteia
Tipuri de decizii
 Deciziile semiprogramate sunt luate pe baza unor elemente programate, dar a căror
combinare în soluţia stabilită nu poate fi în prealabil determinată. Pentru alegerea
soluţiei celei mai raţionale se au în vedere următoarele aspecte:
 necesitatea intervenţiei determinată de elemente aleatorii de urgenţă, situaţii
care impun o documentare de urgenţă (exemplu: urmărirea comportării unei
construcţii care prezintă tasări inegale importante într-o perioadă scurtă de
timp);
 acordarea unui anumit credit deciziei asupra problemei de rezolvat
(exemplu. folosirea unui nou program de calcul pentru prelucrarea
automată a datelor, deşi până la acea dată informaţiile erau prelucrate fie
manual, fie cu un program, mai vechi, dar consacrat, în domeniu).
 6

 Deciziile neprogramate (strategice) se referă cu precădere la noi probleme pentru a

căror rezolvare sunt necesare cel puţin cu caracter parţial, soluţii originale. Aceasta
implică elemente de cercetare şi experimentare, pe baza bazei de date existente la
dispoziţia conducerii şi a influenţelor din mediul dinamic, extern, asupra problemelor
respective. In acest caz deciziile nu mai sunt cuantificabile strict.
Abordarea ştiinţifică a teoriei decizionale se sprijină pe :
• teoria matematică şi statistică a deciziei, care constă în analiza cantitativă, studierea
variantelor posibile determinate de diferiţi factori de influenţă în care analiza
cantitativă se interpretează şi pe plan calitativ, calculându-se şi urmărindu-se
consecinţele, riscurile, eficienţa;
• teoria sistemelor sau deciziilor multidimensionale în care preponderente sunt
investigaţiile de corelare şi concordanţa între subsistemele unităţilor, fapt ce permite
folosirea criteriilor de optim multiple;
• teoria psihologiei deciziei, care priveşte modul în care se manifestă activitatea în
procesul elaborării, optimizării deciziilor şi ia în considerare finalizarea acestora, în
special în raport cu necesităţile sociale ale angajaţilor.
Pentru a se lua o decizie este necesar să se îndeplinească cel puţin
următoarele condiţii de bază:
• să existe una sau mai multe persoane antrenate în procesul decizional;
• să fie aleasă cel puţin una din două alternative de acţiune;
• decizia să fie luată de decidentul care are dreptul legal, sau cel de împuternicit, să o
facă şi să-şi asume răspunderea corespunzător;
• să determine factorii care influenţează anumite soluţii;
• să existe unul sau mai multe obiective de atins sub forma cuantificată a rezultatelor.

TEMA 4. CULTURA MANAGERIALĂ ŞI ETICA AFACERILOR

Cultura managerială a întreprinderii
Fiecare întreprindere, indiferent de obiectul sau de activitate, număr de angajaţi sau
cifră de afaceri, are o cultura de management proprie, care depinde de propria sa istorie,
de modul de abordare a problemelor şi practicile folosite în conducerea activităţilor.
Cultura managerială este reflectată de efectul personalităţii conducătorului şi al
stilului de conducere asupra modului în care vor fi atinse obiectivele întreprinderii şi se
vor rezolva interesele sociale ale angajaţilor.
Ca filozofie a întreprinderii, cultura managerială reflectă gândirea managerilor,
standardele etice, setul de politici manageriale, tradiţiile, atitudinile, întâmplările şi
evenimentele prin care trece întreprinderea.
Mac Milan o numeşte ideologie, T. Peters şi R. Waterman consideră cultura
managerială "un rezultat al efortului managerial de orientare a angajaţilor în spiritul
excelenţei."
Sfera de cuprindere a culturii manageriale şi modalităţile de identificare ale
problematicii acesteia sunt: sfera de activitate a întreprinderii (obiect de activitate,
 7

produse, servicii, pieţe), managementul (funcţii critice), etica (stil de conducere adoptat),
atitudinea fată de rac(nivel de risc acceptat), atitudinea faţă de piaţa concurenţială
(agresivitatea strategiilor firmei, modalitate de parteneriat faţă de consumatori),
atitudinea faţă de angajaţi, atitudinea faţă de mediul extern al întreprinderii (mediul
financiar, administrativ, poliţie), propria imagine.
Cultura managerială este responsabilă de atingerea obiectivelor generale
întreprinderii (profit maximizat, creştere cifră de afaceri, extinderea ariei pieţelor de
desfacere, etc.).
În acest sens, managerul va crea un climat de muncă propice obţinerii de produse şi
servicii optime din punct de vedere al raportului preţ calitate şi al nivelului tehnic şi de
performanţă mondial.

Elementele culturii manageriale

ultura managerială poate fi analizată la următoarele niveluri:
 de suprafaţă (elemente observabile ca: simboluri fizice, întâmplări, mod de a
se îmbrăca, eroi, ceremonii),
 de adâncime (elemente şi norme care guvernează comportamentul
conducătorului şi care depind de educaţia şi modul acestuia de manifestare).
Sistemul de valori, concepţii, modalităţi de înţelegere şi norme stabilite pentru
angajaţii unei întreprinderi, se constituie în element de bază al culturii manageriale.
Sistemul de valori acţionează direct asupra concepţiei întreprinderii privind etica
afacerilor, existând o corespondenţă care vizează:
 interesul pentru angajaţi,
 importanţa produselor şi serviciilor pentru consumatori;
 importanţa onestităţii, integrităţii şi standardelor etice;
 datoria faţa de acţionari, furnizori, societate în ansamblul ei;
 onestitatea şi respectarea restricţiilor din mediul extern al întreprinderii;
 conflictele de interese şi soluţionarea acestora;
 practicile în domeniul preţurilor, contractării, plăţilor.
După ce valorile şi standardele etice se conturează, acestea se instituţionalizează şi
se integrează în politici, practici şi conduita.
Acţiunile incluse în procesul de implementare a valorilor sunt după o urmează:
 încorporarea valorilor declarate de codul de etică în programele de pregătire
profesională şi în cele cu caracter educaţional;
 acordarea unei atenţii deosebite principiilor de etică la recrutarea personalii şi
la formularea obiectivelor generale ale întreprinderii;
 perfecţionarea conducătorilor de la toate nivelele şi implicit a managerilor;!
 obţinerea de la angajaţii firmei a aprobării şi susţinerii codului de etici
afacerilor precum şi asigurarea suportului motivaţional.
Se acordă o atenţie sporită eticii în afaceri în punctele sensibile (promovai produse
şi servicii, calitate şi nivel pentru preţuri).
Simbolul este un obiect, o reprezentare grafică, eveniment, culoare, cu o anumita
semnificaţie pentru întreprindere. Întâmplările sunt evenimente care au avut loc în trecut
 8

şi au însemnătate asupra definirii culturii manageriale. Practic este vorba de întâmplări de

neuitat în viaţa întreprinderii povestite fiecărui nou angajat.
Eroii sunt personalităţi importante al căror caracter serveşte drept model pentru noii
angajaţi. Sunt fie persoane reale, fie cu caracter mitic.
Sloganurile reprezintă fraze care exprimă succint valoare cheie a întreprinderile.
Ceremoniile, evenimente la care participa toţi angajaţii, partenerii de afaceri clienţi
importanţi, sunt organizate periodic, cu ocazia unor evenimente speciale unde se
promovează valorile cheie ale culturii manageriale.

Orientarea culturii manageriale

Orientarea culturii manageriale spre rezultate de înaltă performanţă se realizează
concomitent cu satisfacerea motivaţională a angajaţilor. în acest sens practică
manageriale japoneze reprezintă un exemplu.
Managementul trebuie să fie orientat în mod deliberat spre politici şi practic care să
se inspire din realizările de excepţie ale propriilor angajaţi.
Cultura managerială are două caracteristici de bază şi anume orientarea acţiune şi
promovarea climatului inovativ.
Orientarea spre acţiune se remarcă la întreprinderile prospere. Conduc acestora fac,
stabilesc şi experimentează. Dacă apar greşeli, acestea sunt înţelesei limita activităţii
depuse, fiind tolerate la aplicarea ideilor noi, apoi analizate şi în n înlăturate.
Tolerarea greşelilor este o caracteristică a climatului inovativ, orientat cu succes. C.
Knight d'Emerson afirma că Aptitudinea eşecului este necesară.
Promovarea climatului inovativ
Grupurile de angajaţi, salariaţii cu funcţii de răspundere trebuie să fie încurajaţi să-şi
dezvolte ideile, să fie creativi, să aibă iniţiativa, remarcându-se întreprinderi care aloca
fonduri importante în acest sens. Angajaţii cu idei trebuie sprijiniţi şi încurajaţi să încerce
în toate direcţiile recomandându-se autonomie în experimentare.
Pentru stimularea unui climat inovativ managerii trebuie să încurajeze încercările şi
să tolereze eventualele insuccese sau greşeli.
Renumita Companie Hewlett - Packard a creat o lista de concepte şi valori ale
culturii manageriale care au fost esenţiale pentru succesele acesteia după anii 1970.
Cunoscuta sub numele Calea H-P, conform rapoartelor anuale ale firmei, în perioada
1987-1991 include următoarele reguli:
 încrederea în oameni;
 acordarea libertăţii de acţiune şi recunoaşterea rezultatelor de performanţă;
 stimularea colaborării şi ajutorului reciproc între angajaţi;
 sprijinirea formarii relaţiilor neformale şi adresarea prin folosirea
prenumelui;
 dezvoltarea comunicaţiilor deschise;
 străduinţa pentru ridicarea performanţelor şi lucrul cu entuziasm.
În acelaşi scop pot fi acceptate formele de organizare ad-hoc de tipurile: echipe,
competiţii între echipe sau grupe care lucrează la o aceeaşi temă.
 9

Stimularea climatului inovativ presupune ca managerii să fie flexibili, bine instruiţi

în domeniile de activitate abordate, să ia cât mai puţine decizii de detaliu lăsând liberă
iniţiativa personală sau a liderului de grup.
Peters a elaborat 45 de reguli pentru manageri în vederea promovării climatului
inovativ în întreprinderi pe baza analizei activităţii unor firme din lume aflate în topul
competitivităţii. Dintre acestea, amintim:
 "Fiţi dedicaţi serviciului şi îndeplinirii responsabilităţilor".
 "Străduiţi-vă să fiţi unici".
 "Supra investiţi în oameni, puneţi pe prim plan salariile, serviciile".
 "Dezvoltaţi o strategie inovativă şi ignoraţi răspunsul nu s-a inventat încă".
 "Faceţi din spiritul inovativ o raţiune a existenţei pentru fiecare din angajaţi;
măsuraţi progresul realizat ca urmare a fiecărei inovări, perfecţionări; faceţi
din salariaţii cei mai inventivi adevăraţi eroi, campioni ai întreprinderii Dvs".
 "Investiţi timp în recrutarea personalului; asiguraţi-va cu personal pentru
toate funcţiile şi stimulaţi lucrul în echipă".
 "Simplificaţi procedurile birocratice, reduceţi hârtiile şi distrugeţi aparatul
birocratic".
 "Orientaţi-vă asupra a ceea ce trebuie schimbat şi urgentaţi aceste
schimbări".
 "Conduceţi prin exemplul personal, folosiţi un management vizibil şi utilizaţi
metode cât mai simple pentru a stimula înţelegerea şi participarea celorlalţi".
 "Faceţi ca procedurile de control să fie cât mai simple şi cât mai eficiente".
 "Cereţi salariaţilor să fie loiali faţa de întreprindere, fiţi un exemplu pentru
ei".

Etica afacerilor
Etica managerială este determinată de regulile şi principiile care definesc conduita
corectă în afaceri. Problematica eticii în afaceri se refera la cinste corectitudine,
responsabilitate în abordarea tuturor problemelor întreprinderii, interes pe generale şi
interese specifice ale angajaţilor.
Domeniile la care se refera responsabilităţile etice ale firmei sunt:
• Pentru proprietari: profituri, riscuri (interese generale);
• Pentru angajaţi: promovare, transferare, schimbare din funcţie, retrogradări de
demitere, concediere, salarii, premii, indexări-compensări în funcţie de rata inflaţiei,
salarii compensatorii la restrângerea activităţii;
• Pentru clienţi: calitate produse, servicii şi informaţii furnizate, precum politica
preţurilor;
• Comunitate: protecţia mediului, contribuţii la bugetele locale, bugetul statului,
sponsorizări pentru activităţi ştiinţifice şi culturale.
Factorii care determină comportamentul etic sunt restricţiile din mediul d activitate
al întreprinderii.
Astfel, restricţiile guvernamentale sub forma Legilor, Hotărârilor de Guvern,
Ordonanţelor de Guvern interzic anumite procese de producţie, fabricarea unor produse,
 10

folosirea anumitor materiale, unor practici comerciale. Aşadar, întreprinderile sunt

obligate sa cunoască restricţiile din mediul in care îşi desfăşoară activitatea.
Datorită caracterului lor imperativ, elementele cadrului legislativ şi modul a
înţelegere şi folosire al acestora fac ca afacerile unei întreprinderi să fie legale sa ilegale.
Într-o economie de piaţă, concurenţială, codurile de etică reprezintă factori de
succes. Codurile de etică se adresează atât managerilor, angajaţilor, servind procesul! de
încadrare pe funcţii, promovare şi salarizare, cât şi partenerilor de afaceri. Coduri de etica
ale unor firme se constituie în adevărate cărţi de vizită prin care firmele fac afaceri şi îşi
tratează partenerii.
Codurile de etică se constituie pe baza caracteristicilor individuale alj managerilor
(patronilor în unele cazuri), regulamentele interne ale întreprinderi! presiunea socială şi
gradul de profitabilitate.
Regulamentele interne sunt specifice fiecărei întreprinderi, în funcţie de obiecţii de
activitate al acestora. Unele norme interne sunt trecute şi în fişă postului fiecărui angajat
în funcţie de gradul în care acesta reprezintă întreprinderea la un moment dat
În situaţii dificile, de criză, întreprinderile sunt tentate să facă rabat de la
responsabilităţile sociale şi normele etice. în funcţie de modul în care reacţionează
managerii în astfel de situaţii se diferenţiază doua variante de management moral.
Managerii în astfel de situaţii se diferenţiază două variante de management moral şi
imoral. Cinstea şi corectitudinea în afaceri sau cu angajaţii, încadrarea în cadrul legal
existent, corespondenţă reală între calitatea şi preţul produselor sau serviciilor oferite pe
piaţa caracterizează managementul moral.

Stadiile de dezvoltare morale a unei întreprinderi

Dezvoltarea morală a unei întreprinderi este determinată de cultura managerială, de
valoarea managerilor, de modul în care întreprinderea îşi desfăşoară afacerile şi
profitabilitatea acestora.
Dacă se au în vedere ipotezele de mai jos, se poate aprecia gradul de dezvoltare
morală al unei întreprinderi:
 Gradele de dezvoltare morală sunt particulare fiecărei întreprinderi;
 Dezvoltarea întreprinderii poate începe din orice stadiu;
 Dezvoltarea morală nu este un proces continuu;
 Nu este necesara o anumită perioadă de timp pentru ca o întreprindere să
treacă dintr-un stadiu de dezvoltare morală la altul.
Astfel, pot fi remarcate întreprinderi etice, responsabile, legale şi întreprinderi
imorale.
Întreprinderile imorale au ca unic sistem de valori câştigul cu orice preţ, fiind de
cele mai multe ori în afara legii. Desfăşurarea activităţilor se face ilegal, principiile etice
apărând numai după ce întreprinderea a fost surprinsă de organele financiare ale statului,
de exemplu.
 11

Firmele responsabile îşi desfăşoară activitatea legal, cu preocupare faţă de cerinţele

angajaţilor dar şi ale mediului extern al acestora. Conduita în afaceri reflectă preocuparea
pentru un public diferenţiat
Întreprinderile etice se remarcă printr-un echilibru între etică şi profit, valorile etice
fiind baza comportamentului zilnic şi al activităţilor individuale. în cadrul acestor
întreprinderi funcţionează şi un sistem clar de urmărire şi control al comportamentului
personalului angajat. Deciziile manageriale sunt corecte, profitabile, la fundamentarea lor
avându-se în vedere un set de valori etice dintre care amintim: a)Tratează pe ceilalţi cu
respect, preocupare şi cinste aşa cum îţi doreşti să fii tu tratat; b) Realizează şi vinde
produse astfel încât să fii mulţumit ca şi cum tu le-ai folosi; c) Tratează mediul
înconjurător ca şi cum ar fi proprietatea ta.
Dintre acţiunile menite să păstreze caracterul etic al afacerilor în literatura de
specialitate sunt menţionate următoarele măsuri:
 menţinerea unei înalte etici manageriale;
 organizarea de programe de pregătire etică a angajaţilor;
 definirea clară a sarcinilor angajaţilor conform pregătirii profesionale şi fişei
postului;
 încurajarea personalului de a folosi codul de etică al întreprinderii precum şi
regulamentele de ordin intern.
 folosirea standardelor etice la evaluarea anuală a personalului;
 asumarea răspunderii manageriale privind abaterile de la etică.

TEMA 6. ELEMENTE DE STUDIU ŞI NORMAREA MUNCII

Studiul metodelor de muncă
Normarea muncii. Normele de timp
Procesul de producţie
Măsurarea muncii
Etapele normării tehnice
Metodele normării tehnice
Stabilirea tipului (sistemului) producţie
Legătura dintre sistemul cibernetic deschis al procesului de producţie şi resursele acestuia
Procesul de producţie.
Resursele procesului de producţie
Devizul
Organizarea ştiinţifică a proceselor de munca presupune un
complex de măsuri tehnice, organizatorice şi economice
interdependente care se refera la:
definirea sarcinii de muncă, a conţinutului ei pentru fiecare executant individual sau colectiv,
corespunzător obiectivelor planificate;
proiectarea metodei de muncă care să conducă la un nivel optim al productivităţii muncii în
condiţiile reducerii gradului de oboseală al executantului;
stabilirea timpului real de execuţie, a normei de muncă.
Metoda de muncă reprezintă modul în care executantul individual
 12

sau colectiv realizează, sarcina de muncă (operaţie, lucrare) în anumite condiţii

organizatorice, tehnologice şi de dotare tehnică precizate (tehnologie,
echipament, cerinţe de calitate şi precizie).

Studiul metodelor de muncă reprezintă o parte integrantă a studiului

muncii, care cuprinde cercetarea analitică, sistematică şi critică a elementelor
care caracterizează procesele de muncă, modul de organizare al acestora,
precum şi modul de realizare a sarcinilor de muncă, în scopul proiectării şi
aplicării unor procese cât mai eficiente.

Etapele fundamentale ale studiului sunt:

 alegerea obiectivului de studiu;
 înregistrarea datelor necesare studiului;
 examinarea critică a situaţiei existente;
 elaborarea (proiectarea) metodei îmbunătăţite;
 aplicarea metodei îmbunătăţite;
 definitivarea, aprobarea şi urmărirea metodei îmbunătăţite.
 Procesul de producţie consta în totalitatea activităţilor ce au loc
 în legătură cu transformarea organizata, condusă şi înfăptuită de
 oameni, a obiectelor muncii, cu ajutorul mijloacelor de muncă, în
 vederea obţinerii de produse sau servicii.
 După sursa de energie, procesul de producţie poate fi: manual, mecanic, manual -
mecanic, mecanizat şi automat.
 După nivelul de continuitate a elementelor componente se deosebesc:
 proces de producţie cu cicluri identice, la care elementele componente se repetă
sistematic, în aceeaşi succesiune (ex.: digitizare planuri, harţi);
 proces de producţie cu cicluri neidentice, la care elementele componente, din
punct de vedere tehnic nu se mai repetă (exemple: lucrări topografice -inginereşti ca: trasare pod
CF cu tablier metalic, trasare construcţie administrativa cu structură metalică);
 proces de producţie cu ritm liber, la care ritmul de muncă şi debitul de produse
(informaţii) sunt determinate de executant (exemplu: urmărirea comportării unei construcţii în
timp); ,
 proces de producţie cu ritm reglementat, la care ritmul de muncă şi debitul de
produse, informaţii sa servicii este determinat de condiţii tehnice şi organizatorice ale producţiei
(ex: participarea la execuţia unei structuri etajate din beton armat, verificarea execuţiei
lucrărilor, participarea la întocmirea planurilor de organizare teritoriale).
 13

Schema logică a procesului de producţie

este o latură a studiului muncii care include activităţile, tehnicile şi
procedeele de înregistrare a timpului consumat pentru realizarea unei
lucrări în condiţiile metodei existente, precum şi stabilirea timpului
necesar realizării aceleaşi lucrări prin metoda îmbunătăţită. Măsurarea
muncii se concretizează prin elaborarea normelor de muncă
fundamentate ştiinţific.
 Norma de muncă reprezintă cantitatea de muncă necesară pentru realizarea unor
produse, lucrări, servicii sau pentru exercitarea unei funcţii de către un executant individual sau
colectiv, care are calificarea corespunzătoare şi lucrează cu intensitate normală, în condiţii
tehnice şi organizatorice precizate.
 Funcţiile normelor de muncă sunt deosebit de complexe, ca de exemplu:
 Planificare - determinarea fondului de timp total de muncă al întreprinderii,
stabilirea de structuri organizatorice, nivel de calificare şi meserii a personalului, stabilirea
ciclurilor de fabricaţie;
 Organizare a producţiei şi a muncii - fundamentarea repartizării sarcinilor pe
executanţi, programarea producţiei, optimizarea proceselor de muncă;
 Salarizare - norma reprezintă etalonul după care se apreciază gradul de
participare a fiecărui executant în procesul de producţie;
Structura normei de timp
Cele mai utilizate tehnici pentru măsurarea timpului de munca sunt: cronometrarea simplă sau şi
cu evaluarea ritmului, observarea instantanee, fotografierea, fotocronometrarea, oscilografierea,
filmarea etc.

Normativele de muncă se clasifică după:

 Conţinut (normative de regim tehnologic, de timp de muncă, de deservire, de
personal);
 Complexitate (normative de timp pe elemente de muncă, normative de timp
grupat);
 După sfera de aplicare (locale sau unificate pe economie).
 14

ETAPELE NORMĂRII TEHNICE

 Stabilirea tehnologiei procesului de lucru se face astfel încât aceasta fie raţional
şi să se poată realiza în condiţiile unui grad de dotare optim şi cu respectarea normelor specifice
de protecţia muncii. Tehnologia şi organizarea desfăşurării lucrărilor aferente unui proces sunt
optime dacă produsul (urmărire comportare în timp a unei construcţii de exemplu) se obţine în
condiţiile unui raport preţ calitate competitiv, efortul executantului şi consumurile de timp
neproductive sunt reduse la minim.
 Efectuarea de studii de teren, măsurători şi analiza rezultatelor
Cercetarea şi analizarea modului de realizare a proceselor şi factorilor
care le influenţează se fac prin observaţii cronomatice, de mai multe ori pentru acelaşi loc de
muncă cât şi la mai multe locuri de muncă. Observaţiile se fac asupra componenţei şi organizării
formaţiilor de muncă, resurselor materiale şi tehnologice folosite scoţându-se în evidenţă
greutăţile şi deficienţele. Rezultate concrete se obţin prin dividerea proceselor în părţile lor
componente operaţii, mânuiri, mişcări. După obţinerea unui număr suficient de date se trece la
analiza în scopul îmbunătăţirii organizării producţiei şi a muncii în cadrul respectivului proces.
 Măsurarea consumului de timp de muncă şi analiza rezultatelor obţinute.
Observarea şi măsurarea la locul de muncă a activităţii executanţilor şi înregistrarea duratei
tuturor elementelor componente ale procesului de muncă, în ordinea producerii lor reprezintă
principala cale de studiu şi de determinare a timpului de lucru.
 Alegerea metodei se face în funcţie de caracterul muncii şi de scopul analizei.
Pregătirea efectuării măsurătorilor are rolul de a stabili condiţiile tehnico - organizatorice în
care se execută şi măsoară procesul de muncă.
 Efectuarea măsurătorilor constă în observarea, măsurarea şi înregistrarea duratei
elementelor operaţiei supuse normării. Înregistrarea se face diferit în funcţie de procedeul de
observare folosit.
 Analiza şi prelucrarea datelor conduce la stabilirea duratei medii pentru fiecare
operaţie în parte. Calitatea şirului cronometric obţinut depinde de numărul de observări şi de
mărimea dispersiei valorilor din şir.
 Proiectarea normelor. Proiectarea normelor este etapa de sinteză în care se
determină timpul normat pe baza valorilor obţinute pe teren, valori justificabile din punct de
vedere tehnic.
Aplicarea normelor. În aceasta etapă are loc organizarea condiţiilor de aplicare a normelor,
introducerea acestora în producţia de bunuri / servicii şi ţinerea evidenţei îndeplinirii lor.
METODELE NORMĂRII TEHNICE
Metodele de normare tehnică reprezintă totalitatea operaţiilor prin care se stabilesc pe bază de
studii, măsurători şi calcule, în condiţiile organizării raţionale a producţiei şi a muncii, relaţii
între produs (serviciu) şi consumul de munca şi resurse materiale.
Pentru ca normele să reprezinte capacitatea şi pregătirea profesionala
a executanţilor şi să aibă şi un caracter progresiv, la proiectarea normelor se vor avea în vedere
următoarele aspecte:
 Normarea să se facă numai pentru procese de lucru organizate raţional;
 15

 Măsurătorile să se facă numai pentru executanţii care au calificarea

corespunzătoare efectuării procesului analizat;
 Măsurătorile pentru un anume proces să se facă într-un număr suficient de
mare şi la cât mai multe puncte de lucru.
Metodele sumare (empirice) au un grad de precizie redus elaborându-se pe baza unei aprecieri
statistice, fără o analiză amănunţită a proceselor de producţie. Dintre metodele sumare amintim:
 Metoda prin apreciere la care norma de muncă se stabileşte pe baza experienţei
executantului, specialist sau a colectivului de specialişti care participă la elaborarea ei;
 Metoda statistică la care norma de muncă se elaborează pe baza rezultatelor
obţinute în perioadele anterioare, existente în evidenţele statistice sau documentele contabile şi
de personal ale întreprinderii;
 Metoda prin comparare la care norma de muncă pentru anumite procese se
elaborează pornind de la compararea acestora cu unele asemănătoare, cu acelaşi conţinut
tehnologic, dar pentru care există norme.
Metodele tehnice se bazează pe documentari şi analize organizate şi
conduse ştiinţific. Dintre aceste metode se deosebesc:
 Metoda analitică, aplicata cu precădere în sectorul industrial;
 Metoda tehnico-experimentală ce constă în analiza de profunzime a proceselor de
lucru şi determinarea timpului de muncă necesar; necesită studii numeroase şi de mare durată
efectuate pe teren.
 Metoda tehnică simplificată (globală) este asemănătoare cu cea experimentală,
dar, analiza procesului de producţie se face global şi necesită un număr mai redus de observaţii.
STABILIREA TIPULUI (SISTEMULUI) PRODUCŢIE
Factorii care influenţează sistemul de producţie
 Sistemul de producţie are un caracter dinamic fiind influenţat de factori tehnici,
organizatorici şi economici, care se modifică continuu în timp.
Factorii tehnici şi tehnologici influenţează pe scară largă şi la
intervale mici de timp, în opoziţie cu alţi factori a căror influenţă este mult mai redusă datorită
intervalelor mari de timp în care ei se modifică. Din această categorie fac parte: perfecţionarea
formelor organizatorice ale producţiei dintre care amintim specializarea, cooperarea (cu
întreprinderi de construcţii), restructurarea micro şi macro economică
Tendinţe ale sistemului de producţie
 Dinamica sistemului de producţie este influenţată în mod diferit, uneori
contradictoriu de modificarea volumului de producţie şi a regimului de lucru. Astfel, pe măsura
creşterii volumului de producţie sistemul de producţie are tendinţa să evolueze spre un nivel
superior. Acestei tendinţe i se opune însă introducerea tehnicii noi şi perfecţionarea organizării
producţiei care însoţeşte creşterea producţiei prin efectul reducerii consumului de manoperă pe
unitate de produs / serviciu, pe total lucrare.
LEGĂTURA DINTRE SISTEMUL CIBERNETIC DESCHIS AL PROCESULUI DE
PRODUCŢIE ŞI RESURSELE ACESTUIA
 16

 Procesul de producţie reprezintă o mulţime de operaţii conştient dirijate, aflate în

interacţiune şi intercondiţionare, prin care, forţa de muncă (FM) cu ajutorul mijloacelor de
muncă (MM) sprijinită pe informaţia ştiinţifică aplicată (ISA), managementul calităţii totale,
influenţată de condiţiile concrete de lucru (CL) şi condiţiile naturale de mediu (CNM)
transformă obiectele muncii (OM) în produse (servicii). Toate acestea se desfăşoară în condiţii
tehnico-organizatorice reale, existente.
RESURSELE PROCESULUI DE PRODUCŢIE
Definiţie. Resursa reprezintă cantitatea de mijloace care concură la realizarea unui proces
conform normei de deviz comasate aferente.
Clasificarea resurselor poate fi făcută după cum urmează:
 Resurse umane
 Resursele materiale (exemple: obiectele muncii, mijloacele de muncă - aparate
simple, complexe pentru măsurători şi prelucrarea datelor, întocmirea planurilor şi a hărţilor;
resursele financiare numite şi mijloace băneşti alcătuite din cash, credite, conturi de activ şi de
pasiv).
 Fiind eşalonate în timp prin intermediul contractelor economice sau alocaţii
bugetare, mijloacele băneşti, în anumite situaţii, pot fi suplimentate şi chiar reeşalonate pe
parcursul derulării lucrărilor la un obiect.
 Resursele imateriale sunt: ISA (informaţia ştiinţifică aplicată ce constă în
folosirea tehnologiilor moderne şi a sistemelor informaţionale noi, performante, la toate nivelele
-execuţie, decizie şi control - în scopul reducerii consumului de resurse şi a cheltuielilor
suplimentare);
 Managementul calităţii totale (conducere, organizare - procesele de producţie
trebuie să se desfăşoare sincron, proporţional, ritmic şi uniform -, control, previziune, alegerea
strategiilor şi tacticii adecvate atingerii obiectivelor generale ale întreprinderii şi a celor sociale,
ale angajaţilor);
 Climatul de muncă (CL) care depinde de motivaţia conducătorilor şi
executanţilor, stilul de conduce, condiţiile generale de stabilitate economică, politică şi social;
 Condiţiile naturale de mediu (CNM). în acest sens, conducătorilor le revine
sarcina de a ţine cont la contractarea şi planificarea lucrărilor de condiţiile de climă, prognozele
meteorologice, tipurile de teren pe care se vor desfăşura lucrările sau parte ale acestora.
Legile şi principiile organizării proceselor de producţie în timp şi spaţiu în sectoarele de
activitate cu flux discontinuu în cadrul cărora se încadrează şi lucrările de cadastru, organizarea
şi conducerea proceselor de producţie sunt subordonate unor legi şi principii specifice, a căror
cunoaştere şi însuşire permite desfăşurarea optimă a activităţii.
Legile şi principiile specifice sunt:
 Legea de bază a organizării proceselor de producţie în spaţiu şi timp, în
conformitate cu succesiunea operaţiilor (stadiilor) aferente procesului tehnologic de ansamblu
sau individual, după caz;
 Legea concordanţei dintre conţinutul şi caracteristica tipologică a procesului de
producţie (individual, în serie) şi formele de organizare ale procesului de producţie;
 17

 Principiul proporţionalităţii;
 Principiul paralelismului;
 Principiul ritmicităţii;
 Principiul continuităţii
Legea de bază a organizării proceselor de producţie în spaţiu şi timp, exprimă cerinţa obiectivă
pentru ca planul întreprinderii de organizare spaţială şi zonare a întregului proces de producţie
să fie elaborat pe baza unui proiect tehnologic de ansamblu, fundamentat ştiinţific, care să
asigure succesiunea optimă a stadiilor de lucru, înlănţuirea logică a tuturor proceselor
tehnologice şi de muncă individuale componente.
Legea concordanţei dintre conţinutul şi caracteristica tipologică a procesului de producţie
(individual, în serie) şi formele de organizare ale procesului de producţie exprimă caracterul
obiectiv şi necesar al concordanţei dintre conţinutul şi trăsăturile procesului de producţie,
respectiv dintre caracteristica tipologică a acestuia şi forma de organizare. Astfel, fiecărui tip
predominant de producţiei (individual, masă, serie) îi corespund metode specifice de organizare
şi planificare a producţie. Cerinţele de bază ale acestei legi impun asigurarea proporţiilor
obiective necesare în desfăşurarea proceselor de producţie în timp şi spaţiu. Un exemplu îl
constituie chiar organizarea şi obiectul de activitate al întreprinderii, organigrama şi gradul de
competenţă al specialiştilor, stabilirea numărului maxim de personal.
Principiul proporţionalităţii se aplică diferenţiat, predominant în funcţie de particularităţile
sistemului de producţie (individual, de masă). în condiţiile activităţii de cadastru, este vorba de
cele mai multe ori de caracterul individual al muncii (prelucrare date, cartografie, digitizare în
cartografie, fotogrammetrie, etc.) şi de serie mică (ridicări topografice, urmărire execuţie lucrări
în construcţii, verificări ale comportării unor construcţii în timp).
Principiul paralelismului exprimă o cerinţă obiectivă a organizării
producţiei în timp şi spaţiu şi care constă în îmbinarea şi conlucrarea resurselor concurente în
cadrul procesului de producţie sau a unei game de procese de procese de producţie ce prezintă
un grad relativ mare de similitudine. Aşadar, pe un front de lucru larg, în mod simultan se pot
desfăşura simultan mai multe faze sau operaţii, după caz ale procesului de producţie. Există
practic trei forme de organizare, succesivă, paralelă şi mixtă care prezintă forme specifice ale
aplicării principiului paralelismului.
DEVIZUL
Este scrisă a documentaţiei tehnico-economice cu ajutorul căreia se evaluează valoric volumul
lucrărilor, se calculează preţul de cost al lucrării. Devizul se întocmeşte pe categorii de lucrări,
pe
obiect pe baza antemăsurători aferente şi în ordinea din aceasta. Lucrările de măsurători
terestre se
includ în cadrul devizului general al investiţiei aferente.
TEMA 7. METODE ŞI TEHNICI DE MANAGEMENT

Introducere
 18

Sistemul managerial energizează sistemul executiv, structura de transformare a întreprinderii,

prin diferite metode şi tehnici de conducere având un impact deosebit asupra eficacităţii
întreprinderii.
Etimologic, noţiunea de metodă provine de la grecescul methodos: cale, mod de expunere,
urmărire, itinerar şi reprezintă un mod de cercetare, de transformare a realităţii folosită pentru
atingerea unui obiectiv.
Metodele de management sunt ansambluri de mijloace şi procedee cu ajutorul cărora
managementul influenţează acţiunea elementelor sistemului, condus în vederea realizării
obiectivelor stabilite.
Metoda managerială reprezintă un ansamblu de căi, reguli şi procedee cu ajutorul cărora
managerul exercită conducerea întreprinderii prin atragerea tuturor resurselor întreprinderii.
Aşadar, metoda managerială reprezintă modalitatea prin care managerul realizează procesul
managerial, transformând informaţiile în acţiuni cu ajutorul deciziilor, prin armonizarea
resurselor cu cerinţele, urmărind obţinerea rezultatelor dorite.
Utilizarea metodelor moderne de management este impusă de creşterea complexităţii sistemelor
conduse şi este posibilă datorită realizărilor teoretice şi operaţionale obţinute în ştiinţa
managementului.
Prin tehnică se înţelege modul de a acţiona al conducătorului care trebuie să îmbine cunoştinţele
ştiinţifice, cunoştinţele manageriale şi talentul organizatoric.
Prin procedeu se înţelege ansamblul mijloacelor avute la dispoziţie de conducător pentru a-şi
exercita atribuţiile.
Observaţie:
Intre metodele şi tehnicile de conducere nu există deosebiri de conţinut ci numai de sferă de
cuprindere, de la întreg (metodă), la parte (tehnică).
Metoda constituie un subsistem al sistemului conducător care se caracterizează prin: coerenţă,
cuprins (cuprinde minim două elemente intrări şi ieşiri), sistem deschis ideilor noi, oferirea de
soluţii.
Majoritatea metodelor moderne de management au atât un conţinut economic cât Şi un conţinut
social întrucât în procesul de producţie se manifestă interacţiunea dintf6 activitatea creatoare a
oamenilor şi a mijloacelor materiale.
Caracteristicile principale ale metodelor moderne de management sunt:
− Metoda cuprinde întreaga unitate economică şi se integrează în sistemul
management, alături de celelalte elemente (principii, reguli, tehnici, procedă instrumente);
− Metodele moderne au un caracter ştiinţific;
− Utilizarea metodelor se subordonează obiectivelor întreprinderii;
− Permit cuantificarea rezultatelor;
− Se aplică în funcţie de condiţiile concrete ale întreprinderii;
− Pot fi perfecţionate.
Dacă pentru management sunt cunoscute peste 200 de definiţii dintre care cea mai clară este
arta de a conduce, pentru metodele de management sunt prezentate în literatura de specialitate
peste 300 de metode. Dintre metode, managerul eficient o va alege pe care este adecvată
realizării obiectivelor întreprinderii.
 19

7.1. Criterii de clasificare ale metodelor de management sunt următoarele:

1) După fazele procesului de conducere se deosebesc metode operative şi metode previzionale.
2) După obiectivul urmărit se deosebesc:
a) metode de maximizare a eficienţei utilizării forţei de muncă;
b) metode de eficientizarea utilizării instrumentelor de producţie;
c) metode de pregătire a personalului;
d) metode de stimulare a creativităţii;
e) metode de studiere a impactului tehnologic.
3) După tipul operaţiilor se deosebesc metode analitice, sintetice, inductive şi deductive.
4) După caracterul conţinutului ştiinţific care îl au la bază sunt menţionate metode matematice,
statistice, cibernetice, psihologice şi sociologice.

7.2. Metodele operative sunt folosite în conducerea curentă a activităţilor

economice şi sociale având o aplicabilitate larga şi eficace în managementul societăţii. Cele mai
frecvent utilizate metode de management sunt: pe bază de obiective; participativ, pe bază de
plan, pe bază de produs, prin delegare, prin inovare, prin informaţie şi comunicare, prin proiecte,
prin rezultate, pe bază de sistem prin consimţământ, prin alternative, prin motivaţie, prin
cooperare şi colaborator, prin excepţie, prin bugete.

7.2.1. Managementul pe bază de obiective este metoda cea mai

modernă care se practică în toate ţările dezvoltate cu sprijinul firmelor de consultanţa
(consulting). Metoda conduce la:
− stabilirea obiectivelor ce urmează a fi realizate de întreprindere;
− stabilirea obiectivelor fundamentale pe previziune ştiinţifica;
− stabilirea obiectivelor cuantificabile;
− alegerea metodelor şi a mijloacelor de realizare a fiecărui obiectiv;
− stabilirea unui program de acţiune;
− stabilirea unui buget adecvat;
− estimarea anticipativi a rezultatelor;
− evaluarea şi compararea rezultatelor finale cu parametrii stabiliţi iniţial pentru
realizarea obiectivelor.
Deoarece activitatea firmelor se desfăşoară într-un mediu intern şi extern, stabil sau metodele
alese iniţial trebuie adaptate în timp în funcţie de schimbările din mediul ambiant al
întreprinderii.
Alegerea obiectivelor atrage şi modificarea metodelor utilizate.
În cadrul acestei metode se are în vedere o îmbinare între interesele întreprinderii şi interesele
angajaţilor care concură la realizarea obiectivelor generale stabilite.
Obiectivele stabilite de întreprindere pot fi: fundamentale, derivate, specifice, individuale. în
mod curent obiectivele sunt stabilite în programul economic al întreprinderii.
Pentru a fi realizate, se recomandă ca obiectivele să fie însoţite de un sistem riguros de
recompense şi de sancţiuni pentru cei implicaţi.
 20

Exemple de obiective: implementarea de noi resurse şi de tehnologii, realizarea de investiţii,

gestionarea stocurilor, optimizarea profitului, folosirea eficientă a timpului de munca, creşterea
rentabilităţii, etc.
În scopul asigurării realizării obiectivelor, managerul va asigura concordanţa dintre obiectivele
pe termen lung cu cele pe termen scurt.
Avantajele metodei sunt: creşterea nivelului motivaţional al personalului, stimularea creativităţii,
creşterea responsabilităţii pentru realizarea obiectivelor, creşterea răspunderii celor implicaţi în
structura de transformare.
Dezavantajele metodei sunt date de faptul că metoda prezintă un grad înalt de imobilism şi
manifestă greutăţi în stabilirea obiectivelor.

7.2.2. Managementul participativ este o variantă a managementului

prin obiective şi constă în organizarea activităţii fiecărui angajat pe baza unei motivaţii
puternice.
Scopul managementului participativ este realizarea obiectivelor societăţii prin folosirea
iniţiativei, creativităţii şi aptitudinilor angajaţilor.
Metodele se concretizează de manager prin repartizarea de obiective personalului subordonat, în
locul repartizării sarcinilor de realizat. Managerul lasă liberă alegere mijloacelor folosite pentru
realizarea obiectivelor.
Managementul participativ se bazează pe atragerea personalului către procesul de conducere.
Avantajele metodei sunt:
− creşterea calităţii deciziilor prin folosirea cunoştinţelor şi experienţei unui
numai mare de salariaţi, aflaţi la diferite nivele ierarhice;
− realizarea unui climat de colaborare;
− creşterea gradului de motivaţie.
Dezavantajele metodei constau în scăderea operativităţii prin pierderea unui volum mare de
timp folosit la consultarea personalului, organizării şedinţelor.

7.2.3. Management pe bază de plan se caracterizează prin

folosirea planurilor pentru atingerea obiectivelor întreprinderii. Planurile cuprind indicatori care
cuantifică obiectivele.
Exemple de indicatori:
 Cifra de afaceri, nivelul costurilor, costurile de personal, nivelul consumurilor
de materie primă şi de energie, rata rentabilităţii.
 Nivelul indicatorilor conţinuţi în plan se stabileşte în corelaţie cu un nivel de
referinţă ca de exemplu: media pe domeniu de activitate, media pe sector / ramură, gradul de
utilizare al capacităţilor de producţie.
 Având în vedere caracterul dinamic al mediului întreprinderii, indicatorii
trebuie caracterizaţi prin flexibilitate.
 Repartizarea planului are la bază previziunea indicatorilor menţionaţi.
 21

7.2.4. Managementul prin informaţie şi comunicare urmăreşte atingerea obiectivelor

generale ale întreprinderii prin antrenare angajaţilor şi convingerea acestora de a participa la
luarea deciziilor, la întregul proces de conducere.
Metoda acordă atenţie comunicării, schimbului de informaţii între întregul personal al structurii
sistemului întreprindere.
Condiţia de baza pentru funcţionarea metodei este ca fiecare angajat să cunoască evoluţia
rezultatelor, să poată furniza informaţii corecte şi operative pentru îndeplinirea obiectivelor
întreprinderii.
Comunicare are drept scop conştientizarea de către întreg personalul antrenat în realizarea
activităţii întreprinderii, de existenţa legăturii dintre rezultatele obţinute şi munca depusă. Prin
comunicare şi informaţii angajaţii îşi pot aprecia propria muncă.

7.2.5. Managementul pe baza de sistem are la bază tratare întreprinderii ca un sistem

format din resurse materiale, financiare şi umane şi definirea acestor elemente în cadrul
aceluiaşi sistem. Astfel obiectivul managementului este de integrare a tuturor elementelor
sistemului în vederea obţinerii rezultatelor planificate. întrucât metoda implică folosirea
tehnicilor matematice, tehnicii electronice de calcul şi existenţa unui sistem informaţional bine
organizat, este necesar ca managerul să fie bine pregătit profesional, să cunoască teoria
sistemelor şi cea a informaţiei.
Eficienţa metodei depinde de organizarea fiecărui subsistem, colaborarea între conducătorii
compartimentelor, existenţa unei conduceri unitare.
Avantajele metodei sunt: creşterea operativităţii, simplificarea structurilor organizatorice,
reducerea costurilor de conducere, stabilirea precisă a priorităţilor, excluderea subiectivismului
în aprecierea activităţii compartimentelor.
Dezavantajele metodei decurg din cunoaşterea şi nerespectarea regulilor care o guvernează.
Metode previzionale
Pentru a putea fi folosite, managerul trebuie să cunoască bine legislaţia economică şi modul de
evaluare ştiinţifică a deciziilor adoptate.
Metodele previzionale necesită analiza evoluţiei activităţii anterioare, realizarea alternativelor de
evoluţie viitoare, analiza evoluţiei previzibile cu situaţia actuală, identificarea consecinţelor
evoluţiei.
Cele mai utilizate metode de previziune sunt metoda scenariilor şi extrapolarea.

7.2.6. Metoda scenariilor este utilizata în special pentru evoluţia

Sistemelor sociale.
Scenariul este un program succint de realizare al unui obiect complex cu durată în timp, în care
sunt prevăzute punctele şi momentele importante când urmează să fie luate anumite decizii, să fie
concretizate acţiuni pentru orientarea activităţii şi realizării corespunzătoare a obiectivelor
specifice.
Scenariile permit analiza situaţiei prezente şi viitoare pentru a pune în evidenţi aspectele ce
trebuie evitate (riscuri) şi cele care trebuie stimulate (oportunităţi); de asemeni permit descrierea
unor alternative de evoluţie ale unui sistem, a relaţiilor din cadrul sistemului şi evidenţierea
punctelor critice, a posibilelor probleme ce pot apare.
 22

Scopul scenariilor este rezolvarea problemelor nedorite ce pot apare prin pregătirea din timp a
unor decizii de soluţionare.
Echipa managerială care alcătuieşte scenariile trebuie să aibă în vedere posibilitatea de modelare
şi simulare a proceselor analizate.
Extrapolarea, preluată din matematică, este bazată pe ideea câ o evoluţie a unui! fenomen din
trecut va determina în viitor o evoluţie similară. Tehnica este folosită pentru previziunea
fenomenelor pe termen scurt. Cu cât perioada creşte, cu atât riscul este mai mare, scăzând
certitudinea în evoluţia fenomenelor.
Indicatorii la care face apel extrapolarea sunt: ritmul mediu de creştere, sporul mediu, trendul de
dezvoltare.
Dezavantajul metodei este câ nu ţine cont de dinamica evoluţiei fenomenelor.
Metode de stimulare a creativităţii
Creativitatea se poate realiza prin metode intuitive şi raţionale. Metodologic, managementul
creativ cuprinde patru faze, şi anume: căutarea de idei noi, analiza rentabilităţii ideilor,
implementarea acestor idei, control şi evaluarea rezultatelor.
Metodele creative sunt denumite metode euristice la baza cărora este teoria despre gândirea
creatoare care se sprijină pe următoarele principii:
• conceperea omului ca sistem;
• admiterea că fiecare om are o relativă aptitudine de a crea;
• există factori psihologici şi sociali care pot împiedica manifestarea totală a
creativităţii;
• acceptarea tuturor afirmaţiilor.
În literatura de specialitate sunt menţionate peste 50 de metode capabile să stimuleze
creativitatea. Acestea pot fi clasificate în:
• metode analitice (raţionale) care stimulează creativitatea pe baza prezentării şi
tratării diferitelor date, informaţii, idei şi soluţii într-o formă logică;
• metode intuitive care folosesc intuiţia, imaginaţia şi fantezia în stimularea unor
specialişti.
Tema 8. Documentaţia tehnico-economică

8.1. Generalităţi

Documentaţia tehnico - economică cuprinde: devizul pe obiect, devizul general şi graficul eşalonării
execuţiei, atunci când se referă la o lucrare şi faci parte din complexul conferit de proiectul de execuţie
al acesteia, comanda socială proiectele necesare participării la licitaţii/tendere, studiile de prefezabilitate
şi cele de fezabilităţi întocmite în vederea realizării unei investiţii.
Pe baza documentaţiei tehnico-economice lucrările pot fi obţinute de întreprindere în vederea
execuţiei, prin participare la licitaţii sau ofertare directă; asemeni constituie baza planificării
execuţiei acestora, prin posibilitatea estimării valoric şi cantitative a cotei parte din lucrare executată
într-o perioadă delimitată de timp.
Pentru clarificarea noţiunilor de bază necesare întocmirii documentaţie tehnico-economice este
necesară precizarea următoarelor noţiuni: alegerea tipului de proces producţie, stabilirea legăturii
 23

dintre sistemul cibernetic deschis al procesului de producţie şi resursele acestuia; cunoaşterea legilor şi
principiilor organizării proceselor de producţii în spaţiu şi în timp, cunoaşterea normelor specifice de
întocmire a documentaţii economice (prevederi legale), variaţia preţurilor resurselor pe tipuri şi
categorii, precum şi a indicilor şi indicatorilor producţiei realizate sau după caz, planificate sau
contractate.

8.2. Stabilirea tipului (sistemului) producţie

Teoriile care încadrează un proces de producţie într-un sistem (tip) de producţie ţin cont de specificul
producţiei, complexitatea produselor sau serviciilor rezultate şi de nivelul tehnic şi calitativ al
mijloacelor de muncă folosite.
Unele teorii încadrează procesele de tip industrial în deosebi într-un sistem în producţie după
stabilitatea în timp a fabricaţiei (metoda indicilor globali) sau după constanţă şi omogenitatea
lucrărilor ce se execută la locurile de munca (metoda indicilor de constanţă). Cele două metode au
aplicaţii în special în industrie.
Prin asimilare, pentru procesele de producţie din ramura cadastru, se poate folosi metoda indicilor
de constanţă.
Metoda se aplică în detaliu la nivel de reper - operaţie pentru stabilirea gradului! omogenitate şi
stabilitate în timp a lucrărilor care se execută la locurile de muncă.
Factorii care influenţează sistemul de producţie
Sistemul de producţie are un caracter dinamic fiind influenţat de factori tehnici, organizatorici şi
economici, care se modifică continuu în timp. Dinamica sistemului de producţie este direct
influenţat de evoluţia în timp a nivelului tehnic al mijloacelor de muncă, comunicare şi
informaţie, de automatizarea proceselor de producţie, de tehnologiile folosite şi gradul de
înzestrare al întreprinderilor. Dinamica sistemului de producţie este influenţată în mod diferit,
uneori contradictoriu de modificarea volumului de producţie şi a regimului de lucru. Astfel, pe
măsura creşterii volumului de producţie sistemul de producţie are tendinţa să evolueze spre un
nivel superior. Acestei tendinţe i se opune însă introducerea tehnicii noi şi perfecţionarea
organizării producţiei care însoţeşte creşterea producţiei prin efectul reducerii consumului de
manoperă pe unitate de produs/serviciu, pe total lucrare.
Factorii tehnici şi tehnologici influenţează pe scară largă şi la intervale mici de timp, în opoziţie
cu alţi factori a căror influenţă este mult mai redusă datorită intervalelor mari de timp în care ei
se modifică. Din această categorie fac parte: perfecţionarea formelor organizatorice ale
producţiei dintre care amintim specializarea, cooperarea (cu întreprinderi de construcţii sau
consulting - engineering), restructurarea micro şi macro economică.
Caracterul dinamic al sistemului de producţie implică stabilirea lui periodică în scopul alegerii
celor mai potrivite forme de organizare şi planificare a producţiei cât şi a limitelor probabile ale
evoluţiei sale în timp în pentru asigurarea unei stabilităţi relative a formelor şi metodelor de
organizare adoptate in perioada de plan.
 24

8.3. Legile şi principiile organizării proceselor de producţie în timp şi spaţiu

În sectoarele de activitate cu flux discontinuu în cadrul cărora se încadrează şi lucrările de

cadastru, organizarea şi conducerea proceselor de producţie sunt subordonate unor legi şi
principii specifice, a căror cunoaştere şi însuşire permite desfăşurarea optimă a activităţii.
Legile şi principiile specifice sunt:
 Legea de bază a organizării proceselor de producţie în spaţiu şi timp, în
conformitate cu succesiunea operaţiilor (stadiilor) aferente procesului tehnologic de ansamblu
sau individual, după caz;
 Legea concordanţei dintre conţinutul şi caracteristica tipologică a procesului de
producţie (individual, în serie) şi formele de organizare ale procesului de producţie,
 Principiul proporţionalităţii
 Principiul paralelismului
 Principiul ritmicităţii
 Principiul continuităţii
Legea de bază a organizării proceselor de producţie în spaţiu şi timp, exprimă cerinţa obiectivă
pentru ca planul întreprinderii de organizare spaţială şi zonare a întregului proces de producţie
să fie elaborat pe baza unui proiect tehnologic de ansamblu, fundamentat ştiinţific, care să
asigure succesiunea optimă a stadiilor de lucru, înlănţuirea logică a tuturor proceselor
tehnologice şi de muncă individuale componente.
Legea concordanţei dintre conţinutul şi caracteristica tipologică a procesului de producţie
(individual, în serie) şi formele de organizare ale procesului de producţie exprimă caracterul
obiectiv şi necesar al concordanţei dintre conţinutul şi trăsăturile procesului de producţie,
respectiv dintre caracteristica tipologică a acestuia şi forma de organizare. Astfel, fiecărui tip
predominant de producţiei (individual, masă, serie) îi corespund metode specifice de organizare
şi planificare a producţie. Cerinţele de bază ale acestei legi impun asigurarea proporţiilor
obiective necesare în desfăşurarea proceselor de producţie în timp şi spaţiu. Un exemplu îl
constituie chiar organizarea şi obiectul de activitate al întreprinderii, organigrama şi gradul de
competenţă al specialiştilor, stabilirea numărului maxim de personal.
Principiile de bază care permit luarea în considerare la organizarea şi desfăşurarea proceselor de
producţie în timp şi spaţiu ale cerinţelor acestei legi sunt: principiul proporţionalităţii; principiul
paralelismului; principiul ritmicităţii şi principiul continuităţii.
Principiul proporţionalităţii se aplică diferenţiat, predominant în funcţie de particularităţile
sistemului de producţie (individual, de masă). în condiţiile activităţii de cadastru, este vorba de
cele mai multe ori de caracterul individual al muncii (prelucrare date, cartografie, digitizare în
cartografie, fotogrammetrie, etc.) şi de serie mică (ridicări topografice, urmărire execuţie lucrări
în construcţii, verificări ale comportării unor construcţii în timp).
Principiul paralelismului exprimă o cerinţă obiectivă a organizării producţiei în timp şi spaţiu şi
care constă în îmbinarea şi conlucrarea resurselor concurente în cadrul procesului de producţie
sau a unei game de procese de procese de producţie ce prezintă un grad relativ mare de
 25

similitudine. Aşadar, pe un front de lucru larg, în mod simultan se pot desfăşura simultan mai
multe faze sau operaţii, după caz ale procesului de producţie. Există practic trei forme de
organizare: succesivă, paralelă şi mixtă care prezintă forme specifice ale aplicării principiului
paralelismului.
Organizarea succesivă este una din formele specifice de îmbinare raţională a resurselor
materiale cu resursele umane în cadrul procesului de muncă specific lucrărilor de cadastru şi
care face posibilă circulaţia obiectelor muncii în procesul de producţie pe loturi întregi.
Transmiterea şi începerea prelucrării lotului pe fiecare linie de operaţie următoare (i+1) are loc
numai după ce a fost terminată efectuarea tuturor fazelor în cadrul operaţiei precedente.
Forma de organizare succesivă se prezintă în două forme: când se respectă principiul
proporţionalităţii şi când nu se respectă acest principiu. Prima formă presupune întreruperi în
decursul derulării unei activităţi urmare a procesului tehnologic.
Această formă de organizare se caracterizează prin:
• durata maximă, comparativ cu alte forme de organizare a componentei tehnologice
a ciclului de producţie;
• lipsa de continuitate în timp a procesului de producţie, determinată de lotizarea
(operaţii grupate de un anume tip realizate într-un interval de timp bine determinat);
• densitatea minimă a producţiei în unitatea de timp, dar uniform distribuită pe toată
durata lucrărilor la un obiectiv (p=l).
Organizarea succesivă când se respectă principiul continuităţii poate fi identificată la lucrările de
măsurători terestre, cadastrale şi cartografice, în teledetecţie şi fotogrammetrie şi ori de c âte ori
inginerul sau grupa de cadastru lucrează independent faţă de alţi executanţi în cadrul
întreprinderilor de profil.
Aşadar sporeşte numărul mijloacelor fixe specifice activităţilor de profil, frontul de lucru se
măreşte concomitent cu existenţa unei comenzi sociale şi concomitent creşte şi gradul de
paralelism al desfăşurării proceselor de producţie similare în spaţiu şi timp.

8.4. Devizul
Devizul este piesa scrisă a documentaţiei tehnico - economice cu ajutorul căreia se evaluează
valoric volumul lucrărilor, se calculează preţul de cost al lucrării (obiectului, sau obiectivului).
Devizul se întocmeşte pe categorii de lucrări, pe obiect pe baza antemăsurătoni aferente şi în
ordinea din aceasta. Lucrările de măsurători terestre se includ în cadrul devizului general al
investiţiei aferente.
întocmirea devizului pe categorii de lucrări se face urm când următoarele etape:
La întocmirea extraselor de deviz, pentru părţi din lucrare executate la termene fixe, de exemplu
1 lună, precum şi a devizului final, la terminarea lucrărilor, preţurile materialelor se justifică
printr-o anexă în care se trec facturile şi valoarea materialelor achiziţionate şi pentru utilajele
închiriate. De asemeni, valoarea manoperei se înscrie la preţul negociat între executant la
contractarea lucrării, sau la alte termene intermediare, dar consemnate prin Procese Verbale
adiţionale.
 26

După înscrierea tuturor articolelor din antemăsurătoare se calculează recapitulaţia devizului,

conform aceloraşi Norme metodologice.
Se deosebesc două forme de întocmire a recapitulaţiei ambele acceptate de legislaţia în vigoare.
Tema 9. PLANIFICAREA LUCRĂRILOR. PROGNOZELE ECONOMICE
9.1. Planificarea lucrărilor
Atribut important al conducerii, planificarea urmăreşte atingerea obiectivelor generale ale
întreprinderii concomitent cu respectarea intereselor sociale ale angajaţilor.
Activitatea de planificare nu poate fi acceptata ca o activitate intermitentă sau de conjunctură., ci
este o activitate continuă care are următoarele atribute:
• Elaborarea şi fundamentarea proiectelor de planuri pe diverse perioade curente
(decadă, lună, trimestru, an), de perspectivă şi a prognozelor şi analizarea respectiv aprobarea de
către consiliile de administraţie ale societăţilor comerciale;
• Defalcarea sarcinilor din planurile aprobate pe executanţii din subordine şi pe
perioade de timp (tot mai mici pe măsura apropierii de executantul propriu-zis);
• Urmărirea, controlul şi analiza modului în care se realizează sarcinile de plan,
ajustarea după caz a planurilor, consider când funcţionarea sistemic â a întreprinderilor şi
desfăşurarea tot sistemic â a fiecărui proces de producţie.
Componentele activităţii de planificare sunt diversificate în funcţie de gradul de autonomie al
întreprinderii faţă de celelalte componente ale mediului extern social economic - administrativ al
acestea.
Planificarea economică a întreprinderii are ca obiect planurile economice şi care pot avea ca
reper planul naţional economic, perspectivele oferite în dezvoltarea unor ramuri industriale,
administrative teritoriale, şa.
Planificarea operativa care ca obiect programele operative calendaristice şi activitatea de
informare permanentă a conducerii privind realizarea sarcinilor de plan, de către personalul din
subordine. Abaterile apărute în cadrul structurii de transformare sunt astfel depistate la timp,
remediate, menţinându-se posibilitatea atingerii obiectivelor propuse (obiectivele generale ale
întreprinderii şi odată cu acestea şi a obiectivelor sociale ale angajaţilor).
Programele operative elaborate de conducere, aplicate de către executanţii diferitelor nivele
ierarhice conform competenţelor posturilor ocupate, au menirea de a menţine funcţionarea
corectă a sistemului întreprindere, intervenind asupra intrărilor, ieşirilor şi structurii de
transformare pe care o reprezintă întreprinderea, respectiv fiecare proces de produs perceput ca
sistem economic.
Atingerea obiectivelor întreprinderii, pe termen scurt, lung sau mediu poate fi analizată prin
compararea rezultatelor finale sau intermediare cu un sistem de indici şi indicatori adecvaţi.

9.2. Metode folosite pentru fundamentarea indicatorilor de plan

9.2.1. Metoda empirică
Se bazează pe un anume grad de experienţă dobândita de manageri, pe analiza cantitativă şi
aspectul global al fenomenelor economice analizate dar mai puţin pe analiza calitativă, pe
analiza de fond a datelor, după anume reguli, tehnici şi metode ştiinţifice. Tehnica empirică se
recunoaşte a fi folosita în prezent de câtre managerii unor întreprinderi mici şi mijlocii aflate în
 27

derivă economică. Se pare că aceştia ignoră realităţile mediului extern şi intern al întreprinderii,
sau şi chiar pentru acest tip de planificare, nu au acumulat suficienta experienţă.
Totuşi, principalele avantaje ale metodei empirice sunt simplitatea şi operativitatea, dezavantajul
fiind gradul redus de exactitate.

9.2.2. Metoda statistică

Constituie un stadiu mai perfecţionat întrucât statistica este o ştiinţă de mult constituită care
foloseşte şi metode ştiinţifice, principii şi reguli proprii, având o bază experimentală bine
fundamentată. Astfel, planificarea poate utiliza atât fondul de date statistice cât şi tehnicile şi
metodele statistice de analiză, aplicându-le la necesităţile şi specificul activităţii de planificare
din cadrul procesului de conducere al întreprinderii.
Principalul avantaj al metodei statistice fată de metoda empirică îl constituie gradul sporit de
precizie, caracterul ştiinţific. Dezavantajul îl constituie volumul mare de muncă, obligativitatea
pregătirii de specialitate a celui care o aplică. De asemeni, părţile analitice cu care operează
metoda nu sunt părţi omogene ci tot nişte medii stabilite la întreprinderile pilot, considerate
unităţi de observaţie statistică. Nu trebuie însă neglijat că parametrii ce caracterizează mediul
întreprinderii au un caracter aleator a căror variaţie putând afecta rezultatele metodei de
planificare la punerea acesteia în practică.

9.2.3. Metoda analitică

Preia elemente din metoda statistică, înlocuind unitatea pilot, de observaţie, cu grupa de
fenomene omogene; metoda anterioară este completată cu elemente de analiză proprii folosind
tehnici şi metode specifice diverselor genuri de indicatori.
Caracteristicile metodei sunt:
• Eliminarea din datele care indică realizările (în urma analizei) elementele aleatoare
necaracteristice sau care au fost consecinţa unor aspecte negative şi nejustificate ale activităţii
trecute, corectându-se nivelele şi ritmurile realizărilor trecute pentru a le aduce la un nivel
corespunzător care să fie luat ca bază corectă de calcul;
• Stabilirea sensului de modificare, optimizare a influenţei factorilor cu influenţă
pozitivă asupra indicatorului analizat precum şi eliminarea sau micşorarea influenţei factorilor
negativi care ar putea reduce eficienţa economică.
Avantajul faţa de metoda statistică este evident, metoda aducând elemente noi de fundamentare
ştiinţifică, culese din activitatea trecută şi proiectate perfecţionat în activitatea viitoare.
Dezavantajul consta în faptul că metoda necesită pentru a fi aplicată personal calificat
corespunzător teoretic şi practic şi un volum de muncă superior celui consumat prin aplicarea
metodei statistice. Fiind bazată pe o analiză multilaterală a fiecărui caz în parte, exactitatea
calculelor nu poate fi controlată de la nivelele ierarhice superioare ci numai printr-o analiză la
faţa locului, aplicabilitatea fiind condiţionată de profesionalismul cu care îşi desfăşoară
activitatea toţi angajaţii întreprinderii.

9.2.4. Metoda normativă

 28

Permite aplicarea în practică a tuturor principiilor care trebuie să stea la baza unei fundamentări
ştiinţifice riguroase a indicatorilor de plan. Folosită judicios poate fi folosită la orice nivel
ierarhic.
Caracteristicile principale ale metodei sunt folosirea:
• sistemului de norme şi normative sintetice de plan;
• fondului de date tehnico-economice din documentaţia economică de deviz.
Folosirea acestei metode imprimă operativitate. Astfel, manopera de deviz reprezintă expresia
valorică a fondului de timp normat necesar executării unei lucrări, iar convertirea acestui fond în
număr de ore normă necesare se face prin raportarea manoperei de deviz la tariful mediu orar
din reţele de salarizare avute în vedere la întocmirea preţurilor de deviz. Extrasul de materiale
reprezintă chiar necesarul fizic normat de materiale pentru executarea lucrărilor.
Pentru planificarea economică şi pentru fundamentarea proiectelor de plan care se prezintă
organelor ierarhice în cadrul fluxului ascendent al pregătirii planului, metoda foloseşte un sistem
propriu de norme şi normative sintetice de plan, obligatoriu pentru toţi executanţii, imprimând
întregii activităţi un caracter unitar şi permiţând asigurarea comparării datelor diverşilor
executanţi concomitent cu asigurarea exercitării controlului din partea organelor ierarhice de
planificare (manageri de produs /proces, manageri executivi).
Volumul de date necesar aplicării metodei poate fi prelucrat de 80..90% personal cu studii medii
şi doar 20... 10% personal cu studii superioare din conducerea executiv întreprinderii.

9.2.5. Metoda combinativă

Se foloseşte mai multe metode luate ca atare sau combinând diverse elemente ale unora dintre
metodele prezentate anterior, după caz, loc, moment şi scopul urmărit. La elaborarea
prognozelor este necesară îmbinarea metodei extrapolării cu metoda analitică.
Avantajele şi dezavantajele metodei combinative sunt similare cu ale metodelor prezentate
anterior întrucât metoda foloseşte date şi tehnici din acestea.
9.2.6. Metoda integrată
Se caracterizează prin elaborarea proiectelor de planuri prin prelucrarea automată a datelor.
Metoda normativă este strict necesară şi obiectiv necesară aplicării metodei integrate, dar cu
care nu se va identifica.

9.3. Indicatorii de plan

9.3.1. Rolul indicatorilor de plan
În calitatea lor de purtători ai informaţiei conducerii întreprinderilor indicatorii şi normativele
economice au rolul de reflectare şi cunoaştere, a unor procese şi fenomene economice şi sociale
prin dimensionarea acestora în timp şi spaţiu. Noţiune de largă generalitate, informaţia este
caracteristică tuturor proceselor din natură şi societate. Nici un sistem nu poate funcţiona fără un
schimb permanent de informaţii între elementele acestuia precum şi cu mediul extern al
acestuia. Dar, pentru orice sistem se caracterizează printr-o stare de entropie conducerea având
rolul de a o micşora sau înlătura în anumite limite. Calitatea şi cantitatea informaţiei este
interpretată în concepţie cibernetică ca o măsură de organizare a sistemului. In ansamblu,
 29

sistemul informaţional este de forma unui sistem coerent de indicatori economico-sociali cu

ajutorul căruia se asigură caracterizarea complexă, cantitativă şi calitativă a proceselor de
producţie, schimbului şi consumului de produse şi servicii.
Categoriile de indicatori economico-sociali menţionate în literatura de specialitate sunt:
• indicatori de informaţie ai sistemului de informaţie tehnico-operativă, având
specifică localizarea în timp şi spaţiu a proceselor care se desfăşoară în diferite întreprinderi;
• indicatori ai sistemului de informaţie financiar-contabilă, care prelucrează datele
furnizate de evidenţa tehnic â-operativă şi o prezintă sintetic pe o anumită perioadă (lună,
semestru, an) sub forma balanţei lunare şi a bilanţului de venituri şi cheltuieli şi ale anexelor
acestuia;
• indicatori ai sistemului de informaţie statistică cu ajutorul cărora se realizează o
informaţie postoperativă de ansamblu; constituie o bază de comparaţie cu perioadele precedente,
cu prevederile de plan şi cu resursele utilizate, precum şi pentru fundamentarea obiectivelor şi
prognozelor de plan viitoare;
• indicatorii de planificare cu ajutorul cărora se asigură informaţia necesară
fundamentarea şi elaborarea proiectelor de plan, defalcării sarcinilor pe executanţi şi
• perioade de plan, actualizarea planurilor în execuţie;
• indicatori normativi (norme şi normative de plan).
Criteriile de selecţie a indicatorilor şi normativelor de plan au în vedere constituirea unui set de
indicatori care sa corespundă unor cerinţe specifice întreprinderii şi care şa asigure un grad de
informare optim al managerului şi procesului complex de management al întreprinderii. în acest
sens indicatorii selectaţi trebuie s â îndeplinească simultan următoarele cerinţe:
• să reprezinte şi s â acopere toate domeniile esenţiale ale activităţii întreprinderii;
• să asigure echilibrul dintre resursele planificate ale tuturor proceselor care se
desfăşoară în cadrul întreprinderii;
• să permită determinarea în unităţi fizice a necesarului de resurse pentru perioada
de plan concomitent cu determinarea operativă a volumului de activitate pentru aceasta;
• să stimuleze desfăşurarea unei activităţi economice eficiente.
Aplicarea criteriilor de selecţie presupune şi asigurarea funcţionării sistemului organizatoric-
informaţional al întreprinderii.

9.3.2. Indicatorii de plan

Pot fi exprimaţi sub forma indicatorilor fizici şi a indicatorilor valorici, conform schemei logice
alăturate.

Indicatorii valorici caracterizează aspectele cantitative şi calitative ale procesului de producţie, sau
prestări de servicii, după caz, asigurând la toate nivele ierarhice ale întreprinderii informaţii de tipul
 30

analizelor, determinărilor de sinteză. Indicatorii fizici exprimă în unităţi de măsură specifice consumul
de resurse, rezultatele proceselor desfăşurate.
Caracteristicile de bază ale indicatorilor sunt:

TEMA 10. METODE ŞI TEHNICI DE PROGNOZĂ

10.1. Generalităţi
Economia de piaţa, complexitatea vieţii economice şi a relaţiilor dintre întreprindere şi mediul
ambiant sunt factori care determina creşterea rolului activităţii de prognoza, ca atribut al
conducerii.
Structurile de prognoza au rolul de a furniza factorilor decizionali informaţii cât mai detaliate
privind evoluţia probabila a fenomenelor şi proceselor care au tangenţă cu deciziile imediate
precum şi aprecieri privind efectele generate în viitor de deciziile luate în prezent.
Elaborarea prognozelor reprezintă o etapa absolut necesară activităţii de planificare şi
conducere, oferind acestea reperele de bază pentru alcătuirea planurilor şi luarea deciziilor
optime economico - sociale. Majoritatea deciziilor economice angajează importante resurse
materiale, umane şi financiare, prognozele având rolul de a pune în evidenţa factorilor
decizionali direcţiile raţionale de utilizare a resurselor.
Profunzimea studiilor de prognoză impune folosirea simultană a mai multor metode şi tehnici de
prognoză care să ia în considerare laturile cantitative şi calitative ale proceselor şi fenomenelor
economice.

10.2. Clasificarea prognozelor

Dintre criteriile de clasificare a prognozelor amintim:
• Sfera de cuprindere, din care se evidenţiază: prognoze macroeconomice, prognoze
de ramură, prognoze pentru întreprinderi, prognoze pe probleme de sinteză;
• Orizontul de timp la care se referă prognoza din care se evidenţiază: prognoze pe
termen lung, mediu şi scurt;
• Scopul prognozei: normativă sau explorativă;
• Tehnicile utilizate: extrapolare analitică; extrapolare fenomenologică, prognoze
morfologice.
Prognozele macroeconomice studiază: populaţia şi structura forţei de muncă, produsul intern
brut, veniturile bugetare şi modalitatea formării acestuia, volumul investiţiilor, indicatori de
eficienţă şi de productivitate a muncii, veniturile reale ale populaţiei, etc.
Prognozele teritoriale se referă la: structura populaţiei şi a forţei de muncă, resurse naturale ale
zonei, modul de utilizare al fondului funciar, posibilităţi de valorificare ale potenţialelor resurse
naturale, sistematizarea complexă a teritoriului dezvoltarea prestărilor de servicii, şa.
 31

Prognozele de sinteza se referă la următoarele aspecte: populaţie şi resurse de muncă,

dezvoltarea învăţământului şi pregătirea cadrelor; informaţia ştiinţifică aplicată, relaţii
economice externe, nivelul de trai al populaţiei, protecţia mediului, sistematizarea teritoriului.
Prognozele explorative analizează direcţia de evoluţie pentru un fenomen sau proces, iar cele
normative identifică căile de atingere ale unor obiective stabilite, de realizare de exemplu a unor
opţiuni de natură economică. Ambele tipuri de prognoze au un caracter anticipativ al direcţiilor
ce trebuie urmate pentru atingerea obiectivelor de natură economică. Ele reprezintă o bază
pentru fundamentarea deciziilor de planificare şi management economic şi social.
Indiferent de nivelul de utilizare al prognozelor este recomandabilă corelarea datelor din diferite
tipuri de prognoze, îmbinarea acestora într-un sistem unitar, necontradictoriu pe baza corectării
reciproce a rezultatelor obţinute cu ajutorul fiecărei prognoze individuale. Procedând în acest
mod se creează premisele funcţionării dinamice a sistemului activităţii de prognoză.

10.2.1. Metode de prognoză

Multitudinea metodelor şi tehnicilor de prognoză se diferenţiază prin concepţie şi aparatul
matematic folosit, cât şi prin domeniile specifice de aplicabilitate. Dintre metode vom aminti
doar cele aplicabile în domeniul cadastrului.
• Metoda extrapolării (analitică, fenomenologică, pe curbe înfăşurătoare). Metoda
extrapolării analitice se bazează pe teoria predicţiei în cadrul seriilor dinamice, iar cea
fenomenologică ia în considerare şi unele ipoteze care se fac asupra procesului prognoza!
Extrapolarea pe baza curbelor înfăşurătoare ajustează variaţiile individuale prin curba
înfăşurătoare a acestora.
Exemple de procese ce pot fi prognozate prin metoda extrapolării: finalizarea aplicării legii
fondului funciar, aplicarea legii cadastrului, sistematizarea unităţilor teritoriale de referinţă,
construcţii şi reconstrucţii ale căilor de comunicaţii, etc.)
Fundamentarea matematică a teoriei extrapolării este bazată pe teoria predicţiei pentru seriile
dinamice.
O serie dinamică (cronologică) reprezintă o secvenţă de date care caracterizează din punct de
vedere cantitativ un fenomen sau proces în diferite momente succesive în timp, în general
echidistante. Unitatea de măsură poate fi: ziua, săptăm âna, luna, trimestrul, anul. Exemple:
dotare tehnică a laboratoarelor de prelucrare a datelor de pe teren, modalităţi şi aparatură
necesare efectuării măsurătorilor terestre, rapiditatea aplicării prevederilor legale privind
gospodărirea fondului funciar şi aplicarea măsurilor de protecţie a mediului, întocmirea reţelei
cadastrale teritoriale.
Traiectoriile de evoluţie ale fenomenelor economico - sociale se obţin din interferenţa a trei
componente de bază: trendul (tendinţa de lungă durată), variaţiile periodice în jurul trendului şi
variaţiile aleatoare care tind să perturbe evoluţia normală a fenomenului.
Trendul cuantifică modalitatea concretă de manifestare a fenomenului, fiind determinat de
legităţile interne care îi determină evoluţia precum şi de conexiunile stabile care se formează cu
alte fenomene şi procese din mediul întreprinderii. în acelaşi timp trendul determină direcţia
principală de evoluţie a fenomenului, subordonând sau anulând alte trăsături neesenţiale ce pot
apare pe parcursul evoluţiei. Mişcarea ondulatorie (variaţiile periodice, ciclice sau sezoniere) în
 32

jurul trendului este cauzată de natura legilor de evoluţie din mediul intern şi extern al
întreprinderilor, de exemplu.
Caracterul dinamic al fenomenelor economice şi sociale determină o evoluţie neliniară a
trendului.
Pentru aplicarea metodei extrapolării este necesară construirea seriei dinamice privind evoluţia
în trecut a fenomenului analizat pentru a se elabora prognoza. Alegerea orizontului de timp
constituie în acest sens un element de bază (orizontul de postfuncţie). Se consideră din
experienţa cercetătorilor că alegerea unui orizont prea îndepărtat poate da însă rezultate eronate
în elaborarea prognozelor, în special în domeniul tehnico - economic.
O altă problemă o constituie şi alegerea unităţilor de măsură ale indicatorilor, în special atunci
când sunt exprimaţi valoric, precum şi selectarea indicatorilor semnificativi.
Aşadar rezultă că pentru identificarea şi reprezentarea analitica a trendului trebuie rezolvate
următoarele aspecte:
• Alegerea clasei de funcţii F care să reprezinte trendul;
• Alegerea distanţei d (utilitatea deplasării);
• • Stabilirea metodei de soluţionare a problemei,
• Verificarea calităţii ajustării efectuate.
Alegerea clasei de funcţii se poate realiza în două maniere distincte: extrapolarea