Curs 5 – 21.03.

2011

Efectele obligatiilor

In dreptul roman, obligatiile genereaza efecte normale si efecte accidentale.

Efectul normal al obligatiei consta in executarea sa, astfel incat creditorul sa-si poata
valorifica dreptul de creanta. Dar, in legatura cu executarea obligatiilor, trebuie sa distingem intre
obligatiile contractuale (cele izvorate din contracte) si obligatiile delictuale (?), deoarece obligatiile
contractuale sunt guvernate de principiul relativitatii efectelor contractelor, potrivit caruia res inter
alios acta aliis neque nocer neque prodese potes?t. (“contractele incheiate intre unii nici nu vatama,
nici nu profita altora”). Ceea ce inseamna ca orice contract va produce efecte numai intre parti,
adica numai intre creditor si debitor, nu si fata de terti.
Dar, prin notiunea de parti trebuie sa intelegem persoanele care au incheiat contractul,
creditorii chirografari ai acelor persoane si mostenitorii persoanelor care au incheiat contractul.
Din principiul general al relativitatii efectelor contractelor, se desprind trei reguli:
- nulitatea stipulatiunii pentru altul;
- nulitatea promisiunii pentru altul;
- nereprezentarea in contracte.

Regula nulitatii stipulatiunii pentru altul s-a nascut in legatura cu utilizarile pe care le-a
avut stipulatiunea pe taram contractual. Stipulatiunea este un contract verbal, incheiat prin intrebare
si raspuns. Imbraca doua forme:

Stipulatiunea obisnuita
Primus il intreaba pe Secundus: “Promiti sa-mi dai 100?” (dupa exemplul lui Gaius), iar
Secundus raspunde: “Promit!”. Aceasta stipulatiune este valabila, intrucat isi produce efectele intre
parti, intre Primus si Secundus.

Stipulatiunea pentru altul

Dupa cum spune Gaius, Primus il intreaba pe Secundus: “Promiti sa-i dai 100 lui Tertius?”,
iar Secundus raspunde: “Promit!”. Aceasta stipulatiune este nula si fata de Primus, si fata de
Tertius. Fata de Primus ea este nula intrucat Primus nu are interes in contract. Ea este nula si fata de
Tertius, pentru ca Tertius este tert, nu a participat la incheierea contractului si nu este parte in
contract. Dar, stipulatiunea pentru altul prezinta interes practic. Spre exemplu, daca Primus are o
creanta de 100 fata de Secundus si o datorie de 100 fata de Tertius, prin plata facuta de Secundus lui
Tertius, se sting doua obligatii distincte. De aceea, romanii au creat un mecanism prin care desi
stipulatiunea pentru altul ramane nula, ea devine totusi executorie. Acest mecanism se intemeiaza
pe stipulatiunea unei penalitati stipulatio poene, caci dupa ce se incheie stipulatiunea pentru altul, se
mai incheie inca o stipulatiune, denumita a penalitatii, ocazie cu care Primus il intreaba pe
Secundus: “Daca nu-i vei plati 100 lui Tertius, promiti sa-mi platesti mie 500?” (dupa exemplul lui
Gaius). Aceasta stipulatiune a penalitatii este valabila, intrucat ea urmeaza sa-si produca efectele
intre Primus si Secundus. Astfel incat, daca Secundus nu executa stipulatiunea nevalabila, va trebui
sa o execute pe cea valabila si in exemplul nostru, sa plateasca de cinci ori mai mult. Iata de ce, in
practica, Secundus prefera sa execute stipulatiunea nevalabila, si astfel aceasta stipulatiune devine
executorie.

In cazul promisiunii pentru altul, Primus ii promite lui Secundus ca Tertius ii va da 100.
Aceasta promisiune este nula si fata de Primus, si fata de Tertius. Fata de Primus ea este nula
intrucat Primus nu a promis fapta sa. Aceasta promisiune este nula si fata de Tertius, intrucat
Tertius, neparticipand la incheierea contractului, nu este parte. Dar, si aceasta promisiune prezinta
interes practic. De aceea, jurisconsultii romani i-au modificat modul de formare, astfel incat
promisiunea pentru altul sa devina valabila, intrucat, potrivit formei modificate, Primus ii promite
lui Secundus ca va proceda de asa maniera incat sa-l determine pe Tertius sa-i dea 100. Aceasta
promisiune este valabila deoarece de data aceasta Primus a promis fapta sa. Iar daca Tertius nu-i
plateste lui Secundus ceea ce i-a promis Primus, atunci Secundus va intenta cu succes actiunea
impotriva lui Primus.

Tot din principiul relativitatii ? contractelor, decurge si regula ? in contracte.

Reprezentarea in contracte este procedeul juridic prin care un pater familias, denumit
reprezentat se obliga, prin contractul incheiat de un alt pater familias, denumit reprezentant. Asa
cum spuneam, romanii nu au admis secole de-a randul reprezentarea in contract, pentru ca se
opunea principiul relativitatii. Pe de alta parte, regula nereprezentarii in contracte s-a impus nu
numai din ratiuni de ordin juridic, ci si din ratiuni de ordin practic. Avand in vedere faptul ca in
epoca foarte veche societatea romana se intemeia pe economia naturala, primitiva, inchisa, in care
contractele se incheiau foarte rar, erau adevarate evenimente in viata romanilor, incat nu se punea
problema reprezentarii in contracte.
Insa, catre sfarsitul Republicii, in conditiile revolutiei economice, o data cu inflorirea
comertului, a afacerilor, romanii erau interesati sa incheie contracte in acelasi moment in locuri
diferite, astfel incat reprezentarea in contracte a devenit o necesitate juridica. Urmarea a fost ca prin
reforme succesive, pretorul si jurisconsultii au admis mai intai reprezentarea imperfecta in
contracte, iar mai tarziu chiar si reprezentarea perfecta, dar numai in anumite cazuri. In functie de
efectele sale, reprezentarea in contracte este perfecta si imperfecta.
In cazul reprezentarii perfecte in contracte, persoana reprezenta?ntului dispare, iar efectele
contractului se produc direct asupra reprezentatului, in sensul ca desi contractul este incheiat de
reprezentant, reprezentatul este acela care devine creditor sau debitor.
In cazul reprezentarii imperfecte in contracte, reprezentatul se obliga alaturi de
reprezentant, ceea ce inseamna ca, la reprezentarea imperfecta, creditorul are doi debitori, si pe
reprezentant, si pe reprezentat. Daca intentioneaza sa-l urmareasca in justitie pe reprezentant,
creditorul va intenta impotriva lui actiunea directa izvorata din contractul pe care l-a incheiat cu
reprezentantul. Iar daca intentioneaza sa-l urmareasca in justitie pe reprezentant, va intenta
impotriva lui o actiune utila care va avea formula redactata cu transpozitiune, caci in intentio a
formulei va figura numele reprezentantului. In condemnatio va figura numele reprezentatului,
deoarece reprezentatul este chemat in justitie, participa la dezbaterile procesului si urmeaza sa
suporte efectele sentintei.
Prin urmare, fata de aceasta redactare a formulei, judecatorul, in calitatea sa de sclav al
formulei, verifica daca cel mentionat in intentio (reprezentantul) a incheiat contractul, iar daca se
verifica, atunci il condamna pe cel mentionat in condemnatio. Primul pas catre reprezentare
imperfecta a fost facut inca de la inceputul epocii vechi.

In functie de calitatea reprezentantului, reprezentarea in contracte este activa si pasiva.

Atunci cand reprezentantul are calitatea de creditor, reprezentarea in contracte este activa, iar atunci
cand reprezentantul are calitatea de debitor, reprezentarea este pasiva. Prin urmare, reprezentarea
imperfecta in contracte este intotdeauna pasiva, pentru ca intotdeauna reprezentantul si
reprezentatul sunt debitori. Asa cum spuneam, in vederea admiterii reprezentarii imperfecte in
contracte, pretorul a initiat o serie de reforme, continuate de jurisconsulti. Aceste reforme au fost
determinate de necesitatea sporirii capacitatii de a se obliga a fiului de familie. Intrucat, asa cum ne
amintim, in epoca veche, fiul de familie nu putea incheiate contracte in nume propriu, ci numai
imprumutand capacitatea lui pater familias si cu conditia ca prin efectele acelor contracte, pater
familias sa devina creditor, sa aiba o situatie mai buna din punct de vedere patrimonial, si nu
debitor. Insa, acest sistem s-a putut aplica numai cata vreme contractele au fost unilaterale. Catre
sfarsitul Republicii, au aparut contractele bilaterale, in cazul carora ambele parti aveau in acelasi
timp si calitatea de creditor si cea de debitor. In acest stadiu, filius familias nu-i putea face mai buna
situatia mai buna lui pater, fara sa i-o faca si mai rea, adica nu-l putea face creditor fara a-l face si
debitor in acelasi timp. De aceea, pretorul a intervenit si a admis ca numai in cinci cazuri
determinate, fiul de familie sa se poata obliga in nume propriu, obligandu-l in acelasi timp cu
caracter alaturat si pe pater familias. Astfel incat, in acest sistem, creditorul avea doi debitori, si pe
fiul de familie, si pe pater familias. Daca intentiona sa-l urmareasca pe fiu, creditorul intenta
impotriva lui actiunea directa (actiunea izvorata din contractul pe care il incheiase cu fiul). Daca
intentiona sa-l urmareasca pe pater familias, atunci intenta impotriva lui actiunea cu caracter
alaturat, care avea o formula redactat cu transpozitiune, deoarece in intentio a formulei era
mentionat numele fiului de familie care incheiase contractul, iar in condemnatio era mentionat
numele lui pater familias, care era chemat in justitie si obligat sa suporte consecintele.

Actiunile ??
Actio quod iussu – data impotriva acelui pter familias care l-a imputernicit pe filius sa
incheie un anumit contract, spre exemplu contractul de vanzare-cumparare.
Actio exercitoria – data impotriva acelui pater familias care il imputerniciesed pe fiu sa
exercite un comert maritim.
Actio institoria – era data impotriva acelui pater familias care il imputernicise pe filius sa
exercite un comert pe uscat (sa tina o pravalie)
Actio de peculio et de in rem verso – este actiunea cu privire la peculiu si la castig, era
acordata impotriva lui pater familias atunci cand fiul facea acte de comert cu bunurile aflate in
peculiul sau, fara stirea si fara aprobarea lui pater familias.
Actio tributoria – era acordata impotriva lui pater familias atunci cand fiul facea acte de
comert cu bunurile din peculiul sau, fara aprobarea expresa a lui pater familias, cu toate ca pater
familias a cunoscut si a tolerat acele acte de comert.

Prin urmare, sistemul actiunilor cu caracter alaturat intruneste unele conditii ale
reprezentarii in contracte, de vreme ce pater familias se obliga printr-un contract pe care nu l-a
incheiat el insusi, ci fiul. Si totusi, acest sistem nu intruneste toate conditiile necesare reprezentarii,
deoarece el nu functioneaza in relatiile dintre doi patres familiae, ci numai in relatiile dintre pater si
fillius. De aceea, pretorul a facut un pas mai departe si a acordat actio exercitoria si actio institoria
impotriva acelui pater familias care l-a imputernicit pe un alt pater familias sa exercite un comert
pe mare sau pe uscat. In acest stadiu, sistemul reprezentarii in contracte este gata elaborat. Dar, nu
se aplica pe scara generala, ci numai la contractele incheiate in legatura cu un comert pe mare sau
pe uscat. Asa se face ca jurisconsultii, mergand mai departe, pe cale de intepretare, au creat actio
quasi institoria, care era intentata impotriva acelui pater familias care l-a imputernicit pe un alt
pater familias sa incheie un contract in orice domeniu. Din acel moment, reprezentarea in contracte
s-a aplicat pe scara generala, dar numai in forma imperfecta, in sensul ca si reprezentantul si
reprezentatul erau debitori, iar reprezentatul se obliga alaturi de reprezentant. In acest stadiu,
creditorul il putea urmari pe reprezentant prin actiunea directa, iar pe reprezenta il putea urmari prin
actio quasi institoria, care este o actiune utila si care are o formula redactata cu transpozitiune.
Totusi, in mod exceptional, sub influenta dreptului egiptean, romanii au admis si cateva
cazuri de reprezentare perfecta in contracte. Este vorba despre doua cazuri de reprezentare perfecta:
activa si pasiva si de un singur caz de reprezentare perfecta activa. Primul caz de reprezentare
perfecta activa si pasiva este cel al tutorelui, caci la sfarsitul tutelei, toate actiunile de care dispunea
tutorele, precum si toate actiunile care erau date impotriva tutorelui treceau asupra pupilului, cand
implinea varsta de 14 ani.
Al doilea caz de reprezentare perfecta activa si pasiva este acela al imprumutului in
vederea consumatiunii, care se realiza prin contractul real denumit mutuum. Iar mutuum, ca orice
contract real presupune o conventie a partilor insotita de remiterea materiala a bunului. In cazul lui
mutuum, fiind vorba de res nec mancipi, remiterea se facea prin traditiune. Dar, la un moment dat,
romanii au admis ca traditiunea se poate realiza prin intermediul altuia. Din acel moment,
reprezentarea perfecta a devenit posibila in cazul imprumutului in vederea consumatiunii. Astfel,
daca reprezentatul il imputernicea pe reprezentant sa acorde o suma de bani cu titlul de imprumut
unui tert, reprezentatul este acela care devenea creditor, desi banii fusesera dati cu imprumut de
catre reprezentant. Iar daca reprezentantul il imputerniceste pe reprezentat sa ia cu imprumut o
suma de bani, atunci reprezentan?tul devine debitor. Iar cazul de reprezentare perfecta activa este
cel al reprezentantului devenit insolvabil, caci in cazul nereprezentarii in contracte, daca
reprezentantul devenea creditor, atunci el trebuia sa transmita valoarea creantei asupra
reprezentatului prin acte ulterioare si distincte. Daca insa reprezentantul devenea insolvabil in acest
sistem, atunci bunurile sale erau scoase la vanzare de catre creditorii sai, printre care si
reprezentatul. Si cum reprezentantul era insolvabil, creditorii, inclusiv reprezentatul, nu-si puteau
valorifica drepturile de creanta integral, ci numai in parte proportionala cu valoare acelor creante.
Iata de ce, din ratiuni de ordin practic si in spiritul echiatii, s-a admis ca ori de cate ori
reprezentantul devine insolvabil, dreptul de creanta sa nu mai intre in patrimoniul sau, ci in
patrimoniul reprezentatului.

Din cele infatisate rezulta, printre altele, ca in materie contractuala, fiul de familie are o
capacitate ridicata de a se obliga in nume propriu. Insa, in materie delictuala, fiul de familie are o
deplina capacitate de a se obliga in nume propriu, ceea ce inseamna ca raspunde in nume propriu
pentru delictul comis. Raspunderea sa este personala, dar aceasta raspundere, care este personala,
are loc in conditii speciale, intrucat fiul de familie nu are patrimoniu, nu are bunuri proprii. Aceasta
raspundere proprie in conditii speciale pentru delictul comis a functionat in doua sisteme:
Sistemul noxalitatii
Daca fiul de familie comitea un delict, pater familias avea doua posibilitati: fie sa-l
abandoneze pe fiul delincvent in mainile victimei delictului, pentru ca victima sa-si exercite dreptul
de razbunare, avand in vedere faptul ca, la originea ideii de obligatie se afla dreptul de razbunare.
Pater familias are posibilitatea de a plati o suma de bani cu scopul de a rascumpara dreptul de
razbunare al victimei, situatie in care delincventul ramanea sub puterea lui pater familias. Dar s-a
observat ca in acest sistem al noxalitatii, pater familias nu are si a treia posibilitate, aceea de a face
dovada nevinovatiei presupusului delincvent, incat au fost create actiunile noxale.

Sistemul actiunilor noxale.

Actiunea noxala era pusa la dispozitia victimei, pentru a o intenta impotriva lui pater
familias al presupusului delincvent, cu scopul de a verifica daca pater familias intentioneaza sau nu
sa faca dovada nevinovatiei presupusului delincvent. Asadar, pater familias nu era obligat sa se
judece. Daca nu voia sa se judece, se aplica sistemul noxalitatii cu cele doua variante ale sale. Daca
pater familias accepta sa se judece si pierdea procesul, in sensul ca nu putea face dovada
nevinovatiei presupusului delincvent, iarasi se aplica sistemul noxalitatii. Iar daca pater familias
accepta sa se judece si castiga procesul facand dovada nevinovatiei presupusului delincvent, atunci
fiul de familie era exonerat de raspundere.