George Calinescu

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, Bucureşti — d. 12 martie 1965, Otopeni ) a fost un critic,

istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii şi literaturii
române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alţii doar italienizantă sau umanistă. Este
considerat drept unul dintre cei mai importanţi critici literari români din toate timpurile, alături de Titu
Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Îşi semnează întotdeauna articolele cu pseudonimul G. Călinescu, după
o modă destul de răspândită în perioada interbelică.Pe 19 iunie 1899, se naşte la Bucureşti Gheorghe
Vişan, fiul Mariei Vişan [1]. Copilul e crescut de impiegatul C.F.R. Constantin Călinescu şi de soţia sa,
Maria, în casa cărora mama băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu „femeia în casă”
şi copilul, se mută la Botoşani, apoi impiegatul Călinescu este transferat la Iaşi. Aici Gheorghe Vişan
(viitorul scriitor) e înscris la Şcoala „Carol I”, de pe lângă Liceul Internat. În 1907, Maria Vişan (mama sa
naturală) acceptă ca soţii Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De acum, se va numi Gheorghe
Călinescu ( şi se cuvine precizat că acesta a rămas, pe tot parcursul vieţii, numele său oficial, utilizarea –
evitată consecvent de scriitorul însuşi –, atât în exprimarea orală, cât şi în scris, a prenumelui „George“,
de fapt incorectă, dar tot mai frecventă în ultima vreme, este o ispravă a posterităţii: tolerată şi în cele din
urmă acceptată, ea se explică foarte probabil prin interpretarea, bine intenţionată, însă eronată, a
pseudonimului „G. Călinescu“ ). Se mută la Bucureşti în 1908. În copilărie nu a excelat cu nimic, s-a lăsat
învăluit în aura mediocrităţii. Primele două
clase primare la Iaşi, la Colegiul Carol I, celelalte două la Bucureşti, la Şcoala Cuibul cu barză, apoi
gimnaziul Dimitrie Cantemir la Bucureşti, şi îşi încheie studiile medii la Liceul Gheorghe Lazăr şi pe cele
universitare în Capitală, la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. Îşi ia licenţa în Litere în 1923.
Teza de licenţă purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee
bucureştene şi timişorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă oferită deAcademia din
România, instituţie de propagandă culturală românescă, fondată de profesorul şi istoriculVasile Pârvan.
În 1926 se mută cu chirie într-o
casă din Bucureşti, obţine o detaşare la Liceul Gh. Şincai şi citeşte pentru prima oară la cenaclul
lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. În 1929, se căsătoreşte cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari
bucureşteni. Episodul foarte amuzant al primei întâlniri a celor doi viitori soţi este descris cu lux de
amănunte în romanul Cartea nunţii. Editează, de asemenea, revistele Sinteza în (1927), în colaborare cu
alţi scriitori, şi două numere din revista sa personală Capricorn în (1930). Aventura de a avea propria sa
revistă se încheie cu un eşec financiar, dar în paginile acestor reviste descoperă reţeta criticii aplicate
literaturii române. Cele două reviste constituie astfel un soi de poligon de încercări. Dar poate cea mai
fertilă experienţă e cea de cronicar la revista Viaţa românească, începând cu 1931, revista fiind
coordonată de criticul Garabet Ibrăileanu. Din 1931 devine profesor definitiv de literatură română. În 1933
va inaugura în Adevărul literar şi artistic rubrica celebră Cronica mizantropului, care va da titlul cărţii de
eseuri. Devine în 1936 doctor în litere la Universitatea din Iaşi cu o teză despre Avatarii faraonului Tla, o
nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu, descoperită şi pusă în valoare pentru prima dată de el. De fapt îşi
extrăsese un capitol din propriul său volum, Opera lui Mihai Eminescu, pe care îl dactilografiase în cinci
exemplare şi îl trimisese membrilor comisiei de examinare. Apoi va fi numit conferenţiar de literatură
română la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi, după ce trece cu nota maximă, 20, concursul
pentru postul respectiv. Din 1945 se transferă la Universitatea din Bucureşti.