Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ADMINISTRATIVE
BUCUREŞTI
2010
„Statele europene sunt prea mici pentru
a-si asigura prosperitatea ... Este
nevoie de o singură entitate, având
regimuri democratice”.
Jean Monnet
(1888-1979)
CUPRINS
CUPRINS............................................................................................................................3
CAPITOLUL I- NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND PRINCIPALELE STRUCTURI
EUROPENE........................................................................................................................4
CAPITOLUL II- UNIUNEA EUROPEANĂ......................................................................7
CAPITOLUL III- INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE................................................8
I. Cadrul instituţional al Uniunii Europene......................................................................9
II. Instituţiile Uniunii Europene.....................................................................................10
1. Consiliul European.................................................................................................10
2. Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri)..............................................11
3. Parlamentul European (PE)....................................................................................12
4. Comisia Europeană................................................................................................15
III. Organisme centralizate ale Uniunii Europene.........................................................17
IV.BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................18
CAPITOLUL I- NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND
PRINCIPALELE STRUCTURI EUROPENE
1
Organisation for European Economic Co-operation -OEEC
2
North Atlantic Treaty Organisation - NATO
americani a „politicii de îndiguire a comunismului” (containement policy) şi a Planului
Marshall de refacere a Europei post-belice, marchează începutul aşa-numitului „război
rece” între lumea occidentală, dominată de SUA şi cea răsăriteană, dominată de URSS.
Ca expresie a acestei politici, fiecare bloc şi-a creat propriile organisme
economice, politice şi de securitate, diametral opuse. Abia după prăbuşirea acestor
regimuri şi autodestrămarea Uniunii Sovietice, a fost posibilă dizolvarea structurilor din
Europa Răsăriteană şi crearea unor organisme pan-europene, ca expresie a opţiunii spre
unitate a popoarelor continentului.
Astfel de structuri economice, cum ar fi Organizaţia pentru Cooperare
Economică Europeană (OCEE) - creată la 16 aprilie 1948 în scopul gestionării
“Planului Marshall”, prezentat de secretarul de stat american încă în iunie 1947,
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), Comunitarea
Economică a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) - creată în 1951 prin Tratatul de la Paris,
Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (EURATOM) - înfiinţate în 1957 prin Tratatul de la Roma, au luat naştere cu
scopul refacerii şi modernizarii economiei ţărilor europene şi pentru a sprijini tranziţia
ţărilor din Europa Centrală şi de Est către economia de piaţă.
În domeniul politic, la 5 mai 1949, a fost creat Consiliul Europei. Statutul
acestuia a fost semnat, la Londra, de 10 ţări fondatoare: Belgia, Danemarca, Franţa,
Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Marea Britanie şi Suedia, fiind o
organizaţie eminamente politică.
În prezent, Consiliul Europei numără 46 de ţări membre, reprezentând circa 800
milioane persoane. În acest fel, dintr-o structură politică vest europeană, Consiliul
Europei a devenit o organizaţie pan-europeană.
Calitatea de membru al Consiliului Europei reprezintă o confirmare a respectării
de către statul respectiv a democraţiei pluraliste şi a drepturilor omului, ceea ce îi conferă
statutul de „antecameră a Uniunii Europene”. Încă de la creare, sediul Consiliului Europei
este la Strasbourg (Franţa), în Palatul Europei. Imnul său este „Odă Bucuriei”
(Beethoven), iar drapelul este steagul albastru cu 12 steluţe în cerc. Ulterior, aceste
însemne au fost însuşite şi de Uniunea Europeană.
Consiliul Europei nu trebuie confundat cu Uniunea Europeană sau cu Summit-ul
acesteia, care este Consiliul European. Cele două organizaţii sunt complet autonome şi
distincte: Consiliul Europei este o organizaţie politică, în timp ce Uniunea este un
organism economic şi politic. De reţinut că toate statele membre ale UE sunt şi membre
ale Consiliului Europei. România a devenit membru cu drepturi depline al Consiliului
Europei, la 7 octombrie 1993.
În domeniul securităţii şi apărării, una din structurile infiintate a fost Organizaţia
Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), creată la iniţiativa SUA pentru a asigura
securitatea şi protecţia Europei Occidentale faţă de o posibilă ameninţare sovietică.
Iniţial, a fost – ca şi Pactul de la Varşovia – un produs al „războiului rece”. Tratatul de la
Washington – prin care se puneau bazele Alianţei Nord Atlantice - a fost semnat la 4
aprilie 1949, de către 12 ţări (Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia,
Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia şi SUA). În 1952 au aderat
Grecia şi Turcia, în 1955 RFG, în 1982 Spania, iar în 1999 – Polonia, R.Cehă şi Ungaria.
În primăvara anului 2004 au aderat la NATO alte 7 ţări: România, Bulgaria, Estonia,
Letonia, Lituania, Slovacia şi Slovenia. NATO cuprinde, la ora actuală, 26 ţări.
La cererea sa, obiectivul fundamental al NATO era apărarea Europei Occidentale
împotriva unui eventual atac din partea Uniunii Sovietice, fiind aşadar, un sistem de
apărare colectivă. Odată, însă, cu încetarea „războiului rece” şi auto-dizolvarea Pactului
de la Varşovia, NATO a adoptat o nouă strategie globală, care ţine seama de schimbările
produse în Europa şi în lume. Această strategie pornea de la aprecierea că riscurile la care
este supusă securitatea Aliaţilor ţin mai puţin de eventualitatea unei agresiuni deliberate
împotriva unei sau unor ţări membre, cât de consecinţele negative ale instabilităţilor
interne şi internaţionale.
NATO are sediul la Bruxelles (Mons), după ce, iniţial, fusese la Paris. Este o
organizaţie inter-guvernamentală, ale cărei ţări membre îşi păstrează suveranitatea şi
independenţa, fiind dotată cu structuri politice şi militare. Alianţa dispune , din 1955, de o
Adunare Parlamentară, compusă din 248 membri, mandataţi de parlamentele naţionale
ale ţărilor membre. România are o delegaţie formată din 10 membri plini şi 10 supleanţi.
În Europa Răsăriteană, în plan economic, a fost creat în 1949 Consiliul de
Ajutor Economic Reciproc (CAER), ca reacţie la „planul Marshall” acceptat de ţările
vest-europene şi respins de ţările blocului sovietic. A funcţionat efectiv doar din 1959.
Sediul a fost la Moscova. În afara ţărilor socialiste din Europa (mai puţin Albania),
CAER a mai cuprins Cuba, Mongolia, R.P.D.Coreeană, Laos şi Vietnam. S-a
autodizolvat pe 28 iunie 1991, după prăbuşirea regimurilor comuniste
în Europa Centrală şi de Est, cu puţin timp înainte de prăbuşirea însăşi
a Uniunii Sovietice.
Astfel, principalele instituţii europene create după cel de al doilea război mondial
se împart între cele două lumi: lumea occidentală dominată de SUA şi cea răsăriteană
dominată de URSS.
La baza întregii construcţii europene stă voinţa de a lucra împreună, pe baza unor
interese comune. Acestea au condus la convingerea că în unele domenii se pot obţine
rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel naţional. Aşa s-a ajuns la politici
comune tuturor statelor membre, elaborate şi adoptate de instituţiile comunitare cu
aplicabilitate pe întreg teritoriul Uniunii. Existenţa politicilor comune conferă unicitate
Uniunii Europene, pentru că demonstrează acceptarea cedării unei părţi a suveranităţii
statelor membre cãtre instituţiile europene.
Bazele actualei structurii ale Uniunii Europene au fost puse înca din anul 1950,
când minstrul francez al afacerilor externe din acea perioadă, Robert Schuman a propus
implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu
formele tradiţionale existente la acel moment. Iar acest tip de cooperare nou aparută,
presupunea implicarea statelor concentrarea suveranitatii către o organizaţie cu puteri de
constrângere asupra membrilor săi.
Începând cu 1950, gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atât din
punct de vedere geografic – prin aderări succesive - cât şi din punctul de vedere al
dezvoltării de politici şi structuri instituţionale comune. Astfel, pornind de la o
comunitate economică cu şase membri, în momentul de faţă s-a ajuns la o uniune politică
a 25 de ţări (cu negocieri în plină desfăşurare pentru admiterea de noi membri) şi care va
avea în curând o nouă Constituţie3.
Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relaţiile dintre statele membre şi
între popoarele acestora, într-o manierã coerentã, având drept suport solidaritatea.
Uniunea Europeanã este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare care a început în
1951 între şase state europene: Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda.
După cinci valuri de aderări (1973: Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie; 1981: Grecia;
1986: Spania şi Portugalia; 1995: Austria, Finlanda şi Suedia; 2004: Cipru, Estonia,
Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria; 2007: România
şi Bulgaria)., UE are acum 27 State Membre. Acest proces are ca scop extinderea paşnică
a zonei de stabilitate şi prosperitate către noi membri. Statele candidate în acest moment
sunt : Turcia şi Croaţia.
De asemenea, Uniunea Europeană (UE) înseamnă, pe de o parte menţinerea şi
extinderea acquis-ului Comunităţii Europene4 şi, pe de altă parte noi forme de cooperare
în domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC) şi al Justiţiei şi Afacerilor
Interne (JAI). Astfel, conform imaginii comune despre UE, prin Tratatul de la Maastricht
aceasta devine o construcţie cu trei piloni, care va fi menţinută şi dezvoltată continuu.
3
Adoptarea unei noi Constituţii este cauzată, în mare parte, de dimensiunea acestui
proces de extindere (zece
ţări) şi de transformările pe care le impune - atât la nivel instituţional, cât şi decizional.
4
Conform DEX, acquis-ul comunitar este ansamblul de drepturi si obligații asumate de statele membre ale
Uniunii Europene, normele juridice ce reglementează activitatea Comunitătilor Europene și a institutiilor
UE, actiunile și politicile comunitare.” Termenul „acquis” provine din limba franceză si înseamnă „ceea ce
s-a dobândit.
Consiliul European reuneşte şefi de stat sau de guvern din ţările membre şi
preşedintele Comisiei. Se organizează patru reuniuni de consiliu pe an, iar lucrările se
finalizează prin concluzii. Consiliul de miniştri este compus din miniştrii competenţi ai
statelor membre care se reunesc în funcţie de ordinea de zi sau de problematica care se
discută. Consiliul are un Secretariat general cu sediul la Bruxelles şi dispune de 2000 de
funcţionari, iar activitatea sa este asistată de Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi.
Parlamentul European a fost creat în 1958 iar în prezent conţine 723 membri împărţiţi în
grupuri politice. Competenţele sale sunt legislative, bugetare, de control asupra
executivului. Europarlamentarii sunt aleşi la fiecare cinci ani şi se reunesc lunar în sesiuni
plenare la Strasbourg unde se află sediul Parlamentului.
Comisia Euopeană este în fapt guvernul Uniunii şi are sediul la Bruxelles. Ea este
organizată pe 20 de comisari iar preşedintele Comisiei este în prezent Jose Manuel Durao
Barosso. Curtea de justiţie este compusă din 15 judecători pentru şase ani asistaţi de 9
avocaţi generali. Pe lângă Curte mai funcţionează şi un Tribunal de prima instanţă.
Curtea de conturi controlează veniturile şi cheltuielile din bugetul comunitar şi
este compusă din 15 membri. Alte organisme europene pot fi amintite: Comitetul
Regiunilor şi Banca Centrală Europeană.
4. Comisia Europeană.
Aceasta este, în fapt, Guvernul Uniunii, Executivul său şi are misiunea de a
reprezenta şi apăra interesul comunitar. Pentru că reprezintă interesul general, Comisia
este independentă faţă de ţările membre ale Uniunii. Din punct de vedere politic, ea
este responsabilă doar în faţa Parlamentului European. De aceea, este percepută în unele
cercuri ca fiind încarnarea tehnocraţiei europene. La origini, într-o comunitate de 6 state,
Comisia avea 9 membri. Numărul comisarilor a crescut de la 9 la 13 când Danemarca,
Irlanda şi Marea Britanie au aderat în 1973 la Uniune şi la 17 după admiterea Greciei,
Portugaliei şi Spaniei.
Din 1995 Comisia a avut 20 de comisari naţionali, provenind din ţările
comunitare: cele 5 ţări mari, respectiv Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie şi Spania,
au avut câte doi comisari, iar ceilalţi 10, câte unul. Numărul comisarilor a crescut la 25
odată cu lărgirea Uniunii în 2004, cele 5 ţări mari renunţând la al doilea comisar. În
timpul mandatului, care durează cinci ani, comisarii sunt independenţi, atât faţă de
guvernele ţărilor de unde provin, cât şi faţă de Consiliul UE, acestea neputând demite un
membru al Comisiei.
Prin Tratatul de la Maastricht, s-a stabilit ca preşedintele Comisiei să fie desemnat
în urma consultării Parlamentului, el fiind la rândul său, consultat pentru desemnarea
celorlalţi membri ai Comisiei. Apoi, întreaga Comisie este investită printr-un vot de
aprobare în Parlament.
Competenţele Comisiei sunt enumerate în art. 155 din Tratatul de la Roma şi
reluate în Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam: este gardian al Tratatului UE;
formulează propuneri, recomandări şi avize (funcţie de iniţiativă). De exemplu, pe baza
Avizului, Comisia recomandă Consiliului European începerea şi încheierea negocierilor
de aderare la Uniunea Europeană; exercită competenţe de execuţie pe care i le conferă
Consiliul (funcţia de execuţie şi de gestiune); participă la adoptarea actelor de către
Consiliu şi Parlament (funcţia de decizie); dispune de prerogative pentru a face
respectate obligaţiile impuse de actele comunitare (funcţia de control): veghează la
respectarea regulilor concurenţei de către agenţii economici; face verificări şi pronunţă
sancţiuni în cauze care privesc interesele financiare ale comunităţii; statuează asupra
ajutorului de stat în ţările membre; asigură aplicarea clauzelor de salvgardare;
îndeplineşte funcţia de reprezentare internă şi externă a Uniunii.
Preşedintele Comisiei este Jose Manuel Durao Barosso, fost prim-ministru al
Portugaliei.
Comisia se reuneşte, în principiu, în fiecare miercuri (dar continuă şi joi dacă este
necesar) în formula colegială. Există şi reuniuni ale unor grupuri de membri, cu care
ocazie se adoptă documente care un necesită prezenţa tuturor.
Pe lângă procedura orală în şedinţa plenară, mai există încă două modalităţi de
luare a deciziei: procedura de abilitare a unui comisar şi procedura scrisă. Administraţia
Comisiei se vrea pluri-naţională, sinonimă cu neutralitatea. Recrutarea funcţionarilor şi
funcţionarea administraţiei comunitare prevăd proceduri care să evite formarea unor
„celule naţionale”. Sediul Comisiei Europene este la Bruxelles.
5. Curtea de Justiţie este curtea supremă a Uniunii. Fiecare stat membru are câte un
judecător, numit pentru o perioadă de 6 ani. La fiecare 3 ani, are loc o reînnoire parţială a
judecătorilor. Preşedintele Curţii este ales de judecători pentru o perioadă de 3 ani.
Curtea de Justiţie are rolul de a asigura respectarea legalităţii comunitare şi
implementarea prevederilor Tratatului Uniunii. Totodată, Curtea emite avize privind
acordurile internaţionale încheiate de Comunitatea Europeană. Curtea de Justiţie dispune
de un Tribunal de Primă Instanţă, creat în 1987 dar care funcţionează „de facto” din
noiembrie 1989. Dispune de un număr de avocaţi, care trebuie să fie înscrişi într-un barou
al unui stat membru.
2. Banca Centrală Europeană (BCE), are sediul la Frankfurt (din 1998). Are
misiunea de a defini şi pune în aplicare, împreună cu băncile centrale ale ţărilor membre,
politica monetară a Uniunii Europene. BCE are ca sarcină principală să autorizeze
emiterea biletelor de bancă şi monedele în EURO, să exercite un control asupra băncilor
centrale naţionale şi să constituie rezerve de schimb. BCE are 3 organe de lucru:
Comitetul Director (preşedinte, vicepreşedinte şi 4 membri; Consiliul Guvernatorilor;
Consiliul General, cu atribuţii consultative.
Asadar, Uniunea Europeană dispune de un cadru instituţional unic care asigură
coerenţa şi continuitatea acţiunilor sale. Toate instituţiile intervin în cadrul Comunităţii
Economice cât şi în formele care privesc cooperarea interguvernamentală.
IV.BIBLIOGRAFIE