Sfântul Ioan Hrisostom, Romani 

„Har  vouă  şi  pace”.  O!  Ce  salutare  frumoasă,  şi  care  poartă  cu  sine  mii  de 
bunătăţi! Aceasta este salutarea pe care Hristos a poruncit Apostolilor a o adresa la 
început  în  casele  în  care  vor  intra.  Şi  de  aceea  şi  Pavel,  pretutindeni,  aşa  îşi  începe 
cuvântarea,  de  la  har  şi  pace.  Nici  Hristos  nu  a  desfiinţat  un  război  mic  şi 
neînsemnat,  ci  variat,  şi  în  multe  feluri,  şi  de  un  timp  îndelungat,  iar  aceasta  nu  a 
provenit  deloc  din  ostenelile  noastre,  ci  numai  prin  harul  lui.  Fiindcă  dragostea  a 
hărăzit harul, iar harul a hărăzit pacea, de aceea Apostolul punându‐le în ordinea lor 
în  salutarea  pe  care  le‐o  trimite,  doreşte  ca  acestea  să  rămână  încontinuu  printre  ei 
înrădăcinate,  ca  nu  cumva  să  reînceapă  alt  război.  Pentru  aceasta  şi  roagă  pe 
dătătorul lor de a le păstra printre ei, neclintite, zicând: „Har vouă şi pace de la Tatăl 
nostru  şi  de  la  Domnul  Iisus  Hristos”.  Iată  că  aici  particula  „de  la”  este  comună 
Tatălui  şi  Fiului,  ceea  ce  este  egal  cu  „de  la  care”  sau  „din  care”.  Vai!  Cât  de  mare 
putere  a  avut  dragostea  lui  Dumnezeu!  Noi,  care  eram  duşmani  şi  dispreţuiţi, 
deodată  am  devenit  sfinţi  şi  fii  ai  Celui  Preaînalt!  Când  noi  Îl  numim  Tată,  El  ne‐a 
declarat fii, iar când zice fii, ne‐a şi descoperit întreaga vistierie a bunătăţilor! 

Sfântul Ioan Hrisostom, 1 Timotei 

Har,  milă,  pace,  zice,  de  la  Dumnezeu  Tatăl,  şi  de  la  Hristos  Iisus,  Domnul 
nostru. Dar de ce oare în celelalte epistole nicăieri n‐a pus înainte mila, ci numai aici? 
Apoi şi aceasta este tot din marea lui iubire, părintească. Căci el se roagă şi doreşte 
cele mai multe bunuri fiului, temându‐se pentru el şi tremurând chiar de grija lui — 
fiindcă  astfel  se  temea,  ca  şi  cum  parcă  nimic  ,  n‐ar  fi  făcut  pentru  el,  ba  chiar 
îngrijindu‐se  de  slăbiciunile  lui  trupeşti  —  precum  atunci  când  de  pildă  îi  scrie, 
zicându‐i: „De acum nu bea numai apă, ci foloseşte puţin vin, pentru stomacul tău şi 
pentru desele tale slăbiciuni”. (I Timotei 5, 23) Dascălii mai ales au nevoie de o mai 
mare milă. „De la Dumnezeu Tatăl nostru, zice, şi Hristos Iisus, Domnul nostru”. Şi 
aici iarăşi apostolul arată mângâiere şi încurajare. Căci dacă Dumnezeu este Tată, Se 
şi îngrijeşte ca şi tatăl de copii. Ascultă pe Hristos zicând: „cine este omul acela între 
voi care, de va cere fiul său pâine, oare el îi va da piatră?” (Matei 7, 9) 

Sfântul Ioan Hrisostom, 2 Timotei 

„Lui  Timotei,  iubitului  fiu”,  zice.  Şi  nu  spune  simplu  „fiu”,  ci  „iubitului  fiu”, 
fiindcă sunt fii şi neiubiţi — „însă, tu nu eşti dintr‐aceştia, pentru care nici nu îţi zic 
simplu, ci «iubitului meu fiu»”. De altfel, şi pe galateni îi numeşte fii; cu toate acestea 
însă  este  şi  mâhnit  pentru  ei,  după  cum  zice:  „pentru  care  sufăr  iarăşi  durerile 
naşterii”. (Galateni 4, 19) Aici însă apostolul mărturiseşte, prin aceste cuvinte, marea 
lui virtute, căci dragostea lui pentru Timotei nu provine de la natură, ci din virtutea 
acestui bărbat. 
 Cei  născuţi  din  noi  ne  sunt  iubiţi  nu  numai  pentru  calităţile  lor,  ci  şi  pentru 
cerinţa naturii, pe când cei iubiţi nouă din credinţă, pentru nimic altceva nu ne sunt 
iubiţi  decât  numai  pentru  virtute  —  căci  pentru  ce  altceva?  —  şi  mai  cu  seamă  lui 
Pavel, care nimic nu făcea din părtinire. Prin aceste cuvinte îi arată că, dacă încă nu s‐
a  dus  la  el,  nu  se  datoreşte  faptului  că  ar  fi  fost  mâniat  de  ceva,  nici  că  l‐ar  fi 
dispreţuit. Aceasta arată tocmai prin expresia „iubitului fiu”. 

Sfântul Ioan Hrisostom, 2 Timotei 

„Har, milă, pace de la Dumnezeu‐Tatăl şi de la Hristos Iisus, Domnul nostru!” 
Precum a făcut şi în Epistola întâi, la fel şi aici aceleaşi îi doreşte. Şi priveşte cum de 
la început se justifică de faptul că nu s‐a dus la el şi că nu l‐a văzut. Fiindcă expresiile 
„până voi veni” şi „nădăjduind că voi veni la tine fără întârziere” (I Timotei 4, 13; 3, 
14) făceau aşteptată prezenţa lui fără întârziere. Pentru aceasta deci de la început se 
justifică. Căuza pentru care el n‐a venit nu o arată de la început, ca să nu‐l întristeze 
mai  tare;  iar  acea  cauză  a  fost  că  apostolul  era  plecat  din  nou  la  Roma,  trimis  în 
detenţie de împărat.