1.

2 Tipologia potenţialului turistic in mediul rural

Mediul rural sau mai recent spaţiul rural este prezentat in literatura de specialitate ca
o zonă interioară ce include satele şi micile oraşe, in care marea parte a terenurilor
sunt utilizate preponderent pentru:
(i) agricultură, silvicultură, acvacultură, pescuit;
(ii) activităţi economice şi culturale ale locuitorilor acestor zone (artizanat, industrie,
servicii, etc.);
(iii) zone neurbane şi de distracţii amenajate (sau rezervaţiile naturale);
(iv) alte utilizări, in afara celor de locuit.

Carta europeană a spaţiului rural determină funcţiile principale ale spaţiului rural:
(a) economică, inclusiv asigurarea bazei necesare activităţilor de recreere şi turism;
(b) ecologică;
(c) socio-culturală. Toate impreună compun spaţiul rural fizic şi social.

Localităţile rurale din majoritatea statelor europene in ultimul timp işi valorifică
intens dimensiunea turistică a spaţiului natural şi socio-uman in care sunt amplasate.
Potenţialul de atracţie de care dispun transformă mediul rural la fel de solicitat pe
piaţa turistică ca şi destinaţiile urbane. Astfel comunităţile săteşti in general şi
antreprenorii locali in particular exploatează toate resursele de care dispun pentru
transformarea localităţilor in destinaţii turistice. Numărul de vizitatori in cadrul
turismului intern organizat a sporit de la 16,4 mii in anul 1995 pană la 75,9 mii in anul
2004, iar ponderea lor in totalul vizitatorilor s-a majorat pană la cca.40%. O tipologie
unică a diversităţii resurselor capabile să motiveze circulaţia turistică in mediul rural
nu există, insă se remarcă cateva principii comune fiecărei interpretări:
(i) potenţialul turistic este identificat cu resursele turistice sau oferta turistică
(potenţială sau reală) a unei destinaţii;
(ii) potenţialul turistic incadrează in sine de regulă două mari categorii de resurse -
naturale şi antropice;
(iii) potenţialul turistic este un factor de producţie in activitatea economică;
(iv) potenţialul turistic impreună cu infrastructura turistică şi baza materială a
intreprinderilor turistice constituie patrimoniul turistic al unei zone turistice sau ţări.

Resursele turistice, impreună cu baza tehnico-materială, infrastructura turistică şi

bunurile destinate consumului turistic, toate constituie patrimonial turistic al ţării.
Legea 352: Legea privind organizarea si desfasurarea activitatii turistice,din
Republica Moldova defineşte resursel sau potenţialul turistic drept componente ale
mediului natural şi antropic, care, prin calităţile şi specificul său, sunt recunoscute,
inscrise şi valorificate prin turism, in măsura in care nu sunt supuse unui regim de
protecţie integrală. Resursele turistice sunt:
(i) naturale: elemente geomorfologice, de climă, de floră şi de faună, peisaje,
zăcăminte de substanţe minerale şi alţi factori;
(ii) antropice: monumente arheologice, situri arheologice, monumente, ansambluri şi
rezervaţii de arhitectură, monumente şi ansambluri memoriale, monumente tehnice şi
de artă, muzee, elemente de folclor şi artă populară etc.
Patrimoniul turistic, potrivit Dicţionarului poliglot explicativ de termeni
utilizaţi in turism, este ansamblul de elemente ce stau la baza desfăşurării activităţii de
turism pe un teritoriu dat: potenţialul turistic natural şi antropic, echipamentele de
turism, infrastructura generală sau turistică.
La randul său potenţialul turistic este văzut ca ansamblul de elemente naturale,
economice şi cultural-istorice de interes turistic, care conferă unui teritoriu dat o
anumită funcţionalitate turistică şi care constituie premize pentru dezvoltarea
activităţii de turism. Poate fi deci o ofertă turistică potenţială. Resursele turistice, in
sens restrans, alcătuiesc ansamblul de elemente naturale şi antropice care prezintă
interes turistic şi care pot fi valorificate in activitatea de turism. Spre deosebire de
“atracţiile turistice”, resursele sunt privite mai mult ca “materii prime” ale unei
activităţi economice, respectiv ale producţiei turistice.
Zona turistică reprezintă teritoriul care cuprinde obiective turistice şi constituie o
atracţie permanentă pentru turişti. Delimitarea zonelor turistice se face pe baza
caracteristicilor comune ale unor elemente turistice sau după criteriul geografic.
Obiectivele turistice, la randul lor, sunt atracţii turistice ale unor destinaţii, care
constituie de regulă motivaţia deplasării turiştilor.
Organizaţia Mondială a Turismului (OMT), in baza Agendei 21 aprobată laSummitul
Mondial privind Dezvoltarea Durabilă (Rio de Janeiro, 1992), a formulat conceptul
turismului durabil, care satisface necesităţile actuale ale turiştilor şi ale regiunilor de
primire, protejand şi sporind oportunităţile pentru viitor. Astfel, managementul tuturor
resurselor trebuie să se efectueze intr-un mod care ar permite să fie satisfăcute
necesităţile economice, sociale şi estetice, menţinandu-se integritatea culturală,
procesele ecologice esenţiale, diversitatea biologică şi sistemele de suport ale vieţii. In
strategia naţională de dezvoltare a turismului sunt promovate următoarele aspecte ale
turismului durabil:
(i) durabilitatea ecologică, care garantează o dezvoltare adecvată in condiţii de
respectare a diversităţii biologice şi a resurselor biologice;
(ii) durabilitatea socială şi culturală, care contribuie la dezvoltarea şi protejarea
valorilor culturale;
(iii) durabilitatea economică, ce garantează o dezvoltare a societăţii in condiţiile de
gestiune adecvată a resurselor cu obţinerea unor efecte economice atat pentru
prezent, cat şi pentru viitor.
In cadrul descrierii resurselor turistice este recomandată terminologia
acceptată de comunitatea internaţională (UNESCO, “Convenţia pentru Protejarea
Patrimoniului Cultural şi Natural al Omenirii”, 16.XI.1972), precum şi de legislaţia
naţională (legile privind protecţia naturii şi patrimoniului cultural). Astfel, potrivit
Convenţiei UNESCO:
Patrimoniu natural sunt considerate:
(a) formaţiuni ale naturii, care sunt alcătuite din forme de expresie fizică şi biologică,
ce din motive estetice sau ştiinţifice constituie o valoare universală deosebită;
(b) formaţiuni geologice sau arealuri fizico-geografice exact delimitate, care formează
spaţiu de viaţă pentru specii de plante şi animale, care din motive ştiinţifice şi datorită
stării de conservare sunt de o valoare universală;
(c) situri naturale sau teritorii exact delimitate care din motive ştiinţifice sau datorate
stării nealterate cu o valoare estetică şi peisagistică remarcabile, sunt de o valoare
universală.
De remarcat că, valoarea universală deosebită este argumentată prin motive ştiinţifice,
gradul de conservare, motive estetice.
Patrimoniu cultural sunt considerate:
(a) monumente: opere ale arhitecturii,
plasticii şi pictura monumentelor, obiecte sau resturi arheologice, inscripţii, peşteri
sau forme de expresie legate, care din motive istorice, artistice sau ştiinţifice sunt de
o valoare universală;
(b) ansambluri: grupe de clădiri singulare sau legate intre ele care datorită arhitecturii
lor, a unităţii sau a poziţiei lor in cadrul peisajului sunt dinmotive istorice, artistice
sau ştiinţifice de o valoare universală;
(c) lăcaşuri: opera făurite de mainile oamenilor sau opere comune ale omului şi ale
naturii, precum şi regiuni incluzand lăcaşurile arheologice care din motive istorice,
estetice, etnologice sau antropologice sunt de o deosebită valoare universală.
Valoarea universală deosebită este argumentată prin motive istorice, artistice,
ştiinţifice, estetice, etnologice, antropologice.
Legislaţia determină că, patrimoniul turistic constituie factorul fundamental ce se află
la baza ofertei turistice şi este format din bunuri proprietate publică şi bunuri
proprietate privată, valorificată şi protejată in condiţiilelegii. Evidenţa (prin inscrierea
in Registrul turismului), atestarea şi monitorizarea obiectelor patrimoniului turistic se
efectuiază de către autoritatea naţională de turism (in prezent Agentia Nationala de
Turism), care elaborează criteriile de atestare a acestor obiecte şi direcţiile de
valorificare - dezvoltare a patrimoniului turistic.
Proprietarul sau administratorul legal al obiectului in baza certificatului de patrimoniu
turistic are dreptul să organizeze exploatarea turistică a obiectului şi să-l protejeze.
Dezvoltarea obiectelor patrimoniului turistic se asigură prin amenajarea turistică
teritorială in conformitate cu documentaţia de urbanism şi amenajare a teritoriului.
Activitatea de turism in teritoriu se reglementează de către autoritatea naţională de
turism in colaborare cu autorităţile publice locale, care pot crea servicii de
specialitate. Acestea inventariază principalele resurse turistice, contribuie la protecţia
şi conservarea lor prin respectarea normelor de punere in valoare, creează condiţii
favorabile pentru activitatea agenţilor economici de turism in teritoriu, contribuie la
dezvoltarea diferitor forme de turism, delimitează şi autorizează teritoriile pentru
odihnă şi agrement, antrenează populaţia locală in activitatea de turism, etc.
Evaluarea şi monitoringul resurselor turistice este un complex de măsuri menite să
efectueze un control periodic in spaţiu şi timp a unui sistem bine delimitat de
obiective de interes turistic. In linii mari acest complex de măsuri presupune:
- Delimitarea in spaţiu a obiectivelor de interes turistic pentru monitorizare;
- Gruparea acestor obiective după principiul geografic sau caracteristici comune in
anumite zone turistice clar delimitate de alte zone;
- Aplicarea unui regim de conservare (stabilit prin lege sau hotărari ale administraţiei
publice locale) cu măsuri de protecţie specifice fiecărui tip de resurse turistice;
- Sporirea valorii obiectivelor incluse in zonele turistice prin programe şi studii
ştiinţifice (istorice, artistice, estetice, ecologice, biologice etc.) şi măsuri de
promovare activă;
- Sporirea funcţionalităţii pentru activităţile de turism prin:
 (i) delimitarea in fiecare zonă turistică a suprafeţelor interzise pentru vizite,
suprafeţelor pentru agrement, locuri pentru construcţii uşoare şi capitale, trasee locale,
inclusive dotări pentru turismul neorganizat etc;
(ii) certificarea obiectivelor din patrimoniul turistic şi promovarea acestora in zonă şi
peste hotarele ei;
(iii)includerea zonelor turistice in circuite internaţionale.
- Crearea unei baze de date a patrimoniului turistic existent in ţară care trebuie să
se caracterizeze prin eficienţă şi accesibilitate;
- Crearea centrelor de informare turistică in zonele turistice, prin care să se realizeze
programele de selectare, analiză primară şi transmitere spre stocare a informaţiilor
necesare monitorizării eficiente a resurselor turistice;
Criteriile de bază pentru buna funcţionare a monitoringului resurselor turistice
trebuie să fie:
• Eficienţă (de exemplu: gradul de valorificare in turism a zonei turistice
este exprimat in număr de turişti);
• Universalitate (aplicabil pentru toate tipurile de resurse turistice);
• Flexibilitate şi simplitate (neincărcat de proceduri greoaie);
• Minimalizarea cheltuielilor de intreţinere.
In practica internaţională sunt mai multe metodologii de evaluare şi interpretare a
potenţialului turistic. De remarcat modelul nord-american, cunoscut şi implementat
inclusiv in unele ţări europene (Franţa, Spania), care promovează in fişa de
inventariere a resurselor turistice următoarelor criterii de evaluare:
a) Caracteristica generală (număr, data, nume investigator);
b) Obiectul şi situaţia (denumire, harta, coordonate geografice, altitudine, adresă,
suprafaţă, proprietate);
c) Accesibilitate (căi de acces, starea drumului, restricţii);
d) Domeniul de interes: geologie (minerale, tectonica, stratigrafie, paleontologie,
eroziune, ape terestre şi subterane, pedologie, alte); floră (specii şi asociaţii
remarcabile, specii introduse, alte); faună (specii remarcabile, specii introduse, alte);
ecologie; arheologie (preistorie, protoistorie, antichitate, alte); istorie (tip, datare,
alte); tehnologie (tip, datare, alte).
e) Interesul faţă de obiect: ştiinţific, pedagogic, estetic, interpretare.
f) Protecţie (sistem de protecţie, rezervaţie, suprafaţă de protecţie, alte)
g) Observaţie: frecvenţa turistică actuală (intensitate, perioadă, provenienţa
vizitatorilor), pericolele legate de acest loc, protecţia propusă (urgenţa – timp scurt,
mediu sau lung, modalităţi practice şi juridice).
In managementul turistic resursele turistice pot fi precăutate ca factor de producţie.
Clasicul economiei politice Michel Didier specifică, că oricare ar fi sectorul de
activitate, pentru a produce trebuie folosiţi factori de producţie: materii fabricate de
alte intreprinderi, capital fix, muncă şi factori naturali. Imbinarea armonioasă a
mediului natural cu cel istoric este un lucru important pentru dezvoltarea durabilă a
ţării – un principiu de bază al Convenţiei privind Peisajul European (Florenţa, 2000).
Astfel, peisajul natural poate fi o resursă economică importantă, contribuind la
sporirea interesului pentru cultura şi mediul rural al ţării şi atragerea turiştilor, dar pe
de altă parte, el este un factor important al calităţii vieţii oamenilor.
Ca şi pentru alte domenii, in turism resursele economice (sau productive) reprezintă
ansamblul mijloacelor disponibile şi susceptibile de a fi valorificate in prestarea de
servicii turiştilor şi producerea de bunuri necesare acestora in timpul călătoriei
(echipament, suvenire, hărţi etc.). Astfel resursele economice disponibile şi
valorificabile, in măsura in care sunt atrase şi utilizate in activitatea economică a
intreprinderilor turistice, apar ca fluxuri sub formă de servicii ale factorilor de
producţie. Mulţi autori contemporani identifică resursele economice cu factorii de
producţie, alţii, insă, consideră că pentru asemenea suprapunere sunt necesare
instituţii economice şi juridice de un anume fel. Pe exemplul sectorului turistic
acestea sunt: hoteluri, agenţii de turism, pensiuni rurale, restaurante, firme
producătoare de echipament turistic şi suvenire, sanatorii ş.a.
Resursele turistice de care dispune o ţară pentru a produce, cu scopul de a acoperi un
consum specific de mărfuri şi servicii, poartă denumirea de factori, iar dimensiunea
lor relativă dă măsura antrenării ţării in turismul mondial.
Resursele sau dotările factoriale caracteristice turismului sunt: potenţialul natural,
patrimoniulistoric, artistic, cultural, resursele de muncă, resursele de capital şi
infrastructura.
Factorii implicaţi in activitatea economică a intreprinderilor din industria turistică in
etapa contemporană şi structura lor sunt foarte diverşi. Aceştea provin din
redimensionarea factorilor primari (munca, pentru că turismul este o mare industrie
angajatoare de forţă de muncă, şi natura, care oferă destinaţiilor turistice terenurile
necesare cu atracţii naturale sau antropice), derivaţi (capitalul, care in turism ia formă
nu numai a banilor, ci şi a diferitor bunuri puse la dispoziţia antreprenorilor pentru a
satisface exigenţele unui produs turistic complex). De rand cu aceştea sunt valorificaţi
şi alţi factori, cum ar fi: informaţia (care in turism serveşte nu numai ca bază pentru
fundamentarea deciziilor comportamentului economic, ci şi ca motivator a cunoaşterii
lumii prin intermediul călătoriilor), precum şi capacităţile de intreprinzător (pentru că
in activităţile de intermediere, cum sunt cele turistice, sunt necesare abilităţi specifice
şi cunoştinţe profunde).
Turismul, in viziunea noastră, este singura ramură economică ce valorifică potenţialul
natural şi patrimoniul istoric, cultural şi artistic. Importanţa resurselor turistice, ca
dotări factoriale, este justificată numai de caracterul lor original sau unic, caz in care
ţara posesoare dobandeşte chiar poziţia de “monopol” in cadrul unei anumite
specializări. Specificul pronunţat al potenţialului turistic oferă posibilitatea
diferenţierii “producţiei turistice” in relaţia cu piaţa internaţională. Totodată, o regiune
care dispune de resurse turistice importante dar care nu posedă capital suficient, nu
poate dezvolta cu mijloace financiare proprii capacităţile de producţie turistică, iar
resursele sale devin astfel subutilizate. Aceasta este situaţia majorităţii ţărilor slab
dezvoltate, in care se observă practica importului de capital, transferului de tehnologie
şi necesitatea unei colaborări internaţionale. Totodată, turismul valorifică la maximum
facilităţile oferite de infrastructura generală a unei ţări. Infrastructura in linii mari
reprezintă carcasa unor sisteme ce asigură buna funcţionare a societăţii contemporane
şi un trai confortabil.
Infrastructura generală constituie ansamblul formelor de construcţii necesare unei
zone locuite pentru comunicarea cu restul lumii, care sprijină şi fac posibilă
dezvoltarea economică (şosele, căi ferate, poduri, aeroporturi, reţeaua de furnizare a
apei, de drenare şi canalizare, instalaţii de furnizare a curentului electric,
telecomunicaţii). Infrastructura trebuie să preceadă orice dezvoltare sau proiect de
investiţii, precum şi să corespundă necesităţilor atat a rezidenţilor, cat şi a turiştilor
sosiţi in zona respectivă. Infrastructura turistică astfel constituie o totalitate de forme
sau tipuri de construcţii necesare pentru comunicarea unei zone turistice cu alte zone,
a căror existenţă este necesară inaintea execuţiei altor lucrări de investiţii turistice, dar
şi in timpul desfăşurării activităţii turistice propriu zisă. Tradiţional infrastructura
turistică este determinată de:
• reţeaua de trasee turistice,
• reţeaua de staţiuni turistice,
• sistemul de zone turistice,
• reţeaua de transport turistic specializat,
• reţeaua de plaje,
• reţeaua de complexe pentru deservirea turiştilor, etc.