Sunteți pe pagina 1din 3

Baronul din copaci

În aparenţă o operă doar pentru copii , “ Baronul din copaci ” aparţinând celebrului
scriitor Italo Calvino , este o operă mult mai profundă , care tratează o temă foarte
important legată de copilăria fiecărui copil , şi anume: „ Joc şi joacă ”.
Italo Calvino , născut în 1923 în Cuba, fiind considerat unul dintre cei mai importanţi
scriitori postmoderni , a creat scrieri literare care se remarcă prin structurile narative
originale, inovatoare, prin utilizarea tehnicii alternanţei punctelor de vedere şi a manierei
ludice , în opera” Baronul din copaci „ fiind prezente aceste caracteristici ale stilului lui
Calvino.
„ Baronul din copaci „ este o operă epică deoarece există personaje şi acţiune care
se desfăşoară intr-un anumit cadru spatio-temporal . Modul predominant de expunere a
textului este naraţiunea împletită cu dialogul , însă în tot textul operei se regăsesc şi
celelalte moduri de expunere , descrierea şi monologul , încadrate perfect pentru a
armoniza textul. Personajele sunt caracterizate în două moduri predominante în text :
caracterizarea directă şi caracterizarea indirectă realizată prin vorbele , faptele , trăirile
interioare şi gândurile personajelor precum şi prin atitudinile , comportamentul , relaţiile
cu celelalte personaje, gesturile, vestimentaţia , statutul social şi numele lor.
Acţiunea romanului este plasată la sfârşitul sec. XIX şi e constituită de relatarea
faptelor baronului Cosimo Piavasco di Rondo de către fratele acestuia , Biagio , deci din
acest lucru rezultă ca naratorul , vocea dintr-o operă narativă , narează la persoana a-III-a
, procedeul prin care naratorul narează evenimentele fiind discursul , evenimentele fiind
narate într-o anumită ordine dorită de narator. În timpurile de început , în casa din
Ombrosa locuiau baronul Arminio Piavasco di Rondo şi sotia sa , Corradina , fiică de general ,
împreună cu cei trei copii ai lor:Battista , Cosimo şi Biagio. Alături de aceştia îi mai gasim pe
abatele Fauchefleur , perceptorul băieţilor , şi pe administratorul moşiilor , cavalerul avocat
Enea Silvio Carrega , după toate probabilităţile fratele natural al baronului.
Toată aventura începe cu refuzul hotărât al micului Cosimo de a servi mâncarea
adusă la masă. Gestul era o necuviinţă gravă, o adevărată catastrofă deoarece eticheta
fusese întotdeauna respectată cu rigiditate , masa desfăşurându-se ca o continuă repetiţie
pentru o invitaţie la Curte. Fără să mai aştepte pedeapsa , Cosimo se şi cocoţă în copacul
ales , ale cărui crengi dădeau spre sufrageria casei. Refuzul său , era în fond , cât se poate
de îndreptăţit. Cea care avea în grijă bucătăriile era fiica baronului , Battista , care din
pricina unei logodne rupte , stătea numai în casă şi chiar se îmbrăca în haine călugăreşti ,
fiind pe deplin înzestrată cu o originalitate macabră , regăsindu-şi liniştea în prepararea
mâncărurilor din „ingrediente” de tot felul (de la şobolani până la melci etc. ). Battista
găsise modul în care să-i terorizeze pe cei din jur , însă nimeni nu îndrăznise sa spună ceva.
Cosimo , cu o încăpăţânare care părea cât de poate de copilărească , hotărăşte să nu
mai coboare niciodată. Cred că la început el n-a luat în serios lucrul acesta , urcându-se în
copac doar pentru că acolo se simţea în siguranţă rămânând acolo doar din ambiţie. O va
cunoaşte astfel pe orgolioasa fiică a marchizului , Viola , şi în confruntarea cu aceasta ,
Cosimo are pentru prima dată sentimentul proprietăţii unui teritoriu cucerit , doar al său:cel
al arborilor. O altă întâlnire importantă va fi cea cu zdrenţăroşii hoţi de fructe din care
Cosimo învaţă cum să se poarte cu cei din jurul său. Cosimo află cu surprindere că într-o
vreme Viola fusese „ de-a lor ” , însoţindu-i călare şi dând semnalul de alarmă ori de câte ori
pungaşii se aflau în pericol. Îi trădase însă , şi fascinaţia pe care o exercita asupra băieţilor
de amesteca acum şi cu ciudă şi duşmănie.
Această perioadă e , fără îndoială , perioada probelor cele mai dificile pentru Cosimo.
Totul e nou şi totul cere o atenţie sporită: cunoaşte farmecul , dar şi inconfortul primei
nopţi petrecute în copac , leagă o relaţie ciudată cu Viola , pe care ţi-ar dori-o prietenă ( şi
care-i va deveni mai târziu ceva mai mult ) , dar a cărei bunăvoinţă ascunde adesea viclenii şi
capcane; trebuie să găsească mijlocul de a răspunde demn şi eficace batjocurii hoţilor de
fructe şi , nu în ultimul rând , să dejoace încercarea baronului de a-l aduce cu picioarele pe
pământ , încercare pe care baronul , în culmea disperării , o va folosi de-atâtea ori. Dar
dintre toate isprăvile lui , cea mai grozavă este lupta cu pisica sălbatică , pe care reuşeşte
să o străpungă cu săbiuţa. Nu-i poate însă dedica iubitei sale prada , căci aceasta tocmai
pleacă. Între timp viaţa lui Cosimo se organizează. Biagio îi aduce tot ce-i trebuie pentru a-
şi construi nişte adăposturi , ba chiar şi o puşcă ce se va dovedi nespus de utilă. Câteva
frânghii şi un sistem de scripeţi îi măresc considerabil posibilitatea de deplasare. Învaţă să
facă focul fără a coborî din copac ţi inventează un sistem ingenios de a aduce apa unei
cascade până la crengile unui copac. Renunţă la fracul pretenţios şi adoptă o ţinuta mult mai
lejeră confecţionată de el însuşi , mult mai adecvată noilor sale îndeletniciri. Chiar şi
relaţiile cu părinţii „ se normalizează „ întrucâtva , mama fiind prima care îl înţelege , de
altfel între ei fiind o relaţie speciala , ea fiind cea care î urmărea cu binoclul şi însemna pe
hartă locul unde se găsea. Până şi baronul Arminio , deşi neconsolat , decide ca lecţiile fiului
său să fie reluate fie şi-n copaci. Cosimo , chiar dacă trăia în copaci nu rămâne necunoscut
cel din jurul său , dimpotrivă încearcă să se facă cât mai util semenilor săi , celor care îl
înconjoară. Îl adoptă pe Optimus Maximus , câinele baset al Violei pe care-l uitase când
plecase , acesta fiind un leac pentru singurătatea lui. Se apropie şi de câţiva oameni : de
cavalerul avocat , căruia îi descoperă micile pasiuni şi de banditul Gian dei Brughi căruia îi
stârneşte pofta de a citi. Cosimo este şi el un mare iubitor de cărţi , chiar corespunde prin
scrisori cu mari învăţaţi ai timpului , fără să-şi piardă în tot acest timp pasiunea pentru
îndeletnicirile practice : curăţă şi tunde pomii vecinilor , îi învaţă pe oameni să preîntâmpine
incendiile şi chiar stinge vreo trei-patru. Timpul trece , Cosimo împlineşte 18 ani şi baronul
îşi dă seama că moştenitorul titlurilor sale va fi mereu altfel.
Pe măsură ce Cosimo se maturizează cei din jurul său încep încet-încet să dispară ,
şirul dispariţiilor culminând cu moartea mamei sale. Se îndepărtează şi Biagio , pe care
proaspăta soţie îl ţine departe de fratele „ ţicnit ”. Viola , revenită pentru scurt timp , îşi
pierde şi ea urmele.
Ecourile revoluţiei franceze ajung şi la Ombrosa , apoi cele ale războaielor
napoleoniene , şi Cosimo va fi mereu prezent în mijlocul locuitorilor , care îl vedeau acum cu
alţi ochi. Însă anii trec , Cosimo este deja bătrân şi se simte tot mai slăbit , şi dorind dă
moară printre oameni , se instalează în nucul din mijlocul pieţei. Ca pentru a-i marca destinul
neobişnuit , şi moartea-i va fi niţeluş ciudată : prinzându-se de ancora unui balon aerostat
ce trecea pe deasupra capului său , Cosimo dispare în timpul traversării golfului. Rămâne
doar epitaful care-l rezuma aşa de bine: „ Cosimo Piavasco di Rondo. A trăit în copaci. A
iubit întotdeauna pământul. A urcat la cer. ”
Astfel Cosimo s-a dovedit a fi curajos , că are spirit de iniţiativă şi de conducător.
Era inventiv şi înteprinzător , dorea să se facă util societăţii , era inteligent şi afectuos ,
iar pentru unii foarte ciudat.
„ Baronul din copaci „ se constituie după principiile a ceea ce numim „ opere deschise
” : pe de o parte avem trama facilă şi stilul simplu , accesibil , lipsit de artificii narative
surprinzătoare , pe de alta , prezenţa simbolurilor în text precum simbolistica copilului sau
a copacului , permiţând multiplicarea semnificaţiilor la niveluri tot mai înalte de receptare.
„ Baronul din copaci „ este o carte jucăuşă despre un copil care n-a vrut să mai
coboare din pom , dar şi despre libertate şi obţiune , despre posibilitatea construirii unui
univers paralel realului obişnuit. Prin această poveste scriitorul vrea să ne transmită un
mesaj foarte important şi anume că trebuie să-i înţelegem şi să-i acceptăm pe cei din jurul
nostru aşa cum sunt , cu defectele , calităţile şi nebuniile lor pentru că în fiecare dintre noi
străluceşte un lucru bun care abia aşteaptă să fie descoperit.
Povestea baronului nu este o utopie în sens iluminist ( chiar dacă acţiunea este
plasată în plină epocă a Luminilor ) , pentru că constituirea unei lumi paralele celei de zi cu zi
e privită ca problemă strict individuală , dar nici o pledoarie pentru izolarea egoistă şi
însingurată , căci spaţiul arborilor este în acelaşi timp şi deasupra noastră , dar şi printre
noi. Baronul se smulge convenţiilor apăsătoare şi limitative ale oamenilor , dar rămâne un
umanist , iubind întotdeauna pământul.