CHITARA

Chitară

Chitare acustice. În stânga, o chitară standard („obişnuită”), iar în dreapta, o chitară bas.

Chitara ori ghitara (pl. chitare, ghitare '[1]) este un instrument muzical cu coarde ciupite. Ea
are un gât lung, delimitat cu ajutorul tastelor (en. frets), şi o cutie de rezonanţă ale cărei ambe
feţe sunt plane. În lateral, se formează „umerii” caracteristici, rotunzi, care dau corpului forma
cifrei 8. Acordajul standard în cvarte perfecte (cu o singură excepţie) aduce cu cel al
instrumentelor din familia violei (viola da gamba, violone ş.a.).

Chitara joacă un rol important în numeroase genuri muzicale aparţinând folclorului, dar
îndeosebi muzicii de consum. Între aceste genuri, se numără muzica blues, country, folk,
flamenco, jazz, rock şi pop. Practica contemporană include chitara cu şase corzi (acustică,
mult mai rar electrică) în muzica cultă astfel: repertoriul specific este cântat la chitară
„clasică” (ale cărei corzi sunt fabricate din nailon), muzica veche (renascentistă sau barocă),
în lipsa unui instrument mai potrivit, se execută la chitară cu corzi de oţel, iar muzica
contemporană se va executa la ambele, în funcţie de indicaţiile din partitură. La chitară se
poate cânta folosindu-se exclusiv proprietatea acustică a corpului chitarei (în care se propagă
undele sonore create de vibraţia corzilor la ciupire) sau folosindu-se un amplificator (potrivit
atât la chitare electrice, cât şi la cele acustice) ce creşte în intensitate şi modelează, în funcţie
de preferinţele chitaristului, semnalul captat de dozele electromagnetice montate în apropierea
corzilor.

•
Page1

Elevi: Baisan Mihai Iulian

Iacob Valentin
Clasa a X-a A
CHITARA

1. Cap ◊ 2. Prăguş ◊ 3. Şurub (cheie) de acordare ◊ 4. Tastă (bară) ◊ 5. Tijă de susţinere ◊ 6.

Marcaj ◊ 7. Gât ◊ 8. Butuc ◊ 9. Corp ◊ 10. Doze electromagnetice ◊ 11. Potenţiometre ◊ 12.
Cordar ◊ 13. Placă de protecţie ◊ 14. Spate ◊ 15. Tabla de rezonanţă ◊ 16. Eclisă ◊ 17. Rozetă
◊ 18. Corzi ◊ 19. Căluş ◊ 20. Tastieră (pop. grif).

Denumirile sunt preluate din Carulli (1985)[2] şi Petric (2004).

Chitarele pot fi folosite atât de instrumentişti dreptaci, cât şi de stângaci. În general, chitaristul
foloseşte mâna cu care scrie pentru ciupirea corzilor; degetele celeilalte mâini vor apăsa
corzile pe taste, pe rând sau simultan (pentru acorduri), activitate ce implică un alt fel de
coordonare din partea creierului. Raţionamentul este valabil pentru toate instrumentele
cordofone cu tastieră (de exemplu, cele din familia viorii, familia violei, lăuta etc.), singura
diferenţă în cazul instrumentelor cu arcuş fiind un set diferit de gesturi pentru mâna care pune
corzile în mişcare.

Capul

Capul este situat la extremitatea depărtată de instrumentist a chitarei, fiind dotat cu chei care
prin rotire măresc, respectiv micşorează tensiunea aplicată corzilor elastice, în scopul
acordării instrumentului. La chitara clasică, ele sunt dispuse câte trei pe două rânduri de o
parte şi de alta a capului; această configuraţie se regăseşte şi la unele chitare electrice. Cheile
pot fi dispuse şi în linie (modelul Fender Stratocaster). Există şi alte moduri de aranjare a
mecanismului de acordare; un exemplu ar fi chitarele electrice Steinberger care, neavând cap,
Page1

au dispozitivele respective montate pe corp sau pe punte.

Elevi: Baisan Mihai Iulian

Iacob Valentin
Clasa a X-a A
CHITARA

Tastiera

Corpul

Istoric
Apariţia chitarei constituie o invenţie târzie, ce aparţine de Renaştere (sec. XVI).[3] În schimb,
inventarea tehnologiilor fără de care nu s-ar fi putut realiza aceasta şi construirea
instrumentelor al căror descendent direct este, datează din timpuri mult mai vechi. Istoricul
chitarei va face referire şi la instrumentele cordofone care au purtat pe rând acelaşi nume, fără
a avea prea mult în comun în ce priveşte construcţia. Având la bază etimologia comună,
aceste instrumente şi chitara au fost puse „forţat” laolaltă; totuşi, studiile efectuate de Michael
Kasha în anii 1960 au adus argumente definitive în această direcţie, arătându-se că etimologia
nu genera în fapt alte indicii de rudenie între instrumente, ci arăta cel mult cum a ajus să
desemneze aceeaşi denumire varietăţi foarte diverse de-a lungul timpului şi spaţiilor
geografice traversate.[4]

Preistorie, epoca antică

Primele instrumente cordofone foloseau ceea ce aduce astăzi cu o tastieră (grif) nu pentru a da
interpretului posibilitatea scurtării porţiunii de vibrat din coardă prin apăsarea ei, ci pentru a
putea agăţa la capătul „tastierei” corzi de lungimi mai mari, cu sunet mai pronunţat. Corzile
erau fabricate din intestine de animale sau mătase, iar instrumentele construite făceau parte
din familia harpei.[4] Acestea se definesc ca instrumente cordofone cu mai multe corzi aşezate
paralel sau uşor convergent (fără a se întâlni, însă), de lungimi variabile (în schimb, cum se va
vedea, familia lirei include instrumente la care nu lungimea corzilor diferă, toate fiind la fel de
lungi, ci grosimea lor). Se consideră că harpa a apărut când s-a remarcat muzicalitatea coardei
din arcul de vânătoare; cea mai veche harpă cunoscută în lume este cea a reginei sumeriene
Şub-Ad, cu 11 corzi (Ur, Irakul de astăzi, 2500 î.Hr.).[1]

Folosirea „prelungirii” corpului de care s-a vorbit ca tastieră propriu-zisă s-a produs mai întâi
la instrumentul numit tanbur [sic!].[5] Pasul esenţial a fost lărgirea unghiului format de cutia de
rezonanţă (corpul instrumentului) aproape de 180°, pentru a facilita apăsarea corzilor pe
tastieră. Instrumentul se alătura flautelor, harpelor şi percuţiilor în ansambluri muzicale.
Aceste practici aparţin de Egiptul Antic în prima jumătate a mileniului II î.Hr. (2000-1500
î.Hr.), dar şi de Persia şi Mesopotamia.[4] Cel mai vechi tanbur păstrat a aparţinut cântăreţului
Har-Mose, care a trăit sub domnia reginei Hatşepsut (în jur de 1500 î.Hr.).[6] Instrumentul
poate fi văzut la Muzeul Arheologic din Cairo.

Chitara este, însă, doar un membru al familiei tanburului. În fapt, cea mai veche reprezentare
a unui instrument care să aibă fizionomia unei chitare (nu doar trăsăturile unui tanbur) a fost
găsită în Turcia, la Alaca (1300 î.Hr., cultura hittită).[4]

Etimologie

Particula finală „-tar” (adaptată limbii române, „-tară”) din denumirea instrumentului însemna
Page1

„coardă” în limba sanscrită. Astfel, instrumentele populare dotar (Turkestan, regiune asiatică),
setar (Iran), ceartar (Iran), panştar (Afghanistan) denumesc instrumente similare cu două, trei,
Elevi: Baisan Mihai Iulian
Iacob Valentin
Clasa a X-a A
CHITARA

patru, respectiv cinci corzi. E probabil ca numele instrumentului indian sitar să provină din
setar; construcţia foarte diferită sugerează preluarea instrumentului din vechi timpuri, astfel
încât metamorfozele care l-au adus în stadiul cunoscut nu sunt altceva decât amprenta culturii
indiene. În schimb, „chitară” este derivat din ceartar – ipoteza este confirmată de faptul că
primele chitare aduse în Europa aveau patru corzi, la fel ca instrumentul persan.

Secolele XVI-XVIII

Cântăreaţa la chitară (1672), pictură de Jan Vermeer.

La începutul Renaşterii, în Europa, chitara cu patru perechi de corzi (corzile pereche fiind
acordate la unison) era deja des utilizată de muzicieni, cea mai veche muzică scrisă anume
pentru chitară datând din secolul al XVI-lea. Chitara cu cinci perechi de corzi a apărut în
Italia, acordajul folosit fiind la, re, sol, si, mi, de la coarda groasă spre cea subţire, asemeni
acordajului standard folosit în ziua de astăzi pentru primele cinci corzi (a şasea coardă este
acordată la aproximativ 82 Hz, nota mi, cu două octave mai jos decât prima coardă).

În acea perioadă, gâtul chitarelor avea rareori mai mult de opt taste (restul erau montate, ca şi
la chitara modernă, deasupra corpului), dar ulterior s-au construit chitare cu zece,
douăsprezece şi uneori mai multe taste libere. Italienii au condus mai departe dezvoltarea
acestui instrument, în secolul al XVII-lea adăugând încă o pereche de corzi la cele cinci
existente. Mai apoi, s-a renunţat la formatul corzilor pereche, rămânând doar cele şase corzi.
Astfel, la începutul secolului al XIX-lea chitara era adusă aproximativ la forma ei actuală.
Diferenţele erau corpul încă mic şi foarte îngustat în partea de mijloc.[4]

Chitarele acustice moderne

Chitara clasică modernă a apărut în jurul anului 1850, când spaniolul Antonio Torres a
modificat forma şi proporţiile instrumentului, oferindu-i o acustică îmbunătăţită, un ton
deosebit de plăcut şi, totodată, o structură rezistentă. Chitara clasică a lui Torres a devenit
standard şi de atunci până în ziua de azi a rămas neschimbată.
Page1

În paralel cu Torres, imigranţii germani ajunşi în Statele Unite ale Americii, pentru a obţine
un sunet mai puternic, respectiv un ton mai percusiv decât al chitarei clasice, au început să
Elevi: Baisan Mihai Iulian
Iacob Valentin
Clasa a X-a A
CHITARA

folosească corzi de oţel, care exercitau o presiune mai mare asupra gâtului şi corpului chitarei.
A fost găsită soluţia la această problemă, structura interioară suferind unele modificări (era
adoptată structura de susţinere in forma literei X). Astfel apărea chitara western, ce a primit,
prin retronimie, denumirea de „chitară acustică”.[4]

La sfârşitul secolului XIX, Orville Gibson experimenta noi forme de chitară, cu elemente
preluate din înfăţişarea violoncelului.

Apariţia chitarei electrice

Chitară electrică Gibson ES-150.

Pentru detalii, vezi: Chitară electrică.

În anii 1920, Lloyd Loar s-a alăturat lui Orville Gibson, cei doi construind prima chitară jazz,
cu efuri decupate pe tabla de rezonanţă (în locul obişnuitei rozete). Chitara electrică a luat
naştere la inventarea primelor doze electromagnetice la sfârşitul anilor 1920, însă s-a bucurat
de succes doar după 1936, când Gibson a introdus modelul ES 150, făcut celebru de
chitaristul de jazz Charlie Christian. Odată cu creşterea posibilităţilor de amplificare a
sunetului, chitara electrică a captat atenţia multor muzicieni şi, bineînţeles, a creatorilor de
chitare, fapt care a declanşat o adevărată cursă pentru perfecţionarea lor.[4]

Principii de funcţionare
Când o coardă este făcută să vibreze, ia naştere imediat şi o undă staţionară. Înălţimea notei
produse depinde de lungimea corzii şi de tensiunea acesteia. Când cântă la chitară, muzicianul
apasă corzile pe tastieră pentru a le scurta lungimea efectivă. Apăsând o coardă la jumătatea
lungimii ei, se obţine o frecvenţă de vibraţie de două ori mai mare decât cea a întregii corzi,
adică o octavă mai înaltă decât frecvenţa fundamentală a corzii.

Ca să poată fi auzit, sunetul produs de o coardă trebuie amplificat. Aceasta se face de obicei
cu ajutorul unei cutii de lemn, numită cutie de rezonanţă şi care formează corpul chitarei. În
anii 1930, chitariştii din fomaţiile de muzică de dans şi cei din bandele de jazz au început să
îşi amplifice instrumentele, pentru ca acestea să poată fi auzite mai bine de către spectatori.
Page1

Un traductor electromagnetic (o doză electromagnetică) este amplasat în spatele corzilor,

transformând variaţia distanţei faţă de coarda în mişcare în semnale electrice care pot fi
Elevi: Baisan Mihai Iulian
Iacob Valentin
Clasa a X-a A
CHITARA

amplificate şi reproduse la volumul dorit de către un difuzor. Multe din chitarele moderne
sunt special construite pentru a profita de această tehnică. În cazul lor, importanţa corpului
chitarei scade simţitor, deci el poate fi construit din material masiv.[7]

Tipuri de chitare. Denumiri

După modalitatea de amplificare a sunetului

Chitara standard (în forma ei binecunoscută) a primit, prin retronimie, denumirea de chitară
acustică, apărută după impunerea chitarei electrice (variantă a instrumentului care realizează
amplificarea sunetului produs nu prin intermediul unei cutii de rezonanţă, ci prin amplificare
electrică mijlocită de prezenţa unor doze electromagnetice). Există şi chitare electro-acustice,
similare ca aspect cu chitarele acustice; diferenţa este introducerea unui microfon şi (de
regulă) a unui egalizator, ambele ataşate corpului chitarei.

După registraţie

Din punct de vedere al registraţiei, chitara se înscrie în registrul bas prin limita inferioară a
acordajului tipic, anume sunetul mi din octava mare. În ciuda acestui fapt, numele de „chitară
bas” s-a consacrat instrumentului derivat, construit începând din perioada interbelică.

După numărul de corzi

Există chitare cu de la două până la peste zece coarde. Pentru o chitară „standard” (en. prime
guitar) se folosesc cel mai frecvent şase corzi (acordate astfel, de la grav la acut: mi, la, re,
sol, si, mi), dar poate apărea şi o a şaptea (cea mai gravă, acordată si sub mi) sau chiar mai
multe pentru chitarele construite la comandă. Chitara acustică cu zece coarde, care în ultimii
ani se bucură de o popularitate tot mai mare ca instrument de sine stătător, a fost inventată de
Narciso Yepes.

În schimb, chitarele bas folosesc cel mai frecvent patru corzi (acordate mi, la, re, sol, exact cu
o octavă mai grav decât în cazul chitarei standard). Totuşi, de la finele anilor şaptezeci
începând, s-au răspândit tot mai mult chitarele bas cu cinci sau chiar mai multe corzi, care pot
atinge registrul subcontrabas.

După repertoriul abordat

Chitarele pot fi numite şi după genurile muzicale cărora le sunt destinate. Astfel, chitara
clasică corespunde repertoriului de muzică clasică (cultă) pentru chitară, genului flamenco şi,
uneori, stilului de jazz numit gypsy jazz (impus de chitaristul Jean-Baptiste „Django”
Reinhardt în perioada interbelică); instrumentul a fost împrumutat şi de genurile muzicii de
consum din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Alte chitare acustice (în acest caz, „chitară
acustică” se opune „chitarei clasice”, fiind mai exact vorba de chitara western) se
întrebuinţează pentru muzică folk, rock, pop, jazz, uneori în formaţiile de muzică veche ş.a.,
instrumentul având o costrucţie şi un timbru diferit.
Page1

Chitarele electrice nu primesc întotdeauna astfel de etichete, fiind totuşi binecunoscută

delimitarea între chitare destinate genului jazz (chitare jazz), rock sau metal. Aceeaşi
Elevi: Baisan Mihai Iulian
Iacob Valentin
Clasa a X-a A
CHITARA

distincţie se face şi în cazul chitarelor electrice bas (cele acustice bas, introduse în anii
şaptezeci, fiind destul de rar folosite, eventual echivalând chitara electrică în muzica acustică,
unplugged), existând „başi” (chitare bas) de jazz, başi de rock sau metal ş.a., construcţia
diferită permiţând abordarea tehnică variată.

După existenţa tastelor

Există instrumente de forma chitarei, a căror construcţie nu foloseşte o tastieră delimitată prin
bare (taste); deşi nu respectă unul dintre aspectele specifice ale instrumentului, ele sunt
numite în continuare chitare – este vorba despre chitara fără taste (en. fretless guitar, unde
fret înseamnă „tastă”). În ajutorul interpretului se vor desena marcaje pe tastieră, fie din
semiton în semiton, fie în punctele obişnuite pentru marcaje de la chitara cu taste (en. fretted
guitar). Mai rar întâlnite în cazul chitarelor standard, modelele fără taste sunt mult mai
răspândite în cazul chitarelor bas, destinate genului jazz sau altor genuri mixte ale muzicii
jazz (en. fretless bass).

Instrumente înrudite
Precursori ai chitarei Instrumente de epocă cu taste
(tastieră)
• Arhilăută
• Chitară renascentistă • Viola da gamba şi familia violelor
• Lăută • Vihuela
• Mandora
• Teorbă Instrumente derivate din chitară sau
similare
Instrumente populare (derivate din
tanbur) • Arpeggione (chitară cu arcuş)
• Banjo
• Bouzouki (Grecia) • Chitară bas
• Ceartar (Iran) • Chitară electrică
• Panştar (Afganistan) • Mandolină
• Saz (Turcia) • Moodswinger

• Setar (Iran) • Ukulele Page1

Elevi: Baisan Mihai Iulian

Iacob Valentin
Clasa a X-a A