Corbii de Piatra

Corbii de piatră, aşa se numea locul acesta înainte, şi o istorie nesfârşită îl acoperă cu aripa. Dincolo de Râul
Doamnei se află peretele vertical din stâncă în care se mai găseşte încă biserica rupestră, apoi sunt acolo altarele
acelea ciudate, cu trepte săpate piatră, cu găuri şi jgheaburi prin care poate, cândva, se scurgea sânge omenesc.
Dincolo de peretele vertical din piatră sunt ruinele cetăţii lui Dromichetes despre care se spune că ascundea bogăţii
imense. Şi-apoi…scobiturile acestea stranii făcute în stâncă, zisele chilii ale unor călugări din timpuri imemoriale şi…
Doamne, îmi spun, satul acesta din care au pornit Corvineştii pentru a ajunge neam de regi şi de eroi ai unei Europe
apuse…ce-a mai rămas din el? În ce s-a transformat istoria de 10 mii de ani a acestui loc? O bănuială teribilă îmi dă
târcoale în această duminică de Sf Ilie, o răceală stranie mă înconjoară, poate din cauza ploii mărunte sau poate din
cauza a ceea ce văd. Sunt peste drum de biserica satului şi acolo a fost o pomană şi oamenii aceştia, bătrânii
aceştia decrepiţi ies de-acolo cu pâini în mână, ca şi cum s-ar fi petrecut un miracol biblic, le văd vechile porturi
obosite de timp şi văd mâinile lor ca nişte crengi, strângând patetic pâinile calde, plecând prin ploaie ca şi cum ar fi
izbândit într-o bătălie neştiută. Simt o scurtă spaimă, ca un pumnal. Aceea că din gloria apusă a acestui loc nu a mai
rămas nici măcar amintirea.

Despre corbi şi despre jgheaburile istoriei

Îmi spun că într-un fel, România este infinită, necuprinsă, după cum istoria completă a unui loc, nu poate fi cuprinsă
cu mintea. Ei bine, în felul acesta, aici, în satul Corbi, ai sentimentul că te scufunzi în trecut, că hoarde de umbre
neclare bântuie ploaia măruntă, amestecându-se straniu cu bătrânii aceştia care ies din curtea bisericii, care strâng
cu o anume inocenţă la piept pâini aburinde primite la pomana de sfântul Ilie al ploilor. Ei nu simt nimic, nu văd
nimic, nu aud umbrele ce se amestecă discret printre ei, bătrânii aceştia sunt absorbiţi de clipa eternă a acestei
duminici ploioase şi de izbânda măruntă a pâinilor calde, în timp ce pietrele pe care calcă mustesc, nu de apă de
ploaie, ci de amintiri fără de timp. Locurile acestea au fost locuite dintotdeauna şi aveam să aflu că unii dintre
bătrânii aceştia mai cred că aici, la Chilii, undeva sub malul de piatră, Dumnezeu le-a dat “drumul din palm㠓
primilor oameni. Reporterul ştie că ceva este adevărat din toate acestea, ştie că acolo, sus, deasupra bisericii
săpate în piatră, pe malul în care corbii uriaşi îşi săpau sălaşuri cu ciocurile şi cu ghearele, s-au găsit urmele
oamenilor de acum 10 mii de ani, ştie că locurile acestea stranii poartă încrustate în ele memoria potopului, ştie că în
alte timpuri, triburile de carpi îşi ascuţeau săbiile de piatra friabilă şi că pe Plaiul de Mijloc sunt ruinele ceţoase ale
Gezidavei despre care legendele povestesc că zgâria cerul cu turnurile sale şi că soarele pălea în faţa strălucirii
bogăţiilor sale. Ştie că uriaşele pietre scobite straniu pe care calcă, au fost altare însângerate înainte de Iisus, că
hrubele grozave ale acestor maluri ale corbilor au servit dintotdeauna închinării la un şir nesfârşit de divinităţi
succesive, că acolo, sus, deasupra râului, sunt ultimele pietre ale castelului lui Voicu Corbin, fiul lui Şerb şi tatăl
legendarului Iancu Corvin de Hunedoara cel care avea să păstreze pentru totdeauna blazonul corbului,
tranformându-l într-un semn al regilor.
Cine sunt şi ce-şi mai amintesc oamenii aceştia care se scurg în jos, pe străzile
găurite, despre gloria apusă a acestor locuri? Unii dintre ei poartă haine ca ale
vechilor carpi, unii dintre ei poartă centuri ca ale haiducului Zdrelea, căpitanul,
fratele de cruce al lui Tudor Vladimirescu, reporterul mărşăluieşte alături de ei,
prin ploaia de vară, punând întrebări absurde, uimindu-i pe ţăranii aceştia de
treabă…Ce legătură au ei cu biserica milenară săpată în stânca Corbului, ce să
ştie ei despre biserica “adormirei“, zidită cândva de Magdalena, fiica lui
Mogoş, “apoi nu ştiu, băiatul tatii, că n-am decăt 4 clase şi pensia e mică“.
Ploaia cade în rafale, preotul bisericii din care se scurg oamenii aceştia are
bărbuţă decupată şi privire arogantă, corbii se ascund de ploaie în marile găuri ale zidurilor, pe moşul cu care
vorbesc îl cheamă State, timpurile sunt grele, istoria s-a sfârşit aici la Corbi, pe malurile râului Doamnei. Atât numai
ştie bătrânul State, că acolo, la Jgheaburi, e un loc important, că acolo e o hrubă, o scobitură uriaşă în care el se
juca atunci când era copil şi despre care bunicul lui îi spunea că e magică şi că în nopţile cu lună nouă s-ar fi auzit
voci şi scrâşnete de lanţuri şi zăngănit de săbii. De ce se numeşte “la Jgheaburi“? întreabă reporterul în mijlocul
perdelei de ploaie, “ai să vezi matale“, face bătrânul State cu pălăria dată pe spate. Zece minute mai târziu
aveam să intru pe o poartă de lemn, aveam să adulmec bătrâna casă din lemn vopsită în albastru, aveam să o
cunosc pe mama Uţa, aveam să pătrund în abisurile unei curţi cum n-am mai văzut niciodată şi cum nu cred că mai
există nicăieri în România, o curte abisală, adâncă, din altă lume, o curte ca decorul unui film despre sfârşitul sau
despre începutul lumii. Ploaia se opreşte, o geană de soare spintecă aerul ca o lamă de sabie şi acolo, în
străfundurile curţii se aude spargerea necontenită a unei cascade. Aveam să aflu că este Jgheabul.

Casa de pe muchea istoriei

Pe mama Uţa o cheamă de fapt Maria, Vlădescu după răposatul ei soţ, şi Jghebeanu după numele de fată. Şi mama
Uţa s-a născut chiar aici, în casa asta albastră, şi casa a fost albastră de când ea era copil – asta a fost acum
şaptezeci şi ceva de ani. Dar e neschimbată casa, şi prispa asta, zice mama Uţa, la fel era şi atunci, ci apa din
fundul curţii tot aşa curgea pe jgheabul cela, şi tot aşa se auzea după ploaie. Facem câţiva paşi şi pe măsură ce
intrăm în străfundurile de piatră ale curţii, o uimire mută îl sufocă pe reporterul care sunt. Un pârâiaş străbate curtea
pe lângă casă, coborând de la cascadă şi, Dumnezeule, o scobitură gigantică în stâncă, un fel de căuş de piatră se
află acolo, servindu-I acestei femei drept gard, stânci uriaşe prăbuşite în timpuri imemoriale zac împrăştiate
pretutindeni, de sus de tot cade firul acela de apă, spulberându-se în mii de cioburi translucide. Locul acesta pare
adăpostul unui monstru atemporal, mama Uţa zâmbeşte mereu, ea nu înţelege entuziasmul, uimirea absolută,
sentimentul straniu al coborârii în timp, mama Uţa spune că ea acolo, sub acoperişul colosal de stâncă are nişte
oiţe, spune că mai încolo, “vezi, mai încolo am lemnele puse la adăpost, să nu le plouă“, şi reporterul priveşte
atunci în sus, extraordinară privelişte, căci lemnele mamei uţa sunt într-adevăr acoperite de buza colosală de piatră
a muntelui. E ca şi cum ai fi deschis poarta lumii celeilalte, îmi spun, e ca şi cum ai fi cu piciorul în poveştile cu gnomi
şi cu cavaleri şi cu pitici şi cu zîne. Bătrâna Maria a Jgheabului de piatră, Maria a jgheabului prin care se scurge în
curtea ei istoria, e fericită de bucuria mea, ea umblă ameţită să-mi arate toate cele, porcul Ghiţă aleargă împrejurul
ei ca un câine jucăuş, ea e zîmbitoare, ulcele stranii stau suspendate într-un gard de lemn, pereţii de stâncă sunt
coloraţi în griuri nebune de către ape şi de către timp. Eu întreb dacă ştie ceva din bătrâni despre cetatea de sus,
despre Iancu Corvin, generalul care a salvat creştinătatea, despre eroi, despre timpurile străvechi când în hrubele
astea locuiau călugării singuratici şi carnivori ai preistoriei, ea zâmbeşte mereu cu o bunătate grozavă pe deasupra
iiei minunate pe care o poartă, apoi spune că a auzit ea ceva de la taică-său, căruia i se spunea Jghebeanu pentru
că locuia aici, sub cascadă. Mama Uţa ştie c㠓regii stăteau acolo sus, pe platoul de deasupra jgheabului, unde
acum numai caprele se mai caţără, că aveau castel, că dacii se rugau acolo, sus, şi mai ales la biserica de piatră, la
Dumnezeul lor, că ei nu prea erau creştini“, şi că odată, demult, au venit aici, la ea în curte, nişte profesori mari de la
Bucureşti, au săpat cu elevii lor şi au găsit săbii şi arme şi…Extraordinar, îmi spun această mămăiţă de treabă
locuieşte pe marginea istoriei, e suficient să privească pe fereastră, să se aplece puţin înafară, ca să zărească
abisurile din fundul curţii sale nemaivăzute. Poate că aici, la adăpostul căuşului de stăncă se aflau faimoasele tabere
de antrenament ale cruciaţilor lui Iancu Corvinul, cavaleri veniţi din toată Europa să lupte sub semnul corbului de
piatră, să se adape din cascada aceasta urlătoare care peste 500 de ani avea să fie podoaba curţii mamei Uţa. “Nu
mereu curge aşa de frumos“, zice ea către mine, numai când plouă mai tare şi când se topesc zăpezile“, apoi îmi
arată fericită pietrele stranii presărate pe iarba curţii sale, printre pruni, masa uriaşului, colţul de lup, şi mai ales
piciorul acela ciudat, gamba aceea colosală care se vede ieşind din peretele de stâncă şi pe care eu o privesc
frecându-mi ochii de uimire. Căţelul Lăbuş se încurcă printre picioarele mamei Uţa şi printre picioarele porcului
jucăuş, mama Uţa vorbeşte despre părinţii ei, Petru şi Elisaveta, despre moartea tatălui ei petrecută demult – ea
avea numai trei anişori, povesteşte despre sora ei Elisaveta – –o chema ca pe mama–- măritată la Nucşoara,
reporterul priveşte fota colorată nebuneşte a stăpânei acestui paradis. Au făcut foamea şi au mâncat buruieni fierte
în laptele singurei vaci pe care o mai aveau, asta era după război, ele erau mici şi bunicul lor le ţinea pe genunchi pe
ele, pe fete, şi le povestea despre uriaşii coborâţi din cer care se jucau cu stâncile ca nişte copii, pentru că, deşi erau
uriaşi, erau cam puţini la minte. De ce se numea locul acesta “corbii de piatră“? întreb cu gândul la cronica lui
Bonfini de la 1568, care povesteşte despre locul în care s-a născut Iancu Corvinul, tatăl regelui său Mateiaş.
“Pentru că aşa a lăsat Dumnezeu pietrele astea, zice mama Uţa inocentă, ca oamenii şi corbii să-şi facă adăpost în
ele cât îi lumea“.
Apoi, în timp ce ea sporovăia despre toate cele, a apărut din senin un copil, Marinuş, un copil din vecini care o iubea
pe mama Uţa, şi pe care ea îl mângâia pe cap cu nesfârşită tandreţe. Marinuş “merge pe-a treia“ şi vine la mama
Uţa pentru că omul ei, nenea Gheorghe care a murit, îi spunea poveşti şi pentru că şi mama Uţa mai ştie câteva,
pentru că îi place să se joace printre pietrele uriaşilor şi pentru că nu prea mai sunt copii pe.aici cu care să se joace.

Mama Uţa văzută din cer

O cronică ungurească, după ce afirmă că Iancu Corvinul Valahul este unul dintre marii eroi ai creştinătăţii, vorbeşte
despre locul naşterii sale, despre plaiul numit “al oii“, cea mai frumoasă vale din Valachia Transalpina, unde
Corvinii îşi aveau obârşia. În schimb, nici o cronică nu o va pomeni pe mama Uţa, îmi spun, înafara acesteia de faţă.
Singura legătură între regele Mateiaş al Ungariei, fiul lui Iancu, şi mama Uţa, va rămîne pentru eternitate această
cascadă miraculoasă şi acestă clipă solară, în care ea zîmbeşte cu mâna pe creştetul lui Marinuş, spunând ceva.
Şuvoiul nesfârşit al cascadei ar putea fi chiar istoria însăşi, dacă n-ar fi mai întâi sursa de apă a porcului Ghiţă cel
jucăuş ca un câine.
Marinuş mă ţine de mână, e mic, vrea să-mi arate ceva, un secret, a băgat de seamă că îmi plac poveştile de demult
şi el are un loc ascuns unde n-a mai fost de mult timp şi pe care vrea să mi-l arate. Ieşim din curtea mamei Uţa care
rămâne în urmă făcându-şi de treabă, ocolim curtea, apoi urcăm prin spate, pe marile stânci, pe unde numai caprele
şi oile satului ştiu urca. Ultima poveste pe care i-a spus-o mama Uţa a fost chiar aseară şi era despre o pasăre foarte
bătrână şi foarte mare care, după ce că a fost de faţă când Domnul a făcut lumea, a trăit până acuma, făcând ouă
uriaşe din piatră. Nimeni nu ştie că pietrele astea rotunde sunt ouă, numai el şi mama Uţa. Urcăm tot mai sus, puştiul
e sprinten, reporterul e stoic şi ar fuma o ţigară. Mama Uţa i-a mai spus şi despre haiducul Roman Copilul, care lua
de la boieri şi de la popi şi care şi-a ucis din greşală fraţii îmbrăcaţi în turci, şi apoi s-a omorât şi el plângând după ei.
“A înfipt sabia cu mânerul în pământ şi s-a aruncat cu burta în ea, uite-aşa“, zice marinuş urcând o ultimă treaptă
uriaşă. Suntem sus, deasupra casei mamei Uţa, deasupra curţii sale magice, suntem cu picioarele pe o platformă
colosală, fisuri gigantice lasă să se vadă, 15 metri mai jos, pe fundul prăpastiei, adăpostul oiţelor de sub marele colţ
de stâncă. Sunt impresionat, Marinuş e fericit de asta şi râde cu gura până la urechi de uimirea mea, va să zică îmi
place locul lui secret, îmi place jgheabul prin care curge apa în jos, făcându-se cascadă. Priveliştea care se
deschide sub noi este într-adevăr extraordinară, marea alveolă de piatră care cuprinde curtea este acolo,
îmbrăţişând-o pe mama Uţa şi oile şi porcul şi lemnele sale, o vedem de sus de tot, mică, pe unul dintre bolovanii