Eugen Simion

RETORICA INTEGRĂRII. CINCI TIPURI DE DISCURS

Saeculum nr 12/2004, 1-2

Ascultând în ultimul timp multe reflecţii, declaraţii

sau citind multe, foarte multe articole espre noi şi Europa,
am observat câteva tipuri de discurs şi, implicit, câteva
feluri de a aborda retoric această temă. Este, întâi, un
discurs al decepţiei, bazat pe o retorică şi o imagistică
adecvată, cum ar fi: iată, vecinii noştri au fost primiţi, noi
am rămas în afara Europei, nu suntem acceptaţi nici de
data aceasta în salonul european, rămânem în anticameră
umiliţi, aşteptăm semne, primim mesaje, vedem ce ne mai
spune
comisarul V., invităm cât putem de repede pe baroneasa
N.,
poate, poate se mai îmblânzeşte puţin, în fine, vai de noi,
lumea
bună ne compătimeşte, uneori ne bate protector pe umăr
şi ne
dă sfaturi. Multe sfaturi...
Din această retorică a dezamăgirii, decurge în mod
logic al
doilea discurs: discursul resemnării (foarte vechi în
literatura
noastră şi, în genere, în imaginarul nostru colectiv): ce să
facem?!, aşa suntem noi, românii, suntem logodiţi etern
cu
eşecul şi căsătoriţi cu catastrofa, nenorocul este termenul
cu
care începe şi se sfârşeşte biblia existenţei noastre, n-
avem
încotro: aşa a fost să fie, aşa vrea Dumnezeu, nu-i nimic
de
făcut, suntem condamnaţi să fugim mereu în urma istoriei
şi
să n-o prindem decât atunci când alţii s-au plictisit de ea şi
îşi
inventează alta. Ajungem totdeauna prea târziu într-o
istorie
deja obosită... Nu ne rămâne decât să pregătim nunta
noastră
cosmică, întocmai ca baciul mioritic, şi să valorificăm
metafizic
nenorocul...
Tot din puternicul sentiment al resemnării decurge
discursul
sinistrozic. Acela care se bazează pe o puternică
percepţie negativă a lumii de azi. O maladie pe care unii
eseişti
occidentali o numesc sinistroză. În traducere românească
această viziune înseamnă: suntem terminaţi, doamnelor şi
domnilor, naţiunea română este pe cale de dispariţie,
gena
noastră daco-romană a cedat, vom dispărea nu prea târziu
ca
stat unitar, am ajuns o populaţie în derivă, suntem în
coada
popoarelor europene, ne-au luat-o înainte bulgarii, nimic
nu e
de făcut... Cum să ne primească pe noi Europa?
Al patrulea discurs este, dimpotrivă, triumfalist,
mândru,
sfidător: Care Europa, domnule? Ce-mi vorbiţi mie de
Europa?
Ce dacă nu intrăm în Europa odată cu Estonia şi Malta?
Noi
avem tradiţia noastră, noi suntem Europa, de ce, domnule,
să
stăm mereu cu mâna întinsă? Dacă Europa are nevoie de
noi,
să facă bine să ne poftească, de ce să ne milogim toată
ziua şi
să ne curbăm spatele în faţa acestei liote de comisari care
ne
trag mereu de urechi şi ne ameninţă într-un mod
inadmisibil?
Mai slăbeşte-mă, domnule, cu Europa dumitale, m-am
săturat
de fantasmagoria asta, eu vreau să-mi păstrez tradiţiile şi
să
nu-mi pierd limba... Ce-i teroarea asta europeană, de ce
să stea
Europa cu ochii pe noi? Abia am scăpat de comisarii
sovietici
şi au apărut, ca lăcustele, comisarii europeni... M-am
săturat
de Europa birocraţilor, vreau, ceara mă-sii, independenţă,
vreau
să trăiesc cum vreau eu, nu cum vor alţii. Geopoliticienii
occidentali numesc acest tip de discurs discursul
altermondialist.
El este, în esenţă, eurosceptic şi antiglobalist.
Al cincilea tip de discurs este discursul
culpabilizării, cu
accente pamfletare şi trimiteri politice precise. Ideea este
că de
eşecul nostru european este totdeauna vinovat Celălalt:
Aţi
văzut? N-am intrat, n-am fost acceptaţi, vă spuneam eu,
cum
să fim primiţi, domnule, în Europa, dacă cei care au
guvernat
până acum n-au făcut nimic? Când retorica vine din partea
opoziţiei actuale, termenii se schimbă: puterea actuală
este de
vină, n-a făcut ce trebuie, duce poporul spre dezastru, am
ajuns
de râsul lumii, suntem în urma Albaniei, va trebui să
venim noi
la putere şi să luăm lucrurile de la capăt. La Dublin, vecinii
estici sărbătoresc intrarea lor în marea familie europeană,
noi
ne lingem rănile, noi toarcem suferinţa, noi medităm
eşecul şi
ne spălăm în apele umilinţei... Puterea asasină ne-a adus
aici
sau, după caz, monstruoasa coaliţie din 1997 - 2000 ne-a
ratat
şansele... Dacă ei făceau ce trebuie nu ajungeam unde am
ajuns.
Trecând peste alte variante ale retoricii integrării, să nu
pierd din vedere discursul lui Mitică, Mitică omul nostru,
omul
caragialesc din epoca postmodernă, Mitică – individul care
face politică peste tot, la serviciu şi la berărie. El este, în
ceea
ce priveşte opţiunea europeană, pentru contra. Dar nu
oricum,
ci în anumite condiţii. Mitică nu se hazardează, nu acceptă
uşor ceea ce i se spune, el analizează temeinic lucrurile,
putem
spune chiar că Mitică taie, metodic şi volubil, firul în patru
când e vorba de politică, este neîncrezător când trebuie şi
hotărât când e nevoie. Exagerând puţin lucrurile, am
putea
spune că Mitică al nostru, vigilent şi bine orientat, nu este
nici
internaţionalist orb, nici localist borné. Mitică este, putem
zice,
un sceptic superior, un sceptic pozitiv, un existenţialist
care
nu vrea să sacrifice bunurile vieţii de dragul politicii. Când
vine
vorba de integrarea Europeană, spiritul intră în alertă. Am
putea
spune chiar că este puţin iritat de atâta vorbărie. El vrea,
mă
înţelegeţi, fapte, nu vorbe. Europa? Ce Europa? Ia mai
lasă-mă,
nene, cu ciubucele astea... Sau: Ce’şti, copil? Care va să
zică
n-am fost primitără? Băiete, mai adu un rând... Şi ce
ziceai,
nene, a băgat cineva intrigă?... Las că nu murim noi din
asta...
Hai să luăm un aperitiv... Am să explic eu ce-i cu Europa
asta.
Şi Mitică explică îndelung, schimbând de mai multe ori
tonul şi ritmurile demonstraţiei sale. Tonul lui este când
înalt şi
repezit, plin de o ciudată fervoare, când melancolizat,
dominat
de un scepticism negru. De regulă, Mitică este foarte
critic. El
critică pe toată lumea, dreapta şi stânga, nu are simpatii
statornice, are modele înalte şi, după cât îţi dai seama
ascultându-l,modelele sunt greu de atins... Dacă ar vrea,
şi ar avea relaţii în
media, Mitică ar putea fi un bun analist politic. Dar Mitică
nu
vrea. Mitică este un politolog privat, un spirit
contemplativ, lui
îi place meditaţia pură. Mitică este, pe scurt, un atenian,
nu un
fenician, om al spiritului, nu al negoţului. De aceea are un
superior dispreţ, deşi nu spune, pentru oamenii politici...
Când
cineva, un amic imprudent, l-a întrebat de ce nu intră în
politică
pentru a deveni deputat sau altceva, un demnitar
oarecare,
Mitică s-a enervat brusc şi a lansat, în replică, unul din
teribilele
lui aforisme: politica, amice – ar fi zis el – este, accept, o
preocupaţiune
necesară în societatea modernă, dar nu-i o preocupaţiune
utilă pentru spiritele contemplative... Sau cam aşa
ceva...
Oricum, Mitică nu admite discriminarea la care este
supusă
ţara lui şi nici nu înţelege de ce unii concetăţeni sunt atât
de
neliniştiţi în privinţa integrării noastre europene. Mâine, el
va
ataca această temă...
Mă opresc aici. Mai există un discurs al speranţei, un
discurs
de tip cioranian (la ce bun să părăsim Coasta
Boachii?), un
discurs Kairotic („acum ori niciodată”), în fine, un
discurs
încurajator, nu prea avântat, nici descurajator, ţinut de
regulă
de miniştrii şi deputaţii care tratează la Bruxelles
integrarea
noastră. Discursul lor este condiţionat de un număr de
acţiuni
rapide. Dacă este elementul lingvistic esenţial în această
retorică:
dacă ne facem bine temele, dacă rupem gâtul corupţiei,
dacă
mobilizăm energiile noastre, dacă punem ordine în
agricultură,
dacă protejăm mediul...
***
Curios, există un sâmbure de adevăr în toate aceste
discursuri care, cum ziceam, ne dau insomnii şi, vrem, nu
vrem,
ne complexează...
***
Dar ce înseamnă, mă întreb, Europa pentru omul de rând,
cum vede el integrarea noastră europeană, ce aşteaptă de
la
ea? Pentru un om care nu face prea multă cazuistică în
marginea
acestei teme, integrarea în structurile europene înseamnă,
evident,
o economie sănătoasă, înseamnă o instrucţie bună, adică
o şcoală mai bună, înseamnă şanse pentru toţi copiii,
înseamnă
o administraţie corectă, înseamnă servicii de calitate.
Europa
înseamnă dispariţia bacşişului, înseamnă oraşe curate,
securizate,
fără câini vagabonzi şi fără acte de vandalism şi
agresivitate;
integrarea europeană înseamnă transporturi moderne,
autobuze care să vină la timp, trenuri curate şi rapide,
personal
politicos şi priceput, înseamnă grad de cultură ridicat,
massmedia
care să treacă de la cultura inculturii, cum face astăzi, la
cultura valorilor morale şi spirituale, înseamnă o cercetare
ştiinţifică
performantă, integrată în proiectele comunitåÆii
europene,
înseamnă oameni de ştiinţă bine plătiţi, medici buni care,
fiind
remuneraţi corect, refuză cu indignare plocoanele,
înseamnă
spitale curate, cu tehnologie modernă şi asistente
medicale
care să nu pretindă, pentru a face o injecţie pensionarului
internat, o zecime din pensia lui.
Integrare europeană mai înseamnă: tineri care, având
motivaţii morale şi economice, nu vor mai pleca din
România,
iar dacă pleacă să aibă justificări serioase pentru a reveni,
iar
dacă nu se întorc, să încerce să colaboreze în cadrul
proiectelor
comunităţii europene – cu cei rămaşi în ţară; integrarea
europeană
înseamnă teatre bune, monumente restaurate, proiecte
duse la capăt în acest domeniu, înseamnă muzee bine
organizate,
biblioteci bogate, informatizate, înseamnă o nouă
atitudine
faţă de muncă, renunţarea la filosofia lui Conu’ Leonida,
adică
statul este întotdeauna de vină şi statul trebuie să
plătească
două rânduri de pensii, fără ca noi, ceilalţi, să mişcăm un
deget;
integrarea europeană înseamnă oameni politici
responsabili
care să slujească nu interesele lor, ci interesele naţionale,
primari
care să nu mai înjure ca mârlanii şi să nu mai rânjească
prosteşte
când apar la televizor, înseamnă asumarea unor
mentalităţi
europene şi respectul faţă de identitatea naţională, în fine,
integrarea europeană înseamnă ca românii să nu se mai
învrăjbească şi să întreprindă programe pe care să le ducă
la
capăt.
Asta înseamnă sfârşitul capitalismului sălbatic, asta
înseamnă oameni de afaceri competitivi şi ambiţioşi, asta
înseamnă decesul miticismului, mai puţine discursuri şi
mai
multe fapte, studii solide, doctorate cinstite, profesori de
mare
clasă intelectuală promovaţi pe merite, nu pe pile,
funcţionari
publici care cunosc bine legile europene şi respectă legile
naţionale, justiţie incoruptibilă, poliţie eficientă, societate
civilă
care să reprezinte problemele cetăţii şi mai puţin grupurile
de
interese.