Transformările majore survenite în câmpul geopolitic european și pe plan internațional

după încheierea celui de-al doilea război mondial , manifestate în domeniul Războiului Rece,
au avut rolul determinant în apariția și dezvoltarea celor două blocuri politico-militare opuse,
Alianța Nord-Atlantică și Pactul de la Varșovia. Încheierea celui de-al doilea război mondial a
găsit Europa într-o ipostază în care nu mai fuseseră niciodată până în acel moment. Puterile
Europei de Vest își pierduseră statutul de mari puteri, inclusiv Marea Britanie ce era una
dintre puterile învingătoare, în timp ce Uniunea Sovietică, considerabil slăbită de efortul
prelungit de război, dispunea de o capacitate militară impresionantă. Cu ajutorul acestei forțe
militare și beneficiind de o relativă lipsă de capacitate de intervenție și reacție promptă a
statelor occidentale, Uniunea Sovietică a instaurat o serie de regimuri comuniste supuse
Moscovei, în țări situate în centrul și estul Europei. Între 1945 și 1948 1, aceasta a inclus în
sfera sa de influență cele mai multe dintre țările Europei Răsăritene, pe măsură ce au fost
impuse guverne comuniste în Polonia, Ungaria, România, Bulgaria, Iugoslavia, Albania,
Cehoslovacia și Republica Democrată Germană. Impunerea acestor regimuri comuniste în
aceste state reprezenta pentru conducerea de la Moscova un factor de consolidare a securității
imediate a U.R.S.S., precum și o modalitate de lărgire a comunismului. Totodată, a fost
instalat un guvern comunist și în Coreea de Nord, în anul 1948, iar blocul comunist s-a întărit
în 1949, când Mao Zedong a obținut în cele din urmă victoria în sțngerosul război civil din
China2.

Pe de altă parte, Statele Unite au procedat la refacerea Japoniei, transformând-o într-un

aliat. De asemenea, americanii și britanicii au colaborat îndeaproape, dar și cu alte state
europene, oferindu-le un vast ajutor economic cu scopul de a forma un bloc anticomunist.
Orice gest, acșiune sau opinie a uneia dintre cele două blocuri era percepută de către cealaltă
ca o dovadă de ostilitate. S-au manifestat serioase divergențe în privința frontierei polono-
germane, iar tratatul de pace cu Germania nu s-a putut astfel încheia 3. Mai mult, discursul
rostit de Wiston Churchill, la Fulton, Missouri, în martie 1946, s-a dorit a fi un semnal de
alarmă cu privire la răspândirea comunismului în Europa Răsăriteană. În acest discurs, prim-
ministrul britanic a făcut apel la o alianță a Occidentului care să reziste cu fermitate în față
amenințării comuniste.

1
Corneliu Filip, Tratatul de la Varșovia. Organizație politico-militară sub egida Moscovei, Editura Cetatea de
Scaun, Târgoviște, 2006, p. 17.
2
Ibidem, p. 30.
3
Laurențiu-Cristian Dumitru, România și Tratatul de la Varșovia 1955-1968. Obediență și nesupunere, Editura
Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2009, pp. 27-30.

1
 Urmând această direcție, la data de 5 iunie 19474, gen. George C. Marshall, secretarul
de stat al Statelor Unite, a propus Europei ajutorul economic și financiar american, prin care
Statele Unite au lansat un uriaș program de relansare economică a statelor europene ce era
deschis și statelor din sfera de influență sovietică, dar respins de Moscova. În acest sens,
americanii au considerat blocarea extinderii puterii sovietice ca unul din obiectivele lor
esențiale, trecând la elaborarea și aplicarea susținută a politicii lor de contaiment 5. De
asemenea, Germania de Vest, considerată din punct de vedere istoric ca fiind centrul
industrial al Europei, trebuia reconstruită pentru a servi ca o zonă de tampon în fața blocului
sovietic. Mai mult, teama celorlalte state europene cu privire la adversarul lor din timpul
războiului avea șanse să se diminueze numai dacă Germania avea să fie integrată într-o
structură europeană și euroatlantică mai largă. Ca urmare directă a planului de ajutor
economic american, economiile occidentale au cunoscut o perioadă de creștere treptată, ce a
condus la prima formă de integrare europeană și anume Organizația pentru Cooperare
Economică6, în anul 1948, iar în anul 1949 înființarea Alianței Nord-Atlantice și a Consiliului
Europei7. Una dintre etapele cele mai importante a procesului de integrare europeană a
debutat cu fondarea, în 1951, a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului 8. Aceasta din
urmă era concretizarea ”planului Schuman”,9 după numele ministrului francez al Afacerilor
Externe, care spera să îmbunătățească relațiile franco-vest-germane și să sporească eficiența
industriei europene. Ca membre fondatoare au fost șase țări și anume Franța, Republica
Federală Germană, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg.

Ca urmare a elaborări și aplicării coerente de către americani ai politicii de contaiment,

Uniunea Sovietică a înființat, în septembrie 1947, la Szklarska Poreba în Polonia,
Cominformul și a încheiat tratate bilaterale cu statele de democrație populară, dar și cu
Finlanda, în cursul anului 1948, ceea ce a dus la o adâncire a contradicțiilor manifestate în
cadrul bipolarității balanței de putere pe continentul european. Mai mult decât atât, în 1949,
Uniunea Sovietică a anunțat “Planul Molotov”10, prin care sateliții Moscovei puteau primi

4
Ibidem, p. 36.
5
Ibidem, p. 41.
6
Corneliu Filip, Tratatul de la Varșovia în relațiile internaționale ale epocii sale (1955-1991), Editura Cetatea de
Scaun, Târgoviște, 2007, p. 25.
7
Constantin Olteanu, România și Tratatul de la Varșovia : istoric, mărturii, documente, cronologie, Editura Pro
Historia, București, 2005, p. 14.
8
Laurențiu-Cristian Dumitru, op. cit., p. 46.
9
Graham Evans, Jeffrey Newnham, Dicționar de relații internaționale, Editura Universal Dalsi, București, 2001,
pp. 263-265.
10
Petre Opriș, România și Organizația Tratatului de la Varșovia (1955-1991), Editura Militară, București, 2008,
p. 25.

2
ajutor economic sovietic, fiind înființată o organizație în acest scop, Consiliul de Ajutor
Economic Reciproc, al cărui scop viza coordonarea politicilor economice ale țărilor din cadrul
blocului sovietic11, realizându-se un sistem economic autonom, independent de restul
circuitului comercial mondial și în principal, decuplat de fluxurile economice occidentale.
Cconsiliul de Ajutor Economic Reciproc a fost format ca răspuns dat de către Uniunea
Sovietică inițiativei americane de reconstrucție a Europei prin lansarea “Planului Marshall”12.

La sfârșitul anului 1950 și începutul anului 1951, conducerea sovietică a început să

perceapă blocul occidental ca pe o amenințare militară la adresa securității Uniunii Sovietice
și a aliaților acesteia. Din punctul lor de vedere, Alianța Nord-Atlantică se transforma tot mai
mult în principalul instrument al politicii europene a statelor Unite, iar forțele armate ale
R.F.G. urmau să intre în componența militară a acestui bloc. În aceeași perioadă s-a
fundamentat și rolul Alianței, pe care l-a formulat lordul Lionel Ismay, acela de a asigura
prezența americanilor în Europa, de a-I ține pe germani în frâu și a-I menține pe sovietici în
afara Europei. Totuși, perspectiva includerii în această organizație a Germaniei de Vest era
una reală. Odată cu aderarea Greciei și Turciei la NATO, în aprilie 1952 13, conducătorii
sovietici au început să fie îngrijorați în mod serios de poziția Iugoslaviei și de posibilitatea
cooperării militare a acesteia cu Occidentul.

Faptul că Moscova a perceput Alianța Nord-Atlantică drept un pericol militar

strategic, a condus atât la intensificarea temerilor legate de posibilitatea izbucnirii unui nou
război, cât și la convingerea privind necesitatea accelerării formării unei alianțe militare a
statelor comuniste.

Conștientizând schimbarea raportului de forțe din Europa, puterea de la Moscova a

acceptat ca ministrul de externe sovietic să participe, alături de cei ai Statelor Unite, Marii
Britanii și Franței la Conferința de la Berlin, unde au fost examinate măsurile ce trebuiau luate
pentru slăbirea încordării în relațiile internaționale. De asemenea, a propus la 31 martie 1954 14
Statelor Unite, Franței și Marii Britanii să examineze posibilitatea ca Uniunea Sovietică să
devină membru NATO.

11
Romulus Rusan (coord.), Romania durind the Cold War. A short Crhonology of Events. Institutions and
Mentalities (1945-1989), Editura Civic Academy Fundation, Bucharest, 2008, p. 22.
12
Constantin Olteanu, op. cit., p. 14.
13
Pascal Boniface, Relațiile Est-Vest 1945-1991, Editura Institutului European, Iași, 1998, p. 89.
14
Petre Opriș, op. cit., p. 37.

3
 După respingerea acestui demers, reprezentanții Albaniei, Bulgariei, Cehoslovaciei,
R.D.G., Poloniei, României, Ungariei și URSS, unde China a trimis un observator, și-au
exprimat, în perioada 29 noiembrie – 2 decembrie 195415, la Moscova, îngrijorarea față de
deciziile adoptate de NATO la Paris, în octombrie 195416 și anume primirea RFG în cadrul
Alianței Nord-Atlantice și au decis să se ia măsuri adecvate în domeniul militar.

Ca urmare, după primirea RFG în NATO, la 5 mai 1955, Uniunea Sovietică a

dezavuat, la 7 mai 1955, tratatele încheiate cu Marea Britanie, la 26 mai 1942 și cu Franța, la
10 decembrie 1944 și a convocat la Varșovia, la 11 mai 1955 pe prim-miniștrii, miniștrii de
Externe și ai Apărării din URSS, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Albania, Cehoslovacia, România
și R.D.G., punând astfel, la 14 mai 1955, bazele Tratatului de la Varșovia, care s-a dovedit a fi
un instrument militar la îndemâna Kremlinului în confruntarea cu Statele Unite ale Americii și
țările occidentale, dar și de ținere sub control statelor ce doreau să se emancipeze de sub tutela
sovietică17.

Preambulul Tratatului de prietenie, colaborare și asistență mutuală, semnat la 14 mai

1955, reliefa dorința părților semnatare de a “crea un sistem de securitate colectivă în Europa,
bazat pe emanciparea tuturor statelor europene, indeferent de orânduirea lor socială și de
stat”18 și lăsa să se înțeleagă faptul că principalul motiv pentru care statele respective au decis
să constituie alianța militară respectivă era reprezentat de “situația creată în Europa după
ratificarea acordurilor de la Paris”19, care prevedeau “constituirea unei noi grupări militare sub
forma Uniunii Europei Occidentale cu participarea Germaniei Occidentale în curs de
remilitarizare și includerea ei în blocul nord-atlantic, ceea ce agravează primejdia unui nou
război și creează o amenințare pentru securitatea națională a statelor iubitoare de pace”20.

Țările contractante, în conformitate cu articolul 1, se obligau ca “în conformitate cu

Carta Organizației Națiuilor Unite, să se abțină, în relațiile lor internaționale, de la
amenințarea cu forța sau de la folosirea ei și să rezolve litigiile lor internaționale prin mijloace
pașnice, în așa fel încât să nu pericliteze pacea și securitatea internațională” 21. Documentul de
constituire mai conținea prevederi referitoare la natura relațiilor dintre statele participante, iar
15
Ibidem, p. 38.
16
Wilfried Loth, Împărțirea lumii. Istoria Războiului Rece. 1941-1955, Editura Saeculum I.O., București, 1997, p.
11.
17
Ibidem, pp. 12-15.
18
Constantin Olteanu, Coaliții politico-militare. Privire istorică, Editura Pro Historia, București, 1996, p. 202.
19
Ibidem, p. 203.
20
Ibidem, p. 203.
21
Idem, România și Tratatul de la Varșovia : istoric, mărturii, documente, cronologie, Editura Pro Historia,
București, 2005, p. 17.

4
în cazul unui atac armat împotriva unuia sau mai multor state participante la tratat se prevedea
că “fiecare stat semnatar al Tratatului…. va acorda statului sau statelor care au fost supuse
unui asemenea atac ajutor imediat, în mod individual și în înțelegere cu statele participante la
tratat, prin toate mijloacele care i se par necesare , inclusiv folosirea forței armate” 22.
Articolele cinci și șase stabilesc organele de conducere ale organizației militare care urmau a
fi constituite, principiile de acțiune și alte domenii specifice, iar articolul șapte obliga părțile
contractante “să nu ia parte la nici un fel de coaliții sau alianțe și să nu încheie nici un fel de
acorduri ale căror scopuri ar fi în contradicție cu scopurile prezentului Tratat”.

Importantă a fost, cel puțin în teorie, prevederea articolului trei, conform căreia părțile
contractante “se vor consulta între ele asupra tuturor problemelor internaționale importante
care le-ar fi afectat interesele lor comune, călăuzindu-se după interesele întăririi păcii și
securității internaționale”. Consultarea trebuia făcută “neîntârziat în sensul asigurării comune
și menținerii păcii și securității internaționale ori de câte ori, după părerea oricăreia dintre ele,
se va ivi primejdia unui atac armat împotriva unuia sau mai multor state semnatare ale
Tratatului”. Același lucru trebuia făcut “imediat asupra măsurilor ce trebuiau luate în comun
în scopul reabilitării și menținerii păcii și securității internaționale”. Tot ”de comun acord”
urmau a fi luate și ”alte măsuri necesare pentru întărirea capacității lor de apărare, pentru a
apăra munca pașnică a popoarelor lor, pentru a garanta inviolabilitatea frontierelor și pentru a
asigura apărarea împotriva unei eventuale agresiuni”.

Asemenea NATO, Tratatul de la Varșovia se declara, la articolul nouă, a fi “deschis și

altor state, indiferent de orânduirea lor socială și de stat”. Referindu-se la condițiile
desființării noii organizații politico-militare, articolul face precizarea că ”în cazul când în
Europa va fi creat un sisitem de securitate colectică și va fi încheiat în acest scop un Tratat
general european, prezentul Tratat își va pierde valabilitatea în ziua intrării în vigoare a
Tratatului general european”23.

După ratificarea documentului de către statele participante, Tratatul a intrat în vigoare

la 4 iunie 1955, cu o valabilitate de 20 de ani, cu prelungire automată pe încă 10 ani pentru
statul sau statele care, cu un an înaintea expirării termenului, nu prezentau guvernului
Poloniei, depozitarul documentelor, o declarație de denunțare a sa. Din partea României,

22
Ibidem, p. 17.
23
Ibidem, p. 18.

5
Tratatul a fost semnat de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, președintele Consiliului de Miniștri,
guvernul român ratificând documentul la 3 iunie 195524.

În conformitate cu prevederile Tratatului de prietenie, colaborare și ajutor reciproc și

ale Protocolului încheiat cu acest prilej, în perioada următoare au fost constituite structurile de
conducere și de execuție, politice și militare, ale acestei organizații și anume Comitetul Politic
Consultativ, Comandamentul Unit și Statul Major al Forțelor Armate Unite 25. Cu ocazia
aceluiași prilej a fost numit și primul comandant suprem, în persoana mareșalului Uniunii
Sovietice, I. S. Konev și primul șef de Stat Major, generalul de armată A.I. Antonov. Ulterior
aveau să mai fie înființate Comitetul Miniștrilor Afacerilor Externe în 1976, Comitetul
Miniștrilor Apărării în 1969, Consiliul Militar, Comitetul Tehnic26.

Comitetul Politic Consultativ a fost înființat în conformitate cu prevederile articolului

șase al documentului de constituire, ca organ suprem al Tratatului de la Varșovia, în care
fiecare stat urma să fie reprezentat “printr-un membru al guvernului sau printr-un alt
reprezentant numit în mod special”27. Înființat în urma Consfătuirii de la Praga din 27-28
ianuarie 1956, la care a participat și un reprezentant al Chinei, Comitetul Politic Consultativ a
fost compus, în final, din șefii statelor aliate, la ședințe participând și prim-miniștrii, miniștrii
Afacerilor Externe, secretarii cu relațiile externe ai partidelor comuniste din țările respective,
comandantul șef al Forțelor Armate Unite și șeful Statului Major al Forțelor Armate Unite. Cu
acest prilej, la Praga, s-a stabilit ca această structură de conducere superioară să se întrunească
atunci când era necesar, dar nu mai rar de două ori pe an, uneori, în funcție de situație, s-au
desfășurat și consfătuiri extraordinare. S-a mai hotărât ca ședințele să fie deschise și închise
de șeful statului gazdă și prezidate pe rând de reprezentanți ai fiecărui stat. Tot atunci s-a
decis constituirea a doua organe auxiliare, cu sediul la Moscova, printre care amintim o
Comisie permanentă cu misiunea de a elabora recomandări în probleme de politică externă și
un Secretariat unit, cu atribuții tehnico-organizatorice, compus din reprezentanți ai tuturor
statelor membre.

În mod concret, Comitetul Politic Consultativ examina situația din Europa sau din
întreaga lume, problemele comune privind întărirea capacității de apărare și organizarea
Forțelor Armate Unite, a examinat rapoartele comandantului șef referitoare la activitatea

24
Petre Opriș, op. cit., p. 63.
25
*** Tratatul de la Varșovia 1955-1980. Culegere de documente, Editura Politică, București, 1981, pp. 137-139.
26
Wilfried Loth, op. cit., p. 67.
27
Idem, România și Tratatul de la Varșovia : istoric, mărturii, documente, cronologie, Editura Pro Historia,
București, 2005, p. 19.

6
desfășurată în Comandament timp de un an și a adoptat decizii corespunzătoare. Problemele
care urmau a fi dezbătute de către Comitetul Politic Consulativ erau cunoscute din timp, la
elaborarea lor participând un colectiv din fiecare țară, condus, de regulă, de un adjunct al
ministrului Afacerilor Externe. În cazul României, la această activitate pregătitoare luau parte
efectiv conducerile Ministerului Afacerilor Externe și Ministerul Apărării Naționale.
Problemele asupra cărora existau poziții diferite erau soluționate la “vârf”, ]n timpul
consfătuirii Comitetului Politic Consultativ, prin discuții între conducătorii delegațiilor.

În concluzie, pot spune că existența în Europa, din acest moment, a două coaliții
militare opuse a devenit realitate, iar cursa înarmărilor, inclusiv a celei nucleare, a cunoscut
un ritm din ce în ce mai accentuat.