Facultatea de Farmacie

Analizatorii

Student: Lupoaie Florentina Viorica

Anul 1
 Analizatorii

- sisteme morfofuncţionale prin care la nivel cortical se realizează analiza cantitativă şi calitativă
a stimulilor din mediul extern şi intern, care acţionează asupra receptorilor.
- 3 segmente: 1. periferic=receptorul=formaţiune specializată, care poate percepe o anumită
formă de energie din med. ext sau int., sub formă de stimuli
2. intermediar=de conducere=căi nervoase prin care impuls. nv. e transmis la scoarţa
cerebrală.
Căile ascendente directe – sinapse puţine, impulsuri conduse rapid şi proiectate întro arie
specifică fiecărui analizator
indirecte(SRAA) - impulsuri conduse lent şi proiectate cortical difuz şi
nespecific
3. central=aria cerebrală la care ajunge cale a de conducere şi la nivelul căreia
impulsurile sunt transformate în senzaţii.
Pielea – analizatorul cutanat

- înveliş protector şi sensibil ce se continuă la nivelul orificiilor naturale cu mucoase

- 3 str. epidermul – în contact direct cu mediul, epiteliu pluristratificat keratinizat
- 2 str - profund = germinativ; superficicial=cornos
- nu are vase de sânge, se hrăneşte prin osmoză din lichidul intercelular
- are termin nervoase libere
dermul - pătură conjunctivă densă, cu vase de sânge şi limfatice, termin nv, anexe
cutanate(fir de păr, glande)
- 2 str. spre epidermă – derm papilar cu papile dermice-ridicături tronconice,
mai evidente pe suprafaţa degetelor şi formează proeminenţe n. creste papilare=amprente
spre hipoderm - derm reticular cu fibre de colagen şi elastice formând
fascicule groase. Elementele celulare sunt relativ rare.
hipodermul - ţesut conjunctiv lax, cu celule adipoase; conţine bulbii firului de păr,
glomerulii glandelor sudoripare, corpusculii Vater-Pacini
Receptorii cutanaţi
1. terminaţii libere – arborizaţii dendritice ale neuronilor senzitivi din ganglionii spinali
distribuiţi printre cel epid
- există fb nv care se termină sub forma unui coşuleţ în jurul unor celule epiteliale
şi formează discurile tactile Merkel.
2. terminaţii încapsulate în hipoderm, corpusculi pt sensib tactilă, corpusculii Vater-Pacini (cei
m mari); în derm, Meissner, Krause(rece) şi Ruffini(cald).
Receptorii tactili
- mecanoreceptori stimulaţi de deformări mecanice
- în derm, mai numeroşi în tegumentele fără păr
- prin ei se generează senzaţii tectile, de presiune sau vibratorii

2
 - cei localizaţi superior – recepţionează atingerea (corpusculii Meissner, discurile
Merkel)
profund – recepţionează presiunea (corpusculii Ruffini)
- corpusculii Pacini se adapteazăf rapid şi recepţ vibraţiile
- termin nerv libere detectează atingerea şi presiune
- corpusculii Golgi-Mazzoni, o varietate a corpusculilor Vater-Pacini, mai
mici, localizaţi în hipodermul pulpei degetelor.
Receptorii termici
- terminaţii nervoase libere cu diametrul mic, nemielinizaţi
- 2 tipuri – pt rece (m numeroşi) şi pt cald
- temperaturile extreme stimulează şi receptorii dureroşi (algoreceptori)
Receptori dureroşi
- term nervoase libere+toţi receptorii cutanaţi, dacă sunt stimulaţi excesiv
- sunt stimulaţi de 3 categorii de factori – mecanici, termici, chimici – ce se adaptează puţin
sau chiar deloc în prezenţa stimulului. Mai mult, persistenţa stimulului poate duce la
creşterea în intensitate a senzaţiei.
Câmpul receptor
- aria tegumentară a cărei stimulare determină modificări în rata de descărcare a neuronului
senzitiv
- suprafaţa câmpului receptor e invers proporţională cu densitatea receptorilor în regiune
Acuitatea tactilă
- pragul de percepere distinctă a 2 puncte diferite şi este distanţa minimă la care, prin
stimularea a 2 puncte apropiate, subiectul percepe atingerea fiecăruia dintre ele
- 2 mm la vârful limbii, 50 mm în anumite zone de pe toracele posterior.
Analizatorul kinestezic
- desfăşurarea normală a activităţii motorii necesită informarea permanentă a SNC asupra:
poz. spaţiale a corpului şi a segmentelor sale
gradului de contracţie a muşchilor
- aceste informaţii sunt furnizate de receptorii: vestibulari, vizuali, cutanaţi,
proprioceptori=receptori specifici aparatului locomotor (muşchi, tendoane, articulaţii, periost,
ligamente):
1. corpusculii Vater-Pacini (periost şi articulaţii) – sensibili la mişcări şi modif de presiune
2. corpusculii neurotendinoşo Golgi (joncţiunea muşchi-tendon)
– în corpuscul pătrund 1-3 fibre nervoase stimulate de întinderea puternică a tendonului
– monitorizază continuu tensiunea produsă în tendon
– previn contracţia musculară excesivă
alungirea exagerată a muşchiului
3. terminaţii nervoase libere – se ramifică în toată grosimea capsulei articulare şi transmit
sensibilitatea dureroasă articulară
4. fusurile neuromusculare – sunt diseminate printre fibrele musculare striate, care sunt
stimulate de tensiunea dezvoltată în timpul contracţiei musculare
- formate din 5-10 fibre musculare modificate numite intrafusale,
conţinute
întro capsulă conjunctivă şi dispuse paralel cu cele extrafusale
3
 - porţiunile periferice – contractile
centrală – necontractilă, conţine nuclei
- inervaţia senzitivă – dendritele neuronilor sz din ggl spinali
motorie – axonii neuronilor γ din cornul anterior al MS,
care ajunge la partea periferică a fibrelor cu sac nuclear şi cu lanţ nuclear pe care le contractă,
determinând întinderea porţiunii centrale, ce duce la stimularea fibrelor senz anulospirale şi a
celor „în floare”. Impulsul nervos se transmite neuronilor α, ce det contracţia fibrelor
extrafusale, determinând contracţia muşchiului.
- impulsurile aferente de la proprioceptori sunt conduse pe 2 căi:
• kinestezică (simţul poziţiei şi al mişcărilor în spaţiu) – fascicule spinobulbare
• proprioceptivă de reglare a mişcării (simţul tonusului muscular) – fascicule
spinocerebeloase ant şi post
- dispunerea paralelă a fibrelor intrafusale face ca întinderea fibrelor extrafusale să det şi
întinderea celor intrafusale
- în MS există 2 tipuri de neuroni: α – inerv fibrele extrafusale
γ – inervează fibrele intrafusale
- relaxarea musculară e prevenită prin întinderea şi activarea fusurilor, care, la rândul lor,
declanşează o contracţie reflexă. Acest mecanism produce o întindere şi o tensiune musculară de
relaxare – tonus muscular.
5. corpusculii Ruffini – în stratul superficial al capsulei articulare şi recepţionează poziţia şi
mişcările din articulaţii
Analizatorul olfactiv
- olfacţia slab dezvoltată la om, comparativ cu unele animale
- rol:depistează prezenţa în aer a unor substanţe mirositoare, eventual nocive
alături de gust apreciază calitatea alimentelor şi declanşează secreţii digestive
- receptorii=chemoreceptori, situaţi pe partea postero-superioară a foselor nazale, sunt celule
bipolare din mucoasa olfactivă=I neuron: dendrita: scurtă şi groasă se termină cu o
veziculă=buton olfactiv prevăzut cu cili
axonii: pleacă de la polul bazal, se înmănunchează pentru a forma nervul
olfactiv (10-20), stăbat lama ciuruită a etmoidului şi se termină în bulbul olfactiv, făcând sinapsa
cu celule multipolare (celule mitrale)= II neuron axonii formează tractul olfactiv  faţa
medială a lobului temporal (aria olfactivă – girul hipocampic şi nucleul amigdalian). Calea
olfactivă nu are legături directe cu talamusul.
- pentru a putea fi mirosită o substanţă trebuie să fie volatilă şi solubilă (să poată traversa stratul
de mucus şi să ajungă la celulel olfactive)
- omul distinge cca 10000 mirosuri diferite rezultate prin combinarea celor cca 50 mirosuri
primare.
Analizatorul gustativ
- rol: informează asupra calităţii alimentelor
declanşează RN a secreţiei salivare
- receptorii=chemoreceptori=muguri gustativipapile gustative (caliciforme=circumvalate,
fungiforme, foliate, filiformenu au muguri gustativi)
- mugurii gustativi: formă ovoidală apical: un microvil
4
 alcătuire: celule senzitive ce au la polul bazal: terminaţii ale nervilor VII, IX,
X
- In se află în ggl anexaţi nervilor
- II n în nucleul solitar din bulb. Axonii se încrucişează apoi se îndreaptă spre talamusaria
gustativă=partea inferioară a girusului postcentral
- senzaţia primară de gust:  cca 13 receptori chimici în celulele gustative
4 senzaţii gustative primare: acru, sărat, dulce şi amar
cei mai mulţi muguri pot fi stimulaţi de 2 sau mai mulţi stimuli gustativi şi
chiar şi de unii stimuli gustativi care nu intră în categoria celor I, însă de obicei predomină 1 sau
2 categorii
- la contactul dintre substanţele sapide şi celula receptoare are loc o depolarizare a acestora, cu
apariţia potenţialului de receptor, astfel: substanţele chimice se leagă de moleculele proteice
receptoare, care pătrund în membrana microvililor şi se dechid canale ionice, ce vor permite
pătrunderea ionilor de Na care vor depolariza celula.

Analizatorul vizual
- furnizază 90% din informaţiile din mediu (diferenţierea luminozităţii, forma şi culoarea
obiectelor, orientarea în spaţiu, menţinerea echilibrului, atenţia=tonusul cortical)
-globul ocular:- formă sferică, situat în orbită
a. 3 tunici concentrice:
1. externă – fibroasă, 2 porţiuni inegale: - corneea (anterior) – transparentă, fără vase de
sânge, num fb nv
- sclerotica (posterior) – opacă, 5/6, se inseră muşchii extrinseci,
posterior e perforată de fibrele nervului optic şi artera care intră.
2. medie – vasculară, dinspre partea posterioară spre cea anterioară prezintă:
• coroida: - posterior de ora serrata=limita dintre coroidă şi corpul ciliar
- posterior are un orificiu prin care iese nervul optic
• corp ciliar: - înaintea orei serrata şi prezintă în structura sa
procesele ciliare=aglomerări de capilare şi secretă umoarea apoasă
muşchiul ciliar=fibre musculare netede:circulare – inervate de PS
radiare - inervate de S
• irisul: - o diafragmă în faţa anterioară a cristalinului cu un orificiu numit pupilă
- are rolul unei diafragme ce reglează cantitatea de lumină ce ajunge la retină
3. internă - fotosensibilă – retina=recepţionează şi transformă stimulii luminoşi în influx
nervos
- se întinde posterior de ora serrata şi prezintă 2 regiuni importane:
• pata galbenă=macula lutea: situată în dreptul axului vizual, conţine mai multa conuri
ca bastonaşe. În mijloc are o concavitate=fovea centralis numai cu conuri.
• pata oarbă: medial şi inferior de pata galbenă, reprezintă locul de intrare a arterelor şi
ieşire a nv optic. Nu are elemente fotosensibile.
- 10 straturi, în care există 3 feluri de celule funcţionale aflate în relaţii sinaptice:
fotoreceptoare: - bastonaşe=celule nervoas modificate, 125 milioane, pentru vederea
nocturnă, la lumină slabă

5
 - conuri= celule nv modificate, 6-7 milioane, pentru vederea diurnă, colorată la
lumină intensă
celule de susţinere
celule de asociaţie
b. mediile refringente
1. corneea transparentă
2. cristalinul: - lentilă biconcavă, transparentă, situată între iris şi corpul vitros
- învelit de o capsulă elastică=cristaloida
- e menţinut în poziţia sa printr-un sistem de fibre=ligamentul suspensor
- nu are vase de sânge, se hrăneşte prin difuziune de la vasele proceselor ciliare
3. umoarea apoasă – lichid incolor format prin activitatea secretorie a proceselor ciliare
4. corpul vitros – formă sferoidală, consistenţă gelatinoasă, transparent, ocupă camera
vitroasă, sit înapoia crist

Aparatul dioptric
- lentilă convergentă cu puterea de refracţie totală de 60 dioptrii: - corneea 40
- cristalinul 20
- centrul optic la 17mm în faţa retinei
- razele paralele care vin de la o distanţă mai mare de 6m se vor focaliza la 17mm în spatele
centrului optic, dând pe retină o imagine reală, mai mică, răsturnată
- cea mai mare putere de refracţie aparţine feţei anterioare a corneei
- cristalinul e important deoarece raza lui de curbură poate fi mult crescută realizând procesul
de acomodare

Acomodarea
- variaţia puterii de refracţie a cristalinului în raport cu distanţa la care privim un obiect
- se datorează: elasticităţii cristalinului

aparatului suspensor al cristalinului

muşchiului ciliar – organ activ al acomodării: când ochiul priveşte la distanţe:
• mai mari de 6m: muşchiul ciliar e relaxat, ligamentul suspensor e în tensiune. Aceasta pune
în tensiune cristaloida comprimând cristalinul ca urmare raza de curbură a acestuia crşte, iar
puterea de convergenţă scade la o valoare minimă de 20 dioptrii.
• mai mici de 6m: muşchiul ciliar se contractă, se relaxează ligamentul suspensor, tensiunea
din cristaloidă scade, iar datorită elasticităţii cristalinul se bombează. Ca urmare, puterea de
convergenţă creşte la valoarea maximă.
- cu cât trec anii puterea de convergenţă scade, deoarece cristalinul devine mai gros şi mai
puţin elastic, situaţie numită prezbiopie (prezbiţie).
Punctul proxim: punctul cel mai apropiat de ochi la care vedem clar un obiect, cu efort
acomodativ maxim; la tineri 25 cm
remotum: punctul cel mai apropiat de ochi la care vedem clar un obiect, fără efort de
acomodare; la tineri 6 m
- acomodarea act reflex, reglat de : centrii corticali din ariile vizuale I şi II şi asociative

6
 coliculii cvadrigemeni superiori, care prin intermediul nucleului
vegetativ PS anexat nervului III din mezencefal comandă contracţia muşchiului ciliar. La
răspunsul efector participă şi muşchii irisului şi muşchii extrinseci ai globului ocular.
Reflexul pupilar fotomotor: centrii în mezencefal
contracţia muşchilşor irisului circulari – mioză – reacţie la
stimularea cu lumină puternică a retinei
radiari – midriază – scăderea intensităţii
luminoase (se relaxează muşchii circulari)
- În funcţie de distanţa la care se află retina faţă de centrul optic există ochi:
1. emetrop – retina se află la 17 mm în spatele centrului optic, iar imaginea obiectelor
plasate la infinit este clară, fără acomodare
2. hipermetrop – are retina la mai puţin de 17mm de centrul optic; îndepărtează obiectele
pentru a le vedea clar; se corectează cu lentile convergente
3. miop (hipometrop) - are retina la mai mult de 17mm de centrul optic; apropie obiectele
pentru a le vedea clar; se corectează cu lentile divergente
4. astigmatismul – viciu de refracţie, datorat existenţei mai multor raze de curbură ale
suprafeţei corneei. Având un meridian cu putere de convergenţă anormală, corneea va
determina formarea unor imagini retiniene neclare pentru punctele aflate în meridianul
spaţial corespunzător; se corectează cu lentile cilindrice.
Procese fotochimice din retină
- retina e sensibilă la radiaţiile electromagnetice cu lungimea de undă 390-770 nm
- recepţia vizuală=transformarea energiei electromagnetice în influx nervos, ce are loc la nivelul
celulelor cu conuri şi bastonaşe, ce conţin macromolecule fotosensible (pigment vizual):
bastonaşele: rodopsină
conurile 3 tipuri de iodopsine
Mecanismul fotoreceptor
- pigmentul absoarbe energia radiaţiei luminoaseşi se descompune în cele 2 componente ale
sale:
1. retinen – comun tuturor pigmenţilor vizuali, derivat din vitamina A
2. opsină – diferită în funcţie de pigment
- deoarece pigmentul face parte din membrana celulelor receptoare, descompunerea sa
determină modificări ale conductanţelor ionice, urmate de apariţia potenţialului receptor.
- sensibilitatea bastonaşelor e mult mai mare, fiind suficientă enrgia unei singure cuante de
lumină
Adaptarea receptorilor vizuali
- sensibilitatea celulelor receptoare e cu atât mai mare cu cât au mai mult pigment
- cantitatea de pigment din celule variază în funcţie de expunerea lor la luminăcu cît
expunerea la lumină puternică e mai mare, pigmentul se descompune în retinen (cea mai
mare parte e descompus în vitamina A)şi opsine. Astfel scade c% pigmenţilor vizuali, iar
sensibilitatea ochiului la lumină scade.= adaptare la lumină (5min). Vederea diurnă
(fotopică) se realizează cu ajutorul conurilor
- dacă un individ stă mult timp la întuneric, retinenul şi opsinele din celule sun convertite în
pigment vizual=adaptare la întuneric. Sensibilitatea unui bastonaş la întuneric e de 10 ori
mai mare decât la lumină. Vederea nocturnă (scotopică) e asigurată de bastonaşe.
7
- în avitaminoza A se compromite adaptarea la întuneric
- reducerea vederii diurne=hemeralopie, iar a celei nocturne=nictalopie.
Vederea alb-negru
- stimularea bastonaşelor produce senzaţia de lumină albă, iar lipsa stimulării, senzaţia de
negru.
- corpurile care reflectă toate radiaţiile luminoase apar albe, iar cele care absorb toate
radiaţiile apar negre
Vederea cromatică
- stimularea conurilor produce senzaţii diferenţiate, în funcţie de tipul de pigment pe care îl
conţin
- există „conuri roşii” – conţin pigment sensibil la culoarea roşie, „conuri verzi”, „conuri
albastre”
- stimularea egală a celor 3 tipuri de conuri produce senzaţia de alb
- stimularea unei singure categorii produce senzaţia culorii absorbite
- culorile roşu, verde şi albastru sunt culori I=fundamentale; prin amestecul lor în diferite
proporţii se obţin toate celelalte culori ale spectrului, inclusiv culoarea albă
- fiecărei culori din spectru îi corespunde o culoare complementară care, în amestec cu prima
dă culoarea albă
- daltonismul=defect al vederii cromatice=persoane care nu au din naştere celule cu con,
corespunzătoare uneia din cele 3 culori fundamentale, văd în locul culorii respective un ton
cenuşiu. Cel mai frecvent lipsesc celulele cu con sensibile la verde şi cele sensibile la roşu.
Boala apare aproape exclusiv la bărbaţi (genă recesivă X linkată). Aproximativ 8% din
populaţia masculină suferă de daltonism.
Calea optică
- R=celule cu conuri şi bastonaşe
- I neuron=celulele bipolare din retină
- II neuron=celule multipolare (mai profund, în retină). Axonii neuronilor multipolari
proveniţi din câmpul intern al retinei (câmpul nazal) se încrucişează formând chiasma
optică, după care ajung în tractul optic de aceeaşi parte. Nervul optic conţine fibre de la un
singur glob ocular, tractul optic de la ambii.
- Tractul optic ajunge la metatalamus (corpul geniculat extern), unde majoritatea fibrelor
tractului optic fac sinapsă cu al III lea neuron, al cărui axon se propagă spre scoarţa
cerebrală şi se termină în lobul occipital, în jurul scizurii calcarine, unde se află ariile
vizuale I şi II sau asociative=segmentul cortical al analizatorului
Segmentul cortical
- fiecărui punct de pe retină îi corespunde un punct specific de proiecţie corticală
- aria vizuală I ocupă, mai ales, faţa medială a lobilor occipitali, de o parte şi de alta a scizurii
calcarine. În jurul acesteia se află ariile II sau asociative.
- la nivelul ariei I cea mai mare reprezentare o are macula, ce ocupă partea posterioară a
lobului occipital.
- În ariile vizuale se realizează senzaţia şi percepţia vizuală, respectiv transformarea
stimulilor electrici în senzaţie de lumină, culoare, formă.
Cîmpul vizual, vederea binoculară şi stereoscopică
- câmp vizual=spaţiul cuprins cu privirea

8
 - fiecărui ochi îi corespunde un câmp vizual monocular, care se suprapune în mare parte cu
câmpul vizual al celuilalt ochi
- partea comună a celor 2 câmpuri reprezintă câmpul vizual binocular. Orice obiect aflat în
câmpul binocular formează câte o imagine pe retina fiecărui ochi. Aceste imagini
fuzionează pe scoarţă întro imagine unică, fapt posibil doar dacă imaginile retiniene se
formează în puncte corespondente. Fuziunea începe la nivelul corpilor geniculaţi laterali.
Vederea binoculară conferă abilitatea vederii în profunzime (stereoscopică).
- extirparea ariei: I orbire
II – afazie vizuală: bolnavul vede literele scrise, dar nu înţelege
semnificaţia cuvintelor citite

Analizatorul acustico-vestibular
- situat în urechea internă
- urechea percepe unde sonore repetate întro anumita ordine= sunete
succedate neregulat= zgomote
- analiz vestibular furnizează informaţii asupra poziţiei şi mişcărilor corpului în spaţiu, pe baza
cărora declanşează reflexe posturale şi gestuale. La această funcţie mai participă şi receptorii
musculari kinestezici, cutanaţi (tact, presiune) şi optici.
Receptorul auditiv
- perfecţionarea aparatului acustic a determinat dezvoltarea unor anexe importane-urechea
externă şi medie, fără nicio legătură cu aparatul vestibular
1. urechea externăpavilion

conduct auditiv extern

2. urechea medie - cavitatea pneumatică săpată în stânca temporalului
- peretele lateral e reprezentat de timpan
medial – fereastra ovală şi rotundă
anterior – se deschide trompa lui Eustachio
- lanţ de 3 oscioare articulate: ciocan (are un muşchi ce diminuează vibraţiile
sonore
puternice), nicovală, scăriţă (are un muşchi ce amplifică vibraţiile sonore
slabereglează intensitatea undei sonore)
3. urechea internă - sistem de încăperi=labirint osos=săpat în stânca temporalului:
• vestibul
• 3 canale semicirculare osoase: - în planuri perpendiculare unul pe celălalt
- se deschide la o extremitate a sa printr-o dilataţie=ampulă
- la cealaltă extremitate canalul anterior se uneşte cu cel posterior
într-un canal comun, înainte de a se dechide în vestibul.
• melcul osos - situat anterior de vestibul, formă conică cu un ax central=columelă, în
jurul căreia melcul realizează 2 ½ ture
- pe columelă se prinde lama spirală osoasă, întregită de mb bazilară a
lab membr
mb vestibulară Reissner

9
 - aceste 2 mb compartimentează lumenul osos în rampa vestib deasupra
mb vestib
rampa timpanică sub mb vestib
canalul cohlear (melc membranos), între mb
bazilară, mb vestibulară şi peretele extern al melcului osos. Spre vârful
melcului lama spirală lasă un spaţiu liber=helicotremă.
Labirintul membranos
- format din sistem de camere situat în labirintul osos
- are 2 cavităţi - utricula, în partea superioară a vestibulului, se deschid cele 3 canale
- sacula, sub utriculă; din partea inferioară porneşte canalul cohlear care conţine
organul Corti,
aşezat pe membrana bazală, cu receptori acustici. În centrul organului Corti se găseşte un
spaţiu triunghiular=tunelul Corti, pe laturile căruia se află celule de susţinere. Tunelul e
traversat de fibre dendritice ale neuronilor din ggl spiral Corti.
- pe celulele de susţinere se găsesc celule auditive, ce la polul - bazal, ajung terminaţii
dendritice ale neuronilor din ggl spiral Corti
- apical au cilii auditivi, care pătrund în
membrana reticulară secretată de celulele de susţinere. Deasupra cililor auditivi se află mb
tectoria.
Receptorii vestibulari
- situaţi în labirintul osos
- în uticulă şi saculă se găseşte câte o maculă, formate din celule de susţinere- aşezate pe o
mb bazală, peste care sunt dispuse celule senzoriale cu cili, ce sunt înglobaţi în membrana
otolitică, în care se află granule de carbonat de Ca şi Mg=otolite. La polul bazal al celulelor
senzoriale sosec dendritele neuronilor din ggl vestibular Scarpa.
- Crestele ampulare din ampulele canalelor semicirculare, sunt formate din celule de

susţinere şi senzoriale, ce la polul apical au cili care pătrund intro cupolă gelatinoasă
bazal - terminaţii dendritice ale neuronilor din ggl vestibular Scarpa.
Calea acustică
- In în ggl Corti dendrita la polul bazal al celulelor auditive cu cili din organul Corti
axonii formează nervul cohlear ce ajunge la cei 2 nuclei cohleari (ventral şi dorsal)
din punte, unde se găseşte IIn. Axonii acestuia se încrucişează după care au traiect ascendent
spre coliculii inferiori, unde se găseşte IIIn. Al IV lea n în corpul geniculat medial. Axonul se
proiectează în girul temporal superior. În jurul ariei I se află aria II sau de asociaţie, care
primeşte aferenţe de la cea I.

Calea vestibulară
- In în ggl vestibular Scarpa dendrita – la polul bazal al celulelor senzoriale cu cili din
maculă şi creste ampulare
axonii - formează ramura vestibulară a nervului cohlear, ce se îndreaptă
spre cei 4 nuclei vestibulari din bulb (superior, inferior, lateral şi medial), unde se află IIn şi de
aici pleacă mai multe fascicule:
10
 • vestibulo-spinal, spre MS (controlează tonusul muscular)
• vestibulo-cerebelos, spre cerebel (controlează echilibrul static şi dinamic)
• vestibulo-nuclear, spre nucleii nervilor III şi IV din punte (controlează mişcările globilor
oculari, cu punct de plecare labirintic)
• vestibulo-talamic, spre talamus, de unde prin fibre talamo-corticale se proiectează pe
scoarţă.
Mecanismul recepţiei auditive
- urechea umană percepe sunete (rarefieri şi condensări ale aerului) cu frecvenţa 20-20000
Hz
amplitudinea 0-130 decibeli (1db=1 dyne/cm2)
- proprietăţi fundamentale ale sunetului: înălţimea determinată de frecvenţă
intensitatea det de amplitudine
timbru det de vibraţiile armonice superioare însoţitoare
- celulele senzoriale din organul Corti transformă energia mecanică a sunetului în impuls nervos
- drumul sunetulu: pavilionul urechii (captează şi dirijează sunetul)canalul auditiv
externvibrează timpanul (perforaţia nu produce surditate, ci doar scăderea acuităţi
aud3oscioarefereastraovalăperilimfaendolimfamb bazilară, pe care se află organul
Corticelule auditive ai căror cili suferă deformaţii mecanice la contactul cu mb tectoria.
- înclinarea cililor întro parte- depolarizează celulele – cresc frecvenţa potenţialelor de
acţiune
în cealaltă parte – hiperpolarizează celulele - scad frecvenţa potenţialelor de
acţiune.
- mb bazilară are o structură comparabilă cu un rezonator de coarde căruia îi corespund
particularităţile de elasticitate şi rezonanţă: baza melcului rezonează la sunete cu frecvenţă
înaltă 15000 Hz
mijlocul mb bazilare rezonează la sunete cu frecvenţă medie 5000 Hz
vîrful melcului rezonează la sunete cu frecvenţă joasă 20-500 Hz
Transmiterea stimulului auditiv
- fiecare neuron senzitiv di ggl Corti transmite impulsuri nv de la o anumită zonă a mb bazilare
- această specializare zonală se păstrează în continuare şi la celelalte staţii de releu ale căii
acustice
- sunetele de o anumită frecvenţă activează anumiţi neuroni cohleari, coliculari şi metatalamici
- astfel, excitaţiile sonore, separate în frecvenţele componente la nivelul mb bazilare, se transmit
prin „fibre izolate” spre neuronii corticali
- identificarea direcţiei de unde vin sunetele se face prin 2 mecanisme:
detectarea decalajului de timp dintre semnalele acustice care intră în cele 2 urechi
diferenţa de intensitate a sunetului care ajunge la cel 2 urechi
Fiziologia analizatorului vestibular
- informează creierul despre: poziţia capului în spaţiu
accelerările liniare sau circulare la care acesta e supus
- analizatorul vestibular nu este propriu-zis un simţ al echilibrului, ci o componentă importană a
mecanismului care participă la reglarea echilibrului alături de analizatorul kinestezic, vizual,
tactil, cerebel
11
Segmentul periferic
- receptorii maculari sunt stimulaţi mecanic de către otolite, atât în condiţii statice cât şi
dinamice:
când capul stă nemişcat otolitele apasă prin gretatea lor asupra cililor celuleleor senzoriale,
care trimit impulsuri spre centri, informându-i asupra poziţiei capului în raport cu direcţia
vectorului gravitaţional
când capul şi corpul suferă accelerări liniare (îninte, înapoi sau lateral), forţele de inerţie
împing otolitele, care sunt mai dense decât endolimfa, în sens opus deplasării. Astfel, se
declanşează la nivelul centrilor nervoşi reacţii motorii corectoare ale poziţiei corpului şi
capului, pt menţinerea echilibrului pe toată durata mişcării.
- receptorii maculari nu detectează viteza de deplasare, ci acceleraţia (utricula-orizontală, sacula-
verticală)
- receptorii otolitici sunt şi sediul unor reflexe posturaleo modificare bruscă a poziţiei corpului
declanşează reflexe care duc la menţinerea posturii şi a echilibrului.
- receptorii otolitici nu participă la menţinerea echilibrului în condiţiile accelerărilor circulare ale
capului şi corpului
- crestele ampulare şi cupolele gelatinoase sunt receptorii acceleraţiilor circulare: cilii celulelor
senzoriale din canalele semicirculare (orientate în cele 3 direcţii ale spaţiului: frontal, orizontal şi
sagital) sunt excitaţi mecanic de deplasarea endolimfei. Orice mişcare de rotaţie a capului sau
corpului antrenează rotaţia simultană a canalelor semicirculare aflate în planul rotaţiei
respective. Din cauza inerţiei, endolimfa din canale va suferi o deplasare relativă în sens opus şi
va înclina cupola în sensul acestei deplasări.

12